Drept Roman 11

Introducere

I.Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roman cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem extreme de vast si complex, format dintrò multitudine de ramuri si institutii juridice. Acest system de drept a trait o viata milenara caci el sà nascut in epoca fondarii statului Roman si sà aplicat pana la moartea imparatului Justinian, adica din secolul VI inainte de Ch. Pana in sec VI d.C. Pentru a intelege specificul dreptuluo roman, trebuie sa retinem ca la origine, si romanii ca si celelalte popoare ale lumii antice, au confundat dreptul cu morala si cu religia, dar *spre deosebire de celelalte popoare ale antichitatii, romanii au depasit aceasta confuzie, si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase, si normele de morala. Dovada ca inca din epoca foarte veche, romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul ius, iar normele religioase prin cuvantul fas. La romani, gandirea juridica, ideologia juridica, sià pus amprenta asupra intregii vieti spirituale. De aceea in antichitate se spunea “Ca asa cum grecii sunt un popor de filosofi, romanii sunt un popor de juristi”, iar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica, trebuia sa faca dovada si proba ca a fost discipol al unui jurist consult celebru (jurist-consultii romani erau oameni de stiinta, cercetatori ai dreptului). Si cu toate acestea, in unele texte juridice clasice, persista in mod ciudat, stravechea confuzie dintre drept, religie si morala. Astfel, printrùn text care ni sà transmis prin opera legislativa a Imparatului Justinian, se da o definitie a jurisprudentei sau a stiintei dreptului. Potrivit acelei definitii : “iurisprudenteia est divinarum atcve humanarum rerum notitia iusti atcve iniusti scientia” (“jurisprundenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane stiinta a ceea ce este drept si nedrept”) .

In aceasta definitie, dreptul se confunda si cu religia si cu morala.

Printrùn text atribuit marelui jurisconsult Ulpian ni sàu transmis Principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit acestuia, “iuris precepta sum hec” : honeste vivere, alterum non ledere, suum cuicve tribuiere “ principiile dpretului sunt acestea: a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altul, a da fiecaruia ce este al sau” . De data aceasta dreptul se confunda cu morala, intrucat primul principiu tine de domeniul moralei, iar urmatoarele doua sunt de domeniul dreptului.

Jurisconsultul Celsus neà transmis o definitie a dreptului : “Ius est ars boni et ecvi” (“dreptul este arta binelui si a echitabilului”). Si de data aceasta dreptul se confunda cu morala, intrucat conceptul de bine tine de sfera moralului, iar conceptul de echitate avea la romani 2 sensuri :-moral -juridic

Faptul ca in unele texte juridice clasice persista confuzia dintre drept, religie si morala *in ciuda faptului ca aceasta confuzie fusese de mult depasita in practica, se explica in primul rand, prin faptul ca romanii au fost profund conservatori, un popor traditionalist,

un popor care nu a renuntat niciodata la valoriile sale traditionale, chiar daca erau depasite de noile realitat.

In al 2lea rand, romanii au fost inzestrati cu un ascutit simt practic. Aceasta trasatura a psihologiei lor sià pus amprenta si asupra cercetarii fenomenului juridic, caci jurisconsultii romani nu isi incepeau prelegerile cu introduceri teoretice sau istorice, ci incepeau cu expunerea unor spete, adica unor cazuri din practica judiciara, pe care le analizau impreuna cu discipolii lor, si constatau ca intre acele spete exista baze comune. Astfel incercau sa formuleze reguli generale sau principii de drept. Insa acele principii erau consacrate, adica recunoscute ca atare de toti jurisconsultii numai daca erau in masura sa ofere solutii optime pt. toate cazurile dintrùn anumit domeniu.

In al 3lea rand, roamnii nu aveau mania teoretizarii, spre deosebire de greci. De aceea, romanii au dat putine definitii (definitiile nu se confunda cu principiile juridice, caci definitiile au caracter teoretic, iar pricipiile caracter practic ) . iar atunci cand dadeau totusi anumite definitii, romanii le preluau gata elaborate de la greci, iar grecii nu au facut distinctie intre drept si morala, dimpotriva ei considerau ca dreptul este o componenta a moralei.

Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii si institutii care sàu dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice. Iata de ce ele au fost preluate si utilizate cu deplin succes atat in societatea medievala sau feudala, cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii sàu preocupat foarte serios de reconstituirea tezaurului ganditii juridice romane, inca de la inceputul Evului Mediu. ( se numesc romanisti cercetatorii dreptului roman de dupa caderea Imperiului Roman. ).

In sec VII d.C. in orasul Ravenna, sà fondat prima scoala de Drept roman, care sià propus sa reconstituie valoriile juridice romane.

In sec X d.C. sà fondat o scoala similara si la Pavia. Lucrariile elaborate de profesorii celor 2 scoli sàu pierdut. Le cunoastem numai din izvoare indirecte. Cert este ca acele lucrari nu au putut avea un nivel stiintific remarcabil, notabil, pt ca in mod sigur, reprezentatii acelor scoli nu au cunoscut digestele Imparatului Justinian (digestele lui Justinian sunt o culegere de fragmente din lucrariile jurisconsultilor clasici, lucrari care sàu pierdut, pe cand digestele sàu pastrat pana in ziua de azi. Astfel, prin intermediul digestelor, au putut fi reconstituite lucrariile jurisconsultilor clasici.

In sec XI. D.C. in orasul Bologna, prof. Irnelius a fondat Scoala Glosatorilor. Glosatorii sàu condus in cercetarile lor dupa metoda exegetica, in sensul ca ei au comentat testele juridice romane de asa maniera incat acele texte sa poata fi intelese si de profani (fara pregatire specialitate), iar comentariile lor au fost denumite glose. Acele comentarii nu sàu aplicat in practica insttelor judecatoresti, incat scoala Glosatorilor nu a avut finalitate practica. Cel mai valoros reprezentant al acestei scoli a fost profesorul Acursius, care a scris “Marea Glosa”, care cuprinde 96.260 de glose/comentarii.

In sec. XIV d.C , tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat scoala post-glosatorilor, de numita si Scoala Bartoliana. Post-glosatorii sàu condus dupa metoda dogmatica, intrucat ei nu au cercetat nemijlocit direct textele juridice romane, ci au studiat glosele cu scopul de a extrage din acele glose principii care sa fie aplicate in practica istantelor judecatoresti. Asadar, scoala Bartoliana a avut o finalitate practica, iar

pricnipiile formulate de reprezentatii acestei scoli sàu aplicat nu numai in Italia, ci in intreaga Europa de apus, mai ales in Germania, deoarece in secolul XV, germanii au renuntat la dreptul lor national, si au preluat principiile formulate de post-glosatori, leau adaptat si leau aplicat la realitatiile din Germania medievala. Pe aceasta cale, in sec. XVI d.C., in Germania sà format un nou sistem de drept, denumit “Uzuz modernus pandectarum” sau “Uzuz Hodiernus Pandectarnum” , adica “Dreptul modern al pandetelor sau “Dreptul de astazi al pandetelor.” (grecii desemnau digestele lui Justinian drept pandecte)

In sec. XVI, in FR , profesorul Alciat a fondat Scoala Istorica a Dreptului Roman care a marcat o inflorire a cercetarilor de drept roman intrucat reprezentatii acestei scoli au valorificat pe langa textele juridice romane si cunostinte din alte domenii cum ar fi istoria, filosofia si mai ales filologia. Cel mai valoros reprezent. Al Scolii Istorice a fost prof. Jaque Cujas, care pt. prima oara a incercat si a si reusit partial sa reconstituie lucrariile jurisconsultilor clasici pe baza digestelor lui Justinian.

In anul 1802, prin prelegeriile pe care leà tinut la Univ. Din Marburg, marele profesor Sagvny a fondat noua Scoala Istorica a Dreptului Roman. Aparitia acestei scoli a marcat o noua inflorire a cercetariilor de drept roman, deoarece in conceptia prof. Sagvny, normele juridice nu pot imbraca forma legii, intrucat spunea el “statul nu este legitimat sa creeze drept, ci dreptul izvoraste din psihologia poporului sau din sufletul national” astfel incat normele dreptului pot fi exprimate in mod legitim numai in forma nescrisa a obiceiurilor, sau in forma traditiei juridice creata de popor. Ori, asa cum am vazut, traditia juridica germana sà format pe baza principiilor preluate de la post-glosatori, astfel incat intelegerea corecta a traditiei juridice germane era conditionata de cunoasterea aprofundata a dreptului roman. De aceea, cercetatorii romani, au elaborat lucrari de o valoare inestimabila.

In a 2° jumatate a sec al XIXlea, sà remarcat profesorul Theodor Mommsen care a scris cea mai buna istorie a Romei si care sà condus dupa metoda dialectica, intrucat el a cercetat fenomelnul juridic roman in evolutia sa istorica si in stransa relatie cu realitatiile economice, sociale si politice.

La inceputul secolului XX sà remarcat prof. Girarld, la Paris, este autorul unui tratat de drept “tratatul Girarld”, modern pt toti romanistii, si de asemenea, autor al unei colectii care cuprinde toate documentele dreptului roman.

In perioada interbelica, in Italia sà remarcat profesorul Pietro Borfante, autorul celei mai bune editii a operei legeislative a Imparatului Justinian.

La noi la romani, cercetarea stiitifica in domeniul dreptului roman a inceput odata cu Titu Liviu Maiorescu, eminent jurist, a aratat in stiudiul sau intitulat “In contra scoalei Barnutiu” prin care a aratat ca intelegerea corecta a institutiilor juridice romane este conditionata de raportarea lor la formele de organizare pe care leà cunoscut statul roman in evolutia sa istorica.

La inceputul sec. XX, la Universitatea din Bucuresti, sà remarcat cu rezultate deosebite, prof. Stefan Loginescu, autor al unui tratat de drept roman , “ Tratatul Loginescu”, deosebit de si in tara si in strainatate.

In per. Interbelica sàu remarcat , la Cluj, Ion Catuneanu, iar la Bucuresti, Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu (autorul celui mai accesibil curs) si Gheorghe Dumitriu.

Dupa al 2lea razboi mondial, catedrele de Drept Roman au fost ilustrate in mod stralucit , la Bucuresti de prof. Constantin Tomulescu, membru al Academiei constantiniene de Drept Roman de la Perugia. La Cluj, profesorul Vladimir Hanga, iar la Iasi de prof. Mihai Jakota.

***nu vom studia intregul drept roman, ci numai dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul in care romanii au dat intreaga masura a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul prin care romanii au creat principii si institutii, care se aplica si astazi. Romanii au avut reprezentarea distinctiei dintre dreptul public si dreptul privat, dar nu au teoretizat aceasta distinctie; abia la sf sec II d.C, jurisconsultul Ulpian ne infatiseaza criteriul pe baza caruia putem distinge intre dreptul public si dreptul privat. Potrivit lui Ulpian, “publicum ius est cvod ad statum rei romane spectat privatum cvod ad singulorum utilitatem “ [:dreptul public este acela care se refera la organizarea statului, iar dreptul privat este acela care se refera la interesele fiecaruia”]. Aceasta este criticabila deoarece, in conceptia lui Ulpian, ar exista anumite norme juridice care dau expresie unor interese generale ale societatii alaturi de alte norme juridice care exprima interese individuale, ale indivizilor. In realitate, toate normele juridice, fara exceptie, dau expresie unor interese generale ale societatii. De aceea criteriul de distinctie spre dreptul public si dreptul privat este altul, si anume, criteriul sferei de reglementare juridica, deoarece normele dreptului public reglementeaza anumite categorii de relatii sociale, iar normele dreptului privat reglementeaza alte categorii de relatii sociale, astfel, normele dreptului public reglementeaza relatiile sociale care iau nastere in legatura cu organizarea statului precum si relatiile dintre stat si cetateni, pe cand normele dreptului privat reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce poate fi apreciat in bani), precum si relatiile care iau nastere intre persoane cu ocazia solutionarii proceselor private. Sunt private acele procese care au un obiect patrimonial.

****Dreptul privat roman cuprinde ansanblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman, norme care reglementeaza statutul juridic al persoanelor, relatiile dintre persoane cu un continut patrimonial, precum si relatiile care se formeaza intre persoane care se formeaza cu ocazia judecarii persoanelor private.

CURS II

Importanta dreptului privat roman

Inca din epoca renasterii, romanistii sàu preocupat sa puna in lumina importanta istorica a dreptului privat roman deoarece, acest sistem juridic* a supravietuit societatii care là creat si sà aplicat atat in Evul Mediu cat si in societattea moderna . Spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale antichitatii, care au ramas simple documente arheologice. Si nu prezinta o importanta istorica, ci numai o valoare si o importanta

culturala (prezinta importanta istorica , acele valori care au fost preluate din societatea antica in cea moderna).

Acest fenomen, cu totul neobisnuit, a fost explicat de cercetatori, fie prin factori de natura obiectiva, fie prin factori de natura subiectiva, inclusiv de natura psihologica. Fenomenul acesta se explica in primul rand prin faptul ca dreptul privat roman este expresia juridica generala si abstracta a realitatiilor dintrò societate care se intemeiaza pe proprietatea privata si pe economia de schimb. Astfel, orice societate, care cunoaste proprietatea privata si economia de schimb, gaseste gata elaborate in dreptul privat roman toate procedeele juridice necesare in vederea reglementarii relatiilor din aceea societate.

In al 2lea rand, dreptul privat roman, este un vast teren de verificare a doctrinelor cu privire la aparitia si la evolutia fenomenului juridic, intrucat societatea este un ansamblu organizat, este un sistem format din mai multe componente, intre care si componenta juridica. Toate aceste componente se afla intrò stransa relatie de interconditionare, iar aparitia si evolutia dreptului privat roman ne ofera prilejul sa urmarim dialectica relatiilor dintre componenta juridica si toate celelalte componente ale sistemului social (comp. Economica, morala, religioasa s.a).

In al 3lea rand, pt prima oara in istoria lumii, romanii au creat un sistem de concepte rezervat exprimarii ideilor juridice. Aceste concepte *care sunt distincte de limbajul comun* se numesc :-alfabetul dreptului - limbajul dreptului - terminologia juridica

Pe aceasta cale, romanii au creat un criteriu de ordin formal sau de ordin lingvistic, pe baza caruia putem distinge intre ceea ce este juridic si ceea ce este nejuridic. Toate celelalte popoare ale antichitatii, nu au fost in masura sa creeze un asemenea limbaj, si au exprimat *toate categoriile* de norme sociale prin acelasi limbaj, iar consecinta a fost ca acele popoare nu au reusit niciodata sa realizeze distinctia dintre normele dreptului, cele religioase si cele morale.

Pt noi romanii, dreptul privat roman, prezinta o importanta speciala, intrucat dreptul romanesc sà format si a evoluat sub influenta dreptului privat roman, iar in cadrul acestui proces de evolutie, distingem 3 momente definitorii:

1.momentul formarii legii Tarii pe fondul juridic daco-roman2.momentul elaborarii dreptului feudal romanesc scris 3.momentul elaborarii operei legislative a lui A.I. Cuza

Mom. 1 – trebuie sa retinem ca in Dacia Traiana, sà realizat un proces de impletire pana la contopire a dreptului privat roman, cu dreptul geto-dac. Din aceasta impletire, a rezultat un nou sistem de drept. Un sistem de drept original in cadrul caruia valoriile juridice romane au dobandit noi functii si noi finalitati. Acel sistem de drept este denumit *Dreptul Daco-Roman*, iar in epoca feudalismului timpuriu sà format dreptul romanesc feudal nescris, denumit legea Tarii, obiceiul tarii, sau Obiceiul Pamantului, care are la temelia sa dreptul daco-roman.

Cercetatorii moderni au cosntatat ca intre institutiile dreptului privat roman si institutiile legii tarii exista numeroase elem comune. Iar aceasta unitate de continut

juridic, a fost explicata prin faptul ca Institutiile dreptului privat roman au ajus nin legea tarii prin intermediul dreptului daco-roman.

Mom 2 – in epoca feudalismului dezvoltat, incepand din sec XV s`au adoptat legiuirile scrise, care s`au inspirat toate din dreptul bizantin, iar dreptul bizantin nu este altceva decat dreptul lui Iustinian, adica dreptul cuprins in Opera legislativa a imparatului Iusitinian, care a fost adaptat la realitatiile din societatea feudala bizantina. De aceea se afirma ca legiuirile noastre feudale au preluat influenta dreptului privat roman prin filiera bizantina adica, prin intermediul d bizantin.

Mom 3 – Al. I. Cuza a elaborat o uriasa opera legislativa care marcheaza formarea sistemului romanesc modern de drept. Locul central revine codului civil , care a fost elaborat prin preluarea valorilor juridice romane in forma pura, adica fara adaptari.

III. Diviziunile dreptului privat roman

Asa cum dreptul roman, in ansamblul sau se divide in drept public si drept privat, la randul lui, dreptul privat roman este structurat in 3 ramuri distincte de drept :

- dreptul Civil sau iuscivile- dreptul gentilor sau iusgentium - dreptul natural sau iusnature

Conceptul de Drept Civil are in textele juridice romane 3 acceptiuni:I. dreptul civil roman cuprinde ansamblul normelor juridice care

reglementeaza relatiile dintre cetatenii romani; si intrucat cetatenii romani erau denumitii *cviriti*, dreptul civil mai este denumit si dreptul cviiritar sau dreptul cetatenilor romani.Actele juridice consacrate prin ... presupun respectarea unor conditii de forma extrem de complicate, iar formalismul extrem de rigid al dreptului civil se explica in 1mul rand prin faptul ca in epoca foarte veche, romanii nu aveau experienta vietii juridice . De aceea romanii, au conditionat incheierea actelor juridice de forme solemne, pt ca cetatenii romani sa isi dea seama de gravitatea consecintelor acelor acte juridice. In al 2lea rand, romanii, au conditionat incheierea actelor juridice de respecaterea unor forme solemne pt a le face inaccesibile strainilor. De altfel, la origine, nici nu se punea problema unor relatii juridice intre cetateni si straini pt ca in Roma foarte veche, se aplica principiul conform caruia orice strain venit la Roma cadea automat in sclavie. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea comertului (economie de schimb), romanii au inceput sa ii tolereze pe straini. Mai intai, sub forma ospitalitatii, si mai apoi sub forma clientelei. Oaspetii erau aceea care veneau la Roma pt un timp determinat, si se puneau sub protectia unor cetateni romani, iar clientii erau acei straini care veneau la Roma pe timp nedeterminat, si care, de asemenea, se puneau sub protectia unor cetateni.

Incepand din sec III i.C. , locuitorii cetatilor care aveau tratate de alianta cu romanii, puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie, si se numeau peregrini. Insa relatiile juridice dintre cetateni si peregrini nu erau reglementate prin normele dreptului Civil, ci prin normele de drept al Gentilor. *In al 2lea sens, dreptul civil se confunda cu jurisprudenta (stiinta dreptului).*In al 3lea sens, dreptul civil se confunda cu intregul drept privat roman, mai putin dreptul pretorian, care a fost creat de magistratii denumiti pretori prin utilizarea unor mijloace procedurale, sau pe cale procedurala.

Conceptul de Drept al Gentilor este si el utilizat cu 3 sensuri:I. Dreptul gentilor cuprinde totalitatea normelor juridice care

reglementeaza relatiile dintre cetateni si peregrini. Fata de faptul ca normele de drept al Gentilor au aparut in legatura cu relatiile de schimb (comerciale), ele nu reprezinta un caracter formalist in sensul ca actele de drept al gentilor se incheiau de regula, prins simpla manifestare de vointa a partilor. Datorita acestor avantaje, cu timpul, normele de drept al gentilor au preluat functiile normelor de drept civil, iar in vremea imparatului Iustinian, dreptul Gentilor a devenit un drept general, astfel incat, pe vremea lui Iustinian dreptul Gentilor se confunda cu intregul drept privat roman.

II. Dreptul Gentilor cuprinde ansamblul normelod juridice care reglementeaza relatiile dintre statele antichitatii. Astazi, ar corespunde dreptului International Public.

III. Dreptul Gentilor se confunda cu Iusnature . Pt ca in conceptia unor jurisconsulti clasici, ar exista anumite norme de drept privat cu aplicatiuni universala. Norme care sunt valabile pt toate popoarele , toti oamenii din toate timpurile. Mai multe de atat, unii clasici sustineau ca exista norme ale dreptului natural care sunt valabile pt toate vietuitoarele, pornind de la teoria romana a dreptului natural in preajma revolutiei burgheze din Franta, Jean Jacque Roussou a elaborat teoria “contractului social”.

IV. Scurt Istoric (istoria sociala si statala a Romei)

Istoria milenara a Romei poate fi periodizata in 2 mari epoci :

I. Epoca prestatalaII. Epoca statala

Epoca prestatala a durat de la jumatatea sec VIII i.C. pana la jumat sex VI i.C. In legatura cu istoria foarte veche a Romei trebuie sa retinem ca istoriografia romana, adica

istoria scrisa a romanilor a inceput abea in sec III inainte de Cristos, incat toate informatiile pe care le detinem in legatura cu evenimentele anterioare secolului 3 au parvenit fie prin surse indirecte (izvoare grecesti) fie prin traditie si legenda. De aceea, toate aceste informatii trebuie privite cu reticenta fiind nesigure. Asadar, potrivit acestor informatii orasul Roma, sàr fi fondat in anul 753 i.C. de catre 3 triburi denumite *triburile fondatoare formate din sabini, latini si etrusci*.

Membrii celor 3 triburi fondatoare, precum si urmasii lor, erau denumiti patricieni. Alaturi de patricieni, in epoca prestatala, la Roma traiau si plebeii, care proveneau in principal dintre autohtoni. Insa conducerea era exercitata numai de catre patricieni, prin 3 organisme de conducere sociala, fara caracter statal. Este vorba despre *comitia curiata* despre rege si despre Senat.

Comitia Curiata era structurata in 3 triburi , 30 de curi si 300 de ginti. Si intrucat fiecare dintre curi dispunea de un vot, aceasta adunare a fost denumita “Comitia Curiata” sau Adunarea Uriilor. Aceasta adunare adopta toate hotarariile cu privire la viata cetatii. Regele era ales de Comitia Curiata si exercita atributiuni de ordin religios si militar.

Senatul era un Sfat al batranilor format din sefii gintilor si cuprindea 300 de membrii.; fata de faptul ca plebeii participau la viata economica a cetatii, dar nu aveau acces la conducerea ei, intre patricieni si plebei sà declansat un conflict, care sà agravat si care sà finalizat cu fondarea statului Roman, deoarece pe la jumatatea sec VI, regele Servius Tulius, in dorinta de a solutiona acel conflict, a initiat 2 reforme prin care a pus bazele statului roman. Avem in vedere o reforma sociala, si o reforma administrativa, in virtutea reformei sociale, Servius Tulius a impartit intreaga populatie a Romei in 5 categorii sociale, pe criteriul averii . La randul lor, cele 5 categorii sociale, au fost impartite in centurii, care erau in acelasi timp si unitati militare, si unitati de vot, caci fiecare centurie avea un vot. Insa centuriile nu aveau un nr egal de membrii, caci centuriile din prima categorie numarau cateva zeci de membri, pe cand centuriile din urmatoarele categorii sociale numarau sute de membrii. Asa a fost posibil ca prima categorie sociala, desi era minoritara in cetate, sa dispuna de majoritatea centuriilor, adica de majoritatea voturilor, de vreme ce , prima categorie dispunea de 98 de centurii din totalul de 193.

De aceea istoricii afirma ca in momentul fondarii sale, statul Roman sà intemeiat pe un regim politic de aristrocatie sclavagista. Prin ferorma Administrativa, Servius Tulius a impartit teritoriul Romei in circumscriptii administrativ teritoriale denumite triburi (la vechii romani, cuvantul trib desemna si o forma de comunitate umana, si o unitate administrativ teritoriala sau un cartier.). In total, el a creat 4 triburi/cartiere urbane , si 17 triburi/cartiere rurale. Din acel moment, in cazul Romei, sàu intrunit cele 2 criterii pe baza carora putem distinge intre societatea prestatala si societatea organizata in stat (statala). Este vorba despre criteriul stratificarii sociale introdus prin reforma socialasi despre criteriul teritorial introdus prin reforma administrativa (societatea care cunoaste stratificarea sociala si impartirea pe circumscriptii administrativ teritoriale este organizata in stat). In virtutea criteriului teritorial, apartenenta individului la comunitatea umana nu se mai face in functie de rudenia de sange, cum se facea in epoca prestatala, ci in functie de teritoriul locuit, in sensul ca, fac parte din aceeiasi comunitate umana toti aceea care locuiesc pe acelasi teritoriu indiferent daca sunt sau nu rude de sange.

In istoria sa, statul Roman a cunoscut 3 forme distincte de organizare. Regalitatea, Republica si Imperiul.

Epoca Regalitatii

- a durat de la jum. Sec VI i.C. pana in anul 509 i.C. , cand s`a fodnat Republica Romana.

Epoca Republicii – de la 509 i.C. pana la 27 i.C. cand s`a fondat Imperiul

Epoca Imperiului – 27 i.C. pana in anul 565 d.C. la moartea lui Iustinian- a evoluat in 2 faze – Principatul - Dominatul

Perioada Principatului – din 27 i.C. pana in 284 d.C.Perioada Dominatului – din 284 d.C pana la 565 d.C.

In Epoca Regalitatii, pe plan social, a continuat sa se manifeste conflictul dintre patricieni si plebei datorita discriminariilor la care erau supusi plebeii pe plan politic, juridic, si pe plan economic.

Discriminarea pe plan politic decurgea din faptul ca desi plebeii aveau acces la adunarea centuriilor sau la Conditia Centuriata , ei nu aveau acces si la Comitia Curiata, care a ramas si pe mai departe inchisa, accesibila doar patricienilor.

Pe plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul ca la aceea epoca normele juridice erau exprimate in forma nescrisa a obiceiurilor, iar obiceiurile juridice nu erau cunoscute de poporul roman, ci erau tinute in secret, decatre pontifi care erau preotii cultului pagan roman, si erau alesi nuam idintre patricieni. Daca se declansa un litigiu intre un patrician si un plebeu, partile in litigiu se adresau pontifilor, pt a afla care este reglementarea juridica in aceea materie. Pontifii erau suspectati ca dau raspunsuri partinitoare, favorabile patricienilor.

Pe plan economic, inegalitatea consta in faptul ca pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului cu titlul de Ager Puplicus (pamanturile statului) , pamanturi care erau atribuite spre folosinta numai patricienilor.

Pe plan statal, in epoca regalitatii functionau 3 organisme de conducere politica, anume : Adunariile Poporului, Regele si Senatul.

Adunarile poporului erau in numar de 2. -Comitia Curiata - Comitia Centuriata

Comitia Curiata exercita atributiuni limitate in domeniile privat si religios, pe cand Comitia Centuriata exercita cele mai importante atribuitiuni de ordin judiciar si legislativ.

Regele a devenit un veritabil sef de stat si exercita atributiuni de ordin administrativ, judiciar, si militar.

Senatul sà transformat intrùn organism al statului, insa hotararile sale nu erau obligatorii pt rege, ci aveau un caracter consultativ.

In epoca Republicii, pe plan social, conflictul dintre patricieni si plebei a continuat , insa ca urmare a concesilor succesive facute de patricieni prin sec III , cele 2 categorii sociale sàu nivelat si nu mai existau criterii clare de distinctie intre patricieni si plebei, cu atat mai mult cu cat intre timp stravechile genti incare erau organizati patricienii sàu dizolvat. Insa, pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, au aparut noi categorii sociale. In primul rand, nobilii si cavalerii.

Nobilii – erau inaltii magistrati, demnitari, ai statului precum si urmasii lor; - ei militau cu fermitate pt forma de stat Republicana, deoarece toate institutiile

republicii se aflau in mainile lor,

Cavalerii – erau denumiti oameni noi, imbogatiti de pe urma comertului (bancheri, camatari , negustori s.a.)

- militau pt centralizarea statului, considerand ca numai un stat puternic si centralizat poate asigura ordinea necesara economiei de schimb

Intre nobili si cavaleri sà declansat un conflict care a degenerat in razboaie civile la sfarsitul carora , prin victoria cavalerilor, sà instaurat Imperiul sub forma Principatului.

O alta categorie sociala era formata din Proletari. Cuvantul PROLETAR vine de la [proles = copii] , intrucat proletarii erau oameni saraci, ruinati , ce nu aveau alta avere decat copiii. Ei veneau la Roma, din intreaga Italie, pt a trai pe seama statului, ca o masa parazitara, intrucat statul roman, prin institutiile sale, facea distribuiri periodice de alimente, bani si de vesminte. Insa acei proletari, erau cetateni romani. Aveau drept de vot, iar voturile lor puteau fi cumparate. De aceea, Caius Iulius Caesar, afirma ca “datorita masei parazitare a proletarilor, Republica Romana a devenit o forma goala de continut, si trebuia inlocuita.”

Tot pe plan social, in epoca republicii, sclavia a atins nivelul clasic al dezvoltarii sale in sensul ca viata economicase intemeia in principal pe munca sclavilor.

*Pe plan statal, in epoca republicii, societatea romana era condusa de 3 organisme politice :- Adunariile poporului -Senatul - magistratii

Adunarile Poporului erau in numar de 4. :- Comitia Curiata -Comitia Centuriata -Concilium Plebis -Comitia Tributa

Comitia Curiata – sà intrunit pana in sec 3, cand, o data cu dizolvarea Gentilor, ea sià incetat activitatea

Comitia Centuriata – a fost reorganizata, si a exercitat cele mai importante atributiuni de ordin legislativ

Concilium Plebis – era adunarea plebeilor, care initial adopta hotarari obligatorii numai pt plebei, denumite [plebiscite]

- mai tarziu, acele hotarari au devenit obligatorii si pt patricieni; din acel moment , patricienii au inceput sa participe si ei la lucrarile Adunarii Plebeilor, pt a`si apara interesele. Din acel mom, Concilium Plebis s`a transformat in Comitia Tributa, o adunare la lucrariile careia participa intregul popor roman, organizat pe triburi sau cartiere; intrucat in aceasta epoca, numarul cartierelor a crescut pana la 35, in aceasta Adunare se expirmau 35 de voturi

Senatul – a devenit in Epoca Republicii factorul de echilibru in stat. - adminstra tezaurul public (statului) , provinciile, - coordona politica externa a statului roman- supraveghea respectarea traditiilor si moravurilor poporului roman - in sens formal, nu avea atributii de legiferare- horarile sale nu aveau putere de lege / nu erau obligatorii- (totusi ) influenta procesul legiferarii prin faptul ca legiile votate de popor

intrau in vigoare numai daca erau ratificate de Senat

Magistratii – erau inalti demnitari ai statului care exercitau atributiuni administrative, judiciare si militare

- erau alesi de Adunariile Poporului, de regula pe termen de 1 an, si nu erau retribuiti pt activitatea lor

- magistraturiile erau colegiale, in sensul ca aceleais atributii erau exercitate de regula, de cel putin 2 magistrati.

- Magistraturile republicane erau elegibile, anuale, onorifice si colegiale- Ele nu erau organizate ierarhi, in sensul ca nu se subordonau unele fata de

altele; dimpotriva, prin competentele lor, magistratii se controlau reciproc; cu toate acestea, unii magistrati erau investiti cu Imperium, iar altii cu Potestas

Imperium – inseamna drept de comanda- desemneaza posibilitatea magistratiilor de a convoca poporul roman in

Adunari si de a comanda legiunile- de Imperium se bucurau consulii, preatorii, si dictatorii;

Potestas – desemneaza dreptul de a administra- de Potestas se bucurau tribunii plebei, cenzorii, cvestorii si edilii;

Magistraturile republicane nu au aparut concomitent; ci intrò anumita succesiune. Astfel, in anul 509, dupa alungarea ultimului rege, poporul roman a ales 2 consuli care au preluat toate atributiunile laice ale fostilor regi, incat aparent, consulii aveau puteri nelimitate, dar in realitate, dupa expirarea magistraturii (1an) ei deveneau simplii particulari, si puteau fi judecati de popor pt eventualele abuzuri comise.

In anul 494, sà creat Tribunatul. Plebeii au dobandit dreptul de a`si alege 5 tribuni. Acei tribuni erau investiti ci IUS INTERCESIONIS sau dreptul de VETO, in baza caruia puteau anula orice act juridic de natura sa lezeze interesele plebeilor.

In anul 443 (probabil) , sà creat Cenzura. Cenzorii erau alesi din 5 in 5 ani, nu anual, pt ca atributia lor cea mai importanta era efectuare Recensamantului persoanelor si bunurilor in vederea stabilrii impozitelor. Recensamant care, se facea din 5 in 5 ani. Dura cam 18 luni. Totodata, cenzorii supravegheau impreuna cu Senatul, respectarea traditilor si moravurilor, iar ulterior , au preluat de la consuli, dreptul de ai numi si de ai revoca pe senatori.

In anul 367, a aparut Preatora. Preatorii au juact un rol f important in formarea si evolutia dreptului privat roman intrucat ei exercitau cele mai importante atributiuni de ordin judiciar , intrucat ei organizau judecarea proceselor private. Ocazie cu care, daca se convingeau ca pretentiile reclamantului sunt legitime, ii dadea posibilitatea acelui relcamant sa isi valorifice pretentiile pe cale judiciara, adica prin proces, ceea ce echivala cu sanctionarea unor noi drepturi subiective, si cu extinderea sferei de reglementarea juridica, pe cale procedurala. Initial, preatorii organizau judecarea proceselor, dintre cetatenii romani, si se numeau preatori urbani, iar incepand din anul 242, au aparut si preatorii perigrini , care organizau judecarea proceselor dintre cetateni si perigrini.

Cvestorii organizau strangerea impozitelor statului , si administrau arhivele statului;Edilii asigurau ordinea publica, aprovizionarea Romei, si organizau judecarea proveselor, declansate in legatura cu actele juridice incheiate in targuri.

Dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional, deoarece in mom de mare primejdie pt stat, romanii suspendau toate magistraturile si alegeau un dictator pe termen de 6 luni, care exercita intreaga putere, iar daca pericolul nu era inlaturat, dictatorul putea fi reales.

Catre sfarsitul Republicii, in conditiile razboaielor civile, C.I.Caesar a incercat sa introduca fatis despotia de tip oriental dupa modelul egiptean, dar tentativa sa a esuat. A fost asasinat in Senat. De aceea, nepotul sau Octavian, a initiat mai multe reforme prin care a creat aparenta ca vechile magistraturi republicane continua sa funtioneze, dar in fapt, Octavian a concetnrat intreaga putere politica in mainile sale. In acest scop, el a determiant Senatul sa il aleaga Consul si Tribun pe viata. Totodata, el a fost proclamat Princeps sau [primul dintre egali ] , si totodata a fost proclamat Imperator Caesar Augustus.

Imperator – inseaman Comandant Glorios al legiunilor romane

Caesar – urmas demn al lui C.I.Caesar Augustus – inseamna sfant sau demn de a fi venerat

Forma de stat pe care a creatò Octavian a fost denumita Principat, si a durat din 27 i.C. pana in 284 d.C.

In epoca Principatului, pe plan social, sà adancit si mai mult prapastia dintre cei bogati si cei saraci; in documntele vremii, cei bogati erau denumiti [homestiores] , adica ‘cei mai onorabili’, iar saracii erau denumiti [humiliores] , sau ‘cei mai umili’. Totodata, a inceput sa se manifeste primele semne ale decaderii sistemului sclavagist, intrucat munca sclavilor devenise nerentabila. In aceste conditii, a aparut o noua categorie sociale, denumita [Coloni]. Initial, ei erau mici arendasi care luau in arenda anumite suprafete de pamant in schimbul unor sume de bani. Si intrucat obligatiile acestor arendasi erau stabiliteprin contract sau pe baze contractuale, ei au fost denumiti coloni voluntari.

Incepand cu jumatatea sec II, in vremea lui Marc Aurelius , au aparut si coloni siliti, deoarece unii prizonieri de razboi nu mai erau transformati in sclavi, ci in coloni. Si pt ca deveneua coloni fara voia lor, au fost denumiti coloni siliti.

Incepand cu sec III, au aparut colonii servi, care erau legati de pamant si puteau fi vanduti odata cu mosia.

Pe plan statal, in epoca Principatului, societatea romana, era condusa de 3 factori:- Principele - Senatul - Magistratii

Principele : - era in sens formal un magistrat, alaturi de ceilalti, dar in fapt, prin atributiile care ii reveneau, el putea conduce statul ca un autocrat.

Senatul Romei : - sià sporit atributiile, in sensul ca hotararile sale, denumite [senatusconsulte] au dobandit putere de lege, adica obligatorii; dar in realitate, Senatul era o simpla anexa a politicii Imperiale;

Vechile magistraturi republicane au continuat sa functioneze, dar atributiile lor au fost restranse tot mai mult, si in paralel au aparut noi magistraturi subordanate nemijlocit Principelui.EX : Prefectus Urbis – seful politiei Romei

Prefectus Preatorio – seful garzilor Imperiale – indeplinea atributiile unui premier intrucat el coordona intreaga adminsitratie a statului

Dupa anul 284, vremea imparatului Diocletian, sà instaurat Dominatul. Epoca Dominatului se caracterizeaza prin decaderea generala a societatii romane. Noile conditii, marii proprietari funciari denumiti [potentiores] sau ‘cei mai puternici’, exercitau pe domeniile lor o parte din functiile statului , caci aveau armate proprii, aveau un aparat administrativ propriu, si judecau procesele pe domeniile lor. Totodata, populatia a fost

impartita in categorii sociale inchise si ereditare, denumite caste sau caste sociale, organizate pe criterii profesionale, religioase, si pe criterii etnice.

Sclavia a ajuns in ultimul stadiu al decaderii, iar rolul sclavilor in viata economica a fost preluat de colonii servi.

Pe plan statal, Imparatul a fost proclamat Dominus et Deux [Stapan si Zeu] , iar dupa edictul de la milano din anul 313, stapan si Dumnezeu. In fapt insa, statul era condus de un consiliu restrans denumit Consistorium Principis in subordinea caruia se afla un urias aparat administrativ, militarizat si birocratizat.

Senatul Romei a decazut la nivelul senatelor municipale iar vechile magistraturi au devenit simple functii decorative. Pe planul structurii de stat, dupa anul 395, statul roman a fost impartit definitiv in Imperiul Roman de Rasarit si Imperiul Roman de Apus.

Imperiul Roman de Apus, a supravietuit pana in anul 476, iar Imperiul Roman de Rasarit pana in anul 565, cand sà bizantinizat, adica sà transformat in Imperiul Bizantin. Inseamna ca pe plan economic, relatile de tip sclavagist au fost inlocuite cu relatii de tip feudal, iar pe plan cultural, limba latina a fost inlocuita cu limba greaca.

In stransa impletire cu istoria statului roman sà desfasurat si istoria dreptului roman, care poate fi periodizata in 3 mari Epoci :

1. Epoca Veche2. Epoca Clasica3. Epoca Post-Clasica

Epoca Veche – a durat de la fondarea statului roman pana la fondarea Principatului, adica de la jumatatea sec VI`lea i.C pana in anul 27 i.C. ; ceea ce insemana ca pe plan statal, Epocii Vechi ii corespund Regalitatea si Republica.

Epoca Clasica – a durat din anul 27 i.C. pana in anul 284 d.C., iar acestei epoci , pe plan statal, ii corespunde Principatul.

Epoca Post- Clasica – a durat din 284 d.C. pana in 565, si ii corespunde Dominatul.

Aceasta periodizare prezinta un caracater artificial, are caracter didactic, este o periodizare facuta pt scoala, deoarece institutile juridice romane nu pot fi integrate mecanic in una din cele 3 epoci.

In realitate, cele mai multe institutii juridice romane au aparut in Epoca Veche, au ajus la apogeu in Epoca Clasica, si au decazut in Epoca Post-Clasica. De aceea , in expunerea materiei , vom pune accentul pe fizionomia institutiilor juridice romane din Epoca Clasica.

PARTEA I

Izvoarele dreptului privat roman

In literatura juridica, notiunea de izvor al dreptului este utilizata cu 3 sensuri :

1. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea conditiilor materiale de existenta care determina un anumit tip de reglementare juridica. Toate aceste conditii sunt denumite izvoare de drept in sens material.

2. Izvoarele dreptului desemneaza docuumentele pe baza carora putem reconstitui fizionomia unor institutii juridice; toate aceste doc sunt denumite surse sau izvoare de cunoastere a dreptului.

3. Izvoarele dreptului desemneaza totalitatea procedeelor prin intermediul carora normele sociale sunt transformate in norme juridice si devin obligatorii. Toate aceste procedee sunt denumite izvoare de drept in sens formal sau forme de exprimare a dreptului .

In epoca veche, normele dretpului privat roman au fost exprimate prin obiceiuri, prin legi, prin edictele magistratilor si prin jurisprudenta. Cel mai vechi izvor al dreptului privat roman, este obiceiul, pe care romanii il denumeau [nos maiorum] = obiceiul mostenit din batrani, precum si [ius non scriptum] = dreptul nescris.

Obiceiurile se formeaza prin repetarea anumitor comportari. In epoca prestatala, obiceiurile nu aveau caracter juridic, fiind nejuridice intrucat, nu exista Statul, care sa le impuna prin forta sa de cosntrangere, dar in procesul de tranzitie, de trecere catre societatea organizata politiceste, anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile celor ce detineau puterea in stat au fost sanctionate juridiceste, iar sanctionarea juridica a obiceiurilor se realizeaza in practica instantelor judecatoresti, caci repetarea aceleiasi hotarari judecatoresti in toate cazurile similare duce la formarea unui obicei juridic.

Pana in sec V, obiceiul a fost unicul izvor al dreptului privat roman, iar obiceiurile nu erau cunoscute de popor, ci erau tinute in secret de catre pontifi. De aceea plebeii, au cerut in mod repetat ca obiceiurile sa fie codificate/sistematizate si afisate in forum, pt ca toti cetatenii sa cunoasca dispozitiile normelor de drept. Asta s`a intamplat in anul 451 i.C.

Cu timpul, odata cu dezvoltarea economie de schimb, in conditiile revolutiei economice, functiile obiceiurilor au fost preluate de alte izvoare ale dreptului, mult mai evoluate precum legea, edictele magistratilor sau jurisprudenta.

Cu toate acestea, obiceiul a continuat sa fie izvor de drept si in Epoca Clasica, dovada ca potrivit marelui jurisconsult Salviul Iulianus care a trait in

vremea lui Hadrian, obiceiul exprima vointa intregului popor roman si indeplineste atat o functie creatoare, cat si o functie abrogatoare.

In Epoca Post-Clasica, pe fondul decaderii generale a societatii romane, obiceiul sià redobandit importanta de odinioara, imbogatindu`se cu elemente ale obiceiurilor din provincii, intrucat romanii tolerau obiceiurilor popoarelor din provincii, daca nu veneau in conflict cu principiile fundamentale ale dreptului roman. Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman, au fost exprimate si prin lege [lex – legis]

Cuvantul LEX inseaman conventie.

Atunci cand Conventia se incheia intre 2 persoane fizice, cuvnatul lex era utilizat cu intelesul de contract. Atunci cand conventia se incheia intre magistrat si popor, cuvantul lex era utilizat cu intelesul de lege, ca izvor formal de drept. Caci, intradevar, adoptarea legii romane presupunea o conventie incheiata intre magistrat si popor. In cadrul acestei proceduri, unul dintre magistrati prezenta proiectul de lege printrùn edict in fata poporului constituit in una dintre Adunari.

Dupa ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acel text era dezbatut timp de 24 de zile in Adunari Ad-Hoc. Dupa expirarea termenului, poporul era convocat din nou pt a se pronunta. -> daca era de acord cu textul acelui proiect, poporul pronunta cuvintele [Uti Rogas] , iar daca nu erau de acord se pronunta [Anticvo] = Lucrurile sa raman ca inainte.

Prin urmare, poporul nu putea aduce amendeamente la poporul de lege, adica nu putea produce modificari, fie accepta lege in bloc, fie o respingea in bloc [in intregime].

Daca legea era votata de popor urma sa fie inaintata Senatului, in vederea ratificarii, iar daca Senatul ratifica legea, ea intra in vigoare.

Legile romane aveau o structura formata din 3 parti.1) Prescriptio [cuvinte scrise in frunte] 2) rogatio 3) sanctio

In prescriptio, se mentionau numele magistratului de care era propus, de asemenea, adumarea care a votat legea, locul si data votarii, precum si ordinea in care unitatiile de vot siàu expriamt vointa.

In rogatio, erau dispuse reglementarile legii, iar daca erau mai multe dispozitii, ele erau sistematizate in capitole si in paragrafe.

In sanctio se mentiona ce consecinte vor decurge, in ipoteza incalcarii dispozitiilor din rogatio.

Cea mai veche si totodata, cea mai importanta lege romana, este Legea celor XII table sau [Lex XII Tabularum]. Aceasta lege a fost adoptata pe fondul

conflictului dintre patricieni si plebei, caci, plebeii au cerut cu insistenta ca obiceiurile juridice sa fie codificate si publicate in forum.

Fata de aceasta cerere, in anul 451 i.C sà fomat o comisie din 10 barbati denumiti Decenviri Legibus Scribundis sau Cei 10 Barbati Care Sa Scrie Dreptul.Comisia a sistematizat obiceiurile si leà afisat pe 10 table de lemn in acelasi an. Dar plebeii au afirmat ca acea codificare nu este completa. De aceea, dupa 2 ani, in 449 i.C. sà format o noua comisie, din 5 patricieni si 5 plebei, care a elaborat o codificare completa a obiceiurilor si leà publicat in forum pe 12 table de bronz.

Aceasta lege mai este denumita si Codul Decenviral sau Codul Decenvirilor, deoarece cuprindea intregul drept public si privat de la aceea epoca, iar in domeniul privat, cele mai importante dispozitii se refereau la organizarea familiei, la proprietatea privata si la materia succesiunilor.

Multa vreme sà afirmat in mod gresit ca aceasta lege nu ar fi originala, si ca , ar fi fost imprumutata de la greci. In realitate, ea este profund originala, caci oglindeste in mod fidel, modul de viata al romanilor din sec 5, precum si psihologia lor, mentalitatea lor. Pe de alta parte, sàu facut studii comparative intre legea celor 12 Table , si legiile lui Solon (cel mai mare ... atenian) si sà constata ca exista nuami 3 elementa comune.

Cele 12 table de bronz, nu sàu pastrat, fiind distruse de gali, cu ocaiza incendierii Romei. Probabil, in anul 387, iar dupa alungarea galiilor, romanii nu au reprodus textul legii, si nici nu era nevoie, intrucat acel text se fixase definitiv in constiinta si in memoria poporului roman.

In acest sens, Cicero (cel mai mare avocat al Antichitatii) spunea ca, copiii erau obligati la scoala sa invete pe de rost Legea celor 12 table, iar invatarea pe de rost a legii celor 12 table era [carmen necesarium] = lectie obligatorie fara de care nu se putea trece clasa. De aceea, in Epoca Moderna, sà pus problema reconstitutirii Legii. Care sà facut pe baza textelor istorice si literare, si mai ales pe baza lucrarilor jurisconsultilor care au comentat textele legii celor 12 table.

In Epoca Veche, inainte de Cicero, cei mai buni comentatori ai legii au fost Acilius Sapiens si Sextus Elius Petus Catus. Se pare ca, cea mai buna reconstituire ii apartine lui Paul Frederich Jirrarde, care a publciat aceasta reconstituire in Colectia sa.

In sens formal, aceasta lege a fost in vigoare 11 secole, pt ca romanii nu au admis niciodata ideea de aborgare a legilor, ei considerand ca legiile provin de la zei, .... . Pe de alta parte, spre sfarsitul Republicii, dispozitiile legii au devenit anatronice/inaplicabile. De aceea Cicero spune ca, in sec I i.C, in practica instantelor judecatoresti, locul legii celor 12 table fusese luat de Edictul Preatorelui. Caci, in Epoca Veche, normele dreptului privat roman, au fost exprimate si prin Edictele Magistratilor, intrucat magistratii se bucurau de IUS EDICENDI = Dreptul de a publica/afisa un Edict la intrarea in functie, prin care aratau cum isi vor exercita atributiunile si ce procedee juridice vor utiliza. Unele edicte erau valabile pe termen de 1 an, si se numeau EDICTA PERPETUA.

Alaturi de aceste edicte, mai existau si altele, mai putin importante, care se dadeau ocazional, si erau valabile cateva zile, fiind numite EDICTA REPENTINA.

Dintre toate edictele magistratiilor, de departe cel mai important este Editul Preatorelui, intrucat preatorul exercita cele mai importante atributiuni de ordin judiciar, cu ocazia organizarii judecarii proceselor.

Prin edictele lor, preatorii puneau la dispozitia partilor cele mai potrivite, cele mai adecvate mijloace procedurale, pt a`si valorifica pretentiile legitime, ori de cate ori vechile legi nu cuprindeau dispozitii corespunzatoare. Pe aceasta cale, ei au reusit sa ii influenteze evolutia dreptului civil, care era cuprinsa in legi, imprimanduì o noua finalitate. Totodata, ei au creat institutii juridice noi, care, spre srarsitul republicii sàu constituit intrò ramura distincta de drept, denumita dreptul preatorian. In sens formal, edictul preatorului era valabil pe termen de 1 an. Dar in fapt, anumite dispozitii din edict, acelea care se dovedeau utile, erau preluate si de preatorii urmatori astfel incat , prin preluari succesive , ele se fixau definitiv in corpul edictului. De aceea Cicero spunea ca pe vremea lui, edictul preatorului era format din 2 parti :

1) Edictum Vetus = Edictul Vechi2) Edictum Novum = E. Nou

Edictul Vetus erau cuprinse acele dispozitii care treceau de la un preator la altul, iar in Edictum Novum, erau cuprinse noile dispozitii introduse de fiecare preator in parte. Activitaea creatoare a preatorului a ajuns la apogeu pe vremea lui Cicero, dar in Epoca Clasica, Imparatul Hadrian ià ordonat marelui jurisconsult Salvius Iulianus sa codifice edictul preatorului si sa ii dea o forma definitiva, forma de la care preatorii urmatori nu se mai puteau abate. Din acel moment, activitatea creatoare a preatorului a incetat. Iar edictul codificat de Salvius Iulianus a fost denumit Edictum Perpetuum, ca si cel valabil pe un an.

Edictul codificat sà pierdut, fiind distrus, de aceea in Epoca Moderna, sà pus problema reconstituirii sale. Reconstituire care sà facut pe baza lucrarilor jurisconsultilor care au comentat EDICTUM PERPETUUM.

Cea mai valoroasa reconstituire ii apartine romanistului german Otto Lenel, care a publciat o lucrare celebra intitulata tot Edictum Perpetuum.

Potrivit acelei reconstituiri, edictum perpetuum cupridnea 4 parti :1) Despre organizarea proceselor2) Mijloace procedurale de drept civil3) Mijloace procedurale de drept preatorian4) Despre executarea sentintei.

Tot in Epoca Veche, normele dreptului privat roman si`au gasit expresia si in jurisprudenta, iar jurisprudenta sau iurisprudentia, este stiinta dreptului roman creata de jurisconsulti prin interpretarea textelor din vechile legi.

Jurisprudenta a jucat un rol foarte important in evolutia dreptului privat roman. Devreme ce multe din vechile dispozitii ale legiilor devenisera inaplicabile. In acele conditii, printr`o subtila interpretare stiintifica, jurisconsultii au identificat in vechile legi procedeele juridice necesare in vederea solutionariinoilor cazuri ivite in practica istantelor judecatoresti, de aceea se afirma ca, praetorii au influentat evolutia dreptului civil, prin utilizarea unor mijloace procedurale, iar jurisconsultii prin activitatea de cercetare stiintifica.

Jurisconsultii romani nu erau juristi in sensul tehnic al cuvantului, caci nu erau functionari publici, si nu erau remunerati pt activitatea lor de cercetar. Dimpotriva, ei desfasurau activitatea de cercetare stiintifica din proprie initiativa si pe cont propriu, insa activitatea lor era atat de apreciata, incat Cicero spunea :DOMUS IURISCONSULTI TOTIUM ORACULUM CIVITATIS. (“Oracolul jurisconsultutlui este oracolul intregii cetati”).

Insa la origine, jurisprudenta a avut un caracter sacral, sau religios, intrucat, la aceea epoca, fiecarui tip de proces ii corespundeau anumite formule solemne, iar gresita pronuntare a formulelor solemne atragea dupa sine pierderea procesului, ori acele formule solemne erau cunoscute numai de catre pontifi, dupa cum numai pontifii cunosteau zilele faste, adica zilele in care se puteau organiza procese. Iata de ce, numai pontifii erau in masura sa desfasoare o activitate de cercetare in domeniul dreptului.

In anul 301 i.C. un liber (sclav dezrobit) pe nume Gneus Flavius a afisat in forum si formulele solemne ale proceselor, si zilele faste. Din acel moment, jurisprundeta a devenit laica, in sensul ca orice persoana se putea dedica activitatii de cercetare stiintifica in domeniul dreptului. Cu toate acestea, vreme de aproximativ 2 secole, jurisprudenta a avut un caracter empiric, adica un caracter de speta, in sensul ca, jurisconsultii nu se preocupau de formularea unor principii juridice sau de sistematizarea materiei, ci se margineau sa ofere consultatii cu privire la solutionarea anumitor cazuri.

Spre sfarsitul Republicii, jurisprundenta a dobandit caracter stiintific, dovada ca profesorul lui Cicero, marele jurisconsult Cvitus Mucius Scevola a elaborat un celebru tratat de drept civil, in cadrul caruia materia era sistematizata pe baza unor principii juridice. Cu toate ca, jurisconsultii din epoca veche ca si cei de mai tarziu, nu erau practicieni, totusi activitatea lor a avut unele implicatii practice, exprimata in cuvintele RESPONDERE, CAVERE si AGERE.

Cuvantul RESPONDERE desemneaza consultatiunile oferite in cele mai diverse probleme de drept

Cuvantul CAVERE desemneaza consultatiunile oferite de jurisconsulti in legatura cu forma actelor juridice .

Cuvantul AGERE desemneaza consultatiunile oferite judecatorilor in legatura cu solutionarea unor procese.

In Epoca Clasica, jurisprudenta a ajuns la apogeu, caci in aceasta epoca sàu afirmat cei mai mairi jurisconsulti romani, au fost elaborate cele mai valoroase lucrari si sàu creat conceptele, principiile si institutiile juridice care se aplica si astazi cu deplin succes.

De altfel, inca din vremea lui Octavian Augustus, sàu creat 2 scoli de drept: Scoala Sabiniana si Scoala Proculiana.

Scoala Sabiniana avea o orientare conservatoare, traditionala, caci promova solutiile legii celor 12 table;Scoala Proculiana avea o vedere inovatoare intrucat urma linia de gandire a edictului praetorului.

Dupa jumatatea sec I d.C. , sà afirmat in mod deosebit jurisconsultutl Caius Casius Longinus , care a fost atat de apreciat, incat la un moment dat, Scoala Sabiniana a fost denumita Scoala Casiana. In vremea lui Hadrian, sà remarcat Salvius Iulianus care a codificat Edictul Praetorului. Dupa Hadrian, pe vremea lui Antonim Piul, sà afirmat jurisconsultul Pomponius care a scris O Istorie A Jurisprundetei Romane denimta Liber Singularis.(Carte intrun singur volum)

Sà afirmat jurisconsultul Gaius. Gaius este o adevarata enigma a dreptului roman, deoarece nici unul din presupusii sai contemporani nu il mentioneaza. Pt a constata ca dupa secole, lucrarile lui Gaius se bucurau de o mare faima. Cu privire la Gaius, sàu scris in epoca moderna cele mai multe lucrari, si nu pt ca Gaius ar fi fost foarte original, ci pt ca una dintre lucrarile sale denumita Institutiones, pe cale directa, printrùn manuscris palimsesc.

Palimsescul este un papyrus de pe care sà sters textul initial. In cazul nostru, prin secolul VI, un calugar a sters textul institutelor lui Gaius, si in locul lui a scris un il religios. Iar dupa sute si sute de ani, cercetand biblioteca episcocpala de la Verona, profesorul german Nibur, a descoperit acest manuscris. El sià dat seama ca este vorba despre un palimsest si a aplicat reactivi chimici pt a descifra textul initial, si spre marea lui satisfactie a constatat ca a descoperit Institutele lui Gaius.

Aceste institute sunt un manula de scoala. Un manual adresat studentilor in drept, iar pe baza acelui manual au putut fi reconstituite institutiile dreptului privat roman, din epoca veche si de la inceputul Epocii Clasice.

Cei mai mari jurisconsulti ai Romei, au trait a sf sec II si la incep sec III d.C. Este vorba despre Emilius Papinianus sau Papinian despre Iulius Paulus si depsre Ulpius Domitius.

Papinian a fost considerat si de contemporanii sai si de posteritate , cel mai mare jurisconsult al Romei. De altfel, el a fost supranumit Primus Omneum sau

Princeps Jurisconsultorum , adica primul dintre jurisconsulti , deoarece prin lucrariile sale a oferit solutii optime tuturor cazurilor reale sau imaginare.Paul si Ulpian au fost elevii sai. Paul a fost foarte original/valoros , dar avea un stil ermetic, pe cand Ulpian, contemporanul si rivalul sau, nu era atat de original, dar avea un stil foarte clar/accesibil, avand talent didactic. De aceea, o treime din Digestele lui Justinian este formata din fragmente care au fost extrase din lucrarile lui Ulpian.

Ultimul jurisconsult care a depus o activitate creatoare in Epoca Clasica, a fost Herenius Modestinus.

CURS 6 LIPSA

Formula cuprinde pe langa partiile principale, si 2 parti accesorii, care sunt denumite prescriptiuni sau prescriptiones, si exceptiuni sau exceptiones.

Prescriptiunile sunt anumite precizari facute in fruntea formulei fie in favaorea reclamantului fie in favoarea paratului. Precizariile facute in favaorea reclamantului erau denumite prescriptiones pro actore, intrucat reclamantul era denumit actor, iar precizarile in favoarea paratului erau denumite prescriptiones pro reo, intrucat paratul era denumit reus.

Exceptiunile sunt mijloace de aparare prin care paratul nu neaga pretentiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natura sa paralizeze acele prezente. Spre exemplu, paratul nu neaga ca a primit o suma de bani de la reclamant dar afirma ca ulterior a platit, sau ca a fost iertat de datorie.Pt ca exceptiunea sa poata fi invocata in fata judecatorului, ea trebuia sa figureze in formula. Era introdusa in formula, numai la cererea expresa a paratului, formulata in fata magistratului, caci asa cum spunea Gaius, judecatorul este sclavul formulei, in sensul ca el trebuie sa judece procesul in stricta conformitate cu indicatiile pe care le`a primit prin formula, incat daca exceptiunea nu figura in formula, nu putea fi luata in considerare.

O alta inovatie care s`a introdus in procedura formulara este in legatura cu sensul conceptului de litis contestatio. In procedura legislatiunilor, prin [litis contestatio] se inte;legea luarea de martori care sa constate vointa partilor, a reclamantului si a paratului, de a se prezenta in fata judecatorului. Pe cand, in procedura formulara, prin litis contestatio se intelege dictarea formulei de catre

reclamant paratului, sau emiterea unei copii de pe formul, de catre reclamant paratului, a.i. in faza a 2a , paratul sa stie cum sa se apere.

In procedura formulara, [litis contestatio] prezinta o importanta deosebita, deoarece prin valorificarea efectelor sale, praetorii si jurisconsultii au creat noi institutii juridice, mai ales in materia obligatiilor. Caci, [litis contestatio] produce 3 efecte :- efectul extinctiv- efectul creator- efectul reglator (fixator)

In virtutea efectului extinctiv, dreptul initial al reclamantului, adica drpetul pe care relcmanatul là dedus in justitie se stingea. Spre ex. daca reclamantul afirma ca este proprietarul unui teren, in mom lui [L. C.] , dreptul lui de proprietate se stingea. Dar, in virtutea efectului creator, locul dreptului initial care sà stins se nastea un drept nou, care il denumim dreptul nou creat, drept care purta in mod invariabil asupra unei sume de bani. Asadar, oride cate ori castiga procesul, reclamantul primea o suma de bani, indiferent de obicetul pretentilor sale, de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca in procedura formulara sentitna de condamnare prezinta un caracter pecuniar (banesc).

In virtutea efectului reglator, in mom lui [Litis Contestatio] se stabileau definitiv atat elem reale cat si cele personale ale procesului. Prin elem reale ale procesului, intelegem pretentiile formulate de reclamant in fata magistratului, ori in virtutea efectului fixator, in fata judecatorului, reclamantul trebuia sa formuleze aceleasi pretentii, caci, daca formula alte pretentii, judecatorul nu le putea lua in considerare. Prin elem persoanle ale procesului, intelegem identitatea judecatorului, si identitatea partilor, prin urmare, in faza a 2a procesul trebuia sa se desfasoare in fata acelui judecator care era mentionat in fruntea formulei, si trebuia sa se desfasoare intre acele parti care erau mentionate in formula.Pe de alta parte, in procedura formulara sà schimbat si sensul conceptului de actiune in justitie, caci asa cum spuneam, in vhechea procedura, actiunile in justitie denumite legizatiune au fost create intrùn numar determinat, si se aplicau numai la cazuri determinate, adica nu aveau o aplicatiune generala, pe cand in procedura formulara, actiunea in justitie a devenit mijlocul procedural prin care se putea valorifica pe cale judiciara sau prin proces orice pretentie legitima, deoarece in noua procedura ori de cate ori magistratul constata ca pretentiile reclamantului sunt legitime, remitea acelui reclamant o formula, iar remiterea formulei de catre magistrat reclamantului ecvhivala cu acordarea actiunii in justitie. Si totodata, cu posibilitatea reclamantului de a`si valorifica pretentiile prin proces. De aceea, jurisconsultii spuneau ca in noua procedura, actiunea are aplicatiune universala.

Actiunile se clasificau dupa diverse criterii :- cea mai veche este clasificarea in actiuni [in rem] si actiuni [in personam]

adica, actiuni reale si actiuni personale.

Prin actiunile reale, erau sanctionate drepturile reale, iar prin actiunile personale erau sanctionate drepturile personale sau de creanta. Intrucat fizionomia celor 2 drepturi patrimoniale este diferita, si formulele celor 2 actiuni vor avea redactari diferite, astfel dreptul real se naste din raportul juridic stabilit intre o persoana determinata si toti ceilalti membrii ai societatii, ceea ce inseamna ca, drepturile reale sunt opozabile [erga omnes], adica sunt opozabile fata de toti. In sensul ca toti membrii societatii trebuie sa respecte exercitarea drepturilor reale, iar acela care il impiedica pe titularul unui drept real sa isi exercite dreptul, va fi chemat in justitie. Spre exemplu, acela care incalca dreptul de proprietate, va fi chemat in justitie de catre proprietar. De aceea, [in intetio] a formulii reale, se va mentiona numai numele reclamantului, nu se va mentiona si numele paratului, deoarece parat poate fi oricine. Pe cand, drpetul personal sau de creanta izvoraste din raportul juridic stabilit intre 2 persoane determinate care sunt denumite creditor si debitor, a.i. drepturile personale sau de creanta nu sunt opozabile fata de toti, ci numai fata de debitor, in sensul ca titularul dreptului de creanta poate cere plata numai de la debitor, care este o persoana determinata, de aceea [in intentio] a formulei actiunii personale se vor mentiona si numele reclamantului, si numele paratului, de vreme ce parat poate fi numai debitorul, care este o persoana determinata.

Actiunile se mai clasifica in -civile-praetoriene sau honorare

Actiunile civile, nu erau originale. Nu erau create de praetor, ci aveau un model in legisanctiuni. Actiunea in revendicare prin care era sanctionata proprietatea civila in procedura formulara, avea un model in legisactiunea denumita [sacramentum in rem].

Actiuniile praetorinene nu aveau un model, ci erau create de praetor, si se clasificau la randul lor in 3 categorii :

- actiuni [in factum]- actiuni [fictici]- actiuni cu formula cu transpozitiune

In cazul actiunilor [in factum] , praetorul descria in formula toate faptele care au dus la declansarea litigiului a.i. judecatorul sa stie cum sa solutioneze acel proces

In cazul actiunilor [fictici] , praetorul intruducea in formula o fictiune cu scopul de a extinde sfera de aplicare a unei actiuni. Ex Actiunea in revendicare, este o actiune civila si ca atare, ea putea fi intentata numai de cetatenii romani. Daca insa , praetorul introducea in formula actiunii in revendicare fictiunea, ca un strain (peregrin) este cetatean roman, atunci actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel strain.

Formula cu transpozitiune are o redactare care se abate de la regula generala intrucat potrivit regulii generale, si [in intentio] si [in condemantio] figurau aceleasi nume . Pe cand , la formula cu transpozitiune, in mod exceptional, in [intentio] figureaza un nume iar in [condemantio] alt nume. Ex prin formula cu trnaspozitiune se putea realiza pe cale indirecta , reprezentarea in justitie, caci reprezentarea in justitie nu era admisa de catre romani, dar ea reprezenta o necesitate practica, iar reprezentarea in justitie este sistemul conform caruia o persoana denumita reprezentant participa la proces din imputernicirea altei persoane denumita reprezentat. In acest scop, in [intentio] a formulei

era mentionat numele reprezentatului deoarece reprezentatul era titularul dreptului dedus in justitie, iar in [condemnatio] era mentionat numele reprezentantului , deoarece reprezentantul participa la dezbaterile procesului si urma sa suporte efectele sentintei. Fata de aceasta redactare a formulei, in faza a 2°a, judecatorul verifica daca cel mentionat in [intentio] adica reprezentatul , este titularul dreptului dedus in justitie, si daca se convingea ca este ii dadea castig de cauza reprezentantului, intrucat el participa la proces, si suferea efectele sentintei.

Actiuni :- directe- utile

Actiunile directe erau cele create pt anumite cazuri determinate, iar actiunile utile erau cele extinse de la cazuri pt care au fost create la cazuri similare. Prin urmare actiunile [fictici] sunt utile;

Actiuni :-private-populare

Actiunile private puteau fi intentate numai de titularul dreptului, care este o persoana determinata, pe cand actiunile populare puteau fi intentate de oricine, intrucat prin intermediul acelor actiuni erau protejate interese generale ale societatii.

Actiuni :- penale- persecutorii

In cazul actiunilor penale, paratul era condamanat la o amneda baneasca, iar in cazul actiunilor persecutorii era condamant dupa caz, fie la restituirea lucrului, fie la repararea prejudiciului cauzat.

Actiuni:- de drept strict- de buna credinta

Clasificare intemeiata pe criteriul INTERPRETARII ACTULUI JURIDIC din care izvorasc pretentiile reclamantului.

La actiunile de drept strict, actul juridic din care izvorau pretentiile reclamantului, era intepretat ad-literam, ceea ce presupune ca judecatorul nu lua in considerare intentia partilor, pe cand la actiunile de buna credinta, judecatorul interpreta actul juridic din care izvorau prentetiile reclamantului cu scopul de a stabilii care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat actul juridic. Actiunile arbitrarii au fost create cu scopul de a se atenua caracterul pecuniar al sentintei de condamnare, deoarece in practica, uneori reclamantul era interesat sa obtina o condamanre in natura, adica sa intre in stapanirea lucrului pe care l`a reclamat, si nu in stapanirea unei sume de bani.

Astfel, s`au creat actiunile arbitrarii, in care judecatorul avea o dubla calitate: calitate de arbitru si calitatea de judecator propriu-zis.

In calitate de arbitru, dupa ce se convingea de justetea pretentiilor reclamantului, judecatorul ii ordona paratului sa dea satisfactie acelor pretentii. Spre exemplu sa il puna pe reclamant in posesia unui lucru. Dar paratul nu era obligat sa execute acel ordin, iar daca nu il executa, arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si pronunta conform regulii generale, sentinta de condamnare la o suma de bani, cu precizarea ca la actiunile arbitrarii, in mod exceptional, acea suma de bani nu era stabilita de judecator, ci era stabilita de reclamant, iar reclamantul avea tot interesul sa supra-evalueze obiectul litigios. In practica, paratul avea tot interesul sa execute ordinul pronuntat de judecator in calitate de arbitru, caci altfel risca sa plateasca o suma de bani mult mai mare decat valoarea obiectului litigios, si astfel se ajungea pe cale indirecta la condamnarea in natura, iar reclamantul intra in posesia lucrului.

PARTEA A 3° a - DREPTUL CIVIL ROMAN

I. Persoanele

In zilele noastre, cuv persoane desemneaza subiectele raporturilor juridice sau subiectele de drept, caci oamenii participa la viata juridica fie individual in calitate de persoane fizice, fie in cadrul unor colectivitatiin calitate de persoane juridice, iar aptitudinea fiintei umane de a participa la viata juridica se numeste capacitate juridica.

La romani, aceasta posibilitate era denumita [caput]. Daca astazi, orice fiinta umana este o persoana, si prin urmare are capacitate juridica, este subiect de drept, la romani erau persoane numai oamenii liberi, caci sclavii erau asimilati cu lucrurile si nu erau subiecte, ci obiecte de drept. Pe de alta parte, daca astazi capacitatea este unitara, la romani capacitatea era foarte diversificata. Iar ca o capacitate sa fie deplina, erau necesare 3 conditii, si anume, status libertatis sau calitatea de om liber, status civitatis sau calitatea de cetatean roman si stasus familiae sau calitatea de sef al unei familii civile romane., asadar, aveau capacitate deplina numai cetatenii romani care erau sefi de familii. Toate celelalte categorii de persoane aveau o capacitate juridica limitata.

Personalitatea incepea in mom nasterii, insa de la aceasta regula exista o exceptie conform careia [infans conceptus pro nato habetur cvotiens de comodis eius agitur] = copilul conceput se considera nascut ori de cate ori este vorba despre interesele sale. In virtutea acestei exceptii, copilul conceput va veni la succesiunea tatalui sau deoarece este in interesul copilului conceput sa fie considerat ca nascut.

In mod simetric, personalitatea inceta in mom mortii, dar si de la aceasta regula exista o exceptie conform careia [hereditas iacens sustinet personam defuncti] = mostenirea deschisa dar neacceptata inca prelungeste personalitatea defunctului. Aceasta exceptie a fost admisa deoarece la romani se aplica un principiu de maxima generalitate conform caruia nu exista patrimoniu fara titular, incat se pune intrebarea cine este titularul patrimoniului in intervalul de timp cuprins intre mom mortii unei persoane si mom acceptarii succesiunii acelei persoane. Defunctul nu poate fi titular al patrimoniului pt ca

nu mai este in viata. Nici mostenitorul nu poate fi titular al patrimoniului pt ca nu a acceptat inca succesiunea. De aceea sà admis ca in aces caz, titular al patrimoniului este chair defunctul a carui personalitate se prelungeste pana in mom acceptarii succesiunii.

Asa cum se precizeaza in opera legislativa a Imparatului Justinian, oamenii se clasificau in Liberi si Sclavi, insa statutul juridic al oamenilor liberi nu era unitar, caci ei se clasificau in cetateni si necetateni.

Necetatenii se clasificau in latini si peregrini.Cetatenii si necetatenii puteau fi ingenui sau dezrobiti. Se num ingenui aceia care au

fost intotdeauna oameni liberi, pe cand dezrobitii erau sclavii eliberati de stapanii lor.

Inca din Epova Foarte Veche, numai cetatenii romani se bucurau de plelitudinea drepturilor politice si civile. De altfel, la origine, cetatenia se confunda cu libertatea de vreme ce in Epoca Foarte Veche, orice strain venit Roma cadea in sclavie automat, asadar la aceea epoca puteau fi oameni liberi numai cetatenii romani.

Cu timpul, strainii au inceput sa fie tolerati dar, statutul lor juridic era inferior in sensul ca aveau o capacitate limitata. Spre deosebire de cetatenii romani care se bucurau de [ius comercii] =dreptul de a incheia acte juridice in conformitate cu cerintele dreptului civil roman. Aveau si [ius conubii] = dreptul de a incheia o casatorie civila romana. Aveau si [ius militiae] = dreptul de a fi soldati in legiunile romane, si [ius sufragii] = dreptul de vot, si [ius honorum] = dreptul de a fi ales magistrati.

Cetatenia romana se dobandea in primul rand prin nastere. Cel nascut in sanul casatoriei dobandea statutul juridic al tatalui sau, din mom in care là conceput. Pe cand, cel nascut inafara casatoriei dobandea statutul juridic al mamei sale din mom in care là nascut. De asemenea cetatenia se mai dobandea prin lege, caci romanii votau legi speciale prin care se acorda cetatenia unei persoane sau unor persoane determinate. Se mai dobandea si prin beneficiul legii intrucat anumite legi romane, prevedeau care sunt conditiile necesare pt dobandirea cetateniei a.i. toti aceia care intruneau conditiile legii, deveneau cetateni romani.

Cetatenia se mai dobandea si prin efectul dezrobitii, intrucat dezrobitul urma statutul juridic al patronului sau, asa incat dezrobitul cetateanului roman devenea si el cetatean.

Cetatenia romana se pierdea in primul rand prin pierderea libertatii, intrucat libertatea era cea dintai premiza a cetateniei. In al 2lea rand, cetatenia se pierdea prin efectul principiului inadmisibilitatii dublei cetatenii, ceea ce inseamna ca acela care dobandea cetatenia altui stat pierdea automat cetatenia romana, dupa cum pierdeau cetatenia cei care sufereau pedeapsa exilului.

* Romanii au pastrat numai pt ei avantajele care decurg din calitatea de cetatean. Dar, in anul 89 a.C. , pe cand romanii se aflau in razboi cu regele Pontului, regele Mitridade, toti latinii din Italia sàu rasculat cerand sa le se acorde si lor cetatenie romana. Si cum romanii nu au admis niciodata razboiul pe doua freonturi, in acelasi an au dat 2 legi :

- Legea Iulia- Legea Plautia Papilia /// prin care toti latinii din Italia au devenit cetateni romani.

In anul 212, imparatul Caracala a dat o constitutiune imperiala, in forma unui edict, prin care cetatenia romana s`a generalizat, in sensul ca oamenii liberi din intreg imperiul roman au devenit cetateni, cu exceptia latinilor iuliani si a peregrinilor dediticii.

Oamenii liberi se clasificau in cetateni si necetateni.

Necetatenii se clasificau in latini si peregrini.

Conceptul de latin are 2 sensuri : - sens etnic - sens juridic

dpdv etnic, erau denumiti latini toti cei care erau rude de sange cu romanii.Dpdv juridic, latinii erau de 4 feluri :

1) latinii veteres2) latinii coloniari3) latinii iuniani4) latinii fictivi

Latinii Veteres – erau vechii locuitori ai Laziumului, rude de sange cu romanii si care se bucurau de ius comercii, ius conubilii si ius sofragii.

Acelasi statut juridic l`au dobandit si locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in 268.Locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 se bucurau numai de ius comercii si erau denumiti latini coloniari.

Latinii iuniani – sclavi dezrobiti, fara respectarea formelor solemne; se spunea despre ei ca traiesc liberi, dar mor sclavi, in sensul ca puteau incheia acte intre vii, dar nu puteau face testament.

Latinii ficitivi – erau locuitorii din provincii care se bucurau de ius comercii si sn fictivi deoarece ei se bucurau de latinitate numai dpdv juridic. Nu erau latini si dpdv etnic.

Peregrinii se clasificau in 2 categorii :1) peregrinii obisnuiti2) peregrinii dediticii

Peregrinii obisnuiti – locuitorii cetatiilor care aveau tratate de alianta cu romanii; ei puteau venii la Roma, fara a cadea in sclavie, si puteau incheia acte juridice in relatiile cu cetatenii romani conform dreptului gintilor, caci nu aveau acces la instituttiile drpetului

civil. Iar in relatiile dintre ei, peregrinii puteau incheia acte juridice in conformitate cu obiceiurile locale pt ca asa cum am vazut, romanii tolerau obiceiurile popoarelor din provincii daca nu intrau in conflict cu principiile dreptului roman.

Peregrinii dediticii erau locuitorii cetatiilor care sàu opus (armat) expansiunii romane astfel incat romanii leàu distrus cetatiile; ei erau oameni liberi, fara cetate. Ei nu puteau veni la Roma fara a cadea in sclavie, si nu puteau dobandii cetatenie romana.

Organizarea familiei romane :

Cuvantul [familia] vine de la famulus, iar famulus insemna sclav. Aceasta etimologie a cuvantului familia se explica prin faptul ca vechii romani nu au facut distinctie intre familia ca forma de comunitate umana , si familia ca forma de proprietate. Dovada : in textele romane, cuv familia era utilizat cu 3 sensuri :

1) primul sens , familia desemna totalitatea sclavilor care se aflau in proprietatea unei persoane

2) familia desemna totalitatea persoanelor si bunurilor care se aflau sub puterea aceluiasi sef de familie, denumit pater familias

3) cuv familia desemna totalitatea persoanelor care se aflau sub puterea aceluiasi pater familias

La origine, puterea pe care p.f. o exercita asupra persoanelor si bunurilor avea un caracter unitar, si era desemnata prin cuvantul manus [mana, putere]. Ulterior, aceasta putere unitara sà descompus in mai multe puteri distincte. Astfel, in dreptul evoluat cuv manus desemna numai puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii maritate.

Puterea asupra descendentilor era numita patria potestas [puterea asupra sclavilor]. Era denumita dominica potestas [puterea asupra altor bunuri]. Puterea asupra fiului de familie cumparat era numita mancipium.

In sanul familiei romane, persoanele se imparteau in 2 categorii :- unele erau persoane sui iuris - altele erau persoane alieni iuris

Sn Sui Iuris – acele persoane care nu se aflau sub puterea cuiva; practic, era persoana sui iuris numai pater familias, devreme ce femeia se afla sub puterea barbatului, fii, ficele si nepotii din fii se aflau sub puterea lui pater familias.

Pater familas inseamna sef de familie intrucat putea fi pater familias si un barbat necasatorit, care aveao familie constand in bunurile sale.

Sui Iuris – aveau o capacitate deplina juridica

Alieni Iuris – persoane ce se aflau sub puterea lui pater familias si aveau o capacitate juridica limitata; in aceasta categorii erau cuprinsi : femeia casatorita, fii, fiicele si nepotii din fii.

Totodata, in familia romana se stabileau relatii de rudenie, iar rudenia era la romani de 2 feluri : rudenia civila [agnatiunea] si rudenia de sange [cognatiunea].

Multa vreme, secole dea randul, numai agnatiunea a produs efecte juridice pe plan patrimonial, caci cognatiunea avea relevanta pe plan juridic numai in materia casatoriei, intrucat era piedica la casatorie.

Pe plan patrimonial, cognatiunea nu producea vreun efect juridic.

Agnatiunea se intemeia pe ideea de putere , iar potrivit textelor romane, exista 3 categorii de agnati, sau 3 cercuri ale agnatiunii.

1) prima categorie de agnati – toti aceia care la un mom dat, se aflau sub puterea aceluiasi pater familias (ex : fratii, cat timp traia tatal lor)

2) toti aceia care s`au aflat in trecut sub puterea aceluiasi pater familias, dar ulterior au devenit persoane sui iuris (ex. fratii dupa moartea tatalui lor s.a)

3) toti aceia care s`ar fi aflat sub puterea aceluiasi pater familias daca pater familias ar mai fi trait in mom nasterii lor (ex . verii primari care se nasc dupa moartea bunicului)

2 persoane ideale, pot face parte din orice categorie de agnati.

2 frati ideali – cat timp le traieste tatal, fac parte din prima cat de agnati;daca unul dintre frati se naste dupa moartea tatalui fac parte din cat 3;

Fixarea cercului agnatiunii prezinta o importanta deosebita in dreptul roman, mai ales in materie succesorala, pt ca vreme de aproape 5 secole agnatiunea a fost unicul fundament al succesiunii, iar succesiunea era deferita in ordinea celor 3 categorii de agnati.

Cognatiunea sau rudenia de sange este legatura dintre persoanele care au un autor comun, sau legatura dintre pers care descind din acelasi autor; rudenai de sange este de 2 feluri :

1) rudenie de sange in linie directa2) rudenie de sange in linie colaterala

a)rudenia de sange in linie directa este legatura dintre persoanele care descind una din altab)rudenia de sange in linie colaterala este legatura dintre persoanele care nu descind una din alta dar au un autor comun, iar gradul de rudenie la r.s.c. se stabileste numarand

generatiile de la prima persoana care ne intereseaza pana la autorul comun, si coborand apoi pana la cealalta persoana care ne intereseaza.

Prin urmare, fratele si sora sunt g.r.c este 2.

Pe langa cognatiunea reala , care izvoraste din natura umana, romanii au cunoscut si cognatiunea fictiva, care izvoraste dintrùn text al legii celor XII Table, conform carora toti agnatii sunt cognati, iar daca admitem ca toti agnatii sunt coganti, trebuie sa mai admitem si faptul ca nu toti cognatii sunt rude de sange.

Copilul adoptat trece sub puterea adoptantului, astfel devenind agnat. Fiind agnat devine automat cognat, dar nu este ruda de sange.

Prin urmare sn cognati fictivi toti acei agnati care nu sunt rude de sange.

Puterea pe care pater familias o exercita asupra descendentilor s.n. patria potestas , sau puterea parinteasca. Ea prezeinta 2 caractere definitorii :

- ea are un caracter perpetuu (a.i. puterea parinteasca dureaza pana la moartea lui pater familias, indiferent de varsta fiului de familie). La romani, nu era cunoscuta ideea de majorat in domeniul privat, in sensul ca, persoana nu dobandea o deplina capacitate in materie patrimoniala la implinirea unei varste anumite, ci numai la moartea lui pater familias, incat fiul de familie putea sa aiba orice varsta, sa aiba orice funtie in stat, daca pater familias traia, fiul de familie nu avea patrmoniu propriu, si nu putea incheia acte juridice patrimoniale in nume propriu.

- Avea un caracter nelimitat/absolut , caracter care se manifesta atat asupra persoanelor cat si asupra bunurilor; potrivit legii celor XII Table, caracterul nelimitat al puterii parintesti asupra persoanelor isi gasea expresia in dreptul de viata si de moarte asupra descendentilor, in dreptul de abandon a descendentilor si dreptul de aì vinde pe descendenti. In legatura cu dreptul de aì vinde, legea celor XII Table spunea [daca pater familias il vinde pe fiul de familie de 3 ori, fiul va iesi de sub puterea parinteasca. Fiecare vanzare fiind valabile pe termen de 5 ani]. Dar caracterul nelimitat al puterii parintesti se manifesta si asupra bunurilor, in sensul ca fiul de familie nu avea bunuri proprii, si nu putea incheia acte juridice in nume propriu, totusi, o data cu dezvoltarea economiei de schimb, din considerente de ordin practic, sà admis ca fiul de familie sa incheie acte juridice imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectul acelor acte juridice, situatia lui pater familias sa devina mai buna din punct de vedere patrimonial, adica prin efectul acelor acte sa devina proprietar, sau creditor si nu debitor.

Puterea parinteasca putea fi creata pe cale naturala, prin casatorie, si pe cale artificiala prin adoptiune si prin legitimare. La origine, casatoria a fost actul juridic prin care femeia trecea sub puterea barbatului, si intrucat puterea pe care barbatul o exercita asupra femeii

maritate, era denumita manus, si aceata forma de casatorie a fost denumita casatoria cu manus.

Spre sfarsitul Republicii, sub influenta moravurilor venite din Orient, femeile romane au inceput sa traiasca in uniuni de fapt. Fenomen de natura sa ameninte echilibrul vietii sociale, fiind la romani, familia a fost principalul factor de echilibru social.

Casatoria cu masnus fiind evitata, romanii au admis o noua forma de casatorie. O forma de casatorie in care femeia maritata nu mai trecea sub puterea barbatului, ci ramanea sub puterea lui pater familias din familia de origine (tatal ei). Casatoria cu manus, presupunea respectarea unor conditii de forma; la casatoria cu masnus, se purta val rosu, la fara manus nu existau conditii, decat instalarea femeii in casa barbatului, ocazie cu care se organiza o o petrecere, insa casatoria trebuia sa intruneasca cateva conditii de fond, ce erau comune pt ambele forme de casatorie :

-colubium-consimtamantul-varsta

Colubium – utilizat cu 2 sensuri – in sens general, - in sens subiectiv

In sens general – desemna aptitudinea persoanei de a se casatorii ; toti cetatenii romani aveau colubium general

In sens relativ – desemna posibilit a 2 persoane determinate de a se casatorii intre ele, intrucat nu toti aceia care aveau colubium in sens general, aveau si in sens relativ sau subiectiv

Ex : fratele si sora aveau colubium general, dar nu si colubium relativ; caci existau anumite piedici la casatorie

Piedici : - rudenia de sange- alianta / afinitatea- conditia sociala

Rudenia de sange in linie directa era piedica la casatorie la infinit.Rudenia in linie colaterala a fost la origine , piedica la casatorie, numai pana la Gradul 4.Alianta/Afinitatea este legatura dintre un sot si rudele celuilalt sot. Alianta in linie colaterala nu a fost piedica la casatorie, prin urmare , barbatul se putea recasatorii cu sora fostei sale sotii, de vreme ce alianta in linie colaterala nu era piedica , insa alianta in linie directa era, prin urmare, barbatul nu se putea recasatorii cu fiica fostei sale sotii, desigur, este vorba despre o fiica rezultata dintr`o casatorie alterioara, caci altfel ar fi fiica lui si nu ar mai fi alianta ci linie directa.

Conditia sociala a fost piedica la casatorie deoarece multa vreme, pana in vremea Imparatului Augustus, nu au fost permise casatoriile dintre ingenui si dezrobiti.

Afectio maritalis (consimtamantul)

- in epoca veche, daca vitorii soti erau persoane sui iuris se cerea, consimtamantul lor, dar pt femeia sui iuris se mai cerea si consimtamantul tutorelui pt ca femeia sui iuris se afla sub tutela perpetua a agnatilor ei. Iar daca viitori soti erau persoane alieni iuris, in epoca veche nu se cerea consimtamantul lor, ci era suficient consimtamantul celor 2 padres familiaes.

- In perioada .... chiar daca viitorii soti erau pers alieni iuris, se cerea si consimtamantul lor

Varsta casatoriei

- a fost controversata intre jurisconsulti, si de aceea Imparatul Justinian a decis ca fetele sa se poata casatorii la 12 ani, cand devin nubile, iar baietii la 14 ani cand devin puberi.

- Pe de alta parte, casatoria conducea si anumite efecte juridice care sunt deosebite dupa cum avem in vedere casatoria cu manus sau casatoria fara manus. Astfel, la casatoria cu manus, femeia maritata trecea sub puterea barbatului si era considerata o fiica a barbatului ei [loco filie mariti] , iar fata de copiii ei, femeia maritata era considerata o sora. De aceea, femeia maritata venea la succesiunea barbatului in calitate de fiica, iar la succesiunea copiilor ei, in calitate de sora, dar pierdea drepturile succesorale in familia de origine.La casatoria fara manus, femeia maritata era o straina dpdv civil, si fata de barbat si fata de copiii ei, de vreme ce se afla sub puterea lui pater familias din familia de origine, si nu sub puterea barbatului, pe cand copiii ei se aflau sub puterea tatalui lor (barbatului ei), ceea ce inseamna ca mama si copiii se aflau sub puteri diferite, de aceea femeia casatorita fara manus nu venea nici la succesiunea barbatului, nici la succesiunea copiilor; in schimb, avea drepturi succesorale in familia de origine.

CURS LIPSA [VEZI SILVIU]

Posesiunea era protejata juridiceste prin intermediul interdictelor, denumite interdicte posesorii, care erau de 2 feluri :

- interdicte recuperande [posesionis cauza- interdicte retinende posesionis cauza

Interdictele recuperande posesionis cauza :-erau utilizate in vederea redobandirii unei posesiuni pierdute,

Interdictele retinende posesionis cauza :- erau utilizate in vederea pastrarii unei posesiuni existente;

Solutiile pe care preatorul le dadaea prin interdictele posesorii, nu aveau un caracter definitiv, ci un caracter provizoriu, in sensul ca preatorul solutiona litigiul cu privire la posesiune numai pe moment, temporar, urmand sa se organizeze procesul in revendicare; ocazie cu care se stabilea cine este proprietarul lucrului, si totodata se stabilea, de dat aaceasta definitiv, si cine este posesorul, de vreme ce toti proprietarii sunt posesori.

Al 2lea titlu juridic pe langa posesiune este detentiunea. Si detentiunea presupune intrunire a a 2 elemente : animus si corpus.

Corpus : - este identic cu corpus al posesiunii, caci consta in totalitatea faptelor materiale prin care se exercita stapanirea fizica asupra unui lucru;Animus (al detentiunii) – consta in intentia persoanei de a stapanii lucrul, nu pt sine ci pt proptietar , astfel incat, detentorul nu se comporta fata de lucru ca un adevarat proprietar, caci el, intentioneaza sa restituie lucrul proprietarului, fie la cerere, fie la termenul stabilit. Spre deosebire de posesor, detentorul nu are perspectiva de a deveni proprietar. Asadar, romanii au creat figura juridica a detentiunii pt a face posibile o serie de operatiuni juridice cum ar fi inchirierea unei case sau arendarea unui teren, caci spre exemplu, arendarea unui teren nu ar fi posibila daca terenul respectiv ar fi transmis cu titlul de posesiune.

Al 3lea titlu juridic cu care lucrurile pot fi stapanite de persoane este proprietatea. Conceptul de proprietatea are 2 sensuri largi :

- sens economic - sens juridic

Proprietatea in sens juridic este denumita drept de proprietate.Dreptul de proprietate este un concept ce are la randul sau 2 sensuri :

- dreptul de proprietate in sens subiectiv- dreptul de proprietate in sens obiectiv

Dreptul de proprietate in sens subiectiv desemneaza aptitudinea sau posibilitatea persoanei de a stapanii lucrul prin putere proprie si interes propriu, iar dreptul de proprietate in sens obiectiv desemneaza totalitatea normelor juridice care reglementeaza stapanirea lucrurilor de catre persoane. Asadar, dreptul de proprietate, in sens obiectiv se confunda cu institutia juridica a proprietatii, sau mai simplu, cu totalitatea normelor juridice care se refera la proprietate.

Distinctia dintre dreptul de proprietate in sens subiectiv si dreptul de proprietate in sens subiectiv nu este mecanica, este o distinctie artificiala, avand caracter didactic, pt ca in realitate, dreptul de proprietate in sens subiectiv, este definit prin normele juridice care formeaza dreptul de proprietate in sens obiectiv, ;;;;;

Astfel, potrivit normelor juridice care formeaza dreptul de proprietate in sens obiectiv, continutul juridic al dreptului de proprietate in sens subiectiv, isi gaseste expresia in ius utendi, ius fruendi si ius abutendi , adica in dreptul de a folosi lucrul, dreptul de a ii culege fructele si dreptul de a dispune de lucru.

In textele juridice, dreptul de a dispune, sau dreptul de dispozitie mai este denumit ius disponendi sau ius distrahendi. Prin urmare, acela care exercita in acelasi timp asupra unui lucru ius utendi, ius fruendi et abutendi are calitatea de proprietar.

La romani, dreptul de proprietate a cunoscut o evolutie milenara, astfel :: in epoca Prestatala, romanii au cunoscut formele primitive de proprietate;:in epoca Veche, dreptul roman a consacrat proprietatea colectiva a statului si

proprietatea cviritara : in epoca Clasica, pe langa proprietatea cviritara , au mai aparut proprietatea

preatoriana , proprietatea provinciana si proprietatea peregrina\: in epoca Post-Clasica, asistam la un proces de unificare a proprietatii

Formele primitive de proprietate sunt in numar de 2:1) Proprietatea colectiva a gintii :

Atestata de vechii autori latini si greci

XXXX afirma ca regele Romulus ar fi impartit solul roman in 3 mari loturi intre cele 3 triburi fondatoare; grecul Dionis din Halicarnas spunea ca Romulus ar fi impartit solul roman in 30 de loturi intre cele 30 de curii.

In aparenta, cele 2 texte se contrazic, dar in realitate ele se confirma reciproc de vreme ce ambele se refera la proprietatea colectiva.

Pe de alta parte, proprietatea colectiva a gintii, a lasat urme puternice asupra unor institutii politice de mai tarziu, din Epoca Veche . ex: modul original de dobandire a prop private a fost mancipatiunea. Mancipatiunea presupunea printre altele si aducerea lucrului in fata martorilor, ceea ce inseamna ca la origine puteau fi transmise cu titlu de proprietate privata numai lucrurile mobile pt ca cele imobile la origine nu se aflau in prop privata ci colectiva.

Totodata vechii autori mentioneaza ca regele Romulus ar fi atribuit fiecarei familii romane 2 iugare de pamant avand destinatia de loc de casa si de gradina . Cele 2 iugare de pamant erau de numite de pamant heredium iar noi le denumim prorpietate familiala , care prezinta 3 caractere :

- caracter inalienabil (nu poate fi instrainate)- caracter indivizibil (fii de familie dobandeau la moartea lui pater familias cele

2 iugare de pamant in indiviziune); abia dupa legea celor XII Table a fost

create o actiune speciala prin care mostenitorii daca doreau, puteau sa obtina iesirea din indiviziune;

- caracter de coproprietate (potrivit lui Paul , in cazul proprietatii familiale ne aflam mai degraba in fata continuarii unei proprietati preexistente decat in fata unei mosteniri propriuzise, in sensul ca la moartea lui pater familias, fii de familie dobandeau un bun pe care il stapanisera si inainte de moartea lui pater familias, impreuna cu el)

In Epoca Veche, a aparut proprietatea colectiva a statului care purta asupra lui ager publicus si asupra servilor/sclavilor publici; caci asa cum sà mai spus, pamanturile cucerite de la dusmani treceau in proprietatea statului cu titlu de ager publicus.Unii dintre prizonierii de razboi treceau in proprietatea statului care ii folosea ca functionari inferiori, si totodata a aparut prima forma a proprietatii private, denumita proprietatea cviritara.

Proprietatea cviritara este desemnata printrùn termen conventional intrucat romanii denumeau aceasta forma de proprietate dominium ects iurem viritium adica stapanire in conformitatea cu dreptul cetatenilor romani. Aceasta forma de prorpietate prezinta 3 caractere : 1 caracter exclusiv, un caracater absolut si un caracter perpetuu;

In virtutea caracterului exclusiv, proprietatea cviritara putea fi exercitata numai de cetatenii romani. Purta numai asupra unor lucruri romane; se transmitea numai prin actede drept civil si putea fi reclamata in justitie, numai prin actiuni civile.

Caracterul absolut – titularul acestui drept putea exercita ius utendi ius fruedti et abutendi fara vreò limita, avand inclusiv dreptul de a distruge lucruri. Ea are si un caracter perpetuu, intrucat ea nu se stinge prin exercitare, ci dimpotriva, se consolideaza. Spre deosebire de drepturile de creanta, care sunt prin excelenta temporare, in sensul ca in mom exercitarii sale, dreptul de creanta se stinge [ex : dreptul de creanta al vanzatorului asupra pretului se stinge in mom in care il incaseaza]Dreptul de prop cviritara, ca orice alt drept real, nu se stinge prin exercitare. In acest sens, romanii spuneau proprietas ad tempus constitui non potest .= nu poate exista proprietate pana la un anumit termen caci ea exista pt totdeauna;

In Epoca Clasica au aparut si alte forme de proprietate precum proprietatea preatoriana. Aceasta forma de prop a aparut cu ocazia transmiterii unui lucru mancipi prin traditiune, caci in epoca veche, proprietatea asupra lucrurilor mancipii se transmitea prin mancipatiune , iar proprietatea asupra lucrurilor necmancipii se transmitea prin traditiune, insa, mancipatiunea presupunea respectarea unor conditii de forma foarte complicate , pe cand traditiunea nu presupunea respectarea unor conditii de forma. De aceea, spre sfarsitul epocii vechi, din ratiuni de ordin practic, romanii au inceput sa transmita lucruri mancipii prin traditiune. Acela care transmitea un lucru prin traditiune se numea tradens , iar ..... se numea apcipiens. Daca tradens era de reacredinta, dupa ce transmitea un lucru mancipi prin traditiune, intenta impotriva lui apcipiens actiunea in

revendicare, facand dovada ca un lucru mancipi sà transmis prin traditiune, procesul fiind castigat de tradens.

LIPSA

Proprietatea peregrina

Romanii aveau tot interesul ca acei peregrini sa poate exercita si ei un drept de proprietate; drept care a fost sanctionat printro actiune reala cu fictiune. Caci, in formula actiunii in revendicare, se introducea fictiunea ca peregrinul este cetatean roman, a.i. actiunea in revendicare putea fi intentata si de acel peregrin.

In Epoca Post Claica, in urma unor reforme succesive, cele 4 forme de proprietate sàu unificat intrò singura forma de proprietate denumita dominium, care asa cum spunea Hegel, se caracteriza printrùn foarte inalt grad de subiectivizare, in sensul ca titularul dreptului de proprietate putea dispune de obiectul dreptului sau printrò simpla manifestare de vointa.

Alte texte juridice romane se refera la dobandirea proprietatii, de altfel, conceptul de dobandire a proprietatii a aparut abea in epoca clasica, deoarece toate institutiile juridice create de romani, in frunte cu institutia juridica a proprietatii au fost considerate expresii ale ideii de putere, caci dreptul roman a fost un drept al fortei, inteleasa ca putere, un drept al puterii, sau al fortei, ori puterea nu putea fi transmisa, ea putea fi numai creata; de aceea, la origine, romanii considerau ca dreptul de proprietate nu se transmite, ci se creeaza. Cele mai importante moduri de dobandire a proprietatii sunt ocupatiunea, mancipatiunea, uzucapiunea, in iure cesio, traditiunea, specificatiunea si apcesiunea

?????????? LIPSA ????????????????

Asa cum spuyneau jurisconsultii romani, ocupatiunea sau ocupatio este cel mai legitim mod de dobandire a proprietatii , intrucat consta in luarea in stapanire a lucrurilor care nu apartin cuiva, care nu au stapn, si care erau denumite res nulius = lucrurile nimanui. Din aceasta categorie faceau parte in primul rand res hostiles = lucrurile dobandite de la dusmani, pt ca in conceptia romanilor, dusmanii lor nu aveau nici un drept. Prin urmare, nici dreptul de proprietate, iar lucrurile lor erau considerate fara stapan, ale nimanui, si treceau in prorietatea statului roman, care ulterior le vindea persoanelor particulare prin intermediul cvestorilor.

Tot prin ocupatiune erau dobandite si lucrurile parasite de proprietar, denumite res derelicte care treceau in proprietatea primului venit, printrò prescriptie achizitiva instantanee.

Alt mod de dobandire a proprietatii este imancipatio sau mancipatiunea. La origine, in Epoca foarte Veche, mancipatiunea a fost actul prin care se creea proprietatea putere, caci in conceptia vechilor romani, asa cum am spus, proprietatea era o expresie a ideii de putere, iar puterea nu se transmitea, ci se crea. In realitate insa, mancipatiunea este primul procedeu juridic, sau prima forma tehnica prin care sà realizat operatiunea juridica a vanzarii, care consta din transmiterea unui lucru in schimbul unui pret. Acela care transmitea proprietatea pin mancipatiune era denumit mancipan, iar dobanditorul era denumit apcipiens. Prin mancipatiune se transmiteau numai lucruri mancipii. Ea prresupunea respectarea unor conditii de forma, in primul rand era necesara prezenta partilor, adica a mancipantului si a lui mancipiens in fata a cel putin 5 martori, cetateni romani. De asemenea, era necesara si aducerea lucrului care urma a fi transmis in fata martorilor, de unde rezultaca la origine, puteau fi transmise numai lucruri mobile, intrucat numai ele se aflau in proprietate privata. Mai tarziu, cand a aparut proprietatea privata, si asupra imobilelor, in fata martorilor se aducea o parte simbolica din lucru. Totodata, era necesara prezenta lui libri pens sau cantaragiul, care cantarea metalul pret, cu o balanta de arama, deoarece pana in sec III i.H, moneda romana sau echivalentul general, consta in bare de arama care nu se numarau , ci se cantareau, deoarace asul cantarea 327grame de arama. In acest cadru, dobanditoru` lucrului, sau accipiens pronunta formula solemna a emancipatiune, : “Afirm ca acest lucru este al meu. In conformitate cu dreptul cviritilor si sa`mi fie cumparat cu pretul de __ prin aceasta arama, si prin aceasta balanta de arama.” Formula solemna a mancipatiunii este formata din 2 parti, care sunt contradictorii, deoarece prin prima parte a formulei , accipiens afirma ca este proprietar. Iar in partea a 2a, afirma ca este cumparator. Aceasta fizionomie contradictorie a formulei solemne oglindeste evolutia conceptiei romane cu privire la transmiterea dreptului de proprietate.

Deci prima parte a frmulei, dateaza din epoca foarte Veche, pe cand romanii considerau ca proprietatea nu se transmite, ci se creeaza. Iar partea a 2a, a formulei solemne, a fost adaugata mai tarziu, intrùn stadiu evoluat, pe cand romanii au admis ideea transmiterii proprietatii, dar intrucat erau conservatori, nu au renuntat la prima parte a formulei solemne.

Proprietatea se mai dobandea prin uzucapiune sau uzus capio. Uzucapiunea este un mod de dobandire prin indelunga folosinta a lucrului, si presupune intrunirea urmatoarelor elemente; posesiunea, termenul, justul titlu, buna credinta, si un lucru susceptibil de a fi uzucapat. La origine, simpla posesiune a lucrurilor nu era suficienta, ci era necesara chiar folosirea lui, in conformitate cu destinatia economica pe care o avea. Termenul era de un an, pentru lucrurile mobile, si de 2 ani pt imobile. Justul titlu, era actul sau faptul juridic prin care se justifica luarea in posesie a lucrului. Spre exemplu, la romani, contractul de vanzare, era un just titlu pt uzucapiune. Intrucat vanzatorul avea obligatia de a transmite posesiunea linistita a lucrului, si nu proprietatea incat cumparatorul devenea un simplu posesor, urmand sa devina proprietar dupa ce pe langa justul titlu care exista, se intruneau si celelalte conditii necesare uzucapiunii.

Buna credinta este convingerea posesorului, ca a dobadit lucrul de la proprietar, sau cel putin de la o persoana care avea capacitatea necesara pt a transmite acel lucru. In sfarsit, nu orice lucru putea fi uzucapat. Spre exemplu, nu puteau fi uzucapate lucrurile nepatrimoniale. De asemenea, lucrurile dobandite prin .... nu puteau fi furate, ......

La romani, ca is la noi de altfel, uzucapiunea a indeplinit 2 functii. O functie economica si o functie juridica. In virtutea functiei sale economice, uzucapiunea asigura exploatarea lucrurilor in conformitate cu destinatia economica pe care o aveau. Iar functia juridica a uzucapiunii sà exercitat in legatura cu proba dreptului de proprioetate, deoarece inainte de aparitia uzucapiunii, cel ce intenta actiunea in revendicare, trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate, al tuturor autorilor sai, adica, trebuia sa faca proba ca toti aceia care au stapanit lucrul inaintea luiau fost proprietarii. Proba pe care Cicero o denumea probatio diabolica , proba draceasca, imposibila. Pe cand, dupa aparitia uzucapiunii era suficient ca reclamantul sa faca proba ca intruneste toate conditiile necesare uzucapiunii, pt a castiga procesul in calitate de uzucapant.De aceea, Cicero spunea usus capio est filis solicitudinis ac periculi lipium = adica uzucapiunea este sfarsitul nelinistii si fricii de procese.

Proprietatea se mai dobandea prin in iure cesio = renuntare in fata magistratului. Acest mod de dobandire a proprietatii imbraca forma unui proces fictiv (simulat) deoarece partile in intelegere cu pretorul se prefaceau ca se judeca. Dobanditorul lucrului participa la proces in calitate de asa zis reclamant. Iar cel ce transmitea lucrul participa in calitate de as zis parat. In acest cadru, reclamantul afirma in cuvinte solemne ca este proprietarul lucrului, asa zis litigios, iar paratul tacea, nu il contrazicea, astfel incat, fata de afirmatiile reclamantului si fata de tacerea paratului, magistratul pronunta cuvantul adico, prin care ratifica declaratia reclamantului recunoscandui

Traditiunea a fost la origine un mod de dobandire a proprietatii asupra lucrurilor necmancipii. Insa fata de avantajele pe care le prezinta, cu timpul traditiunea sà aplicat si lucrurilor mancipii, iar in dreptul lui Iustinian a devenit modul general de transmitere a proprietatii. Ea presupune intrunirea a 2 conditii. Remiterea materiala a lucrului, si iusta cauza traditionis (, justa cauza.) remiterea materiala era necesara in cazul imobilelor. Spre exemplu, remiterea unui teren presupunea parcurgerea hotarelor sale cu pasul, iar remiterea unui case, presupunea vizitarea tuturor incaperilor. Iusta causa este actul juridic prin care se explica sensul remiterii materiale a lucrului prin care se explica sensul, intrucat traditiunea era utilizata, nu numai pt transmiterea proprietatii, ci si pt transmiterea posesiunii, si a detentiunii. Din forma materiala, al remiterii unui lucru, nu rezulta cu ce titlu juridic sà transmis acel lucru. De aceea era necesar un act juridic prin care rezulta lucrul fie cu titlu de proprietate fie cu titlu de detentiune.

Specificatiunea este un mod de dobandire asupra lucrului confectionat din materialul altuia. In acest caz, jurisconsultii siàu pus intrebarea : Cine este proprietarul lucrului nou creat ? Proprietarul materiei (matarialelor) sau cel care là confectionat si care sn specificator, si intrucat solutiile au fost contreversate, imparatul Iustinian a dat o solutie de compromis si a hotarat ca atunci cand lucrul nou creat poate fi readus la starea initiala, sa apartina proprietarului materiei, iar daca nu mai poate fi readus la starea

initiala, sa apartina celui care là confectionat, adica specificatorului. Indiferent de solutie, urma sa se plateasca despagubiri.

Apcesiunea este un mod de dobandire a propriet prin absorbirea juridica a lucrului accesor de catre lucrul principal, si se num principal acel lucru care isi pastreaza identitatea dupa ce se uneste cu un alt lucru, spre exemplu daca se unesc un inel cu o piatra pretioasa. In textele romane, sunt infatisate 3 tipuri de apcesiune. Apcesiune prin unirea a 2 lucruri mobile, apcesiune prin unirea a 2 imobile, si apcesiune prin unirea unui lucru imobil cu lucruri mobile.

OBLIGATIILE

Materia obligatiilor prezinta o importanta deosebita deoarece obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, iar economia de schimb romana a cunoscut o dezvoltare fara precedent, de aceea conceptele, categoriile, principiile si institutiile pe care romanii leàu creat in materia obligatiilor, au fost preluate in dreptul modern, fara adaptari semnificative, in forma pura.

Definitia si elementele obligatiei

Textele romane neàu transmis 2 defintii ale obligatiei.Prima ii apartine lui Paul, iar cea dea 2a lui Iustinian, si intrucat definitia lui

Iustinian este mai apropiata de cea moderna, ne vom opri asupra ei.

Potrivit lui Iustinian, obligatio est iuris vinculum cvo necesitate astringimur alicuius solvende rei secundum nostre civitatis iura. = obligatia este o legatura de drept prin care suntem constransi a plati ceva, potrivit dreptului cetatii noastre.

Din aceasta definitie rezulta ca obligatia este o legatura de drept desemnata in definitie prin cuvintele iuris vinculum, pe care noi modernii o denumim raport juridic obligational sau obligatie. Acest raport juridic, sau aceasta obligatie prezinta 3 elemente:

- subiectele- obiectul- sanctiunea

Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul.Creditorul – este subiectul activ al obligatiei intrucat el poate pretinde o plata, pe

cand debitorul este subiectul pasiv intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa efectueze plata. Obiectul obligatiei este desemnat prin cuvantul plata, dar cuvantul plata nu are intotdeauna semnificatia remiterii unei sume de bani, ci are un inteles exprimat prin cuvintele dare, facere, prestare.

Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite proprietatea sau de a constituiun alt drept real.

Cunvatul facere desemneaza obligatia de a face ceva pentru creditor, iar cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real. In zilele noastre, cuvantul prestare sau prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei , prin urmare astazi, intre cuvintele plata si prestatiune se pune semn de egalitate , ceea ce nu era cazul la romani.

Obiectul prestatiei presupune unele conditii. Obiectul obligatiei trebuie sa fie licit, adica in conformitate cu cerintele legii si ale moralei. In al 2lea rand, el trebuie sa fie posibil, iar imposibilitatea este de 2 feluri. Fizica si juridica. Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura, iar imposibilitatea juridica apa re atunci cand se promite un lucru nepatrimonial.

Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil. Obiectul obligatiei trebuie sa constea dintrò prestatiune pe care debitorul o face

creditorului sau, intrucat obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii, si produc efecte numai intre parti, adica creditor si debitor, nu si fata de terti.

Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor.sAl 3lea elem al obligatiei este sanctiunea deoarece atunci cand debitorul nu face plata de buna voie, creditorul il poate chema in justitie printrò actiune personala, de drept strcit sau de buna credinta, pentru al constrange pe cale judiciara, sa efectueze plata. Pe langa intelesul generic de raport juridic, notiunea de obligatie mai are si alte sensuri/intelesuri. Astfel, cuvantul obligatie poate desemna si datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul, dupa cum notiunea de obligatie mai poate sa insemne si dreptul creditorului care este numit drept de creanta, iar sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie, rezulta intoitdeauna din context. Textele romane, reprezinta numeroase criterii de clasificare a obligatiilor dintre care cele mai importante sunt 3. Izvoarele, sanctiunea, si numarul participantilor la raportul juridic obligational.

Prima clasificare a olbigatiilor in functie de izvoare, a fost facuta de Gaius, care initial afirma ca obligatiile pot izvori fie din contracte, fie din delicte, dar ulterior Gaius sià dat seama ca exista si alte izvoare de obligatii, care nu sunt nici contracte, nici delicte. Leà denumit cvarie cauzarum figure = alte izvoare de obligatii. Imparatul Iustinian neà transmis o clasificare cvaripartita a izvoarelor de obligatii, caci potrivit lui Iustinian, obligatiile izvorasc din contracte, din cvazicontracte, din delicte, si din cvazidelicte.

Contractul este conventia generatoare de obligatii, sau conventia care genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani, contractele se clasificau dupa 3 criterii. Sanctiunea, efectele si forma. In functie de sanctiunea lor, contractele puteau fi de drept strict, sau de buna credinta.

Contractele de drept strcit, erau interpretate de judecator, ad literam. Pe cand, contractele de buna credinta erau interpretate de judecator, cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat contractul. In functie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale.

La contractele unilaterale, una dintre parti are numai calitatea de creditor, iar cealalta numai calitatea de debitor. Ex. contract unilateral. Pe cand la contractele bilaterale, ambele parti au si calitatea de creditor si calitatea de debitor. Mai exista si contracte bilaterale imperfecte, acelea care se nasc unilaterale, dar pe parcursul executarii

pot deveni bilaterale. Spre exemplu, depozitul. Contractul se naste unilateral deoarece in mom incheierii contractului, numai depozitarul are obligatia de a restitui lucrul la cererea deponentului.Daca insa pe parcurs, depozitarul face cheltuieli pe cont propriu, in vederea consevarii lucrului, el are dreptul la despagubiri, prin urmare a devenit bilateral.

In functie de forma lor, contractele sunt solemne si nesolemne.

Contractele solemne presupun respectarea unor conditii de forma, iar in functie de aceste conditii, ele se clasifica in :

- contracte solemne in forma religioasa- forma verbala- forma autentica- forma scrisa

Contractele nesolemne nu presupun respectarea unor conditii de forma, si se clasifica in 3 categorii.

- contracte reale- contracte consensuale- contracte nenumite

Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de Contractele consensuale se formeaza prin sinpla conventie a partilor.Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor insotita de executarea obligatiei de catre una din parti, ceea ce inseamna ca la contractele nenumite, pt una din parti, formarea contractului coincide cu executarea lui.

LIPSA

In legatura cu principiul nulitatii stipulatiunii pt altul, romanii spuneau :”Nemo alteri stipulari potest” -> nimeni nu paote stipula pt altul.

Acest principiu s`a format in legatura cu utilizariile pe care le`a avut stipulatiunea in materie contractuala, caci asa cum spunea Gaius , stipualtiunea este de 2 feluri, stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pt altul. Potrivit lui Gaius, la stipulatiunea obisnuita, Primus il intreba per Secundus “promiti sa imi dai 100?” , iar Secundus raspunde “promit.” Aceasta stipulatiune este valabila intrucat ea urmeaza sa isi produca efectele intre parti, Primus si Secundus, deci este valabila. Pe cand, la stipulatiunea pt altul, Primus il intreaba pe Secundus “Promiti sa ii dai 100 lui Tertius?” , iar Secundus raspunde “promit” ; aceasta stipulatiune este nulasi fata de Primus si fata de Tertius, deoarece Primus nu are interes in contract.

Stipulatiunea pt altul prezenta interes practic, caci utilizandu`se stipulatiunea pt altul, 2 obligatii distincte se stingeau printrò singura plata. Ex : Daca Primus avea o creanta de 100 fata de Secundus, si o datorie de 100 fata de Tertius, prin plata facuta de catre Secundus lui Tertius se stingeau ambele obligatii. De aceea, romanii au creat un mecanism special prin care desi stipulatiunea pt altul ramanea nevalabila ea devenea executorie. Acest mecanism special se intemeiaza pe o stipulatiune denumita stipulatio peoene sau stipulatiunea unei penalitati, care se incheia alaturi de stipulatiunea pt altul, caci dupa ce se incheia stipulatiunea pt altul, Primus il intreba pe Secundus” Daca nu ii vei plati 100 lui Tertius, promiti sa imi platesti mie 500 ? “, iar Secundus raspundea “Promit.” . Aceasta stipulatiune (a penalitatii) este valabila pentru ca ea urmeaza sa isi produca efectele intre parti, incat Secundus avea tot interesul sa execute stipulatiunea pt altul, care era nevalabila, caci altmiteri, trebuia sa execute stipulatiunea penalitatii, care era mai mare. Iata cum, desi stipulatiunea pt altul ramanea nevalabila, ea devenea totusi executorie, intrucat Secundus avea tot interesul sa o execute. In legatura cu nulitatea prmisiunii pt altul, romanii spuneau “nemo alienum factum promitere potest” adica -> nimeni nu poate promite fapta altuia.

Cu ocazia aceste promisiuni, Primus ii promitea lui Secundus ca Tertius ii va da 100.Aceasta promisiune este nula si fata de Primus si fata de Tertius. Fata de Primus ea este nula intrucat Primus nu a promis fapta sa. Ea este nula si fata de Tertius, pt ca Tertius nu a promis nimic, dar aceasta promisiune prezenta si ea interes practic, de aceea pretorul a initiat o reforma prin care a modificat forma acestei promisiuni, iar potrivit formei modificate, Primus ii promitea lui Secundus ca va proceda de asa maniera incat sa il determine pe Tertius sa ii dea 100. Aceasta promisiune este valabila deoarece Primus promite de data aceasta propria fapta. Iar daca Tertius nu ii platea lui Secundus ceea ce ia promis Primus, atunci Secundus il chema in judecata cu succes pe Primus care comisese fapta sa.

Cel deàl 3lea princiiu care decurge din principiu general al relativitatii efectelor contractelor este principiul nereprezentarii in contracte. Reprezentarea in contracte este procedeul juridic prin care un pater familias denumit reprezentat se obliga prin contractul incheiat de un alt pater familias denumit reprezentant. Acest sistem nu a fost admis de romani secole deà randul, pt ca se opunea principiul relativitatii. Pe de alta parte, in Epoca Foarte Veche, in conditiile economiei naturale, inchise, contractele se incheiau foarte rar, erau adevarate evenimente in viata cetateanului, incat in practica, nici nu se punea problema reprezentarii in contracte, dar catre sfarsitul Republicii, in conditiile revolutiei economice, romanii aveau interesul sa incheia contracte in acelasi moment, in locuri diferite. De aceea, sà simtit necesitatea initierii unor reforme pentur a se permite realizarea operatiei juridice a reprezentarii in contracte. Astfel incat, prin efectul acelor reforme sà admis mai intai reprezentarea imperfecta in contracte, iar mai apoi sà admis in anumite cazuri, chiar si reprezentarea perfecta in contracte, caci, in functie de efectele pe care le produce, reprezentarea in contracte este perfecta si imperfecta.

In cazul reprezentarii perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele contractului se produc direct asupra reprezentatului, in sensul ca desi reprezentantul este acela care incheie contractul, reprezentatul va deveni fie creditor, fie debitor. Iar in cazul reprezentarii imperfecte, reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant, ceea ce inseamna ca, creditorul are 2 debitori, si pe reprezentant si pe reprezentat. Daca intentiona sa il

cheme in justitie pe reprezentant, creditorul intenta impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care là incheiat cu reprezentantul. Iar daca intentiona sa il cheme in justitie pe reprezentat, intenta impotriva lui actiunea utila deoarece reprezentatul il imputernicise pe reprezentant sa incheie contractul. Fireste, credititorul trebuia sa opteze pt una din cele 2 actiuni, neputand sa le intenteze pe amandoua. Creditorul nu putea intenta abeme actiuni deoarece se intenta efectul extincitiv al lui litis contestatio, deoarece prin efectul extinctiv dreptul dedus in justitie se stinge. Acolo unde nu exista drept nu exista nici actiune. Daca creditorul a intentat actiunea directa impotriva reprezentantului, in momentul lui litis contestatio, dreptul saiu de creanta se stingea, astfel incat el nu mai putea intenta si actiunea utila impotriva reprezentatului, caci nu mai exista drept de creanta.

Reprezentarea in contracte este activa si pasiva atunci cand reprezentantul avea calitatea de creditor, reprezentarea in contracte era denumita activa, iar atunci cand reprezentatul avea calitate de debitor, reprezentarea era denumita pasiva, asadar, reprezentarea imperfecta este pasiva. Prin urmare , primul pas in directia reprezentarii in contracte sà facut prin sistemul actiunilor cu caracter alaturat, denumit de catre romani adiecticie cvalietatis. Acest sistem a fost creat in legatura cu sporirea capacitatii de a se obliga a fiului de familie. Pentru ca, in Epoca Veche, fiul de familie nu putea incheia contracte in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca situatia lui pater sa fie favorabila.

Acest sistem sà putut aplica numai cata vreme contractele au fost unilaterale, deoarece numai la contractele unilaterale una dintre parti are calitatea de creditor, iar cealalta de debitor. La sfarsitul Republcii, au aparut contractele bilaterale.in cazul carora ambele parti au in acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea de debitor, incat prin asemenea contracte, fiul de familie nu putea sa ii faca mai buna situatia lui pater fara ai o face in acelasi timp si mai rea. Nu putea sa il faca titularul unei creante /debitor fara sa fie si creditor. De aceea pretorul a intervenit initiand o reforma prin care a admis ca in 5 cazuri determinate fiul de familie sa se poata obliga in nume propriu, obligandu`l in acelasi timp cu caracter alaturat si pe pater familias.

In sistemul actiunilor cu caracter alaturat, creditorul avea 2 debitori, si pe fiul e familie si pe pater familias. Fiul de familie putea fi urmarit in justitie prin catiunea directa izvorata din contract, iar pater familias putea fi urmarit in justitie prin actiunea cu caracter alaturat, actiune care avea o formula redactata cu transpozitiune, adica in intentio era mentionat numele fiului de familie, iar in condemnatio era mentionat numele lui pater familas, deoarece pater familias participa la proces si urma sa suporte efectele sentintei, iar fata de aceasta redacatare a formulei, judecatorul fiind un sclav al formulei, verifica daca cel mentionat in intentio a incheiat contractul, si constata ca là incheiat. Constatnad ca là incheiat pronunta sentinta de condamnare pe numele celui din condemnatio, adica pater familias. Prin utilizarea forumlei cu transpozitiune, pater familias putea fi chemat in justitie atunci cand il imputernicise pe fiu sa incehie un anumit contract. Aceste actiuni cu caracter alaturat, erau in numar de 5, si anume :

- actio institoria- actio exercitoria- actio cvodiusu- actio de peculio et de in rem verso (actiunea cu privire la peculiu si la castig)

- actio tributoria

Actio institoria – era data impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert pe uscat

Actio exercitoria – se dadea impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un comert maritim

Actio cvodiusu – era dat impotriva lui pater atunci cand imputernicise pe filius sa incheie un anumit contract (ex:vaznare)

Actio de peculio et de in rem verso – se dadea impotriva lui pater familias atunci cand fiul de familie exercita acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara stirea si fara aprobarea lui pater familias

Actio tributoria – se dadea impotriva lui pater familias atunci cand fiul exercitase acte de comert cu bunurile din peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater familias a cunoscut si a tolerat acele acte de comert

Prin urmare, sistemul actiunilor cu caracter alaturat, se apropie din multe puncte de vedere de mecanismul reprezentarii in contracte, deoarece pater familias se obliga prin contractul pe care nu là incheiat el insusi ci fiul, alta persoana, si cu toate acestea, nu sunt intrunite inca toate conditiile necesare reprezentarii in contracte deoarece acest sistem nu functioneaza in relatiile dintre 2 patres familie, ci numai in relatiile dintre filius si pater. De aceea, pretorul a intervenit si a facut un pas mai departe in sensul ca el a acordat actio institoria si actio exercitoria inpotriva acelui pater familias care là imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe uscat sau pe mare. In acest stadiu, sistemul reprezentarii in contracte este gata constituit caci el functioneaza in relatiile dintre 2 patres familiae. Dar, el n u se aplica pe scara generala, adica nu se aplica la toate contractele, si numai la acele contracte care au fost incheiate in legatura cu un comert pe uscat si pe mare. Astfel, au intervenit jurisconsultii, si au facut un pas mai departe, prin actio cvasi institoria care era data impotriva acelui pater familias care là imputernicit pe alt pater familias sa incheie un contract indiferent in ce domeniu. In acest stadiu, reprezentarea in contracte se aplica pe scara generala, adica se aplica la toate contractele, dar numai in forma imperfecta, deoarece si reprezentantul si reprezentatul au calitatea de debitori.

Mai tarziu, sub influenta dreptului egitean, romanii au admis in mod exceptional si 3 cazuri de reprezentare perfecta in contracte. Este vorba despre 2 cazuri de reprezentare perfecta activa si pasiva, si despre un caz de reprezentare perfecta activa.

Reprezentarea perfecta activa a fost admisa in cazul reprezentantului insolvabil, deoarece in sistemul nereprezentarii, daca reprezentatul devenea titularul unei creante prin efectul contractului pe care là incheiat din imputernicirea reprezentatului, avea obligatia ca prin acte ulterioare si distincte, sa transfere, sa transmita acel drept de creanta asupra reprezentatului. Daca insa, reprezentatul devenea insolvabil, el era supus

executarii silite asupra bucurilor. In sensul ca bunurile sale erau scoase in vanzare de catre toti creditorii sai, intre care si reprezentatul, incat reprezentatul venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului, si prin urmare nu isi putea valorifica dreptul de creanta integral ci numai in parte. De aceea, ori de cate ori reprezentantul devenea insolvabil dreptul de creanta izvorat din contractul pe care il incheiase din imputernicirea reprezentatului, nu mai intra in patrimoniul sau, adica in pateimoniul reprezentantului, ci intra direct in patrimoniul reprezentatului. Iata cum in acest caz, desi contractul a fost incheiat de reprezentant , efectele contractului se produceau direct asupra reprezentatului, in sensul ca dreptul de creanta intra in patrimoniul sau. Daca in materie contractuala, fiul de familie avea o capacitate limitata de a se obliga, in materie delictuala, fiul de familie avea o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, in sensul ca, el raspundea in nume propriu pt delictul comis, insa, raspunderea sa, raspunderea fiului desi era prorprie, avea loc in conditii speciale, deoarece fiul de familie nu avea patrimoniu, iar aceasta raspundere in conditii speciale a avut loc in conformitate cu 2 sisteme, pe care le denumim sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.

In sistemul noxalitatii, daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea dreptul sa abandoneze pe fiul de familie delincvent in mainile victimei delictului, pt ca victima sa isi exercite dreptul de razbunare asupra fiului delincvent, dovada ca fiul de familie raspundea in nume propriu pentru delictul comis. Totusi, pater familias avea si posibilitatea sa ii plateasca victimei o suma de bani cu scopul de a rascumpara dreptul de razbunare al victimei. In acest caz, fiul de familie era exonerat de raspundere si ramanea sub puterea lui pater familias. Asadar, in sistemul noxalitatii, pater familias are numai 2 posibilitati, nu o are si pe a 3°, adica nu are si posibilitatea de a face dovada nevinovatiei presupusului delincvent. De aceea s`au creat actiunile noxale.

Actiunea noxala era pusa la dispozitia victimei delictului pentru a o intenta impotriva lui pater familias al presupusului delincvent, cu scopul de a verifica daca pater familias intentioneaza sau nu sa faca dovada nevinovatiei presupusului delincvent. Asadar, pater familias nu era obligat sa se judece, iar daca pater refuza sa se judece, atunci ne intoarcem sa sistemul noxalitatii, cu cele 2 variante.

Daca insa, pater familias accepta sa se judece si pierdea procesul in sensul ca nu putea face dovada nevinovatieipresupusului delincvent, iarasi se aplica sistemul noxalitatii.

Daca insa, pater familias accepta sa se judece si castiga procesul, facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent atunci fiul de familie era exonerat de raspundere. In vederea intentarii actiunilor noxale, erau necesare anumite conditii:

Drept Roman 11

Documents

Transcript of Drept Roman 11