Antichitatea

Antichitatea este ceea de-a II-a epocă a istoriei. A început în jurul anului 3000 î.Hr, când a fost inventată scrierierea cuneiformă, şi până în anul 476, când a căzut Imperiul Roman de Apus. Reprezintă epoca în care s-au dezvoltat cultura, arta, religia şi marile civilizaţii. Antichitatea se împarte în 3 mari perioade:

Perioada veche

Perioada clasică

Perioada târzie

Perioada veche

Perioada veche este cea mai lungă perioadă a antichităţii. Este perioada în care s-au dezvoltat marile civilizaţii.

Orientul antic

Hartă a Mesopotamiei antice

Sfinxul

1

Mesopotamia

Civilizaţia a luat naştere în inima Irakului. Prima mare civilizaţie a fost cea sumeriană. Acolo, civilizaţia a avut o mare dezvoltare pe malurile fluviilor Tigru şi Eufrat. Au fost inventate scrierea cuneiformă şi roata. O serie de popoare: babilonienii, asirienii, akadienii, chaldeii, perşii, hitiţii, fenicienii şi palestinienii s-au dezvoltat în Mesopotamia.

Africa

Au fost mai multe popoare şi triburi, dar cel mai dezvoltat popor a fost cel egiptean. Arta Egiptului antic, religia şi cultura erau cele mai evoluate. Au fost construite marile piramide şi Sfinxul. Alte popoare au fost: etiopenii, cartagignezii, popoare de culoare, triburi.

Orientul Îndepărtat

Acolo s-au dezvoltat civilizaţiile chineză şi cea indiană. În India, s-au aşezat hinduşii, iar China a fost stăpânită de dinastiile Shang şi Zhou.

Perioada clasică

Perioada clasică este una dintre cele mai importante perioade în decursul căreia s-au dezvoltat marile civilizaţii. Perioada clasică a început în anul 776 î.Hr, când a avut loc prima Olimpiadă din Grecia antică şi se termină odată cu apariţia creştinismului. În perioada clasică au existat diferite culte religioase păgâne. În perioada clasică s-au dezvoltat în Grecia filozofia şi artele.

Originile Europei

Grecia antică

La sfârşitul epocii bronzului din civilizaţiile precedente se naşte cea greacă. Structura acesteia era de oraşe-state (de exemplu Athena sau Sparta), extrem de diferite în ce priveşte cultura şi organizarea politico-economică. Expansiunea teritorială prin coloniile greceşti extind cultura elenă în întreagul bazin mediteran, inclusiv în Asia Mică (dintre care amintim Troada sau Ionia).

Parthenon circa 480 î.Hr.-479 î.Hr.

În secolul IV î.Hr. disputa dintre oraşele-state, referitoare la teritoriile lor, facilitează ocuparea peninsulei elene de către Filip al II-lea (382 î.Hr.-336 î.Hr.), rege al Macedoniei (359 î.Hr.-

2

336 î.Hr.) deşi oratorul atenian, Demostene, îi avertizase pe greci in nenumărate rânduri că acest lucru se va intâmpla dacă situaţia va continua in acest mod. Fiul lui Filip al II-lea, Alexandru cel Mare (356 î.Hr.-323 î.Hr.), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.) cucereşte cea mai mare parte a Asiei şi a Africii de nord, răspândind elenismul in aceste teritorii.

Persia

Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului de astăzi, sunt unificate, potrivit tradiţiei, circa 700 î.Hr, de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe cea a Mediei. În anul 333 î.Hr, Persia este cucerită de macedonenii conduşi de catre Alexandru cel Mare.

Ruinele Persepolisului.

Egiptul ptolemeic

În anul 332 î.Hr., Egiptul este cucerit de Alexandru cel Mare, iar după moartea sa, este instaurată dinastia faraonilor Ptolemei. În această perioadă, Egiptul este influenţat esenţial de civilizaţia elenistă. Între alte expresii ale noii culturi şi civilizaţii eleniste în Egipt, a fost întreruptă mumificarea faraonilor. După moartea Cleopatrei, Egiptul a fost cucerit de romani în anul 30 î.Hr.

Orientul Indepărtat

In India se naşte buddhismul, al cărui iniţiator este Buddha. China este unificată sub domnia unui împărat. In timp ea se feudalizează.

Popoare europene antice

Celţii erau răspândiţi în cea mai mare parte a Europei. Datorită întinderii lor pe un teritoriu foarte întins s-au format diferite neamuri de celţi:

o Galii cuprindeau teritoriile Franţei de astăzi (exceptând insula Corsica şi coloniile care-i aparţin), Belgiei de astăzi, teritoriul aflat la vest de Rin al Germaniei de astăzi şi teritoriul aflat la sud de Rin al Olandei de astăzi.

o Bretonii cuprindeau Britannia.o Celţii-iberi cuprindeau peninsula Iberică: Spania şi Portugalia de astăzi.o Boii erau localizaţi în Europa Centrală (pe teritoriul actual al Austriei, Cehiei,

Slovaciei şi Ungariei). Înfrângerea regelui boilor (Critasiros), a tauriscilor şi a

3

anarţilor de către regele geto-dacilor, Burebista, în anul 60 î.Hr. (acesta extinzând regatul geto-dac în vest până la râul Morava şi Dunărea de Mijloc) a determinat migraţia acestor triburi în celelalte teritorii din vestul Europei populate cu celţi. Timp de 100 de ani după înfrângerea boilor de către Burebista ţara lor s-a numit "Pustia boilor". De la boi provine numele regiunii de astăzi Boemia (aflată în vestul Cehiei).

Tracii şi moesii cuprindeau teritoriul Bulgariei de astăzi. Etruscii , latinii şi sabinii cuprindeau peninsula Italică. Geto-dacii ocupau aproximativ teritoriul României de astăzi, precum şi regiuni din

Ucraina, Bulgaria şi Ungaria de astăzi. În primele secole ale erei creştine, o parte a acestor teritorii au fost cucerite de Imperiul Roman şi administrate timp de 170 de ani de acesta.

Roma antică

Provinciile Imperiului Roman în perioada sa de glorie

Grecia capitulează în faţă nou-născutei civilizaţii romane, care s-a extins iniţial doar în peninsula italică, ulterior în toată Europa. În perioada expansiunii sale, Roma a întâlnit cea mai mare rezistenţă din partea coloniilor feniciene din Cartagina, învinse doar la finalul secolului al III-lea î.Hr. Roma a fost iniţial condusă de o serie de regi, pentru ca apoi să devină Republică, apoi în dictatura lui Sulla şi Cezar şi să sfârşească printr-un imperiu, condus de Augustus în secolul I î.Hr. Cel mai mare teritoriu roman s-a înregistrat în secolul II, în timpul împăratului Traian, când imperiul se întindea până la coastele Mediteranei în sud, şi toată Europa până la Rin şi Dunăre în nord (moment în care conţinea şi provincia Dacia).

Popoarele precolumbiene

Faţa de marile civilizaţii antice din Orient si Occident, băştinaşii din America nu cunoşteau fierul. În schimb s-au dezvoltat civilizaţii puternice ca maiaşii, aztecii, toltecii, incaşii etc.

Perioada târzie

4

Imagine a lui Iisus Hristos din Hagia Sophia, Constantinopol (secolul al XII-lea).

Cele mai importante evenimente ale perioadei târzii au fost atacurile barbarilor asupra Imperiului Roman, adoptarea creştinismului ca religie a imperatorilor şi diviziunea între Imperiul din est şi Imperiul din vest. Astfel au luat naştere Evului Mediu şi Europa creştină.

Cronologie

4000 î.Hr. - 3000 î.Hr. - Civilizaţia sumeriană în Mesopotamia; inventarea scrierii cuneiforme; utilizarea plugului şi a roţii

3000 î.Hr. - Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus se unesc sub conducerea unui singur faraon

3000 î.Hr. - Troia înfloreşte ca oraş-stat în Anatolia 2800 î.Hr. - Construirea monumentului Stonehenge în Anglia 2600 î.Hr. - Vechiul Regat al Egiptului: este construită prima piramidă din lume;

Piramida în trepte a regelui Djoser 2540 î.Hr. - Este construită Marea Piramida de la Gishe 2500 î.Hr. - Este sculptat Sfinxul 2500 î.Hr. - Dezvoltarea puterii oraselor-state din valea Indusului 2600 î.Hr. - Mătasea este descoperită în China 2500 î.Hr. - Prima civilizaţie europeană (cretană) dezvoltată în insula Creta 2300 î.Hr. - Primul imperiu din lume, Akkad, se dezvoltă in Mesopotamia 2300 î.Hr. - Întemeierea regatului babilonian şi asirian 2200 î.Hr. - Dinastia Hsai în China 2050 î.Hr. - Regatul Mijlociu în Egipt 2000 î.Hr. - Hitiţii ajung în Anatolia 2000 î.Hr. - Micenienii invadează Grecia 1925 î.Hr. - Hitiţii cuceresc Babilonul 1830 î.Hr. - Prima dinastie babiloneană 1814 î.Hr. - 1782 î.Hr. - Asiria îşi măreşte imperiul 1750 î.Hr. - Hammurabi, conducătorul Babilonului publică primul cod de legi;

declinul Imperiului babilonean 1760 î.Hr. - Dinastia Shang în China 1550 î.Hr. - Noul Regat în Egipt; faraonii sunt îngropaţi în Valea Regilor 1500 î.Hr. - Arienii invadează valea Indusului 1450 î.Hr. - Civilizaţia minoică se prăbuseşte; iar civilizatia miceniană îi ia locul

5

1350 î.Hr. - Imperiul asirian se extinde 1304 î.Hr. - Ramses cel Mare devine faraon; extizând teriitoriile Regatului egiptean 1200 î.Hr. - Micenienii invadează şi distrug cetatea Troia din Anatolia 1200 î.Hr. - Exodul evreilor se sfârşeşte în Palestina 1200 î.Hr. - Imperiul hitiţilor se prăbuseşte sub invazia fenicienilor 1166 î.Hr. - Ramses al III-lea moare, ultimul mare faraon 1050 î.Hr. - Inventarea alfabetului fenician 1100 î.Hr. - Se prăbuşeşte civilizaţia miceniană 1000 î.Hr. - Israelul este condus de regele David 900 î.Hr. - Război între Asiria şi Babilon cca. 850 î.Hr. - Poetul grec Homer scrie despre războiul troian si legendele greceşti 814 î.Hr. - Intemeirea Cartaginei 776 î.Hr. - Prima Olimpiadă 753 î.Hr. - Intemeierea Romei; Roma regală 750 î.Hr. - Apariţia celţilor în Europa centrală 729 î.Hr. - 609 î.Hr - Extinderea imperiului asirian 700 î.Hr. - 500 î.Hr - Dezvoltarea Atenei şi a altor oraşe-state în Grecia 605 î.Hr. - 539 î.Hr - Babilonienii cuceresc Asiria, Fenicia, Iudeea şi Siria 600 î.Hr. - Apare zoroastrismul în Persia 539 î.Hr. - 404 î.Hr. - Perşii stăpânesc Babilonul, Mesopotamia, Egiptul si Palestina 509 î.Hr. - Roma devine republică 508 î.Hr. - Atena devine o democraţie 490 î.Hr. - 480 î.Hr. - Războaiele medice între perşi şi greci 477 î.Hr. - 405 î.Hr. - Epoca de Aur a Atenei 431 î.Hr. - 404 î.Hr. - Războiul peloponesiac între spartani şi atenieni 338 î.Hr. - Filip al II-lea al Macedoniei cucereşte Grecia 333 î.Hr. - Alexandru cel Mare devine rege al Macedoniei în 336 î.Hr. şi cucereşte

Persia, Mesopotamia, Palestina, Fenicia, Egipt şi teritorii din India 323 î.Hr. - Alexandru cel Mare moare in 323 î.Hr., iar imperiul său se destramă 321 î.Hr. - Imperiul Maurya este întemeiat în India 250 î.Hr. - 146 î.Hr. - Romanii cuceresc întreaga Italie, nordul Africii, Grecia,

Macedonia şi teritorii din Hispania 264 î.Hr. - 146 î.Hr. - Războaiele punice între romani şi cartaginezi 218 î.Hr. - 202 î.Hr. - Hannibal invadează Roma pe elefanţi, dar în 202 î.Hr. este

înfrânt şi se sinucide in 183 î.Hr. 214 î.Hr. - Construirea Marelui Zid Chinezesc 206 î.Hr. - Dinastia Han în China 146 î.Hr. - Cartagina este învinsă şi distrusă 83 î.Hr. - 82 î.Hr. - Război civil între Marius şi Sulla. Marius este înfrânt, iar Sulla

devine dictator al Romei 79 î.Hr. - Sulla se retrage din politică din cauza sănătăţii, iar un an mai târziu moare 74 î.Hr. - 71 î.Hr. - Răscoala sclavilor condusă de către Spartacus, învinsă de către

Crassus, Lucculus şi Pompei 60 î.Hr. - Primul triumvirat în Roma, condus de 3 generali: Crassus, Pompei si Cezar 58 î.Hr. - 50 î.Hr. Cezar cucereşte Gallia 53 î.Hr. - Crassus invadează Parţia. Are loc bătălia de la Carrhae, în care Crassus este

înfrânt deşi, avea o armata de 42.000 de soldaţi (7 legiuni) faţă de cea a parţilor care număra doar 11.000 de soldaţi. 20.000 de romani au murit, printre care şi Crassus (lui Crassus i-a fost turnat aur topit în gură), iar 10.000 au fost luaţi prizonieri împreună cu stindardele armatei romane

6

49 î.Hr. - 48 î.Hr. - Război civil între Cezar si Pompei; Pompei este înfrânt în bătălia de la Pharsalos

45 î.Hr. - Cezar devine dictator pe viaţă al Romei 44 î.Hr. - Cezar este asasinat 43 î.Hr. - Al doilea triumvirat; Roma fiind condusă de Octavian, Marc Antoniu şi

Lepidus 36 î.Hr. - Marc Antoniu invadează Parţia, însă este înfrânt 34 î.Hr. - A II-a invazie a Parţiei a lui Marc Antoniu, însă este înfrânt şi de această

dată 31 î.Hr. - 30 î.Hr. - Război civil între Octavian şi Marc Antoniu. Marc Antoniu este

înfrânt în bătălia de la Actium, Egiptul este cucerit de către romani; regina Cleopatra şi Marc Antoniu se sinucid

27 î.Hr. - Roma devine imperiu, iar Octavian devine primul împărat roman, sub numele de Augustus

20 î.Hr. - Octavian reuşeşte să facă pace cu parţii, astfel romanii luaţi prizonieri, în bătălia de la Carrhae, sunt eliberaţi. Eufrat-ul devine graniţa dintre Imperiul Roman şi Parţia

4 î.Hr. - Iisus se naşte în oraşul Betleem, iniţiatorul religiei creştine 30 - Iisus moare crucificat în Iudeea 43 - Britannia este cucerită de către împăratul roman, Claudius 64 - Roma este distrusă de un incediu, în timpul împăratului roman, Nero 70 - Distrugerea celui de-al doilea templu al Ierusalimului de către împăratul roman,

Vespasian 79 - Vulcanul Vezuviu erupe, acoperind oraşul Pompei de cenuşă 98 - Traian devine împăratul Romei 106 - Dacia este cucerită de către romani; regele Decebal fiind infrânt 114 - 117 - Roma cunoaşte cea mai mare extindere; Mesopotamia fiind cucerită de

romani 250 - Triburile barbare europene atacă Imperiul Roman 313 - Împăratul Constantin se converteşte la creştinism 330 - Este intemeiat oraşul Constantinopol 395 - La moartea împăratului roman, Teodosiu I, Imperiul Roman este impărţit intre

cei 2 fii ai acestuia: o Partea estică a Imperiului Roman devine Imperiul Roman de Răsărit (mai

târziu se va numi Imperiul Bizantin), cu capitala la Constantinopol (astăzi se numeşte Istanbul); si îi revine fiului cel mare al lui Teodosiu I, Arcadius

o Partea vestică a Imperiului Roman devine Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Roma; si îi revine fiului cel mic al lui Teodosiu I, Honorius

406 - Vandalii cuceresc Gallia 410 - Roma este jefuită de vizigoţii conduşi de către Alaric 451 - Hunii invadează Imperiul Roman de Apus 455 - Roma este jefuită de vandali 476 - Împaratul Romulus Augustus este detronat de către Odoacru, fiind ultimul

împărat al Imperiului Roman de Apus

Civilizaţii

Egiptul Antic Mesopotamia Imperiul Persan

7

China antică India antică Grecia antică Roma antică Dacia Maya Inca Imperiul aztec

Personalităţi

Asurbanipal Nabucodonosor Ramses cel Mare Hammurabi Aşoka Shi Huangdi Cleopatra Cyrus II cel Mare Pericle Alexandru cel Mare Vercingetorix Iulius Cezar Cezar August Traian Attila Isus Hannibal Sargon I Gudea Decebal Burebista

Grecia anticăeste denumirea dată teritoriilor unde a luat naştere şi s-a dezvoltat civilizaţia vechilor greci.

Caracteristici generale

Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale occidentale. Pentru a înţelege impactul considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor realizărilor culturale viitoare ale

Europei, trebuie să ne întoarcem la perioada primordială a umanităţii, cea mitologică. Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende care provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei creatori, intrigi în Eden şi eroi civilizatori. Aceste poveşti erau cunoscute de către toţi

8

grecii din antichitate şi, în pofida scepticismului unor gânditori, le ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie.

În mitologia greacă zeii panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de toate, personificări ale forţelor universului, care acţionează asupra vieţii şi destinului oamenilor, explicând ceea ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai mult sau mai puţin schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea meschini sau răzbunători. Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri, războaie, intrigi şi zei care intervin în permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu modul în care unii creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează literal Biblia cu istoria lor.

În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce religia greacă, de care a fost legată, a încetat să se mai practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare sau distrugere a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul public al zeilor. Creştinismul a înlocuit păgânismul ca religie oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie a imperiului. Literatura reprezenta o problemă mai dificilă pentru creştini, deoarece influenţa mitologiei greceşti nu s-ar fi putut elimina peste noapte fără distrugerea operelor lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu şi a altor autori, valori culturale universale. Chiar si literatura creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi unele dintre judecăţile filosofilor greci.

Scrierile timpurii

Cele mai vechi opere literare europene care s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea, ambele

scrise în greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite lui Homer. Dintre alte poeme epice timpurii s-au păstrat cele ale lui Hesiod, primul poet didactic. Poemele care tratează teme mitologice, cunoscute drept "Imnurile Homerice", datează din 800–300 î.Hr. Din operele multor poeţi greci din această perioadă, printre care autorii de elegii Tyrtaeus, Theognis, Solon, Semonides din Amorgos, Archilochus şi Hipponax s-au păstrat doar fragmente. Poemele lirice cele mai personale aparţin lui Alceu, Sappho şi Anacreon. Lirica doriană pentru reprezentaţii corale s-a dezvoltat în operele lui Alcman, Ibycus şi Stesichorus şi a atins perfecţiunea în operele lui Pindar, Simonide din Ceos şi Bacchylide.

Perioada clasică

Statuetă din bronz descoperită în Egipt (Muzeul Luvru), sec II-I î.Hr.

Teatrul grec s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul ceremoniilor care aveau loc în cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena s-au compus trei tipuri de piese: tragedia, comedia şi piesele cu satiri; ultimele nu păreau a fi luate prea în serios, cel puţin în perioada iluminismului grec (450-400). Originile tragediei şi ale comediei ateniene sunt incerte. O condiţie principală se pare că a fost existenţa, timp de secole, a unui cor, care avea un lider şi care intona un cântec despre un erou legendar. Ulterior liderul, în loc să cânte

9

despre acest erou, a început să-l întruchipeze. Tradiţia aristotelică defineşte tragedia drept o piesă despre oameni de condiţie superioară, cum ar fi eroii, regii şi zeii, a căror existenţă fericită suferă o lovitură şi care vorbesc un limbaj elevat. Este important să se înţeleagă că, la începuturile sale, teatrul a fost o formă de ritual religios şi că, deşi a devenit în Atena, în perioada clasică, o modalitate de relaxare şi distracţie, cu atât mai distractiv cu cât era mai sângeros, natura sa religioasă a rămas mereu vie în conştiinţa publicului. Din acest motiv, teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile acesteia şi încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.

Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi milă " –catharsis- un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin empatie cu drama eroului. În sec. al V-lea î.Hr. tragedia a fost dezvoltată de către trei dintre cei mai mari dramaturgi din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide. La fel de celebrat a fost cel mai de seamă reprezentant al vechii comedii atice, Aristofan. Simplificând definiţia, comedia priveşte oameni obişnuiţi a căror existenţă suferă o tranziţie de la împrejurări nefavorabile la împrejurări favorabile şi care vorbesc un limbaj obişnuit. Alţi scriitori care au dezvoltat acest gen sunt Cratinus şi Eupolis, despre care se cunosc foarte puţine lucruri. Umorul zgomotos al acestor opere timpurii a fost înlocuit de umorul mai temperat al "comediei mijlocii" şi în cele din urmă de "noua comedie", care a fixat forma acestui nou tip de piesă de teatru. Cel mai cunoscut autor din perioada noii comedii greceşti este Menandru.

Istoriografia a început în Grecia cu opera bogată şi larg răspândită a lui Herodot, relatările precise şi complete ale lui

Tucidide şi naraţiunea alertă a lui Xenofan. În cursul acestei scurte perioade a literaturii ateniene au apărut scrieri filosofice de o profunzime fără precedent: operele lui Platon şi Aristotel au avut un efect incalculabil asupra gândirii occidentale.

În scrierile sale de tinereţe, Platon (întemeietorul Academiei) a încercat să transmită spiritul învăţăturilor lui Socrate şi să consemneze cu exactitate conversaţiile maestrului în dialogurile sale, care rămân principala noastră sursă de informare cu privire la aceste conversaţii. Capodopera dialogurilor de maturitate ale lui Platon este Republica. Dialogul începe cu o conversaţie a lui Socrate despre natura justiţiei, dar trece direct la o dezbatere amplă cu privire la virtuţile dreptăţii, înţelepciunii, curajului şi moderaţiei, aşa cum se manifestă atât în fiinţele umane individuale, cât şi în societate în ansamblul său. Acest plan al societăţii sau al persoanei ideale necesită relatări amănunţite despre cunoaşterea omenească şi despre tipul de programe educaţionale prin care ea poate fi însuşită atât de bărbaţi, cât şi de femei, şi este surprins prin alegoria peşterii, o imagine plastică a posibilităţilor vieţii umane.

Despre Aristotel se spune că a scris 150 de tratate filosofice. Cele 30 care s-au păstrat abordează subiecte extrem de variate, de la biologie şi fizică la etică, estetică şi politică. Despre multe dintre ele se crede că nu sunt, totuşi, decât "note de lectură", şi nu tratate complete, cizelate, iar câteva dintre ele se pare că nu sunt scrise de Aristotel, ci de membri ai şcolii sale.

Retorica greacă, extrem de apreciată în lumea antică, a fost dusă la perfecţiune în timpurile sale. Printre cei mai apreciaţi oratori se numără Antiphon, Andocides, Lysias, Isocrates, Isaeus, Lycurgus, Aeschines şi Demostene, considerat cel mai mare dintre toţi. Se consideră că literatura greacă clasică ia sfârşit o dată cu

10

moartea lui Aristotel şi a lui Demostene (c. 322 î.Hr.). Cei mai mari scriitori ai perioadei clasice au anumite caracteristici

comune: economia de cuvinte, expresia directă, subtilitatea raţionamentului şi preocuparea pentru formă.

Literatura greacă târzie

Aristofan, dramaturg

Următoarea perioadă a literaturii greceşti a atins apogeul în Alexandria elenistică, unde au scris şi au predat un mare număr de filosofi, dramaturgi, poeţi, istorici şi bibliotecari. Apar noi genuri, precum poezia bucolică, şi noi ediţii erudite ale operelor clasicilor din perioadele anterioare. Poeziile lui Callimachus, "Bucolicele" lui Theocrit şi epopeea lui Apollonius Rhodius sunt recunoscute ca opere importante ale literaturii universale. Producţia literară la momentul la care romanii preiau controlul asupra zonei mediteraneene este enormă, un amestec eterogen, de la sublim la pedant şi emfatic. O mare parte din scrierile acestei perioade s-au pierdut. În urma cuceririi Greciei de către romani, gândirea şi cultura greacă, predate pe scară largă în rândurile aristocraţiei romane de către sclavii-profesori au exercitat o influenţă considerabilă în lumea romană. Printre cei mai mari scriitori ai acestei perioade se numără istoricii Polybius, Josephus şi Dio Cassius, biograful Plutarh, filosofii Philo şi Dio Chrysostom şi autorul de romane Lucian. O mare operă romană scrisă sub influenţa greacă au fost meditaţiile filosofice ale lui Marcus Aurelius. Odată cu răspândirea creştinismului, lieratura greacă ia o nouă întorsătură, după cum o atestă numeroase scrieri ale Părinţilor Bisericii. Religia domină literatura Imperiului Bizantin şi contituie sursa unui bogat tezaur scris, în general necunoscut în Occident. Excepţii notabile sunt operele unor istorici precum Procopiu, Anna Comnena, George Acropolita, Împăratul Ion al VI-lea şi ale unor autori de antologii, Photius.

Arta în Grecia antică

Începuturi

Chiar şi înainte de sosirea primilor greci în zonă, Insulele Ciclade din Marea Egee produceau opere de artă remarcabil de fin echilibrate şi statuete albe, din marmură. Sculptura semiabstractă din secolul XX este marcată de asemănarea cu cea antică.

11

O influenţă de lungă durată a avut civilizaţia minoiană din Creta. Frescele luminoase, decorative, ale cretanilor, olăritul şi podoabele metalice au fost adoptate şi imitate de populaţii vorbitoare de limba greacă, care s-au aşezat pe pământul grecesc în aproximativ secolul XX î.Hr. În zilele noastre, această civilizaţie se numeşte miceniană, după un oraş din nordul Greciei, Micene, unde au fost descoperite măşti de aur care acopereau feţele conducătorilor sau regilor morţi.

Micenienii erau mai războinici decât cretanii şi curând au ajuns să-şi dezvolte un stil propriu, cu reprezentări ale războiului şi ale scenelor de vânătoare, care erau desenate şi imprimate pe cupe de aur sau pe săbii de bronz. Clădirile care au supravieţuit sunt cavouri mari şi mari citadele, cum ar fi cele din Micene şi Tirint, compuse din blocuri masive de piatră care erau aşezate laolaltă.

Umanizarea artei

După destrămarea societăţii miceniene care a avut loc în secolul al XII-lea î.Hr., a urmat o lungă eră neagră de agitaţie şi de emigrări în masă. Acestea au dat naştere unei societăţi diferite (de cetate-stat) şi unui tip de artă intens umanizată, pe care mare parte a oamenilor o asociază grecilor. Trăsătura ei distinctivă se datorează mult religiei greceşti, care reprezenta zeii şi zeiţele drept fiinţe umane superdotate. Ca urmare, era normal ca arta greacă să se concentreze asupra figurii umane, fie că reprezenta un zeu umanizat, fie o fiinţă asemănătoare zeilor.

Dintre reprezentările artistice practicate de greci, sculptura este cea mai bine reprezentată, mai ales din cauza faptului că picturile lor nu au supravieţuit peste timp. Sculptura de mari dimensiuni şi de mari ambiţii (sculptura monumentală) s-a dezvoltat doar târziu, în secolul VII î.Hr., fiind probabil inspirată de contactele cu Egiptul. Prima perioadă a sculpturii greceşti, cunoscută ca perioada arhaică, a durat cam până în anul 480 î.Hr. Tipurile ei caracteristice au fost nudul unui tânăr, în poziţie verticală, şi fecioara îmbrăcată, ambele sculpturi fiind reprezentate cu un zâmbet larg (evident o convenţie fixă) pe faţă, care astăzi pare ciudat, "un zâmbet arhaic".

Animată şi vie

Într-un timp surprinzător de scurt, aceste personaje au devenit realiste şi veridice, încetând să devină obiecte, ca un stâlp, cu intenţia de a fi admirate doar din faţă. Redarea convenţională a corpului (kouros) a fost înlocuită cu una mai detaliată şi de mare acurateţe în ce priveşte musculatura, în timp ce îmbrăcămintea purtată s-a sculptat cu tot mai multă măiestrie.

Perioada clasică, care a durat cam din anul 480 î.Hr. până în anul 323 î.Hr., este deseori privită ca o culme a realizărilor artistice greceşti. Inovaţiile în sculptură au început să apară tot mai rapid, personajele în poziţie verticală au făcut loc personajelor surprinse într-o varietate de poziţii naturale, cum ar fi "Suliţaşul" (Doriphorus) şi Apollo cu braţul întins din Templul lui Zeus din Olympia, ale căror forme par să fie dictate de originea lor, dintr-o lespede de marmură, în poziţie verticală.

Inovaţii

12

Inovări similare s-au produs şi în sculptura basoreliefurilor (sculpturi realizate astfel încât personajele ies dintr-un fundal dar nu sunt separate de acesta) şi în ansamblurile statuare din bronz.

Multe capodopere ale sculpturii clasice au dispărut de mult şi sunt cunoscute azi doar după nume. Printre acestea se află şi două mari statui ale lui Zeus şi Atena create de maestrul atenian Fidias. Cea mai mare parte a lucrărilor în marmură care au supravieţuit nu au fost create pentru contemplarea individuală, ci au fost gândite pentru a face parte din decorarea, de ansamblu, a unui templu (mai ales basoreliefurile care le înconjurau şi sculpturile individuale plasate în interiorul unui fronton triunghiular la fiecare capăt al clădirii).

Sculptura, pictura şi arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase şi locuri pline de culoare, mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile greceşti, care astăzi par a fi o artă atât de sobră, erau de fapt pictate complet şi erau echipate cu tot felul de podoabe, ca de exemplu ochi aplicaţi care probabil le confereau o aparenţă strălucitoare, uşor exotică.

Parthenonul

Reliefurile clasice cele mai frumoase şi sculpturile din fronton făceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Cele mai multe sculpturi aparţin colecţiei Elgin şi se găsesc în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuşi supravieţuieşte ca o ruină nobilă.

Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), în Atena. Toate aceste temple au fost înălţate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (culme a perioadei clasice) pentru a înlocui clădirile distruse din timpul războaielor medice. Pe lângă Parthenon, pe Acropolis se mai află şi mai micul templu al lui Atena Nike, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stâlpi sculptaţi sub formă de femei) şi o mare poartă de intrare, numită Propylea.

Pericle, omul de stat atenian, a pus în aplicare acest program ambiţios al construirii de clădiri. Lucrările de construcţie au fost supravegheate de Fidias, care a creat şi colosala statuie a Atenei, de mult pierdută, dar care pe vremuri a fost plasată în interiorul Parthenonului. Arhitecţii Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis şi Ictimus; se cunosc puţine despre ei, în ciuda faptului că Ictimus a mai proiectat încă un templu splendid, care se mai găseşte, şi azi, în localitatea Basse din Arcadia.

Un stil simplu

Elementele unui templu grecesc sunt remarcabil de simple. Clădiri, ca Parthenonul, constau dintr-o structură rectangulară, înconjurată de coloane şi împodobită cu un acoperiş înălţat în pantă. Diferenţele de detalii de pe columne şi ariile de deasupra lor defineau stilul arhitectural din care proveneau: simplitate, masivitate, pentru stilul doric, cu capitoliile mari şi capătul columnei ca un sul, pentru stilul ionic, iar cel corintian având în capătul columnelor o acantă decorată cu frunze sculptate.

Marile realizări ale arhitecturii greceşti nu s-au datorat doar cunoştinţelor tehnice, ci ele au rezultat dintr-un simţ deosebit al proporţiilor şi o conştientizare acută, vizuală; un exemplu caracteristic era obiceiul grecesc de a decora coloanele astfel încât să fie uşor bombate la

13

mijloc, ceea ce compensa iluzia de concavitate (curbura spre interior) dată de o coloană perfect verticală, atunci când era privită de la distanţă.

Arta greacă a olăritului

Pictura grecească s-a păstrat până în zilele noastre doar pe vase care erau fabricate în cantităţi imense, cu scopul de a păstra vinul şi uleiul pentru uz casnic sau pentru export. Scenele de pe vase reprezintă una din sursele principale de informare despre felul de viaţă grecesc. Acestea au apărut pentru prima dată (aproximativ 600 î.Hr.) în stilul ilustrării negre, prin care obiectele erau pictate cu siluete negre pe fundalul roşu, natural, al vasului. Detaliile interne (de exemplu ochii pe o faţă complet neagră) trebuiau să fie scobite până la materialul roşu de bază. Cam din 530 î.Hr., pictorii au început să lucreze în aşa numita tehnică a ilustrării în roşu, adică tehnică opusă celei dinainte, colorând în negru fundalul, lăsând personajele în culoarea naturală a vasului şi pictând detaliile interne ale acestora. Ambele metode prezentau avantaje, dar niciuna nu se asemăna cu picturile realizate liber, pe fundalul alb al "lekythos", o urnă elegantă, relativ rară, care era cel mai adesea utilizată în scopuri funerare.

Grecia clasică

Literatura Greciei antice se referă la literatura scrisă în greaca veche de la cele mai vechi opere scrise în limba greacă până în secolul al [V-lea şi ridicarea Imperiului Bizantin.

Cele mai importante opere de la începuturile literaturii greceşti îi aparţin lui Homer, Iliada şi Odiseea. Celălalt mare poet al perioadei preclasice a fost Hesiod. Cele trei opere ale sale care s-au păstrat până în prezent sunt Muncile şi Zilele şi Teogonia.

Cei doi poeţi lirici mai importanţi au fost Sappho şi Pindar. Tot grecii au inventat şi teatrul şi au creat opere care sunt încă recunoscute ca fiind printre cele mai bune scrise vreodată. Dintre sutele de tragedii scrise şi reprezentate în epoca clasică, s-au păstrat doar câteva piese a trei autori: Eschil, Sofocle, şi Euripide.

14

Asemenea tragediei, comedia a apărut dintr-un ritual în cinstea lui Dionysos, doar că în acest caz piesele conţineau obscenităţi, insulte şi vulgarităţi. Piesele care s-au păstrat, aparţinând lui Aristofan, au reprezentat un model pentru generaţiile şi epocile viitoare. Menander este considerat ca fiind cel mai bun dintre scriitorii Noii comedii.

Doi dintre cei mai importanţi istorici care au trăit vreodată au scris în timpul epocii clasice greceşti: Herodot şi Tucidide. Un al treilea istoric, Xenophon, şi-a început opera, 'Hellenica', de unde a terminat Tucidide, din 411 î. Hr. până în 362 î. Hr.

Cele mai mari realizări în proză din secolul al IV-lea sunt din domeniul filozofiei. Au existat mulţi filozofi greci, dar trei s-au detaşat de restul: Socrate, Platon, şi Aristotel. În istoria gândirii umane, Platon practic nu are rivali.

Elenismul

Până în 338 î.Hr., toate oraşele state greceşti, cu excepţia Spartei au fost cucerite de Filip al II-lea al Macedoniei. Fiul lui Filip, Alexandru cel Mare, a extins mult cuceririle tatălui său. Oraşul Alexandria din nordul Egiptului a devenit începând cu secolul al III-lea î. Hr. centrul principal al culturii greceşti. Poezia greacă a înflorit în special în secolul al III-lea î. Hr. Poeţii principali au fost Teocrit, Callimah, şi Apollonius din Rodos. Teocrit, care a trăit aproximativ din 310 până în 250 î. Hr., a fost creatorul poeziei pastorale, un gen dezvoltat apoi de poetul roman Vergilius în Ecloge.

Epoca Romană

Istoricii cei mai importanţi din perioada de după Alexandru au fost Timaeus, Polibius, Diodorus Siculus, Dionysius din Halicarnas, Appian din Alexandria, Arrian, şi Plutarh. Perioada de timp acoperită începe de la sfârşitul secolului al IV-lea î. Hr. până în secolul al II-lea d.Hr.

Eratostenes din Alexandria, care a murit aproximativ în 194 î. Hr., a scris în domeniul astronomiei şi geografiei, dar lucrările sale sunt cunoscute în principal din descrieri ulterioare. Una dintre cele mai importante contribuţii ale perioadei elenistice o reprezintă traducerea Vechiului Testament în greceşte. Acest proces a avut loc la Alexandria, şi a fost terminat până la sfârşitul secolului al II-lea î. Hr. Numele Septuagint înseamnă "şaptezeci", din tradiţia că 72 de scribi au fost implicaţi în proiect.

Literatura Bizantină (300 d.Hr.-1453)

Literatura bizantină grecească se referă la literatura scrisă în greaca medievală. Dacă literatura bizantină reprezintă expresia vieţii intelectuale a populaţiei elenizate din Imperiul Roman răsăritean în timpul Evului Mediu creştin, atunci ea este un organism poliform, îmbinând civilizaţiile greacă şi creştină pe fundaţiile comune ale sistemului politic roman, aşezat în atmosfera intelectuală şi etnografică a Orientului Apropiat. Literatura bizanintă a fost influenţată de patru mari elemente culturale diferite: grecesc, creştin, roman şi oriental, al cărui caracter se ămbina cu celelalte. Culturii intelectuale elenistice şi organizării

15

guvernamental romane i se adaugă viaţa emoţională a creştinismului şi lumea imaginaţiei orientale, ultima înglobându-le pe celelalte trei.

Literatura greacă modernă (după 1453)

Literatura greacă modernă se referă la literatura scrisă în limba greacă începând cu secolul al XV-lea, desprinsă din literatura bizantină târzie, din secolul al XI-lea. Erotokritos este fără îndoială capodopera acestei perioade, şi poate a literaturii greceşti moderne. Este o romanţă în versuri scrisă în jurul anului 1600 de Vitsentzos Kornaros (1553-1613). Korakistika (1819), un pamflet scris de Jakovakis Rizos Neroulos şi îndreptat împotriva intelectualului grec Adamantios Korais, este un exemplu important al Renaşterii greceşti şi a naţionalismului apărut.

Istoria Greciei

Civilizaţia egeeană înainte de 1600 î.Hr.

Grecia miceniană cca. 1600–1200 î.Hr.

Secolele întunecate greceşti cca. 1200–800 î.Hr.

Grecia antică 800–323 î.Hr

. Grecia elenistică 323 î.Hr.–146 î.Hr.

Grecia romană 146 î.Hr.–330

Imperiul Bizantin 330–1453

Grecia otomană 1453–1822

Grecia modernă după 1822

Mitologia greacă

16

cuprinde o colecţie de mituri care provin din Grecia antică. Aceste povestiri, familiare tuturor grecilor antici, formau fundamentele ritualurilor lor şi erau o reprezentare a lumii, cel puţin până la Pitagora. Această mitologie este, în mare parte, sursa celei romane.

Prezentare

Mitologia greacă este una dintre mitologiile cele mai temeinic prelucrate poetic, astfel că nu dispunem decât aproape numai de izvoare literare şi filozofice (Homer, Hesiod, Pindar, Platon, Lukian), speculaţii anecdotice (Ailianos), antimitografii (Euhemeros, Xenophanes), eseuri teologice (Plutarh) şi rareori de informaţii ale istoricilor, capturate direct din tradiţie (Herodot, Pausanias, Thukydides); totuşi deşi chiar acestea din urmă au pus în circulaţie informaţii intermediare, preluate de alţii anterior, mitologia greacă este o mitologie pragmatică, adesea anecdotică, reflectând fie cruzimile sălbăticiei precivilizaţiei arcadice, fie conflictele între ionieni şi dorieni, fie chiar lipsa de scrupul în lupta de organizare a vieţii primelor grupuri sociale statornice şi a spaţiului comercial maritim.

Mitologia greacă şi-a elaborat un panteon aproape exclusiv antropomorfic, amoral, sacralizând defecte umane capitale (viclenia, adulterul, incestul, paricidul şi fratricidul şi în genere crima, vanitatea, trufia, lăcomia, nedreptatea).

Oratorul Isokrates (436 - 338 î.Hr.) scrie că poeţii "au istorisit asemenea poveşti despre zei, cum nu ar cuteza nimeni să rostească nici despre duşmani; căci ei le-au reproşat zeilor nu numai răpiri, adultere şi acceptare de plocoane de la oameni, ci şi că s-ar fi înfruptat din carnea propiilor copii, că şi-ar fi emasculat taţii, că şi-ar fi pus în lanţuri mamele precum şi multe alte fărădelegi născocite pe seama lor" (Asupra schimbului de bunuri, XI, 38).

Zeii greci nu sunt numai prin excelenţă antropomorfi, nu au numai firi omeneşti, dar de fapt nu dispun de atribute divine în sens major (departe de absolutul concept ulterior din filozofia greacă); în miturile timpurii, aceşti zei au chiar puteri limitate (mai ales în epopeile homerice); de ex. când Zeus îşi izgoneşte fiica (Thetis), îi cere: "Du-te fără ca Hera să te poată zări" (Iliada, I, 522-523); aceştia au nevoie de informatori şi crainici, ca să afle despre mersul lumii; sunt supuşi surprizelor şi manevraţi de certuri, ambiţii, orgoliu, capricii, fiind impulsivi şi răzbunători (deşi unii "teologi" antici, ca Hesiod, au încercat să justifice aceste trăsături). Tot panteonul olimpian - lipsit de măreţie -duce o viaţă de clan certăreţ lipsit de norme morale, incestuos, excesiv în actele erotice. În ciuda faptului că hrana şi băutura lor sunt, teoretic, ambrozia şi nectarul, zeii Helladei mănâncă şi beau din belşug vin şi cărnuri, iar atunci când vizitează pe oameni, dorm, suferă de boli şi, ca orice societate primitivă, ascultă muzica lui Apollon şi a Muzelor numai la ospeţe. Deşi lacomi de sacrificii, pe care le doresc adesea în hecatombă, în mod paradoxal, ei nu suportă să vadă cadavre.

Spirit lucid, Euripides pune în gura unui personaj din tragedia Hyppolitos o afirmaţie dură: "Zeii ar trebui să fie mai înţelepţi decât muritorii".

Miturile apar în societăţile primitive când nu au nici un scop artistic în sine, fiind absorbite de cultură, ca o materie primă a ei, în etapele istorice ulterioare, de consolidare a civilizaţiei. Ramura indoeuropeană, venind în sudul Europei, şi-a adus propiile mituri arice (în primul

17

rând cultul lui Dyaus Pitar, devenit Zeus) şi a absorbit mitologiile locale (egeeană, pelasgă), ca şi miturile dispersate ale unor populaţii mărunte, despre care nu mai ştim decât ce oferă tot miturile greceşti, de ex. frecvenţa pomenirii traiului troglodit al arcadienilor. Probabil de acolo şi persistenţa până într-o anumită epocă a sacrificiilor umane, ca şi a fetişismului (zeii înşeşi au fetişuri); de asemeni, supravieţuirea animismului, în nenumăratele Nimfe, Dryade, Hamadryade, Naiade, Oceanide ş.a. Erau stăruitoare şi tradiţiile totemice, aduse din fondul aric comun sau împrumutate de la populaţiile locale: Hera era uneori simbolizată de o vacă (Homer o numea "cea cu ochi de vacă"); Zeus era uneori taur, doica sa Amaltheia era capră, Athena era bufniţă, iar Apollon lup; tribul mirmidonilor avea ca strămoş totemic furnics (myrmex), iar imaginile culturale cretene trădează şi ele o amplă zoolatrie, provenită din totemuri.

Lumea mitologiei greceşti este complexă: monştrii, războaie, intrigi şi zei indiscreţi sunt numeroşi, iar genealogia lor se încrucişează deseori.

Este important de reţinut că grecii antici amestecau evenimentele din mitologia lor cu cele din istorie. De asemenea Iliada şi Odiseea sunt considerate istorice.

Personajele mitologiei greceşti

Cei doisprezece zei din Olimp

1. Afrodita2. Apollo3. Ares4. Artemis5. Atena6. Demetra7. Hera, zeiţa supremă, fiica lui Cronos şi a Rheei, sora lui Zeus, Poseidon şi Hades8. Hephaistos9. Hermes10. Hestia11. Poseidon12. Zeus, zeul suprem, cel mai mic dintre fii lui Cronos şi al Rheei. Fraţii lui sunt

Poseidon, zeul apelor, şi Hades, zeul lumii subterane

Alte divinităţi

Atlas Haos sau Chaos Charon Graţiile Dionysos Eros Gaia, Zeiţa

Pământ. Aceasta a creat Pământul şi a născut atât zei cât

şi monştrii, printre care şi Cronos

Eos Epimethee Erebos Giganţii Gorgonele

o Medusao Sthenoo Euryale

Hades

Hecate [[Helios] Selene [[Morfeu] Muzele

o Clioo Euterpeo Thaliao Melpomen

e

18

o Terpsichore

o Eratoo Polyhymni

ao Uraniao Calliope

Nemesis Nimfele

o Calypsoo Dryadeleo Nereideleo Amphirita

Nyx Pan Persephona

(Persefona)

Oceanus Prometeu Proteu Titanii

o Coeuso Criuso Cronoso Oceanuso Iapetuso Hyperion

Mnemosyne Phoebe Rhea, soţia lui

Cronos. Este mama zeului suprem, Zeus

Tethys

Theia Themis Ciclopii Ursitoare (Moirae)

o Clothoso Lachesiso Atropos

Eris Thanatos Illythia Hebe Ceto Aether Phorcys Pontus Thaumas Nereus

Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în cinstea zeului Dionis, zeul viţei-de-vie, al vinului şi al veseliei. Un grup de bărbaţi îl reprezentau pe zeu şi pe însoţitorii săi, satirii, costumaţi cu blănuri şi coarne de ţap („tragos”), cântând şi dansând în jurul unui altar. Treptat, din grupul respectiv, numit cor, s-a desprins o persoană, apoi două, mai multe - actorii - care schimbau replici cu corul.

În timp s-au amenajat locuri speciale pentru reprezentaţiile teatrale (amfiteatre) şi s-au scris texte speciale interpretate de actori şi cor. Autorii greci au scris tragedii şi comedii. Cei mai de seamă autori de tragedii au fost Eschil, Sofocle şi Euripide, iar cel mai important autor de comedii a fost Aristofan.

Imperiul Persan

Perşii sunt un popor iranian. Ei îşi au originea în triburile indo-europene de păstori, pătrunse la sfârşitul mileniului II î.Hr. în Podişul Iranian şi apoi stabilite în Persia, regiune situată la nord-est de Golful Persic.

19

Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul Iranului (Persia), sunt unificate, potrivit tradiţiei, către 700 î.Hr, de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe, extinde posesiunile Persiei spre apus. Cyrus I recunoaşte suzeranitatea Asiriei, iar Cambyses I (600 î.Hr.-559 î.Hr.) pe a Mediei.

Cyrus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii, transformă Persia, în numai 3 decenii, dintr-o putere locală în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Caldeei din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Cambyses II (529 î.Hr.-522 î.Hr.) , fiul lui Cyrus cel Mare, personalitate controversată în istoriografie datorită excentricităţii decizilor sale, transformă în 525 î.Hr. Egiptul într-o satrapie a Imperiului Ahemenid.

Ruinele Persepolisului

Darius I cel Mare (522 î.Hr.-486 î.Hr.), genial om de stat, reorganizează, după cucerirea Punjabului (519 î.Hr..), vastul imperiu, care acoperea acum cca. 5.000.000 km². El creează un sistem modern de drumuri, care să asigure transmiterea rapidă a informaţiilor, a trupelor şi mărfurilor ("calea regală" Persepolis-Sardes măsura 2400 km), împarte imperiul în cca. 20 de unităţi administrative (satrapii), creează o monedă de aur etalon (dareicul), începe zidirea unei noi reşedinţe regale la Persepolis. Campania din stepele nord-pontice întreprinsă împotriva sciţilor (513 î.Hr.), cu care prilej Darius este înfruntat de geţii din Dobrogea, se încheie fără nici un rezultat. Cu un eşec se termină şi cele 2 expediţii vizând cucerirea Greciei, din 492 î.Hr. şi 490 î.Hr.

Xerxes I (486 î.Hr.-465 î.Hr.), fiul şi succesorul lui Darius, încearcă în 480 î.Hr, cu forţe impresionante, să transforme Elada în provincie persană. Eroismul cetăţilor greceşti, în fruntea cărora se aflau Atena şi Sparta, face ca Elenismullumea elenă să respingă cu succes această ofensivă.

Începând cu domnia lui Artaxerxes I (465 î.Hr.-425 î.Hr.), Imperiul Ahemenid alunecă pe panta declinului. În anul 334 î.Hr. tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, traversează, în fruntea unei modeste armate, Hellespontul. În pofida uriaşelor resurse ale imperiului, Darius III (336 î.Hr.-330 î.Hr.), ultimul suveran ahemenid, se dovedeşte incapabil să facă faţă impetuozităţii lui Alexandru, pierzând bătăliile decisive de la Issos (333 î.Hr.) şi

20

Gaugamela (331 î.Hr.). Întregul Imperiu Persan este cucerit de Alexandru cel Mare, devenind o parte a lumii elenistice.

Asirienii au trăit în nord-estul Mesopotamiei. Au creat un imperiu puternic, fiind unul dintre cele mai puternice imperii din Orient. În mil. III î.Hr., pe cursul mijlociu şi superior al râului Tigru constituie o serie de oraşe-state: Assur, Ninive, Urbilum (Arbela).

Orientul antic ca 1400 î. Hr.

Leu asirian

Zeul lor principal era Assur, al cărui nume a fost împrumutat capitalei imperiului. Foloseau în război care de luptă, din care arcaşii trăgeau în inamic din fuga cailor şi foloseau prăştii, scuturi, arcuri şi berbeci de luptă, fiind războinici de temut. Curând, Asiria a devenit un imperiu puternic, distrugând Babilonul, cucerind Egiptul, Siria şi Anatolia, capitala imperiului fiind Ninive. Sub domnia regelui Tiglatpalasar I si a lui Asurbanipal hotarele imperiului atingeau Golful Persic şi Marea Mediterană, devenind principala putere a Orientului mijlociu. Regele Sennaherib cucereşte Babilonul în anul 689 î.Hr., oraşul fiind distrus, iar în anul 671 î.Hr., succesorul său Asarhaddon cucereşte Egiptul În anul 609 i.Hr., imperiul asirian a fost cucerit de babilolieni, capitala Ninive fiind distrusă, iar în Babilon, principele caldeean

21

Nabopalasar se proclamă rege al Babilonului. În anul 614 î.Hr., mezii cuceresc oraşul Assur, iar în anul 612 î.Hr., Ninive şi Kalakh sunt ocupate. În cele din urmă, un an mai târziu, ultimele rezistenţe ale asirienilor sunt spulberate de către mezi.

Inceputul

Asirienii, unul dintre popoarele cele mai războinice din istorie, au luptat de-a lungul secolelor pentru a subjuga popoarele vecine. La apogeul puterii, imperiul lor se întindea până la Golful Persic şi cuprindea chiar şi Egiptul. Agresivitatea lor se putea datora într-o oarecare măsură poziţiei lor geografice. Pământul Asiriei era în partea nordică a Mesopotamiei, pe lângă Valea Tigrului, la nord de Babilon. Deoarece nu aveau hotare naturale, ţărmuri sau lanţuri muntoase, erau vulnerabili din orice direcţie. Din această cauză era nevoie de o armată puternică şi mobilizata în orice moment, pentru menţinerea imperiului. Asirienii erau comercianţi îndrăzneţi. Mai mult, principalele căi comerciale ale Mesopotamiei au trecut prin ţara lor, aceasta a reprezentat în sine posibilitatea de îmbogăţire a oricărei puteri ce deţinea controlul asupra lor. Ca şi vecinii lor babilonieni, şi asirienii erau amoriţi, adică: urmaşii popoarelor semitice care în mileniul trei î.Hr. ieşind din Arabia au subjugat oraşele Sumer şi Akkad. Apariţia Asiriei ca stat independent a fost în jurul anului 1900 î.Hr., dar a continuat să fie sub dominaţia regatului barbar Mitanni. În decursul acestei lungi şi grele perioade, asirienii nu numai că au reuşit să-şi păstreze identitatea; dar au dezvoltat şi o tradiţie militară puternica. Astfel, în secolul XIV î.Hr. au putut lansa o campanie expansionistă. Au făcut incursiuni în toate direcţiile. Tukultiapil-Esara I., un rege al secolului al XII-lea a extins imperiul Asirian pînă la Marea Mediterană. Succesul lui era schimbător deoarece au pătruns popoare în Orientul Apropiat, s-au format şi au dispărut state, iar în locul inamicilor vechi au apărut alţii noi, şi anume aramienii. Începînd din secolul IX, militarismul asirian a devenit din ce in ce mai crud. A luat naştere Imperiul Asirian, care a cuprins Mesopotamia în cea mai mare parte şi Siria de Nord.

Imperiul

Harta Imperiului asirian

După o perioadă de decădere, în 745 î.Hr. Asiria şi-a început campania de expansiune finală, care a fost şi cea mai nesăbuita. În această perioadă un comandant plin de succes, Tukultiapil-Esarra ai III-lea, a fondat o dinastie nouă. El a fost urmat de numeroşi regi talentaţi şi nemiloşi, şi anume Sarrukin al II-lea şi Sin-ahheereba. Existenţa statului depindea de fapt de armată, astfel asirienii au fost pionieri ai înnoirilor militare. În scurt timp au trecut la utilizarea armelor de fier în locul celor din bronz şi au utilizat căruţe trase de cai. După ce au început să crească cai care puteau duce omul pe spate, ei au fost primii care au introdus unităţile de cavalerie în armată. Nici inamicul învins care se ascundea în oraş nu mai avea scăpare. Asirienii au asediat oraşele cu ajutorul berbecilor de luptă şi al tunurilor mobile, apoi au mălcelărit toată populaţia. Bogăţia acestui imperiu uriaş a fpcut posibilă importul de piatră,

22

lemn şi metale preţioase, pe care le-au utilizat la împodobirea oraşelor Aşur, Kalhu, Dur-Sarrukin (Horsabad) şi Ninive. Fiecare împarat care care a contribuit la extinderea imperiului şi-a construit palatul propriu, ornamentat cu statui înfătişând tauri cu aripi şi cap de om, care vegheau simbolic construcţia. Inscripţiile columnelor ridicate pentru comemorarea victoriilor se mândreau cu numele inamicului învins şi cu numărul persoanelor decapitate sau trase în ţeapă.

Decăderea şi cucerirea babiloniană

În timpul domniei lui Assur-ban-apli (668 - 627 î.Hr.) Asiria era la apogeul puterii sale şi a nimicit popoarele asociate împotriva sa. Deşi au pierdut controlul asupra Egiptului, aceasta a însemnat de fapt menţinerea puterii asiriene. O putere atât de agresiva nu-şi putea permite nici un moment de slăbiciune, totuşi acesta a apărut în jurul anului 630 î.Hr. Asiria era dezbinată de razboaie civile pentru putere şi încetul cu încetul imperiul s-a destrămat. Atacul mezilor dinspre est şi cel al babilonienilor dinspre sud au culminat cu căderea capitalei Aşur în anul 614 î.Hr., apoi au fost asediate Ninive şi Kaşhu, acestea cazând în anul 612 î.Hr. De data aceasta victimele macelurilor au fost asirienii, iar inamicii lor au dat dovada de atât de mult zel încât Asiria şi poporul asirian au disparut pur şi simplu din istorie.

Cultura şi sculptura

Leu asirian

c.2030 î.Hr.Sulili ? - ? î.Hr. Hikkia ? - ? î.Hr. Akkia sec. 20 î.Hr. Puzur-Aşur I înainte de 1940 î.Hr. Şallim-

Akhum ? - ? î.Hr. Illu-Şuma circa 1906-1866 î.Hr. Erişum I 1866 - ? î.Hr. Ikunum ? - ? î.Hr. Şarru-Kin I (Sargon I) ? - ? î.Hr. Puzur-Aşur II înainte de 1830 î.Hr. Naram-Sin 1818-1813 î.Hr. Erişum II

Imperiul Persan în anul 490 î.Hr.

23

Cyrus al II-lea cel Mare(559 î.Hr.-529 î.Hr.), una din cele mai strălucite personalităţi ale antichităţii.

Primul mare cuceritor

Salvarea lui Cyrus

Cirus s-a născut în anul 559 î.Hr. şi a fost crescut de către bunicul său care era rege.Conform legendei,când era mic,era să fie ucis de către proprul său bunic.Acesta a scăpat ca prin minune.El a contestat de îndată autoritatea abuzivă a dinastiei mezi-ce asupra triburilor persane. Când a devenit rege,în 559 î.Hr., el transformă în numai trei decenii Persia dintr-o putere locală, în cel mai vast şi puternic imperiu al Orientului. Prin înfrângerea lui Astiage (cca. 550 î.Hr.), Media devine provincie a statului persan. Cucerind apoi Lidia lui Cresus (546 î.Hr.), Persia include în hotarele sale Asia Mică până la Marea Egee, cu toate coloniile greceşti ale Ioniei. În anii 545 î.Hr.-539 î.Hr. sunt ocupate vaste regiuni din Asia Centrală - Dragniana, Arachosia, Gedrosia, Bactriana, Sogdiana, ş.a. Profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon în urma unor conflicte interne, Cyrus ocupă în 539 î.Hr. Babilonul, anexând apoi toate posesiunile Regatului Caldeu din Siria, Fenicia, Ţara Israel, până la graniţele Egiptului Faraonic.

Un adept al federatiei

Cyrus pe tron

24

Datorită talentului său oratoric şi curajul său în luptă i-au adus admiratia aliaţilor, convinşi rapid că au gâsit în el un sef capabil să-i elibereze pe perşi de vasalitate.S-a bizuit pe ameninţare şi forţa convingerii,uniindu-i într-o federaţie de nemulţumiţi şi a cucerit capitala lui Astyage, regele mez. Pentru a menaja toate susceptibilitatile şi a-şi atrage aprobarea tuturor, el îi cruţă pe cei învinsi şi îi asociaza într-un nou „regat al persilor si al mezilor". Ideea de imperiu, poate prima din întreaga istorie, îsi gaseste realizarea în aceasta confederaţie de popoare diverse, reunite prin practici administrative comune şi conduse de un şef charismatic.

Un eliberator

Cyrus si-a facut, fara îndoiala, cuceririle prin sabie, dar a stiut sa le pastreze gratie unei atitudini foarte originale pentru acea epoca, aceea a mâinii întinse: unul din exemplele cele mai celebre ale clementei împaratului este eliberarea evreilor din Babilon, tinuti captivi în acest oras din vremea domniei lui Nabucodonosor. Cyrus a mers chiar pâna la a face din Cresus, regele Lidiei pe care tocmai îl învinsese, unul din sfetnicii sai, si i-a dat înapoi coroana. Printre altele, împaratului persilor nu îi era rusine sa se prezinte în ochii popoarelor ca un viteaz aparator al vechilor credinte. S-a autoproclamat „aparator al lui Marduk" (divinitate tutelara a regiunii din timpuri imemoriale), Cyrus a restabilit pretutindeni cultul sau respectând totodata zeitatile locale, chiar în orasele grecesti. În vreo douazeci de ani, el „a eliberat" astfel sute de triburi si de orase pe un teritoriu de o întindere nemaivazuta pâna atunci: de la frontierele Egiptului, ale Palestinei si ale Asiei Mici pâna în vecinatatea Asiei Centrale si a Indiei, milioane de oameni au trait astfel timp de trei secole sub si cu legea persilor.

Organizarea

Spre deosebire de vechile regate conduse cu mâna de fier de un conducator crud dupa bunul lui plac, Imperiul Persan s-a dotat, pe timpul domniei lui Cyrus, cu un aparat administrativ complex: imensul teritoriu, împartit în provincii federate, trebuia sa plateasca impozite. Dupa cum ne spune istoricul grec Herodot, în fiecare an veneau inspectori sa controleze gestiunea satrapilor, un fel de prefecti numiti de împarat. Dupa ce a cucerit Imperiul Persan, Alexandru cel Mare nu a facut nici o schimbare în administratie, care era unanim apreciata de supusii „Marelui Rege".

Prima linie

Mormântul regelui

Cyrus a murit ,rănit într-o luptă,în prima linie a soldaţilor.A avut o moarte de erou.A fost pus într-un mormânt,dar a dispărut.

25

Nabucodonosor

Nabucodonosor , de William Blake

A domnit între anii (605-562 î.Hr.) . Fiul al lui Nabopolssar. A învins pe

egipteni la Karemish (605 i. hr.) şi la Hamat, a anexat Siria la regatul Babilonului. A cucerit Iudeea în 587 i.Hr. În 586 i.Hr. a cucerit capitala evreiască, a distrus Templul, palatul regal şi zidurile de apărare. Mulţi evrei, în special meseriaşi şi oameni de cultură au fost deportaţi în Babilon. A reconstruit regatul Babilon, devenind un mare imperiu prin

cuceririle teritoriale: Asiria, Siria, Fenicia şi Iudeea . El a distrus Ierusalimul şi i-a deportat pe evrei.A fost casatorit cu printesa persana amytis din Metia.Numeroasele sale batalii l-au adus in legende printre nemuritori,dar Gradinile Suspendate i-au asigurat un nume viu de-a lungul vremii.

Grădinile suspendate

Gradinile Suspendate ale Babilonului Nabucodonosor al II-lea a facut din

Babilon unul din cele mai frumoase orase ale lumii.Dintre cele mai mari constructii ale sale pentru regina se enumera Gradinile suspendate ale Babilonului.Acestea au adus controverse prin randurile savantilor,intrucat nici un arheolog nu a gasit vre o urma a existentei lor si nici o relatare scrisa. Orasul a fost parasit in 539 I.Hr. dupa ce a fost cucerit de persani tot ce a ramas din gradini sunt povestile transmise pe cale orala.Cu toate acestea,in apropiere au fost gasite urmele unei gradini asemanatoare si arheologii,punand cap la cap toate piesele au facut imagine cu 7 nivele despre cum ar fi putut arata.

Turnul Babel In biblie se spne despre un turn pe care oamenii l-ar fi construit pentru a-i duce-n Ceruri,dar Dumnezeu i-a oprit,facandu-i sa vorbeasca diverse limbi si sa nu se mai inteleaga.Acesta ar fi fost unul din inaltele zigurate ale cetatii Babilon,ridicat in cinstea zeului Madruk ce atingea cca. 91 m.Unii scritori antici spun ca la ridicarea sa au luat parte mii de oameni,din tari diferite,de aici legenda biblica.

26

Babilonul(din semiticul Bab ilani - Poarta Zeilor) este unul dintre cele mai importante oraşe ale lumii antice.

Istorie

Pe zidul porţii lui Iştar se află leul - simbolul regalităţii babilionene

Babilonul a luat fiinţă în a II-a jumătate a mileniului III î.Hr. pe malul Eufratului, în

Mesopotamia centrală. Profitând de o poziţie geografică favorabilă, la intersecţia unor importante drumuri comerciale, va cunoaşte sub prima dinastie amorită (1894 î.Hr.-1595 î.Hr.) o ascensiune politică. Babilonul a dominat Mesopotamia întreagă în cursul domniei regelui Hammurabi (1792 î.Hr.-1750 î.Hr. sau 1730 î.Hr.-1685 î.Hr.) şi după prăbuşirea statului asirian, în epoca lui Nabucodonosor al II-lea (604 î.Hr.-562 î.Hr.). În epoca domniei lui Hammurabi, rege al Babilonului, s-a elaborat o culegere de legi, păstrată într-o lungă inscripţie redactată cu litere cuneiforme şi cunoscută ca şi Codul lui Hammurabi. Scrierea este alcătuită din 3 părţi: un prolog, o grupare de 280 de articole şi un epilog. Codul lui Hammurabi a fost descoperit de arheologul J. de Morgan, în apropierea localităţii Susa, în 1902.

Perioada asiriană

Războiul dintre Asiria şi Babilon a condus la rivalitatea dominării Mesopotamiei. În cele din urmă, în anul 729 î.Hr., Babilonul este cucerit de asirieni şi distrus în 689 î.Hr. După prăbuşirea Imperiulu asrian, Babilonul este reconstruit.

Noul imperiu babilonian

Reconstituirea Babilonului

Un nou rege chaldeu a fost încoronat ca rege al Babilonului-acesta se

numea Nabucodonosor care a renăscut Babilonul. A reconstruit Regatul Babilon, devenind un mare imperiu prin cuceririle teritoriale: Asiria, Siria, Fenicia şi Iudeea.

27

Grădinile suspendate

În anul 587 î.Hr, Nabucodonosor al II-lea a reprimat revolta iudeilor coduşi de

Zedechia, a dărâmat Ierusalimul, iar pe locuitori i-a dus în aşa-numita "robie"; însă dominaţia Babilonului a durat numai o jumătate de secol: "Au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor lui şi au nimicit toate lucrurile scumpe. Pe cei care au scăpat de sabie, Nebucadneţar i-a dus prinşi la Babilon. Ei au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei Perşilor", (II Cronici XXXVI, 19-20).

Cucerirea Babilonului de către perşi

Potrivit [[Biblia|Bibliei, proorocul Daniel i-ar fi prezis în visul nepotului lui Nabucodonosor sau într-o minune a lui Dumnezeu, decăderea Imperiului Babilonian. În cele din urmă, după moartea lui Nabucodonosor, a urmat la tron regele Belşaţar. Perşii şi mezii au atacat Babilonul şi l-au cucerit, iar pe regele Belşaţar l-au ucis, în 539 î.Hr.

Elenismul

După decăderea Imperiului Persan, Alexandru cel Mare a cucerit Babilonul. Acesta a devenit capitala imperiului său şi locul unde a murit.

Descriere

Turnul Babel

Nabucodonosor a făcut Babilonul unul dintre cele mai bogate oraşe din lume. Principala intrare în oraş era poarta zeiţei Iştar, era acoperită cu ceramică smălţuită de culoare albastră. Urmează Grădinile Suspendate, pline cu arbori şi plante din Persia. Urmează Turnul lui Marduk, înalt de 91 m (probabil Turnul Babel).

Babilonul în Biblie

În capitolul "Facerea", după potop, oamenii au construit un turn şi o cetate numită Babilon. Turnul a primit numele de Babel (confuzie). Aceasta fiindcă Dumnezeu a amestecat limbile oamenilor şi astfel aceştia s-au răspândit în lume. Tot în Biblie scrie şi despre faptul că babilonienii i-au cucerit pe evrei pe vremea profetului Daniel.

Babilonul de azi

In prezent,se afla capitala Irakului-Bagdad.Din cauza razboiului si dictaturii lui Sadam Husein,multe edificii au fost luate de alte tari,iar altele urmeaza sa fie reconstruite.

28

Poarta lui Iştar

Ruinele Babilonului

Caldeea este denumirea elenistică a unei regiuni din Babilonia. Chaldeii sunt o

populaţie de origine arameică, migrată în secolul al X-lea î.Hr. în sudul Mesopotamiei, care primeşte numele de Chaldeea (Caldeea).

Fenicia era o veche civilizaţie cu centrul în nordul vechiului Canaan, şi cu teritoriul

principal de-a lungul costei Libanului şi Siriei şi nordul Israelului din zilele noastre [1]. Cultura feniciană era o cultură de comerţ maritim care s-a răspândit de-a lungul Mării Mediterane, mai ales între anii 1200 î.Hr. si 900 î.Hr. Deşi limitele unei astfel de civilizaţii urbane fluctuau, oraşul Tir se pare că este cel mai sudic oraş fenician. Sarepta, între Sidon şi Tir, este cel mai meticulos excavat oraş din patria fenicienilor. Aceasta a fost prima civilizaţie care a creat bireme [2]. Încă mai există dezbateri pe seama subiectului dacă canaanienii şi fenicienii sunt 2 popoare diferite.

Darius I cel Mare (Dîryayas)

fiul lui Hystaspes, s-a născut în anul 550 î.Hr. şi a devenit rege al perşilor în (522 î.Hr.). În perioada sa, Imperiul Persan a cunoscut apogeul puterii şi al întinderii teritoriale, devenind cel mai vast şi cel mai puternic stat din Orientul Apropiat sau Mijlociu. Darius I a mutat capitala Imperiul Persan la Persepolis. A anexat Punjabul în 517 i.Hr.. Porneşte într-o expediţie împotriva sciţilor în (513 î.Hr.), soldată însă cu un eşec. Darius I a vrut să cucerească Grecia, dar a fost înfrânt la Marathon (490 î.Hr.). Moare înainte de a porni în a doua expediţie împotriva grecilor (486 î.Hr.) (Războaiele medice). Sarcina de a răzbuna onoarea persană îi este transmisă fiului său, Xerxes I.

Darius I a fost urmaşul lui Cambis la tron. Imperiul său s-a extins la este către India. Imperiul persan era compus din 20 de provincii (satrapii) conduse de satrapi a cărui datorie era să prevină revoltele şi să ridice taxele. Ţările supuse plăteau tribute în aur, argint sau produse în

29

funcţie de circumstanţe: ţările mai mici plăteau 450 talanti de argint (15.120 kg) şi 100.000 oi/an; India plătea 360 talanti de argint (8.352 kg).

UN ÎMPĂRAT ÎNŢELEPT

Darius I şi-a tratat supuşii cu o bunătate remarcabilă tocmai cand un duşman înfrânt se aştepta la cea mai nemiloasă cruzime. A încurajat comerţul şi a bătut o monedă proprie - dareicul. Darius I a introdus respectul pentru studiu. Darius I era nerăbdător să înveţe lucruri noi despre lumea cucerită. El i-a incurajat pe arheologii din Babilon să-şi îmbunătaţească cunoştiinţele şi a fondat o şcoală medicală la Saia (Egipt).

MAI SURPRINZĂTOR ÎNSĂ

Dat fiind că persi fuseseră un popor fără ieşire la mare, Darius I a vrut să-şi extindă cunoştintele despre mare. El l-a trimis pe unul dintre căpitani, pe nume Scylax, să exploreze Indusul, apoi să navigheze de-a lungul coastei, până la Marea Rosie. Au fost găsite tăbliţe de piatră care menţionează faptul că Darius I a renovat anticul, dar nefolositul canal ce lega Nilul de Marea Rosie în Golful Suez: "Apoi acest canal a fost sapat asa cum am poruncit eu si vase au navigat din Egipt prin acest cana spre Persia, potrivit dorintei mele".

Persepolis (persană: جمشيد Tacht-e Dschamschid „Tronul lui تخت

Dschamschid“, pers. veche.: Parseh) capitala Imperiului Persan din antichitate, imperiu care a fost întemeiat prin anii 520 î.Hr. în timpul domniei lui Darius I din dinastia achemizilor. Numele provine din limba greacă şi înseamnă „Oraşul perşilor”, pe când numele persan se referă la „ Dschamschid” un rege legendar. Pe timpul când s-a mutat aici capitala de la reşedinţa iniţială „Pasargadae” care se afla la 50 km distanţă de Persepolis, s-a construit la poalele muntelui Kuh-e o terasă de 15 ha. Oraşul Persepolis va fi distrus în anul 330 î.Hr. de Alexandru cel Mare, ruinele rămase au fost declarate pe o rază de 60 km patrimoniu UNESCO.

Xerxes I(Khshayarsha, scriere persană modernă: fiul lui Darius cel Mare şi al ,(خشایارشاهAtossei, se naşte în jurul anului 520 î.Hr. Devine suveran al Imperiului Persan în 486, la moartea tatălui său. Reprimă cu brutalitate răscoalele Egiptului (486) şi Babilonului (482). În 480 porneşte într-o expediţie care urmărea cucerirea Greciei. Armata sa, care după unele surse număra peste doua milioane de oameni, forţează cu pierderi grele trecerea prin defileul Termopile apărat de trei sute de spartani condusi de Leonidas, regele Spartei. Transformă Atena, părăsită de locuitori, în

ruine. Înfrânt la Salamina, îşi părăseşte armata, care va fi zdrobită la Plataea (479) şi fuge în Asia, unde moare asasinat.

Anecdotă (dupa Herodot)

În timpul traversării strâmtorii Hellespont (Dardanele), Xerxes a ordonat ca marea să fie pedepsită cu 300 de lovituri de bici şi să fie blestemată, pentru că o furtună întârziase îmbarcarea spre Europa.

30

Bătălia de la SalaminaBătălia de la Salamina

Parte a Războaielor medice

Harta bătălieiPerioada: Septembrie, 480 î.HrLocaţia: lângă insula SalaminaRezultat: victorie grecească decisivă

Combatanţi

Oraşele-stat greceştiImperiul Persan,Halicarnas

Comandanţi

Eurybiades din Sparta,Temistocle din Atena

Xerxes I,Artemisa din Halicarnas,Ariamenes †

Efective366–380 de trireme a circa 720 de trireme b

Pierderi40 de trireme 200 de trireme

a Herodot vorbeşte de 378 de trireme greceşti, însă numerele confirmă cifra de 366.

b Eschil susţine că au fost 1207, Herodot de asemenea (deşi menţionează că cele 670 de trireme pierdute în furtunile anterioare n-au putut fi înlocuite decât cu 120).

Ascendentul Europei în detrimentul Asiei şi moştenirea civilizaţiei greceşti sunt doar două dintre pietrele de temelie ale lumii moderne, considerate fireşti de europenii de azi. Şi totuşi, a fost o vreme când existenţa Greciei independente (şi chiar a Europei) a trebuit apărată prin luptă împotriva puterii copleşitoare a Imperiului Persan din secolul al V-lea î.Hr. Victoria de la Marathon din anul 490 î.Hr., urmată la zece ani de bătălia navală decisivă de la Salamina şi lupta terestră de la Plataea, nu numai că a asigurat independenţa Greciei, dar a permis civilizaţiei greceşti să ajungă mai târziu, în acelaşi secol, la apogeul său plin de strălucire. Mai mult decât atât, victoria navală de la Salamina i-a dat lui Alexandru cel Mare posibilitatea de a inversa procesul prin care regi persani succesivi invadaseră Grecia, permiţându-i să cucerească Persia şi să răspândească astfel civilizaţia greacă în întreaga lume cunoscută la

acea vreme.

Pregătiri

După ce regele persan Darius nu reuşeşte să invadeze Grecia în 490 î.Hr., fiul său, Xerxes, se pregăteşte îndelung şi serios pentru a fi sigur că eşecul nu se va repeta. În timp ce Xerxes adună forţe militare terestre şi navale uriaşe, conducătorul atenian Temistocle, anticipând reluarea luptei, îi convinge pe cetăţenii Atenei să-şi întărească flota. Herodot îl descrie pe Temistocle „ca un bărbat care manifestă semnele indubitabile ale geniului, stârnind prin aceasta o admiraţie profundă şi fără egal. Prin capacităţile sale native, neformate şi needucate prin studiu, el a devenit cel mai bun arbitru al acestor crize neaşteptate, care nu lasă timp pentru deliberări şi cel mai bun profet al viitorului, chiar şi al evenimentelor cele mai îndepărtate.”

31

Cu viziunea sa strategică, Temistocle a înţeles că succesul sau eşecul oricărei invazii persane depinde de capacitatea lui Xerxes de a asigura aprovizionarea armatei sale pe mare. Dacă grecii învingeau flota persană, imensa armată a Asiei devenea vulnerabilă.

Preludiu

În 480 î.Hr., armata lui Xerxes începe marşul spre Europa traversând Hellespontul (strâmtoarea dintre Marea Egee şi Marea Marmara) pe un pod de nave (un miracol ingineresc pentru vremea aceea). Grecii primesc numeroase avertismente cu privire la sosirea acesteia, dar majoritatea par paralizaţi de frică. Oracolul din Delphi îi avertizase pe atenieni: „Nenorociţilor, de ce staţi aici? Zburaţi, zburaţi la hotarele creaţiei!” Această profeţie deosebit de deprimantă i-ar fi putut convinge pe nişte oameni mai slabi să renunţe la luptă, dar atenienii, nemulţumiţi de răspunsul primit, au întrebat din nou. A doua oară, Oracolul le-a vorbit de siguranţă în cadrul „zidurilor de lemn” (probabil triremele care se construiau în acel moment de-a lungul întregii coaste a Aticii. Temistocle a luat atunci hotărârea curajoasă de a abandona Atena şi de a-şi evacua poporul pe insula Salamina. Unii sunt nemulţumiţi, dar majoritatea atenienilor sunt de acord să fie transportaţi pe insulă şi să se adăpostească în colibe improvizate, făcute din paie şi ramuri. Între timp, atenienii le cer tuturor grecilor să-şi adune navele în Strâmtoarea Salamina, lângă portul Pireu. Aici era locul potrivit, după părerea lui Temistocle, pentru lupta împotriva flotei persane, deşi mulţi conducători greci îl dezaprobă, făcând presiuni pentru retragerea la sud de Pelopones.

Spartanii, încorsetaţi de o tradiţie militară care descuraja ideile inovatoare de genul celei propuse de Temistocle, îl trimit pe Leonidas împreună cu 300 de hopliţi (infanterişti bine înarmaţi) să apere trecătoarea de la Termopile împotriva valului copleşitor al armatei persane. Deşi incredibil, Leonidas şi cei 300 de spartani ai săi reuşesc să-l oprească pe Xerxes până când un trădător le dezvăluie persanilor o potecă ascunsă care le permite acestora să cadă în spatele spartanilor şi să-i măcelărească până la ultimul. Un sacrificiu eroic, dar inutil. Perşii continuă să înainteze, invadează Atena şi dau foc Acropolei. Decizia lui Temistocle de a evacua oraşul fusese deci justificată.

Triremă grecească

Apoi, atenţia se îndreaptă către mare, unde urmează să aibă loc confruntarea decisivă (pentru că doar învingând forţele navale greceşti perşii puteau să fie siguri de cuceririle lor). Masiva flotă persană, pe care Herodot o estimează la 1200 de nave (majoritatea trireme cu o lungime de 30 de metri şi cu traversa îngustă), suferise deja pierderi în timpul unei furtuni în dreptul

Capului Sepias; se pare că o treime se scufundaseră sau eşuaseră. Dar era încă o armada puternică, care se baza pe forţa multor oameni pentru care marea era un mod de a fi. O figură aparte printre aceştia este Artemisa din Halicarnas, o adevărată amazoană, care comandă unele dintre cele mai puternice nave ale flotei persane. Ea îşi atrăsese ura neostoită a grecilor după ce capturase una dintre galerele acestora şi îl spânzurase pe căpitan deasupra prorei cu gâtul tăiat, pentru ca sângele lui să curgă în mare ca un fel de libaţie. Spartanii, mâniaţi de gestul ei, au oferit o recompensă pentru prinderea ei, dar aceasta nu a fost ridicată niciodată.

32

Flota grecească aliată, care avea la bord mai mulţi soldaţi decât marinari, era comandată de generalul spartan Eurybiades. Dintre cele 366 de trireme aflate sub comanda sa, 89 erau spartane (sau aliate Spartei), 97 proveneau din insulele greceşti ale Cicladelor, iar 180 erau nave ateniene noi sub comanda lui Temistocle. Iată un tabel care conţine numărul de nave cu care a contribuit fiecare oraş în parte:

Ruta invaziei persane

Mişcările perşilor (roşu) şi grecilor (albastru) până la Bătălia de la Plataea

OraşNumărde nave

OraşNumărde nave

Atena: 180 Corint: 40Aegina: 30 Chalcis: 20Megara: 20 Sparta: 16Sicyon: 15 Epidaur: 10Eretria: 7 Ambracia: 7Troizen: 5 Naxos: 4Leucas: 3 Ermioni: 3Styra: 2 Cythnus: 2Ceos: 2 Melos: 2Siphnus: 1 Serifos: 1Croton: 1Total 366

La consiliul de război, grecii sunt încă divizaţi şi nu se pot hotărî dacă să lupte la

Salamina sau să se retragă în sud. Temistocle s-a adresat lui Eurybiades, comandantul şef, cu următoarele cuvinte: „Depinde de tine, Eurybiades, să salvezi Grecia! Ascultă-mă şi dă lupta cu duşmanul aici şi nu pleca urechea la sfatul acelora dintre noi care vor ca flota să se retragă către istm. Ascultă-mă, te implor, şi alege între cele două opţiuni. La istm vei lupta în largul mării, ceea ce este în mare măsură în dezavantajul tău. [...] Dacă vei face aşa cum te sfătuiesc, avantajul pe care ţi-l vei asigura este următorul: deoarece vom lupta într-o strâmtoare, cu nave puţine împotriva unui număr mare de nave, noi vom câştiga o mare victorie, pentru că lupta într-un loc îngust ne este favorabilă nouă, iar în largul mării le este favorabilă lor.”

Temistocle şi-a impus opinia, dar nimic mai mult. Acum trebuia să-i convingă pe perşi să iasă la luptă. Pentru aceasta, el foloseşte un vicleşug, trimiţând dezertori la Xerxes pentru a-i spune că grecii şi-au pierdut curajul şi se pregăteau să se retragă. Drept urmare, la 22 septembrie, flota persană în dispozitiv semicircular se apropie de insula Psytaleia, în spatele căreia , între Salamina şi Herakleion, aştepta flota grecească. Xerxes şi impresionanta sa suită se instalează pe coasta muntelui Aegaleos pentru a urmări lupta. Tabăra lor, cu covoare viu colorate,

33

mobile luxoase şi mătăsuri purpurii şi aurii fluturând pe pereţii corturilor care păreau nişte palate, strălucea şi mai intens pe fundalul colinelor verzi şi al cerului albastru-cobalt. În faţa cortului lui Xerxes este instalat un tron auriu, în spatele căruia stau sclavi cu evantaie şi nobili care ţin sabia regală şi potirul. Pe pantele spre ţărm sunt dispuşi cei 10000 de „Nemuritori” (garda regală a lui Xerxes) cu barbă, părul împletit şi tunici cu

ornamente florale şi geometrice, iar uriaşa armată persană este aliniată de-a lungul ţărmului, pregătită parcă să urmărească un eveniment sportiv.

Triremele greceşti sunt şi ele urmărite de grecii din Salamina. Pentru ei însă, acesta nu este un eveniment sportiv, ci opţiunea între victorie sau sclavie perpetuă în mâinile unui cuceritor străin. Fiecare soldat grec şi fiecare vâslaş de pe galere simte la fel.

Vâslaşii îşi încordează braţele nu ca sclavii de pe galerele persane, din cauza biciului, ci ca oameni liberi, hotărâţi să-şi apere libertatea cu preţul vieţii. În avangarda flotei greceşti se află cele mai bune nave, pe care se îmbarcaseră hopliţii bine înarmaţi, purtând coifuri, platoşe şi scuturi mari şi rotunde. Aceştia vor fi luptătorii care, cu săbiile şi lăncile lor, vor duce greul luptei împotriva infanteriştilor ambarcaţi ai perşilor, dotaţi cu armament mai uşor.

Dispunere

În partea stângă a flotei persane, după direcţia de înaintare, se află un detaşament de infanterişti fenicieni îmbarcaţi, oameni care colindaseră Mediterana în lung şi-n lat şi călătoriseră şi în apele de dincolo de aceasta. În dreapta sunt navele oraşelor greceşti din Ionia, aliaţii perşilor din Milet, Samothrace şi Efes. În centrul dispozitivului persan sunt nave din Asia Minor, cu arcaşi din Babilon şi Media. Împotriva acestora sunt dispuse galerele greceşti, cu atenienii în partea dreaptă, spartanii în stânga şi navele din Ciclade la mijloc. În timp ce perşii apar la orizont, grecii încep să cânte imnul lor de luptă, Paen.

Bătălia

Bătălia de la Salamina

Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele şi se

angajează într-o încleştare de proporţii. Sute de galere se unesc formând o platformă imensă, pe care mii de soldaţi luptă corp la corp. Pintenii de bronz ai galerelor greceşti distrug carenele navelor persane. Temistocle, dând lovitură după lovitură, reuşeşte să creeze o breşă între navele feniciene cu care se confruntă. Aici s-a hotărât soarta bătăliei: hopliţii atenieni împotriva marinarilor fenicieni. Departe de ţărm, în condiţiile existenţei de spaţiu de manevră, n-ar fi

34

existat nicio îndoială în privinţa deznodământului. Dar Temistocle i-a silit pe adversari să se îngrămădească, iar infanteria ateniană bine înarmată a făcut restul. Perşii îşi judecaseră greşit adversarii. Angajându-se în luptă, ei îşi cedaseră toate avantajele infanteriştilor greci foarte

bine instruiţi, mult mai buni în lupta corp la corp decât perşii. Doar conaţionalii lor din Ionia luptau cu aceeaşi abilitate, deşi, în marea lor majoritate, nu şi din toată inima. O excepţie notabilă a fost episodul în care o galeră greacă a abordat o navă din Samothrace. Înainte ca aceasta să se scufunde, echipajul a sărit pe nava atacatoare şi a ocupat-o prin forţă.Pe măsură ce sorţii se înclină în favoarea atenienilor, navele persane din ariergardă încearcă să se retragă, dar sunt lovite în flanc de mica escadră de 30 de galere egeene ascunsă în Golful Ambelaki. Efectul este devastator. Panica cuprinde triremele persane îngrămădite. Fără îndurare, grecii aruncă echipajele de perşi peste bord şi, pentru că puţini ştiau să înoate, pierderile sunt enorme. Insula Psytaleia, ocupată de perşi, este atacată de Aristide şi hopliţii lui atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perşi, înfrângerea se transformă în dezastru. La Salamina a luptat şi Eschil, care a înregistrat şi transmis teroarea şi triumful acelei zile în tragedia „Perşii”.

Rezultat

Xerxes, zguduit de teribila luptă navală purtată chiar în faţa tronului său şi de ţipetele ostaşilor săi de pe Psytaleia, care-i răsună în urechi, îşi pierde curajul. Regele lasă comanda satrapului Mardonius şi ordonă întoarcerea la Hellespont. Ca şi retragerea lui Napoleon din Rusia, întoarcerea lui Xerxes de la Salamina este însoţită de o mulţime de dezastre. Bolile şi foametea răresc şi mai mult rândurile soldaţilor săi, iar vântul avariază atât de mult podul de nave, încât armata trebuie să aştepte întoarcerea a ceea ce mai rămăsese din flotă pentru a traversa Hellespontul. Armata lăsată sub comanda lui Mardonius este zdrobită în anul următor la Plataea de o armată a grecilor uniţi.

Consecinţe

Triumful grecilor la Salamina pune capăt dominaţiei navale a perşilor asupra bazinului Mării Egee. Persia nu va mai putea niciodată să trimită o armată mare în Grecia, ameninţându-i astfel independenţa. În secolul următor, Grecia (unită sub hegemonia macedoneană a lui Alexandru cel Mare) va inversa rolurile cu Imperiul Persan, situaţie care culminează cu victoria lui Alexandru la Bătălia de la Gaugamela.

Bibliografie

Herodot , cărţile VIII, 22; VII, 88; VIII, 89-90. Ιστορία του Ελληνικού Έθνους (Istoria poporului grec) vol Β', Ekdotiki Athinon 1971. Garoufalis N. Demetrius, Η ναυμαχία της Σαλαμίνας, η σύγκρουση που άλλαξε τον

ρού της ιστορίας (Bătălia de la Salamina, conflictul care a schimbat cursul istoriei), Στρατιωτική Ιστορία (Istorie militară) revistă, numărul 24, August 1998.

Lysias , II, 27. Diodorus Siculus , Biblioteca Istorică, XI, 3; XI, 18. Isocrate , VII, 49; IV, 93. Legile lui Platon, III 699 B. Plutarh , Temistocle, 14.

35

Byron , Don Juan, Cântecul 3, 86.4.

TermopileDefileu îngust, strategic din partea est-centrală a Greciei, situat la circa 137 km nord-est de Atena. Acest defileu a fost teatrul unei bătălii importante din Antichitate. Batălia avut loc în 480 î.Cr.

intre regele Spartei, Leonidas şi o armată persana superioara numeric. Cand Leonida şi-a dat seama că nu are şanse sa învingă, a dat drumul aliaţilor sai şi a murit eroic, aparand stramtoarea cu 300 de spartani

.

Leonidas (în greacă Λεωνίδας)

a fost rege în Sparta între 489 (488) şi 480 î.Hr. Faima lui provine din bătălia de la Termopile (480 î.Hr.) în care a condus 300 de spartani şi 7000 de alţi greci într-una din cele mai memorabile rezistenţe din istoria antică împotriva unei armate persane de 180 000 de oameni [1] condusă de Xerxes I.

Daca este sa ne luam după istoricii greci, acesti spartani ar fi respins ei singuri armata persilor care insuma cca. doua milioane si jumatate, daca nu s-a fi gasit niste tradatori care sa-l conduca pe inamic pe un drum in

spatele lui leonida. Acesta a cazut impreuna cu doua sute nouazeci si opt dintre ai sai, dupa ce ii provocase adversarului o pierdere de douazeci de mii de oameni. Din cei doi care scapasera, unul s-a sinucis de rusine, iar celalalt a platit, cazand la Platea.

Un monument a fost ridicat în amintirea evenimentului. Pe el stă scris: "Dă fuga, străine, şi spune Spartei că noi am cazut aici, supunându-ne legilor sale ."

Numele sǎu a inspirat şi numele personajului

principal din farsa lui Ion Luca Caragiale intitulată Conu Leonida faţă cu reacţiunea, acest nume fiind ales pentru a ironiza lipsa de curaj, de prezenţă de spirit a acestuia (în faţa unei „reacţiuni” care s-a dovedit a fi o simplă petrecere), în contrast cu vitejia legendară a personajului istoric.

Deasemenea din numele regelui Leonida a fost inspirat celebrul film "300" în care regizorul a încercat să modeleze filmul dupa istorie ceea ce i-a şi reuşit reamintind în film despre curajul neîntalnit al spartanilor.

Note

1. ̂ Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, pag. 26.

36

Alexandru cel Mare

Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.– 10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Μέγας Αλέξανδρος), rege al Macedoniei (336 î.Hr. - 323 î.Hr.) a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume.

Ascensiunea Macedoniei

În anul 340 î.Hr., regele Filip al II-lea al Macedoniei îi cere fiului său, pe atunci în vârstă de 16 ani, să-l însoţească la asediul din Perinth (Perinthus, azi Marmaraereğlisi - Turcia), pentru a-l învăţa arta şi problemele războiului, ca şi meseria de soldat. Apoi îl trimite în Macedonia; deţinând funcţia de regent, Alexandru are sarcina de a menţine loialitatea poporului în aceste momente de cumpănă pentru rege. Înconjurat de consilieri experimentaţi precum Antipater, învaţă modul de funcţionare a statului şi se pregăteşte pentru a conduce o naţiune.

Tânărul regent primeşte mai întâi la Pella o solie a perşilor care dorea să rezolve în mod pacifist problema coloniilor greceşti din Perinth şi Byzantion.

Când moesii, triburi de traci ce trăiau în valea superioară a raului Strimon (astăzi Struma, pe teritoriul actual al Bulgariei), se revoltă, Alexandru decide să pornească într-o expediţie de pedepsire a răzvrătiţilor.

Aceasta va lua sfârşit în anul 339 i.Hr., prin cucerirea şi distrugerea principalului oraş al moesilor, prin vinderea ca sclavi a conducătorilor barbari şi prin instalarea unei garnizoane într-un post colonial numit Alexandria, sau Alexandropolis (undeva între oraşele Strake Dimitrov şi Sofia din Bulgaria de astăzi). Această expediţie l-a transformat pe tânărul regent într-un războinic experimentat şi un idol pentru oamenii săi.

Puţin mai târziu, Alexandru îl întâlneşte pe tatăl său în nord, pentru a-l escorta la revenirea din Sciţia. Pe drumul de întoarcere, traversând ţinuturile moesilor, coloana macedoneană cade într-o ambuscadă pusă la cale de clanurile nesupuse, iar calul lui Filip piere răpus de o lance care îl va răni şi pe rege. Alexandru sare în ajutorul tatălui său şi îl salvează.

Întoarcerea la Pella este triumfală. Alexandru reprezintă acum noua speranţă a poporului.

37

Cuceririle lui Alexandru Macedon

Epopeea alexandrină

Tânarul rege a început de foarte devreme să construiască, în mod conştient, această imagine de nou Ahile: frumuseţea, îndrăzneala, inteligenţa eroului se regâseau în el peste secolele care îl despărţeau de războiul Troiei. Pentru a-şi întemeia puterea, Alexandru şi-a construit o ascendenţă divină şi s-a dat drept urmaş al lui Hercule, după mamă. În 334 i.Hr., după ce a trecut podul Heles, la Troia, primul act politic întreprins de Alexandru cel Mare a fost ceremonia la mormintele lui Ahile şi Patrocle.

Asia Mică

După ce a lăsat supravegherea Greciei în seama lui Antipatros, Alexandru s-a îndreptat împreună cu contigentele

cele mai sigure ale armatei sale spre Asia (335 i.Hr.). În fruntea unei armate formate din 30.000 de pedeştri şi 5.000 de călăreţi, Alexandru pleacă din Amfipolis, Tracia, şi debarcă la Troia.

Armata persană, mult superioară numeric, încearcă să oprească trupele macedonene pe malul raului Granicos, în mai 334 i.Hr.. Deşi au fost obligaţi să traverseze râul şi să escaladeze un mal abrupt, macedonenii i-au pus pe fugă pe persani, după o luptă crâncenă dintre cele 2 cavalerii, în cursul căreia Alexandru a fost în pericol de moarte de mai multe ori.

După această luptă, Alexandru cel Mare intenţionează să cucerească toată regiunea de coastă, cu scopul de nu da persanilor posibilitatea de a avea o bază de la care să încerce invadarea

Greciei. Astfel, eliberează câteva oraşe de tiranii sau de oligarhii satrapi care le guvernau, restabilind democraţia. Unele oraşe, cum ar fi Halicarnas, Lampsaca sau Aspendos, îi rezistă şi au fost pedepsite cu asprime.

În timpul iernii 334 i.Hr. - 333 î.Hr., Alexandru a cucerit cetăţile Lycia, Pamfilia şi Pisidia, în sudul Asiei Mici, încredinţând guvernarea acestora prietenului său, Nearh. De aici, Alexandru cel Mare îndreaptă spre interiorul regiunii şi ocupă Gordion, unde legenda spune că a desfăcut cu o lovitură de sabie nodul care fixa jugul de carul regelui Gordios (conform legendei, cel care reuşea acest lucru avea să stăpânească imperiul). De aici, Alexandru cel Mare se îndreaptă spre est, spre muntii Taurus, pe care îi traverseză cu uşurinţă.

Bătălia de la Issos

Mozaic al lui Alexandru, ilustrând Bătălia de la Issos

Pompei ajuns în Tars, Alexandru îl cucereşte, după care cade grav bolnav; unii spun că din cauza oboselii, alţii că pricina ar fi fost baia în apa rece ca gheaţa a raului Cidnus. Situaţia este cu atât mai gravă cu cât regele Spartei încercă o revoltă, aliindu-se cu perşii. Cu toate acestea, Alexandru se mobilizează şi, ajutat de locul propice al bătăliei, dar şi de abilitatea

38

sa de a-şi ordona şi conduce trupele în luptă, reuşeşte să pună pe fugă imensa

armată de 600.000 de oameni pe care perşii o strânseseră pe câmpia de la Issos.

Darius fuge, lăsându-şi în mâinile învingătorului mama, soţia, fiicele şi o pradă de război imensă şi se retrage dincolo de Eufrat.

Se spune că Alexandru nu a profitat niciodată de poziţia sa de învingător şi a tratat prizonierele cu toată consideraţia cuvenită rangului lor. Bătălia de la Issos a avut mai multe puncte decisive Alexandru, cu o armată experimentată şi compactă, a întâlnit o armată dezorganizată formată din soldaţi din mai multe ţări. Bătălia decisivă s-a dat la Issos. Aici, oastea lui Alexandru a întâlnit armata persană într-un câmp deschis. Darius a atacat primul arucând, în prima faza a luptei, cavaleria. Alexandru a aşteptat pe loc prima iniţiativă a lui Darius al III-lea, aşteptând cavaleria. Oastea lui Alexandru s-a desprins în două lăsând cavaleria să intre pintre ei şi, prizând-o ca într-un cleşte, a distrus-o (vreo 80.000 de soldaţi). Apoi Alexandru a lansat un atac puternic în flancul armatei persane. Perşii pierzând

grosul armatei lor(cavaleria)au inceput sa dezerteze, lasându-l pe Darius singur.

Cucerirea Siriei şi a Egiptului

De acum, drumurile Siriei şi ale Egiptului sunt în faţa lui pentru Alexandru, cu atât mai mult cu cât multe oraşe i se predau. Singur Tyr a rezistat timp de 6 luni, ceea ce va atrage asupra lui mânia lui Alexandru. Cetatea a fost în cele din urmă învinsă şi cei 30.000 de prizonieri luaţi de armata lui Alexandru au fost vânduţi ca sclavi.

Apoi regele atacă şi cucereşte Gaza, fiind rănit de 2 ori.

Ocupând Memfisul, Alexandru este întâmpinat ca un eliberator de către egipteni, fiindcă perşii nu erau iubiţi în această parte a lumii. Dorind să

răspândească elenismul pe valea Nilului, tânărul rege întemeiază în vestul deltei oraşul Alexandria, primul cu acest nume, ce avea să devină noua capitală a Egiptului, destinată unui viitor înfloritor. El reface sanctuarele şi încredinţează administraţia Egiptului mai multor conducători civili şi militari macedoneni.

După un lung şi istovitor drum prin deşert, consultă oracolul zeului Amon, iar preoţii acestuia îi acordă titlul de fiu al lui Ra, purtat altădată de faraoni; astfel regele devine, în ochii egiptenilor, un zeu.

Alexandru stăpâneşte acum bazinul mediteranian şi o bună parte a Asiei, fiind onorat ca un faraon de către egipteni. Îmbătat de succes, reîncepe lupta împotriva lui Darius în anul 331 î.Hr..

Căderea Imperiului Persan

Imperiul lui Alexandru cel Mare la maxima sa întindere

Împins de ambiţia de a pătrunde în inima Imperiului Persan şi de a se proclama rege în locul lui Darius, Alexandru traversează

39

Eufratul şi Tigrul fără a întâmpina rezistenţă.

Darius îşi adusese trupele - 1 milion de oameni, se spune - aproape de oraşul Gaugamela. Aceasta avea să fie ultima lui bătălie. Cu tactica sa obişnuită (în dreapta cavaleria, iar regele în frunte, în centrul puternicei falange macedonene), Alexandru rupe frontul armatei persane, iar Darius este nevoit să abandoneze în luptă, carul şi armele. Lupta a avut loc pe data de 2 octombrie 331 î.Hr..

Acum perşii nu mai au o armată organizată, iar Darius nu mai este decât un fugar. Toate capitalele sunt cucerite, iar bogăţiile luate, dar Alexandru îi cruţă pe localnici şi le respectă obiceiurile. Proclamându-se rege al Asiei, este primit ca atare la Babilon şi Susa; va întâmpina o rezistenţă sporită în jurul Persepolisului, unde va incendia palatele ca represalii pentru crimele comise de Xerxes şi va aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus al II-lea cel Mare, la Pasargades.

Pe urmele lui Darius, Alexandru înaintează spre est, dar regele persan fuge mai departe, înconjurat de tot mai puţini credincioşi. Alexandru îl urmăreşte cu un grup mic de soldaţi într-un marş forţat şi extenuant, până când Darius moare ucis de unul dintre satrapii care îl însoţeau.

Din acest moment, Alexandru se consideră succesorul şi moştenitorul lui Darius. Totuşi, nu se va opri aici şi va supune şi Persia orientală (Afganistanul, Turkestanul şi Belucistanul de astăzi), dar destul de greu, după un război de aproape 3 ani (330 i.Hr. - 328 î.Hr.) într-un climat sau torid cu intermitenţă, pe un teren dificil. Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrianei, unde Alexandru se căsătoreşte, după ritualurile persane, cu prinţesa Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune adevărată între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.

Ultimii ani

Totuşi, crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgii, pe unul din cei mai apropiaţi prieteni ai săi, Clitos), iar megalomania lui recepţiona: dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi l-a forţat să facă cale întoarsă.

Alexandru si Porus de Charles Le Brun, 1673.

Nu mai exista nici un consens în jurul persoanei sale. Consuma foarte mult

alcool, iar numeroasele campanii îndelungate i-au periclitat sănătatea. Pe de altă parte, a amânat foarte mult momentul conceperii unui urmaş, astfel încât, epuizat de acest stil de viaţă, a fost răpus de febră şi a murit la numai 32 de ani, fără să numească un moştenitor. El a murit in timpul unei petreceri (probabil de friguri,ori fusese otravit); planificase o campanie de cucerire in Arabia. La moartea lui, imperiul a intrat, timp de 2 secole, în război civil. Însă amprenta

40

culturală şi administrativă lăsată asupra ţărilor riverane ale Mediteranei orientale urma să dea naştere unei strălucite civilizaţii elenistice care a supravieţuit chiar şi cuceririi romane.

Moartea lui Alexandru cel Mare

"Celui mai demn" - În aceşti termeni sibilinici şi-a desemnat Alexandru cel Mare succesorul pe patul de moarte. Fiecare din generalii săi putea crede că acest calificativ se referea la el. Imediat, imperiul s-a împărţit în regiuni rivale conduse de "diadoci" sau "succesori" care, după ce s-au sfâşiat peste 40 de ani (323 i.Hr. - 281 i.Hr.), şi-au împărţit, în cele din urmă, imperiul său:

Teritoriile din vest (Mesopotamia si Persia) au fost obtinute de catre seleucizi, acestia formand Imperiul seleucid;

Macedonia a fost obtinuta de catre antigonizi; Egiptul a fost obtinut de catre ptolemei, astfel formandu-se Egiptul ptolemeic; Asia Mica a fost obtinuta de catre attalizi. Posesiunile indiene au fost pierdute.

Roma antică

Roma antică fost un oraş-stat a cărui istorie se întinde în perioada de timp cuprinsă între 753 î.Hr. şi 476 d.Hr. Pe parcursul existenţei sale de douăsprezece secole, civilizaţia romană a trecut de la monarhie, la republică oligarhică şi apoi la imperiu extins. Ea a dominat Europa de Vest şi întreaga arie în jurul Mării Mediterane prin cuceriri şi asimilare, însă, în final, a cedat în faţa invaziilor barbarilor din secolul cinci, marcând astfel declinul Imperiului Roman şi începutul Evului Mediu. Civilizaţia romană e deseori

clasificată ca o parte din "Antichitatea Clasică" împreună cu Grecia antică, o civilizaţie care a inspirat mult cultura Romei antice. Roma antică a adus contribuţii importante în organizarea politică şi administrativă, juridică, artă militară, artă, literatură, arhitectură, limbile Europei, iar istoria sa continuă să aibă o influenţă puternică asupra lumii moderne.

Legenda întemeierii Romei

Titus Livius pune întemeierea Romei şi începuturile celei mai întinse puteri pe seama destinului, a voinţei zeilor. Rhea Silvia, constrânsă să-şi încalce legământul de vestală, născu doi gemeni, atribuind paternitatea zeului Mars. Vestala a fost aruncată în temniţă, iar copiii au fost aruncati în apa fluviului Tibru, care tocmai se revărsase peste maluri, formând bălţi, din care pricină nu se mai putea ajunge până la albia propriu-zisă a fluviului. O lupoaică care ieşise din codrii apropiaţi, auzind ţipetele copiilor, s-

41

a abătut din drum spre ei şi le-a dat să sugă cu atâta blândeţe, încât un cioban numit Faustulus a găsit-o în vreme ce-i lingea.

Acesta i-a adus la stână şi i-a încredinţat nevestei sale, Larenţia, ca să-i crească. Copiii născuţi şi crescuţi astfel, îndată ce au ajuns la vârsta tinereţii, n-au lenevit pe la stână şi pe lângă turme, ci au început să colinde pădurile vecine, umblând după vânat. Dobândindu-şi prin această îndeletnicire forţă trupească şi bărbăţie, ei nu se mulţumeau numai cu vânarea fiarelor, ci atacau şi tâlharii încărcaţi cu prăzi, pe care le împărţeau cu păstorii. Astfel, cu ceata de păstori, înfruntau primejdiile şi organizau şi jocuri.

Pe atunci se celebra pe colina Palatin sărbătoarea Lupercaliilor: tinerii care îl sărbătoreau pe Pan Lycaeus (porecla dată zeului Pan) alergau dezbrăcaţi, schimbând glume între ei. Pe acest zeu, romanii l-au numit Inuus.

Hoţii, mâniaţi că şi-au pierdut prăzile şi surprinzându-i pe Romulus şi Remus pe când pregăteau jocurile, l-au capturat pe Remus; Romulus s-a apărat cu înverşunare. Apoi l-au predat regelui Amulius, învinuindu-i pe amândoi

fraţii de furt de pe ogoarele lui Numitor. Remus e predat lui Numitor spre a fi pedepsit.

Faustulus bănuise de la început că crescuse vlăstare de neam regesc. Împins de teamă, Faustulus îi dezvălui lui Romulus obârşia lor. Numitor, care îl ţinea în temniţă pe Remus, văzându-l şi pe Romulus, şi-a adus aminte de nepoţii săi. În felul acesta se urzi din toate părţile un complot împotriva regelui Amulius. În final, acesta fu suprimat.

Romulus şi Remus l-au proclamat pe bunicul lor, Numitor, rege. După ce statul alban a fost dat în stăpânire lui Numitor, pe Romulus şi Remus i-a cuprins dorinţa de a întemeia un oraş pe meleagurile unde fuseseră găsiţi şi crescuţi. După aceea, între cei doi fraţi a izbucnit un conflict: cine să dea nume cetăţii şi cine să o cârmuiască. Din această cauză s-a iscat mare vrajbă, în urma căreia Remus a fost omorât de fratele său.

Astfel a ajuns Romulus singurul stăpân, iar cetatea întemeiată a luat numele fondatorului: Roma.

Perioada monarhiei

Regatul Roman a fost guvernul monarhal al oraşului Roma şi al teritoriilor sale de la Fondarea Romei,fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus şi Remus,Romulus până la expulzarea lui Lucius Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. şi formarea Republicii Romane. După legendă, oraşul Roma a fost întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus şi de către Remus, care au fost crescuţi de către o lupoaică. În legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva oraşului Troia, prinţul troian Aeneas a navigat peste Marea Mediterană către Italia şi a fondat Lavinium. Fiul său Iulus a mers mai departe, fondând oraşul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni Romulus şi Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr .

Perioada republicii

Republica Romană a fost guvernarea republicană al oraşului Romei şi a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la instaurarea Imperiului Roman, care este plasată uneori în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat

42

lui Octavianus titlul de augustus|August Oraşul Roma stă pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord în care limba latină era vorbită şi graniţa de sud a Etruriei, teritoriu în care se vorbea limba etruscă.

Perioada imperiului

Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convenţional, pentru a descrie statul roman în secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr. sub Gaius Iulius Caesar Octavianus. Deşi Roma deţinea un imperiu cu mult înainte de autocraţia lui Augustus, statul pre-augustian este descris, în mod convenţional, ca Republica Romană. Imperiul Roman controla toate statele elenizate de la Marea Mediterană, precum şi regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deşi îşi micşora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul

Otoman. Statele succesoare din vest (Regatul Franc şi de Naţiune Germană) şi din est (ţaratele ruse) foloseau titluri preluate din practicile romane chiar şi în perioada modernă. Imperiul Roman a constituit un model peren, preluat, cu mici diferenţe, de toate statele europene post-romane, în activitatea de guvernare, drept şi organizarea justiţiei, tipul de arhitectură şi în multe alte aspecte ale vieţii. Vezi Cultura Romană.

Religia romană

Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populaţii de origine diversă, între care cei mai importanţi erau grecii din coloniile sudului, latinii din centru şi etruscii de la nord de Tibru. Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiţi începând de la sfârşitul Republicii, începutul sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole şi mai ales haruspicine – ghicirea în măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credinţa etruscilor.

Poporul indo-european al latinilor, cantonat, la început, în regiunea centrală numită Latium

Vetus (Vechiul Latium), întemeiază oraşul Roma la 21 aprilie 753 î.Hr.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin şi pe o mitologie puternic înrâurită de credinţele greceşti. Georges Dumézil a subliniat existenţa unei “ideologii tripartite” indo-europene în triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Mars (care reprezenta funcţia războinică) şi Quirinus (care reprezenta funcţia nutritivă şi protectoare). Vechiul sacerdoţiu roman cuprinde regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis şi flamen Quirinalis) şi marele preot (pontifex maximus), funcţie care, începând cu Caesar va reveni împăratului.

Comparată cu iudaismul şi confucianismul, religia romană împărtăşeşte, cu primul, interesul pentru evenimentul concret, istoric iar cu cel de-al doilea respectul religios pentru tradiţie şi pentru datoria socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităţilor autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium. Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea

43

militară (imperium militiae) nu era tolerată. Zeităţi mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina, erau plasate extra pomerium, îndeobşte pe colina Aventinului. Excepţie face templul lui Castor, instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius în sec. al V-lea. Divinităţile intrapomeriale arhaice au deseori nume, caractere şi sărbători bizare: Angerona - zeiţa echinoxului de primăvară sau Matuta - zeiţa matroanelor.

Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeităţile Ianus Bifrons şi Vesta, este înlocuită în perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Aceşti zei, care corespund lui Zeus, Herei şi Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos şi Kore. Romanii încorporau în religia lor culte locale pe

măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul zeiţei lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale şi în ofrande alimentate şi florale adresate strămoşilor şi geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în căminm, sub auspiciile zeităţilor feminine Tellus şi Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, oraşul sărbătorea culturile morţilor - Manii şi Lemurii, care se reîntorceau pe pământ şi se hrăneau cu mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. Al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii zeilor grupaţi în perechi ale căror statui erau expuse în temple.

Sacerdoţii romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices cu

căpetenia lor pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, şi flamines minores, în număr de doisprezece. Colegiului pontifical I se adăugau şase vestale, având în momentul alegerii lor între şase şi zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-şi păstreze virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituţie similară e semnalată în imperiul incaş. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărţi etrusce (libri haruspicini, libri rituales şi libri fulgurales) şi greceşti (oracole la care au existat contrafaceri evreieşti şi creştine) pentru a stabili datele faste şi nefaste. Existau la Roma şi alte grupări religioase specializate, cum erau feţialii, preoţii salieni, Frates Arvales – ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemna sexualitatea dezlănţuită.

Principalii zei şi zeiţe ale romanilor

Iupiter

Este zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vântul, ploaia, tunetul, al furtunii şi al fulgerului. Este de provenienţă indo-europeană, din Dyaus Pitar sau Părintele zilei.

Iuno

Este soţia credincioasă a lui Iupiter, simbolizând zeiţa lunii. Ca zeiţă a Lunii, ea s-a contopit cu Diana, zeiţa vânătorii. Este cunoscută cu atributele de protectoare a logodnicilor, de călăuză a mireselor la casa logodnicului ş.a.

44

Vesta

Era cea mai frumoasă zeiţă romană, luminoasă şi curată ca flacăra focului. Era asociată la început cu Ianus Pater şi Tellus Mater (Pământul mamă).Proteja semănăturile şi era simbolul maternităţii, deşi rămânea veşnic fecioară. Purta întotdeauna văl.

Vulcanus

Era zeul trăsnetului şi al soarelui arzător. Apoi a devenit zeul focului devastator, iar în cele din urmă, zeul focului dătător de viaţă. Era înfăţişat cu barbă, uneori cu o uşoară deformaţie facială. Însemnele sale erau: ciocanul, cleştele fierarului şi nicovala. Purta o bonetă şi o scurtă care-i lăsau liber braţul drept. Saturn – este o divinitate agrară de origine latină. Patrona belşugul, bogăţia, abundenţa. Era propagatorul viţei de vie şi îngrăşătorul ogoarelor.

Minerva

Zeiţă cunoscută la etrusci şi la greci. Era patroana înţelepciunii, a artelor şi a meşteşugurilor de tot felul. Împreună cu Iupiter şi cu Iuno formau o triadă divină.

Mercurius

Este zeul comerţului şi al comercianţilor, patrona câştigurile dobândite din schimburile negustoreşti. Avea ca pasăre sfântă cocoşul iar în reprezentări era cu o pungă în mână.

Faunus

Este zeitatea animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor şi din această cauză purta numele de Lupercus. Avea

drept asociată pe Fauna şi Bona Dea (Zâna bună) şi Ops.

Fervoarea religioasă romană creşte sensibil în epoca imperială. Caesar şi Augustus sunt divinizaţi după moarte. Deşi succesorii lor nu împărtăşeau automat acelaşi destin, acest fapt a creat un precedent din plin exploatat după aceea, când împăraţii şi intimii săi au fost adesea zeificaţi încă di timpul vieţii. Caesar a inaugurat şi cumulul, care va deveni indisolubil, al funcţiei de imperator şi al aceleia de şef religios, pontifex maximus. La fel ca şi cultul vechilor zei, cultul imperial îşi avea preoţii şi ceremoniile sale proprii. Templele erau consacrate împăraţilor, fie singuri, fie în asociere cu câte un venerabil antecesor sau cu o zeitate recentă. În sec. al III-lea împăraţii tind să se identifice zeilor: Septimius Severus şi soţia sa, Iulia Domna, sunt adoraţi ca Iupiter şi Iunona. Cultul imperial este o inovaţie care marchează sfârşitul religiei romane tradiţionale, constituind etapa desuetă a sa. Mircea Eliade afirma că dacă în epocă există ceva viu cu adevărat, apoi acestea sunt sintezele intelectuale elenistice, pe de o parte, şi misterele, pe de alta. Pentru a frâna răspândirea masivă a creştinismului, scriitorii păgâni recurseseră la vechile mituri platonice, conferindu-le, astfel, un puternic simbolism. Celsus în sec. al III-lea, Porfir în sec. al II-lea, împăratul Iulian, Partidul “păgân” al lui Symmachus şi platonicienii Macrobius şi Servius, la sfârşitul sec. al IV-lea, vor opune totalitarismului creştin o viziune religioasă pluralistă, străduindu-se să înglobeze şi să recupereze toate credinţele trecutului, chiar şi acelea care, la prima vedere, repugnau raţiunii. Elita romană se va mai hrăni din aceste credinţe până la căderea Imperiului, după care acestea îşi vor continua existenţa lor subterană în Bizanţ

.

45

Bibliografie

1. Eliade/Culianu – "Dicţionar al religiilor", Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

2. Drimba, Ovidiu – "Istoria culturii şi civilizaţiei", Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, Bucureşti, 1984.

3. Stan, Alexandru şi Rus, Remus – "Istoria religiilor", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.

Dacii la Roma

Dacii s-au aflat la Roma, împreună cu alte popoare aflate în regiunea cunoscută azi sub numele de Balcani, cum ar fi ilirii, încă din perioada cuprinsă între anul 44 î.Hr. (moartea lui Iulius Caesar şi anul 31 î.Ch., corespunzător instaurării principatului lui Augustus. Ei aveau mai multe preocupări, însă, în principal, erau gladiatori, şi li se potrivea destul de bine, ţinând seama de caracterul dacilor care preferau lupta individuală. Gladiatorii se antrenau în mici arene numite "ludus". Se cunosc patru denumiri ale acestor arene: Dacicus, Gallicus, Magnus, Matutinus. Existenţa arenei Dacicus arată că erau un număr mare de daci care luptau ca gladiatori. Mai târziu când Dacia a devenit provincie romană, ei şi-au îndreptat atenţia mai mult

către activitatea militară, devenind membri ai gărzii imperiale - pretorieni, şi în garda călare - equites singulares. Inscripţiile pietrelor funerare ale soldaţilor ce au aparţinut gărzii imperiale ţin, în mod deosebit, să amintească locul de origine al defuncţilor; de exemplu: natione Tharx - pentru traci.

Astfel, se remarcă cea a lui Lucius Avilius Dacus, al cărui nume e sculptat în marmură, în anul 70 d.Ch., deci anterior cuceririi Daciei. O altă inscripţie a fost descoperită pe Via Flaminia, şi este dedicată memoriei reginei Zia, văduvei regelui costobocilor, Dieporus, pusă de nepoţii ei Natoporus şi Driglisa. Se pare că pe Via Flaminia erau găzduiţi ostateci de

origine regală şi nobilă. Prezenţa dacilor la Roma, în garda imperială, este relevată şi de multele inscripţii în marmură, dedicate împăraţilor, şi pe care se aflau şi numele soldaţilor şi unde erau precizate şi locurile de origine: Aurelius Valerianus Drubeta, Antonius Bassinass Zermizegetusa, Titus Lempronius Augustus Apulum. S-a constatat că aproape 120 de nume sunt dacice, dintre care 15, proveneau din Sarmizegetusa. Printre aceştia se remarcă Claudiano, centurion din cohorta a VI-a. Mai trebuie amintit cazul lui Iulius Secondinus, natione Dacus, pretorian rechemat în serviciu, care a ajuns la vârsta de 85 de ani, în condiţiile în care în acea vreme rar se ajungea la vârsta de 50 de ani.

Imperiul Mogul

46

(în limbile persană: هند مغولی :Gurkâni; urdu ,گوركانى Solṭanat Moġuli Hend sau ,سلطنتسلطنت ہمغلی , Muġalīh Sulṭanat) a fost o importantă putere imperială pe subcontinentul

indian între începutul secolului al XVI-lea şi mijlocul celui de-al XIX-lea.

În momentul de maximă dezvoltare, pe la anul 1700, Imperiul Mogul controla aproape întreg subcontinentul indian şi regiuni întinse ale Afganistanului. Populaţia imperiului este estimată între 110 şi 130 de milioane de locuitori, cu un teritoriu de peste 5 milioane de km 2 .[1]

După anul 1725, imperiul a intrat într-un proces rapid de declin. Declinul imperiului a fost explicat prin izbucnirea războaielor de succesiune, a unor revolte locale generate de crizele de combustibil, prin creşterea conflictelor religioase şi prin acţiunea distructivă a colonialismului britanic. Ultimul împărat, Bahadur Shah al II-lea, a cărui stăpânire ajunsese să se limiteze doar la regiunea oraşului Delhi, a fost luat prizonier şi mai apoi exilat de britanici după izbucnirea revoltei indienilor din anul 1857.

Perioada clasică a Imperiului Mogul a început odată cu urcarea pe tron în 1556 a Akbar cel Mare şi s-a încheiat cu moartea lui Aurangzeb din 1707. Imperiul a mai continuat să existe pentru următorii 150 de ani. În această perioadă, imperiul a fost caracterizat de o administraţie supercentralizată. Cele mai imortante monumente mogule, cea mai importantă moştenire a lor, datează din această perioadă.

Bibliografie

1. ̂ John F Richards, The Mughal Empire, vol I.5 al „New Cambridge History of India”, Cambridge University Press, 1996

Jalaluddin Muhammad Akbar

Jalaluddin Muhammad Akbar sau Akbar cel Mare (n. 15 octombrie 1542 la Umarkot, Madhya Pradesh, †d. 15 octombrie 1605 la Agra) este Mare Mogul în Imperiul Mogul între anii 1556-1605. Este succesorul tatălui său, Nasir ud din Muhammad Humayun, şi, împreună cu Ashoka, se numără printre cei mai însemnaţi stăpânitori mongoli ai Indiei.

Biografia

În tinereţe, în perioada regenţei, l-a avut ca tutore pe Bairam Khan. Imperiul Mogulilor se afla în acel timp într-o criză serioasă, mogulul având sub control numai oraşul Delhi, cu unele localităţi din regiune.Akbar, împreună cu tutorele său, înving în

bătălia a doua de la Panipat (1556) pe Hemu, un ministru al lui Suri. În octombrie 1556, Akbar ocupă Delhi, declarându-l independent.În anul 1560 preia conducerea de la regentul Bairam Khan, iar în 1561 permite ca fratele său, Adham Khan, să fie ucis de tabăra opusă.Ajungând la putere, întreprinde o serie de

incursiuni războinice, încununate cu succes.În aceste războaie foloseşte elefanţi de luptă, o cavalerie mobilă şi uşoară, tunuri de artilerie, muşchetari şi o trupă de recunoaştere (pionieri).Trupele sale militare erau antrenate şi în perioadele de pace, prin acţiuni de vânătoare.În multe ciocniri militare participă personal la luptă,

47

dând dovadă de iscusinţă şi curaj.Diplomaţia lui consta în tratarea cu mărinimie a adversarului învins, cu scopul de a-l câştiga ca aliat. Cu aceeaşi diplomaţie încheie căsătorii, asigurându-şi aliaţi puternici .De partea raipuţilor, adversarii lui Akbar, erau conducătorul rana Udai Singh (reg. 1537-1572) şi conducătorul merawar Pratap Singh (reg. 1572-1597). În 1567-1568, Akbar atacă Chitor. Udai Singh se retrage şi întemeiază Udaipurul.După cucerirea Chitorului, Akbar permite ca populaţia locală să fie măcelărită fără rost.Cu toate că grosul trupelor raipute n-a capitulat niciodată în faţa lui Akbar, acesta izbuteşte să atragă de partea sa o parte din conducători (de ex.Raja von Amber).

Până în anul 1580, Akbar reuşeşte să întemeieze un imperiu stabil în nordul Indiei, care se întindea de la oraşul Kabul până în provincia Bengal.Imperiul este ameninţat de două răscoale mari: a nobililor musulmani afgani şi a turco-mongolilor. Aceştia voiau să-l aducă pe tron pe fratele lui vitreg, Hakim, prinţ de Kabul.Aceste răzvrătiri au loc între anii 1580-1581. Akbar recucereşte personal oraşul Kabul.Din izvoarele istorice reiese că nemulţumirile erau mai puţin de natură religioasă, ci mai mult provocate de regimul central, care favoriza unele grupe etnice.În anii 1564 şi 1580 (Dshisja), Akbar scuteşte de impozit religios pe cei de altă religie decât cea musulmană, acordând multe drepturi călăreţilor

hindu. Kabul fiind condus de un hindu, Akbar caută să evite o nouă revoltă în oraş, căsătorindu-se cu prinţese hindu.Operele musulmane ca, de exemplu, Mahabharata, au fost traduse în limba hindu de musulmanul ortodox Badauni, acesta fiind sărbătorit la curte, unde limba oficială era cea persană.Înainte de moartea lui Akbar apar conflicte generate de rivalitatea dintre Akbar şi fiul său cel mare, Selim (Jahangir). Acesta îl ucide pe ministrul Abu Fasl şi porneşte contra oraşului Agra. La intervenţia femeilor, se ajunge la o împăcare (1602-1603) .Cu toate că Akbar voia să-l îndepărteze de la tron pe fiul său Selim, nu are de ales, deoarece ceilalţi doi fii ai săi sunt decedaţi.

Cultura

Diwan-i-Khas, Hala privată de audienţă din Fatehpur Sikri

Pe lângă talentele sale militare, Akbar era un filozof şi un gânditor. Cu toate că Badauni îl numeşte cu duşmănie gunoiul Islamului, pe Akbar l-a preocupat o viaţă întreagă căutarea credinţei adevărate. Gândirea lui tolerantă este numită de musulmani Sufism şi de hindu Bhakti, Sikhismus.

El a chemat la curte reprezentanţi ai diferitelor religii, printre care şi pe iezuiţii portughezi, ca de exemplu Rodolfo Acquaviva din Goa.În 1579, a ţinut personal o predică în moschea din Fatehpur Sikri.

48

Toleranţa lui faţă de diferitele religii din Imperiu îi asigură stabilitatea domniei.Pe lângă acestea, Akbar este interesat de muzică. La curtea sa este adus Mian Tansen (1562), un muzician hindu cu renume legendar. Dovedeşte interes şi pentru arhitectură, făcând planul unei noi capitale (1569-1576) în Fatehpur Sikri, situat în Caşmir, localitate aproape nelocuită în zilele noastre.

Arta anticăse referă la diverse tipuri de artă care se aflau în culturile societăţilor antice, cum ar fi, China,

India, Mesopotamia, Egipt, Grecia, şi Roma.

Arta egipteanăÎncă din cele mai vechi timpuri arta egipteană[1] a fost una dintre cele mai originale. Originile ei le găsim în preistorie şi protoistorie. Egiptul antic înconjurat de Marea Mediterană, deşert şi Marea Roşie, a fost foarte rar atacat de duşmani. Izolarea, dezvoltarea economică şi socială lentă precum şi păstrarea tradiţiilor locale fac ca civilizaţia şi arta egipteană să reziste de-a lungul timpului. Aceasta explică faptul că arta egipteană nu are influenţe din afară.

Piramidele lui Keops, Kefren şi Mikerinos

Conservatoare, evoluând foarte puţin în timp, arta egipteană, şi-a păstrat trăsăturile specifice, fiind profund ataşată puterii faraonului. În Egipt, faraonul, reprezintă puterea absolută în stat.

Lui i se atribuie calităţi supranaturale şi originie divină. În timpul vieţii, faraonul este fiul zeului soare, iar după moarte este conducător suprem al armatei, al cultului, conduce ritualurile sacre

şi este judecător şi legiuitor. În religia egiptenilor se găsesc sute de zei, deoarece este politeistă. Egiptenii, considerau că zeii au creat lumea, iar viaţa lor pe pământ este

49

coordonată de ei. Cultul zeilor se oficia prin ritualuri secrete de către preoţi în lăcaşuri de cult numite temple. Fiind cei mai credincioşi oameni din antichitate, egiptenii credeau atât în zei, dar şi în viaţa de apoi. Egiptenii credeau că viaţa este veşnică, continuând şi după moarte, pentru ei moartea era o trecere într-o altă viaţă. În antichitate, egiptenii considerau că omul este alcătuit din trup ca fiind partea materială, şi suflet(Ka), partea spirituală. Astfel se considera că, sufletul se eliberează de trup şi continuă să trăiască liber, prin moarte întorcându-se, în fiecare dimineaţă în trup, după o călătorie făcută noaptea în lumea nopţilor. Pentru a trăi veşnic trupul era îmbălsămat şi adăpostit în

"casele pentru enternitate" în care se aflau şi statuile defuncţilor.

Arta egipteană, are un profund caracter religios şi funerar, acesta regăsindu-se în arhitectură, sculptură şi pictură. Arta egipteană, este o „artă de curte”, prin care faraonul îşi arată puterea şi bogăţia lui. Astfel, putem întâlni construcţiile uriaşe ridicate şi statuile faraonilor şi ale zeilor supradimensionate. Datorită conservatorismului artei egiptene, fiind respectate anumite reguli ce limitează libertatea de creaţie a artiştilor, aceasta are o evoluţie lentă.

Arhitectura

Arhitectura religioasă şi funerară reprezintă cea mai importantă secţie din arta Egiptului antic. Aceasta cuprinde morminte, temple de cult şi funerare.

Templele de cult există în fiecare oraş, fiind închinate unui singur zeu(sau faraon). În templu se găsea statuia zeului, şi tot aici era locul pentru oficierea ritualurilor de cult, făcute de preoţi şi Marele Preot. Templele sunt construite în plan rectangular şi sunt formate din mai multe camere. La intrarea în templu, se găsesc doi piloni în formă de piramidă. Tot aici observăm o alee de acces cu statui de sfincşi iar lângă intrarea principală, un Obelisc pe care se observă hieroglife, ce ne dezvăluie viaţa zeului.

Mikerinos şi regina sa.

Templul are o poartă îngustă şi înaltă, pe care dacă o treci descoperi o curte interioară cu altare de rugăciune aflate în coridoare acoperite şi susţinute de coloane. Pentru a aduce ofrande şi a se ruga zeilor, credincioşii au acces numai în această curte. După curtea interioară, ajungem în sala hipostilă ce are multe coloane uriaşe ce sunt decorate cu picturi, sau hieroglife. Sanctuarul este format din mai multe camere şi coridoare secrete. Statuia zeului poate fi găsită în cea mai îndepărtată şi întunecoasă cameră dintre acestea. Templul de cult este o construcţie de mari dimensiuni, fiind construit pe baza sistemului stâlp-grindă. Acest sistem era cel mai des folosit de constructorii din

50

antichitate. Costructorii egipteni nu foloseau arcul sau bolta. Coloana egipteană este constituită din piatră, are o înălţime impunătoare şi are rol de

susţinere dar şi decorativ prin forma specială a fusului sau capitelului. Fusul coloanei are formă cilindrică, iar suprafaţa este netedă sau fasciculată

imitând tulipini de flori. Culorile folosite pentru coloane sunt:roşu, albastru, verde sau galben. Pe coloane se observă hieroglife iar capitelurile au formă fie de plante ce se găsesc prin zonă(lotus, palmier), fie reprezintă capete de zeiţe(Hator şi Isis).

Mormintele sunt cele mai importante deoarece acestea sunt considerate de egipteni "locuinţe pentru eternitate", folosite ca adăpost în viaţa veşnică. Ele sunt construite diferenţiat în funcţie de poziţia socială a defuncţiilor. Astfel exsistă mastabale şi piramide. Mastabalele sunt construite în plan simplu, rectangular, pentru oameni bogaţi şi clasele conducătoare. Ele sunt împărţite în două zone: terestră, şi subterană. În zona terestră se află camera ofrandelor unde se face oficierea ritualurilor de cult, şi serdapul unde se găseşte statuia defunctului. Zona subterană este formată din camere mortuare unde sunt aşezate sarcofagele

defuncţiilor şi coridoare de acces.

Piramidele sunt construite pentru faraoni şi familiile lor. Materialul folosit pentru construcţia acestor fiind piatra. Interiorul acestora este format din mai multe spaţii, astfel în acestea se găsesc: camera ofrandelor, serdapul şi camere mortuale iar în partea subterană a piramidei întâlnim nenumărate coridoare, sau camere mortuare separate la care se ajunge greu. Piramidele erau construite încă din timpul vieţii defuncţiilor. Prima piramidă construită a fost în trepte şi a aparţinut faraonului Djeser de la Sakkarah, urmând apoi forma romboidală, şi apoi

forma de piramidă propiuzisă.

Templul funerar este o construcţie de mari dimensiuni şi foarte complexă. Acesta are rol de templu de cult(dar şi de mormânt în subteran). Templele sunt construite pentru faraoni şi familiile lor, ele putând fii săpate fie parţial în stâncă şi se numesc semihipogee, sau integral în stâncă, numindu-se hipogee. Arhitectura egipteană, mai cuprinde pe lângă tipurile de construcţii descrise mai sus şi altele cum ar fi: palate, case particulare, forturi de apărare etc.. La construirea acestora s-au folosit cărămizi uscate la soare ce rezistă puţin în timp. Aceste tipuri de construcţii sunt amintite în textele hieroglife.

Sculptura

Sculptura fiind o secţie importantă a artei egiptene, este formată din basoreliefuri, altoreliefuri şi realizatea statuilor de mari şi mici dimensiuni. Materialele folosite pentru sculptură sunt: piatra, lemnul şi metalul(aur;argint). Şi sculptura respectă

regulile stricte ale egiptenilor, fiind realizată în aşa fel încât să exprime trăsăturile specifice egiptene. Credinţa în zei şi viaţa veşnică, au determinat regulile stricte cum ar fi: hieratismul, frontalismul şi supradimensionarea.

51

Scribul

Egiptenii considerau că în pragul morţii, sufletul este judecat de zei după faptele bune sau rele din timpul vieţii de pe pământ şi în funcţie de acestea, acesta poate să ajungă în lumea veşnică. Ceremonialul funerar are 3 momente importante: momentul de aşteptare a judecăţii când corpul este încremenit cu privirea fix înnainte; al doilea este momentul deschiderii gurii pentru ieşirea sufletului şi captarea energiei sacre folosită în vederea trecerii în viaţa veşnică; al treilea moment fiind păşirea cu piciorul stâng în viaţa veşnică.

Hieratismul ne prezintă calmul şi liniştea, lipsa de expresivitate a chipurilor exprimând astfel delimitarea personajelor de viaţa pământeană şi aşteptarea dreptului la nemurire. Acest canon se realizează prin încremenirea trupurilor şi lipsa de expresivitate a chipurilor, acestea fiind exectuate în aşa fel încât bărbia să fie uşor ridicată, calota craniană lăsată pe spate, ochii măriţi şi privirea aţintită spre orizont.

Frontalismul exprimă vederea frontală, din faţă a personajelor realizate. Astfel, o statuie tritidimensională, te obligă să o priveşti frontal pentru a înţelege semnificaţia ei. Astfel de statui înfăţişază personaje(zei,faraoni) în picioare sau stând fiind simetrice. Simetria se realizează prin aşezarea formelor anatomice identic de o parte şi pe alta a unei axe de simetrie dusă ipotetic de la baza nasului la sol. Cu toate acestea, simetria este relativă pentru că nu se poate realiza o identitate absolută între cele două părţi. Majoritatea statuilor egiptene realizate reprezentând personaje cu braţele lipite de corp şi cu pumnii strânşi prezintă o asimetrie în cazul piciorului stâng care face pasul spre înnainte în relaţia cu piciorul drept. O altă

asimetrie poate fi observată în cazul când unul din braţe poate fi adus în dreptul inimii nemaifiind simetric cu celălalt. În pictură şi relief, frontalismul este realizat diferit: capul şi picioarele sunt reprezentate din profil, iar umerii, pieptul şi ochiul sunt văzute frontal.

Masca lui Tutankamon

52

Supradimensionarea se realizează prin reprezentarea zeilor şi a faraonilor mai mari decât celelalte personaje pentru a exprima sacralitatea lor. Atât statuile cât şi relieful este realizat pentru a decora pereţii mormintelor, templelor, sau palatelor regale. Compoziţiile sunt sub formă de frize, iar tematica este diversificată, astfel încât alături de procesiuni religioase sau funerare, ritualuri sacre şi de înmormântare pot apărea, subiecte din viaţa de zi cu zi(scene de muncă, vântoare etc.). În perioada Regatului Nou, sculptura egipteană exprimă rafinament şi eleganţă prin stilizări şi deformări anatomice, cum ar fi: prognatism accentuat, susţinerea exagerată a gâtului, proeminenţa abdomenului, fragilitatea şi lungirea membrelor. Câteva exemple pot fi: Statuia faraonului Kefren, prinţul Rahotep şi soţia sa, Scribul, Portretul lui

Nefertiti, masca de aur a lui Tutankamon etc..

Pictura

La începutul artei egiptene, pictura se confunda cu relieful, dar pe parcurs pictura murală devine o secţie importantă, de mare amploare, luând locul acestuia. În decorarea pereţiilor de morminte, temple sau coloane. Tehnica frescei este folosită des, iar scenele sunt aşezate în frize pe tot peretele, de la sol, la tavan. Tematica e bogată variată cu scene din viaţa coditiană(banchete, dansuri, petreceri sportive, etc.) sau ritualuri de cult şi înmormântare. Şi în pictură se foloseşte legea frontalismului, şi uneori a hieratismului. Personajele sunt statice sau în mişcare, încadrate în peisaj, sau aşezate pe etaje sugerând adâncimea. Formele din desen sunt delimitate cu o linie neagră, accentuată, iar culorile sunt fără nuanţări,

uniforme. Atât în relief cât şi în pictură există o diferenţă între simplitatea şi schematismul reprezentărilor umane şi corectitudinea şi în mulţimea detaliilor în realizarea animalelor. În Regatul de Mijolc, apar elementele simbolice sau magice şi diversificarea paletei cromatice, astfel pictura realizându-se prin folosirea culorilor primare, complementare, contraste închis-deschis şi griuri colorate. O altă remarcă, ar fi că în Regatul Nou când fresca era dominantă în decorarea templelor, mormintelor, sau palatelor observăm modificarea culorilor, acestea devenind mai transparente, nuanţate determinând o picturalitatea era deosebită în raport cu cele de până acum. Exemple de freşte:Gâştele de la Meidum, Pisică la pândă, Coţofana, Muzicienele, Dansatoare, Freştele de la Beni-Hassan etc.

Arta mesopotamianăCultura Mesopotamiei datează din acelaş timp cu cea a egiptului antic. Mespotamia se află între fluviile Tigru şi Eufrat, de

aceea, ea se consideră a fi "Ţara dintre fluvii". În comparaţie cu Egipt aceasta nu este foarte dezvoltată. Mesopotamia fiind

53

localizată pe trasee importante comerciale dintre Iran şi Marea Mediterană având un avantaj asupra comerţului, însă din cauza marilor averi pe care le deţinea, aceasta influenţa noi atacuri din partea duşmanilor. Oraşe-stat precum: Ur, Uruk, Lagash etc. s-au mărit datorită economiei favorabile. Aceste oraşe putând crea pe o perioadă limitată ţări rezistente cum ar fi: Sumerul, Babilonul. Mesopotamienii credeau în mai mulţi zei, aceste culturi se oficiau în temple.

Perioada de dezvoltare este în:

- perioada sumero-akkadiană (din mileniul III î.Hr.)

- perioada asiriană (este ultima perioadă de dezvoltare aceasta fiind între secolele IX-VII î.Hr.)

- perioada Noului Babilon(între secolele VII-VI î.Hr.)

Arta sumero-akkadianăArta Sumero-akkadiană s-a extins din cauza unor centre de cultură aflate în oraşele Uruk, Akkad şi Lagash. Arta s-a extins mai ales în domeniul religiei politeiste şi puterii regale pentru a exprima gloria sa.

Arhitectura era bazată în special în domeniul apărării, deoarece, sumero-akkadieni erau războinici, cel mai des construit fiind tipul de palatul-fortăreaţă care este apărat de ziduri înalte, groase, neavând deschideri, terase artificiale, şi aşezate foarte sus.

Regele Gudéa

Palatele erau construite pe plan dreptunghiular , acestea sunt clădiri complicate, cu camere, recepţii, bucătării, băi etc. . Camerele erau localizate pe lângă curtea interioară acestea nevaînd ferestre ci find acoperite cu tavane şi bolţi. Palatul-

fortăreaţă avea un templu şi un zigurat.

Templul cuprindea vestibulul şi sanctuarul în care se afla statuia de cult. Ziguratul este un turn construit în 7 etaje, fiecare colorat diferit conform unor simbolouri mistice iar la ultimul etaj are o

capelă folosită pentru a oficia slujbele religioase sau pentru cercetările astrologice. Atât palatelele, templele cât şi ziguratul, se construiau din cărămidă şi foarte puţin din piatră şi lemn. Acestea erau decorate cu cărămidă smălţuită şi reliefuri.

54

Sculptura pune în evidenţă atât statuile ce înfăţişau regi şi personalităţi importante ale statului cât şi relieful

având o tematică inspirată preponderent din lupte şi războaie. Prin prezentarea victoriilor obţinute împotriva duşmanilor

relieful prezenta defapt gloria statului. Exemple pot fi: Statuile lui Gudéa, Stela regelui Naram Sim, Stindradul din Ur.

Arta asiriană

Arta asiriană se întâlneşte şi înfloreşte în oraşe importante ca Assur şi Ninive. Această artă are influenţe sumero-akkadiene şi babiloniene datorită extinderii teritoritoriilor ocupate de asirieni.

Relief din Ninive

Arhitectura este reprezentată în mare parte

de construcţii impunătoare cum sunt palatele ridicate pe terase artificiale înalte. Palatele aveau porţi de intrare înalte, scări monumentale, turnuri şi creneluri. Turnurile erau decorate în relief având scene cu animale reale sau

fantastice. Palatele se întindeau pe suprafeţe foarte mari, iar între zidurile acestora se găseau curţi interioare precum şi camere de locuit şi anexe aşezate în grup. Nelipsitul şi importantul zigurat era ridicat pe şapte etaje se afla în mijlocul palatul.

În sculptură ca piese de rezistenţă se evidenţiază statuile şi relieful. Astfel întâlnim statui importante, impunătoare de 3-4 metri înălţime înfăţişănd regi sau figuri de animale fantastice cu trupul de animal şi capete de om, cu aripi şi 5 picioare. Relieful contribuie la ornamentarea pereţiilor palatelor sub forma frizelor ce înfăţişau de obicei regi pe tron, şiruri de prizonieri, scene de lupte sau vânătoare şi zeităţi înaripte ca exemple putem aminti: Statuia regelui Assurnasyrpal II sau Assurbanipal la vânătoare, Leoaică rănită, Leu argonizând.

Arta babiloniană

Începând cu mileniul II î.Hr. Babilonul ajunge a fi cel mai important oraş comercial şi militar datorită victoriilor obţinute de regii babilonieni asupra mesopotamiei.

Poarta zeiţei Iştar

Arta babiloniană cunoaşte două etape de dezvoltare: arta Vechiului Babilon între secolele XVIII şi XV î.Hr. şi arta Noului

Babilon, seceolele VII şi VI î.Hr..Datorită bogăţiei imense acumulată prin obţinerea

55

victoriilor în războaiele lor, babilonienii au ajutat la dezvoltarea artei lor.

Arhitectura. Şi în babilon se construiau foarte mult palatele de tip fortăreţă ce erau decorate cu cărămizi construite policrome sau reliefuri din aceleaşi materiale. Ca motive decorative babilonienii foloseau animale, flori sau figuri geometrice. Cu

toate că Babilonul a suferit nenumărate distrugeri, acesta a fost reconstruit de către Nabucodonosor al II-lea care a refăcut vechile fortificaţii şi a pus în faţa acestora, la intrare Poarta zeiţei Ishtar. Tot în această perioadă sunt realizate şi minunatele grădinile suspendate ale semiramidei şi Templul lui Marduk(sau Turnul Babilonului

Arta persanăDupă stăpânirea Asiei occidentale şi Egiptului, şi formarea în secolul al VI-elea î.Hr. a unui imperiu important, arta persană cunoaşte o dezvoltare deosebită în oraşe ca Susa, Ekbatana şi Persepolis

Arhitectura este reprezentată de palatele aşezate pe terasele artificiale de dimensiuni mari şi decorate din abundenţă.

Arcaşii din garda lui Darius I-Susa

Persanii au construit şi morminte săpate în stâncă numite hipogee. Cultura persană fiind deosebit de bogată, ne dă date privind primul alfabet, cunoştinţe despre matematică, astronomie primele legi juridice ş.a..În domeniul arhitecturii, persanii sunt creatorii arcurilor şi bolţilor ce reprezintă o alternativă la sistemul stâlp-grindă mult mai simplu. Tot aceştia realizează pentru prima dată construcţii folosind un liant pe bază de bitum care asigură solididatea construcţilor. Persanii au fost primii care foloseau pentru decorarea pereţiilor cărămida smălţuită şi policromă.

Arta cretano-micenianăCreta

Civilizaţia cretană se dezvoltă odată cu cele egiptene şi mesopotamiene cunoscând apogeul între secolele XVI şi XV î.Hr. şi de aceea are influenţe atât din partea

Egiptului cât şi din cea a Mesopotamiei. Creta este o insulă aşezată la distanţe egale de Europa, Asia şi Africa. Ea a avut o importantă contribuţie la formarea culturii şi artei greceşti. Civilizaţia Cretană fiind o civilizaţie urbană, se dezvoltă prin

56

înflorirea oraşelor cum ar fi: Cnossos, Phaistos, Haggia-Triada şi Gurnia.

Palatul din Cnossos

Dezvoltarea acestor oraşe este posibilă datorită înfloririi meşteşugurilor şi comerţului, iar din punct de vedere religios acestea au o religie politeistă. Datorită lipsi datelor, nu se ştie şi numărul zeităţilor cretane dar cele mai importante par a fi zeităţile feminine reprezentând fertilitatea şi renaşterea naturii, şi

taurul, ca animal sfânt. Ritualurile religioase ale cretanilor erau desfăşurate în aer liber, în mici capele sau în anumite săli din interiorul palatului regal.

Arhitectura

Arhitectura cretană are ca piesă de rezistenţă palatul cretan, ca fiind centrul

administrativ şi religios al oraşului, precum şi reşedinţa regală. Construcţia este impunătoare, cu 1-2 etaje fiind aşezat pe o colină, planul său urmărind configuraţia terenului. La exterior, palatul cretan este înconjurat de ziduri din cărămidă fără a avea aspect de fortăreaţă ca palatul

mesopotamian. Datorită poziţiei geografice favorabile şi a reliefului acesteia, stâncos fiind prezintă o mai mare siguranţă nefiind nevoie de a se construi ziduri groase de apărare împotriva invaziilor exterioare. Palatul este deschis spre peisaj prin nenumărate loggii şi terase de unde se pot admira frumuseţiile naturii. Construcţia palatului este gândită în aşa fel încât să ofere locuitorilor săi confort şi delectare prin picturile, reliefurile şi coloanele colorate ce îl împodobesc. Această construcţie este foarte complicată, chiar labirintică, de formă neregulată. Palatul cuprinde una sau mai multe curţi interioare din care una este curtea centrală, cu dimensiuni de 52x25 metri, iar în jurul acesteia sunt construite camere în număr mare, coridoare întortochate ca nişte labirinturi, galerii şi pe alocuri terase şi loggi. Există camere pentru recepţie, tron, sanctuar, camere de locuit separat pentru femei şi băraţi, depozite ateliere etc..

Existau săli de baie dotate cu instalaţii de canalizare. În construcţia palatului este folosit sistemul simplu stâlp-grindă, iar coloanele sunt diferite de cele egiptene sau greceşti, fiind mai supţiri la bază şi mai mari spre capitel. Baza acestora este simplă, sub formă de tor iar coloraţia apare în roşu pentru fus şi negru pentru bază şi capitel.

57

Prinţul cu flori de Crin, Palatul din Cnossos(frescă)

Decorarea pereţiilor palatului este făcută cu nenumărate picturi murale, tehnica folosită fiind cea a frescei combinată uneori cu relieful în stuc. Aceste picturi sunt realizate pe suprafeţe mari de perete sau sunt delimitate de benzi decorative. Tematica este diversificată întâlnind de cele mai multe ori scene sportive, de dans şi mai rar de ritualuri. Compozişiile cuprind persoane puţine bine executate corespunzător din punct de vedere anatomic şi păstrând legea frontalismului.

Personajele sunt surprinse în mişcare, în diverse poziţii şi atitudini. Desenul personajelor este schematic, fără detalii fiind simplificat. În comparaţie cu trupurile umane redate simplistic, animalele domestice sau sălbatice sunt realizate cu mult mai corect şi realist fiind surprinse mai ales în mişcare. De nenumărate ori se întâmplă ca scenele să fie incluse în peisaje sugerate prin detaliile de vegetaţie. Culorile folosite la realizarea desenelor sunt luminoase, vii iar raportul închis-deschis, şi uneori nuanţarea culorilor sunt folosite pentru

delimitarea şi chiar modelarea formelor. În civilizaţia cretană, o secţie importantă reprezintă ceramnica ce se dezvoltă cu o mare rapiditate, aceasta fiind de cea mai bună calitate. ceramnica cretană este pictată sau decortă în relief, motivele ornamentale fiind geometrice, florale şi zoomorfe aşezate pe toată suprafaţa vasului. Printre cele mai frumoase obiecte de ceramnică întâlnim vasele Kamares care au pereţii supţiri cât coaja de ou, de exemplu Vasul cu caracatiţă.

Micene

Poarta leilor-Micene

Între secolele XV-XII î.Hr. micenienii aşezaţi în Pelopenez au o civilizaţie originală diferită de cea cretană. Micenienii sunt un popor de războinici despre care se ştie foarte puţin din punct de vedere al religiei, obiceiurilor, sau a istoriei. După cucerirea Cretei, micenienii realizează o dezvoltare rapidă atât economic cât şi cultural artistică. Unul din cele mai importante oraşe Micene este cunoscut pentru bogăţia şi frumuseţea sa.

Palatul şi mormântul

reprezintă singurele tipuri de construcţii despre care

putem afla mai multe date. Palatul este diferit de

cel cretan prin accentuarea funcţiei de

58

protecţie a locuitorilor. Astfel acesta este construit ca o fortăreaţă înconjurat de ziduri înalte şi groase din piatră brută, nefasonate numite ziduri ciclopice şi prevăzut cu turnuri de apărare. palatele au porţi de intrare(exmplu:Poarta leilor-Micene), coridoare boltite din piatră, o cameră centrală de formă dreptunghiulară numită megaron şi curţi interioare. Megaronul este o sală de dimensiuni mari de obicei 12-10 metri care are în mijloc vatra. Deasupra vatrei acoperişul sprijinit de coloane este întrerupt de o

porţiune pentru a lăsa să iasă fumul printr-o deschidere. Decorarea pereţiilor palatului este realizată prin picturi în frescă, iar tematica acestpra este bogată cuprinzând scene de război de vânătoare, sportive şi procesiuni de înmormântare sau religioase. Compoziţiile sunt realizate pe suprafeţe mari de perete şi sunt delimitate de ancadramente florale sau geometrice. Personjele sunt bine redate anatomic au poziţii, altitudini şi mişcări variate, respectă legea frontalismului. Culorile folosite sunt în

deosebi:ocru, galbenul albastrul, albul şi negrul, exemple:Palatele de la Micene şi Tirind;Fresce:Vânătoarea de mistreţi, Doamna cu caseta, Doamne în trăsure-Palatul din Tirind. Mormintele miceniene sunt de formă circulară(tholos), şi acoperite cu cupole. Diametrul bazei circulare este de 15 metri iar înălţimea deasemenea. Cupolele sunt construite din blocuri de piatră fasonate aşezate în cercul concentrice şi în retrageri succesive, fără mortar.

Masca mortuară de aur a lui Agamemnon

Aceste morminte ascund obiecte de podoabă, măşti mortuare, scuturi şi arme

ceea ce duce la concluzia că luptătorii erau înmormântaţi cu întregul echipament militar, exemple de morminte regale sunt:Mormintele regale de la Micene(Mormântul lui Atreu).În comparaţie cu cretanii, foarte buni ecramnişti, micenienii se evidenţiază prin faptul că sunt foarte buni meşteşugari în prelucrarea metalelor(aur, argint, bronz) astfel ei executau diverse obiecte din aur şi argint cum ar fi:bijuterii, vase, arme, scuturi şi măşti mortuare de exemplu Vasele de aur de la Vafio, Masca mortuară a lui Agamemnon.

Arta greacăVechea Grecie-Ellada aşezetă în bazinul oriental al Mării Mediterane cunoaşte o dezvoltare economică deosebită. Datorită

acestui fapt, arta greacă atinge un nivel superior de dezvoltare nemaipomenit la celelalte popoare din antichitate. Civilizaţia

59

greacă este o civilizaţie deschisă, diferită de celelalte civilizaţii(egipteană, mesopotaminaă ş.a.) deoarece prin fenomenul de colorizare se realizează schimburi comerciale şi cultural artistice. Prin colonizare, civilizaţia greacă suferă influenţe din alte zone geografice, dar la rândul ei este cunoscută în lume. Grecia este un stat organizat în oraşe-state, sau polis-uri. Între aceste oraşe existau conflicte majore pentru realizarea celor mai frumoase construcţii sau sculpturi. Templul Erectheion, Arcropole, Atena

Între secolele V-IV î.Hr. polis-urile cunosc o formă superioară de conducere, democraţia sau conducerea conlectivă, prin care cetăţenii liberi ai cetăţii erau consultaţi în probleme importante ale acesteia. Arta greacă precum şi artistul grec devine astfel un artist-cetăţean care este legat de viaţa cetăţii şi exprimă îndoiala şi morala acesteia. În civilizaţia greacă, denumirea artistului este confundată cu cea a artizanului pentru că în greaca veche ignoră această diferenţă. elenii consideră că artistul(artizanul) este cel mai bun, cel mai iscusit, cel mai credincios. Primele sculpturi semnate dartează de la sfârşitul perioadei arhaice dar, abia în sec. V î.Hr. operele de artă apar semnate în mod curent de personalităţi artistice cum ar fi: Policlet, Fidias, Scopas şi alţii. Religia joacă un rol important în arta greacă. Grecii având o religie politeistă, credeau că toţi zeii lor trăiesc în Olimp. Zeii sunt umanizaţi, aceştia având

calităţile şi defectele oamenilor, dar pentru greci divinitatea întruchipa perfecţiunea, astfel acest lucru va fi reprezentat prin statuile de zei ce înfăţişau trupuri armonioase, tinere şi frumoase. Faţă de religia egipteană politeistă, religia greacă are un politeism antropromorf. Idealul perfecţiunii umane a fost ridicat la rang înalt în cultura şi arta greacă, astfel grecii aveau un ideal uman "omul frumos şi bun". Grecii puneau un deosebit accent pe sănptatea fizică şi morală a omului şi prin aceasta considerau omul, centrul universului. Arta greacă este prima artă ce pune

bazele unei concepţii antropocentriste. Tot omul, devine sursă de inspiraţie pentru sculptură, arhitectură sau pictură. Cunoaşterea exactă a anatomiei umane şi a trăsăturilor de caracter ale omului le regăsim în operele de artă pentru că, grecii îşi doreau să creeze în acelaşi timp frumosul şi perfecţiunea redând realitatea. În arta greacă, sunt eliminate toate realităţile urâte, cum ar fi: bătrâneţea, boala, defectele etc. şi sunt păstrate realităţile frumoase ale omului cum ar fi: frumuseţea, perfecţiunea, binele etc.. Artistul grec în realizarea operei sale, urmăreşte atât

redarea obiectelor şi fiinţelor aşa cum sunt, realist, cu toate trăsăturile particulare dar, în acelaşi timp se concentrează pe calităţile esenţiale ale obiectelor şi fiinţelor. Realismul artei, ne îndeamnă la cunoaşterea şi redarea omului aşa cum este, iar idealizarea ne arată aşa cum ar trebui să fie, tinzând spre perfecţiune.

Perfecţiunea în arta greacă ajunge la apogeu în perioada clasicismului, fiind o perioadă în care idealismul este la el acasă. Astfel templul este considerat un lăcaş idealizat, demn pentru o fiinţă perfectă cum este

60

zeul. În sculptură, statuile de zei sau atleţi sunt idealizate prin realizarea perfectă a trupului într-o armonie a părţilor. Statuia trebuia să exprime legătura dintre sănătatea fizică, trupească şi cea

spirituală. În sculptura greacă, aspectele generale tipice ale personajelor sunt puse în valoare, iar cele particulare sunt eleiminate. De aceea sculptura va fi reprezentată de personaje

în floarea vârstei, cu trupuri armonioase, sănătoase şi nu de copii sau bătrâni penru că aceştia erau imperfecţi şi nu erau compatibili cu idealul.

Arta greacă cuprinde 4 perioade de dezvoltare:

- perioada homerică(sec. XII-VIII î.Hr.)

- perioada arhaică (sec. VII-VI î.Hr.)

- perioada clasică (sec. V-IV î.Hr.) care cuprinde 2 perioade:

- clasicismul dezvoltat (sec. V î. Hr.)

- clasicismul târziu (sec. IV î.Hr.)

- perioada elenistică (sec. III-I î.Hr.)

Arhitectura

Arhitectura greacă urmăreşte realizarea unor construcţii funcţionale ce participă la organizarea oraşelor- cetate.

Ordinile de arhitectură. Pentru greci arhitectura exprimă spiritul raţionalist al artei şi se adresează unor fiinţe raţionale convingând prin ordine, echilibru şi armonie. Grecii au realizat

construcţii simple cu linii clare, simplitate ce se impune pentru că grecii au un simţ accentuat al ordinii. Construcţiile dau impresia de durabil, calm, stabiltate şi de echilibru. Pentru realizarea acestor edificii, grecii au folosit matematica, calculând precis raporturi dintre verticale şi orizontale, plin şi gol, structură şi decoraţie. Ca şi în sculptură, şi în arhitectură există o armonie matematică între întreg şi părţile lui componente. Ordinele de arhitectură au fost inventate de greci pentru pentru a stabili numrul, mărimea şi modul

cum sunt dispuse coloanele în ansamblul clădirii(mai ales în construcţia templelor). Ordinul exprimă aşezarea într-un raport armonios a platformei, coloanei, antablamentului şi frontonului, raportându-se în permanenţă la dimensiunile omului. Sunt trei ordine: doricul,ionicul, şi corinticul. Aceste ordine au apărut în perioade diferite, în locuri diferite şi au trăsături diferite.

Ordinul doric a apărut în perioada arhaică şi s-a dezvoltat în Peloponez şi în sudul Italiei(Sicilia).

Acesta exprimă robusteţete, prin forme puternice, profile şi decoraţii sobre.

Ordinul ionic este al doilea ordin, în ordine cronologică apărut în perioada arhaică dezvoltându-se în coloniile din Asia Mică şi în insulele din Marea Egee. Faţă de doric, ionicul este mai bogat decorat şi are proporţii mai elegante.

Ordinul corintic apare la sfârşitul perioadei clasice, în Asia Mică, şi este caracterizat ca fiind o expresie a bogăţiei

61

decorative şi a eleganţei. El se aseamănă în mare parte cu ionicul, doar capitelul este mai înalt şi mai decorat.

Doricul-platforma pe care este aşezat templul are mai multe trepte înalte, iar coloana este aşezată direct pe stilobat(ultima treaptă a platformei), fără bază, are fusul tronconic, cu sau fără canelur(şenţuleţe verticale), şi capitel simplu format din echină şi abacă. Antablamentul este format din arhitrava continuă, friza-cumetope(decorate cu bazoreliefuri sau colorate) şi triglife-şi cornişa.

Frontonul reprezintă triunghiul format de cele două pante ale acoperişuri şi este decorat cu basoreliefuri sau statui adosate timpanului.

Ionicul este caracteristic platformei formată din mai multe trepte dar mai puţin înalte faţp de doric, coloana sprijinindu-se de stilobat cu ajutorul unei baze. Fusul coloanei este cilindric şi mult mai zvelt şi elegant având obligatoriu caneluri care sporesc senzaţia de verticalitate. Capitelul este format din frunze de acand(1-2 şiruri) şi volute răsucite(inspirate după

coarnele de berbec. Antablamentul este format din arhitravă(cu profile aşezate în retrageri succesive), friză continuă(simplă sau decorată cu basoreliefuri) şi cornişă. Frontonul nu se deosebeşte fundamental de cel doric.

Corinticul are un singur element diferit faţă de ionicul cu care se aseamănă, capitelul ce este format din trei şiruri suprapuse de frunze de acant şi volute(obţinute prin răsucirea frunzelor de la colţuri sub forma volutelor).

Ordinul Ordinul

ionic doric Ordinul corintic

Programul constructiv

În antichitate, grecii au realizat construcţii tipice ce au fost adevărate exemple pentru civilizaţia romană.

Agora

Agora din Thessaloniki

Agora sau piaţa publică este cel mai vechi complex civic din antichitate. Aceasta era numită şi "zona urbană centrală", fiind centrul spiritual, juridic, politic şi comercial al comunităţii. Agora îndeplinea mai multe funcţii, astfel era considerată loc public pentru adunările cetăţenilor, loc sacru pentru desfăşurarea ritualulilor de cult, loc de depozitare şi schimb de mărfuri, dar şi loc de recreere şi plimbare. Această piaţă, avea diverse forme în funcţie de configuraţia terenului, dar obligatoriu avea temple portice(suită de

62

coloane unite între ele prin antablamente sau arcade), casa sfatului, teatre, altare etc..

Templul

.Templul lui Apolo

Templul(sau casa zeului) reprezintă cea mai importantă construcţie din arhitectura greacă.Până în perioada arhaică, ritualurile se desfăşurau în jurul unui copac considerat sfânt, sau la intrarea unei grote, apoi a apărut ideea construirii unui loc special închinat unui zeu. Faţă de templul egiptean care era plin de mister şi în care statuia zeului nu putea fi văzută de

credincioşi, templul grec este deschis acestora având statuia zeului la vedere, pentru a-i aduce ofrande. Templul grec nu are secrete, sanctuarul unde se păstrează statuia zeului este o cameră luminoasă şi uşor de găsit.

Fiind un loc public important pentru oraşul-cetate, oamenii se adunau în faţa sau în jurul acestuia pentru a participa la diverse ritualuri religioase sau adunări, din cetate cu diverse prilejuri. Pentru fiecare oraş-cetate,

exista cel puţin un templu dedicat unui zeu. Templul putea fi în două planuri: dreptunghiular(perioada arhaică), dar cel mai adesea fiind construit în plan circular sau tholos(clasicismul târziu).

Templul în plan dreptunghiular

este alcătuit dintr-o singură cameră sau 3 camere, pronausul(sau vestibulul), naosul(cella), şi opistodomul(sau camera tezaurului). Camera statuii zeului numită cella se desprinde dintre vechiul megaron micenian(sala centrală a palatului). În funcţie de numărul şi aşezarea coloanelor, templele se deosebesc putând fi: aptere(fără coloane pe laturile lungi, prostil(cu coloane în faţa templului, amfiprostil(coloane în faţă şi în spatele templului) şi periptere(înconjurate de jur

împrejur de coloane.). Ca unitate de măsură pentru dimensiunea generală a templului, grecii au folosit dimensiunea omului necompându-se cu templele egiptene impunătoare şi misterioase. exemple de temple dorice: Templul zeiţei Demeter şi zeul Poseidon-Paestum(Italia), Templul lui Zeus-Olimpia, Panthenonul-Arcropole Atena; exemmple de temple ionice: Templul zeiţei Arthemis-Efes, Erechteion şi Templul zeiţei Nike Aptheros-Arcropole Atena.

63

Tholosul din Delphi

Temple circular:Tholosul din Delphi, Tholosul din Epidaur.

Parthenonul

este un monument important aflat în Arcropole, Atena. Acesta este un templu doric închinat zeiţei Athena, protectoarea cetăţii, devenind reprezentativ prin arhitectura greacă şi fiind un simbol al încrederii în zei şi virtuţi morale. Acest templu este celebru datorită proporţiilor lui perfecte dar şi sculpturilor realizate de Fidias la metopele şi frontoanele de la exterior şi de la friza ionică la interior. Parthenonul-Arcropole, Atena

Teatrul

Teatrul din Epidaur

Teatrul, construit pentru prezentarea spectacolelor sau a serbărilor în cinstea diverşilor zei. Este un loc public, în aer liber. Acesta este construit pe panta naturală a unui deal, urmărind configuraţia terenului şi este format din: locul pentru spectatori(tribune sau gradene din piatră) şi scări de circulaţie, avanscena şi scena(având altare de rugăciune şi spaţii funcţionale pentru desfăşurarea spectacolelor. Vizibilitatea şi acustica erau foarte bune datorită pantei dar, pentru a se auzi mai bine se folosea un sistem de amplificare a sunetului cu ajutorul unor

vase de arame, de formă specială, amplasate la baza gradenelor.

Odeonul este o construcţie de dimensiuni mici, în plan circular, folosită pentru desfăşurarea spectacolelor de teatru şi a audiţilor muzicale. Alte exemple pot fi:Teatrul lui Dionyso, Atena şi Teatrul din Epidaur, Teatrul din Efes, Teatrul din Pergam şi Teatrul din Milet.

Stadioanele

Stadioanele sunt locuri publice ce folosesc la diverse activităţi sportive, concursuri,

64

olimpiade. Ele sunt amplasate în pantă, având la început dormă dreptunghiulară, iar apoi cu colţurile rotunkite, ca în zilele noastre. Exemple pot fi: Stadionul de la Delphi sau Olimpia.

Sculptura

În arta greacă, şi sculptura este reprezentativă având origini legate de obiceiul reprezentării chipului uman, acesta înfăţişând fie defuncţi pe stelele funerare, fie învingători în concursurile sau întrecerile sportive ori, reprezentând zeităţi divinizate decorând templele.

Statuara

Această categorie a sculpturii ne demonstrează experienţa acumulată de artişti de-a lungul vremii. Astfel, de remarcat este statuara de mari dimensiuni reprezentând oameni sau zeităţi cu o anatomie perfectă. Începând cu secolul al VI-lea î. Hr. pentru realizarea statuilor se foloseşte piatra. O influenţă a artei egiptene în sculptura greacă este prezenţa frontalismului, adică statuile sunt parcă încremenite şi le lipseşte expresivitatea chipurilor.

Kouroi şi Kore

Aceaste statui sunt realizate în perioada arhaică şi reprezintă băieţi şi fete înfăţişaţi

nud cu o arhitectură a corpului bine proporţionată şi dezvoltată, dar cu o atitudine încă încremenită în majoritatea cazurilor. Faţa este uşor expresivă prin schiţarea unui surâs, "surâsul arhaic". Băieţii sunt numiţi Kouroi iar fetele Korele. Fetele tinere sunt înfăţişate cu siluete zvelte, dar de data aceasta toate sunt îmbrăcate în veşminte bogate. Faţă de băieţi, reprezentarea fetelor se face în poziţii şi atitudini mult mai variate, punând în evidenţă ideea de mişcare. Mâinile sunt reprezentate depărtate de corp, mimând mişcarea braţelor. Există o grijă pentru detalii, podoabe, bijuterii sau aranjarea părului. Pentru accentuarea detaliilor este folosită policromia(buze, ochi, păr, bijuterii). Şi statuile reprezentând fete ca şi cele ce reprezintă băieţii au acelaşi surâs arhaic, dar expresiile chipurilor sunt mai variate, sugerând veselia, ironia etc.. Evoluţia sculpturii atinge apogeul, în perioada clasică, stabilindu-se canoanele de frumuseţe şi perfecţiune. Astfel în această perioadă, artistul are libertate necondiţionată în faţa regulilor rigide. Image:Kore55.jpg|tDe aceea apar mari personalităţi artistice şi mari şcoli de arte. Artistul pune în evidenţă diversificarea mişcăriilor şi ai expresiei feţei. Trupurile tinere sunt atletice şi viguroase, reprezentând idealuri morale ale societăţii conştientie de puterea ei.

Kore, Muzeul Acropole-AtenaKouroi, Muzeul Britanic-LondraKore, Muzeul Acropole-Atena

Arta grecă, în general şi sculptura în particular exprimă emoţia colectivă, civilă şi religioasă a cetăţiilor greceşti preamarind omul. Punctul culminant al interesului pentru om este atins de Sofocle ce spune că omul este "cea mai mare minune". Nu numai în sculptură ci şi în pictură, în dramaturgie, se aduc omagii omului.

65

Apoxiomenos, Lisip

Apoxiomenos de Lisip

Lisip din Siciona este contemporan cu Praxiteles, Alexandru cel Mare şi Scopas şi Policlet. El are un stil mai sever şi auster, preferând personaje reprezentând atleţi. Lisip aduce noul în sculptură prin alungirea proporţiilor şi realizarea canonului de 8 capete şi jumatate. Ca urmare, trupurile devin foarte zvelte, cu capete mici şi picioare subţiri, musculatură bine dezvoltată. Tot Lisip renunţă la vederea frontală, obligând privitorul să admire sculptura din mai multe unghiuri.

Una dintre operele sale este şi Apoxiomenos. Acesta reprezentând un atlet surprins într-un moment de relaxare după alergare curăţându-se de nisip. Lisippune în evidenţă oboseala atletului acumulată în timpul alergării lor, prin ploapele întredeschise, părul în dezordine şi poziţia relaxată a trupului.

Sculptura monumentală şi reliefurile decorative

Sculptura monumentală şi reliefurile decorative, fac parte din decoraţiunile arhitecturale astfel, sculptura monumentală se întâlneşte pe frontoanele templelor iar reliefurile decorative le găsim pe frize, metope, socruri de statui, stele funerare şi altare. Pentru realizarea acestora este necesară respectarea anumitor reguli. Prima regulă importantă se numeşte legea cadrului şi constă în adaptarea compoziţiei

la forma şi dimensiunile cadrului. A doua regulă importantă pentru a realiza monumentul arhitectural trebuie să ţină seamă de realizarea unităţii compoziţionale, în aşa fel încât în ansamblu compoziţia să fie echilibrată. Temele alese reprezintă aspecte din legendele mitologice, în cazul templelor sau a altarelor, şi din viaţa defunctului în cazul stelelor funerare.

Frontonul templului zeiţei Arthemis

Frontonul templului zeiţei Arthemis din Corfu este realizat în perioada arhaică. În această perioadă, se punea o mare importanţă pe detaliu sacrificând ansamblul, iar unitatea compoziţională era

greu de obţinut. În altă ordine de idei, sculptorul acordă o importanţă mai mare problemelor de mişcare personajele, fiind surprinse în poziţii şi atitudini mult mai diverse.

Decoraţiile Patheronului

Reprezentând apogeul sculpturii clasice, decoraţiunile Parthenonului se numără printre cele mai importante realizări ale sculptorului Fidas. Acesta decorează cele două frontoane, metopele frizei dorice

exterioare şi friza interioară din naos-ul templului. Frontoanele ne povestesc despre două episoade importante din viaţa zeiţei Athena cum ar fi naşterea zeiţei din capul lui Zeus realizată pe frontonul de est, şi

66

cearta dintre Athena şi Poseidon pentru stăpânirea Atticii, întâlnită pe fontronul de vest. Statuile ce decorează timpanul templului sunt încadrate foarte bine în triunghiurile frontoanelor, astfel în centru se găsesc statuile cele mai înalte, realizând un as de simetrie, iar spre margini se întâlnesc personaje singulare sau în grup, care de luptă trase de cai, orientate în aşa fel încât să se integreze perfect în unghiurile laterale. Acţiunea personajelor legate între ele prin gesturi, poziţii, atitudini şi mişcări realizează unitatea ansamblului. Sculpturile lui Fidas sunt realizate astfel încât se observă trăsături dominante cum ar fi: firescul atitudinilor, corectitudinea mişcărilor şi poziţiilior, starea faldurilor veşmintelor care nu împiedică mişcarea personajelor, calmul, solemnitatea şi gravitatea figurilor. Metopele arhitecturale sunt decorate în relief înalt(altorelief), şi reprezintă aspecte din luptele centaurilor cu lapiţii, ale zeilor cu giganţii sau ale grecilor cu amazoanelor. Metopele înfăţişând luptele dintre centauri şi lapiţi au fost cele mai bine păstrate până în zilele noastre. Fiecare metopă prezintă câte două personaje, Fidas înfăţişându-le realizând o varietate de mişcări şi atitudini având o bună corelare între acţiunile

personajelor şi expresivitatea chipurilor lor. În interiorul cellei găsim o friză realizată în bazorelief reprezentând „Procesiunea Panntheneelor” cu ocazia festivităţiilor de sărbătorire a întemeierii cetăţii Atena. Astfel putem admira cum zeiţei protectoare i se aduce în dar un văl imensnumit Peplos, ţesut special pentru ea de fecioarele ateniene numite ergastine. Înconjurând templul la partea superioară şi fiind înaltă de un metru, friza prezintă peste 400 de figuri de oameni şi 200 de animale. Procesiunea este cuprinsă în mai multe etape: cortegiul ergastinelor, purtătorii de ofrande, cortegiul animalelor de sacrificiu, cabalcada cavalerilor atenieni şi participarea tuturor zeilor din Olimp la sărbătoare. Fidas, realizează un ritm al desfăşurării acţiunilor prin succesiunea scenelor, la început mai alert prin pregătirile pentru serbare şi apoi mai lent şi solemn(şirul fecioarelor), pentru a urma un nou ritm alert prin agitaţia dată de participarea zeilor la serbare. Trupurile de oameni şi animale de pe friză sunt realizate în dimensiuni corecte cu o expresivitate a chipurilor în corelaţie cu acţiunea realizată, având o paletă largă de gesturi, atitudini şi mişcări naturale bine diferenţiate.

Reliefurile decorative de Mausoleul din Halicarnas

Un alt sculptor grec pe nume Scopas, realizează în secolul al IV-lea î.Hr. reliefurile decorative de la Mausoleul din Halicarnas. Acestea înfăţişează aspecte din lupta grecilor cu amazoanele. Sculptorul realizează sculpturile având o viziune schimbată faţă de până acum punând accent pe dinamismul şi expresivitatea chipurilor. El aşează personajele în mai multe grupuri unitare, pe axe oblice şi diagonale, pentru a sugera încleştarea luptelor şi violenţa mişcărilor. Pe feţele personajelor se citeşte tensiunea înfruntărilor şi stărilor emoţionale, deasemenea atitudinile, gesturile acestora transmit pasiunea luptelor.

Templul lui Zeus

Templul lui Zeus, un simbol al cetăţilor elene, a fost construit în Olimpia, în perioada clasică, după un plan în acord perfect cu peisajul din jur. Cele două frontoane ale acestuia, sunt decorate în

ronde-bosse iar metopele frizei dorice sunt decorate cu bazoreliefuri. Din punct de vedere compoziţional şi stilistic, sculpturile frontoanelor şi metopelor formează un tot unitar. Realizarea acestora constituie un

67

moment important pentru a defini trăsături ca: încadrarea compoziţiilor în triunghiul frontoanelor sau dreptunghiul metopelor cu respectarea legii cadrului, tratarea sculpturilor în planuri mari eliminând detaliile şi reliefând volumele cu ajutorului jocului de umbră şi lumină, exprimarea mişcării prin gesturi şi poziţii variate sau

jocul faldurilor, realizarea de chipuri sobre fără expresivitate. Frontoanele prezintă aspecte din legendele mitologice, „Cucerirea Peloponezului”(Frontonul de est), „Luptele centaurilor cu lapiţii”(Frontonul de vest) şi „Muncile lui Hercule”

Ceramica şi pictura

Un alt domeniu important al artei greceşti, este şi secţiunea „ceramnică şi pictură”. Ceramnica fiind specifică atei greceşti, ea se regăseşte în viaţa de zi cu zi. Grecii fiind foarte buni meşteşugari realizau obiecte de ceramnică în număr foarte mare, de bună calitate dar şi ieftine determinând înflorirea negoţului. Ceramnica era folosită în gospodărie dar, oricare ar fi fost destinaţia ei aceasta era întotdeauna pictată. Datorită faptului că picturile monumentale realizate de greci nu s-au păstrat până în prezent, ceramnica pictată constituie singura dovadă a picturii greceşti prezentând asemănări de tehnică şi tematică cu pictura. Atelierele de pictură şi ceramnică erau foarte numeroase iar vasele erau decorate de pictori renumiţi. Întâlnim diverse forme de vase cu destinaţii multiple fiind folositoare în gospodărie(Phitos, Hidra, Crater, Riton, Cupe etc.). Compoziţile pictate pe vase sunt realizate într-o unitate organică făcând

legătura între forma vaselor şi decor. În perioadele de început ale ceramnicii, decorul pictat era realizat în registre suprapuse pe anumite zone sau întreaga suprafaţă a vasului şi reprezentau motive geometrice, florale, zoomorfe şi antropomorfe, cu personaje inspirate din mitologie. Mai târziu, decorul pictat devine exclusiv figurativ, realizându-se pe toată suprafaţa vasului iar subiectele vor fi luate din legende sau din viaţa de zi cu zi uneori fiind însoţite de texte explicative. În funcţie de perioada în care sunt realizate vasele au anumite caracteristici astfel, în perioada arhaică acestea sunt pictate cu figuri negre pe fond roşu sau invers, în perioada clasică întâlnim cele două stiluri, sever şi liber iar în perioada elenistică se practică stilul înflorat. Exemple pot fi:„Vasele Dypilon”, „Vasul François”, „Amfora lui Exekias”, „Craterul de la Luvru”, „Craterul din Orvieto” etc. .

Pictura monumentală nefiind cunoscută decât din descrieri şi copiile romane mai ales cele de la Pompei şi Herculanum sau prin intermediul ceramnicii pictate, era folosită pentru decorarea caselor şi mai târziu a palatelor elenistice. Tehnica de lucru folosită este similară cu cea a frescei sau a encausticii aceasta însemnând realizarea picturilor cu pigmenţi de culoare ce sunt amestecaţi cu ceară, aceasta conferind culorilor calităţi speciale cum ar fi transluciditatea şi luminiozitatea. Exemple pot fi: „Lupta lui Alexandru cel Mare cu Darius”(mozaic, copie romană). Pe lângă pictură întâlnim şi mozaicul fiind

preferat pentru strălucirea culorilor. Subiectele sunt inspirate din legende mitologice sau din viaţa coditiană iar compoziţile sunt

68

ample cu multe personaje, încadrate în peisaje sau interioare cu detalii realiste sugerând profunzimea prin plasarea personajelor în planuri diferite. Pictori renumiţi se pot considera: Polignot, Exekias, şi Apelles

Vas Dypilon Vas Hidra

Arta greacă în Dacia

Între secolele al VII-lea şi al VI-lea î. Hr. pe ţărmul Mării Negre se întâlneau coloni greceşti cum ar fi Histria, Tomis, Callatis. Prin prezenţa acestor colonii se determină realizarea unui schimb comercial între autohtoni şi greci ce are o dezvoltare rapidă, dar şi a unui important schimb de cultură şi artă elenă. Prin descoperirile arheologice făcute la Histria, au fost scoase la iveală vechi cetăţi cu ziduri de incintă şi

de temple de cult, fragmente de coloane, frize şi basoreliefuri decorative. Prin aceste descoperiri se demonstrează existenţa unei vieţi economice, sociale şi religioase, active pe teritoriul românesc. Atât la Callatis cât şi la Tomis au fost descoperite fragmente de vase ceramnice din perioada arhaică, cu figuri negre sau roşii, urne funerare, statuiete din ceramnică arsă, bijuterii, stele funerare etc.

.

Arta Romei anticePe teritoriul Imperiului Roman, între secolele III-I î Hr. apare şi se dezvoltă arta romană, fiind un produs al societăţii romane şi o expresie a puterii statului. Această artă, este una unitară, ce se bazează pe talentul organizatoric, spiritul utilitar şi simţul practic al romanilor. Arta romană, se naşte la Roma în cadrul vieţii culturale şi artistice cu influenţe etrusce şi greceşti şi treptat cuprinde întreg teritoriul imperiului.

Arhitectura

În cadrul arhitecturii romane se întâlnesc influenţe ale artei etrusce şi greceşti.

69

Influenţa etruscă şi greacă

Influenţa etruscă în arhitectura romană se poate observa în preloarea unor principii urbanistice ce stau la baza înfiinţării şi organizării oraşelor prin folosirea unor planuri regulate, cu străzi drepte şi trotuare, porţi monumentale de acces sau prin sisteme de canalizare. Pentru planurile caselor particulare, influenţa etruscă se observă prin apariţia camerei centrale numită Atrium iar pentru templele de cult apariţia podiumului din piatră foarte înalt

şi amplasarea coloanelor, dar şi preluarea arcului şi a unor sisteme de boltire.

Influenţa greacă se regăseşte în arta romană prin ideea de piaţă publică în centrul oraşului, ordinele de arhitectură doric, ionic şi corintic unele tipuri de plan pentru templele de cult, structura şi componenţa teatrelor, ideea trofeelor ca monumente comemorative, folosirea picturilor şi mozaicurilor pentru decorarea caselor şi palatelor

.

Materiale

În arhitectura romană materialele şi tehnicile utilizate în realizarea diverselor edificii este foarte importantă. Astfel ei foloseau diferite categorii de meşteşugari cum ar fi: ingineri, specialişti în betoane, fundaţii, construcţii hidraulice, sisteme de încălzire, dulgheri pentru realizarea schelelor şi părţile lemnoase ale construcţilor, pietrari, tăietori în piatră sau marmură, zidari pentru

ridicarea zidurilor din cărămidă, ţiglari pentru acoperişuri, bolţi, stucatori pentru realizarea decoraţilor în stuc aplicate pe pereţi, tavane, bolţi, instalatori pentru canalizări şi conducte de apă, decoratori specialişti în mozaicuri, fresce, etc. Ca materiale pentru construcţia diverselor edificii romanii foloseau: lemnul, piatra şi marmura. O dată cu descoperirea betonului ca material de construcţie(sec II-lea î.

Hr.), arhitectura antică parcurge o etapă importantă în dezvoltarea ei. Betonul permite ridicarea construcţilor mai rapid, asigurând soliditatea şi monumentalitatea acestora. Cu ajutorul betonului, se pot construi nu numai ziduri ci şi coloane sau stâlpi ce apoi pot fi placate cu marmură în diverse culori decorate cu stucaturi, mozaicuri şi picturi

.

Urbanismul

Roma este un exemplu pentru întreg imperiul roman şi în ceea ce priveşte preocuparea permanentă pentru amenajearea spaţiilor publice. Urbanismul a determinat în Imperiul Roman emiterea de legi imperiale având ca subiect aşezarea caselor particulare, a eidficilor publice, legi pentru evitarea incendiilor sau pentru păstrarea curăţeniei. Conform planului de urbanism al Romei şi celelalte oraşe se

dezvoltă în jurul unor spaţii publice(forumuri) puse în valoare în construcţii monumentale, imounătoare iar străzile fiind construite şi dispuse în funcţie de aceste nuclee. În oraşele romane, se asigurau o serie de servicii aduse cetăţenilor lor, cum ar fi: aprovizionarea cu apă, prin apeducte, asigurarea protecţiei prin ziduri şi a accesului prin porţi de intrare, asigurarea

70

liberei circulaţii prin străzi şi trotuare, dotarea cu edificii politico-administrative, juridice, culturale şi religioase, depozitarea

alimentelor şi distribuirea lor, asigurarea spaţiilor de locuit dar şi a celor pentru recreere şi distracţie.

Forumul

Forumum romanum(Forumul) este cel mai important loc al oraşului roman, loc unde se întâlnesc sacrul şi profanul. Acesta se

întâlneşte în centrul oraşului şi este locul unde se adună cetăţenii oraşului şi unde sunt aşezate principalele temple de cult şi palate imperiale. Tot în centru sunt întâlnite bazilici, columne, biblioteci, arcul de triumf, pieţe comerciale. Exemple de forumuri pot fi: Forumurile ridicate de împăraţii: Caesar, Augustus, Traian, Nerva şi Vespasian

.

Bazilica

Una din cele mai importante construcţii ale oraşului este bazilica. Aceasta este o construcţie impunătoare prin dimensiunile sale construită în plan rectangular în care aveau loc şedinţele Senatului, desfăşurarea proceselor sau adunările publice. Bazilica putea fi compusă din 3-5 „Nave” de dimensiuni inegale astfel cea centrală fiind mai lată şi mai înaltă iar cele laterale mai înguste şi mai joase. Pe una din laturi există o nişă semicirculară numită „Absidă” în care este amplasată Masa judecătorului. Despărţirea navelor între ele se face prin arcade sprijinite pe coloane. Acest tip

de construcţie va fi împrumutat de creştini pentru construirea primelor biserici. Exemple pot fi: Bazilica Aemilia, Ulpia, Giulia din Roma şi altele.

Templele

Templele, construcţii importante pentru romani erau închinate unui singur zeu sau mai multor. Planul de construire a templelor era dreptunghiular sau circular fiind înconjurate de coloane libere sau

angajate. Dimensiunile templelor, depăşeau adesea dimensiunea umană ele neavând eleganţa celor greceşti. Stilul coloanelor preluate de la greci sunt mai înalte şi mult mai bogat decorate prin adăugarea la capitele

pe lângă frunzele de acant şi alte motive vegetale, florale, zoomorfe, acvile sau figurine. Câteva exemple sunt: Templul Vestei, Pantheonul, Templul lui Jupiter etc..

Locuinţele şi palatele imperiale

Romanii construiau locuinţe cu pentru două feluri de utilizări: case particulare şi case pentru închiriat. Casele particulare sunt construite în funcţie de clasele sociale din care făceau parte propietariil. Acestea

sunt de două tipuri, cele construite la oraş se numeau Villa urbana iar cele construite în mediul rural se numeau Villa rustica putând avea 1-2 etaje. Planul caselor era simplu cu influenţe etrusce prin preluarea

71

atrium-ului tradiţional, aceasta fiind o încăpere centrală cu o deschidere parţială spre cer numită compluvium. În atrium se afla şi un bazin numit Impluvium centrat pe deschiderea din acoperiş pentru a strânge apa de ploaie. În jurul atrium-ului sunt distribuite mici camere cu diverse destinaţii, iar acesta dă într-o cameră mai mare ce seamănă cu un salon unde se aduna întreaga familie. Influenţe elenistice în arhitectura romană observăm şi la acest tip de case prin adăugarea unui peristil(o curte interioară în conjurată de portic), grădini, saloane şi săli de ospeţe. Romanii cu un statut social mai ridicat aveau casele decorate cu mozaicuri, fresce, stucaturi, statui şi mobilier de lux. Exemple pot fi: Casa Faunului, Casa Pausanias, Casa Vetti, Vila lui Hadrian de la Tivoli etc. . Casele de închiriat(Insulae) erau construite pentru

oamenii liberi fiind adevărate blocuri de locuinţe având 3 până la 8 etaje cu ateliere şi magazine la parter. Locuinţele erau compuse din una sau două camere şi o bucătărie, iar unele dintre acestea aveau apeducte la nivelul curţii şi instalaţii sanitare.

Palatele imperiale erau în număr mare deoarece fiecare împărat construia altele noi şi le refăcea pe cele vechi. Acestea respectatu acelaşi plan de construcţie cu cel al caselor particulare la care se adăuga sala tronului, săli de oaspeţi, terme, biblioteci etc.. Termeleerau ansambluri arhitectonice mari ce cuprindeau piscine, băi calde sau fierbinţi, garderobe, palestre(săli acoperite pentru exerciţii fizice), biblioteci, grădini, locuri de plimbare sau discuţii.

Construcţii de relaxare şi recreere

Principalele construcţii destinate distracţiei erau teatrul, amfiteatrul, odeonul, stadionul şi circul, unde romanii puteau viziona spectacole de teatru, lupte de gladiatori, parade militare sau întreceri sportive. Romanii, erau iubitori de spectacole publice indiferent de clasa socială din care proveneau. Unele construcţii cum ar fi teatrul, odeonul şi stadionul sunt preluate de la greci şi adaptate necesităţilor romanilor, altele precum amfiteatrul şi circul sunt construcţii specific romane.

Monumentele comemorative

Succesul în lupte pentru romani este foarte important, iar pentru creşterea faimei şi renumelui conducătorului de oşti sau a împăratului romanii organizau sărbători ale triumfului însoţite de parade militare. Sunt construite ăn cinstea unor eroi sau a unor victorii în lupte arcuri de triumf, columne, trofee, altare sau statui ecvestre ale comandanţilor.

Sculptura

În domeniul sculpturii romane, se găsesc influenţe puternice etrusce şi greceşti. În sculptura romană cele mai dezvoltate secţii sunt portretul şi relieful istoric.

Portretul, este considerat cel mai valoros gen al sculpturii romane. Romanii aveau un interes

deosebit pentru realitate realizând portrete la care trăsăturile fizice şi morale ale celui portretizat ar exprima-o adevărul. Se practica sculptura capului, a bustului sau sculptura unei figuri întregi. Sculptorii romani realizează adevărate tipuri de oameni: filozofi, negustori, femei, generali, mame respectabile sau patricieni bogaţi. Pe lângă aceste tipuri de personaje, sculptorii îşi îndreaptă atenţia şi spre personajele mitologice, bărbaţi şi femei, împăraţi patricieni, zei şi zeiţe. Sculptura romană realizează un echilibru între realism şi idealizare. Statuile de împăraţi sunt amplasate în forumuri şi sunt foarte numeroase reprezentând relaţia putere-politică-virtuţi-victorii militare. Se întâlnesc două tipuri de statui:

72

statuile în marmură şi cele ecvestre. Unele exemple sunt: „Statuia lui Agustus”, „De la Prima Porta, Roma”, „Statuile

ecvestre ale lui Marc Aureliu li Domiţian, Roma” . Relieful istoric este un gen important al sculpturii deoarece, prin precizia detalilor şi amănuntelor, ne aduce informaţii concrete despre locuri, evenimente pentru ca ele să fie identificabile. Relieful istoric era

folosit pentru decorarea altarelor, columnelor, arcurilor de triumf reprezentând scene de luptă, fapte de vitejie, obiceiuri, şi scene din viaţa reală. Exemple pot fi: „Columna lui Traian”, „Columna lui Aurelian”, „Arcul de triumf al lui Titus din Roma”.

Mozaicul şi pictura

Un rol important în arta romană, îl au mozaicul şi pictura. Romanii le foloseau pentru decorarea în principal al caselor şi palatelor, şi în mai mică măsură pentru decorarea templelor. Decorarea interioarelor se făcea pe plafoane, bolţi, pereţi şi podele. În funcţie de locul decorat, romanii foloseau diverse tehnici şi teme, astfel pentru plafoane şi bolţi erau folosite specifice cerului, pereţii îi decorau cu peisaje, diverse subiecte mitologice sau din viaţa de zi cu zi, iar podelele erau decorate sub formă de mozaicuri pavimentare cu motive ornamentare geometrice, florale sau figurative. Atât mozaicul, fresca dar şi stucatura colorată erau realizate în aşa fel încât să creeze iluzia realităţii imediate deoarece tehnica folosită, numită „trompe l'oeil” consta în reprezentarea obiectelor şi personajelor într-un detaliu foarte avansat. Cele mai păstrate exemple sunt cele din oraşele Herculanum şi Pompei descoperite în secolul al XVIII-lea. În timpul Republicii, pictura este folosită pentru a decora interioarele caselor şi palatelor. Apare decorul parietal ce imita marmura sau lemnul. În arhitectură, coloanele, arcadele, antablamentele, ferestrele, şi arcurile clădirilor, erau realizate în trompe l'oeil având la bază desenul. Temele picturilor sunt mai complicate având influenţe greceşti şi elenistice dând aspect de adâncime, prin poziţionarea personajelor în planuri diferite. Culoarea cea mai folosită în pictură era roşu, iar compoziţiile erau stilizate prin folosirea unui grafism accentuat. Exemple de decoraţiuni interioare sunt:„Casa

Misterelor” din Pompei, „Villa împărătesei Livia”, „Prima-Porta” de la Roma şi „Villa lui Hadrian” din Tivoli.

Pentru decorarea pereţilor, tavanelor, şi podelelor din case, palate, bazilici, terme, piscine şi fântâni se foloseau mozaicurile. În timpul Republicii, mozaicul este folosit numai pentru pavimente, acestea fiind durabile ne permiţând pătrunderea umezelii erau considerate foarte practice. Ca materiale de construcţie pentru podele erau folosite cărămizile, teracota, piatra, marmura sau pietricele de râu. Se foloseau motivele geometrice sau florale, animale şi figuri umane. În perioada Imperiului, un accent deosebit se pune pe mozaic ca element de decor parietal şi pavimental. O noutate în domeniu este folosirea cubuleţelor de sticlă colorată sau translucidă, cu foaie de aur încorporată, şi cele de ceramnică smălţuită şi policrome. Scenele folosite pentru decorare erau figurative, desfăşurate sub formă de panouri de diferite forme sau sub formă de medalioane ocupând suprafeţe mari şi având o tematică diversuficată cuprinzând scene istorice, mitologice, din viaţa coditiană, animale sălbatice, gladiatori. Ca exemple se pot da: „Mozaiczul pavimentar” din Ostia-Roma, „Casa de aur al lui Nero” de

73

lângă Colosseum-Roma, „Casa Faunului”, „Casa venerei” din Pompei.

Arta romană de pe teritoriul României

Arta daco-geţilor

Arhitectura

În arhitectura daco-geţilor sunt cuprinse mai multe tipuri de construcţii, cum ar fi cele militare, fiind reprezentate de cetăţi, turnuri de pază, fortificaţii sau cele civile cum ar fi locuinţele sau depozitele. Ca materiale de construcţie ale acestora, erau folosite piatra fasonată, bolovanii sau lemnul. Cetăţile erau construite pe plan neregulat, având ziduri din piatră, cu turnuri pătrate şi cu una sau mai multe porţi. Exemple pot fi: fortificaţiile de la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Sarmizegetusa.

Ceramnica

Ceramnica daco-geţilor avea ca motive de decor, figuri geometrice, simboluri solare, schematic stilizate. Daco-geţii nu au folosit reprezentarea figurativă pe vasele de ceramnică motivul fiind conflictul acestora cu Roma. Exemple pot fi vasele descoperite în Munţii orăştie.

Arta romană în Dacia

O dată cu cucerirea Daciei de către romani, s-a înregistrat o evoluţie de tip superior al societăţii iar cultura şi arta romană a devenit de tip provinci.

Arhitectura

În arhitectură, se întâlnesc influenţe elenistice dar şi tradiţii daco-getice, astfel construcţile din Dacia nu erau impunătoare sau fastoase, neavând

decoraţii bogate, iar un caracter accentuat militar. Oraşele erau construite conform urbanisticii romane, în centrul acestora înâlnind edificile publice, sanctuarul, iar de jur împrejur se întâlneau cartierele de locuinţe toate înconjurate de ziduri de apărare. Exemple de oraşe pot fi: Ulpia Traiana Sarmisegetuza, Adamclisi. În jurul oraşelor se puteau întâlni gospodării izolate fiecare având o zonă de protecţie, turn de apărare sau două zone: zona locuinţelor stăpânilor şi cea sclavilor. Locuinţele stăpânilor conţinau camere de locuit şi baie. Separat întâlnim adăposturile sclavilor, animalelor, ateliere şi magazii. Castrul este un spţiu cu caracter special împărţit în trei zone importante, zona cazărmii soldaţilor, zona locuinţelor ofiţerilor şi zona magazinelor şi depozitelor de alimente. Bazilica, o construcţie formată dintr-o sală rectangulară ce era împărţită în trei nave inegale despărţite prin şiruri de arcuri pe coloane.

74

Arta orientală

Orbitoare în varietatea sa, arta Orientului Îndepărtat cuprinde o gamă largă, de la sculpturi colosale până la miniaturi splendide şi delicate. India, China şi Japonia îşi au propriul stil creativ, distinct.

Prima civilizaţie apărută pe Valea Indusului a început să înflorească aproximativ din anul 2500 î.Hr. S-au

creat câteva sculpturi remarcabile şi planuri de dezvoltare a oraşelor, înainte de dispariţia cauzată probabil de invazia unor triburi arabe. În cele din urmă, arienii au ajuns să domine nordul Indiei, dar nu au lăsat urme ale niciunei arte distincte, vreme de mai bine de o mie de ani. O preocupare artistică majoră nu a avut loc decât în secolul al III-lea î.Hr.

Arta indiană

Încă de la începuturile ei, arta indiană a manifestat puternice influenţe religioase, reflectând o concepţie care a făcut din India locul de naştere al hinduismului, jainismului şi budismului. Vechii indieni trăiau un sentiment puternic faţă de tot ceea ce însemna viaţă şi arta cea mai cunoscută era sculptura. Sculpturile erau, de obicei, elegante, opulente, prezentând o carnaţie splenidă, ce sugera o dezvoltare

organică, dar care încă nu atinsese maturitatea.

Aceste caracteristici nu erau complet prezente în sculpturile indiene timpurii, realizate de către urmaşii austerei religii budiste. La început, reprezentarea lui Buddha era chiar interzisă; când acest lucru a devenit posibil, influenţele puternice greceşti în provincia de nord-vest, Gandhara, au creat imagini parţial elenizate ale lui Buddha, într-un stil

greco-budist, care s-a răspândit pe arii extinse.

Un alt stil, relativ moderat, a continuat în perioada clasică Gupta (320-600 d.Hr.), deşi budismul absorbise deja multe alte elemente mitice, cum ar fi cele yakshi (femeia cu trei spirite, reprezentată de sculptorii budişti într-un mod lipsit de austeritate, ca nişte dansatoare voluptoase, cu piept bine evidenţiat).

75

Pilon de marmură din vestul Indiei, secolul XI.

Sensul indian de parcurgere a vieţii a fost reprezentat în picturile murale din peşterile din Ajanta, unde grupuri nesfârşite de personaje roiesc peste tot pe pereţi, într-o evocare plină de culoare a vieţii indiene. Până şi arhitectura indiană poate fi descrisă ca o formă a sculpturii. Multe dintre cele mai celebre pagode şi temple nu au fost pur şi simplu clădite, ci săpate în piatră şi apoi decorate cu sculpturi.

Acest stil este prezent mai ales în miile de temple clădite în perioada renaşterii hinduse, aproximativ între 600-1200 d.Hr. Supraetajate, cu turnuri care doreau să imite munţii şi acoperite cu o mulţime de personaje sculptate, temple ca cele de la Mamallapuran şi Ellura reprezintă unele dintre cele mai extraordinare creaţii ale artei indiene

Atât arta budistă cât şi cea hindusă au avut influenţe şi dincolo de hotarele Indiei. Cel mai mare templu hindus construit în Cambodgia între secolele X-XII este templul Angkor Wat. Construcţie vastă, un complex dens de "munţi" sculptaţi în formă de con, cu un "vârf" central, înalt cam de 60 de metri. A fost ridicată cu intenţia de a combina un templu cu palatul zeului-rege

Khmer. Dintre templele budiste, probabil că cel mai monumental este pagoda construită în secolul al IX-lea, ridicată în jurul şi deasupra unui deal din Borobudur, în Java, decorată cu basoreliefuri. Şi în alte regiuni, mai ales în Tibet, China şi Japonia, budismul a creat tradiţii artistice complexe şi variate.

Influenţele islamice

În India, tradiţia artistică dominantă a fost modificată de prezenţa unei religii importante: islamismul. Invadatorii arabi au introdus islamismul încă din secolul VIII, însă cel mai puternic impact artistic a fost resimţit sub domnia împăraţilor moguli, care au domnit peste cea mai mare parte a Indiei începând din secolul al XVI-lea. Moschee magnifice şi monumente funerare impresionante au fost construite mai ales de Akbar (1556-1605) şi de succesorii lui, Jahangir şi şahul Jahan.

Arta miniaturilor a fost introdusă din Persia tot de către moguli. "Miniaturile" nu

sunt neapărat mici; termenul descrie pur şi simplu anumite ilustraţii pictate, de orice dimensiune. Pentru crearea acestora, împăratul Akbar a angajat artişti (în mare parte hinduşi) din întreaga Indie. În atelierele acestora a luat naştere un nou stil, mai viguros şi mult mai descriptiv decât arta decorativă persană. Strălucitoare şi pline de acţiune, miniaturile au redat, ca un tablou viu, viaţa Indiei înainte de domnia lui Aurangzeb (1658-1707), al cărui fundamentalism musulman intolerant a distrus printre multe altele şi tradiţia artistică a miniaturilor.

76

Arta în China

Dintre toate culturile, cea chineză a avut cea mai îndelungată tradiţie neîntreruptă. Cuceritorii nu au distrus niciodată stilul chinezesc de viaţă şi influenţele externe au vitalizat arta chineză, fără a-i distruge trăsăturile esenţiale. Unele caracteristici ale artei chineze, cum ar fi înclinaţia pentru o gamă coloristică subtilă sau textura netedă a jadului, sunt regăsite încă din preistorie.

Marea artă chineză datează însă din 1500 î.Hr., în timpul dinastiei Shang, când se afla în circulaţie o versiune timpurie a manuscriselor chineze şi conducătorul îşi câştigase rolul său semidivin, de "fiu al cerului".

În perioada ce a durat cam 500 de ani, chinezii au creat vase robuste din bronz, cu un aspect aproape sinistru, concepute pentru a aduce ofrande strămoşilor. Aceste vase sunt intens decorate cu simboluri care par a fi abstracte, dar sunt de fapt reprezentări foarte simplificate şi stilizate ale creaturilor mitice, cum ar fi dragonii. Venerarea strămoşilor şi a trecutului, caracteristică şi pentru alte culturi, a rămas

una din marile preocupări chineze. Sensul magic, învăluit de mistere, al artei dinastiei Shang, s-a atenuat în arta chineză târzie, mai detaşată şi mai contemplativă.

Jad cu ornamente florale , din perioada dinastiei Jin (1115-1234), muzeul din Shanghai.

Bronz, jad şi lac

Tradiţia Shang s-a resimţit în continuare şi în perioada Chou şi a statului războinic (1027-221 î.Hr.). Chinezii realizau statuete din bronz reprezentând oameni şi alte creaturi. Ei şi-au perfecţionat şi măiestria în prelucrarea jadului şi lăcuire. Lucrările din aceste materiale erau însă scumpe, deoarece jadul trebuia importat şi era

dificil de prelucrat, iar lăcuirea era un proces îndelungat. De obicei, lăcuirea se realiza prin acoperirea unui obiect din lemn cu seva procesată a unui copac. Fiecare strat de lac trebuia să fie uscat înainte de aplicarea următorului şi, uneori, era nevoie de multe asemenea straturi, chiar sute. Prin lăcuire se puteau însă obţine efecte decorative extrem de subtile şi produsul finit avea o strălucire unică.

China a fost unificată, după secole de dezbinare, de sălbaticul împărat Ch'in (221-209 î.Hr.). Reputaţia lui de grandoman, aproape alienat, a fost confirmată de descoperirile arheologice din 1974 care au adus la lumină o mică armată cu ostaşi din teracotă (ceramică mată), în dimensiune naturală, îngropată alături de împărat şi care

77

trebuia să-l apere în viaţa de apoi.

Dinastia Han

În timpul dinastiei Han (209-270 d.Hr.), China era un vast imperiu, cu o societate foarte sofisticată. Confucianismul, un sistem filosofic etic care propovăduia moderaţia şi responsabilitatea faţă de familie şi stat, a influenţat puternic concepţia chinezilor (în special a funcţionarilor învăţaţi, creaţi de un sistem

de examinare civil). Fiind, deseori, ei înşişi pictori şi poeţi, au jucat un rol important în dezvoltarea tradiţiilor artistice chineze. Alte elemente au fost furnizate de un cult mai intuitiv, mai magic şi mai naturalist: taoismul, creat şi el în decursul perioadei Han.

Arta perioadei Han este cunoscută mai ales prin obiectele care însoţeau cavourile şi care includeau îmbrăcăminte, bijuterii şi cosmetice, dar şi personaje din bronz, basoreliefuri şi ţigle mulate pe acestea. Au apărut primele sculpturi în piatră, de dimensiuni monumentale, care în curând au devenit un lucru obişnuit, o dată cu câştigarea terenului de către budism. Această religie, originară din India, a reprezentat sursa de inspiraţie pentru multe stiluri şi curente şi chiar tehnici artistice chinezeşti,

din ale căror realizări trebuie amintite templele şi sculpturile din Yuankang, create direct în piatră, după vechea modă indiană.

Deşi puţine picturi chineze din această perioadă au supravieţuit, se ştie că pictura era deja bine dezvoltată în perioada dinastiei Han, caracterizată prin trăsăturile fine, libere dar delicate ale penelului. Pictura a devenit o artă practicată pe scară largă şi de-a lungul secolelor au apărut mulţi mari artişti,

şcoli şi curente. Înclinaţia pentru peisaje, mai ales cele montane, a fost puternică, importanţa acestei teme în arta chineză nefiind egalată de vreo altă cultură. Picturile ilustrau adeseori poeme sau alte scrieri, a căror caligrafie minunată era considerată o artă în sine. Pictura chinezească a prezentat întotdeauna lucruri reale, cum ar fi oameni sau peisaje, însă avea ca scop imortalizarea spiritului esenţial sau mai degrabă de a transmite o anumită stare, decât de a reda detalii

le.

Ceramica şi porţelanul

În ciuda faptului că ceramica avea o tradiţie de mai multe mii de ani, ea a devenit cu adevărat o artă originală şi vitală de-a lungul erei T'ang (618-906 d.Hr.). Au apărut multe forme noi acoperite cu glazuri care le transformau mult înfăţişarea iniţială. Printre mărfurile cele mai căutate ale perioadei T'ang sunt ilustraţiile de cavou care posedă toată

puterea şi vigoarea marilor sculpturi. Ele reprezintă o gamă foarte variată de oameni şi animale, printre care merită să fie amintiţi splendizii cai ai dinastiei T'ang.

La începutul perioadei T'ang, chinezii au descoperit metoda de producere a porţelanului. Subţire, dur, neted, de un alb pur şi translucid, el a devenit de neegalat

78

ca eleganţă. Sub dinastia Sung (960-1260) şi a dinastiilor următoare, decoraţiunile aplicate i-au conferit o frumuseţe deosebită. Faimosul porţelan "alb şi albastru" a fost mult îmbunătăţit în timpul dinastiei mongole Yuan (1260-1368).

În timpul dinastiei Sung, chinezii colecţionau lucrări aparţinând dinastiilor anterioare şi artiştii apelau adeseori la stilurile unor vremuri de mult apuse. Cu toate acestea, mare parte a artei Ming (1368-1644) şi Ch'ing timpurii (1644-1912) are o înaltă ţinută calitativă, dar vitalitatea creativă a suferit un uşor declin.

Arta japoneză

Dezvoltarea Japoniei a fost determinată de faptul că ea a fost izolată de marile civilizaţii, cu excepţia Chinei. Încă din secolele V şi VI, când ideile despre guvernare, literatură, diferitele ramuri ale artei şi religia budistă au pătruns în forţă în Japonia, influenţele chineze au devenit foarte importante. Oricum, geniul japonez a adăugat tuturor acestor importuri propria trăsătură naţională. De exemplu, în sculptura japoneză portretele au devenit

curând mult mai semnificative decât erau în China.

Asediul castelului din Osaka, secolul XVII.

Artizanatul

Pictura japoneză era şi ea complet diferită, deseori reprezentând scene de acţiune violente, străine tradiţiilor chineze. Ascuţimea simţului artistic japonez a afectat aproape toate laturile vieţii japoneze, de la fastuosul ritual al servirii ceaiului până la cel al aranjării florilor. Gustul japonezilor pentru artizanatul miniatural s-a făcut simţit chiar în articolele de zi cu zi, de exemplu în splendidele "netsuke" sculptate (mici piroane cu care se prindeau diverse obiecte de cercevele).

În pictură, japonezii au preferat culorile plate dar izbitoare şi contururile ferme, pline de vitalitate. Acestea puteau fi observate pe pergamente şi paravane, nişte piese de mobilier, printre puţinele obiecte admise în interiorul auster al căminelor japoneze. Împodobite cu frunze aurite, efectul era şi mai frapant.

Pentru occidentali, cele mai comune dar şi cele mai admirate exemplare ale artei japoneze sunt gravurile colorate, produse după secolul al XVIII-lea. Acestea au fost create prin transferarea unei schiţe a artistului pe o bucată de lemn care, după ce a fost gravată şi înscrisă, va reproduce exact acelaşi desen de mai multe ori, conferindu-i astfel potenţialul de a fi vizionată pe scară largă.

Reflectând valorile unei perioade de calm şi linişte, a perioadei Tokugawa, în timpul căreia viaţa la oraş a înflorit şi s-a creat o adevărată clasă mijlocie, gravurile reprezentau ilustraţii inspirate din viaţa obişnuită, scene teatrale, întâmplări sentimentale sau chiar amoroase. Clasa superioară japoneză a dispreţuit acest gen de artă,

79

considerând-o ieftină şi populară. Însă o dată ajunse în Occident, gravurile au avut o

influenţă majoră asupra direcţiei ulterioare de dezvoltare a picturii europene şi artişti ca Hokusai, împreună cu mulţi alţi mari maeştri gravori, sunt astăzi recunoscuţi ca figuri proeminente în istoria artei.

Bibliografie

Mitter, Partha. Arta indiană (Oxford: Oxford University Press, 2001, ISBN 0-19-284221-8) Harsha V. Dehejia, The Advaita of Art (Delhi: Motilal Banarsidass, 2000, ISBN 81-208-1389-8), p.97 "Difuzia artei clasice în antichitate" de John Boardman (Princeton University Press, 1994)

Orientul Îndepărtat

este un termen impropriu folosit deseori pentru denumirea Asiei Răsăritene şi de Sud-Est, uneori incluzând şi teritoriile extrem răsăritene ale Rusiei (aşa-numitul Orientul Îndepărtat Rus) şi cele ale regiunii apusene ale Oceanului Pacific.Astfel prin Orientul Îndepărtat se poate înţelege o zonă care cuprinde din punct de vedere geografic şî cultural nord-estul extrem al Rusiei, zona de coastă a Chinei, Taiwanul, Japonia, Coreea de Sud şi Coreea de Nord, Filipinele şi Vietnamul. Poate cuprinde şi statele din Asia de Sud-Est: Cambogia, Malaesia, Myanmar, Tailanda şi Indonezia.Această denumire a apărut în perioada colonială a Imperiului Britanic pentru definirea teritoriilor aflate la est de India Britanică. În perioada de dinaintea izbucnirii primului război

mondial, prin "Orientul Apropiat" se înţelegea zona aflată în apropierea Imperiului Otoman, prin "Orientul Mijlociu" era denumită Asia de Sud şi Asia Centrală, iar "Orientul Îndepărtat" desemna ţările de-a lungul coastei vestice a Oceanului Pacific. Şi în alte limbi europene există termeni analogi: în franceză: "Extrême-Orient", în germană: "Ferner Osten", în italiană: "Estremo oriente", (în olandeză: "Verre Oosten", etc."Orientul Îndepărtat" evocă o realitate geografică, dar şi culturală, care adaugă marii distanţe faţă de Europa şi exotismul. Astfel, Australia şi Noua Zeelandă nu sunt considerate ca parte a "Orientului Îndepărtat", deşi se află plasată mai la răsărit decât China, de exemplu, pentru că au o cultură predominant europeană.

Mesopotamia

Numele Mesopotamia se referă la o regiune din Orientul Apropiat, care în prezent ţine parţial de Irak, parţial de Siria de est şi parţial de Turcia de sud. Numele provine din cuvintele greceşti μέσος mesos ""între"" şi ποταμός potamos ""râu"", referindu-se la zona dintre râurile Eufrat şi

Tigru (râu) (denumirea arabă este نهرين Bayn Nahrain" "între" بين

două râuri"). Suprafaţa fertilă udată de aceste două râuri este cunoscută ca fiind ""Leagănul Civilizaţiei omenirii"", aici dezvoltându-se primele societăţi alfabetizate. Nu a existat niciodată o entitate politică

80

sau o ţară numită Mesopotamia, şi nici nu există graniţe definite; numele e unul convenţional, inventat

de istoricii greci pentru a se referi la aria geografică largă dintre cele 2 râuri.

Mesopotamia Antică

Hartă a Mesopotamiei antice

În Mesopotamia au existat unele dintre cele mai importante civilizaţii din lumea antică, precum sumerienii, akkadienii,

babilonienii, şi asirienii. Aici au existat şi unele culturi preistorice majore, precum Ubaid şi Jemdet Nasr, precum şi oraşul Jarmo. Printre cei mai importanţi conducători mesopotamieni se numără Ur-Nammu (regele Ur-ului), Sargon (a pus bazele regatului Akkadian) Hammurabi(a pus bazele regatului Babylonian)şi Tiglath-Pileser I (a pus bazele regatului Assyrian).

Între mileniul IV î.Hr. şi secolul VI î.Hr. se poate vorbi de Mesopotamia antică.

Această lungă perioadă poate fi divizată astfel:

Perioada Uruk (urmează perioadei preistorice Ubraid): aproximatin secolele XXXXI-XXXII î.Hr;

Oraşele-stat sumeriene : aproximativ secolele XXI-XIV î.Hr; Imperiul Akkadian : secolele XXIV î.Hr.-XXIII î.Hr.; Invazia guţilor: secolul XXII î.Hr; Cea de-a III-a dinastie Ur: secolele XXII î.Hr.-XX î.Hr; Întemeierea regatului asirian: secolele XX î.Hr.- XXVIII î.Hr; Prima dinastie babiloniană : secolele XVIII î.Hr.-XVII î.Hr;

81

Asiria sub dominaţia Imperiului Mitanian: secolele XVI î.Hr.-XII î.Hr; Era întunecată : secolele XII î.Hr.-X î.Hr; Imperiul Neo-Asirian : secolele X î.Hr.-VII î.Hr; Imperiul Neo-Babilonian : secolele VII î.Hr.-VI î.Hr.

Limba şi scrierea

Prima limbă scrisă din Mesopotamia a fost limba sumeriană, o limbă izolată. Mai apoi, o limbă semitică, limba akkadiană, a devenit limba dominantă, deşi limba sumeriană a fost păstrată în scopuri administrative, religioase, literare şi ştiinţifice. Diferite varietăţi de akkadiană au fost folosite până la sfârşitul perioadei neobabiloniene. Apoi, limba aramaică, deja mult vorbită în Mesopotamia, a devenit limba oficială a Imperiului Persan. Limba akkadiană a fost apoi foarte puţin folosită, ca şi limba sumeriană, doar în temple, pentru câteva secole.

Dezvoltarea scrisului

Scrierea cuneiformă pe tăbliţe de lut

Mesopotamia a fost unul dintre primele, dacă nu chiar primul loc din lume unde a apărut scrisul. Prima formă de scris a fost reprezentată de pictograme, imagini ce reprezentau obiecte sau idei. La sfârşitul mileniului IV î.Hr, acest sistem a fost simplificat şi abstractizat, evoluând în scrierea cuneiformă, un sistem pe bază de silabe. Această formă de scriere s-a răspândit apoi în mare parte din Orientul Apropiat. Akkadienii, elamiţii, hittiţii şi asirienii au folosit acest sistem. Textele erau scrise pe tăbliţe de lut,

cu un beţişor, creând astfel formele caracteristice ale scrierii cuneiforme.

Bibliotecile şi muzeele regale

Una dintre cele mai mari colecţii de tablete cuneiforme provine din arhivele lui Assurbanipal, regele Asiriei. În jurul anului 650 î.Hr., el a luat hotărârea să în fiinţeze o bibliotecă la Ninive. Întrucât toate templele din Babilonia aveau biblioteci, el şi-a trimis scribii să adune tablete de la aceştia. Dacă un templu refuza să cedeze o tabletă, trebuiau făcute copii. În scurt timp,

biblioteca regală din Ninive a devenit cea mai mare din Asiria. Majoritatea informaţiilor despre Mesopotamia antică provin din această bibliotecă.

Regele babilonian Nabucodonosor al II-lea a fondat un muzeu unde erau expuse statuete, tăbliţe şi alte obiecte importante.

82

Acesta reprezintă un exemplu de literatură babiloniană.

Literatura

Literatura veche este foarte bogată, variată şi interesantă, cuprizând: povestiri, legende, imnuri, fabule, învăţături, proverbe şi altele. Unele dintre aceste opere literare, prin conţinutul şi forma lor frumoasa, sunt socotite printre creaţiile cele mai alese ale culturii omenirii, spre exemplu legenda lui Ghilgameş. O caracteristică importantă a întregii

literaturi a Orientului antic este caracterul ei religios. Aproape toate scrierile sunt străbătute de credinţe în zei, în viaţa viitoare, duhuri, vrăjitori.

("Istorie Universala Antica si Medievala" -Eliza Bichman, Lucia Georgian - 1995)

Şcoala

Primele şcoli s-au înfiinţat pe lângă temple. Aici se învăţau: scrisul, cititul, recitarea de legende, operaţiile aritmetice. S-au găsit urme de săli de clasă, bănci, tăbliţe de lut pentru scris exerciţii. Existau şcoli speciale pentru scribi, institute superioare şi observatoare astronomice (de exemplu, cele instalate în vârfurile zigguratelor).

("Istorie Universala Antica si Medievala" -Eliza Bichman, Lucia Georgian - 1995, pag.42)

Ştiinţa şi tehnologia

Popoarele Mesopotamiei au dezvoltat numeroase tehnologii, cum ar fi prelucrarea meterialelor, fabricarea sticlei, ţesutul textilelor, sisteme de irigaţii şi de apărare împotriva inundaţiilor. Ele au fost de asemenea printre primele popoare ale Epocii bronzului. De timpuriu au folosit cuprul,

bronzul şi aurul, şi mai tărziu şi fierul. Palatele erau decorate cu sute de kilograme din aceste metale foarte scumpe. Cuprul, bronzul şi fierul erau folosite de asemenea pentru armuri, precum si pentru diferite arme, cum ar fi săbii, pumnale şi suliţe. Au fost fabricate şi arme din aur, dar cel mai probabil nu aveau decât rol decorativ.

Matematica

Mesopotamienii utilizau un sistem de numeraţie sexagesimal (în baza 60). De aici provine actualul sistem, cu ora de 60 de minute, şi ziua de 24 de ore, precum şi cercul de 360 de grade. Calendarul sumerian avea şi săptămânile de câte şapte zile. Deoarece făceau socoteli cu numere foarte mari au întocmit o tabelă a înmulţirii de la 1 la 18.000.

Astronomia

Astronomii babilonieni erau foarte interesaţi în studierea stelelor şi a cerului, şi puteau prevedea eclipsele şi solstiţiile. În astronomie totul era considerat ca având vreun scop, de obicei legat de religie şi soartă. În Mesopotamia antică, eclipsele erau considerate semn rău, însă numai cele observate erau importante. Dacă o eclipsă nu putea fi văzută în oraşul regal, atunci nu avea nicio influenţă asupra regelui sau ţării sale. Constelaţiile folosite chiar şi astăzi, cum ar fi Leu, Taur, Scorpion, Gemeni, Capricorn şi Săgetător, au fost definite pentru prima dată de astronomii sumerieni şi babiloniei. Constelaţiile erau folosite în calcularea timpului şi în determinarea perioadelor de plantare şi recoltare a culturilor.

În Mesopotamia a apărut astrologia, deşi cea mai mare parte a ceea ce se înţelege astăzi prin astrologie a apărut în

83

timpul declinului civilizaţiei lor.

Medicina

Doctorii Mesopotamiei nu cunoşteau multe lucruri despre medicină sau despre modul de funcţionare a organelor interne ale corpului, dar observau bolile acestora, şi din aceste observaţii, mult mai târziu, a apărut medicina modernă.

Religia

Religia mesopotamiană este cea mai veche religie cunoscută. Mesopotamienii credeau

că lumea este un disc plat, înconjurat de un spaţiu uriaş, gol, şi deasupra, raiul. Ei mai credeau că apa se găseşte peste tot, şi că universul a apărut din această mare enormă. Religia mesopotamiană era politeistă adică oamenii credeau în mai mulţi zei. Deşi credinţele descrise mai sus erau comune tuturor mesopotamienilor, au existat şi variaţii regionale. Cuvântul sumerian pentru univers este an-ki, care face referire la zeul An şi la zeiţa Ki. Fiul lor era Enlil, zeul aerului. Ei credeau că Enlil este cel mai puternic

zeu. El era stăpânul zeilor din panteon, similar cu Zeus de la greci, sau cu Jupiter al romanilor. Sumerienii îşi puneau de asemenea întrebări filozofice, cum ar fi: Cine suntem?, Unde suntem?, Cum am ajuns aici?. Ei răspundeau acestor întrebări cu explicaţii din sfera supranaturalului. Dacă cineva era bolnav, ei se rugau la zei pentru însănătoşirea persoanei respective. Cum s-a menţionat mai sus, doctorii meopotamieni nu erau foarte avansaţi din punct de vedere medical, aşa că oamenii preferau să ceară ajutor de la zei.

Zeităţile principale

An era zeul sumerian al cerului, cunoscut mai târziu sub numele de Anu. El era căsătorit cu Ki, însă în unele credinţe mesopotamiene, soţia sa se numea Uraš.

Marduk era zeul principal al Babilonului. Oamenii îl preamăreau, pentru ca el să permită evoluţia Babilonului de la un mic stat la un mare imperiu.

Gula , numit şi Ninişina, era zeiţa vindecării. Când cineva era bolnav, ea era una dintre zeiţele la care se rugau.

Nanna (numit şi Suen, Nanna-Suen sau Sin) era zeul lunii. El era unul dintre fiii lui Enlil.

Utu (numit şi Šamaš sau Sahamash) era zeul soarelui.

Iştar era zeiţa dragostei şi sexului.

Enlil era cel mai puternic zeu din religia mesopotamiană. Soţia sa se numea Ninlil, iar copiii săi erau Inanna, Iškur, Nanna-Suen, Nergal, Ninurta, Pabilsag, Nushu, Utu, Uraš Zababa şi Ennugi.

Nabu era zeul mesopotamian al scrisului. Era foarte înţelept, şi foarte lăudat pentru abilitatea sa de a scrie. În unele locuri se credea că el controlează raiul şi pământul.

Iškur (sau Adad) era zeul furtunilor.

Ninurta era zeul sumerian al războiului şi al eroilor.

Inanna , zeiţa sumeriană a războiului, era şi soţia lui Ninurta.

Pazazu , numit şi Zu, era o zeitate malefică, ce a furat tabletele destinului lui Enlil, şi a fost omorât

84

din acest motiv. Tot el a adus şi bolile nevindecabile.

Demonii

Credinţa în demoni era o parte importantă a religiei Mesopotamiei antice. Oamenii se temeau de

sufletele rele, şi de aceea aşezau statuete şi picturi pentru a speria fantomele nedorite. Asemenea zeilor, existau diferiţi demoni, fiecare cu numele său propriu, specializaţi în diferite acţiuni negative .

Ritualuri funerare

Arheologii au descoperit sute de mormânturi în unele părţi ale Mesopotamiei. Aceste mormânturi relevă multe informaţii legate de ritualurile funerare mesopotamiene. În oraşul Ur, majoritatea oamenilor erau îngropaţi în morminte familiale sub casă. Copiii erau puşi în recipiente mari, şi duşi la capela familiei. Alţii erau pur şi simplu îngropaţi

în cimitirele oraşului. Unii erau înfăşuraţi în covoare şi giulgiuri. În majoritatea cazurilor, unele lucruri ale oamenilor îngropaţi se aflau în morminte. Au fost de asemenea descoperite 17 morminte cu obiecte foarte valoroase, şi deci se presupune că aparţineau unor persoane de rang înalt, posibil regi.

Zigguratele

Ziguratul din Ur, reconstituire

Zigguratele erau temple uriaşe construite pentru venerarea zeilor. Erau construite din lut şi argilă şi aveau trei sau patru secţiuni. Erau construite foarte înalte, pentru a rămâne uscate în timpul inundaţiilor. Era nevoie de munca multor oameni pentru a construi un ziggurat. Trebuia săpat lutul, fabricate cărămizile iar aceste cărămizi trebuiau transportate şi îmbinate. Numai zigguratul din Ur a rămas în picioare, deoarece constructorii din epocile mai târzii au învăţat că arderea cărămizilor le va face mai rezistente

.

Cultura

Muzica şi cântecele

Muzica şi cântecele formau o parte importantă din viaţa Mesopotamiei. Unele cântece erau închinate zeilor, altele descriau evenimente

importante. Muzica şi cântecele erau destinate în principal aristocraţiei şi regilor, dar de ele se bucurau şi oamenii obişniţi, care cântau şi dansau în casele lor sau în pieţe. Cântecele se

transmiteau din generaţie în generaţie, până ce cineva le scria. Prin aceste cântece au fost transmise informaţii importante despre evenimentele isorice care au ajuns în

85

cele din urmă la arheologii moderni.

Jocurile

Jocurile erau de asemenea foarte îndrăgite, în special de aristocraţi. Oamenii obişniţi nu aveau timp de jocuri. Un joc pe tablă a fost descoperit într-unul din mormintele din Ur. Nimeni nu ştie cum se juca, deoarece regulile nu

au fost descoperite. Există doar sugestii despre aceasta.

Viaţa de familie

Viaţa era foarte grea pentru oamenii obişnuiţi din Mesopotamia antică. Mortalitatea infantilă era foarte ridicată, mulţi băieţi munceau alături de părinţii lor, Iar fetele rămâneau acasă, învăţând

gătitul şi având grijă de copiii mai mici. Băieţii din familiile mai bogate aveau posibilitatea să meargă să muncească. Femeile aveau dreptul să deţină proprietăţi, şi, pentru motive întemeiate, să obţină un divorţ.Si cand se casatoreau acestia isi puneau o statueta deasupra patului unde dormeau ca sa le poarte de grija

Agricultura

Resursele alimentare din Mesopotamia erau relativ abundente datorită celor două râuri de la care provine numele regiunii, Tigru şi Eufrat. Deşi solul din apropierea râurilor era fertil, şi potrivit pentru recolte, porţiunile de pământ aflate la distanţă mai mare de apă erau aride, şi nelocuibile. Din acest motiv, dezvoltarea sistemelor de irigaţii a avut o mare importanţă pentru coloniştii Mesopotamiei. Alte inovaţii mesopotamienie sunt controlul apelor prin baraje, şi utilizarea apeductelor. Primii colonişti ai pământurilor fertile din Mesopotamia utilizau pluguri de lemn pentru a afâna solul înainte de plantarea recoltelor, cum ar fi orzul, ceapa, viţa de vie, napii sau merele. Mesopotamienii au fost unul din primele popoare care au produs bere şi vin. Clima adesea instabilă a

Mesopotamiei a pus probleme agricultorilor; adesea recoltele erau distruse, de aceea erau folosite surse alternative de alimente, precum vaci sau oi.

Tigru şi Eufrat

Cele două râuri care înconjurau Mesopotamia antică erau Tigru şi Eufrat. Aceste două râuri fertilizau solurile aride. În plus, întrucât precipitaţiile erau atât de reduse, apa din râuri reprezenta principala lor sursă de apă. Pentru a evita distrugerea recoltelor, oamenii irigau culturile ei trebuiau aşadar să colecteze şi să controleze apa, cu ajutorul barajelor. Odată cu construcţia unui baraj, în special într-ul loc mai înalt, apa astfel închisă nu mai curgea la vale. Acest lucru reprezenta o problemă pentru oraşele din aval, care porneau războaie din aceste motive.

Guvernul

Regii

Majoritatea regilor din Mesopotamia antică erau consideraţi aleşi ai unui zeu, fii ai unui zeu, sau chiar zei. Ei îi ajutau pe zei conducând statul. Majoritatea regilor se autointitulau “rege al universului” sau “mare rege”. Un alt nume des întâlnit era acela de “păstor”, întrucât regii trebuiau să aibă

grijă de poporul lor. Nabucodonosor a fost cel mai puternic rege din Babilonia. El era considerat fiul zeului Nabu. S-a căsătorit cu fiica lui, pentru ca dinastiile medică şi

86

babiloniană să aibă o legătură de familie. Numele lui Nabucodonosor se traduce prin: Nabo, protejează coroana! Belşedazar a fost ultimul rege al Babiloniei. el era fiul lui Nabonidus a cărui soţie era Nictoris, fiica lui Nabucodonosor. Primul rege al primei dinastii din Ur

(aproximativ 2560 î.Hr.) a fost Mesanepada. El a făcut din Ur oraşul principal al Sumerului

.

Prima dinastie din Ur aprox. 2563-2387 î.Hr.

2563-2524: Mesannepadda

2523-2484: A'annepadda

2483-2448: Meskiagnunna

2447-2423: Elulu

2422-2387: Balulu

Dinastia din Lagaş aprox. 2494-2342 î.Hr.

2494-2465: Ur-Nanşe

2464-2455: Akurgal

2454-2425: Ennatum

2424-2405: Enannatum I

2402-2375: Entemena

2374-2365: Enannatum II

2364-2359: Enentarzi

2358-2352: Lugal-anda

2351-2342: Uru-inim-gina

Dinastia din Uruk aprox. 2340-2316 î.Hr.

2340-2316: Lugal-zaggesi

Dinastia din Akkad aprox. 2334-2154 î.Hr.

2334-2279: Sargon

2278-2270: Rimuş

Puterea

Când Asiria a devenit un imperiu, a fost împărţită în mai multe părţi mici, numite provincii. Fiecare purta numele oraşului principal, ex. Ninive, Samaria, Damasc şi Arpad. Fiecare avea un guvernator propriu, care avea grijă ca toţi locuitorii să plătească taxele. El mobiliza soldaţii pentru război, şi asigura

lucrătorii pentru construcţia templelor. Era responsabil şi pentru impunerea legilor. În acest mod, asirienii au reuşit să menţină controlul asupra imperiului lor.

Deşi Babilonul era un stat relativ mic în perioada sumeriană, el a evoluat considerabil în timpul

domniei lui Hammurabi. El era cunoscut sub numele de “Legiuitorul”, şi în scurt timp Babilonul a devenit unul dintre cele mai importante oraşe din Mesopotamia. Mai târziu a fost denumit Babilonia, însemnând poartă către zei. A devenit de asemenea unul dintre principalele centre culturale ale regiunii.

87

Războiul

Oraşele-state din Mesopotamia au purtat numeroase războaie între ele, pentru pământ şi putere. Se luptau de asemenea pentru controlul râurilor, irigaţii, şi pentru locuri din care puteau obţine resurse precum cherestea, piatră şi metale. Când au apărut imperiile,

războaiele au fost purtate mai mult cu ţări străine. Spre exemplu, regele Sargon a cucerit toate oraşele din Sumer, unele oraşe din Mari, iar apoi a început războaie în Siria de nord. Multe palate babiloniene erau decorate cu fresce ale luptelor victorioase, arătând inamici fugind cu disperare, sau ascunzându-se între buruieni. Un rege sumerian, Ghilgameş, era considerat două treimi zeu şi o treime om. Aventurile sale, considerate foarte importante, au fost transmise din generaţie în generaţie, fiind considerate foarte importante, inclusiv descrieri ale bătăliilor câştigate de acesta.

Legile

Regele Hammurabi, aşa cum s-a menţionat mai sus, era foarte cunoscut pentru legile sale. El a promulgat circa trei sute de legi, care erau aplicate destul de strict. Printre ele se numără:

Dacă cineva acuză pe altcineva, fără să poată aduce vreo dovadă, acuzatorul va fi omorât.

Dacă cineva acuză pe altcineva, şi poate dovedi vina acestuia, el va fi răsplătit cu bani.

Dacă un judecător ia o decizie într-un caz, iar apoi se dovedeşte că a greşit, va fi pus să plătească de douăsprezece ori cât a impus el acuzatului, şi nu i se va permite să mai judece.

Dacă cineva fură pe fiul altcuiva, va fi omorât.

Dacă cineva găseşte un sclav evadat şi îl returnează proprietarului, acesta va trebui să plătească doi şekeli.

Dacă un hoţ este descoperit în timp ce fură, va fi omorât.

Dacă cineva nu are suficientă grijă de un baraj, şi barajul cedează, el va fi vândut, iar banii obţinuţi vor înlocui recolta pierdută în timpul inundării culturilor.

Dacă cineva inundă culturile unui vecin, îi va plăti pierderea.

Dacă cineva îşi lasă grădina în seama unui grădinar, iar acesta îşi face treaba bine timp de patru ani, în al cincilea an proprietarul e obligat să ia parte la grădinărit.

Dacă grădinarul nu şi-a făcut treaba bine, iar plantele suferă, el va plăti pierderea în funcţie de producţia vecinului.

Dacă cineva are o datorie, şi nu poate plăti, el se poate vinde pe sine, pe soţia sa, pe fiul său şi pe fiica sa să muncească; după trei ani ei vor fi eliberaţi.

88

Dacă un om dator îşi plăteşte datoria cu un sclav, iar sclavul este suficient de bun, nu pot exista obiecţii.

Dacă cineva se căsătoreşte cu o femeie, dar nu are niciun fel de relaţii cu aceasta, nu se consideră căsătorie.

Dacă o soţie are relaţii cu un alt bărăbat, amândoi vor fi legaţi şi aruncaţi în apă, dar soţia poate fi iertată de soţul ei şi dăruită regelui ca sclavă.

Dacă un bărbat foloseşte violenţa asupra soţiei altui bărbat pentru a se culca cu ea, el va fi omorât, iar femeia considerată fără vină.

Dacă un bărbat este capturat în război, iar femeia părăseşte casa, deşi este mâncare suficientă, ea va fi aruncată în apă.

Dacă un bărăbat este capturat în război, şi nu există mâncare, femeia este fără vină dacă părăseşte casa.

Dacă un soţ părăseşte casa, soţia pleacă în altă casă, iar soţul se reîntoarce, soţia nu este obligată să se reîntoarcă.

Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie care a dat naştere copiilor săi, o parte din pământ şi din bani trebuie cedată ei de soţ.

Când copiii cresc, ea se poate recăsători.

Dacă un bărbat vrea să se despartă de o femeie cu care nu a avut copii, îi va da înapoi zestrea şi banii pe care i-a adus din casa tatălui ei.

Dacă un bărbat adoptă un fiu, iar acesta creşte în casa părinţilor adoptivi, părinţii naturali nu pot cere întoarcerea acestuia.

Dacă cineva loveşte pe altcineva de rang mai înalt, va fi biciuit în public de şaizeci de ori.

Dacă cineva loveşte pe altcineva de acelaşi rang, va plăti o mina de aur.

Dacă un sclav loveşte un om liber, îi vor fi tăiate urechile.

Dacă un bărbat loveşte o femeie însărcinată, iar aceasta pierde sarcina, el îi va plăti zece şekeli.

Dacă un constructor construieşte o casă, şi o construieşte bine, proprietarul va plăti doi şekeli pentru fiecare suprafaţă a casei.

Dacă, însă, nu reuşeşte, şi casa se prăbuşeşte, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât.

Dacă fiul proprietarului va fi omorât, fiul constructorului va fi ucis.

Arhitectura

Casele

Casele oamenilor bogaţi erau foarte mari. Aveau două sau trei etaje, cu un acoperiş locuibil. Aveau o curte spaţioasă în jurul casei. În casă existau căteva dormitoare, o

cameră de oaspeţi, o capelă, o bucătărie, o baie şi un mormânt sub casă. Casele oamenilor simpli erau mult mai simple, cu doar câteva camere.

Palatele

89

Palatele regilor din Mesopotamia erau clădiri uriaşe, frumos decorate. Majoritatea zidurilor aveau basoreliefuri sculptate în fildeş, descriind marile victorii ale mesopotamienilor. Aveau de asemenea mari sculpturi la intrări, pentru a-l proteja pe rege de demoni şi alte spirite rele.

Mobila era de asemenea fabricată în principal din fildeş, care era uşor de decorat şi de cioplit. Palatele conţineau de asemenea mari cantităţi de metale, precum bronzul şi aurul. Palatele erau şi centrele principale ale guvernului

.

Economia

Existau diferenţe foarte mari din punctul de vedere al banilor şi al averii între oamenii bogaţi şi oamenii de rând. Oamenii obişnuiţi depindeau foarte mult de recoltele lor, deoarece aveau bani foarte puţini. Oamenii bogaţi aveau foarte mulţi sclavi, şi de obicei aveau foarte mulţi bani.

1 talant = 60 mina = 3600 şekeli = 30 kg de argint

1 mina = 60 şekeli = 500 grame de argint

1 şekel = 8,333 grame argint

Monedele de argint nu erau din metal pur. Aproximativ 87% din materialul monedei era

argint!!!

Transporturile

Majoritatea oamenilor din Mesopotamia preferau să călătorească pe apă, şi nu pe uscat, deoarece era mai convenabil. Ei construiau bărci din stuf, şi le era uşor să meargă şi prin zone mlăştinoase. Mai târziu, după invenţia roţii, au fost folosite şi carele, în special de către oamenii înstăriţi

Istoria recentă

Regiunea a fost apoi ocupată de către Imperiul Persan, fiind organizată sub forma a două satrapii, Babilonia în sud, şi Athura în nord. În această perioadă, 500-330 î.Hr., Persia, o naţiune vorbitoare a unei limbi indo-europene a devenit cea mai importantă putere a lumii.

După cucerirea Persiei de către Alexandru cel Mare, satrapiile au devenit parte a Imperiului Seleucid, până la distrugerea sa, de către Armenia Mare, în 42 î. Hr.

Cea mai mare parte a Mesopotamiei a devenit apoi o parte a Imperiului Partian al Persiei, ce a rezistat până în 224 d. Hr. Ctesifon a devenit capitala Imperiului Parthian. Partea de nord-vest a devenit romană, fiind organizată în două provincii, Osrhoene şi Mesopotamia

În timpul Imperiului Persian al Sasanizilor, Mesopotamia a primit numele de Del-e Iranshahr însemnând "Inima Iranului", iar metropola Ctesifon (pe râul Tigru),

90

a devenit capitala Persiei, deşi se afla în Mesopotamia.

La începutul secolului VII d.Hr., califii Imperiului Arab au ajuns la putere în Damasc şi au anexat întreg Imperiul Sasanid. Mesopotamia a fost prin urmare reunită, sub arabi, însă guvernată ca două provincii, partea de nord, având capitala la Mosul şi partea de sud având capitala la Bagdad. Mai târziu, Bagdad a devenit şi capitala califatului, şi capitala întregului Imperiu Arab până în 1258.

Între 1508 şi 1534 d.Hr., persienii au controlat Mesopotamia.

În 1535 d.Hr., turcii otomani au cucerit Bagdadul. În timpul Ocupaţiei Imperiului Otoman, Mesopotamia a fost condusă ca trei

vilayate, sau teritorii, separate: Mosul, Bagdad, şi Basra, care includea şi teritoriul care este astăzi Kuwait.

La sfârşitul Primului război mondial Mesopotamia a fost ocupată pentru scurt timp de britanici, care au organizat guvernul regiunii care este astăzi Siria şi Irak sub un singur conducător haşemit.

În 1920 a fost creat de către britanici statul naţional irakian, cu graniţele sale moderne, şi incluzănd şi teritoriul Kuwaitului de astăzi. Kuwait, care făcuse parte din Provincia Basra în timpul stăpânirii otomane, şi-a declarat independenţa în 1961.

Hartă a Mesopotamiei antice

Scrierea cuneiformă pe tăbliţe de lut

Mesopotamienii sunt un popor dintre cele mai vechi ale omenirii. Ei erau aşezaţi geografic între fluviile Tigru şi Eufrat (în prezent Irak). Primii mespotamieni care au trăit

au fost sumerienii. Ei au inventat scrierea cuneiformă, construiau ziggurate, au construit primele oraşe civilizate, printre care: Ur,Nippur, Kiş, Babilon, Ninive şi

Assur, au făcut primele încercări de irigaţii sistematizate în agricultură, au iniţiat primele schimburi comerciale cu alte popoare, au făcut

91

descoperiri în astrologie şi astronomie. Fiecare oraş-stat îşi avea propriul rege, dar nu a luat niciodată în stăpânire întregul Sumer. Familiile regale erau foarte bogate şi purtau haine de cea mai bună calitate.

Scrierea cuneiformă

Scrisul a fost inventat, probabil, cu aproximativ 5000 de ani în urmă. La început, ei desenau imagini, dar apoi acestea s-au transformat în simboluri în forma de cuie, care sunt denumite scriere cuneiformă.

Ziggurate

Sumerienii construiau un templu în centrul fiecarui oraş-stat. În jurul anului 2000 î.Hr., templele aveau forma unor turnuri înalte denumite ziggurate, cum era acesta din Ur. Regele, care era şi mare preot, oficia ceremonii religioase şi efectua sacrificii în templul situat în vârful turnului. Zigguratul era împărţit în şapte etaje, deoarece sumerienii credeau că zeii coborau din cer în şapte zile.

Ziguratul din Ur, reconstituire

Sumerienii au fost unul dintre popoarele are au trăit în Mesopotamia.

Invenţii

Sumerienilor li se atribuie descoperirea rotii olarului (mai tarziu roata carului) si tehnologia prelucrarii metalelor.descoperirile din necropola regala de la Ur prezinta o mare varietate de obiecte metalice din aur si lapislazuli ( o piatra pretioasa de culoare albastra intens),dintr-un aliaj de aur si argint (electrum) sau din os si lapislazuli.

Modul de viaţă

Ei locuiau în aşezări construite din lut şi cărămidă arsă. Casele erau mici şi în interior existau doar rogojini. Hrana era simplă, iar

berea era obţinută din orz. Cultivau cereale, legume şi fructe, creşteau animalele (capre, oi, vite). Printr-o munca tenace, sumerienii au asanat mlaştinile şi au construit un sistem ingenios de canale de irigaţii. În cultivare foloseau plugul tras de boi, seceri de argilă, piatră, aramă sau bronz.

Stindartul din Urca.2600 BC.

Sumerienii făceau comerţ în pieţe uriaşe. În jurul anului 3300 î.Hr., sumerienii foloseau nişte discuri de lut pentru a cumpăra diferite bunuri. Aceste îndeletniciri au făcut ca populaţia să crească. Astfel au apărut numeroase oraşe-stat (Ur, Uruk, Lagaş, Nipur, Umma). Sumerienii bogaţi nu erau nevoiţi să muncească toată ziua, ci se relaxau ascultând muzică sau jucându-s

e.

Akkad a fost un oraş din Mesopotamia centrală, situat la cca 50 km sud-vest de Bagdad, fondat probabil de Sargon I. A devenit

capitala Imperiului Akkadian. Decade în mileniul II î.C.

92

Între 2350-2150 î.C. are loc dominaţia akkadiana in Mesopotamia.

Între anii 2350-2295 î.C. regele Akkadului (stat semitic, din centrul Mesopotamiei, dependent iniţial de Kiş) Sargon I cucereşte Sumerul, Asiria, Elamul şi Siria, întemeind un imperiu care se întindea de la Golful Persic la Marea Mediterană. Instituie o administraţie centralizată şi o armată permanentă (prima cunoscută în istorie).

Între 2272-2235 î.C. - domnia lui Naram-Sin, care se intitulează "rege ale celor patru regiuni ale lumii", fiind cel mai important succesor al lui Sargon. Limba akkadiană se răspândeşte ca limbă diplomatică şi de administraţie in Orientul Apropiat. Limba sumeriană rămâne limbă de cult a Mesopotamiei. Apogeu al artei akkadiene ("Stela Victoriei").

Între 2235-2210 î.C. - domnia lui Shar-Kali-Sharri; decăderea puterii akkadiene; răscoale ale teritoriilor supuse; începutul invaziei pustiitoare a guţilor (triburi de păstori nomazi din Munţii Zagros).

Între 2185-2170 î.C. - domnia lui Shudurul (ultimul rege al Akkadului); triburile guţilor devin adevăraţii stăpâni ai ţării (2150-2060 î.C. - dominaţia guţilor în Mesopotamia).

Inscripţia lui Sargon II

Limba sumeriană

a fost vorbită în antichitate în Imperiul Sumerian. Este o limbă izolată deoarece nu este înrudită cu nicio altă limbă (nici chiar cu limbile vorbite în regiunile învecinate: ebraica, akkadiana, babiloniana, asiriana, toate acestea fiind limbi semitice), deci formează singură o familie.

Sumeriana s-a vorbit până prin secolul XVII (după alţi autori XIX) î.Hr., fiind treptat înlocuită de akkadiană. Totuşi a mai fost utilizată ca limbă literară, ştiinţifică şi

religioasă în Mesopotamia până către sfârşitul primului secol d.Hr.

Este una dintre primele limbi (dacă nu chiar prima) care şi-a dezvoltat un sistem de scriere (ca. 3200 î.Hr.). Este vorba de scrierea cuneiformă.

Printre cele mai importante centre ale culturii sumeriene putem enumera: Ur, Uruk, Lagaş, Nippur, Eridu, Girsu.

Limba akkadiană

este o limbă semitică vorbită în perioada antichităţii pe teritoriul Irakului actual. Este cea mai veche limbă semitică atestată, formând ramura de Nord-Est a acestei familii.

Akkadiana a fost una din limbile internaţionale de civilizaţie ale lumii antice.

Istoric

93

Harta Mesopotamiei antice

Existenţa acestei limbi se întinde între mileniul 3 î.Hr. (poate şi mai înainte) şi primii ani d.Hr., când a încetat definitiv să fie folosită. Nu a lăsat urmaşi.

La început a coexistat cu sumeriana (în Babilon), pe care a înlocuit-o, mai întâi oral şi apoi ca limbă scrisă. De aceea

akkadiana a fost influenţată de sumeriană, dobândind astfel anumite deosebiri faţă de celelalte limbi semitice.

După cucerirea persană (593 î.Hr.), akkadiana a coexistat cu arameica; cele două limbi s-au influenţat reciproc. Cu timpul, arameica a înlocuit-o, mai întâi oral (secolul IV î.Hr.), apoi ca limbă cultă.

După teritoriu şi după perioada istorică avem:

Akkadiana veche: 2500 - 1950 î.Hr. Vechea babiloniană/akkadiana

veche: 1950 - 1530 Babilonian/asiriana mijlocie: 1530 -

1000

Neo-babiloniană/neoasiriană: 1000-600 î.Hr.

Babiloniana târzie: 600 î.Hr. - 100 d.Hr.

Sistemul de scriere

94

Text akkadian scris cu cuneiforme.

Akkadienii foloseau la scriere literele cuneiforme. După modul cum erau utilizate de scribi, cuneiformele puteau reprezenta

logograme sumeriene silabe sumeriene silabe akkadiene complemente fonetice

Limba aramaică este o limbă aproape moartă, vorbită în special în Antichitate. Câteva capitole din cărţile lui Ezra (4:8 – 6:18; 7:12-26) şi Daniel (2:4 – 7:28), un verset din cartea lui Ieremia (10:11) şi un cuvânt din Geneză (31:47) sunt scrise în aramaică şi nu în vechea ebraică, ca de altfel şi

Gamara, o parte din Talmud. Aramaica se înrudeşte cu ebraica aşa cum spaniola se aseamană cu portugheza. Diferenţele dintre aramaică şi ebraică sunt mai mari decât acelea dintre dialecte; de aceea cele două sunt privite ca două limbi distincte.

Răspândirea aramaicii

Locul de baştină al aramaicii a fost Mesopotamia. Triburile de aramei, caldeii, au locuit fie la sud de Babilon, în jurul oraşului Ur, fie in Mesopotamia Superioară între râul Chebar (Khabur) şi marea cotitură a Eufratului care are zona Haran în centru. Probabil datorită faptului că Avram, Isac şi Iacov au avut legături cu Haranul, Moise spune că Iacov a fost "arameu" (Deuteronom 26:5). De acolo din nordul Mesopotamiei aramaica s-a răspândit către sud, pe teritoriul întregii Siria de azi. Când cetăţile siriene, a căror populaţie vorbea aramaica, au fost distruse de asirieni în secolul VIII i.Hr., populaţia lor a fost mutată în diferite părţi

ale imperiului asirian. Acest fapt a determinat răspândirea rapidă a aramaicii, care era tot atât de uşor de învăţat ca şi cele mai multe dintre celelalte limbi ale vechiului orient apropiat. În final, aramaica a devenit lingua franca, o limbă internaţională a unei lumi civilizate, şi limba oficială mai întâi

95

pentru imperiul neo-babilonian şi apoi şi pentru Imperiul Persan.

Secţiunile aramaice ale Bibliei

Motivul pentru care unele părţi ale Bibliei au fost scrise in aramaică a fost faptul că aramaica a devenit o limbă internatională în timpul imperiului babilonian şi persan. Oficialii care au trăit printre babilonienii vorbitori de aramaică, precum Daniel, sau şi cei care lucrau pentru perşi, precum Ezra, au folosit aramaica în vorbire şi scriere la fel ca şi limba lor maternă, ebraica. Cartea lui Daniel reflectă foarte clar abilităţile lingvistice ale autorului ei. Descrierea experienţei pe care Daniel a avut-o in legătură cu visul lui Nabucadnetar a fost scrisă în prima parte in ebraică, însă când ajunge la momentul în care prezintă discursul înteleptilor care vorbeau "aramaica" în faţa împăratului (Daniel 2:4), el schimbă – probabil fără să-şi dea seama – limbajul cu cel al acestor oameni şi continuă să scrie astfel câteva capitole până se întoarce din nou la limba ebraică. A fost un timp când aceste porţiuni aramaice ale cărţilor lui Daniel şi Ezra au fost considerate o dovadă a scrierii târzii a acestor cărţi. Însa deoarece numeroase documente aramaice din timpul lui Daniel si al lui Ezra au fost descoperite în aproape toate locurile vechiului orient apropiat, s-a putut demonstra că nu era ceva nepotrivit pentru aceşti oameni să introducă în cărţile lor documente aramaice, aşa cum a făcut-o Ezra, sau să relateze evenimente istorice în aramaică, aşa cum au facut-o atât Daniel cât şi Ezra. Aramaica a fost şi limba folosită de Hristos. Ca urmare a captivităţii babiloniene, în ultimele secole ale epocii pre-creştine, iudeii au adoptat aramaica în locul limbii ebraice.

Limba maternă a lui Hristos

În timpul lui Hristos limba maternă a populaţiei Palestinei era aramaica. Expresiile aramaice din Noul Testament arată clar că aceasta era limba folosită de Hristos. "Talitha cumi" (Marcu 5:41), "Ephphatha" (Marcu 7:34) şi "Eloi, Eloi, lama sabachthani?" (Marcu 15:34) sunt câteva dintre expresiile aramaice folosite de Hristos. În timpul lui Hristos, în sinagogi, Biblia era încă citită în limba ebraică, însă mulţi oameni, în special femeile, nu o înţelegeau. Din această cauză, cei care citeau în sinagogi au introdus obiceiul să traducă scripturile în aramaică. Mai târziu au apărut traduceri scrise ale Vechiului Testament în aramaică, numite Targumuri. În perioada pre-creştină ebraica vorbită

era deja ieşită din uz şi ea a suferit doar modificări artificiale; însă aramaica s-a păstrat ca limbă vorbită până în ziua de azi, şi este încă folosită în anumite zone mici ale Orientului apropiat, unde este cunoscută sub numele de siriacă.

Patimile lui Iisus

În filmul "Patimile lui Iisus" regizat de Mel Gibson, toate replicile actorilor sunt rostite în limbile aramaică şi latină, şi nu în limba engleză. În viziunea regizorală extrem de contestată pentru violenţa ei, Gibson îl pune pe Iisus să converseze cu guvernatorul roman Pilat din Pont direct în limba latină. De altfel soţia acestuia avea să devină una dintre primele creştine, după ce Iisus i-a apărut cu o seară înaintea execuţiei sale într-un vis, iar centurionul, un comandant militar al armatei romane, a apelat la ajutorul lui Hristos pentru a-şi vindeca fata bolnavă. Sunt semnele că religia lui Iisus Hristos avea să devină în scurtă vreme una universală. De altfel capitala creştinătăţii va deveni la scurtă vreme Roma, iar Vaticanul, situat în apropiere, va deveni "Mecca" sa.

96

Imperiul Akkadian

Sinii devin eroi ai epopeilor babiloniene, hurite şi hitite. După moartea ultimului rege al dinastiei, Sar-Kali-Sarii, imperiul se prăbuşeşte ca urmare a răscoalei interne şi a atacurilor guţilor, un popor de păstori nomazi coborâţi din Munţii Zagros, care ocupă pentru un secol cea mai mare parte a Mesopotamiei.

Akkadienii

Triburi semite de păstori nomazi pătrund în prima jumătate a mileniului III î.Hr, din stepele Arabiei în Mesopotamia centrală. Limba akkadiană este cel mai vechi idoim semitic atestat; ea adoptă la mijlocul mileniului III î.Hr, scrierea cuneiformă, devenită limbă internaţională în comerţ, cultură, diplomaţie. La începutul mileniului II î.Hr, limba avea 2 dialecte principale: babiloneană şi asiriană. Din anii 500 î.Hr, rămâne limba ştiinţelor si a religiei

.

Scrierea cuneiformă

(din limba franceză: cunéiforme) este printre primele forme de expersie scrisă din lume. Scrisul a fost inventat, probabil, cu aproximativ 5000 de ani in urmă, şi consistă din cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice.

Pictogramă, pictograme, cuvânt compus provenit din picto şi graphein, semnificând "a scrie prin pictare", provenit în limba română din franceză, pictogramme, este un simbol, desen sau un şir de desene simbolice, sugestive, prin care sunt

redate concepte, obiecte, activităţi, locuri şi idei în unele sisteme de scriere.

Pictografia este o formă de scriere în care ideile sunt transmise prin desene. Este baza scrierii cuneiforme şi până la un anumit punct, a hieroglifelor scrierii Egiptului antic, care utilizează desene, semne fonetice şi rime determinante.

Sistemele de scriere timpurii erau bazate pe pictograme, care erau abstractizări inspirate de formele unor lucruri, obiecte şi fiinţe reale, la

care se adăugau ideograme, desene care reprezentau concepte şi idei. Astfel de sisteme de scriere au început să apară în culturile timpurii de pe teritoriul de azi al Chinei, datate aproximativ acum 7.000 de ani, dezvoltându-se ulterior în sisteme de scriere logografice, acum circa 4.000 de ani. Pictogramele sunt încă folosite ca mijloc major de comunicare scrisă în anumite culturi non-literale din Africa, cele două Americi şi Oceania. Pictogramele sunt adesea folosite ca simboluri primare în multe din culturile contemporane.

97

98