Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Duminica şi sărbători - Sf. Liturghie, ora 8:30; A treia vineri din lună – Sf.

Maslu, ora 19-30; Spovedanie - Joi, ora 18:00 şi Sâmbătă, ora 16:00.

Sf. Liturghie, luni 8 septembrie, h 9:00 (Nașterea Maicii Domnului).

SF. MASLU în parohia noastră, vineri, 19 septembrie 2014, h 19:30.

Și anul acesta, contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți

membrii parohiei noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii

pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica.

Continuăm să ajutăm pe cei 4 copii săraci din România pe care parohia

noastră i-a ”adoptat” de la distanță, prin proiectul episcopiei ”Brațele

părintești”.

Săptămâna a XIV-a după Rusalii:

Duminică: Ga 6, 11-18; In 3, 13-17 -Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați

Luni: Flp 2, 5-11; Lc 10, 38-42; 11, 27-28 - Nașterea Maicii Domnului.

Marţi: II Co 12, 20-21; 13, 1-2; Mc 4, 24-34 - Sf. și Drepții Ioachim și Ana.

Miercuri: IICo 13,3-13; Mc 4,35-41-Sf. Mc. Minodora, Mitrodora, Nimfodora

Joi: Ga 1, 1-3, 20-24; 2, 1-5; Mc 5, 1-20 - Sf. Cuv. Teodora din Alexandria.

Vineri: Ga 2,6-10; Mc 5,22-24,35; 6,1 -Sf. Mc. Autonom, Macedonie și Teodul

Sâmbătă: I Co 4, 1-5; Mt 23, 1-12 - Sf. Sf. Mc. Corneliu Sutașul și Ciprian.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Nașterea Maicii Domnului Nașterea Maicii Domnului este prăznuita în Biserica Ortodoxă pe 8 septembrie. Sfânta Scriptură, ne dă știri sumare în legătură cu nașterea și copilăria Maicii Domnului. Cele mai multe știri despre aceste momente din viața sa ne sunt date de scrierile apocrife și de Tradiție. Din Sfanta Scriptură, rezultă că, Sfânta Fecioară era din neamul lui David (Ps. 131, 11 ; Matei 21, 9; Luca 1, 32; Romani 1, 3 etc.). După tradiție, părinții săi se numeau Ioachim-Eli,

Eliachim (Luca 11, 23) și Ana și locuiau în orășelul Nazaret din Galileea. Nazaretul, care înseamnă floare, lăstar, primea, așadar, floarea "făgăduită de Dumnezeu protopărinților nostri, Adam și Eva, în rai", lăstarul răsărit din rădăcina lui David, pe Sfânta Fecioară Maria (Isaia 11, 10). Părinții ei nu-i dau un nume deosebit, ci unul foarte obișnuit la evrei, cel de Maria (Luca 1, 27).

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An VII, Nr. 32 (7 septembrie 2014)

is-a Domnul: nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel care s-a pogorât din cer, Fiul Omului, care este în cer. Şi precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului,

pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Unul-Născut, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El.

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17

Apostol: Galateni 6, 11-18

Fraţilor, vedeţi cu ce fel de litere v-am scris eu, cu mâna mea. Câţi vor să placă în trup, aceia vă silesc să vă tăiaţi împrejur, numai ca să nu fie prigoniţi pentru crucea lui Hristos, căci nici ei singuri, cei ce se taie împrejur, nu păzesc Legea, ci voiesc să vă tăiaţi voi împrejur, ca să se laude ei în trupul vostru. Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru

mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă. Şi câţi vor umbla după dreptarul acesta, pace şi milă asupra lor şi asupra Israelului lui Dumnezeu! De acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci eu port, în trupul meu, semnele Domnului Iisus. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu duhul vostru, fraţilor! Amin.

La inceput de an bisericesc și cu prilejul reîntâlnirii noastre, vă doresc la fiecare credincios al parohiei noastre, mult spor duhovnicesc și material, binecuvântare și ajutor de la Bunul Dumnezeu în viața de credință și viața de zi cu zi, pe care o trăiți (și o trăim) cu toții aici, în Italia.

Dumnezeu să ne ajute să sporim mai mult duhul de rugăciune, de comuniune și solidarizare între noi, să ”strângem rândurile” în jurul sfântului Altar, întru slava lui Dumnezeu și folosul nostru sufletesc și trupesc. Maica Domnului, cu a cărei prăznuire a Nașterii s-a început anul bisericesc, și care este ocrotitoarea parohiei noastre, să ne poarte sub oblăduirea și ocrotirea ei.

Al vostru părinte duhovnicesc, pr. Ilie Ursachi

Citim în cartea Facerii: „După acestea, Dumnezeu a încercat pe Avraam şi i-a zis: Avraame, Avraame! Iar el a răspuns: Iată-mă! Şi Dumnezeu i-a zis: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pământul Moria şi adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu!“ (Fc.22, 1-2).

Sfânta Scriptură ne spune că Avraam a ascultat această poruncă şi a plecat să-l jertfească pe fiul său. Actul jertfirii n-a fost însă dus până la capăt, căci Dumnezeu a oprit mâna tatălui care era gata, într-o ascultare plină de încredere în Dumnezeu, să-l jertfească pe fiul său. Când însă, ca creştini, citim aceste cuvinte, înţelegem că, de fapt, în chip tainic şi încă învăluit, Dumnezeu vorbeşte aici nu numai despre Avraam, ci, mai ales, despre Sine Însuşi. Înţelegem că lui Avraam Dumnezeu i Se revelează acum, într-un chip cu totul înalt şi de negrăit; că îi descoperă atât taina Fiinţei Sale - că are pe Fiul Cel Unul Născut -, cât şi taina lucrării Sale de mântuire. Dumnezeu îi vorbeşte lui Avraam ca de la Tată la tată. Că, în Avraam, Dumnezeu Şi-a găsit partenerul de dialog. Patriarhul este un izbăvit de asuprirea duhului celui surd şi mut. El are „urechi de auzit“ pentru glasul lui Dumnezeu; şi are gură pentru urechea lui Dumnezeu. Astfel, el aude când Dumnezeu, într-un chip inefabil, îl cheamă pe nume. Şi îndată Îi răspunde: „Iată-mă!“ De aceea, Dumnezeu îi descoperă taina iubirii Sale. Şi „îl provoacă“ să-I arate că-L iubeşte la fel de mult. „Iată - îi zice Dumnezeu lui Avraam - aşa iubesc Eu! Aşa te iubesc pe tine şi pe toţi ai tăi! Aşa iubesc Eu făptura pe care am adus-o din nefiinţă la fiinţă! Poţi şi tu să faci la fel? Dovedeşte-ţi iubirea, printr-o jertfă asemănătoare cu a Mea. Adu-l jertfă pe fiul tău cel unul născut şi prea iubit!“

Spun că „îl provoacă“ pe Avraam. Căci, într-adevăr, discernem în această istorisire sfântă nu numai intenţia revelării de către Dumnezeu, prin

mijlocirea lui Avraam, a iubirii Sale celei negrăite; ci şi voinţa Sa de a ne înălţa la măsura acestei iubiri, de a ne face asemenea Lui, de a răspunde deplinătăţii iubirii Sale cu o iubire tot atât de întreagă. Căci, fără iubirea atotcuprinzătoare, nici nu suntem în stare să sesizăm revelarea propriei Sale iubiri. Atâta vreme cât nu ajungem la măsura credinţei lui Avraam, ne este cu neputinţă să sesizăm revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos.

Cu ce simţăminte mergea Avraam spre muntele unde avea să-l jertfească pe Isaac! Ce durere îi sfâşia inima atunci când a pus lemnele pentru jertfă pe umerii fiului său, iar el a luat în mâini focul şi cuţitul! „Tată - îi zice Isaac, mergând alături -, iată, foc şi lemne avem; dar unde este oaia pentru jertfă?“ O, cum îi tremura vocea lui Avraam atunci când i-a răspuns: „Fiul meu, va îngriji Dumnezeu de oaia jertfei Sale“?

Să trecem însă de la tip la antitip, de la preînchipuire şi prorocie la împlinirea hristică! Iată-L pe Iisus, noul Isaac, ducând în spate Lemnul Jertfei Sale! El este, cu adevărat, „oaia jertfei“ dumnezeieşti despre care grăia, prin Duhul Sfânt, Avraam. El merge spre jertfă, spre aceea unică şi mântuitoare Jertfă pentru care nu mai exista vreo „oaie“ ca să-I ia locul. „Şi s-au dus mai departe amândoi împreună“ - zice Scriptura despre Avraam şi despre fiul său (Fac. 22, 8). Şi în antitip (sau, mai degrabă, în prototipul divin), Tatăl şi Fiul merg împreună. Un dor Îi mână înainte, fără zăbavă şi fără întoarcere. E dorul, e iubirea de care dă seamă, în Evanghelia acestei duminici, cuvântul de foc al lui Hristos: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (In. 3, 16).

În cuvintele „L-a dat“, Tatăl Însuşi este subiectul. El este Cel ce L-a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut şi Prea iubit. Dacă întrebăm Scriptura la ce

„L-a dat“ Tatăl ceresc pe Fiul Său, ea ne răspunde: la cruce, care înseamnă deopotrivă moarte şi ocară. Şi una, şi cealaltă, cum nu se poate mai cumplite. „Summum supplicium“ şi „ c rude l i s s imum et te t er imum supplicium“, zic cei vechi despre chinul fără de asemănare al morţii de cruce. Expresii care înseamnă: „culmea pedepsei (chinuirii)“ şi „pedeapsa cea mai crudă şi mai cumplită“. Şi totodată culmea ocării, a blestemului; conform prescripţiei mozaice, „blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn“, trupul unuia ca acesta trebuind să fie îngropat în grabă, pentru a nu spurca pământul Ţării Sfinte.

Dar nu e destul să întrebăm la ce „L-a dat“. Căci nu vom înţelege nimic dacă rămânem numai la această întrebare. Din veci, Tatăl şi Fiul merg „amândoi împreună“ spre Muntele Jertfei; din veci, privirea înduioşată, dar plină de hotărâre, a Tatălui Îi zice Fiului: Tu eşti „oa ia jer t fe i“ ! Şoapta ta ine i dumnezeieşti a răsunat, prin insuflarea Duhului Sfânt, în urechile prorocilor. Astfel încât, din bună vreme, ei revelează taina mântuirii lumii prin jertfa Celui Care „ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund“ (Is. 53, 7).

O, cât de mare este durerea Tatălui ceresc în faţa suferinţei Fiului! Profetul Isaia întrevede dumnezeiasca suferinţă a Tatălui şi dezvăluie cum El Îşi acoperă faţa de oroare: „Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa“ (Is. 53, 3). Profetul întrevede cum Tatăl Îşi întoarce faţa de la Fiul copleşit de păcatele lumii. Dar totodată i se descoperă ta ina Jert fe i atotispăşitoare, anume că „Sluga Domnului“ (ebr. Ebed Iahve) suferă şi moare în locul nostru: „El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit

pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat. Toţi umblam rătăciţi ca nişte oi, fiecare pe calea noastră, şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor“ (Is. 53, 4-6).

Iată cât de adânc pătrunzătoare este privirea luminată de Duhul Sfânt a prorocului! Şi totuşi, mai rămâne adânc de descoperit. Chinul cumplit al Tatălui atotiubitor, oroarea Sa în faţa a ceea ce I se face Fiului Său Cel Unul-

Născut nu sunt totul şi nu explică totul. În şi dincolo de acestea, Sfântul Ioan Teologul percepe adâncul iubirii lui Dumnezeu pentru făptura Sa cea căzută: „Căci Dumnezeu aşa (adică: atât de mult) a iubit lumea, încât

pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat…“ Continuarea versetului arată că

Dumnezeu „L-a dat“ (morţii) pe Fiul Său pentru ca lumea, prin această moarte a Fiului, să aibă viaţă: „… ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Iar versetul următor (17) adaugă o explicaţie: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea“. „Viaţă veşnică“ şi „mântuire“ - iată două expresii practic sinonime care arată ce au adus lumii venirea şi jertfa Fiului lui Dumnezeu.

După Evanghelia acestei duminici, revelaţia iubirii lui Dumnezeu în Hristos implică itinerarul coborâre-suire: „Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer“ (v. 13). În context - care este acela al convorbirii cu Nicodim despre taina naşterii de Sus -, aceste cuvinte Îl indică pe Hristos, „Cel ce S-a coborât din cer“, şi Care, ca Dumnezeu adevărat, „este în cer“, drept Singurul în stare să dezvăluie „cele cereşti“ (v. 12). Dacă însă ţinem seama de contextul posterior, adică de ceea ce ne spune Mântuitorul în continuare, că oricine va crede în El are viaţă veşnică (v. 15-17), înţelegem că „suirea la cer“ în urma „coborârii din cer“, prin Întrupare, ne priveşte şi pe noi. (fragment, preluat din Ziarul Lumina)