Regatul Roman753 î.Hr. – 510 î.Hr.Republica Romană510 î.Hr. – 27 î.Hr.

Imperiul Roman27 î.Hr. – 476 / 1453 d.Hr.

PrincipatulDominatul

Imperiul de Apus  Imperiul de Răsărit

Magistrați obișnuiți

Consul

Pretor

Chestor

Promagistrat

Edil

Tribun

Cenzor

Guvernator

Magistrați extraordinari

Dictator

Magister Equitum

Triumviri

Decemviri

Oficii și titluri onorifice

Pontifex Maximus

Legatus

Dux

Officium

Praefectus

Vicarius

Vigintisexviri

Magister Militum

Imperator

Princeps senatus

Împărat

August

Cezar

Tetrarh

Politică și legislație

Adunările romane

Senatul roman

Imperium

Legea romană

Cursus honorum

Colegialitate

Tortura in antichitate 

In antichitate, grecii si romanii utilizau tortura la interogatorii. Pana in al doilea secol dupa Hristos, tortura a fost folosita numai pe sclavi. Dar dupa aceasta perioada a fost extinsa la toti membrii claselor sociale de jos. In acele vremuri, marturia unui scalv era admisa numai daca era obtinuta prin tortura. In marea lor aroganta, autoritatile de atunci considerau ca sclavii nu ar fi spus adevarul de bunavoie. Rastignirea, ce a intrat in constiinta generala ca fiind cea mai veche metoda de tortura, era considerata mai degraba o metoda de executie. Insa nu era des utilizata, ci in situatii deosebite, prezentate ca exemple. In acele vremuri, tortura, cel mai adesea, consta in schingiuirea salbatica cu ghimpi de metal, pentru a provoca exsanguinatia (scurgerea totala a sangelui din corp). Acest

lucru avea efectul slabirii infractorului si in cele din urma accelera ceea ce putea fi un lung si neplacut proces de executie.

Dreptul este destinat să reglementeze conduita umană, relaţiile sociale care se nasc între indivizi, membri ai unei colectivităţi, ai unei societăţi, în timp ce de respectarea prevederilor normelor juridice se leagă promovarea şi apărarea valorilor sociale ale oricărei societăţi. Dreptul, prin normele sale, este cel chemat să asigure „ordinea socială, binele public şi progresul social, să contribuie la fericirea unui număr cât mai mare de oameni şi să evite în cel mai înalt grad suferinţa”[1].

[1] J. Bentham, Introducere în principiile de morală şi legislaţie, 1789, p. 17

7. Încercând să facem o trimitere la rădăcinile dreptului roman timpuriu, am remarcat că acestea sunt încă ascunse în negura timpurilor. Primele detalii mai clare privind normele de drept sau regimul sancţionator specific acelei epoci provin din anul 200 î.Hr., perioadă din care ne-au parvenit primele noţiuni clare legate de dreptul penal roman, prin eforturile unor personalităţii ale lumii antice precum Cato sau Platon. În acea perioadă, procedura penală, în forma ei incipientă putem spune, avea la bază principiile aplicate de însuşi pater familias, căruia îi revenea o jurisdicţie domestică, alături de jurisdicţia aşa-numitor tresuviri capitales (magistraţi minori) ce aveau atribuţii poliţieneşti, acestora alăturându-li-se jurisdicţia reprezentanţilor poporului însuşi – comitia –, în faţa căreia aveau loc procesele[1].

[1] O.F. Robinson, The Criminal Law of Ancient Rome, John Hopkins University Press, Baltimore, 1995, p. 1-2. I.

În anul 171 î.Hr., Provinciile Spaniei au solicitat Romei posibilitatea de a cere despăgubiri de la guvernatorii lor. Cu toate acestea, o astfel de procedură conţinea elemente specifice de drept privat, nu şi de drept penal. Abia în anul 149, prin noua lege adoptată – Lex Calpurnia –, s-a prevăzut ca împotriva unor fapte dăunătoare să se aplice şi pedepse, nu numai să se solicite despăgubiri, aici intervenind deja şi elementul de sancţiune penală care urma a fi aplicată de o curte de senatori cu atribuţii de juraţi.. Despre pedepse şi sancţiuni 13 Concepţia juridică a romanilor a fost influenţată de cea a lui Platon şi de platonism, de gândirea stoicilor şi mai ales de doctrina lui Aristotel. De altfel, M. Villey[1] aprecia că, dacă vom compara dreptul roman cu alte sisteme juridice, el pare a se fi ivit ca aplicare a doctrinei aristotelice. Încă din cele mai vechi timpuri se constată la romani o conexi- une intimă între religie şi drept. Nu există o diferenţiere între normele religioase – fas – şi cele juridice – ius. Singura lege pe care au cunoscut-o romanii primelor secole a fost ius divinum, legea bazată pe ideea că nicio hotărâre privind guvernarea şi viaţa civilizată în general nu trebuie să contrasteze cu voinţa zeilor, cu ceea ce zeilor li se pare că este drept[2]. În legile romane, cum ar fi Legea celor XII Table, găsim formulate dispoziţiile fundamentale care vor guverna dreptul roman până la sfârşitul Romei şi chiar ulterior, această lege nefiind vreodată abrogată şi rămânând în vigoare pentru 11 secole, bucurându-se de cea mai mare autoritate morală şi civilă. Astfel, un principiu care s-a menţinut constant este interzicerea unor privilegii, respectiv a unor norme care să privească un individ anume, fapt pentru care legea trebuia să aibă un caracter universal şi să constituie temelia egalităţii juridice.

[1] M. Villey, La formation de la pensée juridique moderne, Ed. Montchrestien, Paris, 1975, p. 68.

[2] M. Bădescu, op. cit., p. 93

În legile regale, pedeapsa cu moartea era concepută ca ceva consacrat zeilor, iar vinovatul nu mai aparţinea comunităţii oamenilor, ci zeilor. Pedeapsa nu avea deloc un caracter moral, ci reprezenta constatarea unui fapt religios, iar moartea vinovatului şi a tot ceea ce participa la întinarea săvârşită de el constituia o măsură de apărare, nu o pedeapsă morală. Erau pedepsiţi cu moartea cei care furau în

timpul nopţii, incendiatorii, debitorul solvabil care nu îşi putea achita datoria după ce era întemniţat 60 de zile, cel care depunea mărturie falsă şi judecătorul acuzat şi demonstrat vinovat de corupţie. Pentru alte infracţiuni, pe lângă amenzi, se aplica şi legea talionului. Apelul la talion era o ultimă soluţie şi, pentru a-l evita, legea prevedea cifre precise, echivalentul daunelor din ziua de astăzi. Furtul recoltelor obţinute cu ajutorul plugului se pedepsea cu supliciul loviturii cu biciul până când intervenea moartea şi avea o valoare rituală. Însă aceeaşi „crimă” comisă de către un copil provoca, în urma hotărârii pretorului, numai bătaia cu vergile şi înapoierea echivalentului sau achitarea dublului acestui echivalent[1]. Conform Legii celor XII Table, întreaga gintă era solidară în a răspunde faţă de datoriile unuia, aceasta având obligaţia să îl răscumpere pe prizonier sau să plătească amenda celui condamnat. În domeniul justiţiei, dacă un membru al ginţii era acuzat, el urma a fi însoţit la tribunal de toţi membrii ginţii. Era interzis să pledezi împotriva persoanelor aparţinând propriei ginţi, precum şi de a depune mărturie împotriva acestora. Pentru eventualele litigii cu membrii aceleiaşi ginţi era organizat propriul sistem de judecată, ginta având un şef care era preot, comandant militar, dar şi judecător[2].

[1] M. Bădescu, op. cit., p. 96.

[2] R. Gidro, Drept roman. Partea I, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj, 1996, p. 15.

 în Imperiul roman, instituţiile judiciare erau centrul vieţii sociale, care era fondată în esenţă pe drept. Dreptul roman şi cel grec constituie şi în zilele noastre baza educaţiei în domeniul juridic. Atunci, cum a fost posibil să fie condamnaţi la moarte, fiind nevinovaţi, Iisus şi Socrate, mai ales că ei nu au comis nicio ilegalite? Victime ale intoleranţei concetăţenilor lor, ei au plătit preţul dictatului ideologic al unui tribunal popular, în cazul lui Socrate, respectiv al incompetenţei magistratului roman însărcinat cu aplicarea legii, în cazul lui Iisus.

Cicero, cel mai mare avocat al lumii romane, a luat-o pe căi greşite în politică

Înainte de a părăsi lumea romană pentru a analiza o altă eroare judiciară celebră (condamnarea lui Socrate), merită să menţionăm unele detalii mai puţin cunoscute despre Cicero. Considerat a fi cel mai mare orator şi avocat al Imperiului Roman, jurist

reputat pentru integritatea sa, Cicero a afirmat în repetate rânduri că acţiunile sale sunt guvernate întotdeauna de onoare. Totuşi, după apariţia unor personalităţi precum Cezar în rândul grupării politice a reformatorilor (populares), el s-a alăturat conservatorilor (optimales).

În ciuda excelentei sale reputaţii, Cicero este responsabil de unele nedreptăţi şi erori judiciare. Un astfel de caz este acela al lui Clodius, cunoscut inamic al lui Cicero. Rivalitatea celor doi a pornit de la faptul că Clodius, desfrânat notoriu, s-a deghizat în femeie pentru a asista la un ritual iniţiatic al unor femei romane. Fiind descoperit, a urmat un mare scandal şi un proces, în cadrul căruia Cicero a fost acuzatorul. Incoruptibilul avocat l-a spulberat pe Clodius în discursul său, dar cu toate acestea respectivul a fost pus în libertate. De atunci, cei doi au rămas duşmani declaraţi până la moartea lui Clodius, care a fost asasinat de un anume Milon. Motivat de ură, Cicero s-a oferit să îl apere pe ucigaşul lui Clodius şi a ţinut un discurs fulminant, dar contrar oricăror principii ale dreptăţii sau bunului-simţ, acoperindu-se de ruşine cu acea ocazie.

Tot Cicero a fost responsabil şi de aşa-numita afacere Catilina. În anul 63, Catilina, candidat din partea grupării populares, a pierdut – în mod nedrept, de altfel – alegerile şi a pus la cale o conspiraţie. Cicero, pe atunci consul, l-a interpelat în plin Senat, dar nu s-a mulţumit cu aceasta, ci a pledat pentru promulgarea unei decizii a Senatului care l-a condamnat la moarte, fără judecată, pe Catilina. Cicero a fost convins la momentul respectiv că gestul său a salvat Republica.

Bibliografie

O istorie a lumii antice, Horia C. Matei, Editura Albatros, 1984

Atlasul lumii antice, Simon Adams, Editura Enciclopedia RAO, 2007

Enciclopedia civilizației romane, Dumitru Tudor, Andrei Aricescu, Editura Științifică și

Enciclopedică, 1982

O istorie a Romei antice, Horia C. Matei, Editura Albatros, 1979

Eliade/Culianu – "Dicționar al religiilor", Editura Humanitas, București, 1993.

Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii și civilizației", Editura Științifică și Enciclopedică, vol. I,

București, 1984.

Stan, Alexandru și Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic și de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

www.wikipedia.ro

Dreptul roman se referă la un set de reguli, care au constituit sistemul roman juridic timp de 13 secole,

începând cu fondarea Romei (753 î.Hr.), până la sfârşitul domniei împăratului Justinian (565 d.Hr.).  La trei

ani după moartea lui Iustinian, Italia a fost invadată de lombarzi, Imperiul Roman de Apus pierzând, în

cele din urmă, multe dintre valorile civilizaţiei Romei antice şi patrimoniul acesteia (inclusiv cele juridice).

      Cele mai multe civilizaţii din antichitate au fost conduse prin cutume sau prin hotărâri arbitrare date după

bunul plac al regilor şi preoţilor. La Roma acestea reglementau existenţa cotidiană din oraş începând de la

organizarea timpului (ex. = calendarul). Iniţial dreptul roman se aplica patricienilor, folosindu-se de tradiţie

(mos maiorum). În prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr. are loc o revoltă a plebeilor care considerau că şi

ei aveau dreptul să cunoască şi să interpreteze un cod de legi. Drept urmare, îşi face apariţia Legea celor

12 table (Lex duodecim tabularum), creaţia unei comisii formate din 10 membrii (decemvirii) ce a abordat

toate domeniile de drept, subliniind care erau procedurile ce trebuiau să fie urmate pentru toate crimele. Ei

au făcut o lege transparentă, care în teorie se aplica tuturor cetăţenilor, proclamând egalitatea dintre

patricieni şi plebei. Dar, în general, cei bogaţi au găsit modalităţi să scape de pedepse. 

      Textul legii a fost afişat în Forum, dar din păcate textul original a fost distrus în incendiul provocat în

timpul invaziei galilor (390 î.Hr.). Legile celor 12 table nu au fost niciodată abrogate, dar unele au căzut în

desuetudine de-a lungul timpului. Datele despre aceste legi ce ne-au fost transmise sunt limitate, în special,

în ceea ce priveşte aplicarea lor în cazul femeilor, a păturii sărace sau a populaţiei formată din străinii

aşezaţi în Roma. Ne este cunoscut modul în care a fost aplicate legile pentru membrii claselor privilegiate

ale societăţii romane, dar cunoştinţele noastre cu privire la măsura în care mita şi corupţia au modificat

mersul justiţiei, sunt limitate. Această stare de lucruri se datorează faptului că cele mai multe dintre sursele

istorice provin din scrierile unor reprezentanţi ai acestora.     

      Legile celor 12 table, cunoscută de toţi romanii pe de rost, sunt completate în timpul Republicii de legi

emise de comiţii, senat şi magistraţi. În timpul Imperiului dreptul este inspirat de edictele împăraţilor, de

instrucţiunile date funcţionarilor (mandata), din decrete punctuale şi din răspunsurile date de împărat la

întrebările particularilor şi ale magistraţilor (rescripta). 

      Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., sub influenţa filozofilor greci (în special a stoicilor) se produce o

laicizare a dreptului roman care permite trecerea de la aplicarea cutumei la căutarea dreptăţii. Juristiconsulţi

celebrii se afirmă acum, precum Cato cel Bătrân şi P. Mucius Scaevola. Fiul  celui din urmă – Quintus

Mucius Scaevola – a întemeiat prima şcoală de drept (a cărui elev a fost şi Cicero) şi a publicat prima

culegere de ius civile (drept civil) din 18 cărţi. 

      La sfârşitul secolului I d.Hr., în perioada Imperiului, la Roma îşi disputau întâietatea două şcoli de drept,

cea a Proculienilor (creată de Proculus şi Labeo) şi cea aSabinienilor (creată de Capito şi Sabinus).

Secolele următoare cunosc opere importante ale unor importanţi jurişti

precum Papinianus, Gaius, Paulus şi Ulpinianus. 

      În secolul al VI-lea d.Hr. împăratul Justinian (527-565) a angajat jurişti pentru a face o compilaţie

cuprinzătoare a legilor romane, din care a rezultat codul iustinian(Codex Iustiniani).    

Dreptul roman este împărţit în:

     ius Quiritium - numele vine de la „quirites”, sinonim cu „romani”. Acesta a constat dintr-un set de

obiceiuri ancestrale, nescrise, astfel încât romanii înşişi nu le cunoşteau originea. Cuprindeau domenii

legate de dreptul familiei, căsătoriei, patria potestas („puterea unui tată”) şi al proprietăţii private. Obligaţiile

nu erau incluse în perioada arhaică. Constituie nucleul arhaic al ius civile.

      ius civile – reprezintă un set de reguli care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani (cives

romani). După juristul roman Papinianus acesta provine din legile date de voturile comiţiilor şi senatus

consulta, din decrete ale împăraţilor şi ale magistraţilor (aceştia adoptă la preluarea funcţiilor dispoziţii

valabile pe durata mandatului lor ce ţin de competenţa lor).

      ius honorarium (sau ius praetorium) - abordează situaţiile de drept care nu se regăsesc în dreptul ius

civile. Legea vine în ajutorul judecătorilor (praetores) dându-le posibilitatea să modifice sau să adauge la ius

civile reglementări care prezintă principiile care stau la baza instrucţiunilor sale către judecători (iuris dictio).

Aceasta poate să rămână în vigoare şi după încheierea mandatului dacă este adoptat de succesor (edictum

perpetuum).Termenul honorarium se referă la onoarea acordată judecătorilor.

      ius legitimum - numele provine de la lex şi reprezintă dreptul hotărât şi aprobat prin vot în adunarea

comiţiilor; ius legitimum este specific perioadei republicane şi cunoaşte o înflorire în timpul lui Augustus, ca

mai apoi să dispară după moartea sa. În timpul Imperiului suferă transformări datorate pierderii importanţei

adunărilor comiţiale în favoarea Senatului şi împăratului, pentru ca în final să se identifice cu decretele 

emise de către împăratul însuşi sub forma unor „constituţii imperiale”. 

      ius gentium – este numită şi legea popoarelor; a apărut odată cu expansiunea Romei dincolo de

graniţele Italiei şi cuprinde unele prevederi din ius civile; se aplică şi celor care nu sunt romani, fără

modificări. 

      Ius civile şi ius gentium sunt părţi ale ius publicum (ius populi) legea hotărâtă de popor.

  Actul de justiţie la romani începe prin numirea de către un magistrat a unei instanţe de judecată competentă şi alegerea unui judecător care să conducă procesul şi să dicteze sentinţa.      Justiţia civilă în timpul Republicii       Justiţia civilă are ca domeniu de ocupaţie conflictele dintre persoane (succesorale, comerciale, etc.) şi unele delicte, precum furtul, lezarea unei persoane libere (iniuria).      Primul act se desfăşoară în faţa praetorului care se ocupă cu un anumit tip de cauze:           • edilul curuli – pentru dispute comerciale;           • cenzor, consul sau cvestor – pentru cauze în care statul se află în opoziţie cu un particular)              • marele pontif – pentru probleme de natură religioasă      Magistratul alege de pe o listă un judecător cu rol de arbitru, care trebuie să fie un cetăţean peste 30 de ani cu o moralitate ireproşabilă. Judecătorii sunt aleşi până în anul 123 î.Hr. dintre senatori, între anii 123-81 î.Hr. dintre cavaleri şi între 81 î.Hr. – 70 î.Hr. iar dintre senatori. Statul social al judecătorilor presupunea să aibă cel puţin un venit minim de 300.000 de sesterţi.      Tribunalele au în componenţa lor între 3 şi 10 membrii, aleşi dintr-o listă de cetăţeni ce aparţin clasei superioare.      Pentru unele dispute particulare se apelează la judecători permanenţi, precum: centumvirii (de fapt erau 105 membrii, 3 pentru fiecare trib) în cazurile de succesiune şi de proprietate; decemvirii pentru problemele apărute între persoane.      Procedurile de judecată îmbracă două forme:       - una mai veche, simbolică şi formală, numită „efecte ale legii” (per legis actiones), ce aduce câştig de cauză dacă este respectată întru totul (dispare la sfârşitul Republicii);       - alta mai simplă în care părţile aflate în dispută îşi expun unui magistrat problema. Dacă magistratul este convins acesta acordă reclamantului un

Scenă dintr-un tribunal roman

„formular de plângere” în care sunt scrise numele judecătorului, rezumatul disputei, pretenţiile reclamantului şi angajamentul acestuia de a respecta decizia judecătorului. Praetorul pronunţă trei cuvinte simbolice: do, dico, addico (desemnez - judecătorul, spun - legea, hotărăsc – obiectul litigiului). La tribunal jurisconsulţiişi avocaţii pledează (teoretic gratuit), sunt prezentate dovezile, sunt audiaţi martorii, apoi este dată sentinţa de către judecător.          Justiţia civilă în timpul Imperiului      În timpul lui Augustus apare dreptul la recurs, care nu a fost disponibil până atunci. Împăratul are rolul de judecător suprem. El poate judeca personal sau poate delega puterea unui magistrat, unui praefect sau unui funcţionar.        Îşi face apariţia procedura petiţiei către împărat (libellus) prin care un reclamant se poate adresa direct suveranului. Răspunsul la petiţie poate fi personal al suveranului sau prin cancelaria care numeşte un judecător.  

Criminalitatea, în special cea violentă, a crescut în timpul războaielor punice când micii fermieri au sărăcit în detrimentul marilor proprietari, fiind siliţi să se mute în Roma. Numărul mare de sclavi, obţinuţi în urma războaielor purtate de romani, au mărit numărul cetăţenilor romani care nu aveau un loc de muncă la Roma. Lipsa unor ocupaţii a acestora a condus la creşterea infracţiunilor.     Justiţia penală în timpul Republicii     Justiţia penală (iudicia publica) se ocupă cu problema crimelor clar definite, fiind la început atribuţia comiţiilor centuriate.      Fiecare cetăţean roman are dreptul de a face apel la popor în procesele penale (ius provocationis). Durata prea lungă necesară derulării procedurilor de judecată şi incompetenţa comiţiilor au făcut ca problemele penale să intre în atribuţia tribunalelor (quaestiones), la început celor extraordinare, iar mai târziu celor permanente (din secolul al II-lea î.Hr.).     Crimele ce ţin de dreptul penal roman au fost fixate în secolul I î.Hr. la opt: omorul şi otrăvirea (de secariis et venificiis), delapidarea (de repetundis), falsul (de falsis),deturnarea banilor publici (de speculatu), violenţa (de vi), corupţia şi intrigile electorale (de ambitu), crima de lezmajestate (ofensa adusă demnităţii statului sau demnităţii reprezentanţilor săi), prejudicierea dreptului de vot (de sodaliciis).     Tribunalul este compus dintr-un preşedinte (praetor sau un magistrat cu această funcţie) şi juraţi aleşi prin tragere la sorţi de pe lista judecătorilor (între 3 şi 11 membrii). Procesul se judeca în Forum sau într-o bazilică.     Acuzatorul era pus să jure că va merge până la capăt cu învinuirile, astfel va fi pasibil de pedeapsă. După ce este ascultat acuzatorul, este audiat şi cel acuzat, după care urmează avocaţii acestora. După prezentarea dovezilor şi a martorilor urmează dezbaterile juriului. La finalul dezbaterilor preşedintele tribunalului îi întreabă pe juraţi dacă au ajuns la o concluzie. Dacă răspunsul este da, se trece la vot folosindu-se tăbliţe inscripţionate cu litera A (pentru Absolvo) şi C (pentru Condamno). În caz de egalitate cel acuzat este absolvit de vina pentru care a fost acuzat. Judecata nu are posibilitatea de recurs.     Pedepsele sunt cuprinse în lege: închisoare, expulzare, pierderea drepturilor politice, biciuire, amenzi, „interdicţia apei şi a focului” (este moartea civilă prin care omul este blestemat – sacer). Cel găsit vinovat putea fi decapitat, spânzurat sau aruncat de pe Stânca tarpeiană.                Justiţia penală în timpul Imperiului     Rolul de judecător suprem îi revine tot împăratului. Puterile sale pot fi delegate ca şi în cazurile de drept civil. Senatul are un rol în acest domeniu, dar de cele mai multe ori el este nesemnificativ.     Apar noi pedepse: crucificarea, muncă forţată în mină, deportarea pe o

insulă din Marea Mediterană, moartea în arenă (aruncat fiarelor sălbatice sau ca gladiator).  

Roma antică a realizat o evoluţie istorică inegalabilă în istoria umanităţii pornind de la fondarea

unui mic oraş până la cetatea universală. Studierea istoriei Romei antice nu poate fi limitată doar

la procesul unificării Italiei şi la cuceririle militare, ci trebuie parcursă şi evoluţia socială, politică,

culturală, religioasă, economică şi a realizărilor ştiinţifice. Înfloritoarea civilizaţie romană a ştiut

să-şi impună limba, credinţele religioase, legea şi arta sa pe tot cuprinsul Imperiului său,

influenţa sa fiind reflectată şi în prezent în literatură, coduri juridice şi guvernamentale,

arhitectură, inginerie, medicină, sport, arte etc..

http://istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma/roma_00.html