Predica Preafericitului Parinte Patriarh Daniel la Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei CruciSfanta Cruce - semnul iubirii care invinge pacatul si moarteaDuminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit in cer, fara numai Cel Care s-a pogorat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Şi precum Moise a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa Se inalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau Unul-Nascut, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa osandeasca lumea, ci ca sa se mantuiasca lumea prin El.† Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe RomaneSfanta Evanghelie a Duminicii dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci face o legatura intre sarpele care a fost inaltat de catre Moise in pustie si inaltarea pe Cruce a Mantuitorului Iisus Hristos. Se stie ca in timp ce poporul evreu traversa pustia, multi oameni mureau fiindca erau atacati de serpi veninosi. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise sa inalte un sarpe de arama si oricine se va uita la sarpele de arama, inaltat in pustie, se va vindeca. Aceasta vindecare a oamenilor care erau muscati de serpi era o preinchipuire a Crucii Mantuitorului Iisus Hristos. In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: 'Nu vedeti potrivirea chipului cu adevarul? Atunci evreii au scapat de moarte, dar de o moarte temporala; acum credinciosii sunt scapati de moartea vesnica. Atunci sarpele inaltat in aer vindeca muscaturile serpilor; Iisus vindeca ranile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se usureaza de toate pacatele sale. Acolo spanzura un chip de arama, care reprezenta un sarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfant. Acolo, un sarpe musca si un sarpe vindeca; aici moartea biruieste moartea si moartea daruieste viata' (Sfantul Ioan Gura de Aur,Comentariu la Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. in limba romana de diacon Gheorghe Babut, Ed. Pelerinul Roman, Satu Mare, 1997, p. 129).In Antichitate crucea era un instrument de tortura si de ocara pentru raufacatori. Dar Mantuitorul Iisus Hristos, primind a fi rastignit pe cruce din iubire pentru oameni si luand asupra Sa pacatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocara si de tortura in simbol al iubirii de viata facatoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit pacatul si moartea, iar prin Invierea Sa din morti a aratat slava Crucii ca fiind slava a iubirii Sale jertfelnice, sfintitoare si de viata facatoare. De aceea, cantam noi in fiecare Duminica: 'Iata, prin cruce, a venit mantuire la toata lumea'.Crucea, izvor de mantuire si de viata vesnicaTransformarea mortii lui Hristos in viata vesnica arata si transformarea Crucii din instrument de tortura sau de ocara in izvor de mantuire, de viata vesnica.Evanghelia ne spune ca 'atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica' (In. 3, 16).Apoi Iisus spune ca 'Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca lumea sa se mantuiasca prin El' (In. 3, 17). Asadar, vedem ca Sfanta Cruce arata cat de mult a iubit Dumnezeu lumea. Sfanta Cruce este semnul iubirii nesfarsite si mai presus de intelegere a lui Dumnezeu fata de oameni, o iubire care respecta libertatea omului chiar si atunci cand omul Il respinge pe Dumnezeu sau nu Il primeste. Crucea Mantuitorului Iisus Hristos reprezinta iubirea lui Dumnezeu aratata oamenilor intr-o lume plina de ura si de violenta. De fapt, Hristos a fost rastignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii si a violentei mai-marilor carturarilor si

fariseilor, care Il invidiau si Il urau pe Iisus tocmai pentru ca multimile Il iubeau pe El, credeau in El si Il urmau. La rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos au participat si paganii, adica soldatii romani, care ocupasera Ţara Sfanta si erau condusi de procuratorul Pontiu Pilat. Dar atat de mare a fost iubirea lui Dumnezeu aratata in Mantuitorul Iisus Hristos, incat El nu a raspuns la ura cu ura, la rautate cu rautate, la dispret cu dispret, ci S-a smerit si a rabdat umilinta si suferinta pana la moarte, si inca moartea pe cruce, destinata talharilor sau raufacatorilor. Ca Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricand sa nimiceasca pe vrajmasii Sai, dar nu a raspuns la rautate cu rautate, ci a zis: 'Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!' (Lc. 23, 34). Aceasta putere a iubirii jertfelnice, de a ierta, in loc de a te razbuna, de a birui raul cu binele, este iubirea smerita a lui Hristos.Smerenia impreuna cu rabdarea indelunga a Mantuitorului Iisus Hristos, aratata pe Cruce, face din Sfanta Cruce arma nebiruita si semn de infricosare pentru demoni, care sunt mandri si rai. Smerenia Lui si bunatatea Lui ii infricoseaza pe demonii mandri si rai. In acest sens, spune Sfantul Apostol Pavel, in epistola catre Coloseni, ca Hristos Domnul a dezbracat (dezvaluit, demascat) puterile diavolesti si le-a tintuit pe Cruce (cf. Col. 2, 14-15), adica demonii, care au indemnat pe oamenii rai sa Il rastigneasca pe Hristos, au fost biruiti prin smerenia si rabdarea Mantuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnica si mai presus de intelegere. 'Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, incat pe unicul Sau Fiu L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica' (In. 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Il trimite pe unicul Sau Fiu intr-o lume bolnava de pacat, de ura si de rautate pentru a o vindeca de pacat si moarte, este iubire mantuitoare si facatoare de viata. Intrucat Hristos Cel care a murit pe cruce a fost fara de pacat, moartea ca plata a pacatului nu a putut sa-L stapaneasca, iar El a biruit cu moartea Sa puterea mortii inviind din mormant. In noaptea de Pasti, noi ridicam cu ambele maini Sfanta Cruce in vazul tuturor, adaugam lumanarea de Inviere la ea si spunem: 'Hristos a Inviat!', apoi ni se raspunde: 'Adevarat a Inviat!', deoarece Hristos Cel rastignit este Hristos Cel Inviat, Care si dupa moartea Sa poarta in trupul Sau semnele Crucii, adica semnele cuielor din maini si picioare, precum si semnul lasat de lancea care L-a strapuns. Crucea, intiparita vesnic in trupul lui HristosSemnele Crucii raman vesnic in trupul Mantuitorului Iisus Hristos, Cel Inviat si Inaltat la ceruri, pentru a ne arata cat de mult ne-a iubit El pe noi si S-a daruit noua, ca pe noi sa ne ridice la ceruri. De aceea,Sarbatoarea Inaltarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamarirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o pretuieste. El nu pretuieste iubirea posesiva si mandra, ci iubirea smerita, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu si pe semeni.Evanghelia de astazi ne mai spune ca 'Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Sau in lume ca sa osandeasca, ci ca lumea sa se mantuiasca prin El' (In. 3, 17). Deci, Mantuitorul vine sa mantuiasca, nu sa osandeasca lumea. El vine sa cheme, sa vindece pe cei bolnavi, sa hraneasca pe cei saraci, sa indrepte pe cei rataciti, sa ridice pe cei pacatosi si cazuti, vine sa daruiasca viata adevarata. Sfanta Cruce - izvor de binecuvantare pentru viata crestinaCrucea este lumina si binecuvantare spre mantuire. Crucea este semnul credintei in iubirea lui Dumnezeu, iubire mai tare decat moartea. De aceea, noi am facut din Cruce semnul mantuirii, iar cand spunem 'Doamne, ajuta-ne', 'Doamne, mantuieste-ne', 'Doamne, miluieste-ne', ne insemnam cu Sfanta Cruce, deoarece ea este semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi.De aceea, si biserica este construita sub forma de cruce, iar pe turlele ei se afla o cruce, care ne aminteste de iubirea lui Hristos pentru noi.Pretutindeni unde locuiesc

crestinii adevarati intalnim semnul CruciiSa ne ajute bunul Dumnezeu ca sa il iubim pe Hristos Domnul mai mult, ori de cate ori vedem Sfanta Lui Cruce, pe biserica si in biserica, la margine de drum, pe morminte sau langa o fantana. Oriunde vedem Sfanta Cruce, sa ne aducem aminte cat de mult ne iubeste Dumnezeu pe noi si asteapta raspunsul nostru. Purtam crucea cu lantisor la gat de cand suntem botezati, ne insemnam cu semnul Sfintei Cruci dimineata cand ne trezim din somn, seara cand ne culcam, inainte de masa si dupa masa. Mamele noastre faceau semnul Sfintei Cruci peste painea care urmeaza sa intre in cuptor, iar taranii nostri incrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca sa intre pe ea in curte sau in casa ca intr-o biserica, ca intr-un loc sfintit, prin rugaciune si fapte bune. Noi asezam crucea la margine de drum sau la rascruce de drumuri, ca sa ne aducem aminte de Mantuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: 'Eu sunt Calea, Adevarul si Viata' (In. 14, 6). Cand vedem Sfanta Cruce langa un izvor sau langa o fantana sau pe acoperisul fantanii, ne aducem aminte de Hristos Cel Care a zis: 'Eu sunt Apa cea vie. Cine bea din Apa aceasta nu va inseta niciodata' (cf. In. 4,14). Aceasta apa este harul lui Hristos prezent in noi prin lucrarea Sfantului Duh. Sfanta Cruce sta de straja si la mormintele celor adormiti in Domnul, pentru a ne aminti ca rugaciunea noastra pentru ei este mai tare decat moartea. Noi iubim astfel pe cei dragi ai nostri trecuti la Domnul ori de cate ori ii pomenim in rugaciune ori savarsim un parastas in amintirea lor, dam de pomana saracilor in numele lor sau sadim flori pe mormintele lor si le ingrijim mormintele lor. Crucea iubirii duhovnicesti care este mai tare decat moartea si a bucuriei invierii sta de veghe pe mormintele celor dragi ai nostri, parinti, frati si cunoscuti, care au trecut la Domnul, intrucat noi asteptam invierea mortilor si viata vesnica. Crucea de pe mormintele lor ne spune ca ne vom intalni cu ei, in iubirea Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu in lumea aceasta Il va iubi si in vesnicie, pentru ca si Dumnezeu ne iubeste vesnic.Iata cat de prezenta este iubirea jertfelnica a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in viata noastra, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne indreptateste si ne indeamna sa cinstim Sfanta Cruce, sa ne insemnam cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu sa ne ocroteasca, sa ne daruiasca sanatate, sa ne fereasca de primejdii, de accidente, de rataciri, sa ne scape de intamplarea cea rea si sa ne pazeasca de toti vrajmasii vazuti si nevazuti. Simtind noi ca din Crucea lui Hristos vine bucuria Invierii, ne vom ruga mai mult in fata Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau manastire, deoarece biserica este purtatoare a luminii si harului Sfintei Cruci spre slava lui Dumnezeu si spre a noastra mantuire. Amin! (Articol publicat in Ziarul Lumina , Editia din 9 septembrie 2010)

Evanghelia lui Nicodim (Nasterea din apa si din Duh)

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul

Fiecare duminică de peste an are pentru creştini un mesaj anume. Biserica rânduieşte în

fiecare zi a Domnului o temă de învăţătură şi meditaţie pentru sufletele noastre. Duminca de

dinaintea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) ne readuce în memorie o întâlnire cu

totul deosebită dintre Mântuitorul Iisus Hristos şi Nicodim – un fariseu care avea să-I urmeze

Mântuitorului şi să-I devină ucenic. Apostolul Ioan este cel care relatează despre această

întâlnire chiar la începutul Evangheliei sale:

,,Şi era un om dintre farisei, care se numea Nicodim şi care era fruntaş al iudeilor. Acesta a

venit noaptea la Iisus şi I-a zis: Rabi, ştim că de la Dumnezeu ai venit Învăţător; că nimeni nu

poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el. Răspuns-a Iisus şi i-

a zis: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă

împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân?

Oare, poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns:

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în

împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh

este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi

glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din

Duhul. A răspuns Nicodim şi i-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti

învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim

vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele

pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce

S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie,

aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă

veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine

crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume

ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3,1-17).

Drept măritori creştini

Asistăm la o întâlnire de taină. Fariseul Nicodim vine la Mântuitorul Hristos la adăpostul nopţii.

Era un fruntaş al iudeilor, deci un om de vază. Adică unul dintre aceia care nu Îl vedeau cu ochi

buni pe Iisus. De ce se ferea Nicodim? Poate că nu dorea să fie văzut cu Acel Învăţător atât de

iubit de mulţimile de oameni care Îl urmau peste tot. Poate că dorea să vorbească cu El în

linişte, netulburat de îmbulzelile curioşilor din timpul zilei. Nicodim e cel care L-a căutat pe

Domnul. A fost dorinţa lui fierbinte, voia să-L cunoască, să-I vorbească, să-I fie aproape. Îi

auzise cuvintele, învăţăturile şi avea multe să-L întrebe. A venit la El în timpul nopţii, noaptea –

simbol al întunericului spiritual, al neştiinţei, iar Mântuitorul Iisus – Lumina lumii… Calea,

Adevărul şi Viaţa! 

Spre deosebire de ceilalţi farisei, care cârcoteau pe faţă împotriva Mântuitorului, urându-L cu

patimă, Nicodim a venit la Domnul nu ca să-L ispitească, ci cu toata sinceritatea, cu intenţiile

cele mai bune. Erau însă multe amănunte pe care el nu le înţelegea. Auzise mulţi oameni

vorbind cum că Rabi Iisus ar fi… Mesia! Nu ştia ce să creadă: ,,ştim că de la Dumnezeu ai venit

învăţător; că nimeni nu poate face aceste minuni, pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu

cu el”. Cu alte cuvinte, voia să întrebe: ,,Cine eşti Tu, Doamne?”. Probabil că Îl vedea pe

Domnul ca pe un învăţător înzestrat de Dumnezeu cu puteri miraculoase. Sau un profet. Dar

dacă era mai mult de atât? Voia să ştie… Voia să se convingă. Iar Domnul ştia asta, văzuse

asta în inima lui Nicodim. De aceea îi şi răspunde îndată, înainte ca Nicodim să termine de pus

vreo întrebare: ,,De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui

Dumnezeu”. Pentru a putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să te naşti de sus, trebuie

să te naşti din nou, trebuie să re-naşti! Cuvinte greu de înţeles. Nicodim a rămas şi mai

nedumerit decât venise. Era deja un om bătrân, cum să te mai naşti a doua oară? Să mai intri

odată în pântecele mamei, cum poate să fie cu putinţă? Nu a înţeles sensul adânc al cuvintelor

Mântuitorului şi despre ce fel de naştere era vorba. Mântuitorul a repetat, subliniind cele

spuse: ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui

Dumnezeu!”. Cuvintele cheie ale celor două fraze sunt ,,să vadă” şi ,,să intre”, cu alte cuvinte

i-a vorbit lui Nicodim despre Împărăţia lui Dumnezeu. EL Însuşi era Împărăţia care venise în

mijlocul oamenilor. Pentru că oamenii, decăzuţi prin păcat de la cunoaşterea Împărăţiei lui

Dumnezeu, pierduseră posibilitatea cunoaşterii şi intrării în această Împărăţie, Dumnezeu a

ales să vină Împărăţia la ei! Aceasta a fost mântuirea pe care ne-a adus-o în dar Fiul lui

Dumnezeu! Ceea ce era de neajuns, de nepătruns, de necunoscut, a făcut posibil Domnul Iisus

în modul cel mai minunat cu putinţă. A adus Împărăţia cea cerească aici, în mijlocul oamenilor,

chiar lângă noi. Pentru a o vedea şi mai ales pentru a intra într-însa nu trebuie decât un

lucru: ,,naşterea din apă şi din Duh”! O re-naştere spirituală, o intrare spirituală într-o altă

dimensiune a existenţei, într-o altă lume, despre care Însuşi Domnul a spus: ,,Împărăţia Mea

nu este din lumea aceasta!” (Ioan 18; 36). De altfel, Apostolul Ioan repetă acest lucru de mai

multe ori în Evanghelia sa, anume faptul că Iisus este venit de sus, Cuvântul cel veşnic,

Logosul cel întrupat spre mântuirea noastră.

În timpul acestei convorbiri, Nicodim devine dintr-o dată ascultător, luând aminte la cele spuse

de Domnul. Acesta a fost un pas foarte important pe drumul cunoaşterii. Să ştii să asculţi

cuvântul Domnului este esenţial pentru paşii următori. A ascultat şi a învăţat un adevăr despre

care nu ştia: că în lumea aceasta, pe lângă naşterea firească, trupească, mai este şi o naştere

spirituală, mai presus de fire. O re-naştere spirituală fără de care nu se poate intra în Împărăţia

cerurilor. Renaşterea prin Botez, prin care devenim fii ai Împărăţiei lui Dumnezeu, fii ai Harului.

Prin afundarea în apa botezului murim pentru lumea păcatului, pentru a renaşte la o viaţă

nouă, în Duh şi Adevăr.

Nicodim L-a ascultat pe Domnul în tăcere, copleşit de greutatea adevărurilor descoperite. Mai

mult, Mântuitorul i-a arătat şi cum se vor împlini toate acestea: ,,după cum Moise a înălţat

şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să

aibă viaţă veşnică”. Înălţarea pe Cruce - a fost aceea prin care a venit mântuirea lumii, a

întregii omeniri. Moise i-a scăpat pe evrei de şerpii veninoşi în pustiu, Iisus Hristos a salvat pe

toţi oamenii de robia diavolului, a morţii, a păcatului. A restaurat firea omenească rău

deteriorată prin căderea în păcat a protopărinţilor, a refăcut legătura dintre om şi Creatorul

său, a redat viaţa veşnică celor creaţi după ,,chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. 

Nicodim a înţeles imediat Cine este Acela în faţa căruia se afla. Avea să-I urmeze întru toate,

şi, mai ales, avea să-I fie alături tocmai în momentul culminant al operei Sale mântuitoare:

Jertfa de pe Cruce. Alături de Iosif din Arimateea, s-a ocupat de înmormântarea Mântuitorului.

Pentru că a avut curajul să-I ia apărarea Mântuitorului în faţa Sinedriului, la judecata din

Vinerea Mare, avea să sufere multe prigoniri din partea celor care L-au condamnat pe Domnul

la moarte (Ioan 7;51). A rămas aproape de Domnul până la sfârşitul vieţii sale, încredinţat de

adevărurile descoperite la acea întâlnire de taină. Dintr-un căutător al Adevărului, Nicodim a

devenit un mărturisitor al lui Hristos!

Iubiţi credincioşi

Nicodim venise la Domnul cu gândul să aibă o convorbire obişnuită, dar Iisus i-a vorbit despre

principiile fundamentale ale adevărului, spunându-i lui Nicodim că nu doar de cunoştinţe

teoretice ai nevoie atât de mult, ci, de propria renaştere spirituală! Nu trebuie să-ţi satisfaci o

curiozitate obsesivă, ci să ai o inimă nouă, curăţită de păcate. Trebuie să primeşti o viaţă nouă

de sus, înainte de a putea aprecia lucrurile cereşti. Până când nu se produce această

schimbare, care face ca toate cele să se înnoiască, nu-ţi va fi de nici un folos să discuţi

autoritatea sau misiunea Mântutorului. Vorbirea figurată şi chiar metaforică despre naşterea

din nou pe care o folosise Iisus, nu era cu totul străină pentru Nicodim. Cei convertiţi la

credinţa nouă erau adesea asemănaţi cu nişte copii de curând născuţi. De aceea, el a înţeles

că vorbele Lui Iisus nu trebuiau să fie luate ad litteram, fiind adesea chiar surprins de cuvintele

Mântuitorului. Ba, mai mult, Nicodim chiar se simţea iritat de aplicarea lor la persoana sa,

fiindcă îngâmfarea fariseului se lupta împotriva dorinţei sincere a căutătorului după adevăr. S-

a mirat că Hristos îi vorbeşte în felul acesta, fără a respecta poziţia lui de demnitar al

templului, iar în atare condiţii şi luat prin surprindere, el I-a răspuns Lui Hristos în cuvinte pline

de ironie: „Cum se poate naşte un om bătrân”? Asemenea multora ca el, când li se prezintă

adevăruri tăioase, Nicodim a dat pe faţă că omul firesc nu primeşte uşor lucrurile Duhului

Sfânt. În el nu este ceva care să răspundă la lucrurile spirituale, pentru că lucrurile spirituale se

judecă spiritual. Dar Mântuitorul n-a răspuns argumentelor lui prin explicaţii. Ridicându-şi

mâna cu demnitate solemnă, El a rostit adevărul cu o siguranţă şi mai mare: „Adevărat,

adevărat îţi spun, că dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia

lui Dumnezeu”. Desluşim faptul că acela care încearcă să ajungă la cer prin faptele lui

obişnuite de păzire a legii, încearcă o imposibilitate, deoarece nu este nici o siguranţă pentru

acela care are o religie a unei pretinse normalităţi, ca o formă de evlavie, mai ales că viaţa de

creştin nu este doar o modificare sau o îmbunătăţire a celei vechi, ci o transformare esenţială

a firii omeneşti. Episodul Nicodim se dovedeşte, probabil, dovada elocventă a imposibilităţii

culturii şi a inteligenţei omeneşti de a constitui singure Calea către Hristos Dumnezeu. Da,

iubiţi creştini, cultura, inteligenţa noastră sau ştiinta, nu sunt ca nişte obstacole sau frustrări,

dar nici elemente ajutătoare ale sufletului nostru!

Poate că la fel ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi, cei chemaţi a ne pregăti

pentru asumarea Crucii Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii,

în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea Lui Dumnezeu şi a oamenilor. Mai

ales părinţii şi educatorii suntem îndatoraţi a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă

Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc. Este firesc, atunci, să ne pregătim sufleteşte, în

plan spiritual, având în vedere, mai ales generaţiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul,

pentru a pregăti aceste vlăstare să profeseze un creştinism autentic şi să îmbrăţişeze o carieră

utilă ţării, familiei, lor înşişi, în spirit de jertfă şi patriotism sincer!

Biserica îl cinsteşte pe acest Nicodim, ucenic al Domnului care rămâne un exemplu de fariseu

convertit la Hristos. Lui avea să-I urmeze şi un alt fariseu – Saul - cel pe care lumea avea să-l

cunoască cdrept marele Apostol Pavel.

Mesajul evanghelic este unul fără echivoc: Împărăţia lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută şi

nici nu se dobândeşte fără o re-naştere spirituală din apă şi din Duh! Urmarea lui Hristos nu

este o simplă adeziune intelectuală la o idee sau teorie. Este moarte pentru lumea păcatului şi

renaştere pentru veşnicia lui Dumnezeu. Nu există alternative convenabile. Decizia este numai

a omului. Alegerea îi aparţine. Nicodim L-a ales pe Hristos! Amin

Sfânta Cruce – şcoală a virtuţii

Dreptmăritori creştini,Sfânta Evanghelie citită astăzi ne aminteşte de acea preînchipuire a Crucii şi a

Jertfei Mântuitorului: Şarpele de aramă, înălţat de Moise pe un stâlp, în pustie, care izbăvea de moarte pe cei muşcaţi de şerpi veninoşi (Num. 21, 8-9). Minunea aceasta se repetă sub ochii noştri, a celor care, în pustia amară a acestei vieţi, suntem mereu muşcaţi de ispitele şi asupririle diavolului.

Sfânta Biserică ridică în mijlocul Noului Israel, al poporului dreptcredincios, Crucea lui Hristos, pentru ca tot omul care priveşte cu credinţă acest semn minunat să se vindece şi să trăiască (In. 3, 14-15). Într-adevăr, dacă privim cu evlavie la Sfânta Cruce şi o cinstim după cuviinţă, vom fi izbăviţi de otrava patimilor şi de rănile păcatelor, împodobindu-ne cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii şi dragostei, prin care putem obţine biruinţa mântuirii.

Iubiţi credincioşi,Prin Jertfa de pe cruce, vina păcatului a fost ştearsă, iar prin Înviere, moartea

a fost nimicită, deschizându-ni-se, astfel, porţile vieţii veşnice. Împreună cu Hristos, omul cel vechi din noi s-a răstignit şi s-a îngropat, şi tot prin El a înviat în noi omul cel nou, eliberat din lanţurile păcatului şi de tirania morţii. Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul şi putinţa ca, sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credinţă, să dobândim Împărăţia cerurilor. Meditând la durerile răstignirii şi la moartea pe cruce a Mântuitorului nostru, ne vom umple sufletele de credinţă, nădejde şi dragoste şi prin aceasta ne vom dăltui fiinţa noastră după chipul prea frumos şi prea iubitor al lui Hristos. Fericitul Augustin era inspirat de Duhul Sfânt atunci când vorbea despre folosul mare al amintirii Patimilor Domnului pentru viaţa creştină. Nici un fapt, nici una din predicile Mântuitorului n-au darul să cuprindă atâta bogăţie duhovnicească precum îl are graiul Crucii.

Priveliştea Patimilor Domnului ne întăreşte, în primul rând, credinţa. Acum ştim în Cine credem, cunoaştem pe Cel Ce-L adorăm. Este Domnul şi Stăpânul lumii, Fiul cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul dumnezeiesc. Este Biruitorul iadului şi al morţii, Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit, în vremea lui Ponţiu Pilat, şi a murit şi S-a îngropat, dar Care, cu puterea ce sălăşluia în fiinţa Sa, Şi-a reluat viaţa şi S-a înălţat întru slavă, de unde va veni iarăşi să judece toate seminţiile pământului. Nu e de mirare că Mormântul gol din Ierusalim este locul cel mai sfânt din lume pentru pelerinaj şi închinare. Nu e de mirare că în fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, coboară lumina din cer asupra Sfântului Mormânt spre a ne încredinţa că suntem fiii Învierii. Dacă pe celelalte morminte de pe toată faţa globului pământesc stă scris: „Aici zace cutare”, pe lespedea Mormântului de la poalele Golgotei poate fi săpată în granit inscripţia: „Aici zace moartea!”. Prin Cruce,

păcatul, ca o îngroşare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără orizont a vieţii trecătoare, este slăbit, subţiat, oprit. Prin Cruce, trupul şi viaţa pământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Prin Cruce, se dă lovitura de moarte morţii, egoismului. Prin Cruce, se arată victoria generozităţii, a iubirii, a vieţii superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi învie întru viaţa fără de moarte, în Dumnezeu.

Gândul la durerea Domnului ne întăreşte, în al doilea rând, nădejdea că Dumnezeu nu îi părăseşte pe cei ce suferă pentru Evanghelie. După întunericul încercării, răsare soarele bucuriei şi al dreptăţii. A răsărit pentru Omul durerii, Iisus; se va arăta la fel pentru toţi cei ce primesc necazurile cu încrederea că ele vin cu ştiinţa Tatălui ceresc şi le poartă până la sfârşit cu răbdare şi cu bărbăţie. Izvor de mare încredere şi de îmbărbătare este pentru noi Jertfa de pe cruce şi Învierea lui Hristos. Aceste daruri ale lui Dumnezeu ne dau puteri şi curaj pentru a lupta contra păcatului şi pentru înfăptuirea binelui. Forţă înnoitoare se naşte în sufletele noastre, ştiind că virtutea lucrată cu credinţă şi în duhul dragostei creştine duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne ajută să dobândim viaţa veşnică. Deci, Golgota este o mare şcoală de înţelepciune şi izvor viu de virtute. Ascultaţi ce zice Fericitul Augustin: „Nu-ţi pierde nădejdea! Nu te teme! Căci de aceea a băut Însuşi Doctorul din el, ca să nu te mai temi. Iisus a luat tot paharul suferinţei”. Iar în cartea Urmarea lui Hristos, citim: „Hristos a primit să pătimească. Cum cutezi tu să te plângi de ceva? El a avut duşmani şi bârfitori, iar tu vrei ca toţi oamenii să te iubească? Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat?… Deci rabdă cu Hristos, dacă vrei să împărăţeşti cu El”.

În sfârşit, priveliştea suferinţei şi a morţii Mântuitorului nostru are darul de a spori în inimile noastre dragostea noastră pentru El. Dacă am lua aminte mai bine la pricina care L-a pus pe Împăratul lumii pe lemnul crucii, vom cunoaşte că adevăraţii vinovaţi n-au fost nici fariseii invidioşi, nici Iuda vânzătorul de sânge nevinovat, nici laşitatea guvernatorului roman care, de frică, L-a dat pe Iisus mai-marilor sinagogii să fie răstignit, ci am fost noi, păcătoşii, cu răutăţile noastre (cf. Is. 53, 2-5). În Hristos, păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfă, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur. Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. Starea de sacrificiu e şi calea noastră, unii către alţii. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi; şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In. 3, 16). Patimile sunt o chemare la înnoirea vieţii noastre creştineşti prin pocăinţă şi prin fapte bune, prin vieţuire în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa. Crucea Mântuitorului a arătat lumii marea alternativă: crucea morţii, căreia îi urmează viaţa, sau egoismul, căruia îi urmează moartea sufletească. Credinţa în Cruce se verifică prin fapte de iubire faţă de semenii noştri aflaţi în necazuri, lipsuri şi strâmtorări.

Iubiţii mei,La Naşterea lui Hristos, îngerii cântau că El va aduce pe pământ pace şi între

oameni bunăvoire (Lc. 2, 14). Pe cei ce au luat cunoştinţă că Hristos este Fiul lui

Dumnezeu făcut Om şi înviat, ca pârgă a învierii noastre, nimic nu-i mai tulbură. Mărturisind credinţa în Hristos, vom rămâne tari şi liniştiţi în necazurile ce ni le va produce lumea, biruindu-le, iar siguranţa că le vom birui ne-o dă pilda şi puterea Lui: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).

Eroul de pe Golgota, Hristos Domnul, a biruit lumea, nu înlăturând necazurile din ea sau făcând să nu apară ispite, ci arătându-Se mai tare decât ele, întrucât nu a fost doborât de ele. Iisus a lăsat firea Lui să sufere toate cele ce le suferă omul, pentru ca să o întărească chiar prin folosirea maximă a puterii ei de a nu se lăsa biruită de răutăţile lumii. Această putere izvorăşte din Crucea Sa pentru noi toţi, precum arată Sfântul Efrem Sirul când spune: „Crucea este speranţa celor disperaţi, Crucea este limanul celor înviforaţi, Crucea este mângâierea celor întristaţi”.

În Ortodoxie, Crucea este scăldată în raze şi, de sărbătorile ei, ea este împodobită cu flori. Astfel, suntem încurajaţi să privim spre Cruce şi dincolo de Cruce, spre a vedea slava strălucitoare a Învierii şi frumuseţea înmiresmată a vieţii veşnice. De aceea, plini de recunoştinţă, dimpreună cu imnograful bisericesc, se cade să strigăm: „Bucură-te, Cruce, purtătoare de viaţă, semnul cel nebiruit al creştinătăţii, prin care a încetat blestemul, s-a înghiţit puterea morţii şi ne-am înălţat de pe pământ la cele cereşti”. Amin.

PREDICĂLA ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

(Patimile, răstignirea şi moartea lui Iisus – Ioan 19, 6-11; 13-20; 25-28; 31-35)

Însemnătatea Sfintei Cruci

Dreptmăritori creştini,În această sfântă zi, ne amintim de acel eveniment din anul 326 d.Hr., când

slăvita împărăteasă Elena a aflat Crucea răstignirii, care apoi a fost înălţată în faţa poporului dreptcredincios ca toţi să o vadă şi să o cinstească. Crucea a fost descoperită sub colina Golgotei, după lungi şi grele cercetări, şi alături de ea s-au găsit şi crucile celor doi tâlhari. Dar s-a aflat care dintre ele este a Domnului, prin minunata înviere a unui mort atins cu Sfânta Cruce a lui Iisus.

Multă lume a alergat atunci să se închine Sfintei Cruci, încât patriarhul Ierusalimului Macarie a fost nevoit să o înalţe deasupra amvonului, în văzul tuturor. Poporul a îngenuncheat în faţa ei, strigând: Kirie eleison! (Doamne, miluieşte!). În amintirea acestei întâmplări, Biserica a rânduit sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. De atunci înainte, cinstitul Lemn a devenit una dintre cele mai preţioase relicve ale creştinătăţii, a devenit steagul şi monumentul glorios al religiei creştine.

Iubiţi credincioşi,Din clipa în care Fiul lui Dumnezeu a murit pe Cruce, acest instrument de

tortură, această unealtă a ruşinii pentru răufăcători reprezintă pentru noi obiect de mare onoare, armă de biruinţă împotriva răului, „păzitoarea a toată lumea, frumuseţea Bisericii, lauda îngerilor şi rană diavolilor”. Prin Jertfa lui Hristos, Sfânta Cruce ni s-a arătat drept semn al dragostei dumnezeieşti şi al împăcării noastre cu Creatorul. De aceea, Sfântul Apostol Pavel zice: „Cuvântul crucii, pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18). Crucea este esenţa misiunii lui Hristos, a lui Mesia, pe acest pământ. La Cruce se referea Domnul ori de câte ori făcea aluzie la menirea Lui, la botezul cu care trebuia să Se boteze, la paharul pe care trebuia să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile Sale duce spre punctul final al Golgotei. Prin Cruce, Mântuitorul a biruit păcatul, a înfrânt moartea şi ne-a deschis Raiul. „Crucea – afirmă Sfântul Ioan Damaschin – este chiar Raiul, prin depărtarea tuturor relelor şi începutul tuturor bunurilor”.

Crucea este pentru creştin simbolul interferenţei cerului cu pământul, a spiritului cu materia. Crucea este singurul tipar care ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem spre a intra în Împărăţia învierii. Prin Cruce a venit răscumpărarea – zice Sfântul Grigorie de Nyssa – arătând că însăşi forma Crucii, plecând dintr-un punct central şi îndreptându-se în patru puncte opuse, reprezintă universala revărsare a puterii şi bunătăţii Celui răstignit pe ea. Sfânta Cruce e semnul pe care Mântuitorul l-a sădit adânc în pământ ca dovadă că ne-a iubit şi că ne iubeşte, aşa cum numai Dumnezeu iubeşte, adică fără margini şi peste fire. „Priviţi Sfânta Cruce – zice Fericitul Augustin. Mântuitorul are capul plecat

spre a-i săruta pe oameni; inima deschisă pentru a-i primi în ea; braţele întinse pentru a-i îmbrăţişa; corpul întins pentru a-i răscumpăra. Gândiţi-vă cât de mari sunt aceste dovezi de iubire; cântăriţi-le cu cântarul inimilor voastre, pentru ca, în întregime, să vi Se imprime în inimă Cel Ce, în întregime, a fost pironit pe cruce”.

Crucea este marea carte a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni; este leacul cel mai bun pentru sănătatea noastră morală; este cea mai bună şcoală a virtuţii; este cartea scrisă cu literele Jertfei divine, în care poate citi orice suflet binecredincios, şi izvorul de unde vine creştinului toată puterea de a birui forţele răului, ale păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Crucea a deschis Paradisul, l-a primit pe tâlhar şi a condus neamul omenesc de la dezastrul ameninţător spre Împărăţia lui Dumnezeu”. Crucea este un remediu în neputinţa noastră. Prin Cruce, cel slab găseşte întărire, cel ispitit găseşte har pentru a birui ispita; prin Cruce, cel descurajat află nădejde; prin ea, se alungă toate uneltirile vicleanului diavol; prin Cruce, cel credincios găseşte reazem şi îmbărbătare spre izbândă. Aceasta o exprimă frumos poetul Vasile Voiculescu, în versurile sale: „Mi-ai rămas Tu singur, Tu Cel făr’ de prihană, / Împunsule în coastă, Bătutule în cuie, / Tu ştii ce-i chinul: ia-mă, pe Crucea Ta mă suie / Ca Duhul Crucii Tale să-mi ardă crunta rană”.

O astfel de încredere în puterea Sfintei Cruci a nutrit şi scriitorul rus Alexandru Soljeniţân care, aflându-se într-un lagăr de concentrare şi simţindu-se singur, a vrut într-o zi să se sinucidă. Deodată, lângă el a apărut de undeva un om şi a şezut alături. El nu avea voie să vorbească, aşa că omul a luat un băţ şi a făcut semnul Crucii pe duşumeaua murdară. Apoi a şters pentru ca să nu-l vadă gardianul. A fost tocmai elementul de care avea nevoie Soljeniţân în acea clipă. Crucea i-a amintit de iubirea personală a lui Dumnezeu pentru el, şi, astfel, a prins curaj să continue calvarul încercărilor.

De aceea, prezenţa Sfintei Cruci pe altarele creştine este necesară. Ea creează climatul de puritate, linişte şi armonie, necesar vieţuirii noastre creştineşti. Ea ne străjuieşte de la naştere şi până la moarte, sfinţindu-ne fiinţa, îmbunătăţindu-ne firea şi binecuvântându-ne traiul individual şi social. Oriunde se află Crucea, este o atmosferă de vrajă cerească şi de tărie morală, de respect şi de biruinţă. Pentru acest motiv, la Vecernia sărbătorii Sfintei Cruci, o aclamăm cu astfel de cuvinte: „Bucură-te, de viaţă purtătoare Cruce, biruinţa creştinilor, lauda mucenicilor, podoaba cuvioşilor, limanul mântuirii, care dăruieşti lumii mare milă”.

Iubiţii mei,Se spune despre un bărbat cu rol însemnat în viaţa religioasă a Germaniei că,

la început, a avut o trăire duhovnicească mai şubredă. Odată a văzut într-o galerie de artă de la Düsseldorf icoana Mântuitorului răstignit pe cruce. Dedesubt, stăteau cuvintele lui Iisus: „Aceasta am făcut-o Eu pentru tine! Tu ce faci pentru Mine?”. De atunci, omul a vieţuit ca un prieten al Celui răstignit şi al Crucii. Cugetând acum la preţul imens al răscumpărării noastre (I Pt. 1, 18-20), se cuvine să iubim Sfânta Cruce a Mântuitorului, pentru că în ea găsim iertarea lui Dumnezeu pentru vina noastră, pacea Lui pentru tulburarea noastră, puterea Lui pentru slăbiciunea noastră, curajul Lui pentru frica noastră, iubirea Lui pentru răutatea noastră şi victoria Lui pentru înfrângerea noastră.

Florile care împodobesc Sfânta Cruce, de praznicul Înălţării ei, exprimă prospeţimea şi mângâierea acestui Odor de viaţă dătător. Aceste flori arată că Crucea lui Hristos ne aduce o viaţă nouă în frumuseţe şi mireasmă sublimă, făcându-l pe fiecare credincios adevărat „bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc” (II Cor. 2, 15). Cinstind Sfânta Cruce, însemnându-ne chipul cu acest semn binecuvântat şi suferind toate pentru numele Domnului, noi mărturisim puternic credinţa în Hristos, Care, trecând prin Jertfa Crucii, a adus o măreaţă Înviere pentru El şi pentru toţi care Îl urmează cu credincioşie. Recunoscători că prin Crucea Golgotei a venit bucurie la toată lumea, veniţi astăzi să ne plecăm frunţile şi, în adoraţie sfântă, să cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Amin.

PREDICĂLA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

(Întâia vestire a Patimilor – Marcu 8, 34-38)

Semnul Sfintei Cruci

Dreptmăritori creştini,Sfânta Cruce este altarul de jertfă pe care s-a adus jertfa împăcării noastre cu

Dumnezeu pentru a ne mântui sufletul. Tocmai de aceea, prin cuvintele Evangheliei ce s-a citit astăzi, Mântuitorul ne adresează o chemare dulce, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Pe Hristos Îl urmăm renunţând la sinea noastră egoistă, suferind cu bucurie pentru El şi însemnându-ne adeseori cu semnul Sfintei Cruci.

Când ne închinăm recunoaştem importanţa Crucii şi, în acelaşi timp, se naşte în noi conştiinţa că am fost răscumpăraţi de Fiul lui Dumnezeu şi suntem chemaţi să-L urmăm pe El, oricât ne-ar costa acest lucru. De asemenea, când ne facem semnul Crucii mărturisim legătura noastră cu Hristos şi, totodată, ne exprimăm convingerea că, numai predându-ne Lui viaţa noastră, putem avea parte de darurile Jertfei Sale răscumpărătoare.

Iubiţi credincioşi,Sfânta Cruce este un simbol preferat pentru credincioşii ortodocşi. Ea apare

pe aproape toate lucrurile folosite în slujba lui Dumnezeu: biserici, altare, veşminte şi cărţi. În timpul Sfintei Liturghii, noi facem semnul Crucii de nenumărate ori. În pravila noastră personală, ne închinăm dimineaţa şi seara, înainte şi după rugăciunile noastre. Apoi, ne închinăm în ispite, în primejdiile fizice, înainte de a face o acţiune şi de a întreprinde ceva important. Obişnuinţa de a ne face semnul Crucii am moştenit-o de la părinţi şi strămoşi. Pentru noi, care am rămas în tradiţia creştinismului de la început, a ne închina înseamnă a ne face semnul Crucii.

Încă din primele veacuri creştine, credincioşii se însemnau cu semnul Crucii şi cu multă evlavie îl puneau pe lucrurile şi locaşurile lor de cult, arătând prin aceasta că cinstita Cruce este semnul prin care se recunosc închinătorii creştini. Cu crucea în mână sau pe piept, au mers spre mormânt sutele de mii de martiri ai religiei creştine. Semnul Crucii se vedea în catacombe şi despre el vorbesc atât de frumos scrierile vechi creştine. Scriitorul bisericesc Tertulian (†220) arată că „înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, şi înainte de culcare, noi ne însemnăm fruntea cu semnul Crucii”.

Sfânta Cruce este o puternică armă de biruinţă asupra diavolului şi asupra oricărei potrivnicii. Sfântul Antonie cel Mare (†356) spune unor filozofi elini: „Noi, în numele lui Hristos Cel răstignit, gonim pe toţi diavolii de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele”. O astfel de convingere avea şi Sfântul Chiril al Ierusalimului (†386), care zice: „Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa dracul fuge de Crucea

care îi aminteşte că prin ea a fost biruit”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) îndeamnă: „Faceţi semnul Crucii pe faţă şi pe inima voastră şi diavolul va fi biruit, pentru că în Cruce este sabia care l-a străpuns şi pumnalul care l-a rănit mortal”. Sfântul Chiril al Ierusalimului îl recomandă chiar şi împotriva vrăjmaşilor: „Pune credinţa în Cruce ca trofeu contra celor care se împotrivesc spuselor tale! Când vrei să discuţi cu cei necredincioşi despre Crucea lui Hristos, fă-ţi mai întâi cu mâna semnul Crucii lui Hristos şi tace cel ce ţi se împotriveşte”.

Mă întreb dacă am cugetat vreodată cât de bogat în înţeles este semnul Crucii, aşa cum îl facem noi creştinii ortodocşi. Pentru a ne face semnul Crucii, noi unim cele trei degete de la mâna dreaptă (cel mare, arătătorul şi cel din mijloc), iar celelalte două le odihnim în palma mâinii. În primul rând, noi atingem fruntea, apoi pieptul şi imediat umărul drept şi cel stâng, zicând: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. La sfârşit, lăsăm mâna să cadă de o parte, în timp ce facem o cuviincioasă plecăciune.

Cele trei degete care se ating unul pe altul la vârful lor reprezintă Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl Care ne-a creat, Dumnezeu Fiul Care ne-a mântuit şi Dumnezeu Duhul Sfânt Care locuieşte în noi – Trei Persoane în Unul Dumnezeu, Sfânta Treime. Pe urmă, lăsăm celelalte două degete, care reprezintă cele două firi ale lui Hristos – omenească şi dumnezeiască – să cadă în palma mâinii spre a arăta că Fiul lui Dumnezeu „S-a coborât din cer” şi a devenit Om pentru a noastră mântuire. Iată, deci, că, făcându-ne semnul Crucii, ne amintim cine este Dumnezeu şi ce a făcut El pentru noi. De fiecare dată când ne închinăm, ne aducem aminte de marele preţ pe care Dumnezeu l-a plătit pentru a ne răscumpăra.

Prin semnul Sfintei Cruci, noi exprimăm, în acelaşi timp, răspunsul nostru la Jertfa lui Hristos. Aşezând mâna la frunte, promitem că prin ajutorul lui Dumnezeu ne vom strădui să-L cunoaştem pe El cu tot cugetul nostru. Aşezând mâna pe piept, făgăduim că scopul nostru în această viaţă va fi să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră. Apoi, aşezând mâna pe umărul drept şi pe cel stâng, promitem să-L slujim pe Dumnezeu din tot sufletul şi cu toată puterea noastră. În acest fel, împlinim marea poruncă biblică: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot cugetul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deut. 6, 5; Mt. 22, 37; Mc. 12, 29).

În cele din urmă, ne plecăm, spre a recunoaşte că noi şi toată făptura omenească se află sub stăpânirea şi îndrumarea lui Dumnezeu, în Care „trăim şi ne mişcăm şi suntem”, cum afirmă Sfântul Apostol Pavel în Areopag (Fapte 17, 28). Deci, semnul Sfintei Cruci, aşa cum obişnuim să-l facem noi, exprimă în mod elocvent şi plenar unele dintre cele mai esenţiale şi fundamentale învăţături ortodoxe ale Bisericii noastre: Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, porunca biblică a iubirii şi predarea sau supunerea noastră lui Hristos Care, prin Cruce, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „a subjugat moartea, a ispăşit păcatul strămoşilor, a distrus iadul, a dăruit Învierea şi a deschis porţile Paradisului”.

Săvârşit după rânduială, se poate afirma că semnul Crucii concentrează în el, cum s-a spus, miezul credinţei noastre şi este, oarecum, o învăţătură pe scurt a Legii creştine. „Făcându-mi dimineaţa semnul Sfintei Cruci, spunea un credincios preotului său, simt că îmi mărturisesc ceea ce este fundamental în credinţa noastră ortodoxă şi mă simt prins în Hristos, în Biserica Lui, ca mlădiţa în viţă”. Aceasta o

simte orice creştin dreptmăritor, fie făcându-şi semnul Crucii, fie când se închină în faţa chipului ei. Simte legătura lui cu Hristos; simte că, prin Duhul Sfânt, se împărtăşeşte din viaţa şi din bunătatea lui Dumnezeu Care, în marea-I iubire pentru lume, ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său (cf. In. 3, 16); simte surparea distanţei, a despărţirii de Dumnezeu provocată de păcat, şi împăcarea prin Cel ce „ne-a împăcat prin Cruce” (Efes. 2, 16); se simte totdeauna ferit de Cel-Rău, prin acest semn, după cum şi cântă Biserica: „Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta ai dat nouă!”.

Cei care nu fac semnul Crucii, arată că se ruşinează de Hristos Cel răstignit. De aceştia şi Fiul Omului Se va ruşina când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri (Mc. 8, 38). Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Nu vă ruşinaţi de Cruce, ca nu cumva şi Hristos să Se ruşineze de voi”. Cei care refuză semnul Crucii, nu numai că nu dau nici o importanţă sângelui lui Hristos vărsat pentru curăţirea păcatelor noastre, ci se feresc şi să-L recunoască pe El ca Fiul lui Dumnezeu, şi pe Dumnezeu ca Treime. Aceştia vor fi pedepsiţi, cum arată Sfântul Apostol Pavel: „Mulţi se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos. Sfârşitul acestora este pieirea” (Filip. 3, 18-19). Cei care se ruşinează de Sfânta Cruce (ereticii), ignorând înţelesul textelor biblice, confundă semnul Crucii sau pecetea lui Dumnezeu cu „semnul fiarei” sau cu „pecetea lui Antihrist” (Apoc. 13, 16-18; 14, 9-11). Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, referindu-se la aceştia, afirmă: „Cel ce nu mărturiseşte mărturia Crucii, este de la diavolul”.

Iubiţii mei,Cinstind Sfânta Cruce, noi nu cinstim lemnul, aurul, argintul sau materialul

din care e făcută, ci Îl preamărim pe Mântuitorul lumii, Care „a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn” (I Pt. 2, 24) şi ne-a izbăvit din tirania iadului şi a morţii. Însemnându-ne chipul cu semnul Sfintei Cruci, primim putere fizică şi spirituală ca să biruim toate obstacolele şi ispitele vieţii, dar, în acelaşi timp, ne exprimăm convingerea că nu există odihnă fără osteneală şi nici biruinţă fără luptă.

Dacă venerăm cum se cuvine Sfânta Cruce şi ne închinăm cu acest semn binecuvântat, înseamnă că noi credem în înviere, şi dacă credem în înviere avem certitudinea că dincolo de barierele mormântului ne vom întâlni cu Dumnezeul învierii. De aceea, Hristos „Cel întâi născut din morţi” (Apoc. 1, 5) încă de acum, în acest veac istoric, ne cheamă la El şi, prin glasul Evangheliei, ne spune: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Amin.

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - Pr. Ion Cârciuleanu

Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezseu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a „făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” - cum zice Sfânta Ioan Gură de Aur.

La 14 septembrie sărbătorim dumnezeiescul praznic al Înălţării Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare şi sfântă zi va fi înălţată spre deosebită cinstire sfânta cruce.

Pentru noi creştinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1, 18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăşte din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârşită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi şi ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.

Duminica de astăzi se numeşte Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Aşezământ şi că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri şi proorocii.

Între acestea este şi cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi. Cunoaştem din Sfânta Scriptură că atunci când poporul evreu, ieşit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui şerpi veninoşi care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel.

Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 5-9).

Şarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credinţă, simbolizează pe Mântuitorul cel înălţat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuieşte de moartea cea veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa mântuitoare.

Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa lumii.

Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paştilor din primul an al activităţii Sale publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean „de la Dumnezeu a venit învăţător”, vine la Domnul Iisus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu, despre renaşterea spirituală a omului şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).

De altfel, în tot timpul activităţii Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Şi va pune sufletul pentru cei ce-L urmează şi că se va da pe mâna oamenilor păcătoşi care-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Aşadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârşită. Marele Arhiereu al creştinătăţii este în acelaşi timp şi arhiereu şi jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veşnică, devenind „preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17).

„Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfăţişeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). „Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a aşezat de-a drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) „şi poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).

Arhiereii şi preoţii Bisericii creştine, orânduiţi de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeaşi jertfă, însă în mod nesângeros.

Sfânta Liturghie este minunata şi dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăşi creştinii din roadele ei. Acelaşi Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfeşte necontenit pentru a ne dărui mântuire.

Să ne înălţăm o clipă ochii sufleteşti spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniel era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniel 9, 24-27).

La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal. Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara oraşului, de pe o stâncă în formă de căpăţână, simbol al omenirii păcătoase, se înălţa în zarea largă a văzduhului un nou altar şi o jertfă nouă.

Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinţei, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9).

Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini şi picioare, batjocorit de adâncul răutăţii omeneşti, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înţepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omeneşti strigă de jos: „Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”.

De pe rugul suferinţei nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeieşti străbate întunericul urii omeneşti: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: „Săvârşitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 şi Luca 23, 46).

Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârşită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morţii a căzut prin moartea lui Hristos.

De pe cruce a răsărit învierea şi puterea vieţii veşnice; Hristos, Mântuitorul lumii, „Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), „a intrat în cer şi S-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.

Din clipa aceasta, tot cel ce priveşte spre Golgota şi spre Altarul mântuirii (Sfânta Cruce), cu credinţă, nu moare ci are viaţă veşnică, pentru că „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi care am fost răscumpăraţi prin moartea pe cruce a Fiului Său.

Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezseu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a „făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” - cum zice Sfânta Ioan Gură de Aur.

Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor şi fiecăruia în parte, din iubire primeşte pe păcătosul care se pocăieşte şi tot din iubire îl face părtaş al jerfei Fiului Său şi al Împărăţiei Sale. Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu şi aproapele, concretizată în fapte de iubire.

Acestea sunt adevărurile de credinţă pe care ni le înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne întărim sufletele în credinţă şi nădejde. „Având Arhiereu mare care, cum zice Sfânta Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14). Să păstrăm în noi trează conştiinţa că suntem răscumpăraţi din moarte prin jertfa Domnului şi că putem trăi în veci.

Hristos cu braţele întinse pe cruce, îmbrăţişează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credinţă. Cu capul încununat de spini, ne primeşte în împărăţia veşnică cu inima străpunsă de suliţă, arde de dragoste pentru noi. „Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 16). „Cu ochii aţintuiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe „calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste şi dăruire faţă de aproapele, spre a ajunge în „Împărăţia cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viaţa şi să ne îndrume gândul şi fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: „Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu eşti izbăvitorul meu şi întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - IPS Irineu Pop-Bistriţeanul

Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul şi putinţa ca, sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credinţă, să dobândim Împărăţia cerurilor.

Sfânta Cruce este şcoala virtuţii.

 

Dreptmăritori creştini,

 

Sfânta Evanghelie citită astăzi ne aminteşte de acea preînchipuire a Crucii şi a Jertfei Mântuitorului: Şarpele de aramă, înălţat de Moise pe un stâlp, în pustie, care izbăvea de moarte pe cei muşcaţi de şerpi veninoşi (Num. 21, 8-9).

Minunea aceasta se repetă sub ochii noştri, a celor care, în pustia amară a acestei vieţi, suntem mereu muşcaţi de ispitele şi asupririle diavolului.

Sfânta Biserică ridică în mijlocul Noului Israel, al poporului dreptcredincios, Crucea lui Hristos, pentru ca tot omul care priveşte cu credinţă acest semn minunat să se vindece şi să trăiască (In. 3, 14-15). Într-adevăr, dacă privim cu evlavie la Sfânta Cruce şi o cinstim după cuviinţă, vom fi izbăviţi de otrava patimilor şi de rănile păcatelor, împodobindu-ne cu virtuţile creştine ale credinţei, nădejdii şi dragostei, prin care putem obţine biruinţa mântuirii.

 

Iubiţi credincioşi,

 

Prin Jertfa de pe cruce, vina păcatului a fost ştearsă, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită, deschizându-ni-se, astfel, porţile vieţii veşnice. Împreună cu Hristos, omul cel vechi din noi s-a răstignit şi s-a îngropat şi tot prin El a înviat în noi omul cel nou, eliberat din lanţurile păcatului şi de tirania morţii.

Prin răscumpărarea făcută de Hristos, noi am devenit fii ai lui Dumnezeu, având dreptul şi putinţa ca, sub umbrirea harului divin, prin faptele noastre izvorâte din credinţă, să dobândim Împărăţia cerurilor.

Meditând la durerile răstignirii şi la moartea pe cruce a Mântuitorului nostru, ne vom umple sufletele de credinţă, nădejde şi dragoste şi prin aceasta ne vom dăltui fiinţa noastră după chipul prea frumos şi prea iubitor al lui Hristos.

Fericitul Augustin era inspirat de Duhul Sfânt atunci când vorbea despre folosul mare al amintirii Patimilor Domnului pentru viaţa creştină. Nici un fapt, nici una din predicile Mântuitorului n-au darul să cuprindă atâta bogăţie duhovnicească precum îl are graiul Crucii.

Priveliştea Patimilor Domnului ne întăreşte, în primul rând, credinţa. Acum ştim în Cine credem, cunoaştem pe Cel Ce-L adorăm. Este Domnul şi Stăpânul lumii, Fiul cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul dumnezeiesc. Este Biruitorul iadului şi al morţii, Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit, în vremea lui Ponţiu Pilat şi a murit şi S-a îngropat, dar Care, cu puterea ce sălăşluia în fiinţa Sa, Şi-a reluat viaţa şi S-a înălţat întru slavă, de unde va veni iarăşi să judece toate seminţiile pământului.

Nu e de mirare că Mormântul gol din Ierusalim este locul cel mai sfânt din lume pentru pelerinaj şi închinare. Nu e de mirare că în fiecare an, de sărbătoarea Paştilor, coboară lumina din cer asupra Sfântului Mormânt spre a ne încredinţa că suntem fiii Învierii. Dacă pe celelalte morminte de pe toată faţa globului pământesc stă scris: „Aici zace cutare”, pe lespedea Mormântului de la poalele Golgotei poate fi săpată în granit inscripţia: „Aici zace moartea!”.

Prin Cruce, păcatul, ca o îngroşare a trupului, ca închidere a lui în groapa fără orizont a vieţii trecătoare, este slăbit, subţiat, oprit. Prin Cruce, trupul şi viaţa pământească se fac transparente pentru Dumnezeu. Prin Cruce, se dă lovitura de moarte morţii, egoismului. Prin Cruce, se arată victoria generozităţii, a iubirii, a vieţii superioare. Prin Cruce, omul adevărat din noi învie întru viaţa fără de moarte, în Dumnezeu.

Gândul la durerea Domnului ne întăreşte, în al doilea rând, nădejdea că Dumnezeu nu îi părăseşte pe cei ce suferă pentru Evanghelie. După întunericul încercării, răsare soarele bucuriei şi al dreptăţii. A răsărit pentru Omul durerii, Iisus; se va arăta la fel pentru toţi cei ce primesc necazurile cu încrederea că ele vin cu ştiinţa Tatălui ceresc şi le poartă până la sfârşit cu răbdare şi cu bărbăţie.

Izvor de mare încredere şi de îmbărbătare este pentru noi Jertfa de pe cruce şi Învierea lui Hristos. Aceste daruri ale lui Dumnezeu ne dau puteri şi curaj pentru a lupta contra păcatului şi pentru înfăptuirea binelui.

Forţă înnoitoare se naşte în sufletele noastre, ştiind că virtutea lucrată cu credinţă şi în duhul dragostei creştine duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne ajută să dobândim viaţa veşnică.

Deci, Golgota este o mare şcoală de înţelepciune şi izvor viu de virtute. Ascultaţi ce zice Fericitul Augustin: „Nu-ţi pierde nădejdea! Nu te teme! Căci de aceea a băut Însuşi Doctorul din el, ca să nu te mai temi. Iisus a luat tot paharul suferinţei”.

Iar în cartea „Urmarea lui Hristos”, citim: „Hristos a primit să pătimească. Cum cutezi tu să te plângi de ceva? El a avut duşmani şi bârfitori, iar tu vrei ca toţi oamenii să te iubească? Cum putea-vei fi încununat, când nimic supărător nu ţi s-a întâmplat? Deci rabdă cu Hristos, dacă vrei să împărăţeşti cu El”.

În sfârşit, priveliştea suferinţei şi a morţii Mântuitorului nostru are darul de a spori în inimile noastre dragostea noastră pentru El. Dacă am lua aminte mai bine la pricina care L-a pus pe Împăratul lumii pe lemnul crucii, vom cunoaşte că adevăraţii vinovaţi n-au fost nici fariseii invidioşi, nici Iuda vânzătorul de sânge nevinovat, nici laşitatea guvernatorului roman care, de frică, L-a dat pe Iisus mai-marilor sinagogii să fie răstignit, ci am fost noi, păcătoşii, cu răutăţile noastre (cf. Is. 53, 2-5).

În Hristos, păcatul se mistuie în flacăra, în oceanul iubirii Sale dumnezeieşti. „Acolo unde este jertfă, acolo este nimicirea păcatelor, acolo este împăcarea cu Stăpânul, acolo este sărbătoare şi bucurie”, învaţă părintele nostru Ioan Gură de Aur.

Iar după Sfântul Chiril al Alexandriei, „la Tatăl nu se poate intra decât în stare de sacrificiu”. Starea de sacrificiu e şi calea noastră, unii către alţii. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi; şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi” (I In. 3, 16).

Patimile sunt o chemare la înnoirea vieţii noastre creştineşti prin pocăinţă şi prin fapte bune, prin vieţuire în comuniune cu Hristos, în Biserica Sa. Crucea Mântuitorului a arătat lumii marea alternativă: crucea morţii, căreia îi urmează viaţa, sau egoismul, căruia îi urmează moartea sufletească.

Credinţa în Cruce se verifică prin fapte de iubire faţă de semenii noştri aflaţi în necazuri, lipsuri şi strâmtorări.

 

Iubiţii mei,

 

La Naşterea lui Hristos, îngerii cântau că El va aduce pe pământ pace şi între oameni bunăvoire (Lc. 2, 14). Pe cei ce au luat cunoştinţă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu făcut Om şi înviat, ca pârgă a învierii noastre, nimic nu-i mai tulbură.

Mărturisind credinţa în Hristos, vom rămâne tari şi liniştiţi în necazurile ce ni le va produce lumea, biruindu-le, iar siguranţa că le vom birui ne-o dă pilda şi puterea Lui: „Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea!” (In. 16, 33).

Eroul de pe Golgota, Hristos Domnul, a biruit lumea, nu înlăturând necazurile din ea sau făcând să nu apară ispite, ci arătându-Se mai tare decât ele, întrucât nu a fost doborât de ele. Iisus a lăsat firea Lui să sufere toate cele ce le suferă omul, pentru ca să o întărească chiar prin folosirea maximă a puterii ei de a nu se lăsa biruită de răutăţile lumii. Această putere izvorăşte din Crucea Sa pentru noi toţi, precum arată Sfântul Efrem Sirul când spune: „Crucea este speranţa celor disperaţi, Crucea este limanul celor înviforaţi, Crucea este mângâierea celor întristaţi”.

În Ortodoxie, Crucea este scăldată în raze şi de sărbătorile ei, ea este împodobită cu flori. Astfel, suntem încurajaţi să privim spre Cruce şi dincolo de Cruce, spre a vedea slava strălucitoare a Învierii şi frumuseţea înmiresmată a vieţii veşnice.

De aceea, plini de recunoştinţă, dimpreună cu imnograful bisericesc, se cade să strigăm: „Bucură-te, Cruce, purtătoare de viaţă, semnul cel nebiruit al creştinătăţii, prin care a încetat blestemul, s-a înghiţit puterea morţii şi ne-am înălţat de pe pământ la cele cereşti”. Amin.

Predică la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci - Mitropolitul Antonie Plămădeală

Naşterea din apă este simbol al curăţirii. Cu apa ne spălăm necurăţenia din afară, cea materială. E de înţeles deci de ce apa poate deveni un simbol şi al curăţirii spirituale. Curăţirea spirituală este o curăţire prin Duhul Sfânt. Ea înseamnă naşterea din nou a sufletului.

Textul asupra căruia ne vom opri în cele ce urmează e foarte scurt. Aşa e rânduit în tipicul acestei duminici. Numai cinci versete. Meditând asupra lor şi dându-mi seama că ele sunt cam teoretice, destul de abstracte, presupunând oarecare cunoştinţe teologice spre a fi înţelese, m-am dus la cărţile câtorva predicatori mari ca să aflu de la dânşii cum le-au tâlcuit.

Unii au vorbit despre iubire, alţii despre răscumpărare, alţii despre suferinţă, sau despre jertfă. Şi despre acestea trebuie să ştie creştinii foarte multe lucruri. Dar când se citeşte în biserică un text ca acesta, parcă ai vrea să auzi ceva despre el, că doar nu e în limbă străină şi nici rostit şi scris pentru alţii. Chiar dacă e mai greu de înţeles. Sau tocmai pentru că e mai greu de înţeles.

Iată textul: „Nimeni nu s-a suit în cer decât numai Cel ce s-a pogorât din cer, Fiul Omului Care este din cer. Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 13-17).

Într-adevăr, textul e ceea ce s-ar putea numi un text doctrinar. Adică de învăţătură de credinţă: despre Dumnezeu, despre întruparea Fiului şi rostul ei în iconomia mântuirii şi bineînţeles, despre felul cum oamenii îşi pot însuşi roadele întrupării Domnului. Asemenea lucruri se învaţă la şcolile teologice. Dar nu sunt totuşi chiar atât de grele pe cât

par. Ce-ar fi ca noi să încercăm să ne adresăm chiar acestor patru versete şi să încercăm să le pricepem împreună.

Pentru ca să le percepem, primul lucru pe care trebuie să-l facem, e să le punem în context. Adică să le fixăm exact momentul şi locul în care au fost rostite, să vedem cui au fost adresate şi de ce.

Ne aflăm într-un moment în care Mântuitorul, fiind în Ierusalim, primeşte seara târziu o vizită. O vizită neaşteptată. O vizita care, fără îndoială, L-a surprins. Întâi fiindcă I se făcea oarecum pe ascuns. Era ca o audienţă secretă a unui fariseu, la Dumnezeu!

Pe faţă se ştie ce spuneau. Va fi fost interesat şi Iisus ce poate spune unul ca acesta în taină! Cel care venea n-a vrut să fie văzut de nimeni că vine să-L viziteze pe acest profet contestat de oficialităţile religioase, ştiut ca urmărit. De aceea a şi venit pe ascuns, noaptea.

Cine era acesta şi de ce se ferea? Avea motive să se ferească? Avea şi încă din belşug. Fapta lui era o faptă de îndrăzneală şi curaj. Fiindcă era unul din mai marii templului, dintre cărturari şi farisei, adică unul din ceata celor aleşi, cu mare trecere în popor şi cu autoritate, pentru ca cei ca el erau consideraţi a fi cei mai fideli observatori ai Legii, evlavioşii învăţaţi.

Când auzim de „cărturari şi farisei”, aşa trebuie să-i înţelegem. Numai mai târziu Mântuitorul i-a descoperit a fi formalişti, vicleni şi superficiali din punct de vedere al evlaviei, denunţându-i ca înşelători, ceea ce de altfel făcuse şi Ioan Botezătorul. Erau unii cărturari, adică învăţaţi, teoreticieni, exegeţi, dintre cei care în interpretările lor, „strecurau ţânţarul şi înghiţeau cămila”, adică se opreau la nimicuri şi pierdeau din vedere esenţialul, iar alţii erau farisei, adică oameni pioşi, evlaviosi, dar care făceau totul la vedere, ceea ce i-a şi descoperit a fi făţarnici. De unde şi numele li s-a transformat în simbol al făţărniciei, pentru totdeauna şi în toate limbile.

Fiind însă cărturari, nu înseamnă că nu puteau fi în acelaşi timp şi farisei. Nu era însă neapărat necesar. Mântuitorul ni-i prezintă ca pe două categorii de reprezentanţi ai vieţii religioase din vremea Sa.

Acesta de care vorbim acum era dintre cei pioşi, religioşi, era fariseu. Şi probabil chiar cu mare vază. Să ni-l închipuim a fi fost un bătrân venerabil, cu barbă, un bătrân cuminte şi înţelept, cum ar trebui să fie toţi bătrânii. A venit la Mântuitorul să-I pună câteva întrebări.

Spre deosebire însă de alţii care veneau cu gânduri rele, să-L ispitească, să-L prindă în cuvânt, acesta - de aceea cred că era înţelept

şi cuminte - acesta n-a venit cu gând de ispită. Era o rară excepţie. N-a venit să-L pună în încurcătură cu vreo întrebare. N-a venit să-L prindă în cuvânt şi după aceea să alerge la mai marii cetăţii şi să-L denunţe, cum au făcut alţii. Nu. El a venit cu gând foarte curat, ca să afle răspuns la cel puţin o întrebare.

Mai întâi a făcut o, declaraţie: „Rabi, ştim că eşti învăţător venit de la Dumnezeu!”. Iată o declaraţie foarte importantă din partea unui mai mare al templului. Iisus trebuia să fi fost foarte mirat de o asemenea introducere. Desigur, putea fi şi o declaraţie de circumstanţă, o „captatio benevolentiae”, deci se impunea atenţie, dar bătrânul părea mai degrabă sincer decât şiret. Şi înţelept. Şi-a dezvăluit şi numele: Nicodim, deşi s-ar fi putut teme s-o facă. Aceasta denotă încrederea desăvârşită pe care o avea în Iisus. Îşi va fi dat seama că ar putea fi bănuit că a venit să-I întindă o capcană, de aceea a ţinut să-şi motiveze de îndată afirmaţia şi sinceritatea de care era sigur că Iisus s-ar fi putut îndoi: „Căci astfel de semne ca cele pe care le faci Tu, nimeni nu le poate face, de n-ar fi Dumnezeu cu Dânsul”.

Iată o declaraţie frumoasă, o declaraţie pozitivă, o declaraţie de apreciere a învăţăturilor, a minunilor, a semnelor cu care îşi însoţea Mântuitorul învăţăturile, care, fără îndoială, pe Mântuitorul îl va fi măgulit. Îi va fi plăcut acest bătrân. De aceea a şi acceptat să stea de vorbă cu el şi să-i răspundă la întrebări, să-i dezvăluie nişte lucruri de taină. E de presupus că vor fi discutat mai mult, dar Mântuitorul - după cum ne relatează Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa - i-a spus dintr-o dată aceste cuvinte: „Adevărul adevărat îţi spun: de nu se va naşte cineva din nou, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan, 3, 3).

Când a auzit bătrânul Nicodim acel cuvânt, a rămas cam încurcat, perplex. N-a înţeles cuvântul şi i-a întors Mântuitorului întrebarea: „Cum poate un om să se nască, bătrân fiind? Poate el oare a doua oară să intre în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?”.

Întrebarea lui a fost corectă. Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi, dacă am fi fost în locul lui, probabil am fi întors Mântuitorului aceeaşi întrebare. „Cum să mă nasc din nou? Noi ştim că naşterea se petrece o singură dată”.

Nicodim gândea cu instrumentele gândirii obişnuite, orizontale. Am putea numi logica lui logică nicodimică, o logică a imediatului terestru, simplu. El nu-şi dădea încă seama că aceeaşi limbă poate spune lucruri diferite, despre lumi diferite. Genul acesta de vorbire, în metafore şi analogii, era practicat şi în textele Vechiului Testament, dar Cel care îl întrebuinţează frecvent şi întotdeauna surprinzător, este îndeosebi

Iisus. Nici apostolii nu s-au obişnuit uşor cu el. Exemple de oprire la sensul imediat, terestru, avem multe. Apa cea vie, din vorbirea cu samarineanca e numai unul din exemplele cele mai concludente de logică nicodimică.

Mântuitorul insistă însă. Nu-l lămureşte prea deschis, dar insistă cu câteva completări: „Adevărul adevărat îţi spun: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Nu ştim în ce măsură a înţeles Nicodim această explicaţie. Probabil n-a înţeles-o prea bine. Probabil nici noi, astăzi, n-am înţelege-o prea bine, dacă nu ni s-ar tâlcui.

Mântuitorul şi-a dat seama că Nicodim n-a pătruns în sensul cuvintelor Sale. A continuat: „Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul. A răspuns Nicodim şi I-a zis: Cum pot să fie acestea? Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti acestea? Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede de vă vom spune cele cereşti?” (Ioan 3, 6-12).

După aceste cuvinte au urmat cele cinci versete din Evanghelia de azi. Să ni le reamintim: „Şi nimeni nu s-a mai suit în cer, decât Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El, lumea” (Ioan 3, 13-17).

Să ne oprim puţin la „naşterea din nou”, din apă şi din Duh. E vorba, fără îndoială, de naşterea prin botez, de naşterea la creştinism. Naşterea din apă este simbol al curăţirii. Cu apa ne spălăm necurăţenia din afară, cea materială. E de înţeles deci de ce apa poate deveni un simbol şi al curăţirii spirituale. Curăţirea spirituală este o curăţire prin Duhul Sfânt. Ea înseamnă naşterea din nou a sufletului.

De aceea noi, ortodocşii, facem Botezul cu apă, dar îndată administrăm pruncului Taina Mirungerii. Facem aceasta în cadrul aceleiaşi ceremonii, pentru că prin Taina Mirungerii transmitem noului botezat harul Sfântului Duh adică încreştinăm puterile lui sufleteşti şi îl facem apt pentru primirea lui Hristos, pentru intrarea în Împărăţia lui

Dumnezeu, de aceea abia acum i se poate administra Taina Sfintei Împărtăşanii. Acum înţelegem de ce Iisus i-a spus lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. Aceasta este „naşterea de sus”. Prin aceasta, noul născut este imediat inclus în trupul lui Hristos. A devenit creştin deplin.

Aceasta este „naşterea din nou”, din apă şi din Duh, pe care n-a înţeles-o la început Nicodim. Cel care se naşte din trup este pământesc. Cel botezat a intrat în familia cerească. A intrat în rândul celor care se află sub grija, conducerea, povaţa, supravegherea şi ajutorul lui Dumnezeu.

De aceea în poporul nostru există credinţa că pruncii trebuie neapărat botezaţi şi cât mai repede, ca să nu stai prea mult cu „păgânul” în casă! De îndată ce l-ai botezat, totul intră în ordine şi în rânduială. Botezul este ieşirea de sub vechiul blestem biblic de după păcatul strămoşilor Adam şi Eva. Este reintrarea în graţiile lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt intrarea în Har, în Duh, îndumnezeirea, pentru că Duhul Sfânt e a treia persoană a Sfintei Treimi.

A fi om nou înseamnă însă şi a intra sub regimul poruncilor. Tânărul bogat, ca să intre în împărăţie, Mântuitorul i-a cerut să păzească poruncile. Şi care sunt? Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii desfrânat şi toate celelalte pe care le-a primit Moise de la Dumnezeu pe muntele Horebului şi le-a notat pe două table de piatră (Deut. 5, 1-21).

Intrarea în creştinism acordă drepturi, dar impune şi datorii şi în primul rând, datoria de a te plasa într-o ordine nouă de gândire şi de orientare şi într-o ordine nouă de făptuire.

În conversaţia cu Nicodim, Mântuitorul îi spune la un moment dat: „Adevărul, adevărat îţi grăiesc, că ceea ce ştim spunem şi mărturisim ceea ce am văzut”. Oare de ce-i spune Mântuitorul cuvintele acestea? Pentru că Mântuitorul vrea să-l încredinţeze că-i vorbeşte ca unul care ştie ce spune, că nu este un oarecine care improvizează nişte răspunsuri la întâmplare, ci că are calitatea de a-i răspunde. Este venit de sus. Ceea ce spune, de acolo ştie, ca Unul care „a văzut” ceea ce afirmă.

A văzut idei? Într-un fel da. A văzut ideea ideilor, pe Dumnezeu. De la El ştie ce ştie. Într-un fel, am zice noi cu cuvintele noastre de astăzi: Mântuitorul se legitimează în faţa lui Nicodim. Ca şi când i-ar arăta o carte de identitate: Uite cine sunt! Sunt unul din aceia care au văzut ceea ce-ţi spune. De aceea continuă conversaţia cu care începe textul celor cinci versete pe care ne-am propus să ni le tâlcuim, cu: „Nimenea

nu s-a suit în cer, decât numai Cel care s-a pogorât din cer”. Şi precizează: „Fiul Omului care este în cer!”. Cu alte cuvinte, continuă să-şi prezinte datele biografice şi mai pe larg, în vederea stabilirii precise a identităţii Sale, spre a-şi legitima cuvintele, ca venind de la Dumnezeu, de aceea arată că „S-a pogorât din cer”.

Extraordinară mărturisire. Încărcată pe măsura capacităţii de judecată logică a interlocutorului. Cine ar putea vorbi despre lucruri din cer, cu autoritate, decât Cel ce s-a pogorât din cer? Şi nimeni altul nu s-a pogorât din cer. Iisus i-a dezvăluit deci întruparea Sa. Şi şi-a motivat intenţiile care, uneori, au putut părea oamenilor Legii ca fiind în contradicţie cu Legea. Dar El arăta că are dreptul să procedeze la astfel de modificări.

Acum vom înţelege de ce aceste cuvinte, aşa cum sunt rânduite ca lectură biblică astăzi, ni s-au părut la început fără legătură şi fără sens. Ele erau continuarea unei convorbiri cu Nicodim, în momentul în care Mântuitorul îşi legitima dreptul de a învăţa chiar altfel decât Legea, deşi nu desfiinţa Legea. O completa cu înţelegeri noi, mai adevărate, mai largi.

Nicodim trebuia să priceapă că stătea de vorbă cu o autoritate afară de care alta mai mare nu era. Cu Dumnezeu. Descoperirea era pentru Nicodim uluitoare. Nici n-a mai replicat. Doar a ascultat.

Gândurile lui erau însă împărţite. Crescut în Legea lui Moise, cum putea el accepta o nouă autoritate, ultimă, care să-l corecteze pe Moise? Era Acesta de la Dumnezeu, dar şi Moise primise Legea, tot de la Dumnezeu!

Iisus i-a citit gândurile. Trebuia să-l scoată din încurcătură. Trebuia să lege, în mintea lui Nicodim, tot ceea ce îi spusese, cu ceea ce-i spusese Moise. Trebuia să-i dea cheia împăcării celor două autorităţi: a lui Moise, care era de mult garantată şi a Sa, care trebuia demonstrată. De aceea mai departe se va referi la Moise.

Fără această explicaţie, referirea lui la Moise, din cel de al doilea verset al Evangheliei de azi, pare într-adevăr fără nici o legătură logică în context. Acum ştim de ce s-a referit la Moise. Nicodim avea nevoie de această referire. E drept că Mântuitorul îi va vorbi din nou printr-o alegorie, ca şi cea cu „naşterea din nou”, cam supraestimând capacitatea lui de a înţelege alegoriile, dar era obligat să le înţeleagă, dacă se angaja în astfel de discuţii.

I-a spus: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului”. Ce va fi vrut să zică cu aceasta? Sunt convins că

toţi vă întrebaţi acum: ce mai înseamnă şi aceasta? Ce legătură are aici Moise şi şarpele, cu faptul că Iisus era din cer şi că Nicodim trebuia să se nască din nou?

Să ne amintim: vorbea cu Nicodim. Vorbea cu un cunoscător al Vechiului Testament. Trebuia, prin urmare, să-i vorbească pe limba pe care o înţelegea el foarte bine. I-a adus deci aminte de un episod din Vechiul Testament. L-a atras pe terenul său. Pe când se retrăgea din Egipt, prin pustie, cu poporul evreiesc pe care-l scosese din robie, la un moment dat Moise a confecţionat un şarpe din aramă.

De ce l-a înălţat? Să ne ducem direct la text: „De la muntele Hor au apucat pe calea Mării Roşii, ca să ocolească pământul lui Edom, dar pe cale s-a împuţinat poporul cu duhul. Şi grăia poporul împotriva lui Dumnezeu şi împotriva lui Moise, zicând: La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu-i nici pâine, nici apă şi sufletul nostru s-a scârbit de această hrană netrebnică. Atunci a trimis Domnul asupra poporului şerpi veninoşi, care muşcau poporul şi a murit mulţime de popor din fiii lui Israel. A venit deci poporul la Moise şi a zis: Am greşit grăind împotriva Domnului şi împotriva ta; roagă-te Domnului, ca să depărteze şerpii de la noi. Şi s-a rugat Moise Domnului pentru popor. Iar Domnul a zis către Moise: Fă-ţi un şarpe de aramă şi-i pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp; şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 1-9).

Nicodim îşi va fi amintit şi el de această istorie din vremea lui Moise. Dar cum trebuia să înţeleagă cuvintele lui Iisus: „Aşa trebuie să se înalţe şi Fiul Omului?”. Şi de ce să se înalţe? Unde era legătura cu şarpele lui Moise? Nicodim a fost pus la grea încercare. Tânărul Prooroc îl întrecea în tâlcuirea Legii. Era de la Dumnezeu. Aceasta crezuse şi înainte. Acum aflase şi din gura Lui: „că vine de Sus”. Dar care era legătura cu Moise şi cu şarpele? Şi de ce trebuia să se înalţe?

Să încercăm să-i răspundem noi. De ce se înalţă ceva? Ca să fie văzut din toate părţile. De aceea a înălţat şi Moise şarpele, ca să-l vadă toţi din toate părţile şi să nu moară. Tot aşa, cum a fost înălţat şarpele, trebuia să se înalţe şi Fiul Omului. Şi cu acelaşi scop. Căci i-a spus în continuare lui Nicodim: „Fiul omului trebuie să se înalţe, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15). Dumnezeu prin Moise dădea viaţa pământească, prin şarpele lui; Iisus înălţat va da „viaţa veşnică”.

Dificilă convorbire, va fi zis Nicodim. Tânărul Rabbi mută mereu vorba de pe un plan pe altul. Eu am crezut întâi că vorbea cam în dodii,

despre o absurdă naştere din nou şi El vorbea despre o naştere în Duh, spirituală. Asta am înţeles-o până la urmă. Dar acum din nou o schimbă. Îmi vorbeşte de Moise care vindeca de muşcătură de şarpe prin şarpele lui de aramă, dar El se gândeşte la altceva. Se compară cu şarpele de aramă, care să fie ridicat ca şi acela, dar oferă „viaţă veşnică”. Dar cui? Unde sunt cei muşcaţi de şarpe? Şi despre ce fel de şarpe vorbeşte El? Nu de şarpe vorbeşte de altfel, ci de „Fiul Omului”. De Sine? El se numeşte pe Sine „Fiul Omului”, dar deşi e om, zice că e „pogorât din cer”!

Nicodim va fi fost şi mai încurcat, când a auzit în continuare cum tâlcuieşte Iisus pe „Fiul Omului”: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (Ioan 3, 16-17).

Nu-i era uşor lui Nicodim să se descurce. Ba chiar, ultimele cuvinte îl încurcau de tot. Acum i se vorbea de „Fiul lui Dumnezeu”. Mintea lui se oprea. Înţelegea că era vorba de o analogie cu vindecările prin şarpele de aramă, dar despre ce vindecare vorbea tânărul Rabbi, nu înţelegea.

Vom vedea însă că, în logica discursului lui Iisus, totul se lega de minune. Suntem şi prin aceasta, în inima teologiei întrupării şi a răscumpărării. Mântuitorul îşi desfăşura procesul proclamării sensului întrupării Sale, punea bazele teologiei în ceea ce are ea mai profund până astăzi. Fără aceasta n-am înţelege de ce a venit Iisus, de ce a coborât Dumnezeu pe pământ.

Nicodim nu va fi înţeles pe loc. În sistemul teologiei pe care o ştia el, nu intrau încă astfel de concepte ca „Fiul lui Dumnezeu”, „Întrupare” şi „Viaţă veşnică”.

Noi ştim însă acum ce a vrut să-i transmită Iisus. Lui Nicodim şi nouă. Pentru că Mântuitorul, prin analogia cu şarpele de aramă, a introdus în discuţie o profeţie despre Sine. Şarpele de aramă era încolăcit la vârf şi avea formă de cruce. Aşa, pe o Cruce va fi răstignit Fiul Omului, la care toţi vor fi chemaţi să privească şi aşa cum aceia, pe vremea lui Moise, se vindecau de muşcătura şarpelui, aşa şi cei care vor privi la Iisus răstignit şi vor crede în El vor căpăta iertare de păcate, se vor mântui şi vor dobândi viaţa veşnică. De aceea a zis că: „Tot Cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Prin urmare, aceasta este concluzia: În momentul în care Fiul Omului, Iisus Hristos, va fi răstignit pe cruce, la crucea aceasta trebuie să privească toţi, pentru că ea este mijlocul prin care toţi vor fi

răscumpăraţi, toţi se vor putea vindeca de păcate. Toţi? Da: toţi „cei care vor crede”. Cei care vor crede ce? Că El este Fiul lui Dumnezeu şi îşi vor însuşi jertfa Lui. Deci numai aceia, deşi El se va lăsa răstignit pentru păcatele tuturor oamenilor, ca să-i răscumpere astfel de la cel în mrejele căruia căzuseră. Şarpele lui Moise din pustie a fost prefigurarea crucii Răstignirii şi a izbăvirii prin ea.

Şi în cazul şarpelui lui Moise, se vindecau numai cei care îl vedeau, dar toţi puteau să-l vadă, dacă îşi ridicau privirile la el. Şi Iisus a murit pentru toţi, dar numai cei care vor crede vor beneficia de jertfa Lui.

Evanghelistul nu ne mai spune cât a înţeles Nicodim din convorbire. Dar nu ne spune nici că a plecat de la Iisus nelămurit. Tradiţia îl aminteşte printre prietenii lui Iisus.

Dar cu cei care nu vor crede, ce se va întâmpla? Interesant este felul cum Mântuitorul îi spune lui Nicodim şi acest lucru, ca şi cum i-ar fi ghicit o întrebare. Nu spune că vor fi pedepsiţi, ci spune simplu: „Iar cei ce nu vor crede, iată-i judecaţi pentru că n-au crezut”.

Deci cel care nu crede, prin însuşi faptul că nu crede, se judecă pe sine. Se autojudecă. Cel care nu e înăuntru, ci stă în afară, acela nu ştie ce se întâmplă înăuntru. Dacă nu crede şi rămâne afară, rămâne cu ceea ce se vede afară. Dacă intră înăuntru, dacă va crede, atunci află ce se petrece înăuntru. Dacă nu crede, rămâne afară. S-a judecat prin însuşi faptul că a rămas afară. Cât îşi oferă, atâta are. Ridică ochii? Vede crucea şi se mântuieşte. Nu-i ridică? Moare precum iudeii din pustie, care nu se uitau la şarpele de aramă.

Aici e vorba şi de o moarte spirituală, desigur, a celor care, în păcat, nu ridică ochii spre Dumnezeu. Dacă lumina este înăuntru şi el rămâne afara, unde nu este lumină, stă în întuneric. Fiecare îşi alege locul unde se plasează. Este foarte plastică şi delicată această modalitate a lui Iisus, de a explica ce se va întâmpla cu cei care nu vor crede.

Cei care vor crede, aceia vor moşteni împărăţia cerurilor. Acum, cele cinci versete ni se par mult mai limpezi şi nu va mai trece nimeni peste ceva greu de priceput, ca peste ceva ce trebuie lăsat numai pe seama teologilor. Mântuitorul n-a vorbit numai pentru teologi.

Mai rămâne desigur o mică problemă, pe care n-aş vrea s-o colim, oricât de grea ne-ar părea. Îi lasă Dumnezeu afară pe unii? Ne de ajuns credinţa ca să fii mântuit? Nu s-a jertfit pentru toţi? Problema aceasta a divizat la un moment dat trupul creştinismului şi prin sectele de azi, mai continuă să-l divizeze. Protestanţii au pus că trebuie să înţelegem că Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi cei are vor crede. Ei au stabilit

astfel principiul „sola fidae”. Mântuire numai prin credinţă. Şi noi ortodocşii spunem că e nevoie de credinţă. Dar credinţa înseamnă şi faptele credinţei. „Credinţa fără fapte este moartă”, spune Sfântul Iacob.

Mântuitorul în cuvântul despre Judecata de Apoi vorbeşte numai de fapte (Matei 25). Înseamnă oare că nu este nevoie de credinţă? Nu. Mântuitorul nu şi-a expus învăţătura dintr-o dată, toată, ci în etape succesive, după auditor şi împrejurări, ca şi cum ar fi expus-o pe capitole. Ea trebuie deci citită şi înţeleasă în întregime. Trebuie citită nu o singură lecţie, ci toată cartea.

Altfel ne rătăcim. Şi de fapt de aici vin toate rătăcirile. Din neştiinţa unora de a citi Scripturile. Ademenitorii la învăţături noi, apăsând numai pe credinţă, vând mântuire ieftină. Şi se găsesc desigur cumpărători naivi. Plătesc arama drept aur. Se înşeală pe ei înşişi. Chiar marele teolog protestant D. Bonhoeffer vorbeşte critic despre această mântuire ieftină, pe care unii cred că o capătă numai prin credinţă.

Mântuitorul a accentuat întotdeauna pe fapte.

O veche legendă ilustrează foarte bine acest adevăr. Povesteşte despre cei Trei Magi care, îndrumaţi de stea, au călătorit în prezilele Naşterii Domnului spre Betleem.

Se zice că ar fi existat şi al patrulea Mag, numit Artaban. S-a înţeles cu cei trei să se întâlnească într-un anumit loc din Babilon, înainte de a porni spre Betleem. Şi-a vândut toate bunurile şi a cumpărat trei pietre scumpe, un safir, un rubim şi o perlă, ca să le dăruiască Noului născut. Plecând spre locul de întâlnire, a văzut un om rănit. Nu-l cunoştea, dar i s-a făcut milă de el. Ca să-l poată interna într-un spital a trebuit să-şi vândă safirul. A făcut-o fără ezitare, fiindcă era un om milos. Din cauză că s-a ocupat de omul acela, când s-a dus la locul de întâlnire cu cei Trei Magi, nu i-a mai găsit. Plecaseră. A plecat singur spre Betleem. Când a ajuns acolo, cineva i-a spus că cei Trei Magi fuseseră dar şi plecaseră. Nici pe Prunc nu L-a mai găsit. I s-a spus că plecase în Egipt împreună cu familia. „Trebuia să nu întârzii” şi-a zis el dezamăgit. „Trebuia să mă închin Noului Rege. Voi pleca să-L văd în Egipt”. Tocmai în acest timp soldaţii lui Irod, executându-i poruncile, ucideau pruncii. O femeie se lupta cu un soldat să-şi salveze copilul. „Stai, strigă Artaban, îţi dau rubinul acesta dacă laşi copilul să trăiască”. Soldatul fu ispitit de piatra scumpă, o luă şi plecă. Copilul a fost salvat.

Artaban plecă spre Egipt. Îl căută pe Iisus ani de zile. Nimeni nu-i putea da informaţii exacte. Îl purtau dintr-un loc într-altul. Abia peste 33 de

ani ajunse din nou în Ierusalim. Aici auzi că un aşa-numit Rege al lui Israel fusese răstignit chiar în ziua aceea. Îşi dădu seama că era chiar Acela pe care îl căuta el. Se hotăra să meargă pe Golgota să-I prezinte ceea ce îi mai rămăsese: perla.

Dar pe drumul către Golgota fu oprit de o scenă crâncenă: o tânără fată nu putea scăpa din mâinile a doi soldaţi romani care o brutalizau. Compătimind-o, le oferi soldaţilor perla ca s-o lase în pace. O luară. Spre după-amiază, ajunse în faţa crucii pe care era răstignit Iisus, care agoniza.

- „Am fost flămând şi Mi-ai dat să mănânc; Am fost însetat şi Mi-ai dat să beau; Am fost străin şi M-ai primit; Am fost gol şi M-ai îmbrăcat; Am fost bolnav şi în închisoare şi M-ai vizitat!”, auzi din gura lui Iisus.

- „Nu-i adevărat”, protestă Artaban. „Când te-am văzut flămând şi Ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Când Te-am văzut străin şi Te-am primit, gol şi Te-am îmbrăcat, bolnav şi în închisoare şi Te-am vizitat? De treizeci de ani Te caut şi nu Te-am găsit şi nu Te-am slujii, Doamne!”.

De pe cruce auzi vocea lui Iisus: „Ştiu totul. Întrucât ai făcut acestea unora din fraţii mei, Mie mi-ai făcut. Darurile Tale au ajuns la Mine!”.

Artaban a fost fericit. De pe cruce, Mântuitorul i-a repetat cuvintele Judecăţii din urmă, clasându-l printre cei mântuiţi, pentru faptele bune pe care le făcuse celor în suferinţă şi în nevoie de ajutor.

Minunată lecţie! Sublimă parabolă!

Mântuitorul s-a jertfit pentru toţi. Jertfa şi răscumpărarea Sa e universală. Numai că trebuie acceptată şi acceptând-o prin credinţă, credinţa trebuie arătată prin fapte. Nici credinţă fără fapte, nici fapte fără credinţă. Sfântul Ambrozie spunea: „Credinţa este aceea care dă valoare milei. Fără credinţă îndrumarea este goală, lipsită de substanţă. Credinţa împrumută tuturor virtuţilor temelia lor cea trainică” (Despre Psalmi).

S-ar putea obiecta: de ce să nu fie bune, faptele bune săvârşite fără credinţă? Sunt bune. Dar nu intră în sistemul mântuirii. E ca şi cum ai face o lucrare bună pentru un concurs, dar n-o prezinţi la concurs.

Lucrarea e bună, dar nu ia premiul. Şi nefiind izvorâte din credinţă, faptele bune nu pot avea „substanţă” şi „trăinicie”, cum zice Sfântul Ambrozie. Sunt întâmplătoare. Dar să zicem că n-ar fi întâmplătoare, ci

ar fi sistematice şi permanente. Dacă ar fi aşa, cel în cauză ar trebui să aibă o busolă pe care n-o arată, dar o foloseşte!

Răspunsul nostru e desigur un răspuns omenesc. Nu ştim cum judecă Dumnezeu astfel de situaţii. Un lucru poate fi însă aproape sigur: dacă punem în cumpănă fapta bună făcută fără credinţă, cu credinţa care crede că e de ajuns fără fapte bune, e preferabilă fapta bună. O va judeca Dumnezeu şi n-o poate judeca rău. Cel care crede că o face fără credinţă, fără să ştie o face din credinţa în bine şi acest Bine este Dumnezeu.

Cel care zice că are credinţă („Doamne! Doamne!”), dar ţine mâna în buzunar, nu va avea cu ce deschide uşa Împărăţiei Cerurilor. Idealul rămâne totuşi cel sigur: credinţă şi fapte bune. Credinţa urmată de fapte bune. Fapte bune izvorâte din credinţă. Drept aceea, să luăm aminte! Amin.

 

(cuvânt rostit în catedrala din Sibiu, în anul 1984)

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci – Comentarii patristice

Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Ev. Ioan 3, 13-17)

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Având două firi, adică cea omenească şi cea dumnezeiască, Hristos a răbdat Patima în umanitatea Sa, pentru ca fără distincţie, Cel care a suferit să fie numit deopotrivă Domnul Slavei şi Fiul Omului, chiar dacă este scris: Care S-a coborât din cer.

(Sfântul Ambrozie al Milanului, Despre credința creștină 2.7.58, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Unii oameni, desigur, găsesc foarte surprinzător ceea ce Domnul a zis în Evanghelie: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Cum – întreabă ei – poate fi spus că Fiul Omului s-a coborât din cer, când aici a sălăşluit în Pântecele cel fecioresc? Oamenii care spun asta nu trebuie respinşi, ci învăţaţi. Gândesc că ei ridică această întrebare din pietate, dar nu sunt capabili să înţeleagă acel lucru despre care întreabă. Ei nu îşi dau seama, vreau să spun, că dumnezeirea s-a îmbrăcat cu umanitatea în aşa fel încât a devenit o singura Persoană, Dumnezeu şi Om. Şi că umanitatea era unită cu dumnezeirea în aşa fel încât Cuvântul, suflet şi trup, era un singur Hristos. Şi de aceea poate fi spus: Nimeni nu s-a suit la cer, decât cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. 

(Maxim din Torino, Predica 265b.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(In. 3, 13) Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer.

Pogorât din cerse referă la originea Lui din Duhul. Căci, deşi Maria a contribuit la creşterea Lui în pântece şi a dat naştere la ceea ce este firesc pentru genul ei, Trupul Lui nu se datorează acestei origini. Fiul Omului re referă la naşterea din trup conceput în Fecioara; care este în cer implică puterea firii Sale veşnice – o fire infinită, care nu se poate restrânge pe Sine la limitele trupului, El, care este izvorul şi fundamentul trupului. Prin virtutea Duhului şi prin puterea lui Dumnezeu Cuvântul, deşi El a petrecut în chip de rob, El a fost veşnic prezent ca Domn a toate şi înlăuntrul şi dincolo de cercul cerului şi al pământului. 

Deși a coborât din cer şi este Fiul Omului, totuşi este în ceruri. Căci Cuvântul s-a făcut trup, dar n-a încetat să fie Cuvântul. Ca Cuvânt, El este în ceruri şi ca trup, El este Fiul Omului.

Ca şi Cuvânt făcut trup, El este deodată din cer, şi Fiu al Omului şi în cer. Căci puterea Cuvântului, rămânând veşnic fără de trup, era prezentă încă în cer când El s-a coborât. Trupul îi datorează Lui originea şi nimănui altcineva. Aşa că Cuvântul făcut trup, deşi era trup, totuşi niciodată nu a încetat să fie Cuvântul. 

(Ilarie de Poitiers, Despre Sfânta Treime 10.16, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton).

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

După ce a făcut menţiunea darului Botezului, El merge la izvorul (sau cauza) lui, adică Crucea… Aceste două lucruri, mai mult decât orice altceva, declară iubirea Lui cea de negrăit: aceea că a suferit deopotrivă pentru duşmanii Lui şi murind pentru ei, El le-a dăruit prin Botez întreaga iertare a tuturor păcatelor lor.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Cu meşteşug minunat al învăţăturii cereşti, Domnul ne orientează atenţia la Învăţătorul Legii mozaice şi la înţelesul spiritual al acestei Legi, amintindu-ne vechea istorie şi explicând că ea este o imagine a Pătimirii Sale şi a mântuirii oamenilor.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

A fost bine că Domnul a poruncit aceasta, căci prin ridicarea şarpelui de aramă, rănile celor care erau muşcaţi de şarpe se vindecau; căci şarpele de aramă este un chip al Crucii… În acelaşi fel, lumea a fost răstignită în ispitirile ei. De aceea, nu unul real, ci un şarpe de aramă a fost spânzurat. Aceasta s-a făcut aşa pentru că Domnul a luat asupra Lui asemănarea unui păcătos în trupul Lui, dar în realitate, era fără de păcat. În acest fel, el a imitat un şarpe prin aparenţa înşelătoare a slăbiciunii omeneşti, pentru ca atunci când va lăsa deoparte pielea trupului (aşa cum şarpele îşi schimbă pielea), El să distrugă viclenia adevăratului şarpe.

(Sf. Ambrozie de Mediolanum, Despre Duhul Sfânt, 3.8.50, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Crucea este ridicată şi apare deasupra pământului, pe care până acum răutatea o ţinuse ascunsă. Este ridicată nu pentru a primi slavă (căci cu Hristos răstignit pe ea, ce altă slavă mai mare ar putea avea?), ci pentru a da slavă lui Dumnezeu care este închinat pe ea şi proclamat prin ea… Nu este surprinzător că Biserica se bucură în Crucea lui Hristos şi se îmbracă în veşminte de sărbătoare, descoperindu-şi frumuseţea ei de mireasă când cinsteşte această zi. Şi nici nu este surprinzător faptul că o mare mulţime de oameni s-au adunat împreună astăzi pentru a vedea Crucea înălţată sus şi a se închina lui Hristos, pe care Îl văd înălţat pe ea.

Căci Crucea este arătată pentru a fi înălţată şi este înălţată pentru a fi arătată. Care Cruce? Crucea, care cu puţină vreme în urmă era ascunsă într-un loc numit al Căpăţânii, dar acum este adorată pretutindeni. Acest lucru ne bucură astăzi; aceasta sărbătorim noi. Acesta este înţelesul sărbătorii prezente. Aceasta este arătarea Tainei… Căci această Cruce, ascunsă şi dătătoare de viaţă a fost arătată, pusă în înălţime ca o cetate pe un deal sau ca o lumină în sfeşnic, pentru ca lumea toată să o vadă.

(Sf. Andrei Criteanul, Omilia 11 la Înălţarea Cinstitei Cruci, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

 Această istorie este un chip al întregii Taine a Întrupării. Căci şarpele semnifică păcatul cel amar şi aducător de moarte, care devora întreaga rasă de pe pământ… muşcând sufletul omului şi infuzându-l cu veninul vicleniei. Şi nu este altă cale pentru a scăpa de a fi cuceriţi de către el, decât prin vindecarea care vine doar din ceruri. Cuvântul lui Dumnezeu atunci a fost făcut în asemănarea trupului păcătos pentru ca să osândească păcatul în trupul Său (Romani 8, 3), aşa cum este scris. În acest fel, El devine Dătătorul mântuirii nesfârşite a celor care înţeleg dumnezeieştile învăţături şi privesc la El cu credinţă statornică. Dar şarpele, fiind înălţat pe o temelie înaltă,

semnifică faptul că Hristos a fost arătat clar prin Pătimirea Sa pe Cruce, pentru ca nimeni să nu poată să nu-L vadă.

(Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan 2.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Pare că chipul şi semnul care a fost ridicat pentru a contracara pe şerpii cei ce muşcau pe Israel era făcut pentru mântuirea celor ce cred că moartea a fost declarată a veni după şarpe, prin Cel ce a fost răstignit. Dar mântuirea a fost pregătită pentru cei care au fost muşcaţi de el şi care s-a încredinţat Celui care a trimis pe Fiul Său în lume să fie răstignit. Căci Duhul profeţiei prin Moise nu ne învaţă să credem în şarpe pentru că ea ne arată că şarpele a fost blestemat de Dumnezeu dintru început. Şi în Isaia, ne spune că El va aduce moartea vrăjmaşilor Lui prin Sabia sa cea preaputernică, care este Hristos.

(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 91, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Prin ridicarea şarpelui, El a proclamat Taina prin care a declarat că va frânge puterea şarpelui, care a fost cauza căderii lui Adam. El va aduce mântuirea celor care cred în El pentru acest semn (Răstignirea), mântuire din colţii şarpelui, care sunt faptele cele rele, idolatriile şi alte fapte necuvioase… Pentru că Dumnezeu a poruncit ca semn să fie făcut şarpele de aramă – şi totuşi, El este fără de vină – chiar aşa, prin blestemul care se află în Lege împotriva persoanelor care sunt răstignite, totuşi nu este nici un blestem asupra Hristosului lui Dumnezeu, prin care toţi cei care au făcut fapte vrednice de blestem sunt mântuiţi.

(Sf. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, 94, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului.

Păcatele care trag sufletul şi trupul către distrugere în acelaşi timp sunt reprezentate potrivit de către şerpi, nu numai pentru că ei erau cumpliţi şi veninoşi şi pricepuți în a aduce moartea, ci şi pentru că primii noştri părinţi au fost duşi în păcat de către un şarpe. Şi de la starea de nemuritori, ei au devenit muritori, păcătuind. Domnul este făcut cunoscut prin şarpele de aramă, pentru că El a venit în asemănarea trupului păcătos. Aşa cum şarpele de aramă avea asemănarea unui şarpe cumplit, dar nu avea absolut nici o putere de venin ucigător în mădularele sale – ci prin ridicarea sa a vindecat pe cei ce erau muşcaţi de şerpii cei vii –, tot aşa şi Izbăvitorul neamului omenesc nu s-a îmbrăcat în trup păcătos, ci în asemănarea unui trup păcătos, pentru ca, suferind moartea pe Cruce, în această asemănare să elibereze pe cei ce credeau în El de tot păcatul şi chiar de moartea însăşi.

Şi aşa cum cei care priveau la şarpele de aramă care fusese înălţat ca un semn erau vindecaţi la acea vreme de moartea cea temporară şi de rănile făcute de muşcăturile de şarpe, tot aşa şi cei care privesc la Taina Pătimirii Domnului, crezând, mărturisind şi imitând-o sincer sunt mântuiţi pentru veşnicie de orice moarte de care s-au molipsit, păcătuind în minte şi în trup.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

De aceea, a fost descoperit prin şarpele de aramă, care prin fire nu poate suferi, că Cel care avea să sufere pe Cruce este Cel care prin fire nu poate muri.

(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatessaronul lui Tațian, 14.15, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 14) Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului

Lăsaţi-mă să încerc să explic, atâta cât îmi va dărui Domnul, ce înseamnă aceste semne. Stâlpul (toiagul) înseamnă împărăţia, şarpele mortalitatea. Prin şarpe, umanităţii i-a fost dat să bea moartea. Domnul a fost pregătit să ia moartea asupra Lui. Deci, atunci când stâlpul a coborât pe pământ, a luat chipul unui şarpe pentru că Împărăţia lui Dumnezeu, care este Iisus Hristos, a venit pe pământ. El a îmbrăcat mortalitatea, pe care a răstignit-o pe Cruce. În milostivirea Sa, Domnul a adus şi un medicament care a restaurat sănătatea la vreme profeţită şi a prevestit Înţelepciunea care va veni în viitor… Oricine a fost muşcat de şerpii păcatului are nevoie doar să privească fix la Hristos, şi va primi vindecarea pentru iertarea păcatelor. Şi aşa, fraţilor, Domnul a îmbrăcat mortalitatea pentru ca Biserica să devină trupul Lui, şi El Capul ei, ca Om, în ceruri. Aşa că Biserica experiază mortalitatea care a fost impregnată în om prin seducţia şarpelui. Noi trebuie să murim păcatului primului om, dar apoi vom primi viaţa cea veşnică prin Iisus Hristos, Domnul nostru. Dar când va ajunge Biserica la viaţă şi se va întoarce în împărăţie? La sfârşitul lumii. De aceea, El a luat şarpele de coadă, care este sfârşitul, pentru a restaura toiagul în condiţia sa originară.

(Fericitul Augustin, Predici, 6.7, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

El spune că cel care a fost dat era Fiul lui Dumnezeu şi El este Cauza vieţii – a vieţii veşnice. El, Cel care a dăruit viaţă pentru ceilalţi prin moarte, nu este în mod continuu în moarte. Căci dacă cei care au crezut în Cel răstignit nu pier, cu atât mai puţin nu piere Cel ce a fost răstignit. El, Care a îndepărtat sărăcia celorlalţi, este liber de ea. Cel care dăruieşte viaţă celorlalţi aduce cu atât mai multă viaţă întru El.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Textul “Atât a iubit Dumnezeu lumea” ne arată această intensitate a iubirii. Căci mare într-adevăr şi infinită este distanţa dintre cele două. Maiestatea nemuritoare, infinită, fără de început şi fără de sfârşit, a iubit pe cei ce nu erau decât praf şi cenuşă, care erau împovăraţi cu zeci de mii de păcate, dar care au rămas nerecunoscători, chiar atunci când în mod stăruitor L-au rănit. Acesta este Cel care a iubit. Căci Domnul nu a trimis un slujitor, nici un înger, nici chiar un arhanghel, ci pe Unul Născut Fiul Său.Şi totuşi, nimeni n-ar arăta o asemenea grijă nici pentru propriul copil, aşa cum a făcut Dumnezeu pentru slugile lui nerecunoscătoare…

El şi-a pus viaţa Lui şi şi-a vărsat Sângele Său cel scump pentru noi, chiar dacă nu este nimic bun în noi – în timp ce noi nu putem să ne vărsăm nici măcar banii noştri pentru binele nostru şi trecem cu vederea pe Cel ce a murit pentru noi, când el este gol şi străin… Noi purtăm brăţări de aur asupra noastră şi chiar pe animalele noastre de companie, dar trecem cu vederea pe Domnul nostru care merge gol şi trece din uşă în uşă… El cu bucurie rămâne flămând pentru ca noi să fim hrăniţi, gol pentru ca să ne dăruiască nouă materiale pentru veşmântul nestricăciunii, şi totuşi, noi nu putem să dăm ceva din mâncarea noastră şi din îmbrăcămintea noastră pentru El… Aceste lucruri le voi spune mereu şi nu voi înceta să le spun, nu atât pentru că am grijă de săraci, ci pentru că am grijă de sufletele voastre.

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 27.2–3, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Să-L lăudăm pe Fiul în primul rând, venerând Sângele care a spălat păcatele noastre. El nu a pierdut nimic din dumnezeirea Lui când m-a mântuit, când ca un Bun Doctor s-a smerit la rănile mele purulente. El a fost un om muritor, dar El era şi Dumnezeu. El era din neamul lui David, dar era Creatorul lui Adam. El, Care era netrupesc, s-a îmbrăcat cu trup. El a avut o mamă, care cu toate acestea era Fecioară. El, Cel ce este fără de hotar, s-a legat pe sine cu frânghiile umanităţii noastre. El era jertfă şi Arhiereu, şi totuşi era Dumnezeu. El şi-a oferit Sângele Său şi a spălat întreaga lume. El a fost ridicat pe Cruce, dar păcatul a fost răstignit pe ea. El a devenit ca unul dintre morţi, dar a înviat din moarte, ridicând la viaţă pe mulţi care muriseră înaintea Lui. Pe de o parte, era sărăcia umanităţii Sale; pe de altă parte, bogăţiile

dumnezeirii Sale. Nu lăsa ceea ce este omenesc în Fiul să îţi îngăduie în mod greşit să detractezi ceea ce este dumnezeiesc. De dragul dumnezeiescului, poartă în mare cinste umanitatea, pe care Fiul cel nemuritor a luat-o din iubire pentru tine.

(Sf. Grigorie de Nazianz, Poem, 2, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dumnezeu, Care a iubit lumea, L-a dar pe Unul născut Fiul Său ca o dovadă (chezăşie) văzută a iubirii Lui. Dacă dovada acestei iubiri ar fi fost aceasta, aceea că El ar fi dăruit o creatură pentru creaturi, dacă ar fi dat o fiinţă lumească pentru lume, dacă ar fi dăruit una născută din nimic pentru mântuirea celor creaţi din nimic, un asemenea sacrificiu ieftin şi minor ar fi fost o asigurare săracă a iubirii Sale pentru noi.

Darurile de preţ sunt dovada iubirii: măreţia dăruirii Sale este evidenţa măreţiei iubirii Sale. Dumnezeu, Care a iubit lumea nu a dat un fiu adoptat, ci pe propriul Fiu Unul Născut.

Aici este câştigul personal, adevărata filiaţie, sinceritatea; nu creaţie, sau adopţie, sau amăgire.

Aici este dovada iubirii şi afecţiunii Sale, aceea că El a dat pe propriul Fiu Unul Născut.

(Ilarie de Poitiers, Despre Treime 6.40, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Suma a toate este Dumnezeu, Domnul tuturor, Care din iubire pentru creaturi L-a dat Fiul Său morţii pe Cruce. Căci Dumnezeu atât a iubit lumea, încât a dat pe propriul Fiu pentru lume. Nu că nu ar fi putut să ne mântuiască în alt fel, ci în acest fel era posibil să arate iubirea Sa

covârşitoare în mod abundent, adică să ne aducă pe noi aproape de El prin moartea Fiului Lui.

Dacă ar fi avut ceva mai drag, El ni l-ar fi dat nouă, pentru ca prin aceasta, neamul nostru să fie neamul Lui. Şi graţie acestei iubiri, El nu a ales să ne limiteze libertatea prin obligaţie, deşi era capabil să facă asta. Şi Domnul nostru a ascultat pe Tatăl Său tot din iubire pentru noi.

(Isaac de Ninive, Omilie ascetică 74, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Avraam a avut mulţi slujitori. De ce Dumnezeu nu i-a poruncit să îl jertfească pe unul dintre aceştia? A fost pentru ca iubirea lui Avraam să nu fie descoperită printr-un slujitor. Fiul lui, însă, a fost necesar pentru ca iubirea lui Avraam să se descopere. Erau deci şi alţi slujitori ai lui Dumnezeu, dar El nu şi-a arătat iubirea Sa pentru creaturi printr-unul dintre aceştia, ci prin Fiul Său, prin Care iubirea Lui pentru noi să fie proclamată…

De la Avraam încoace, simbolurile lemnului şi ale mielului au început să fie descoperite. Căci Isaac era un simbol al mielului prins în tufiş (Facere 22, 1-13), în timp ce Iacov a arătat că lemnul poate să însufleţească apa (punând nuiele în apă pentru ca oile să zămislească) (Facere 30, 37 ş.u). Lemnul deci a fost vrednic plutească pe ea, pentru că nici un os în el nu se zdrobeşte (Ioan 19, 33-36).  

Roadele pământului sunt stimulate de lemn, iar tezaurele mării sunt luate prin intermediul lemnului. Tot aşa în cazul trupului şi al sufletului (care au nevoie de lemnul Crucii). Lemnul Crucii a fost cel care a fost cioplit prin mânia mulţimii înfuriate. El era ca un om mut în tăcerea lui, şi în agilitatea lui, un izvor de creştere către înălţimile umanităţii.

(Sf. Efrem Sirul, Comentariu la Diatesaronul lui Tațian, 21.7, 9, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-

Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Dacă Tatăl, vedeţi, nu şi-ar fi dat viaţa, noi nu am fi avut viaţă. Şi dacă viaţa însăşi n-ar fi murit, moartea nu ar fi fost omorâtă. Domnul Hristos Însuşi, El este viaţa, despre care Ioan Evanghelistul spune: Acesta este Dumnezeu cel adevărat şi viaţa cea veşnică (I Ioan 5, 20). El Însuşi, Care prin profet a ameninţat moartea cu moarte, a spus: Eu voi fi moartea ta, o moarte, Eu voi fi boldul tău (Osea 13, 14). Aceasta a fost ca şi cum ar fi spus: Eu te voi ucide murind. Eu te voi înghiţi. Eu voi lua toată puterea din mâna ta. Eu voi elibera pe cei înlănţuiţi, pe care îi ţineai. Tu ai vrut să mă supui, deşi sunt nevinovat. Este drept acum ca tu să pierzi pe toţi cei pe care îi aveai în puterea ta.

(Fericitul Augustin, Predici, 265b.4, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 15-16) Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Mântuitorul şi Făcătorul nostru, Cel ce este Fiul lui Dumnezeu dinainte de veci, a devenit Fiul Omului la sfârşitul veacurilor. Astfel, Cel care, prin puterea dumnezeirii Sale, ne-a creat pe noi să ne bucurăm de fericirea vieţii celei veşnice, acum ne restaurează  prin slăbiciunea umanităţii Sale, pentru a redobândi viaţa pe care am pierdut-o.

(Beda Venerabilul, Omilii la Evanghelii, 2.18, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Atâta cât stă în puterea unui doctor, el a venit să vindece pe bolnav. Oricine nu ascultă de poruncile lui se distruge pe sine însuşi…. De ce este El numit Mântuitorul lumii, decât pentru că mântuiește lumea?

(Fericitul Augustin, Tratat la Evanghelia după Ioan 12.12, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

 

(Ioan 3, 17)Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

Mulţi dintre cei fără de grijă, folosind bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pentru a înmulţi mărimea păcatelor lor şi preaplinul necinstei lor, vorbesc în acest fel, spunând: Nu există iad, nu există pedeapsă viitoare, Dumnezeu iartă toate păcatele noastre…

Dar să ne amintim că sunt două veniri ale lui Hristos, una trecută şi alta viitoare. Prima nu a fost să judece, ci să ne ierte. Cea de-a doua va fi nu să ne ierte, ci să ne judece. Despre prima venire El spune: Nu am venit să judec lumea ci să mântuiesc lumea. Dar despre cea de-a doua, El spune: când Fiul va veni întru slava Tatălui Său, atunci va despărţi oile de-a dreapta Sa şi caprele la stânga (Matei 25, 31).Şi oile vor merge întru viaţă şi caprele la osânda cea veşnică… Dar pentru că El este milostiv, pentru o vreme, El iartă în loc să judece… Căci dacă ar judeca imediat, toţi ar fi condamnaţi la pierzare, căci Toţi am păcătuit şi am pierdut slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23).

(Sf. Ioan Hrisostom, Omilii la Evanghelia după Ioan, 28.1, traducere pentru Doxologia.ro de Iosif Agaton)

ARGUMENT

În cadrul vast al iconomiei mântuirii neamului omenesc, crucea,

răstignirea şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos au o importanţă

covârşitoare, căci, fără răstignire şi înviere, întruparea Fiului lui Dumnezeu

ar fi fost fără sens şi de neînţeles.

Prin moartea pe cruce a Mântuitorului se pune capăt vechii stări în

care ajunsese neamul omenesc în urma păcatului neascultării; prin Înviere se

pune începutul unei ere noi, erei ascultării de Dumnezeu, erei harului şi a

vieţii.

Întruparea, moartea şi învierea Mântuitorului aveau să ducă la o

recreare a omului, o creare din nou a lui, la readucerea acestuia în starea de a

împlini menirea pentru care a fost făcut.

Fiul lui Dumnezeu, îmbrăcând firea umană, se substituie omului şi,

prin moartea pe cruce, satisface dreptatea ştirbită de păcat.

Dacă “printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, care

a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit, …(dacă) prin

neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin

ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”(Rom.5,12,19).

Crucea Mântuitorului avea să aducă izbăvire întregii omeniri, iar

învierea Sa avea să fie pârgă învierii obşteşti şi garanţie a biruinţei vieţii

asupra morţii (I Cor.15,20).

Referindu-se la urmările morţii şi învierii Mântuitorului, Sfântul Ioan

Gură de Aur spunea, cuprins de admiraţie: “Când mă gândesc cât de jos se

afla omul, de unde mai jos nu era posibil să coboare şi unde a fost înălţat de

Hristos, încât mai sus nu este posibil să fie ridicat, mă minunez văzând

lucruri mari şi minunate şi multa grijă a lui Dumnezeu pentru firea noastră.

Din abisul pierzării, Fiul lui Dumnezeu, luând firea noastră, a ridicat-o la

Stăpânul tuturor şi prin această pârgă a făcut să fie binecuvântat întreg

neamul nostru.

Semnificaţia răstignirii ca eveniment este semnificaţia ce i se

atribuie de către persoanele în a căror istorie a pătruns evenimentul.

Astfel, vom arăta ce-ar fi însemnat realitatea răstignirii pe cruce şi

învierii Domnului pentru contemporanii Săi iudei:

Proclamarea învierii în Ierusalim, atât de curând după moartea

lui Iisus, este foarte semnificativă. În cadrul comunităţii creştine

primare trebuie să fi existat o mărturie demnă de încredere despre

mormântul gol. Observăm de asemenea că în polemica iudaică

îndreptată împotriva mesajului creştin despre învierea lui Hristos nu

există nici măcar o singură afirmaţie că mormântul lui Iisus nu a fost

gol.2

Marele eveniment al răstignirii şi al Învierii Domnului este descris

de toţi evangheliştii şi îl probează cu mulţimea arătărilor de după înviere,

fie de îndată la mormânt, fie la Ierusalim, fie în drum spre Emaus, fie în

Galileea, fie lui Saul în drum spre Damasc, fie în puterea cu care lucrează

Evanghelia, pentru stăpânirea împărăţiei lui Dumnezeu în suflete. Nu toţi

evangheliştii ne vorbesc despre toate aceste probe, ei completându-se şi de

această dată reciproc, însă pentru toţi este neîndoielnic faptul că

Mântuitorul a înviat.

Pe acest act final al activităţii Mântuitorului din lume se clădeşte

întreaga activitate evanghelică de mai târziu. Învierea este dovada cea mai

evidentă a dumnezeirii Sale, este piatra de temelie a credinţei noastre,

stâlpul de boltă al Bisericii creştine. Cu ea stă sau cade însăşi credinţa

creştină, cum observã Apostolul Pavel: ”Dacă n-a înviat Hristos, zadarnică

este atunci propăvăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră.”(I

Cor.15,14). Fără răstignirea pe cruce şi fără Înviere s-ar fi putut vorbi în

istorie despre Iisus Hristos, ca de un mare înţelept, un mare binefăcător al

2 2 Millard J. Erickson, T eologie creştină, vol ..2, Edit.Cartea Creştină,

omenirii, dar nu ca Dumnezeu, pentru că s-ar fi arătat neputincios în faţa

morţii.

Crucea –simbol

Considerată de creştini un simbol sfânt, un simbol al manifestării

dragostei divine, crucea a fost cunoscută în istoria omenirii cu mult timp

înaintea apariţiei creştinismului. Astfel simbolul crucii îl întâlnim la

diferite popoare cu o civilizaţie mai mult sau mai puţin dezvoltată atât la

iudei cât şi la barbari.

În antichitate de pildă, semnul crucii avea o simbolistică aparte cu

nuanţe mitice. Astfel dacă la indieni simboliză focul sacru sau

desăvârşirii cugetării omeneşti, pentru poporul egiptean crucea în

formă de T era reprezentarea semnului cosmic în calitate de ,,cheia

nilului”. Iar la vechile popoare din America linia orizontală reprezenta

bolta cerească iar cea verticală ploaia.1

Generalizarea crucii însă în antichitate era pusă pe seama

obiectului de tortură, a unui instrument înfricoşător. Crucificarea în

acele vremuri era considerată una din cele mai josnice dar şi

înfiorătoare pedepse aplicate în general sclavilor fugiţi, răzvrătiţilor sau

chiar ostaticilor. Imaginea înfiorătoare a momentului răstignirii, oferea

cumplite privelişti, ale celui răstignit aflat în agonie; ceea ce l-a

determinat şi pe filozoful Cicero să afirme: ,, răstignirea este moartea

cea mai cumplită şi cea mai înfiorătoare; fie ca aceasta să fie departe nu

1 Elie M. Cristea, “Iconografia”, Bucuresti 1912, p.224 aput. Drd. Ierom. Mircea Modest. «   Temeiuri biblice si patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci   » in ,,Ortodoxia” an xxxiv/1982 nr.2 p.225

numai de trupul unui cetăţean roman, şi de ochii, ba chiar şi de cugetul

lui.2

Potrivit cercetărilor de mai târziu, crucea era prezentă încă din

antichitate sub chipul a patru forme: crucea simplă cunoscută sub

denumirea de crux acuta sau crux simplex care consta dintr-un lemn

ascuţit. Apoi crucea în formă de T ca crux commissa sau crucea sfântului

Antonie, crucea în formă de X sau crux de cussata sau crucea sfântului

Andrei, iar crucea în formă de † cunoscută sub denumirea de crux

immissa, capitata sau crux christi.3 Însă, pe oricare dintre aceste tipuri

de cruce era cineva executat sub forma crucificării, moartea era aceeaşi,

lentă şi chinuitoare.

În creştinism însă crucea capătă un sens nou prin sacrificiul

suprem al Fiului lui Dumnezeu întrupat, care primeşte prin ascultare a-

şi întinde mâinile primind cumplita suferinţă şi moarte (Filip. II, 7-14)

care culmina prin Învierea Sa cea de-a treia zi din morţi alături de

întrupare, patimi şi Înălţarea la cer realizează sfânta Sa operă de

mântuire în chip obiectiv a neamului omenesc.

Prin sângele vărsat pe cruce, Mântuitorul ,,a şters zapisul cu

poruncile Lui, care stătea împotriva noastră” (Coloseni II, 4), surpând

zidul Legii celei vechi care despărţea lumea veche în iudei şi păgâni ,,a

împăcat totul în Sine... pe cele din ceruri cu cele de pe pământ, făcând

pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni I, 20).

2 Drd. Ierom. Mircea Modest art. cit.3 Ibidem p.256

În gândirea creştină, crucea reprezintă simbolul lui Hristos, al

biruinţei vieţii asupra morţii, al binelui asupra răului; de aceea când ne

gândim la chipul crucii răstignirii pe care Fiul lui Dumnezeu s-a adus pe

Sine jertfă pentru păcatele noastre, trebuie să avem în vedere legătura

tainică şi organică între mântuire şi cruce, între înviere şi cruce pe

temeiul destinaţiei drumului crucii care duce la înviere. Perspectiva din

care învierea nu ar fi putut exista fără cruce, iar crucea fără înviere, nu

ar fi avut sens.

Dacă avem în vedere însemnătatea Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei

Cruci în contextul operei de mântuire trebuie să remarcăm şi

similitudinea pe care atât Scriptura cât şi literatura patristică o face

între cruce şi pomul vieţii. De aceea ar fi interesant dacă am vedea în

simpla prezenţă a pomului existenţa apei şi deci a vieţii. Ideea de

vegetaţie ne face trimitere cu o mare putere de fascinaţie la sentimentul

purităţii şi al vieţii.4

Excluderea protopărinţilor noştri Adam şi Eva de la părtăşirea din

roadele pomului vieţii a fost o urmare logică şi firească din două motive:

mai întâi prin săvârşirea păcatului neascultării, prin amăgire omul a

căzut din starea harică în care se afla devenind un om supus greutăţii

păcatului de orice chip, iar pe de altă parte este momentul în care a

intrat moartea în lume ca efect al păcatului şi astfel este supus şi morţii.

Ori este bine de ştiut poziţia antinomică dintre viaţă şi moarte şi astfel

viaţa cea veşnică, viaţa duhovnicească în petrecere cu Părintele Creator

4 Maurice Cogagnat, « Simbolurile biblice – lexic teologic » – trad. de Mihaela Slavescu, edit. Humanitas, Bucuresti an 1993, p.125

ne este redată prin Sfânta Cruce pe care Hristos şi-a întins mâinile Sale

şi a udat-o cu sângele Său cel scump.

De aceea Sfânta Cruce este redată scripturistic şi patristic ca

simbol al lui Hristos, simbol al vieţii şi al biruinţei, pecetea Duhului

Sfânt. După cum Hristos în gândirea patristică este Adam cel Nou care

ne aduce prin jertfa Sa pecetea mântuirii, al refacerii legăturii cu

Dumnezeu şi al creşterii duhovniceşti prin Lemnul Crucii dătător de

viaţă, tot aşa şi Sfânta Cruce este preînchipuită încă de la Creaţie prin

Pomul Vieţii, de aceea omul era văduvid prin păcat, iar viaţa de care el

trebuia să se facă părtaş, avea a o readuce Hristos prin Cruce.

Asemănarea Crucii prin Pomul Vieţii din Eden este armonios

sugerată şi de Sfântul Chiril al Ierusalimului în Catehezele sale, dar şi la

alţi Sfinţi Părinţi precum Sfântul Ioan Damaschin, Sfântul Atanasie cel

Mare. Iar din perspectiva imnologică, în sinaxarul Triodului cu ocazia

cinstirii Sfintei Cruci în a treia duminica din Postul Mare, referirile la

cruce se fac printr-o serie de atribute precum: ,,copac umbros... crucea

cea de viaţă făcătoare...semn împăratesc”, făcându-se asemănare cu

Pomul Vieţii: ,,deoarece Crucea se mai numeşte şi Pomul Vieţii iar acel

pom a fost sădit în mijlocul Raiului, în Eden în chip asemănător,

dumnezeieştii Părinţi au sădit pomul Crucii în mijlocul postului spre a

ne hrăni din el pentru că gustând din el să moştenim viaţa.5

De teologia Crucii este legată şi Euharistia din care ne hrănim.

Prin urmare coordonatele teologiei creştine răsăritene ar fi Cruce-

Înviere-Euharistie. Calitatea lemnului Sfintei Cruci ca fiind binecuvântat

de Dumnezeu este evidenţiată de autorii sfinţi în multe rânduri în

5 Pr. Conf. Dr. Vasile Gordon, Cuvânt pentru Duminica a III-a din postul mare în ,,Glasul Bisericii”, an LIX/2003 nr.1-4, p. 38

scrierile Vechiului Testament. Astfel Noe personaj vechi testamentar la

îndemnul lui Dumnezeu şi-a confecţionat o corabie din lemn de salcâm

în vederea salvării sale, a familiei şi a vieţuitoarelor de la Potop (Fac.VI,

14).

Iar mai târziu patriarhul Avraam la porunca lui Dumnezeu

primeşte să jertfească pe unicul său fiu pe Isaac în pământul Moria (Fac.

XXII, 2).

Interesant este că literatura patristică de mai târziu prin scrierile

Sfântului Chiril al Alexandriei disting în lemnele pe care Avraam le-a pus

pe umerii Isaac o prefigurare a Sfintei Cruci.6

Este important să observăm pe parcursul Vechiului Testament

faptul că materia lemnului este prezentă în diferite ipostaze benefice în

viaţa omului asemeni unei anticipări mai înainte de vreme a puterii

binefăcătoare a Sfintei Cruci.

Însuşi substantivul ,,Pom” face trimitere la ideea de verdeaţă dar

şi de apă element vital vieţii şi întreţinerii acesteia. Vegetaţia în sine

creează un stimulent vieţii. În acest sens putem exemplifica episodul

biblic potrivit căruia patriarhul Iacob aflat fiind în Mesopotamia şi-a ales

nuiele verzi de plop de migdal şi de paltin, în vederea hrănirii vitelor

sale şi bineînţeles a creşterii prin înmulţirea numărului lor (Fac.XXX, 37-

42).

Prezenţa lemnului ca material din care Sfânta Cruce a Răstignirii a

fost confecţionată este puternic evidenţiată prin episoadele biblice ale

Vechiului Testament ca şi cel precedent în care lemnul ce naşte verdeaţă

6 Diac.Asist. Emilian Corniţescu Prefigurări ale Sfintei Cruci in Vechiul Testament în ,, Ortodoxia”, an XXXIV/1982 nr.2, p.245-246.

spre hrană şi spre viaţă se prezintă a fi o descriere într-o oarecare

măsură a Sfintei Cruci în calitate de Pom al Vieţii.

PREFIGURĂRILE

SFINTEI CRUCI ÎN VECHIUL TESTAMENT

Prefigurările Sfintei Cruci în cărţile Vechiului Testament sunt puse

în contextul mântuirii omenirii în zilele lui Mesia ceea ce face ca

mesianismul Vechiului Testament să includă, împreună cu prezicerile

referitoare la activitatea Mântuitorului, şi menţiuni cu privire la Patimile

şi moartea pe Cruce a Domnului ( Isaia 53).7

Studiind textele biblice referitoare la prefigurările Sfintei Cruci în

Vechiul Testament, putem desprinde un aspect întreit al acestora şi

anume: reprezentarea elementului material al Crucii, adică al lemnului

apoi asemănarea Sfintei Cruci cu un altar de jertfă şi nu în ultimul rând

7 Ibidem, p.224

semnul Sfintei Cruci în cadrul vieţii religios-morale a credinciosului.

Prin urmare dacă primele două aspecte au în vedere latura vizibilă a

Crucii cel de-al treilea aspect vizează latura spirituală a acesteia.

Aplecându-ne celui dintâi aspect facem precizarea că referitor la

elementul material al Sfintei Cruci prefigurat în Vechiul Testament am

vorbit deja în capitolul precedent făcând asemanare între Pomul Vietii şi

Cruce, ambele având la bază acelaşi element anume lemnul.

Cu toate acestea ar fi de menţionat câteva episoade din Vechiul

Testament în care Sfânta Cruce este preînchipuită prin însăşi materia sa,

astfel şarpele de aramă înălţat de Moise pe un stâlp în drumul spre Ţara

Făgăduinţei capătă însuşiri miraculoase de vindecare asupra celor care

muşcati fiind de şerpii veninoşi îndată se vindecau printr-o simplă

privire spre acesta (Numeri XXI, 4-8). Fapt confirmat însă de însuşi

Mântuitorul care în convorbirea cu Nicodim i-a prevestit acestuia

hotărarea divină de a fi răstignit pe cruce însuşi Fiul lui Dumnezeu: ,,şi

după cum Moise a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul

Omului ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan

III, 14-15).

Pentru Sfântul Ambrosie de Milan asemănarea dintre şarpele de

aramă şi Iisus Hristos constă în aceea că dacă cel dintâi distruge otrava

care ridică viaţa pământească, cel de-al doilea zdrobeşte puterea

diavolui asupra sufletului.8 La Sfântul Chiril Alexandriei înălţarea

şarpelui în pustie prefigurează ridicarea trupului lui Hristos pe Sfânta

Cruce. Spre deosebire de aceşti doi Părinţi ai Bisericii Sfântul Ioan

Hrisostom pune în lumină nevinovăţia şarpelui spânzurat pe lemn şi a

8Ibidem, p.248

Mântuitorului răstignit pe cruce, suferind pentru toţi oamenii, ca şi

puterea lor de a vindeca rănile fizice şi spirituale ale oamenilor.

Tot în suita prefigurărilor materiale care pun în evidenţă puterea

Sfintei Cruci face parte şi cele poruncite de Dumnezeu lui Moise ca: ,, fii

lui Israel să poposească lângă steagul, sau fiecare, în preajma semnelor

familiei sale şi să-şi aşeze taberele înaintea Cortului Mărturiei şi

împrejurul lui” (Numeri II, 2). În acest context steagul israeliţilor avea ca

scop asigurarea unităţii religios-morale a acestora, în jurul său fiind

grupate cele douăsprezece seminţii, pe de altă parte însă această cruce

iudaică deţine în fiecare latură câte un simbol, respectiv: leu, taur, vultur

şi om ceea ce ne duce cu gândul la reprezentaţia iconografică de mai

târziu a Crucii cu simbolurile celor patru evanghelişti.9 Această

reprezentare simbolică a Sfintei Cruci apare mai târziu într-o exprimare

clară în cartea lui Isaia (LXVII, 10) care vorbeşte de înălţarea unui steag

peste neamuri.

Prezenţa prefigurărilor Sfintei Cruci în Vechiul Testament sub

chipul elementului material al lemnului este puternic reliefată şi în

contextul biblic în care toiagul de lemn a lui Aaron a odrăslit, înmugurit

şi rodit în Cortul Mărturiei (Numeri XVII, 8). Înţelegerea acestui

fenomen deosebit are ca perspectivă prevestirea menirii Sfintei Cruci de

a asigura dezvoltarea unei vieţi religios-morale. Acelaşi înţeles îl are

însă şi toiagul reprezentat la Isaia (XI-10) pentru a vesti originea lui din

rădăcina lui Iesei. Fapt ce i-a determinat pe o serie de exegeţi să vadă în

acest text mesianic referiri la Sfânta Cruce care după jertfa Fiului lui

Dumnezeu devine un steag al libertăţii şi al fericirii veşnice.10 Iar în 9 Pr.Prof. .Dr. Nicole Neaga, Ontologia Crucii in Vechiul Testament, in „Mitropolia Banatului” XXIV/1974, nr.4-6, p.212 aput Diac. Asist. Emilian Corniţescu Prefigurari… p.24710 Diac. Asist. Emilian Corniţescu, art.cit.

Cartea Psalmilor se vorbeşte despre toiagul care stăpâneşte în mijlocul

vrăjmaşilor (Ps. CX, 2) care prefigurează la rându-i Sfânta Cruce.

Prefigurarea Crucii în Vechiul Testament prin altarele de jertfă

este bine reliefată de autorii sfinţi. Pentru acea perioadă a Legii Vechi

altarele de jertfă, aveau un rol deosebit în păstrarea legăturii poporului

evreu cu Dumnezeu. Aceste jertfe sângeroase nu aveau proprietatea ca

prin ele omul să implore iertarea de păcate şi implicit împacarea lui cu

Dumnezeu, care este Stăpânul Vieţii. Este motivul pentru care, existenţa

acestui obiect de manifestare a religiozităţii omului în toate cele trei

episoade biblice: premozaică, mozaică şi postmozaică, reprezintă

indiscutabil chipul Sfintei Cruci. Dupa cum în Vechiul Testament ideea

de jertfă implica şi existenţa altarului, aşa şi în Noul Testament nu se

poate separa Sfânta Cruce de jertfa Mântuitorului.

Cu toate că altarul de jertfă al Legii Vechi, cât şi Sfânta Cruce au

proprietatea de a-l curăţi pe om determinându-l pe acesta să le

cinstească ca obiecte sfinte (Matei XXIII, 19), totuşi ele nu sunt identice

prin aceea că păcatul strămoşesc nu a putut fi şters de sacrificiile Legii

mozaice, ci numai prin jertfa hristică (Evr. IX, 26), cele dintâi sfinţind

doar trupul (Evr.IX,13).

Din punct de vedere religios-moral altarele de jertfă reprezentau

un mod de curăţire a omului, de exprimare a ascultării lui faţă de

Dumnezeu, de Creatorul său. Acesta este şi motivul pentru care

Dumnezeu i-a venit în ajutor omului descoperindu-i în acelaşi timp în

mod supranatural prin revelaţie divină rolul acestor sacrificii care

preînchipuiau drumul spre Golgota, unde Fiul lui Dumnezeu avea a

împăca întreaga umanitate cu Tatăl cel Ceresc.

Din această perspectivă, sugestiv ni se pare a fi episodul biblic al

încercării lui Avraam de către Dumnezeu de a-şi sacrifica singurul fiu,

Isaac. Astfel grăitoare este ascultarea lui Avraam faţă de porunca lui

Dumnezeu de unde şi glasul îngerului care zice: ,,Acum cunosc că te temi

de Dumnezeu şi pentru mine n-ai cruţat nici pe singurul fiu al tău” (Fac.

XXII, 12). Consecinţa ascultării de Dumnezeu a patriarhului Avraam a

fost pe măsură: ,,înmultirea neamului său ca stelele cerului şi nisipul

mării” (Fac. XXII, 16-18).

În gândirea patristică Isaac reprezintă chipul Mântuitorului,

lemnele puse pe umerii lui Isaac de către tatăl său, preânchipuie

purtarea Sfintei Cruci de către Iisus Hristos pe drumul spre Golgota, iar

altarul de jertfă împreună cu materialul de jertfă şi cu materialul de

întreţinere a focului, preânchipuie semnul Sfintei Cruci.

Sfântul Ioan Hrisostom vede asemănarea dintre altarul de pe

muntele Moria şi cel de pe Golgota. Dacă pe primul se jertfea un berbec

în locul lui Isaac, pe cel de-al doilea era răstignit Mielul lui Dumnezeu cel

duhovnicesc pentru lume; Hristos fiind jertfa cea nouă adusă pe un altar

nou. Sacrificiul uman hotarat iniţial de Dumnezeu avea un dublu rol: a

preveni pe urmaşii lui Avraam să nu folosească în cult jertfe umane

precum neamurile idolatre, iar pe de altă parte de a descoperi o parte

din tainele Sfintei Cruci.

Ca temei biblic referitor la relaţia tip-antitip adică altar-cruce, îl

constituie şi ridicarea la Betel a stâlpului de piatră de către Iacob, pe

locul unde i s-a arătat Dumnezeu (Fac. XXVIII, 32), stâlp pe care

patriarhul evreu îl considera drept casa lui Dumnezeu la fel cum pentru

creştini Sfânta Cruce reprezintă temelia Bisericii lui Hristos. Tot în

Vechiul Testament aflăm de hotărârea divină din vremea lui Moise când

Dumezeu i-a descoperit planul Cortului Sfânt, casa lui Dumnezeu (Ieşire

XXV, 8), iar prin obiectele cultice se aflau şi cele douâ jertfenice care

prefigurau Sfânta Cruce. Pe cea dintâi se ducea jertfa sângeroasă prin

care omul cerea iertarea păcatelor, pe cel de-al doilea se aduce tămâie

ca simbol al rugăciunii bine plăcute lui Dumnezeu.

Prin urmare, dacă în Vechiul Testament jertfelnicul pe care se

aduceau jertfele sângeroase de animale aveau un caracter sacru,

emanând sfinţenie persoanei care se atingea de el (Ieşire XXX, 28-29), în

timpul Noului Testament în perioada apostolică Dumnezeu săvârşea

diferite fapte minunate nu doar prin apostol ci şi prin obiectele de care

ei se serviseră ,,peste cei bolnavi se puneau basmale sau şorţuri, care

fuseseră atinse de trupul lui (Pavel) şi-i lăsau boalele şi ieşeau afară din

ei duhurile rele” (Fapte XIX, 11-12). Aceasta cu atât mai mult cu cât în

cazul Sfintei Cruci ea nu s-a sfinţit printr-o simplă atingere de

Dumnezeu aşa cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin, aceasta s-a sfinţit

fiind udată cu sângele Lui.11

Prefigurarea semnului Sfintei Cruci în Vechiul Testament are

scopul de a pune în lumină partea spirituală a Crucii, adică a semnului

simbolului lui Hristos.11 Drd..Ierom. Mircea Modest Zamfir , art.cit., p.257

Ca o primă prefigurare a semnului crucii în Vechiul Testament, o

constituie încrucişarea mâinilor patriarhului Iacob când a împărtăşit

binecuvântarea lui Dumnezeu peste capul nepotului său Efraim (Fac.

XLVIII, 13-15). Binecuvântare care în gândirea patristică reprezintă o

prefigurare a Semnului Crucii, ceea ce simbolizează binecuvântarea cea

de mântuire care a venit peste noi toţi sau dovedirea semnului cel de

viaţă purtător. De această binecuvântare care se duce primului născut s-

a bucurat fratele mai mic al lui Manase ,,care va fi mai mare decât el şi

din sămanţa lui vor ieşi popoare nenumărate” (Fac. XLVIII, 9).

Schimbarea binecuvântării pentru primul născut al patriarhului evreu, a

putut fi posibilă prin inspiraţia lui Dumnezeu prevestind astfel creşterea

numerică a celor care vor primi Sfânta Cruce, urmaşii lui Efraim, faţă de

descendenţii lui Manase sau poporului Legii Vechi.

Tot o prefigurare a Sfintei Cruci o constituie şi ridicarea mâinilor

lui Moise în poziţie orizontală rugându-se lui Dumnezeu ca Iosua Navi să

biruie pe amaleciţi (Ieşire XVIII, 9-16). Această ridicare a mâinilor lui

Moise în chipul crucii, constituie o dovadă grăitoare a puterii Sfintei

Cruci, descoperită în Vechiul Testament, ceea ce l-a determinat sfântul

Iustin Martirul să vadă în izbânda fiului lui Israel, o consecinţă a purtării

în fruntea luptei a numelui lui Iisus.

Practicarea ridicării mâinilor în timpul rugăciunii poate fi văzută

şi în cartea psalmilor. În timpul rugăciunii, psalmistul exclama: ,,întins-

am către Tine mâinile mele” sau ,,să se îndrepteze rugăciunea mea, ca

tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară” (Psalmul

LXXXVII, 10).

În cartea lui Iezechiel (IX, 4-10), aflăm că acest profet a primit

poruncă de la Dumnezeu să pună semnul crucii (taw) pe frunţile celor

ce plâng în cetatea Ierusalimului ca urmare a nelegiuirilor celor păcătoşi

spre a nu fi pedepsiţi laolaltă cu cei răi. Acţiune care din perspectiva

exegetică a fost înţeleasă ca o prefigurare a Sfintei Cruci. Această

înţelegere are la bază modul de reprezentare a ultimei litere a

alfabetului ebraic, în care a fost văzut tipul crucii lui Hristos.

Potrivit mărturiilor din Vechiul Testament, Sfânta Cruce a fost

prefigurată în Legea Veche prin diferite simboluri cuprinzând lemnul,

materialul crucii, apoi ca altar de jertfă pentru mântuire şi nu în cele din

urmă, prin semnul crucii care este exemplar prefigurat în Legea lui

Moise prin ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii către Dumnezeu, prin

angajarea sufletului dar şi a trupului în rugăciune.

Prin prefigurarea Sfintei Cruci în Vechiul Testament, Dumnezeu a

acţionat prin revelaţie divină, descoperindu-i omului dragostea Sa

infinită, care se va împlini prin supremul sacrificiu al răstignirii Fiului

lui Dumnezeu pe Golgota, a altarului din Noul Testament între

DUMNEZEU şi OM.

TEMEIURILE CINSTIRII

SFINTEI CRUCI ÎN NOUL TESTAMENT

Dacă Vechiul Testament reprezintă umbra celor viitoare... ,,o

călăuză către Hristos” cum însuşi apostolul neamurilor avea a spune

(Galateni III, 24), Noul Testament se centrează pe crucea dreptăţii ,,n-

am venit să judec lumea ci să o slujesc” (Matei XX, 28).

Crucea sub chipul altarului de jertfă pe care Mielul lui Dumnezeu

s-a jertfit pentru lume, finalizând totodată jertfele sângeroase,

reprezintă un mijloc în vederea mântuirii, dar şi un obiect al dragostei

lui Dumnezeu.

Astfel după cum o dragoste curată şi deplină îşi are împropriată în

sine sentimentul dreptăţii, crucea va fi semnul sfârşitului lumii, a

judecăţii de apoi după cum în vremea Mântuitorului a fost sfârşitul

jertfelor sângeroase.12 Însuşi Mântuitorul confirma profeţia crucii din

Vechiul Testament ,,aşa cum Moise a înălţat în pustie şarpele de aramă...

aşa va fi înălţat şi Fiul Omului...” (Ioan III, 14-15), urmând ca la sfârşitul

lumii printre semnele judecăţii finale să fie şi ,,strălucirea şi arătarea

semnului Fiului Omului ” (Matei XXIV, 30).

Cinstirea Sfintei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci îşi are temeiul în

primul rând în Sfânta Scriptură unde ne sunt înfăţişate cu claritate

motivele sau argumentele pentru care noi, în calitate de creştini cinstim

şi venerăm Sfânta Cruce.

Mai întâi cinstim Sfânta Cruce pentru că reprezintă jertfelnicul lui

Hristos pe care s-a adus cea mai mare jertfă (Evr. IX, 28) pentru 12 Diac.Asist. Emilian Corniţescu art. cit., p.248

mântuirea noastră. Ori după cum ştim, în Legea Veche, altarele aveau un

caracter sacru (Ieşire XXIX, 37). Prin urmare dacă un altar stropit cu

sângele animalelor jertfite lui Dumnezeu, sfinţea pe cei ce se atingeau pe

el, cu mult mai mult se va sfinţi cel care se va atinge de Sfânta Cruce,

altar stropit cu sângele Domnului Iisus Hristos. Ceea ce de fapt este

stipulat şi în Sfânta Scriptură ,,şi sângele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu

care ne curăţeşte pe noi de orice păcat” (Ioan I, 7).13

Aşadar, sângele curăţitor al Mântuitorului udând Crucea a sfinţit-

o, iar pe de altă parte, Iisus văzut din perspectiva jertfei crucii, este

izvorul sfinţeniei. De aceea noi trebuie să cinstim cu demnitate Sfânta

Cruce, ca pe un altar pe care s-a adus suprema jertfa a mântuirii noastre.

Şi după cum din Scriptură vedem că Mântuitorul aprecia valoarea

altarului: ,,deci dacă îţi vei aduce darul tău la altar... lasă darul tău acolo,

înaintea altarului...” (Matei V, 23-24) sau în altă parte spune: ,,iar cel

care se va jura pe altar...” (Matei XXIII, 18-20).

În Scriptura Noului Testament Sfânta Cruce ne este înfăţişată şi

sub aspectul mijlocirii măririi lui Hristos.14 Astfel, ca urmare a morţii pe

cruce, Hristos a fost preaînălţat, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-

se până la moarte şi încă moarte pe cruce : ,,pentru aceea şi Dumnezeu l-

a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume...”. Şi tot prin cruce, Hristos a intrat

întru slava Sa ,,nu trebuia oare ca Hristos să pătimească pentru acestea

şi să intre în slava Sa?” (Luca XXIV, 26), fapt semnalat de însuşi

Hristos: ,,Părinte a venit ceasul! Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău

să Te preamărească.”

13 Pr. Roman Nemeş, Cinstirea Sfintei Cruci, în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr.2, p. 26714 Ibidem, p.268

Cinstirea pe care noi o aducem Sfintei Cruci constă şi în aceea că,

prin ea ne-am câştigat mântuirea: ,,şi Eu când voi fi înălţat de pe pământ,

îi voi trage pe toţi la Mine. Iar aceasta zicea arătând cu ce fel de moarte

avea să moară” (Ioan XXII, 32-33) sau cum spune: ,,El a purtat păcatele

noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi murind faţă de pacate, să

vieţuim dreptăţii. Cu rănile Lui v-aţi vindecat” (I Petru, II, 24).15

Unitatea şi comuniunea dintre oameni este oferită de Hristos prin

cruce, prin care se înlătură vrăjmăşia dintre aceştia, oameni care sunt

împărţiţi în diferite tabere opuse, vizând starea socială, etnia, rasa etc...,

fiind vorba de tăiaţi sau netăiaţi împrejur. Motiv pentru care Sfântul

Apostol Pavel precizează: ,,...pe cei doi să-i zidească într-un singur om

nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi,

uniţi printr-un singur trup pe cruce, omorând prin ea vrăjmăşia”

(Efeseni II, 15-16). ,,Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de

pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace cu El, prin sângele Crucii

Sale” (Coloseni I, 19-20). ,,El a şters cu poruncile (Evangheliei) zapisul ce

era asupra noastră, care era potrivnic nouă, şi l-a luat din mijloc,

pironindu-l pe cruce” (Coloseni II,14).

În Vechiul Testament se înfăţişează prefigurarea Crucii şi prin

vedenia profetului Iezechiel (IX, 4-6) care vorbeşte despre însemnarea

cu litera T a celor meniţi a fi scăpaţi de la pierzare, fapt ce este reluat şi

în Apocalipsă (VII, 2-3; IX, 4) unde Sfântul Ioan relatează o vedenie

asemănătoare cu cea de la Iezechiel, ceea ce face să se consolideze tot

15 Ibidem.

mai mult evlavia creştină privitor la cinstirea crucii, ca pecetea lui

Dumnezeu şi semnul biruinţei lui Hristos, care se va arăta înaintea celei

de-a doua veniri a Domnului (Matei XXIV, 30).

În gândirea şi acţiunile Sfinţilor Apostoli, Sfânta Cruce ocupa un

loc principal, dovadă că ei o cinsteau şi se lăudau cu ea: ,,iar mie să nu-

mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos,

prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume”

(Galateni VI,14). În acelaşi timp apostolul neamurilor exprimă şi o înaltă

teologie a crucii atât de limpede şi înţelept prin cuvintele: ,,căci cuvântul

crucii, pentru cei care pier este nebunie, iar pentru noi cei care ne

mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni I, 18). ,,Căci Hristos nu

m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea

cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos” (I Corinteni I,

17).

Cinstirea Sfintei Cruci înseamnă adeziunea noastră sinceră şi

curată, la Hristos şi la Biserica Sa, vădindu-se cei care nu cinstesc crucea

ca vrăjmaşi ai lui Hristos: ,,căci mulţi despre care v-am vorbit adeseori,

iar acum vă spun şi plâng se poartă ca duşmani ai Crucii lui Hristos.

Sfârşitul acestora este pieirea” (Filipeni III, 18-19).

Cu alte cuvinte, creştinii cinstesc Sfânta Cruce ca efect al dragostei

lor faţă de Hristos prin manifestarea atât în plan spiritual cât şi fizic.

Mărturisind că cinstim Sfânta Cruce doar în suflet şi nu dorim să o

exteriorizăm, nu vedem care ar fi cauza potrivit căreia dacă tot o cinstim

în suflet să nu o şi mărturisim cu mult mai mult cu cât însuşi Iisus

Hristos Domnul ne mărturiseşte: ,,Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi

de cuvintele Mele... şi Fiul Omului se va ruşina de el” (Marcu VIII, 38), iar

la Evanghelia de la Matei tot Mântuitorul ne vădeşte sensul duhovnicesc

al Crucii: ,,cel ce nu-şi ia crucea sa şi nu-mi urmează Mie, nu este vrednic

de Mine” (Matei X, 32-38).

RELAŢIA DINTRE MÂNTUITORUL ŞI CRUCE

Din perspectivă scripturistică dar şi patristică, relaţia dintre Cruce

şi Hristos este puternic evidenţiată prin simbolismul viu şi veşnic al

crucii ca mijloc de mântuire prin jertfa lui Hristos, astfel daca Hristos

este jertfa cea nevinovată, Crucea este altarul cel viu pe care Hristos şi-a

întins mâinile în vederea mântuirii noastre. Înţelesul profund şi

duhovnicesc al Crucii este redat nu numai de momentul culminant al

operei de mântuire a lui Hristos, adică răstignirea şi învierea, ci şi de

întreaga viaţă şi activitate pământească a lui Iisus. Însăşi naşterea Sa în

peştera Betleemului simbolizează smerenia în cel mai înalt grad şi

desăvârşită prin ascultarea până la moarte. De aceea asumarea Crucii în

înţelesul cel mai desăvârşit are ca scop însuşirea greutăţilor şi a

încercărilor cele grele pe anevoiosul drum al desăvârşirii. În Hristos

Iisus cel întrupat, întreaga umanitate a fost asumată şi prezentă în chip

virtual, de aceea Hristos prin cruce ne oferă posibilitatea desăvârşirii a

împlinirii scopului la care am fost chemaţi încă de la creaţie la

asemănare cu Dumnezeu. Astfel închinându-ne Crucii prin care Hristos

ne aduce această asemănare, noi, în esenţă, îl adorăm pe Hristos Fiul lui

Dumnezeu Cel răstignit pe ea şi să ne închinăm Lui ca lui Dumnezeu Cel

adevărat şi Om adevărat, care a murit pentru păcatele noastre şi astfel

să ne înfieze, să ne mântuiască şi să ne îndumnezeiască.16 Cu alte

cuvinte, cinstirea şi închinarea Sfintei Cruci se datorează Mântuitorului

Hristos, pe care şi-a însuşit-o şi a sfinţit-o prin sângele Lui. În urma

convorbirii cu Nicodim, Mântuitorul Hristos recomanda celor care cred

în El, crucea morală a suferinţelor şi a renunţărilor şi deci a

jertfei ,,Oricine vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia

crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Marcu VIII, 34) sau ,,să-şi ia crucea în

fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca X, 23) că ,,Cel ce nu-şi poartă

crucea şi nu vine după Mine nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca XIV,

27).

Astfel, prin purtarea crucii recomandată de Domnul înţelegem a-l

urma şi a-l imita pe Hristos care ni S-a dat pildă potrivit şi cuvintelor

Sfântului Petru: ,,Căci spre aceasta a-ţi fost chemaţi să pătimiţi, căci şi

Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să păşiţi pe urmele Lui”

(I Petru II, 21).

Cu toate acestea, gândirea patristică nu identifică în orice

suferinţă o purtare a crucii, ci doar suferinţă nedreaptă pentru Hristos şi

dreapta credinţă.17 Din această perspectivă, Sfânta Scriptură prin

cuvintele Sfântului Apostol Pavel îndeamna limpede ,,Fiţi urmatori mie,

precum şi eu urmez lui Hristos” (I Corinteni XI, 1); sau cum plastic este

exprimat în cuvintele: ,,Căci voua vi s-a dat, pentru Hristos, nu numai să

credeţi în El ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni I, 29). Iar Sfântul 16 Pr. Ioan Mircea, Crucea Domnului, Taina si slava Lui în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr.2, p.20117 Ibidem

Apostol Petru sintetizează: ,,Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, fur

sau făcător de rele sau ca un râvnitor de lucruri străine. Iar de suferă ca

creştin, să nu se ruşineze, ci să preamărească pe Dumnezeu pentru

numele acesta” (I Petru IV, 15-16). Trebuie să înţelegem deci, că

suferinţa pentru dreptate este identificată a fi o purtare a crucii.

Recomandarea crucii suferinţelor este valabilă oricărui creştin; însă

privită ca o cruce a răstignirii, poate fi posibil doar în timp de persecuţii,

aşa cum au primit şi unii apostoli care au fost răstigniţi pe cruce: Andrei,

Petru etc.

,,Crucea este Iisus Hristos încoronat cu spini, ţintuit cu piroane,

umilit, hulit, trăgând să moară şi murind pentru mântuirea lumii şi a

noastră”.18

De aceea răstignirea duce la înviere, precum vestirea învierii este

legată de revelaţia Crucii.19 Dar învierea alături de întrupare, patimi,

moarte, înălţare şi cincizecime sunt fundamentele ce alcătuiesc opera de

mântuire a Mântuitorului Iisus Hristos, momentele cele mai importante

din iconomia mântuirii noastre, care au la bază iubirea lui Dumnezeu.

De aceea drumul crucii nu se constituie într-un act de pietate facultativ,

ci este prezentat ca drumul unic pe care trebuie să-l parcurgem în

vederea participării, urmându-l pe Hristos la misterul iubirii Sale

mântuitoare (Marcu VIII, 34).20

18 Prof. Teodor M. Popescu, Meditatii Teologice, Edit. Sfintei Arhiepiscopiei a Bucurestilor, Bucuresti, 1997, p.24919 Maurice Cogagnat, op.cit., p.36220 Ibidem, p.102

Iubirea lui Hristos ca fundament al întregii iconomii divine, privind

mântuirea noastră este sensibil menţionat în cuvintele Mântuitorului pe

cruce: ,,Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac”. Crucea este deci expresia

iubirii lui Dumnezeu, motiv pentru care ea este prezentată atât în

scriptură cât şi în literatura patristică având calitatea de pom al vieţii.

Relaţia dintre Hristos şi Cruce este vizibil argumentată prin

EUHARISTIE, de aceea drumul crucii duce întotdeauna la înviere.

Prin jertfa pe cruce Mântuitorul Hristos cuprinde întreaga Lege şi

învăţătura împlinind scopul venirii sale în lume pe deoparte, iar pe de

altă parte ne este prezentat şi motivul desăvârşit de smerenie. ,,Care

Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu

Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se

asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om s-a smerit pe

Sine-şi ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.

Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care

este mai presus de orice nume” (Filipeni II, 6-9).

În cazul jertfei de pe cruce, suferinţa crucii poartă în sine pecetea

smereniei desăvârşite, a CHENOZEI, ceea ce l-a determinat pe Sfântul

Ciprian să afirme: ,,El care încununează pe martiri cu flori veşnice, e

lovit cu palma peste faţă, El care dă adevărate palmaresuri celor

învingători, e dezbrăcat de haina pământească, El care îmbracă pe alţii

cu vestmântul nemuririi, e hrănit cu fiere, Acela care a dat mâncare

cerească, e adăpat cu oţet, Acela care a suferit paharul mântuirii, El cel

drept mai mult El nevinovăţia însă-şi şi dreptatea însă-şi, El socotit cu

criminalii şi Adevărul stă sub apăsarea mărturiilor mincinoase, e dus la

judecată Cel ce va judeca şi Cuvântul lui Dumnezeu, e pus pe cruce fără

să spună un cuvânt. În prezenţa crucii Domnului, stelele dispar, stihiile

se tulbură, pământul se cutremură, noaptea acoperă ziua, soarele pentru

a nu se lăsa constrâns să privească crima iudeilor, îşi retrage razele şi îşi

închide ochii”.21 Moartea pe cruce neînţeleasă de păgâni reprezintă

speranţa mântuirii.22

În gândirea Sfântului Ciprian de Cartagina, relaţia dintre Hristos şi

Cruce este bine definită prin instaurarea Legii celei noi în lume, a

împărăţiei lui Dumnezeu şi astfel semnificaţia crucii se materializează

prin încununarea smereniei a jertfei de Sine, a răbdării într-o asemănare

cu focul care curăţă şi vădeşte calitatea cea adevarată a sufletului dar şi

suferinţa, durerea purificării.23 Pentru că moartea pe cruce a lui Hristos

are ca efect împăcarea omului cu Dumnezeu, restaurarea fiinţei umane

şi a întregului cosmos, în gândirea părinţilor bisericeşti: Meliton de

Sardes, Irineu, Ipolit şi alţii, văd în moartea Mântuitorului o

moarte ,,prietenă şi fericită”.24

În cadrul relaţiei dintre Hristos şi Cruce în iconomia mântuirii

noastre crucea capătă un caracter SOTÈRIOLOGIC în care noi

dobândim mântuire, apropierea de Dumnezeu prin însemnarea cu

pecetea Duhului Sfânt în duhul credinţei lucrătoare. Crucea are un rol

important deci în istoria mântuirii noastre, pentru că prin ea am obţinut

perspectiva moştenirii împărăţiei cerurilor, asemănarea cu Hristos şi

eliberarea de robia păcatului şi a morţii. Este şi motivul pentru care

METODIU DE OLIMP trăitor la sfârşitul secolului al III-lea, în lucrarea

contra lui Porfirie vede în Sfânta Cruce un simbol al libertăţii.

21 Pr. Prof. Ioan G. Coman Patrologie, vol. III, Edit. E.I.B.M.B.O.R, Bucuresti, p.14222 Ibidem, p.22423 Ibidem, p.14224 Ibidem, p.328

Astfel Sfânta Cruce devine arma de neînvins împotriva vicleanului

diavol aşa cum ne vorbeşte şi Sfântul Atanasie cel Mare care în

descrierea vieţii Sfântului Antonie evidenţia puterea lucrătoare a

semnului Sfintei Cruci. Antonie vindeca în faţa filozofilor prin invocarea

numelui lui Hristos şi prin semnul crucii.25 Prin această afirmaţie se

cuprinde exprimarea relaţiei dintre cruce şi Hristos în iconomia

mântuirii noastre.

O interesantă gândire privitoare la taina Sfintei Cruci o dezvoltă şi

Sfântul Macarie Egipteanul care vorbeşte ca şi Sfântul Ciprian de mai

înainte, de o iconominie a crucii şi implicit a morţii Mântuitorului cu

scopul de a naşte fii din propria Sa natură, din Sine, din Sfântul Duh, din

Dumnezeirea Sa.26

Prin iconominia crucii, Sfântul Macarie pune în lumină starea de

smerenie prin care Fiul lui Dumnezeu a primit a se jertfi pentru

mântuirea noastră. De aceea pentru Sfântul Macarie sufletele curate,

iubitoare de Dumnezeu şi adevăr au ca scop suprem unirea cu Hristos

printr-o dragoste sinceră şi curată în duhul smereniei şi alipite de

crucea lui Hristos ,,percep în ele însele zilnic, progresul spiritual faţă de

nevoile duhovniceşti.”Sfântul Ioan Hrisostom considera demnă cinstirea

Crucii ca fiind cea care ne-a deschis nouă uşile raiului: ,,Crucea ne-a

deschis raiul, ea a introdus în el pe tâlharul de pe ea şi neamul omenesc

hărăzit a pieri, şi nevrednic chiar de pământ, ea l-a dus de mână în

cereasca împărăţie”. Iar într-un alt loc referindu-se la datoria de a cinsti 25 Ibidem, p.15326 Ibidem, vol. III, p.503

Sfânta Cruce, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisea: ,,Să ducem în tot

locul Crucea lui Hristos, ca şi cum am purta o cunună. Oare nu prin

cruce, toate misterele relative la mântuirea noastră s-au îndeplinit? Iată

pentru ce noi purtăm cu grijă imaginea ei în casele noastre, pe zidurile

noastre, pe ferestrele noastre, pe fruntea noastră şi în inima noastră. Ea

este semnul mântuirii noastre a tuturor, a libertăţii noastre a tuturor şi

a bunătăţii Domnului – căci El a fost dus ca un miel la junghiere.

Consecinţele jertfei de pe cruce sunt sintetizate de Apostolul Petru: ,,El a

purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn (cruce), pentru ca noi

murind păcatelor să vieţuim dreptăţii, cu a cărui rană v-aţi vindecat” (I

Petru II, 24). Iar Sfântul Ioan Hrisostom afirmă: ,,Precum Eva a ieşit din

coasta lui Adam, aşa şi noi am ieşit din coasta lui Hristos (...). Dar pentru

că Biserica este din coasta lui Hristos, ce vom zice? Căci pe când Hristos

era ridicat pe cruce şi patimea şi murea, împungându-l unul din ostaşi în

coasta Lui (dreapta) a curs sânge şi apă; din acest sânge şi din această

apă se naşte întreaga Biserică. Se pare că sângele îl numeşte aici Duh

(Ioan III, 5). Şi ne naştem într-adevăr din apa botezului şi ne hrănim

prin sângele Aceluia. Şi precum în timp ce Adam dormea s-a făcut

femeia, tot astfel pe când murea Hristos s-a născut Biserica din coasta

Lui.”27 Taina Crucii de care vorbesc Sfinţii Părinţi cuprinde toate cele

făcute prin Cruce şi jertfă de la dezlegarea blestemului, temelia bisericii,

începutul Sfintelor Taine, împăcarea omului cu Dumnezeu şi cu îngerii,

27 Pr. Ioan Mircea, art.cit., p.204-205

recapitularea celor de sus cu cele de jos, lumea văzută şi cosmosul în

Hristos cu biruirea puterilor demonice. Prin mărturisirea Sfântului Ioan

Evanghelistul: ,,Şi unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată

a ieşit sânge şi apă” (Ioan XIX, 54), Sfinţii Părinţi văd în apa şi sângele

menţionate în acest context că nu sunt numai actul central al întemeierii

Bisericii ci şi izvorul Sfintelor Taine şi a Sfintei Euharistii. Iar Sfântul

Chiril al Ierusalimului comentând acest text vede în apă botezul în

vreme de pace, iar în sânge cei care se botează în timpul persecuţiei.

Iar Sfântul Ion Hrisostom vede aici taina Sfintei Euharistii şi în general

toate tainele: ,,Căci nu fără pricină au curs aceste izvoare (sange şi apă)

ci fiindcă amândouă au alcătuit Biserica... şi de aici îşi au izvorul Sfintele

Taine, încât, când te aproprii de înfricoşătorul Potir, aşa să te apropii ca

şi cum ai bea din coasta Domnului.”

Taina Crucii se vede în tot ceea ce a înfăptuit Mântuitorul pentru

întreaga fire, începând cu întruparea şi până la proslăvirea şi Parusia Sa.

Astfel prin jertfa de pe cruce, prin sângele vărsat pe ea, Hristos a

împăcat pe Dumnezeu cu om, a reînnoit firea noastră. ,,Căci Hristos este

pacea noastră, El care a făcut din cele două (iudei şi neamuri) una,

surpând peretele din mijloc al despărţirii, desfiinţând vrăjmăşia în

trupul Său, legea poruncilor din învăţăturile Lui, ca întru Sine pe cei doi

să-i zidească, într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Şi să-i

reîmpace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup prin cruce,

omorând prin ea vrajba (Efes. II, 14-16). Prin Cruce deci, Hristos a

reîmpăcat deplin şi desăvârşit pe Dumnezeu cu om. O urmare a acestei

împăcări şi înfieri o constituie şi faptul că fiecare credincios, prin botez

este dăruit de Tatăl Ceresc cu îngerul Său păzitor. Prin înfiere însă

oamenii primesc posibilitatea de a deveni la fel cu îngerii. ,,Căci sunt la

fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca XX, 36).

În consecinţă putem să afirmăm că prin cruce Hristos ne-a adus

mântuirea, drumul crucii duce către înviere şi de aceea relaţia dintre

Cruce şi Hristos în iconomia mântuirii noastre este vie şi roditoare

pentru întreaga creaţie. Crucea nu este deci un simbol al morţii şi al

ruşinii (Deut. XXI, 23), ci ea este în chip real un izvor al vieţii veşnice.28

Pentru noi crucea reprezintă ,,mijlocul nostru” de legătură şi de

schimb cu Iisus Hristos, raportul nostru cu Iisus Hristos.29 Este schimbul

pe care Hristos îl primeşte din iubire prin smerenie şi ascultare, prin

asumarea crucii păcatelor noastre, a crucii suferinţei şi a morţii Lui, în

schimbul a ceea ce El ne oferă în chipul dăruirii şi al jertfei, anume

crucea credinţei lui Hristos cel răstignit şi înviat, a suferinţei şi răbdării

pentru El. Este modalitatea prin care noi, eliberaţi de prejudecăţile

acestei lumi şi lepădaţi de păcate, devenim liberi în Hristos şi prin

urmare întăriţi în dragostea şi jertfa Lui. Din această perspectivă Crucea

devine ,,un simbol al curajului, al nădejdii şi al bucuriei nelimitate.”30

SFÂNTA CRUCE-28 Pr.Dr. Antonios Alexizopol, Ortodoxia în faţa sectelor, Ed. Symbol, Bucuresti, p.13729 Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p.2030 Pr.Conf. Dr. Vasile Gordon, art. cit., p.39

DIFERENTE INTERCONFESIONALE

În ultima vreme atitudinea unor secte creştine împotriva cinstirii

Sfintei Cruci este tot mai vizibilă datorită faptului că în gândirea lor se

produce o confuzie când este vorba de cei doi termeni: cinstire în sens

de venerare pe care noi creştinii o aducem Sfintei Cruci, Sfinţilor prin

cinstirea icoanelor şi a Sfintelor Moaşte, şi adorarea pe care o aducem

doar lui Dumnezeu.

În încercarea lor de a-şi argumenta scripturistic anumite obiecţii,

referitoare la cinstirea Sfintei Cruci, sectele creştine invocă anumite

texte biblice însă schimbându-le înţelesul. Ca o primă obiecţie este

invocat textul (Iesire XX, 2-5) în care închinarea la Cruce o aseamănă cu

idolatria. Această obiecţie nu are însă un temei nici scripturistic şi nici

logic întrucât textul face referire la confundarea obiectului cu cel adorat

asemeni în vechime.

Logic am putea spune că însăşi mintea sănătoasă te opresc de la

închinarea la obiectele naturii.31 O a doua obiecţie constă în aceea că

însuşi Iahve a oprit închinarea la Şarpele de Aramă (IV Regi XVIII, 4).

Dar nici această obiecţie nu este întemeiată întrucât ridicarea Şarpelui

de Aramă de către Moise s-a făcut din porunca lui Dumnezeu.

Personalitatea lui Moise însă era importantă pentru că era profet şi prin

urmare ales al lui Dumnezeu având putinţă de a face minuni, nu doar cu

şarpele ci şi cu alte obiecte spre exemplu toiagul. Chipul şarpelui însă a

fost văzut în epoca respectivă iar forţa lui vindecătoare este explicabilă

de unii şi prin sugestie, încredere, nădejde pentru cei înveninaţi sau

31 Diac. I. David, Invazia sectelor, Edit. Europolis, Constanta 2000, p.161

muşcaţi în pustie. Însă poporul cunoscând minunile strămoşeşti a

început să-l adore ca pe o forţă, fiind confundat cu divinitatea. De aceea

şi regele Ezechia a poruncit distrugerea nu doar a chipului Şarpelui de

Aramă ci şi a altor idoli ca Baal, Astarte etc. Crucea lui Hristos însă a fost

un obiect folosit de Fiul lui Dumnezeu în vederea distrugerii morţii. În

timp ce Şarpele de Aramă a fost o profeţie, Crucea a reprezentat

împlinirea acesteia (Ioan III, 14-18). Însă Şarpele de Aramă a dispărut

odată cu creatorul său Moise; Crucea Domnului este cu noi, este vie şi va

apărea ca semn la judecata de Apoi.32

O altă obiecţie o constituie şi asemănarea crucii ca un semn al

blestemului şi al pedepsei celei mari (Deut. XXI, 22).

Este bine ştiut că orice pedeapsă este dată în funcţie de gravitatea

faptelor. Însă suferinţa Mântuitorului a fost pentru păcatul întregii

omeniri. Neînţelegerea judecătorilor că Iisus Hristos este Mesia cel mult

aşteptat, L-au condamnat la moarte pentru aceea că S-a făcut pe Sine Fiu

al lui Dumnezeu (Ioan XIX, 7), şi astfel pedeapsa primită a fost pentru

sinceritate şi nu pentru vreo gravitate a faptelor. De unde şi cinstirea

Crucii întocmai pentru nevinovăţia Mântuitorului. În cazul celor doi

tâlhari însă, crucile erau obiect de blestem datorită faptului că vinovaţii

meritau pedeapsa. Însă pe crucea Domnului a fost vărsat sânge

nevinovat pentru viaţa noastră.33

O altă obiecţie apare ca urmare a confuziei între persoana

Mântuitorului şi Crucea Sa. Astfel motivând că dacă ne închinăm lui

Hristos, cinstirea Crucii Răstignirii nu-şi mai are rostul. Însă adevărul

este că Mântuitorul Hristos este în acelaşi timp Dumnezeu adevărat şi

32 Ibidem33 Ibidem, p.162

om desăvârşit, El este adorat şi nu confundăm persoana Mântuitorului

cu Crucea Sa.

Cinstirea Crucii este o urmare a evlaviei şi a credinţei celei

adevărate şi o cinstim precum cinstim şi Peştera Naşterii şi Mormântul

Învierii ca martori ai evenimentului.34

Obiecţia potrivit căreia închinarea Crucii atrage după sine şi

închinarea la celelalte obiecte, ba chiar cinstirea celor care L-au pe Iisus.

Această obiecţie însă, ca şi toate celelalte obiecţii porneşte dintr-o palidă

cunoaştere a lucrurilor. Aceasta dacă ţinem cont de faptul că

condamnarea la răstignire a constituit produsul unei judecăţi omeneşti

pripite şi religioase cu care autoritatea romană nu era de acord, aşa cum

putem observa în răspunsul lui Ponţiu Pilat: ,,Nevinovat sunt de sângele

acestui drept”.

Celelalte obiecte însă precum suliţa, cuiele, coroana, sunt de mai

mică importanţă dacă ţinem cont şi de faptul că la descoperirea celor

trei cruci numai cea a Domnului a făcut minuni.

O altă obiecţie o constituie şi aceea că în ideea existenţei unei

închinări aceasta să fie doar pentru Crucea Domnului nu însă şi pentru

alte cruci.

Şi această obiecţie are o vădită lipsa de cunoaştere pentru căci cu

adevărat Crucea Domnului are un cult special. De aceea, această cruce

este modelul după care s-au confecţionat şi alte cruci. Prin urmare

Crucea nu trebuie privită ca un idol sau talisman ci ca un obiect de

cinstire după evlavie pentru că fie că ea este purtată la gât sau pe piept,

trezeşte în noi amintirea evenimentului răscumpărării pe de o parte, iar

34 Ibidem

pe de altă parte ne avertizează cu privire la sfârşitul vieţii noastre şi a

Judecăţii de Apoi.

CONCLUZII

Realitatea cinstirii Sfintei Cruci este prefigurată prin revelaţie

supranaturală, prin inspiraţie divină asupra profeţilor Legii Vechi şi

împlinită în Noul Testament prin opera de răscumpărare săvârşită de

Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa de pe Cruce. Astfel Sfânta Cruce

capătă un caracter soteorologic prin care noi ne-am dobândit

mântuirea.

Astfel prin asumarea Crucii se manifestă revărsarea în noi a

puterii trupului lui Hristos cel răstignit, curăţire prezentată ca efect al

însuşirii cu credinţă a stării lui de jertfă. Curăţirea pe care Hristos ne-o

face accesibilă prin Cruce, poate fi realizată şi la nivelul cugetului nostru

de faptele cele moarte. Este şi motivul pentru care vărsarea acestui

sânge în sângele nostru, are ca efect curăţirea acesteia de porniri

păcătoase care curăţă şi cugetul nostru, producând în sângele nostru

starea de jertfă, purtătoare de cruce, a lui Hristos: ,,Sângele lui Hristos

prin care Duhul cel Veşnic s-a adus pe Sine jertfă fără de prihană, va

curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului

Celui Viu” (Evr. IX, 14). Crucea este deci organul prin care a fost nimicit

păcatul, izvorul morţii şi astfel acesta devine un izvor al vieţii veşnice.35

Taina crucii se arată cu mult mai mult în contextul chenotic

(Filipeni II, 6-10) în care ne este prezentată coborârea la noi a Fiului lui

35 Pr.Dr. Antonion Alexizopol, op.cit.

Dumnezeu în vederea înfierii şi a ridicării la Slava Lui şi prin urmare să

ne îndumnezeiască.

În acest context literatura patristică prin Sfăntul Iustin Martirul

vorbeşte de robia Crucii şi de taina Crucii ,,Hristos a slujit până la robia

Crucii pentru diferiţi şi feluriţi oameni de tot felul dobândindu-i pe ei

prin sânge şi prin taina Crucii.36

În calitate de semn al slavei prin care Hristos s-a preamărit şi a

intrat în slava Sa, Crucea este nedespărţită de Hristos fiind semn

înaintea celei de a doua veniri care va apărea pe cer în calitate de semn

al Fiului Omului (Matei XXIV, 30).

Din punct de vedere istoric Crucea deşi din primele secole

creştine a fost cinstită de creştini, prima jumătate a secolului al IV-lea

însă are o vădită conotaţie în ceea ce priveşte cinstirea Sfintei Cruci. Ea

se arată pe cer Împăratului Constantin cel Mare înaintea luptei cu

Maxendiu devenind un scut protector care duce la biruinţă , intrând în

istorie ca semn creştin distinctiv, Crucea lui Constantin cel Mare sub

numele de Laborum. De fapt însuşi botezul marelui împarat pe patul de

moarte, a fost ca urmare a credinţei sale puternice în Sfânta Cruce. Iar

apoi în anul 326 la intermediul Sfintei Elena, mama marelui împărat, a

fost descoperită Sfânta Cruce printr-un fapt miraculos al vindecării unui

tânăr care s-a atins de aceasta, urmând apoi să fie înălţată de către

patriarh în Biserica din Constantinopol.

Din punct de vedere liturgic cinstirea Sfintei Cruci are un caracter

sacru întrucât prin închinare la Sfânta Cruce, credinciosul se închină de

fapt celui închipuit pe ea şi nu materiei din care este confecţionată.

36 Sântul Iustin Martirul,  Dialog cu iudeul Trifon, XCI, în „ Apologeti de limba greacă” de Pr. Prof.Olimp M. Caciula, Bucuresti 1980, p.250 în Pr. Ioan Mircea art.cit, p.206

Şi în cultul Bisericii Ortodoxe Sfânta Cruce ocupă un loc

important, fiind cinstită prin sărbători speciale ca: Înălţarea Sfintei Cruci

la 14 Septembrie, Duminica a treia din Postul Mare în care este vădit

mai mult sensul duhovnicesc al Crucii, apoi în ziua de 1 August care

coincide cu începutul postului Sfintei Marii şi se numeşte scoaterea

Cinstitului Lemn al Cinstitei şi de Viaţă Făcătoarei Cruci şi o altă

sărbătoare dar fără ţinere este la 7 Mai când prăznuim pomenirea

arătării semnului Sfintei Cruci în timpul împăratului Constantin. Iar

săptămânal sunt doua zile consacrate Sfintei Cruci, Miercuri şi Vineri37

în care fiecare creştin ortodox posteşte şi se roagă. În concluzie, pentru

mistica ortodoxă în Taina Crucii se află împropriată cea mai înaltă

cunoaştere, fapt sugerat şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul: ,,Cel ce a

cunoscut Taina Crucii şi a Mormântului, cunoaşte raţiunile esenţiale ale

tuturor lucrurilor... şi cel ce este iniţiat în misterul Învierii învaţă ce este

sfârşitul”.38 Sfânta Cruce, Pomul de Viaţă dătător este semn al biruinţei

lui Hristos care duce la Înviere.

37 Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală, Ed. I.B.M.B.O.R Bucuresti 1993, p.217

38 Pr.Prof. Dr. Mic. C. Buzescu, Sfânta Cruce în imnologia cultului orthodox în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr.2, p.278

BIBLIOGRAFIE

- Sfânta Scriptură sau BIBLIA – E.I.B.M.B.O.R – Bucureşti 1991;- Antonion, Pr. Dr Alexizopol – „Ortodoxia în faţa sectelor”, Editura

Symbol, Bucureşti;- Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene –„Liturgica Generală”, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti 1993;- Buzescu, Pr. Prof. Dr C. Nicolae,. – „Sfânta Cruce în imnologia cultului

ortodox” în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr.2;- Buzescu, Pr. Prof Dr. Mic “Sfânta Cruce in imnologia cultului

ortodox” in ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr.2;- Coman ,Pr. Prof. Dr G. Ioan, „Patrologie” – vol III E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti 1988;- Corniţescu, Diac. Asist Emilian,. – „Prefigurări ale Sfintei Cruci în

Vechiul Testament”, în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982;

- Cristea Ilie, “Iconografia”, Bucuresti 1912, p.224 in Drd. Ierom. Mircea Modest. « Temeiuri biblice si patristice pentru cinstirea sfintei cruci » în ,,Ortodoxia” an xxxiv/1982 nr.2;

- Diacon David I. P. – „Invazia sectelor” – Ed. Europolis, Constanţa 2000;- Gordon, Pr. Conf. Dr Vasile,., - „Cuvânt pentru Duminica a III-a din

Postul Mare”, în ,,Glasul Bisericii, an LIX/2003, nr. 1- 4;- Maurice Cogagnat, « Simbolurile biblice » – lexic teologic – trad. de

Mihaela Slavescu, editura. Humanitas, Bucuresti an 1993;- Millard J. Erickson, “Teologie creştină” vol .2 , Edit. Cartea Creştină;- Mircea, Pr. Ioan – „Crucea Domnului, Taina şi Slava Lui”

în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr. 2;- Popescu, Prof. M. Teodor. – „Meditaţii Teologice” – Edit. Sfintei Arhiep.

a Bucureştiului, Bucureşti 1997; - Roman, Pr. Nemeş – „Cinstirea Sfintei Cruci” în ,,Ortodoxia”, an

XXXIV/ 1982, nr. 2;- Sfântul Ioan Hrisostom– „Despre Cinstirea Sfintei Cruci”

în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr. 2;- Sfântul Iustin Martirul, « Dialog cu iudeul Trifon », XCI, in Apologeţi

de limba greacă de Pr. Prof.Olimp. M. Caciula, Bucuresti 1980, in Pr. Ioan Mircea art.cit;

- Zamfir, Dr. Ierom.Modest Mircea – „Temeiuri biblice şi patristice pentru cinstirea Sfintei Cruci”, în ,,Ortodoxia”, an XXXIV/1982, nr. 2;