Drept Roman Full

DREPT ROMAN

Introducere in Drept Roman

Dreptul reprezinta ansamblul normelor obligatorii de conduita ce guverneaza raporturile dintre membrii unei societati.Dreptul Roman reprezinta totalitatea normelor de conduita instituite sau sanctionate de statul roman in conflict cu interesele proprietarilor.Aceste norme au format obiectul unor studii aprofundate care au avut loc in Italia dupa caderea Imperiului Roman cu precadere in secolul VI. In acea vreme Italia facea parte din statul ostrogot, dar ostrogotii au permis populatiei aflate pe teritoriu sa isi foloseasca in continuare propriul drept. In consecinta, poporul italian a aplicat in continuare dreptul roman. In aceste conditii intre sec VII - XI a avut loc la Ravenna primul demers de studiu sistematic al dreptului sub forma unei scoli de drept.Digestele reprezinta cea mai importanta culegere de fragmente din operele jurisconsultilor, opera realizata in timpul imparatului Justinian in 53 i. Hr.In secolul X a functionat o alta scoala ai carei juristconsulti nu cunosteau digestele (la Pavia) si o alta scoala la Roma.In secolul XI, la Bologna, este infiintata scoala glosatorilor de catre prof. Irnerius. Glosatorii erau oameni de stiinta, cunoscatori ai limbii latine si care prin notele intocmite cu privire la textul normelor romane se straduiau sa explice sensurilor dispozitiilor dreptului roman.In acea perioada functionau doua curente:

1. O forma pura a dreptului roman, cum fusese elaborata in epoca clasica.2. Dreptul roman prin intermediul digestelor care cuprinde fragmente din opera

normativa a epocii clasice, dar care erau adaptate real din epoca post-clasica.

Glosatorii: Operele lor se numeau glose.Metoda exegetica consta in lamurirea cazurilor din texte caci pe glosatori nu-i interesa decat litera acestor note, nu si finalitatea lor practica.

Accursius era cel mai reprezentant glosator, recunoscut pentru opera sa „Marea Glosa” (sec. XII) si o culegere de comentari cu 96260 glose.

In sec. XIV in Bologna ia nastere „Scoala postglosatorilor” numita si „Scoala bartoliana” infiintata fiind de catre Bartolo da Sassoferrato (Bartolus) [1314-1357], si care a avut o finalitate practica. Postglosatorii urmareau ca prin aplicarea normelor dreptului roman sa solutioneze conflictele din practica, iar pentru asta nu se mai adresau normelor dreptului roman, ci gloselor. In acest fel ei au creat un drept roman falsificat ce rezulta din contopirea dreptului roman cu cutumele locale. Metoda bartolistilor era cea dogmatica (principii guvernate din textele gloselor, principii ce erau apoi folosite pentru solutionarea in practica). „Scoala postglosatorilor” a inregistrat cele mai bune rezultate in Germania intre 1450-1550 cand au abandonat dreptul lor in favoarea celui roman. S-a ajuns la aplicarea unui drept denaturat (Drept al pandectelor moderne). Pandectele erau digeste.La inceputul Renasterii studiul dreptului roman cunoaste noi tendinte. In Franta intre sec XV - XVI exista „Scoala istorica” a dreptului roman infiintata de Andre Alciat (1492-1550). Au renascut studiile dreptului roman si a fost inlocuita latina bartoliana cu una evoluata. Au fost descoperite noi surse ( „Sentintele lui Paul” si „Presucurtarile lui Valerius Probus”) in sec XV. Jaques Cujas (1522-1590) a incercat reconstituirea operelor jurisconsultilor clasici

romani pornind de la forma acelorasi jurisconsulti cuprinsi in digeste, demers continuat si finalizat de Otto Lenel (1849-1935) si a fost materializata in opera „Palingenesia iuris civilis”Sec. XIX in Germania la Marburg apare o noua scoala istorica a dreptului roman, fondata de Friedrich Karl von Savigny.Metoda stiintifica: In aratarea sa, scoala a avut si unele limite deoarece prof. acestei scoli pretindeau ca originea dreptului se afla in spiritul poporului.Statul este un factor eminamente pasiv care nu are voie sa legifereze ci doar sa ia act de vointa poporului si sa o imbrace in haine juridice.

Sf sec XIX: Theodor Mommsen si Rudolf von Iheiung in Germania Paul Frederic Girard in Franta Pietra Bonfante in Italia

In Romania primul studiu de drept roman a fost realizat de Titu Maiorescu care a realizat o critica la opera lui Simion Barnutiu numita „In contra scoalei Barnutiu”.

Alti reprezentanti: - Stefan Longinescu- Ion Catuneanu- Nicolae Corodeanul- Grigore Dumitrescu- Constantin Stoicescu- Gheorghe Dimitriu

Dupa al Doilea Razboi Mondial: - Constantin Tomulescu - Bucuresti

- Vladimir Hanga – Cluj- Mihail Jacota - Iasi

CURS_2

Distincia dintre drept public si drept privat a fost cunoscuta si de romani. Ulpian = jurisconsult al epocii clasice: „Publicum ius est quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitatem” („Dreptul public este cel care priveste organizarea statului roman, iar cel privat este cel care priveste interesele fiecaruia.”). Aceasta definitie este partial corecta dar si criticabila intrucat tinde sa infatiseze dreptul, cel putin dreptul privat ca fiind un drept, un instrument destinat sa apere la fel interesele tuturor membrilor societatii. Prin intermediul dreptului acestia isi exercita puterea, isi consolideaza pozitia in societate si isi protejeaza atat interesele cat si privilegiile in raport cu celelalte categorii sociale. Criteriul corect de delimitare intre dreptul public si cel privat il reprezinta sfera de reglementare caci dreptul public reglementeaza raporturile sociale stabilite intre stat pe deoparte, ca titular al puterii si pe de alta parte celelalte subiecte de drept, pe cand dreptul privat reglementeaza raporturile sociale stabilite intre persoane fie ele persoane fizice, fie juridice raporturi care de regula au un continut patrimonial adica exprimabil in bani. Dreptul privat se aplica asadar unei sfere distincte a raporturilor sociale si reglementeaza raporturile sociale patrimoniale dar si conditia juridica a persoanei precum si raporturile dintre persoane ce se stabilesc cu ocazia judecarii proceselor private.

Izvoarele dreptului roman: - obiceiul- legea

- edictele magistratilor- jurisprudenta- constitutiunile imperiale- senatusconsultele

Procedura civila romana: - procedura legisanctiunilor- procedura formulara- procedura extraordinara

Dreptul civil roman:- persoane- bunuri- succesiuni- obligatiuni-

Ca si in alte sisteme de drept si sistemul dreptului romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului roman. Influenta dreptului roman poate fi constata in 3 mari momente ale evolutiei dreptului romanesc:

- Epoca formarii poporului roman si a dreptului sau obisnuielnic pe un fond juridic de drept roman (etapa originara).

- Epoca dreptului feudal scris.- Epoca elaborarii codurilor moderne.

Epoca formarii poporului roman

Fenomen de sinteza juridica asmilandu-se in cadrul acestuia unele institutii ale dreptului privat romanesc. Initial, la inceputul stapanirii romane in Dacia, normele dreptului roman erau destinate exclusiv cetatenilor romani, dar cu timpul, aceste norme de drept roman au fost aplicate si populatiei autohtone, dovada in acest sens fiind documentele intitulate „Tripticele din Transilvania” si care reprezinta tablite cerate ce au fost descoperite la „Alburnus Maior” ( Rosia Montana) succesiv intre 1786 – 1855 si care reprezinta defapt o culegere de contracte de vanzare-cumparare, de imprumut, de depozit, de munca si care permit dovedirea ca la jumatatea secolului II Dacia se afla in plin proces de aplicare a unui drept nou, bazat pe elemente ale dreptului roman, elemente asupra carora cutuma locala si-a exercitat influenta din aceasta interactiune rezultand institutii juridice noi, o fizionomie originala si chiar o functie superioara normelor dreptului privat roman. In aceasta etapa influenta dreptului roman s-a facut pe cale directa, nemijlocita. Nu a mai fost cazul in cea de-a 2-a etapa cand dpdv formal influenta statului roman a fost indirecta fiind realizata prin filiera bizantina caci dupa moartea lui Iustinian ( 565 ) Imperiul Roman s-a bizantinizat, relatiile sclavagiste au fost inlocuite cu relatiile bizantine. Se cuvin a fi mentionate: Prohironul si Epanagoga date in timpul lui Vasile Macedoneanul apoi Bazilicalele ( Legiuirile Imparatesti ) din timpul lui Leon al 2-lea filozoful, Nomos Gheorghikos si Hexabiblul lui Constantin Armenopol. Aceste cinci monumente de drept feudal bizantin au influentat substantial aparitia dreptului feudal romanesc scris, cele mai importante pravile laice romanesti aparand ca rezultat al acestei influente cum ar fi: Cartea Romaneasca de Invatatura (1646), Indreptarea Legii (1652), Pravilniceasca Condica (1775), Codul Calimach (1817), Legiuirea Caragea (1818)

Epoca elaborarii codurilor moderne

Cu timpul s-a constatat ca noile raporturi economice create dupa revolutiile burgheze nu mai pot fi reglementate de un drept feudal care nu se adresase unei societati intemeiate pe proprietatea privata si productia de marfuri, motiv pt care in vederea elaborarii noilor reglementari apte sa slujeasca noilor acorduri economice si sociale s-a facut din nou apel direct la dreptul roman, iar primul nostru cod civil (Codul Civil Alexandru Ioane de la 1864 intrat in vigoare in 1865) a fost elaborat dupa modelul Codului Civil Francez de la 1804 si atat comisarii lui Napoleon cat si comisarii lui Cuza s-au adresat in demersul lor direct normelor dreptului roman in special digestelor si care cuprindeau fragmente din cele mai importante opere ale jurisconsultilor clasici romani si de unde au preluat nealterat constructii juridice, categorii si principii ce serveau perfect exprimarii juridice ale noilor realitati caracterizate printr-o economie bazata pe o sustinuta productie de marfuri si pe o economie de schimb in plina dezvoltare, iar aceasta preluare directa se resimte in special in materia bunurilor si a obligatiilor. In 2011 a aparut noul Cod Civil pus in aplicare prin legea 71/2011 intrand in vigoare la 1 octombrie 2011, adoptat prin legea 287/2009.

Divizunea fundamentala a dreptului confirmata si de Cicero era aceea intre drept public si drept privat. Ulpian la randul sau ne arata ca dreptul privat se imparte in:

- Dreptul civil ( Ius civile)- Dreptul gintilor ( ius gentium)- Dreptul natural (ius naturae)

Dreptul civil a fost susceptibil de mai multe sensuri. Intr-o prima acceptiune se intelegea totalitatea normelor juridice aplicabile exclusiv intre cetatenii romani, motiv pentru care ius civile a mai fost numit si ius quiritium dupa numele vechilor cetateni romani (quiriti). In primele secole ale epocii vechi, romanii aveau un sistem social si juridic ermetic intrucat ei nu recunosteau strainilor niciun drept si mai mult decat atat orice strain venit la Roma cadea automat in sclavie. Explicatia unei asemenea atitudini rezida in caracterul natural inchis al romanilor in care schimburile cu alte comunitati erau sporadice. Mai mult decat atat pentru a face strainilor inaccesibil dreptul roman, romanii l-au incarcat de solemnitati si de un formalism riguros, formalism care se caracterizeaza printr-o reglementare foarte precisa si printr-un mod extrem de complicat de incheiere a actelor juridice care presupunea recurgerea la formule solemne si la simboluri. In mod firesc datorita acestor complicate formalitati actele juridice se incheiau anevoios iar ritmul vietii juridice in consecinta era unul foarte lent. Catre sfarsitul republicii insa, la Roma are loc ceea ce s-a numit „Revolutia Economica” in cadrul careia productia de marfuri si schimburi a dobandit o mare dezvoltare si in consecinta relatiile cu strainii s-au extins tot mai mult. In aceste noi conditii vechiul drept civil, rigid si formalist devenise anacronic transformandu-se intr-o piedica in calea dezvoltarii relatiilor de schimb motiv pentru care romanii, pentru a adapta dreptul civil la noile imprejurari economice au recurs la sprijinul magistratilor si in special la praetori (cei mai importanti magistrati judiciari romani) care au savarsit o serie de reforme prin care au explicat, completat si chiar modificat implicit vechile reglementari asftel incat acestea sa devina aplicabile noilor realitati. Regimul strainilor la Roma s-a schimbat, romanii instituind ospitalitatea si clientela pentru acestia. Era considerat oaspete strainul care venea la Roma pentru o perioada determinata de regula cateva zile si care trebuia sa se puna sub autoritatea unui cetatean roman de baza. Client era socotit acel strain care venea la Roma pt o perioada mai lunga, uneori pentru totdeauna si care in acest scop trebuia sa apeleze la un cetatean roman important numit patronus care sa-l garanteze atat cu reputatia sa cat si cu bunurile sale. Intr-o alta acceptiune ius civile s-a inteles ca dreptul civil izvorat din interpretarea jurisconsultilor si in aceasta acceptiune ius civile

cuprinde normele si principiile create de jurisconsulti cu ocazia solutionarii unor cazuri noi prin interpretarea normelor vechi de drept civil. Un al treilea sens, romanii desemnau prin ius civile intregul drept privat cu exceptia dreptului praetorian care era un drept creat de praetori prin utilizarea unor mijloace procedurale.

Dreptul gintilor reprezinta un drept creat tot de romani pentru a fi aplicabil in raporturile dintre cetatenii romani si straini (necetateni), aceasta latura dezvoltandu-se in contextul evolutiei schimburilor comerciale. Ius gentium poate reprezenta o replica la dreptul civil care era rigid si formalist din cauza ca ius gentium se caracterizeaza prin suplete, prin elasticitate si prin simplitatea si eficienta institutiilor sale. Spre deosebire de ius civile, dreptul gintilor pune in centrul sau vointa umana, factorul subiectiv uman, iar actele incheiate potrivit dreptului gintilor se incheie in marea lor majoritate prin simpla manifestare de vointa a partilor contractante fara a mai fi necesare formule solemne, simboluri sau gesturi rituale. Aceste certe avantaje i-au determinat chiar pe romani sa aplice in raporturile dintre ei normele dreptului gintilor, practica ce s-a amplificat tot mai mult ajungandu-se ca in epoca post-clasica dreptul gintilor sa inlocuiasca cu totul vechiul drept civil. Din texte reiese ca uneori ius gentium era utilizat si in sensul care astazi se da dreptului international public, marturie in acest sens fiind afirmatia lui Titus Livius ca dreptul gintilor ar fi dreptul aplicabil in raporturile dintre cetati, deci dintre state, iar din alte texte reiese ca uneori romanii confundau dreptul gintilor cu dreptul natural.

Dreptul natural ( ius naturae ) este un concept prin care romanii desemnau un sistem de principii valabil pentru toate popoarele si pentru toate timpurile, Ulpian chiar sarja (exagera) si spunea ca dreptul natural ar fi un drept aplicabil tuturor vietuitoarelor. Romanii au ajuns la conceptul de drept roman in urma contractului cultural cu filozofia greaca si cu cea stoica. De fapt la o analiza atenta, conceptul de ius naturae ca drept aplicabil tuturor oamenilor si tuturor popoarelor este un proces atat fantastic cat si fals. El este fantastic pentru ca in mod obiectiv romanii nu au putut cunoaste toate popoarele pentru a crea un sistem de drept aplicabil tuturor si este fals pentru ca si in ipoteza in care ei ar putea face acest lucru, nu toate popoarele se aflau la acelasi nivel de dezvoltare economica pentru a le putea fi aplicat acelasi drept. In realitate conceptul de ius naturae ramane cantonat in sfera pur teoretica, dar din texte reiese ca uneori dreptul natural era desemnat ca fiind un drept echitabil si bun „aequm et bonum” iar din aceasta perspectiva a echitatii putem spune ca intradevar dreptul natural a avut reflexe si pe plan practic si avem in vedere situatia in care praetorul, cel mai important magistrat, era confruntat cu solutionarea unui litigiu in care reclamantul formula pretentii pentru care praetorul in edictul sau nu gasea o formula corespunzatoare. La romani, fiecarui drept subiectiv ii corespundea un anumit tip de formula care se afla in edictul praetorului si la care praetorul recurgea ori de cate ori organiza un proces in care se invoca un atare drept. Conceptul de ius naturae a fost valoros si in epoca revolutiei burgheze pentru ca el promova in fond ideea unui drept comun pt toate fiintele omenesti si propovaduia implicit egalitatea in fata legii si care a stat la baza teoriei „Contractului Social” a lui J.J. Rousseau.

CURS_3

Documentele dreptului roman sunt sursele de cunoastere ale dreptului roman.Documentele dreptului roman pot fi impartite in 3 categorii:

- texte epigrafice- papyri- texte istorice si literare

Textele epigrafice sunt inscriptii gravate pe marmura, bronz, tablite de lemn si care ne ofera informatii privind viata romanilor si cu privire la textele unor legi sau alte documente oficiale. Pot fi mentionate in categoria textelor epigrafice mai importante: „Lex coloniae genitivae Juliae” (o tabla de bronz care cuprinde un fragment dintr-un regulament prin care Cezar a organizat o colonie), „Tabula Hebana” (cuprinde textul unei reforme electorale din vremea imparatului August), „Lex de imperio Vespasiani” (o tabla de bronz descoperita la Roma si care se refera la puterile cu care a fost investit imparatul Vespasian), „Tabulae Herculanensis” (cuprinde textele a doua senatusconsulte), „Lex rubria de Gallia cisalpina” (o lege agrara de improprietarire).„Tripticele din Transilvania” = tablite din lemn

Papyri: cuprind texte importante ale unor documente sau scrieri juridice. Papyrusul care cuprinde 2 senatusconsulte date in timpul imparatului Claudiu, papyrusuk care cuprinde edictul imparatului Caracalla – 212 e.n., edict prin care a fost acordata cetatenia romana tuturor locuitorilor liberi ai imperiului, masura care nu are nicio legatura cu generozitatea romana ci are in vedere considerente de ordin fiscal pt a supune impozitului si categoriile care erau necetateni, manuscrisul descoperit in 1816 la biblioteca episcopala din Verona de catre romanistul german Niebuhr.. La o analiza mai atenta, Niebuhr a descoperit ca manuscrisul descoperit de el era unul palimpsest, manuscris a carui scriere originara fusese stearsa din pricina crizei de papyrus, suprascriindu-se un alt text. Textul existent era unul cu caracter religios. Textul initial cuprindea „Institutele lui Gaius”. Partea finala a fost distrusa si nu a mai putut fi reconstituita si numai intamplarea a facut ca in 1933 Medeea Norsa sa descopere in Egipt un nou papyrus denumit „Noul Gaius / Gaius din Egipt”. Date importante despre viata romanilor si despre normele juridice desprindem si din texte istorice si literare. Istorici care au transmis date importante sunt: Titus Livius, Tacitus, Suetoniu, Salustiu, Caesar, Cornelius Nepos, Pliniu. Date similare obtinem si din scrierile unor literati: Plaut, Terentiu, Cato, Lucretiu, Horatiu.

Organizarea statului roman:

Istoriografia romana de la mijlocul sec III i. e.n. arata ca Roma ar fi fost fondata la 754 i. e.n. iar dupa altii 753 i. e.n. Acesti istorici nu s-au raportat doar la datele furnizate de istorie ci au amalgamat aceste date falsificand astfel trecutul, in intentia evidenta de a conferi inceputurilor Romei stralucirea pe care Roma o avea la data la care ei au facut aceste relatari. Nu au facut distinctia intre fictiune si real. Fondarea Romei se plaseaza la sfarsitul Troiei. Inceputul este marcat de sosirea in Roma a lui Aeneas, in Italia cunoscand-o pe Lavinia, cu care are un copil, Ascaniu, care mai tarziu a fondat orasul Alba Longa, care mult timp a reprezentat capitala Latiumului, zona care a reprezentat leaganul poporului latin. Doua secole mai tarziu dupa fondarea orasului, in urma unui conflict pt tron, regele Amulius l-a alungat pe fratele sau Numitor si i-a ucis copiii crutand-o doar pe Rhea Silvia pe care a obligat-o sa se faca vestala (preoteasa a zeitei Vesta). Incalcandu-si indatoririle de vestala a conceput doi gemeni: Romulus si Remus. Amulius pentru a o pedepsi decide uciderea celor doi copii iar sclavul insarcinat cu aceasta i-a abandonat, copiii fiind salvati de pastorul Faustulus, fiind alaptati si de celebra lupoaica ce a devenit apoi simbolul Romei. Crescand, cei doi frati afla despre cele

petrecute la Alba Lunga si organizeaza o rascoala in urma careia Amulius este ucis, iar bunicul lor Numitor redobandeste tronul. Cei doi frati hotarasc sa infiinteze un oras mare care va dobandi numele lui Romulus pentru ca in urma unui conflict intre cei doi, Remus este ucis.Tot potrivit legendei, Roma ar fi fost fondata de trei triburi:

- latini (ramnes)- sabini (tities)- etrusci (lucere)

Indiferent de legenda sau istorie, Roma a ajuns sa ocupe o pozitie dominanta intre orasele din Latium care formau confederatia latina. Structura sociala a Romei primitiva cuprindea doua mari categorii: patricieni si plebei. Patricienii erau denumiti si populus romanus si erau constituiti din urmasii celor trei triburi care potrivit legendei fondasera Roma. Din aceasta pricina ei aveau o pozitie dominanta, ei asigurand conducerea intregii cetati si avand exclusivitate la principalele ocupatii din acea vreme (agricultura si pastoritul). De cealalta parte era categoria plebeilor care era compusa din urmasii triburilor autohtone care au fost cucerite de ceilalti. Se ocupau cu mestesugurile si mai tarziu cu negotul. Desi participau din plin la activitatea economica a cetatii ei nu aveau acces la conducerea acesteia, motiv care a generat un conflict major intre patriciat si plebe care a marcat in mod decisiv primele secole ale Romei. Patricienii erau: ginti, curii, triburi.Ginta era compusa dintr-un numar de familii care erau unite prin elemente comune cum ar fi nume, cult si locurile de inmormantare. Numarul acestor ginti era de 300. Curiile erau structuri mai largi, o curie cuprinzand 10 ginti si avea cel mai important rol pentru ca aveau drept de vot, hotararea fiecarei curii fiind luata cu majoritatea gintilor. Triburile erau structuri sociale si mai largi, un trib cuprinzand 10 curii ceea ce inseamna ca populus romanus era organizat in 3 triburi, 30 curii si 300 de ginti.

Organe de conducere:- Comitia curiata- Regele- Senatul

Comitia curiata reprezenta adunarea poporului, a patriciatului organizat in curii, ceea ce inseamna ca plebeii erau exclusi. Regele era ales de Comitia Curiata si avea atributiuni de sef militar dar si de sef suprem al religiei, iar Senatul in aceasta faza avea rolul mai mult al unui sfat al batranilor el fiind alcatuit din sefii gintilor si avand deci 300 membri. Momentul fondarii statului roman poate fi plasat la mijlocul sec VI i. e.n. si este marcat de conflictul dintre patricieni si plebei, conflict in urma caruia regele Servius Tullius a savarsit doua reforme care au reprezentat de fapt o revolutie sociala ce a pus capat organizarii gentirice la Roma.

Reforma sociala. Reforma administrativa

In baza reformei sociale, Servius Tullius a impartit toti cetatenii purtatori de arme ai cetatii, fie ei patricieni, fie plebei in 5 categorii numite clase exclusiv dupa criteriul averii. In prima categorie au intrat cetatenii care aveau o avere mai mare de 100 000 asi, in cea de-a doua au intrat cetatenii cu o avere mai mare de 75 000 asi, a 3-a >50 000, a 4-a, >25 000, 5-a >11 000 asi. In cadrul fiecarei categorii membrii acestora au fost impartiti in centurii care erau unitati militare dar care erau in acelasi timp si unitati de vot, fiecare centurie avand un vot. Numarul acestor centurii nu era egal, pentru ca centuriile nu cuprindeau un numar egal de membri.

Centuriile din prima categorie cuprindeau doar cateva zeci de membri pe cand centuriile de categoriile 2, 3, 4, 5 cuprindeau sute sau chiar mii, ceea ce a condus la o distributie inegala a centuriilor pe cele 5 categorii, astfel, 98 se aflau in prima categorie, deci viata intregii cetati era hotarata de cei bogati.

In baza reformei administrative, Servius a impartit teritoriul in triburi cu sensul de cartier, Roma avand initial 21 de cartiere dintre care 17 cartiere care erau rurale si 4 urbane, devenite ulterior 35, iar apartenenta unui cetatean la unul din aceste cartiere dadea apartenenta la cetate ceea ce inseamna ca cele doua reforme ale lui Servius exprima cele doua criterii in baza carora distingem intre societatea gentirica si cea organizata politic in stat (criteriul stratificarii sociale si criteriul teritorial).

Periodizarea statului roman:- Regalitatea ( in forma statala ) – mijlocul sec al VI i e n – 509 i en. - Republica > 509 i en – 27 i en.- Imperiul > 27 i en – 565 en (Principatul (27 i en – 284 en) si Dominatul (284 – 565))

Organizarea sociala:Lupta dintre patricieni si plebei este o caracteristica a vietii cetatii intrucat se mentin si se dezvolta inegalitatile dintre cele doua categorii. Exista astfel inegalitati economice caci plebeii sunt exclusi de la exploatarea pamanturilor agricole, inclusiv de la exploatarea ager publicus (ogor public). Inegalitati exista si in plan juridic intrucat normele dreptului nescris roman erau tinute secret de catre pontifi (preoti) si care erau exponenti ai intereselor patriciatului si inegalitati sociale caci erau prohibite casatoriile dintre patricieni si plebei. In ce priveste sclavia aceasta exista dar are o pondere redusa, sclavia aflandu-se inca in stadiul domestic, iar sclavul fiind considerat un membru inferior al familiei romane, muncind alaturi de stapan, ceea ce inseamna ca baza o reprezinta munca oamenilor liberi. Factori de conducere politica:

- regele- senatul- comitia centuriata- comitia curiata

Regele este acum un veritabil sef de stat nemaifiind un simplu sef militar si cumuleaza atributiunile administrative cu cele de sef al religiei fiind Pontifex Maximus. Este conducator al armatei si totodata judecator suprem. Totusi regalitatea nu avea un caracter ereditar, astfel ca la moartea regelui, functia era exercitata prin rotatie timp de cate 5 zile de catre membrii Senatului pana la alegerea unuia nou. Senatul se transforma acum dintr-un sfat al batranilor intr-un organism politic, dar care are un rol mai mult consultativ in raport cu puterea regala. Comitia centuriata reprezenta adunarea centuriilor si este principalul organ legislativ care avea si competente elective precum si atributiuni judecatoresti. Comitia curiata devine unul din organismele prin care patriciatul isi asigura pozitia dominanta in stat intrucat patriciatul fiind organizat in curii are exclusivitatea participarii la aceasta adunare, iar comitia curiata avea competenta atat in viata religioasa cat si in domeniul aprobarii unor acte importante tinand de domeniul dreptului public si de domeniul dreptului privat.

REPUBLICA

Republica debuteaza dupa alungarea ultimului rege roman Tarquinius Superbus si reprezinta etapa in care Roma si-a elaborat razboaiele pe care le-a sustinut cu atat de mult succes incat in secolul I i. e.n. Roma s-a transformat dintr-o localitate oarecare in centrul unui imperiu urias care ingloba intregul bazin al Marii Mediterane. Sub aspectul organizarii sociale, primele secole sunt in continuare grevate de conflictul dintre patriciati si plebe, conflict alimentat de multiple inegalitati astfel pe plan politic, plebeii erau in continuare exclusi de la conducerea administrativa si de la activitatea jurisdictionala a statului deoarece magistraturile au fost rezervate initial tot de patricieni. Pe plan juridc se mentine interzicerea plebei la cunoasterea dreptului roman, situatie care a dainuit pana la Legea celor 12 din anul 451 i. e.n.Se mentine interdictia casatoriei dintre patricieni si plebei iar pe plan economic, aeger publicus este exploatat in continuare de patricieni. Acestia transforma treptat acest drept de folosinta intr-o folosinta ereditara apropiata de ideea unei proprietati formandu-se cu aceasta ocazie latifundiile. Plebea a reactionat in numeroase randuri fata de aceasta situatie inclusiv in razboaie, presiune in urma carora in cele din urma patriciatul a cedat consimtind la modificari ale statului celor doua categorii exprimate prin legi de nivelare a drepturilor economice si politice pentru cele doua categorii sociale. In urma acestor conceptii succesive s-a ajuns ca la sfarsitul Republicii sa nu mai existe criterii clare pentru a distinge intre patricieni si plebei. Aceasta situatie a fost favorizata si accelerata pe procesul destramarii gintilor. In contextul dezvoltarii economiei de schimb si-au facut aparitia la Roma noi categorii sociale. Una dintre acestea au fost cavalerii (ordinul ecvestru) si care in sec II i e.n. erau recrutati dintre cei care se imbogatisera ca urmare a comertului cu sclavi din cei care se asociau pentru a executa lucrari publice sau furnituri pentru armata sau din cei care luau in arenda strangerea impozitelor statului roman. Ca orientare politica ei tindeau spre un stat centralizat, autoritar, considerand ca numai un asemenea stat le poate oferi climatul de liniste necesar dezvoltarii afacerii.Nobilii erau din ordinul senatorial din care faceau parte cei care detinusera o magistratura sau urmasii lor, mai tarziu calitatea de nobil fiind conditionata si de un minim de avere. Acesti nobili ca titulari ai puterii politice au fost cei care au acaparat suprafete imense din pamanturi pe care le-au exportat cu titlul de proprietate privata, iar ca orientare politica fireste ca erau conservatori, militand pentru mentinerea institutitiilor republicane. Acesta deosebire dintre cavaleri si nobili a generat conflicte deschise intre cele doua categorii soldate cu razboaie civile care au condus la instaurarea Imperiului.Proletarii erau o categorie ivita ca urmare a procesului de formare a latifundiilor. Aceste latifundii s-au extins fie prin acapararea abuziva a pamanturilor statului de bogati, fie prin achizitionarea la preturi de nimic a pamanturilor apartinand micilor agricultori. Acestia din urma saraciti ca urmare a abuzurilor celor bogati dar si a razboaielor pe care le ducea Roma ajungeau sa se stabileasca la Roma in calitate de proletariat. Cuvant proletar provine la origine de la proles = copii si desemna la origine pe cel care nu avea alta avere decat copii. Notiunea de proletar si-a schimbat sensul si i-a desemnat pe cei care neavand mijloace de subzistenta se stabileau la Roma pentru a trai pe seama statului roman, intrucat si proletarii erau cetateni romani, cei bogati au incercat sa faca din proletari o masa de manevra in scopuri politice si s-au intrecut unii pe altii in a le oferi tot felul de beneficii, dar au sfarsit prin a deruta complet masa proletarilor care a contribuit la prabusirea institutiilor republicane. In ceea ce priveste sclavia, caci devine clasica, principalul izvor al sclaviei era razboiul. Prizonierii de razboi erau vanduti pe pietele Romei catre populatie si numai dupa cucerirea Macedoniei in 168 i en pe pietele Romei au ajuns peste 50 000 sclavi. Conditia juridica a sclavului era aceea de res, stapanul numit dominus il putea vinde, dona, imprumuta, schimba, inchiria, pedepsi sau ucide fara a suferi vreo consecinta. Desi sclavii au contribuit din plin la cultura si civilizatia romana, romanii i-au tratat cu brutalitate si cruzime, ceea ce a determinat numeroase ridicari ale sclavilor culminand cu rascoala lui Spartacus desfasurata intre anii 73-71 i en si care a capatat

caracterul unui adevarat razboi social ce urmarea chiar desfiintarea sclavagismului si care pentru reprimare a necesitat concentrarea intregului efort militar al Romei.

Organizarea statului cuprinde 3 elemente principale:- magistrati- adunarile poporului- senatul

Magistratii reprezentau inalti deminitari care detineau intreaga putere administrativa si care erau alesi de popor pentru un mandat de regula de un an cu doua exceptii: cenzorii care aveau mandat de 18 luni si dictatorii care aveau mandat de 6 luni, iar la intrarea lor in functie in virtutea lui ius edicendi ei publicau un edict care reprezenta un program de activitate prin care aratau cum inteleg sa-si exercite meseria si ce mijloace juridice vor folosi in acest scop. Competenta magistratilor poate fi exprimata prin doua cuvinte: Imperium si Potestas. Imperium desemna dreptul de a comanda o armata sau de a convoca adunarile poporului sau senatul si se bucurau de acest drept consulii, dictatorii si praetorii iar Potestas desemna dreptul de a administra care apartinea cenzorilor edililor curuli, questorilor, tribunilor. Consulii erau cei mai vechi magistrati care au fost creati dupa inlaturarea regalitii si care au preluat toate atributiunile laice ale fostilor regi. Spunem laici pt ca in aceasta epoca romanii realizeaza diferenta intre ius si fas. In consecinta, consulii aveau comanda armatei, jurisdictia in domeniul dreptului public si privat, convocarea adunarilor poporului precum si numirea si revocarea senatorilor. Cu timpul insa actiunile consulilor au fost limitate deoaece in urma presiunilor exercitate de plebe s-a admis ca unul din doi consuli sa fie plebeu, motiv pentru care patricienii au extras atributiunile considerate importante pe care le-au mutat asupra unor noi magistraturi create de ei, rezervate patricienilor. In 367 i en s-a produs aceasta scindare a puterii. Cenzorii isi trag numele de faptul ca ei erau insarcinati cu intocmirea listelor electorale pe baza censului de avere si care se ocupau de supravegherea morarurilor societatii romane. Cei mai importanti magistrati romani au fost pretorii, pretura aparand in urma scindarii puterii consulare. Exclusivitate patricienilor a durat doar 30 ani caci din 337 i en plebeii au dobandit acces si la pretori. Initial a functionat doar pretorul urban dar ulterior a aparut si pretorul peregrin. Pretorul urban organiza procesele dintre cetatenii romani iar cel peregrin organiza procesele dintre cetatenii romani si peregrini.

Alti magistrati:Edilii curuli aveau varii atributiuni. Ei se ocupau de aprovizionarea Romei, supravegheau organizarea pietelor. Aveau atributiuni jurisdictionale in ceea ce priveste litigiile nascute ca urmare a actelor juridice incheiate in targuri si piete. Questorii erau alti magistrati care se ocupau cu vanzarea catre populatie si se ocupau cu administrarea tezaurului statului precum si cu organizarea arhivelor statului.Tribunii erau inalti magistrati care aveau rolul de a proteja interesele acestora fata de abuzurile comise de alti magistrati. In acest scop ei se bucurau de ius intercessionis prin care puteau paraliza efectele actelor emanante de la alti participanti. Tot ei convocau adunarea plebeii careia ii infatisau proiecte de legi spre votare iar la un moment dat au primit dreptul de a participa la lucrarile Senatului.

Dictatura a fost o magistratura cu caracter exceptional la care se apela numai in cazul unor profunde crize politice. In asemenea situatii puterile tuturor magistratilor erau suspendate si incredintate in mana unei singure persoane, a dictatorului care avea si un mandat mai scurt de numai 6 luni, dictatorul putand fi reales doar in ipoteza in care criza politica continua.

CURS_4

Comitia curiata reprezinta un organ prin care patriciatul inca se evidentiaza in configuratia politica a societatii numai ca in aceasta epoca ea isi pierde importanta de odinioara in sensul ca atributiunile ei se limiteaza la investirea magistratilor cu puterea legislativa precum si la probarea unor acte tinand de organizare si de domeniul succesoral.Comitia centuriata (centuriilor) a fost organizata in anul 241 i en cand numarul centuriilor a crescut de la nr de 193 la 373. Cresterea numarului centuriilor a fost realizata in paralel cu modificarea componentei numerice a acesteia, proces in urma caruia prima categorie nu a mai detinut majoritatea centuriilor si a crescut astfel ponderea votului categoriilor mijlocii si sarace ale societatii. S-a ajuns la o democratie de tip sclavagist ca urmare a redistribuirii puterii de vot. Comitia centuriata ii alegea pe consuli, pe cenzori si pe praetori, judeca apelurile si avea competenta legislativa. Comitia tributa cuprindea toti cetatenii care erau repartizati pe triburi caci triburile erau la randul lor circumscriptii electorale, fiecare trib avand un vot cu precizarea ca in sec III i. e.n. numarul cartierelor la Roma a crescut de la 21 la 35 de cartiere iar Comitia Tributa era adunarea cetatenilor din aceste 35 de cartiere. Ca si competenta, Comitia tributa ii alegea pe questori si pe edilii curuli. Judeca unele apeluri in procese penale si dobandeste din anul 287 i en si o anumita competenta legislativa.Concilium plebis era adunarea plebeilor convocata de tribuni si ale carei hotarari initial erau obligatorii doar pentru plebei. Ulterior insa din sec III i en la adunarile acesteia au fost admisi sa participe si patricienii moment in care hotararile acestora au devenit obligatorii si pentru patricieni.Senatul se transforma in principalul instrument de realizare a intereselor economice si politice ale aristocratiei sclavagiste. In componenta senatului intra acum fostii magistrati dupa incheierea mandatului lor indiferent daca acestia erau patricieni sau plebei iar numarul membrilor senatului creste de la 300 la 600 in timpul lui Sula si la 900 in timpul lui Cezar.Senatul conducea politica externa, coordona organizarea provinciilor cucerite de Roma, administra finantele statului roman, veghea la respectarea moravurilor societatii si la respectarea normelor religioase dar nu avea in sens formal competenta legislativa. Prin sugestiile pe care insa senatul le facea magistratilor in sensul de a propune legi putem totusi spune ca senatul legifera in mod indirect.

Imperiul a avut doua etape: Principatul si DominatulIn Principat se constata pe plan social o adancire a prapastiei dintre bogati si saraci, paturile privilegiate fiind compuse acum din ordinul senatorial, in care intrau marii proprietari funciari, din ordinul ecvestru in care intrau comerciantii, bancherii si camatarii precum si ordinul „decurionilor”.Ca urmare a sporirii necontenite a latifundiilor, sporire care se produce inclusiv pe seama lotului de pamant detinut de micii proprietari acestia din urma sfarsesc prin a se ruina si a compune o noua categorie sociala care apare in aceasta perioada si anume categoria colonilor. Colonatul dobandeste o tot mai mare extindere mai ales in contextul in care nr sclavilor la Roma descreste iar munca sclavilor devine din ce in ce mai putin rentabila motiv pentru care tot mai frecvent marii proprietari funciari apelau la serviciile oamenilor liberi. Initial la origine colonii inchiriau raporturi intemeiate de contractul de arenda contract in baza caruia se obligau sa ii plateasca proprietarului funciar in schimbul folosintei pamantului o suma anuala de bani sau alternativ, o parte din recolta. In acest ultim caz colonii numindu-se partiari. Dpdv juridic colonii erau oameni liberi. In fapt, cu timpul ei devin insa tot mai dependenti fata de proprietarii funciari astfel ca in cele din urma ajung sa fie lipiti de glie adica sa devina sub aspect juridic parte integrala din pamantul pe care il lucrau si in consecinta ajungand sa fie

instrainati odata cu acesta. Astfel apare o noua categorie de colonii, colonii servi si Colonatul Servaj. Sub aspect strict formal colonii servi erau in continuare considerati oameni liberi si in consecinta aveau dreptul de a se casatori valabil, de a avea o proprietate, de a incheia diferite acte juridice precum si dreptul de a lasa testament. In fapt insa erau tratati ca sclavi motiv pentru care ii incadram in categoria oamenilor liberi cu o conditie juridica speciala. Dupa imparatul Traian, Roma a inceput sa poarte o politica defensiva si nu a mai cucerit noi teritorii ca inainte ceea ce a dus la scaderea numarului de sclavi. In plus putinii prizonieri de razboi nu mai erau vanduti acum de questori ci erau direct repartizati marilor proprietari funciari in calitate de coloni astfel ca a aparut a treia categorie de coloni si anume colonii siliti din care faceau parte acestia. Din texte reiese ca in sec II en polii opusi ai societatii erau desemnati prin cuvintele de honestiores (cei bogati) si humiliores (cei saraci). Termenul de honestiores inseamna cei onorabili care inseamna mai departe „demni de crezare” intrucat tot din texte reiese ca in caz de litigiu judecatorul daca nu se putea hotari cu certitudine asupra partii care avea dreptate de regula dadea castig de cauza celui mai onorabil (mai bogat). Sclavii continua sa reprezinte baza productiei la Roma dar nr lor este in continua descrestere.

Organizarea statului in perioada principatului:Puterea era exercitata de trei factori:

- de imparat- de senat- de magistrati

In fapt insa intreaga putere politica era concentrata in jurul imparatului. Octavian, nepotul si fiul adoptiv al lui Cezar a observat ca Cezar a dat gres in incercarea sa de a impune fatis despotia de tip oriental si a incercat sa instaureze un sistem politic autoritar, pastrand aparenta ca vechile magistraturi republicane continuau sa functioneze. In acest scop Octavian a renuntat la calitatea sa de triumvil si a convins poporul sa-i confere pe viata puterea tribuniciara si puterea proconsulara. In calitate de tribun el avea dreptul de a convoca adunarile poporului si se bucura de dreptul de veto iar in calitate de consul el exercita comanda armatei si ii supraveghea pe guvernatorii provinciali astfel ca el a ajuns in fapt monarh, un Primus inter pares. El si-a adaugat si titlul de Imperator(conducator al armatei) Cezar (urmas al lui Cezar) Augustus (dreptul de a fi venerat).Un nou aparat functionaresc pe care l-a ocupat cu membrii ordinului ecvestru, aparat investit cu mari puteri in defavoarea vechilor magistrati. In acest sens o noua functie creata a fost aceea de prefectus pretorio care era comandantul garzii imperiale si care prin largile puterii pe care le avea putea fi asimilat cu un prim-ministru de astazi. O alta functie nou creata a fost aceea de prefectus urbi care era seful politiei Romei, alta functie – prefectus annonae = persoana insarcinata cu aprovizionarea Romei. Alta functie: legati augusti pro praetore = guvernatori.In ceea ce priveste Senatul si acesta la randul sau devine o anexa a puterii imperiale si un instrument de realizare a vointei imparatului. Totusi, formal, pentru a se mentine iluzia pastrarii institutiilor republicane, puterile senatorilor au fost sporite cu atributiuni administrative cum ar fi adminstrarea provinciilor pacificate cu atributiuni electorale caci acum senatul ii alegea pe magistrati, cu atributiuni judecatoresti, Senatul avand competenta de a judecat anumite procese si cel mai important senatul dobandeste si anumite atributiuni legislative deci poate pronunta acum hotarari cu caracter obligatoriu denumite senatusconsulte.In ce-i priveste pe magistrati, puterile acestora se diminueaza astfel consulii raman cu dreptul de a prezida sedintele senatului si cu o anumita competenta jurisdictionala in materia jurisdictiei gratioase (necontencioase).

In ce ii priveste pe pretori acestia au in continuare dreptul de a realiza judecarea proceselor dar din vremea lui Hadrian nu mai au dreptul sa fie creatori in domeniul juridic. Tribunii au o competenta limitata la unele aspecte ale jurisdictiei penale si civile si raman cu dreptul teoretic de a convoca senatul cand de fapt senatul era convocat de imparat. Edilii curuli au pastrat atributiunile pe care le avusesera si inainte dar in noile conditii acestea devin lipsite de importanta iar questorii raman cu dreptul de a administra arhivele statului. Dominatul a durat pana la moartea imparatului Iustinian. In aceasta perioada imperiul se confrunta cu o acuta criza economica caracterizata printre altele si de o criza de moneda fenomen care forteaza populatia din imperiu sa se reintoarca la practicile economiei naturale in care banii au fost inlocuiti tot mai mult cu prestatiile in munca, o reinviere a trocului. Se generalieaza totodata servajul iar marii proprietari funciari ajung la apogeul lor caci ei traiesc acum in castele fortificate, sunt inconjurati de un aparat de constrangere propriu si isi permit sa sfideze in mod fatis puterea imperiala motiv pentru care cei bogati sunt denumiti acum potentiores (cei puternici) iar cei saraci sunt desemnati in continuare prin termenul de humiliores. Se constata in aceasta perioada aparitia unei cvasi-nobilimi de functionari organizata de caste inchise si ereditare si care era compusa din decurioni militari si functionari si care prevestesc astfel organizarea sociala din viitoarea epoca feudala care era strucurata tot pe sistemul castelor mixe. In ceea ce priveste organizarea statului roman in aceasta ultima perioada forma este aceea a monarhiei absolute care a fost consolidata definitiv in timpul imparatului C-tin cel Mare iar imparatul este considerat acum dominus et deus iar tot ceea ce vine in contact cu el devine sfant. Senatul decade ajungand in cele din urma sa fie asimilat consiliilor municipale iar magistratii raman simple functii decorative. Imparatul conduce acum statul cu ajutor unui consiliu restrans compus din rude si prieteni politici denumit Consistorium principis iar functionarii de stat se impart in doua mari categorii in dignitates (marii demnitari) si officia (functiile mai putin importante). Dupa moartea imparatului Teodosiu I in 395 en imperiul se scindeaza in IR de Rasarit si IR de Apus. IR de Rasarit dainuie pana in 565 la moartea imparatului Iustinian, moment dupa care imbraca forma Imperiului Bizantin in care institutiile politice si juridice de tip sclavagist sunt inlocuite de institutii feudale iar limba latina este inlocuita cu limba greaca, iar IR de Apus dainuie pana in 476 en, anul detronarii ultimului imparat roman, Flavius Romulus Augustus de catre regele Odoacru al herulilor.

Epocile dreptului privat roman:

Epoca veche: Mijl Sec VI i en – 27 i enCorespunde in plan politic epocilor Regalitatii si Republicii Epoca clasica: 27 i en – 284 enCorespunde in plan politic fazei PrincipatuluiEpoca postclasica: 284 en – 565 enCorespunde fazei Dominatului

Izvoarele dreptului roman.

Notiunea de izvor de drept este susceptibila de mai multe sensuri:- sens material: izvor de drept = totalitatea conditiilor materiale de existenta cu referire

speciala la realitatile economice care determina intr-o societate daca o anumita reglementare juridica

- sens documentar: izvor de drept = sursele de cunoastere a dreptului roman care cuprind documentele in baza carora cunoastem institutiile juridice si normele specifice unui sistem de drept.

- sens formal: izvor de drept = forme de exprimare ale dreptului in virtutea carora normele de conduita devin obligatorii dobandind astfel valoare de norme juridice.

Aceste forme de exprimare a dreptului au fost valabile la Roma si au evoluat in consonanta cu evolutia societatii la Roma. In epoca veche a dreptului roman in prima parte a acesteia s-au manifestat ca izvoare de drept obiceiul si mai apoi legea. Catre sfarsitul epocii vechi acestora li se adauga edictele pretorilor si jurisprudenta. In epoca clasica se manifesta ca izvoare de drept primordiale senatusconsultele si constitutiunile imperiale, iar in epoca postaclasica singurele izvoare de drept la Roma sunt constitutiunile imperiale si in mod surprinzator obiceiul care isi redobandeste importanta.

Obiceiul (cutuma) poate fi definit drept o suma de conduite instituite de comun acord si respectate de bunavoie. Obiceiul juridic s-a configurat in procesul de trecere de la societatea gentilica spre cea organizata politic in stat fiind la origine o expresie a democratiei din sanul comunitatii. Dupa aparitia statului fizionomia obiceiului sufera mutatii majore deoarece acum cei puternici opereaza o selectie in randul obiceiurilor din epoca prestatala in urma carora ei retin numai acele obiceiuri convenabile si utile lor pe care le investesc cu sanctiune juridica si le impun prin constrangere restului societatii.Alaturi de aceste obiceiuri vechi, juridicizate apar obiceiuri noi croite din capul locului pe calapodul intereselor economice si politice ale titularilor puterii, iar timp de cateva secole dupa fondarea statului roman, obiceiul juridic a reprezentat singurul izvor de drept la romani. Obiceiurile juridice erau tinute secret de catre pontifi care erau exponenti ai intereselor patricienilor si care realizau o confuzie intre ius is fas, intre normele juridice si cele religioase pt a putea impune in mod eficient prin constrangere religioasa vointa celor puternici astfel imbracata in norme juridice. Fiind singurii detinatori ai dreptului, pontifii erau si singurii care ofereau consultatii juridice si se credea ca si in aceasta activitate favorizau interesele celor bogati. In contextul aparitiei unor noi forme de exprimare ale dreptului incepand cu legea obiceiul treptat isi pierde din importanta trecand pe un plan secund fara insa a disparea cu totul. Obiceiul isi recapata importanta de odinioara in epoca postaclasica, epoca in care singurul izvor de drept il reprezenta constitutiunile imperiale adica vointa imparatului intrucat vointa imperiala in mod obiectiv nu putea acoperi necesarul de reglementat al unei intregi societati, societatea romana in virtutea mecanismelor ei de autoreglare a recurs din nou la obicei tocmai pt a acoperi aceste goluri de reglementare. Jurisconsultul Salvius Iulianus spunea ca obiceiul reprezinta vointa comuna a poporului si are o functie abrogatoare. Prima parte a afirmatiei sale este falsa caci obiceiul juridic reprezinta expresia intereselor celor puternici si a vointei acestora, dar cea de-a doua parte a afirmatiei poate fi retinuta caci in procesul evolutiei societatii in mod curent obiceiurile mai noi tind sa se impuna in detrimentul obiceiurilor mai vechi care sfarsesc prin a deveni desuete si a iesi din uz. Cu alte cuvinte noile obiceiuri abroga vechile obiceiuri implicit.

Alt izvor de drept este legea, prima lege romana fiind Legea celor 12 Table care a fost data in anul 451 i en. Prin cuvantul LEX romanii desemnau o conventie obligatorie pt parti. Atunci cand aceasta conventie interveneau intre doua pers fizice, cuvantul lex avea sensul de cotract iar cand aceasta conventie intervenea intre magistrat si popor cuvantul lex avea sensul de lege. Procedura de adoptare a legilor la romani cuprindea mai multe etape. Intr-o prima etapa, magistratul initiator a unei legi publica proiectul de lege prin edictul sau. Poporul (a 2-a etapa) dezbatea acest proiect intrunit in adunari ad-hoc. A 3-a etapa, dupa 24 de zile de la publicare, poporul organizat pe comitii se pronunta prin vot asupra proiectului de lege. Daca era de acord se pronunta prin formula „uti rogas” iar daca era impotriva se pronunta prin „antiquo”. Este de precizat ca poporul putea sa aprobe sau sa respinga legea in bloc fara a-i putea aduce

amendamente iar in ultima etapa dupa votarea legii de catre comisie, senatul urma sa ratifice legea aprobata de popor, ratificare ce era refuzata daca proiectul de lege aducea atingeri intereselor aristocratiei sclavagiste ceea ce insemna ca prin posibilitatea de a refuza ratificarea senatul legifera in mod direct prin cenzura pe care o putea exercita. Alteori senatul adresa sugestii magistratilor in sensul aprobarii unui anumit proiect de lege, sugestii carora invariabil magistratii le dadeau curs pentru ca ei stiau ca la sfarsitul mandatului deveneau si ei senatori si nu doreau sa intre in conflict cu viitori colegi. Legile romane in general aveau aceeasi structura compusa din 3 parti:

- prescriptio- rogatio- sanctio

In prescriptio erau trecute numele magistratului care a promovat proiectul de drept, numele comitiilor care au votat legea, ordinea in care comitiile au votat precum si locul si data votarii. In rogatio erau cuprinse dispozitiile propriu-zise ale legii organizate pe capitole si paragrafe iar in sanctio erau cuprinse consecintele in caz de nerespectare a dispozitiilor din rogatio. Dupa natura dispozitiilro din sanctio, legile romane erau de mai multe feluri. Existau astfel:

- leges perfectae ( cand in santio se prevedea ca orice act facut in contra dispozitiilor din rogatio era anulat)

- leges minus quam perfectae (autorul actului era sanctionat de reg cu o amenda dar actul ramanea valabil)

- lege imperfectae (se prevedea doar interdictia incalcarii lor fara a se prevedea consecinte de vreun fel, legi care la Roma erau eficiente, cand romanii erau superstitiosi si tematori de pedeapsa)

- leges plus quam perfectae (cand se intrevedea ca atat autorul va fi pedepsit cat si actul va fi anulat)

Curs 5

Legea celor XII Table reprezinta reflexul luptei duse de plebei pentru divulgarea dreptului cutumiar ce fusese tinut pana atunci secret de catre pontifi. Plebea l-a ales timp de 10 ani pe Terentilius Arsa, care a sustinut in mod constant cererea plebeilor de a se codifica dreptul nescris roman. In cele din urma patriciatul a cedat iar in 451 i en a fost constituita o comisie compusa din 10 persoane si numita „Decemviri legibus scribundis” (Cei 10 barbati care sa scrie dreptul) si care au sistematizat normele de drept cutumiar pe care le-au publicat pe 10 table din lemn. Plebea a protestat din nou deoarece din comisie nu facuse parte niciun plebeu si sustinand ca din aceasta cauza legea cuprindea prevederi defavorabile ei. Drept urmare in 449 i en a fost constituita o noua comisie din care faceau parte si 5 plebei si care a realizat o noua lege publicata pe 12 table din bronz. Legea celor 12 table („Lex duodecim tabularum” / codul decemviral) cuprinde codificarea vechiului drept cutumiar cuprinzand asadar atat normele de drept public cat si normele de drept privat si fiind din aceasta cauza un adevarat cod. Cicero spunea chiar ca legea celor 12 table este izvorul tuturor legilor. In ce priveste continutul acestei legi este reglementat in amanunt regimul bunurilor cu referire la proprietatea asupra pamantului, un loc central ocupandu-l proprietatea quiritara ( dominium ex iure quiritium) si care este infatisata a avea un profund caracter exclusivist caci putea avea ca obiect numai lucruri romane, putea apartine numai cetatenilor romani si nu putea fi dobandita decat prin acte speciale de drept civil si nu putea fi revendicata decat prin reivindicatio. In ceea ce priveste materia obligatiei, aceasta este foarta saraca caci legea reglementeaza un sg contract si anume sponsiu ceea ce releva faptul ca la data elaborarii

acestei legi economia romana avea inca un caracter natural, inchis in care schimburile de marfuri erau mai mult sau mai putin accidentale. De asemenea este detaliata si institutia familiei in care predomina ideea de putere al carei titular era pater familias care era seful familiei si care exercita o putere nelimitata asupra bunurilor si persoanelor care compunea familia sa.

Procedura civila romana este greoaie incarcata de formule si simboluri sacramentale, este primitiva si brutala prin consecinta caci nerespectarea intocmai a acestor cerinte conducea deseori la insasi pierderea dreptului subiectiv. Textul legii celor 12 table nu s-a pastrat, cele 12 table de bronz fiind distruse odata cu incendierea Romei de catre galii condusi de Brenus in 390 i en, iar legea nu a fost republicata nicicand. Ea a intrat insa pentru totdeauna in constiinta poporului roman care o considera un simbol al culturii si civilizatiei sale si care a transmis prevederile legii pe cale orala de la generatie la generatie. Patru secole dupa publicarea legii Cicero spunea ca „Legea celor 12 Table” era o „carmen necessarium” pentru elevii de la scoala. Strict formal, legea celor 12 table nu a fost abrogata nicicand fiind nu numai prima ci si cea mai longeviva lege romana (11 secole). De la sfarsitul Republicii preveridele acesteia au devenit in mare masura inaplicabile intrucat schimbarile din plan politic si social nu mai puteau fi reglementate de prevederi elaborate cu 4 secole inainte, motiv pentru care a fost necesara interventia atat a pretorilor cat si a jurisconsultilor pentru a adapta vechile preveri ale legii la norile imprejurari. Un alt izvor de drept in sens formal l-au reprezentat edictele magistratilor. Magistratii romani in virtutea lui ius edicendi publicau un edict prin care aratau cum vor intelege sa-si exercite functia si ce mijloace juridice vor folosi in acest scop. Ele au fost redactate in scris si publicate in forum pe table din lemn vopsite in alb si numite din aceasta cauza „album”. Existau si alte edicte ocazionale care erau date de magistrati cu ocazia unor sarbatori, jocuri publice, savarsirea unor datini religioase si care aveau valabilitate numai pe durata respectivului eveniment pe care de regula il coordona. Astfel avem de-a face cu doua feluri de edicte: edicta perpetua si edicta repentina.

Edictele pretorilor. Prin intermediul edictelor date puteau introduce mijloace procedurale prin care sa faciliteze valorificarea in justitie a unor pretentii legitime ale unor persoane. In acest mod, pe cale indirecta si procedurala pretorul ajungea sa creeze noi drepturi subiective. Pretorul juca un rol creator devenind unul din factorii motrice in evolutia dreptului roman. Aceste norme de drept create s-au constituit cu timpul intr-o noua ramura de drept, dreptul pretorian. La expirarea termenului cand inceta mandatul unui pretor incetau si edictele acestuia. Noul pretor prelua edictele considerate viabile astfel ca prin aceasta practica s-a ajuns ca edictul pretor sa cuprinde 2 parti:

- o parte veche (edictum vetus / pars translaticia)- o parte noua (edictum novum / pars nova)

In epoca clasica a dreptului roman, imparatul Hadrian a poruncit jurisconsultului Salvius Iulianus sa sistematizeze edictul pretorilor intr-o forma definitiva de la care pretorii ulteriori sa nu se mai poata abate. Pretextul acestui ordin l-a reprezentat faptul ca prin preluari succesive de-a lungul timpului, edictul pretorilor ar fi ajuns la o forma perfecta nesusceptibila de vreo imbunatatire si ca deci el trebuie inghetat in aceasta forma. In realitate justificarea acestui demers al lui Hadrian a avut ca motivatie faptul ca in contextul presului de centralizare a puterii politice in mana imparatului, rolul creator al pretorului era profund deranjat, acesta devenind chiar un adversar care trebuia eliminat. Iulianus s-a conformat si a elaborat Edictum perpetuum de la care nimeni nu se mai putea abate. Din acel momenpretorii nu avea alta alternativa decat de a propune aplicarea edictului existent. Desi textul edictului parea in oridne el a fost reconstituit la sf sec XIX de catre Otto Lenel.

Constatam ca acesta cuprindea 4 parti:- organizarea proceselor- mijloace procedurale de drept civil- mijloace procedurale de drept pretorian- executarea sentintei

Intre dreptul civil si dreptul pretorian exista un raport infatisat intr-o definitie celebra cuprinsa in digestele lui Iustinian: „Ius praetorium este quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” („Dreptul pretorian este cel care a fost introdus de catre pretori pentru a veni in sprijin dreptului civil pentru a-l completa si imbunatati potrivit binelui public” Aceasta definitie releva ca sub aspect formal pretorul nu putea crea drept (Gaius: „praetor ius facere non potest”). Spunem acest lucru pt c aactivitatea sa creatoare se justifica doar in raport de un sistem de referinta care este insusi dreptul civil. Cu alte cuvinte in absenta dreptului civil pretorul nu ar mai fi avut ce sa creeze. Acest raport intre dr civil si dr pretorian, primul fiind referinta pt al 2lea exprima in fapt conservatorismul roman. Romanii nu acceptau abrogarea legii pt ca aceasta ar fi insemnat pericolul unor concesii normative care ar fi subrezid fundamentele puterii lor. Activitatea pretorului era aceeas care oferea cheia unei situatii aparaenta fara iesire.Au existat 3 modalitati in care pretorul si-a exercizat rolul creator:

- initial pretorul s-a limitat sa introduca in edict doar unele procedee care sa usureze aplicarea in noile conditii a dispozitiilor vechiului drept civil. Pretorul adopta masuri pentru a completa dreptul civil prin introducerea unor principii sau a unor mijloace procedurale noi. In acest caz, el proceda supplendi iuris civilis gratia. Daca nici acest demers nu era suficient iar pretorul constata ca anumite dispozitii ....... acesta proceda corrigendi iuris civilis.

Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului care a fost creata de jurisconsulti prin interpretarea creatoare a normelor juridice cuprinse in legi. Spre deosebire de jurisconsultii de astazi, jurisconsultii romani (iuris consulti) nu earu juristi in sens tehnic ci erau oameni de stiinta cunoscatori ai dreptului si care interpretau normele juridice in scopul aplicarii acestuia la cazurile practice. Jurisprudenta romana a cunoscut mai multe etape in evolutia ei prima fiind aceea a jurisprudentei sacrale. In primele secole ale epocii pontifii erau unicii depozitari ai dreptului asadar numai ei cunosteau zilele faste (in care se puteau judeca procese) si tot ei cunosteau formulele solemne ce trebuiau pronuntate de parti cu ocazia judecarii unui proces, formule care difereau in functie de tipul de proces. In activitatea de aplicare a dreptului de catre pontifi ei amalgamau in mod voit norme de drept cu norme religioase fiind interesati sa mentina confuzia intre cele doua pentru impunerea eficienta a vointei structurilor din care ei insisi faceau parte. In aceasta etapa sacrala nu putem spune ca jurisprudenta a inregistrat un progres la Roma. O a doua etapa a fost aceea a jurisprudentei laice in epoca veche. Trebuie precizat ca prin edictarea celor 12 table fusesera publicate numai normele dreptului material, astfel ca zilele faste si formulele solemne ramasesera in continuare secrete pentru popor si aceasta situatie a dainuit pana in 301 i en cand Gnaeus Flavius (libertul unui patrician luminat, Appius Claudius Caecus) a savarsit ceea ce s-a numit „Furtul dreptului” el publicand zilele faste si formulele solemne. Dreptul procedural astfel divulgat a purtat numele sau (ius flavianum). Din acest moment toata lumea a dobandit accesul la cunoasterea integrala a dr roman. Jurisconsutlii au dobandit posibilitatea de a desfasura o activitate creatore care nu se mai marginea la dispozitiile din cele 12 table. In consecinta ei au demarat un demers de adaptare a vechilor norme la noile realitati si in acest scop au interpretat mijloacele oferite de tehnica juridica si au creat noi institutii de drept prin schimbarea finalitatii vechilor reglementari. Activitatea lor a avut un caracter preponderent empiric, de speta caci ei se

preocupau prea putin de teoretizare si sistematizare. De aceea la mare pret in aceasta epoca a fost activitatea practica a jurisconsultilor din texte reiesind ca aceasta era exprimata prin trei termeni:

- respondere- cavere- agere

Respondere desemna consultatiile oferite de jurisconsulti cetatenilor in varii domenii ale dreptului. Aceasta activitate era atat de populara incat Cicero spunea ca locuinta jurisconsultului era oracolul intregii cetati. („Domus iuris consulti totius oraculum civitatis”)

Cavere – cons cu privire la forma actelor juridice, formalismul fiind atat de riguros cea mai marunta nerespectare putea compromite insusi dr subiectiv

Agere – consultatiile oferite de jurisconsulti judecatorilor. Judecatorii de la Roma nu erau judecatori de profesie ci erau persoane particulare alese de catre partile implicate si confirmate de magistrat (pretor) si se intampla frecvent ca in procesele mai complicate judecatorii sa solicite consultatii jurisconsultilor cu privire la modul in care trebuie condus procesul. Jurisconsulti importanti ai acestei epoci vechi laice au fost:

- Sextus Aelius Paetus Catus (cel mai vechi comentator al celor 12 table)- Quintus Mucius Scaevola- Aquilius Gallus (creator al Actio detolo)- Servius Sulpicius Rufus- Alfenus Varro

Apogeul stiintei dreptului roman a fost atins in epoca clasica. Jurisprundenta din aceasta epoca s-a ocupat in mod sporit de sistematizare si teoretizare fara a pierde insa caracterul empiric pe care il avusesera si antecesorii sai din epoca veche. Principiile si regulile de drept erau formulate pornind de la cazurile clasice. Ori de cate ori jurisconsultii acestei epoci constatau ca mai multe spete diferite pot primi aceeasi solutie sintetizau datele acestora si formulau o regula de drept. O regula de drept nu devenea automat principiu caci trebuia supusa unui test. Ea era aplicata unui numar cat mai mare de spete iar daca in practica numarul acestora era insuficient se recurgea si la spete imaginare si numai daca dadea rezultate in urma testului era consacrata ca principiu. Inca de la inceputul epocii clasice la Roma s-au configurat scoli de drept (orientari de gandire juridica) cele mai importante fiind Scoala Sabiniana si Scoala Proculiana.Scoala Sabiniana a fost fondata de Caius Ateius Capito si isi trage numele de la Massurius Sabinus. Ca orientare, aceasta scoala era una conservatoare.Scoala Proculiana a fost fondata de Marcus Antistius Labeo si isi trage numele de la Proculus. Aceasta a avut o orientare progresista cu tendinte spre inovatie si sistematizare in domeniul dreptului, dar orientarea lor nu a fost una foarte consecventa astfel ca proculienii erau mai conservatori decat sabinienii ceea ce a condus la disparitia lor la jumatatea sec 2 enJurisconsulti celebri:Caius Casius Longinus = reprez al scolii sabinieii foarte apreciatSavlisu Iulianus = a sistematiza ius praetorePomponiusGaius = personalitate controversata chiar in ceea ce priveste existenta sa.

Gaius a trait in epoca lui Antonim Piul. Ciudat este ca el nu este mentionat de contemporanii sai fiind in schimb foarte apreciat mai tarziu in epoca postclasica de aici decurcand o seama

de speculatii cu privire la originea sau existenta sa. Unii au spus ca Gaius ar fi fost sclav grec si ca din pricina originii sale umile nu putea fi mentionat de contemporani. Altii au afirmat ca nu ar fi existat si ca in realitate sub acest nume se ascunde Caius Casius Longinus. Altii au sustinut ca Gaius era de origine daca.

Aemilius Papinianus (Papinian) a fost considerat princeps iuris consultorum si care a scris lucrari cu caracter cazuistic (questiones – responsa)Iulius Paulus (Paul) contemporan cu Papinian si elev al acestuia si cel mai prolific autor al epocii sale. Peste 2000 fragmente din operele sale au fost utilizate in alcatuirea digestelor.Ulpius Domitius (Ulpian) a fost contemporan cu Paul, elev al lui Papinian si rival al lui Paul si care are un stil foarte concis, clar, ceea ce a facut ca si lucrarile sale sa fie folosite in alcatuirea digestelor.Herrenius Modestinus (Modestin)

Jurisprudenta in epoca postclasica. Jurisprudenta decade masiv in contextul descompunerii populatiei romane si in conditiile in care vointa imperiala reprezinta singurul izvor de drept. Este limpede ca stiinta dreptului nu mai are nici relevanta si nu mai prezinta nici interes pentru structurile politice romane. Un concept important este cel al lui „Ius publice respondendi”. La origine consultatiile oferite de jurisconsulti nu aveau caracter obligatoriu, situatie schimbata in timpul imparatului August cand unii jurisconsulti, de regula cei agreati de imparat au dobandit dreptul de a acorda consultatii investite cu autoritatea imperiala: ius publice respondendi ex auctoritate principis. Aceste consultatii erau obligatorii pentru judecatori care trebuiau sa solutioneze cazul respectiv in conformitate cu raspunsurile primite de la acesti jurisconsulti, Acest caracter obligatoriu se rezuma la speta pentru care fusese data consultatia.In epoca lui Hadrian sfera lui ius publice respondendi s-a largit caci din acest moment raspunsurile oficiale ale juriscons au devenit obligatorii pt judecatori nu numai in cazurile in care fusesera date ci si pentru toate spetele similare motiv pentru care putem spune ca in acest mod ius publice respondendi a devenit izvor formal de drept.

Curs 6

DREPT ROMANCURS 6

Legea citatiunilor

In epoca postclasica in mod frecvent in proces partile implicate sau avocatii lor invocau in fata judecatorilor texte falsificate ale jurisconsultilor punand pe seama acestora afirmatii pe care acestia nu le facusera vreodata, evident in scopul castigarii procesului. Practic, citarea de texte clasice in epoca postclasica era una curenta deoarece in epoca postclasica jurisprudenta decazuse si nu mai constituia un reper valabil astfel ca procesele se judecau pe baza textelor clasice. Aceste fraude deseori conduceau la rezultatul urmarit, explicatia fiind ca judecatorii in mod obiectiv nu puteau cunoaste intreaga jurisprudenta clasica , care era enorma ca volum astfel ca erau usor de indus in eroare. Pentru a curma aceasta practica, in anul 426 e.n. imp Valentinian al III-lea a dat legea citatiunilor prin care a stabilit ca in solutionarea unei spete nu pot fi invocati decat 5 jurisconsulti considerati clasici cei mai importanti si anume Papinian, Paul, Ulpian, Modestin si Gaius. Alti jurisconsulti in afara acestora 5 nu puteau fi invocati decat daca acesti alti jurisconsulti fusesera la randul lor mentionati in scrierile unuia dintre cei 5 jurisconsulti agreati. In acest scop se recurgea la o

collatio codicum (comparare de scripte) aducandu-se in fata judecatorilor opera originala a acelui alt jurisconsult precum si textul unuia dintre cei 5 jurisconsulti agreati in care era citat cel dintai pentru a se verifica daca citarea facuta de unul dintre cei 5 jurisconsulti agreati corespundea cu textul in poriginal. In mod frecvent se intampla ca cei 5 jurisconsulti agreati sa nu aiba aceeasi parere, caz in care judecatorul era obligat sa urmeze parerea majoritatii, dar se putea sa existe paritate in sensul ca 2 sa fie de-o parere, 2 de alta, iar altul sa nu se pronunte, sa se abtina, caz in care judecatorul era obligat sa ia in considerare parerea lui Papinian considerat a fi cel mai important dintre cei 5, iar daca tocmai Papinian era cel care se abtinea numai atunci judecatorul era liber sa opteze pentru una dintre opiniile in prezenta. Th. Mommsen spunea despre legea citatiunilor ca „a instituit un tribunal al mortilor prezidat de Papinian”.

Senatusconsultele Un alt izvor de drept il reprezinta senatusconsultele. Mult timp senatul roman nu a

avut competenta legislativa, el ifluentand insa in practica in mod indirect procesul de legiferare fie prin faptul ca refuza ratificarea unor legi necontenabile aristocratiei sclavagiste fie prin faptul ca sugera cateodata magistratilor sa promoveze un anumit proiect de lege, sugestie care de regula era urmata de magistrati pentru ca si ei la randul lor urmau sa fie senatori, fie prin faptul ca inainte de a promova un proiect de lege magistratii obisnuiau sa testeze opinia senatului cu privire la acesta.

Din epoca imp Hadrian senatul dobandeste si in mod formal dreptul de a pronunta hotarari cu caracter obligatoriu numite senatusconsulte care din acest moment devin si ele izvor de drept. In fapt, senatul reprezenta insa o anexa a puterii imperiale motiv pentru care aceste senatusconsulte au mai fost denumite in mod peiorativ orationes ( simple discursuri). Explicatia acestei denumiri rezida in faptul ca ori de cate ori imparatul dorea ca senatul sa pronunte o anumita hotarare el se prezenta la senat personal sau prin reprezentant unde sustinea un discurs prin care justifica necesitatea luarii acelei hotarari, dupa care parasea sala senatului fara a mai astepta rezultatul pentru ca stia ca oricum senatul va aproba solicitarea sa.

Constitutiunile imperialeUn alt izvor de drept il reprezinta constitutiunile imperiale care sunt definite ca expresia vointei imperiale cu valorea de izvor de drept. Daca la inceputul principatului constitutiunile imperiale erau valabile numai pe timpul vietii autorilor lor ulterior din epoca imp Hadrian acestea au dobandit valoare de lege, iar aceste constitutiuni imperiale sunt de 4 categorii:

Edicta = cuprindea dispozitii cu caracter general date in materia dreptului public si a dreptului privat;

Mandata = constituiau instructiuni date de imparat inaltilor functionari de stat in domeniul dreptului administrativ si al celui penal;

Decreta = hotarari judecatoresti pronuntate de imparat care in regula generala erau obligatorii numai pentru parti, dar care totodata vizau probleme importante de drept, caz in care deveneau general obligatorii;

Rescripta = consultatiile juridice date de imparati deoarece deseori imparatii romani au avut pregatire juridica. Aceste consultatii erau oferite fie magistratilor fie particularilor. Cele oferite magistratilor imbracau forma unei scrisori adresate de imparat acestora si numita Epistula, iar cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii prin care particularii solicitasera consultatia. Cateodata aceste consultatii juridice mizau probleme de drept importante, motiv pentru care periodic aceste consultatii erau sistematizate si publicate in culegeri numite liber rescriptorum.

Opera legislativa a lui Justinian

In epoca postclasica Justinian, in dorinta de a levitaliza societatea romana aflata deja in ultimul stadiu al dezagregarii, a intreprins o ampla opera de sistematizare a dreptului clasic si postclasic in speranta ca prin aplicarea normelor de drept clasic unei societati bolnave va reusi sa evite prabusirea acesteia. Demersul sau a esuat pentru ca istoria si-a urmat nestingherita cursul, dar opera sa a devenit un demers de o valoare inestimabila pentru ca a dobandit valoare istorica pentru societatile de mai tarziu. Practic, din opera imparatului Justinian societatile ulterioare au avut sansa de a cunoaste normele dreptului roman in conditiile in care documentele dreptului roman in marea lor majoritate au pierit astfel ca opera legislativa a lui Justinian care ni s-a transmis direct reprezinta una dintre putinele surse prin care putem reconstitui dreptul roman. Legislatia lui Justinian contine 4 lucrari monumentale redactate in per 528-534 e.n. :

1. Codul2. Digestele3. Institutele4. NoveleleDefapt doar primele 3 au fost redactate in intervalul mentionat caci Novelele reprezinta o

lucrare postuma realizata de particulari dupa moartea lui Justinian.

1. CODUL denumit CODEX si care a fost redactata in 2 editii(prima in 529, iar cea de-a doua revizuita in anul 534 si denumita codex repetite prelectionis – codul unei revizuiri adaugite). Redactarea codului a fost realizata de catre o comisie compusa din 10 persoane

profesori de drept si avocatila Constantinopole si ?, comisie aflata sub conducerea lui Tribonian. Codul reprezenta in fapt o culegere de constitutiuni imperiale cu incepere din vremea imp Hadrian pana in anul 534. Anterior acestui cod existasera si alte lucrari de codificare, dar spre deosebire de acestea, acest cod a lui Justinian cuprinde numai constitutiunile in vigoare nu si pe cele abrogate avand deci o valoare stiintifica crescuta. In plus, unele din aceste constitutiuni au fost adaptate, modificate de comisia lui Justinian pentru a putea fi aplicate in epoca postclasica. Sub aspectul structurii sale Codul cuprinde 12 parti ca urmare a dorintei lui Justinian de a crea o analogie cu legea celor 12 table. Cartile sunt impartite in titluri, titlurile sunt impartite in constitutiuni, iar constitutiunile sunt impartite in paragrafe. Fiecare constitutiune dispune de o inscriptio si de o subscriptio.

In inscriptio erau trecute numele imparatului care a dat constitutiunea si numele persoanei careia ii era adresata aceasta, iar in subscriptio erau trecute data si locul emiterii.2. INSTITUTELE (Institutiones) – publicata in anul 533 si care reprezinta o culegere de

texte din instituele clasice romane. La romani institutele erau manuale elementare de drept adresate studentilor, dar care spre deosebire de manualele moderne aveau valoare obligatorie. Ca structura institutele lui Justinian sunt structurate in 4 carti, cartile impartite in titluri, iar titlurile in paragrafe. Fragmentele nu pot fi retinute ca parte structurala a institutelor, desi in fapt ele exista numai ca in cadrul unui titlu. Fragmentele se continua unele sub altele fara vreun determinativ adica fara vreo precizare cu privire la sursa din care au fost extrase, motiv pentru care ele pot fi retinute ca parti ale institutelor.

3. NOVELELE ( Novaelae) – au fost realizate dupa moartea lui Justinian (dupa 565) de catre particulari si reprezinta defapt o continuare a codului deoarece ele sunt o culegere de constitutiuni imperiale date de Justinian intre 534 – 565 . Spre deosebire

insa de Codex, Novelele amesteca constitutiunile abrogate cu cele in vigoare ceea ce desigur le reduce valoarea stiintifica.

4. DIGESTELE - cea mai importanta lucrare din cadrul operei lui Justinian care a fost elaborata in anul 533 si care reprezinta o culegere de fragmente din operele jurisconsultilor clasici romani adaptate pentru a putea fi utilizate pentru solutionarea spetelor din epoca postclasica. Selectionarea si sistematizarea fragmentelor a fost realizate de o comisie compusa din 15 persoane tot profesori de drept si avocati la Constantinopole si ? aflati sub conducerea aceluiasi Tribonian care era questor sacri palati- autoritate de necontestat in domeniul dreptului , iar sistemul de lucru al acestei comisii a fost stabilit de Justinian prin 3 constitutiuni ce au devenit ulterior prefete ale digestelor. Pe langa acestea, Justinian a mai dat 50 de constitutiuni numite quinquaginta decisiones prin care a inlaturat sau adaptat textele depasite deoarece multe dintre solutiile jurisconsultilor clasici nu mai erau valabile in epoca postclasica ci trebuiau modificate pentru a servi realitatilor contemporane. Fragmentele astfel extrase au fost sistematizate in 50 de carti. Cartile impartite in titluri->fragmente->paragrafe. Fiecare fragment avea o inscriptio in care era trecut numele jurisconsultului si opera din care fusese extras fragmentul, iar numarul paragrafelor incepe de la cel de-al 2-lea pt ca primul paragraf numit principium nu este numerotat. De aceea ori ce cate ori se citea vreun text din digeste se fol litera D urmata de 4 numerer: nr cartii, nr titlului, nr fragmentului si nr paragrafului. Mult timp pana in sec XII s-a considerat ca textele asezate in Digeste nu sunt aranjate dupa un anumit criteriu, ulterior s-a constatat ca desi cartile au un continut eterogen titlurile sunt unitare fiecare titlu tratand o anumita problema de drept. Plecandu-se de la aceasta constatare s-au facut reconstituiri asupra modului de lucru a comisiei lui Justinian, astfel ca aceasta comisie s-a imp in 3 comisii conduse de : Constantin, Teofil, Doroteu. Pe de alta parte lucrarile supuse analizei au fost imp in 4 categorii:

In prima categorie de lucrari au fost incluse operele lui M. Sabinus, comentariile ad sabinum precum si opera lui Salvius Iulianus;

In cea de-a doua categorie de lucrari au fost incluse comentarii privind edictul pretorilor;

In cea de-a treia a fost inclusa opera lui Papinian care era substantiala; In ultima categorie au fost incluse alte opere mai putin importante.

Apoi cele 4 categorii de lucrari au fost repartizate pe cele 3 subcomisii. Prima subcomisie a luat prima categorie de lucrari, comisia 2- categoria 2, comisia 3- lucrarile lui Papinian si cea de-a 4-a categorie.

Dupa care fiecare comisie in parte a participat la extragerea celor mai valoroase fragmente din operele pe care le-a avut la analiza. Fragmentele extrase de prima subcomisie s-au constituit in masa sabiniana, fragmentele extrase de cea de-a doua comisie s-au constituit in masa edictala, iar fragmentele extrase de cea de-a 3-a subcomisie s-au constituit in masa papiniana si appendix. Dupa aceasta cele 3 subcomisii s-au unit si au inceput sa alcatuiasca Digestele dupa criteriul titlurilor. Astfel, in cadrul fiecarui titlu a venit fiecare subcomisie, pe rand, incepand de la cea dintai pana la cea de-a treia si au asezat unele sub altele fragmente pe care le extrasesera privitoare la problema de drept ce formau obiectul acelui titlu.

Folosind acest sistem de lucru al comisiei Otto Lenel a reusit sa reconstituie edictul pretorului (edictum perpetuum) , iar cele mai bune editii ale digestelor au fost realizate dupa prabusirea imperiului roman de catre Th. Mommsen in 1870 si in 1931 de P. Bonfante. Dupa prabusirea imperiului roman, opera legislativa a lui Justinian a fost publicata pentru prima

oara in anul 1489 fiind denumita Corpus juris civilis = culegere de drept civil, denumire care este folosita si in ziua de azi.

Procedura civila romana

Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor ce reglementeaza desfasurarea proceselor privitoare la statutul juridic al persoanelor, la proprietate, la mostenire si la valorificarea drepturilor de creanta. Studiul procedurii civile romane isi vadeste importanta deoarece romanii, pentru a mentine iluzia neschimbarii dreptului, au apelat in cel mai inalt grad la mijloacele oferite de procedura civila pentru a modifica, adapta si completa pe cale indirecta normele dreptului material roman care nu mai corespundeau realitatilor societatii romane. Evolutia procedurii civile romane este marcata de 3 mari sisteme procedurale si care corespund in linii mari chiar epocilor dreptului roman:

Procedura legisactiunilor care s-a aplicat in epoca veche Procedura formulara care s-a aplicat in epoca clasica Procedura extraordinara eaplicata in epoca postclasicaIntre procedura legisactiunilor si procedura formulara exista o asemanare data de

imprejurare ca in aceste sisteme procedurale procesul era divizat in 2 faze distincte:1. Faza in iure2. Faza in iudicio

Divizarea procesului in 2 faze sau complexul de reguli ce guverna divizarea procesului in 2 faze se numeste ordo iudiciorum privatorum- proceseul cu ordo - proces impartit in 2 faze.

Faza in iure avea loc in fata magistratului care organiza instanta de judecata stabilind despre ce este vorba in proces de quo re agitur , iar faza in iudicio era faza care se desfasura in fata judecatorului care era o persoana particulara aleasa de catre parti si confirmata de magistrati. Acest judecator conducea dezbaterile, asculta sustinerile partilor, audia pledoariile avocatilor, aprecia probele administratorii si pronunta sentinta. In afara acestei asemenari intre cele 2 proceduri exista deosebiri notabile caci in procedura legisactiunilor magistratul interpreta un rol de un formalism rigid, el marginindu-se sa observe daca partile au respectat intrutotul formele solemne specifice tipului de proces si pronuntand la randul sau unele cuvinte solemne, pe cand in procedura formulara rolul magistratului devine mult mai amplu caci el acum pronunta o formula, de unde si denumirea procedurii, prin care ii transmitea judecatorului din faza 2 instructiuni cu privire la cum sa procedeze pentru solutionarea procesului.

In ceea ce priveste procedura extraordinara, in aceasta dispare divizarea proceselor in 2 faze de unde si denumirea caci procedura extraordinara vine de la extra ordinem adica in afara procesului cu ordo. In consecinta, procesul in aceasta procedura se desfasoara intr-o unica faza, in fata unei singure persoane avand de aceasta data o dubla calitate: si de magistrat si de judecator, ceea ce inseamna ca de acum judecatorii nu mai sunt persoane private si functionari de stat deci devin judecatori de profesie.

Justitia privata isi are originile in epoca prestatala cand conflictele dintre membrii comunitatii erau rezolvate prin metode nejuridice, conform obiceiului, fie prin razbunarea sangelui, fie prin legea talionului, fie prin invocarea divinatii. Odata cu apartitia statului a aparut si justitia ca forma de realizare a dreptului de catre organele specializate ale statului, iar statul roman pentru a le impune cetatenilor aceast nou mod de rezolvare a litigiilor create intre ei, a creat un sistem procedural caracterizat printr-un formalism exacerbat in care reprezentantii religiilor au avut o importanta deosebita. Ca rolul statului ca unic distribuitor de justitie sa apara mult mai clar in mintea cetatenilor, procesele se judecau intr-un cadru solemn numai in anumite zile cu desfasuare de gesturi rituale cu pronuntarea de formule solemne pe

care intr-o prima faza numai pontifii le cunosteau. In pofida acestor eforturi duse de stat in directia distribuirii unice a justitiei, s-a manifestat frecvent si in continuare fenomenul justitiei private care se caracteriza prin valorificarea unor drepturi subiective prin mijloace proprii. Aceasta justitie era de 2 feluri: \

O justitie privata agresiva care avea loc ori de cate ori o persoana lua initiativa valorificand drepturile sale

O justitie privata defensiva care avea loc ori de cate ori o persoana se apara rpin mijloace proprii fata de pretentiile altei pers.

Ultima a fost intotdeauna admisa de romani din cauza principiului repellere - vim vi repellere licet. Prima, desi mai intai tolerata, a fost treptat ingradita si mai apoi interzisa deoarece s-a constatat ca aceasta putea aduce atingere intereselor generale ale titularilor puterii in stat, iar in acest sens s-au dat mai multe legi de reprimare a justitiei agresive.

Prima lege in acest sens a fost : Lex Iulia de vi publica et privata (August) si care prevedea o pedeapsa publica si anume exilul pentru acel creditor care prin violenta lua un bun din patrimoniul debitorului sau;

Alta lege subsecventa celei dintai a fost decretum Marci (Marc Aureliu) si care a pedepsit cu insasi pierderea creantei pe acel creditor care chiar fara violenta lua un bun din patrimoniul debitorului sau;

Constitutiunea din 389 e.n. (Valentinian al II-lea) si care a pedepsit cu pierderea dreptului de proprietate pe acel proprietar care prin mijloace violente intra in stapanirea locului sau;

Primele 2 legi au in vedere drepturile de creanta, iar cea de-a treia are in vedere drepturile reale.

Procedura legisactiunilor

Etimologie - vine de la legis actiones (actiuni ale legii) sintagma care vine sa sugereze ca orice actiune acorda mijloc de valorificare a unui drept subiectiv se intemeiaza pe legi. Procedura legisactiunilor la romani cuprindea 3 legisactiuni de judecata si 2 de executare. Legisactiunile de judecata erau sacramentul, iudicis arbitrive postulatio, condictio, iar legisactiunile de executare erau manus iniectio si pignoris capio.

Legisactiunile de judecata erau utilizate pentru recunoasterea unui drept pe cale judiciara, pe cand legisactiunile de executare serveau la punerea in executare a unei sentinte sau a unui drept recunoscut in mod legal.

Legisactiunile romane prezentau anumite caractere comune: Caracter judiciar care deriva din faptul ca partile integrante erau obligate sa se

prezinte in fata magistratilor si sa pronunte anumite formule solemne. Caratcer legal care prevedea faptul ca legisactiunile erau prevazute in legi Caracterul formalist care presupunea ca atat partile integrante cat si

magistratul sa pronunte formule solemne cu cea mai mare strictete. Orice abatere, oricat de putin semnificativa de la formula solemna chiar si gresirea genului substantivului era sanctionata cu pierderea procesului si pentru ca la romani intr-un singur rand exista o singura actiune pierderea procesului echivala cu insasi pierderea dreptului subiectiv

Caracter secret care deriva din faptul ca cel putin la inceput formulele solemne erau elaborate de catre pontifi si tinute secret de catre acestia pana in anul 301 prin acel furt al dreptului prin care s-au divulgat formulele.

Curs 7

Faza in iure

Se punea problema citarii partilor la acest proces citare care la acea vreme se facea de catre reclamant care avea datoria de a-l cita el pe parat intrucat in acea vreme statul roman nu dispunea de organe specializate in acest sens. In aceasta perioada existau trei procedee de citare:

- in ius vocatio- vadimonium extrajudiciar- condictio

In ius vocatio consta in somarea paratului de catre legat de a se prezenta in fata magistratului. Aceasta somatiune se realiza prin termeni solemni prin formula „In ius te voco” pe care reclamantul o adresa, aceasta citare neputand fi realizata decat intr-un loc public intrucat domiciliul cetateanului roman era inviolabil. In cazul in care paratul refuza sa il urmeze pe reclamant acesta in prezenta unor martori putea sa-l aduca cu forta. Exista si posibilitatea ca partile sa convina asupra altei date de prezentare in fata magistratilor, caz in care era necesar ca paratul sa aduca in vindex(garant) care se obliga sa-l determine sa se prezinte la respectiva data. Daca paratul era de rea-credinta si se ascundea pentru a un putea fi citat reclamantul avea dreptul de a obtine de la magistrati o „missio in possessionem” (o trimitere in detensiunea/posesiunea bunurilor paratului pentru a-l constrange astfel sa se prezinte la proces). Vadimonium extrajudiciar reprezenta o conventie intervenita intre reclamant si parat prin care partile de comun acord stabileau o anumita data pentru a se prezenta la magistrat. Condictio reprezenta tot o somatiune adresata paratului peregrin. Era un procedeu aplicat in procesele dintre cetatenii romani si peregrini. Odata ajunsi in fata magistratilor, primul care vorbea era reclamantul care isi infatisa pretentiile prin utilizarea formulelor solemne si efectuarea gesturilor rituale specifice tipului de proces. Fata de aceste pretentii paratul putea sa adopte una din trei atitudini posibile: sa recunoasca, sa renege sau sa nu se apere cum trebuie.

Prima atitudine este aceea a recunoasterii pretentie numita „confessio in iure”, iar cel care recunostea era asimilat cu cel condamnat potrivit principiului „confessus pro iudicato est” (cel care recunoaste este ca si condamnat). In acest caz procesul nu mai trecea in faza judecatorului.Cea de-a doua atitudine posibila este cea de a nega numita „infitiatio”. In acest caz, paratul desi nega colabora cu reclamantul si cu magistratul la intocmirea formelor necesare procesului. In acest caz procesul trecea in faza a doua si se incheia cu pronuntarea unei sentinte de condamnare sau de absolvire a paratului.A treia atitudine, aceea de a nu se apara cum trebuie numita „non defensio uti oportet”, este caracterizata prin manevre sicanatoare in sensul ca el nici nu recunostea, nici nu nega pretentiile si nici nu-si dadea concursul la intocmirea solemnitatilor. Drept pedeapsa paratul era ca si in primul caz asimilat cu cel condamnat procesul nemaitrecand in faza a doua.

Magistratii judiciari:

Regele a fost cel mai important magistrat judiciar intial, ulterior magistrati judiciari au fost si consulii in epoca Republicii, Pretorul urban (din 367 i en), in 242 i en a aparut pretorul peregrin care organiza procesele dintre cetatenii romani si peregrini, in targuri si piete jurisdictia apartinea edililor curuli, in Italia organizarea proceselor revenea reprezentantilor pretorului urban iar in afara provinciei aveau jurisdictie guvernatorii iar in orasele provinciale aveau jurisdictie magistratii municipali.

Competenta acestor magistrati judiciari era exprimata prin doi termeni:

- iurisdictio- imperium

Iurisdictio desemna dreptul magistratului de a supraveghea indeplinirea formelor solemne specifice unei legisanctiuni si in functie de rolul pe care il joaca magistratul in organizarea procesului iurisdictio era de doua feluri:

- iurisdictio contentiosa- iurisdictio gratiosa (voluntaria)

Iurisdictio contentiosa era jurisdictia contencioasa, ea avand loc ori de cate ori interesele partilor erau conflictuale si cand procesul se incheia prin pronuntarea de catre magistrat a unei sentinte fie de condamnare fie de absolvire a paratului.Jurisdictia era gratioasa ori de cate ori partile aveau interese convergente, urmarind un scop comun si colaborand in acest scop atat intre ele cat si cu magistratul. Un ex de jurisdictie gratioasa il reprezinta „in iure cessio” care reprezenta un proces simulat la care s-a recurs in mod frecvent mai ales intr-o vreme in care contractul de vanzare-cumparare nu aparuse inca. Daca partile doreau sa-si transfere proprietatea unui lucru, de pilda un sclav, cumparatorul intenta in calitate de reclamant un proces impotriva vanzatorului care era parat sustinand ca sclavul respectiv ii apartine, pretentii pe care le prezenta in fata magistratului. Fata de aceste pretentii paratul tacea („cedit in iure”) recunoscand pretentiile reclamantului, drept pt care magistratul ratifica declaratia reclamantului consfintind astfel prin aceasta ratificare transferul dreptului de proprietate asupra sclavului. In ceea ce priveste imperio, acesta desemna puterea de comanda a unui magistrat superior, iar in sens larg, imperium include iurisdictio. Din texte reiese ca romanii faceau distinctie intre imperium merum (dreptul de a comanda o armata) si imperium mixtum (dreptul de a organiza un instanta de judecata). In fata pretorul roman exercita imperium mixtum. Acest pretor in procedura legiisanctiunilor indeplinea un activitatea sa marginindu-se la a supraveghea daca partile respectau solemnitatile, pretorul pronuntand la randul sau unele cuvinte solemne:„do, dico, addico”Do (do iudicem) = iti dau judecator, judecatorul ratifica persoana jucecatorului aleasa de catre partiDico = pretorul atribuia cu titlu provizoriu uneia dintre partile litigante bunuri in litigiu pe durata solutionarii procesuluiAddico = magistratul ratifica declaratia uneia dintre parti consfintind dreptul acesteia.Pretorul putea pronunta aceste cuvinte numai in anumite zile, numite zile faste si nu erau socotite zile faste, fiind interzisa organizarea de procese atunci cand se intruneau comitiile pentru a vota legi sau pentru a-i alege pe magistrati, zile numite „dies comitiales”. Nu erau zile faste cand se aduceau sacrificii zeilor si nici in zilele in care se sarbatoreau anumite datini si cand pretorii erau chemati sa prezideze ceremoniile ce aveau loc.Pretorul avea la indemana unele mijloace de a solutiona litigiul inca din aceasta faza fara a mai trimite partile in faza a doua a procesului. Aceste procedee de solutionare erau in numar de 4:

- stipulatiunile pretoriene- missio in possessionem- interdictele- restitutio in integrum

Stipulatiunile pretoriene reprezentau contracte verbale ce se incheiau prin intrebare si raspuns incheiate de parti la ordinul pretorului. De altfel se diferentiau de stipulatiunile obisnuite care

se incheiau la conventia partilor. Acest procedeu se incheia dupa ce avea loc dezbaterea dintre parti iar magistratul socotea ca pretentiile reclamantului sunt....IN acest caz il determina pe parat sa incheie o stipulatiune cu reclamantul prin care sa-si adune unele obligatii in favoarea acestuia. Informatii in acest sens sunt transmise de Gaius numite „damnum infectum” – paguba iminenta si in care descrie in proces intre proprietarii a doua case dintre care una, din cauza starii avansate de ruina ameninta sa se prabuseasca peste cea de-a doua. Drept urmare, proprietarul casei puse in pericol il chema in judecata pe proprietarul casei in ruina. Dupa ce verifica sustinerile legale, pretorul obliga pe parat sa incheie o situatiune cu regatul prin care sa se oblige a-i plati o suma de bani in cazul in care casa sa se va prabusi peste cea a vecinului. Suma reprezenta despagubirea si era stabilita de reclamant care in general supraevalua eventuala paguba motiv pentru care, in practica, reclamantul prefera sa intreprinda alte actiuni menite a evita plata unei despagubiri disproportionate. In cazul de fata paratul prefera sa-si repare casa.

Missio in possessionem insemna trimiterea in posesiunea bunurilor paratului, masura la care pretorul recurgea in scopul de a exercita o constragere asupra acelor parat care incerca sa se impotriveasca fie la recunoasterea fie la realizarea unui drept de catre reclamant.

Interdictele reprezentau ordine pe care pretorul le adresa partilor in sensul de a face sau a nu face un anumit act juridic. Interdictele erau de 2 feluri:

- simple cand erau adresate unei singure parti- duble cand erau adresate ambelor parti.

Restitutio in integrum reprezinta ordinul prin care pretorul desfiinta actul juridic pagubitor pt reclamant repunand astfel partile in situatia anterioara facerii acelui act. In acest mod reclamantul redobandea dreptul subiectiv pierdut ca urmare a actului juridic pagubitor dar trebuia sa intenteze o noua actiune pentru valorificarea acestuia ceea ce inseamna ca prin restituire in integrum repunerea opera numai in drept nu si in fapt fiind nevoie de un nou proces prin care sa se valorifice dreptul subiectiv renascut. Cel mai vechi caz de restitutio in integrum este „restitutio in integrum ob absentiam” = repunerea in situatia anterioara din cauza absentei. Avea in vedere cazul unui cetatean roman care a lipsit din Roma un timp mai indelungat in interesul statului roman fiind plecat de pilda la ambasada din Atena. La intoarcere el constata ca un bun al sau a fost uzucapat de o alta persoana. In aceste conditii cetateanul se adresa pretorilor carora le explica motivul absentei din Roma precum si faptul ca un bun al sau fusese uzucapat. Dupa ce verifica, pretorul acorda o restitutio in integrum desfiintand actul juridic pagubitor pentru reclamant care era chiar uzucapiunea. Prin aceasta, reclamantul redevine proprietar al bunului sau dar numai in drept caci in fapt stapanirea fizica asupra bunului apartinea in continuare uzucapantului dar de aceasta data reclamantul in calitate de proprietar avea dreptul de a intenta impotriva paratului o actiune in revendicare prin care sa redobandeasca si stapanirea fizica a bunului. Pe parcurs au aparut si alte cazuri cum ar fi „restitutio in integrum ob metum” sau „restitutio in integrum ob dolum” sau „restitutio in intergum ob aetatem”(cauza varstei) sau „restitutio in integrum ob capitis deminutionem”(desfiintarea personalitatii)

Ultimul act al acestei faze era „litis contestatio” care insemna „luarea de martori”. Acesti martori aveau rolul de a constata atat cele petrecute in fata magistratilor cat si dorinta partilor litigante de a trece in faza a doua a procesului, in fata judecatorului.

Faza in iudicio – desfasurare:

Partile de aceasta data foloseau limbajul comun fara a mai recurge la formule solemne. Primul care lua cuvantul era tot reclamantul care isi exprima dorintele si caruia ii revenea si sarcina probei – „orice proba revine reclamantului”. Probele in aceasta epoca erau: proba testimoniala (cu martori), inscrisuri si prezumtii (concluziile pe care judecatorul le trage de la un fapt cunoscut catre un fapt necunoscut). La aceasta epoca nu exista o ierarhie a probelor in functie de forta lor probanta astfel ca era posibil ca un inscris sa poata fi combatut cu martori dupa care vorbea paratul. Dupa aceasta aveau loc pledoariile avocatilor in legatura cu care se impune precizarea ca la aceasta epoca avocatii aveau dreptul doar sa-si asiste clientii prin pledoariile lor, nu si de a-i reprezenta. Cel mai vechi avocat a fost Patronus causarum, patronul sub protectia caruia clientii se puneau atunci cand se stabileau la Roma pt un termen mai indelungat. Ori de cate ori clientul era implicat intr-un proces el era nevoit necunoscand dreptul sa revina la serviciile patronului sau. Dupa ce vorbeau si avocatii, judecatorul incerca sa-si formeze o parere in baza probelor si pronunta sentinta fiind frecvente cazurile in care, dca probele erau insuficiente, judecatorul dadea castig de cauza partii mai onorabile (mai avute), uneori si depozitiile martorilor erau apreciate in raport de conditia lor sociala. Trebuie precizat ca in aceasta faza litigiul se putea solutiona si in lipsa uneia dintre parti. Astfel, potrivit unui text al legii celor 12 table judecatorul era dator sa astepte pana la amiaza dupa care daca una dintre parti nu se prezenta el trebuia sa dea castig de cauza celui prezent potrivit dispozitiilor aceleiasi legi „Post meridiem praesenti litem addicito” – „Dupa-amieaza procesul este castig de cel prezent”.

Judecatorii erau persoane particulare alese de popor si confirmate de magistrat. Desi judecatorii nu erau de profesie, nu orice putea fi judecator caci initial au putut fi judecatori numai senatorii ulterior admitandu-se ca judecatori puteau fi si cavalerii, in acest caz cu conditia indeplinirii unui minim de avere. Cel mai important judecator roman era iudex unus (judecatorul unic) care judeca acele procese in care se disputa existenta sau inexistenta unui drept si care se solutiona printr-o sentinta de condamnare sau de absolvire a paratului. Existau insa situatii in care partile nu-si disputau existenta ci doar intinderea cum ar fi cazul proceselor de iesire din indiviziune (De partaj) procese in care judecatorul se numea arbiter. In afara acestor judecatori existau si instante colegiale la romani si anume tribunalele care erau de doua feluri:

- tribunale nepermanente – erau formate dintr-un numar impar de judecatori numiti recuperatores si care judecau procesele dintre cetateni si peregrini precum si abuzurile comise de guvernatorii provinciali

- tribunale permanente – erau la randul lor de doua feluri ( Decemviri litibus iudicandis = cei 10 barbati care sa judece procesele si Centumviri litibus iudicandis = cei 100 de barbati care sa judece procesele)

Tribunalul decemvirilor solutiona procesele referitoare la libertate iar tribunalul centumvirilor solutiona procesele referitoare la mostenire. Pentru ca tribunalul centumvirilro avea un numar mare de membri nu judecat in plen ci pe sectiuni numite haste. Cei 100 de barbati erau 105 pt ca Roma avea 35 de cartiere si fiecare cartier avea cate 3 judecatori in aceasta structura.

Legisanctiunile de judecata- sacramentum ( in rem – utilizat pt valorificarea dreptului de proprietate si in personam

– pentru valorificarea drepturilor de creanta)

- iudicis arbitrive postulatio- condictio

Sacramentum in rem reprezenta forma originara a actiunii de revendicare si avea un caracter primitiv. Informatii despre aceasta au fost transmise de catre Gaius atunci cand descrie un proces solutionat prin aceasta legisanctiune care avea ca obiect un sclav asupra caruia doua persoana isi disputau dreptul de prorpietate. In acest caz nu se folosesc termenii de reclamnt si parat pentru ca ambele parti reclama dreptul de proprietate. Dupa prezentarea in fata magistratului, in faza 1 a procesului, cel care avusese initiativa procesului rostea urmatoarea formula solemna; „Hunc ego hominem ex iure quiritium meum esse aio, secundum suam causa. Sicut dixi ecce tibi vindictam imposui” = Afirm ca acest sclav este al meu potrivit dreptului quiritar si conform cu conditia sa juridica. Dupa cum am spus iata pun nuiaua pe tine.

Nuiaua avea un rol simbolic fiind socotita o expresie a puterii dupa cum la acea vreme insasi proprietatea era socotita o emanatie a puterii individuale ceea ce inseamna ca in timpul rostirii formulei solemne, cel care avusese initiativa atingea cu nuiaua pe sclav. Fata de aceasta formula, adversarul rostea si el o formula identica dupa care intre parti avea loc prin gesturi rituale un simulacru de incaierare, de lupta care era menit sa simbolizeze perioada din epoca prestatala cand litigiile dintre oameni erau solutionate conform obiceiului nejuridic.La un moment dat, magistratul intervenea cu formula „Mitite ambo hominem” = Lasati amandoi sclavul, interventia menita a simboliza interventia statului in opera de instituire a justitiei dupa care cel care avusese initiativa procesului il intreba pe adversar: „Iti cer sa-mi spui in ce scop ai revendicat” la care adversarul raspundea „Mi-am exercitat dreptul meu dupa cum am pus nuiaua” cel care avusese initiativa replica „Pentru ca ai revendicat pe nedrept te provoc la un sacramentum”, adversaul: „Et ego te” = si eu te provoc pe tine.

In latina sacramentum are 2 sensuri: de juramant dar si acela de familie, acest ultima sens fiind important caci partile faceau un pariu care era de 50 sau de 500 asi dupa cum valorea obiectului era mai mica sau mai mare de 1000 asi. La origine acest pariu era depus in templu dupa care ea putand fi numai promisa de catre parti, promisiunea trebuind sa fie intarita cu garanti (vindex). Dupa aceasta se trecea la atribuirea provizorie a bunului litigios, bunul fiind incredintat aceleia dintre parti care aducea garanti numiti praedes litis et vindiciarum care promiteau ca in cazul in care acea parte va pierde procesul o vor determina sa inmaneze bunul.Apoi procesul trecea in faza a 2-a care dupa ce cantarea probele pronunta sentinta, sentinta care era insa pronuntata in mod indirect caci judecatorul nu arata cine a castigat procesul ci arata care dintre cele doua sacramenta era iustum (depus in mod just). Cel care depusese in mod just, isi recupera suma reprezentand pariul si intra si in posesia sclavului.Sacramentum in personam era folosita pt valorificarea drepturilor personale ce aveau ca obiect fie o suma de bani, fie un lucru. Nu ni s-au transmis informatii directe dar exista indici ca si in acest caz avea loc o dezbatere contradictorie intre parti urmata de provocare dupa care procesul trecea la faza a 2-a care se incheia printr-o sentinta pronuntata tot in mod indirect.

Legisanctiunile de executare erau necesare deoarece judecatorul fiind o persoana particulara el nu putea pronunta o sentinta executorie prin ea insasi motiv pt care in scopul executarii trebuia sa se recurga la o legisanctiune iar cele doua legisanctiuni de executare erau Manus iniectio si Pignoris capio ( luarea de gaj). Manus iniectio era folosita pentru executarea unei sentinte asupra unei sume de bani. Daca dupa pronuntarea sentintei te condamna si timp de 30 zile fostul parat devenit debitor nu

platea fostul reclamant devenit creditor il chema pe debitor in fata magistratului caruia ii infatisa situatia. Dadea curs initiativei acestuia de a i se incredinta persoan debitorului prin pronuntarea cuvantului addico. Este o forma de executare asupra persoanei si nu asupra bunurilro sale. Drept urmare, creditorul il ducea pe debitor in inchisoarea sa persoanal numita carcer privatum unde il tinea vreme de 60 de zile in anumite conditii prevazute de legea celor 12 table dupa care daca datoria tot nu era platita il putea vinde pe debitor ca sclav dar nu la Roma caci cetateanul roman nu putea fi sclav in propria cetate, ci trans Tiberum, dincolo de Tibru. Totusi, existau trei posibilitati prin care debitorul putea evita aceasta situatie:- creditorul era obligat ca in timpul celor 60 de zile sa-l scoata pe debitor la trei targuri succesive in public sperand ca astfel il va vedea cineva si ii va plati datoria. O a doua posibilitate o reprezenta interventia unui vindex care afirma ca debitorul fusese condamndat pe nedrept, caz in care se declansa un nou proces intre vindex si creditor si care daca era pierdut de vindex se solda cu condamnarea sa la dublul pedepsei el luand locul in lanturi al fostului debitor, iar a treia posibilitate era aceea ca daca debitorul era constient de insolvabilitatea sa sa incheie o conventie in temeiul careia sa lucreze o perioada determinata in calitate de addictus. Potrivit legii celor 12 table, daca persoana era reclamata de mai multi creditori, iar debitorul nu era vandabil debitorul putea fi ucis iar corpul sa impartit intre creditori neexistand insa indicii, fiind relevanta pentru gravitatea conscintelor pe care debitorii trebuiau sa le constientizeze atunci cand fiind insolvabili isi asumau rate.

Curs 8

Pignoris capio (luarea de gaj) era mai mult o forma de justitie privata decat o veritabila legisanctiune. Aceasta afirmatie a lui Papinian se bazeaza pe faptul ca aceasta legisanctiune avea un caracter extrajudiciar. Nu presupunea prezenta magistratului, nu presupunea nici macar prezenta debitorului. Sfera de aplicare a acestei legisanctiuni era relativ restransa la doar 4 cazuri determinate, toate avand ca element comun interesul public. In toate aceste cazuri creditorul cu pronuntarea unor termeni solemni si in prezenta unor martori lua un bun din patrimoniul debitorului sau, bun pe care nu-l putea nici instraina in contul creantei, nici folosi, dar pe care il putea distruge daca debitorul nu platea ceea ce inseamna ca pignoris capio era tot o procedura de executare asupra persoanei si nu asupra bunurilor sale deoarece perspectiva distrugerii unui bun de regula de o valoarea superioara datoriei il constrangea pe debitor sa achite datoria propriu-zisa.

Procedura formulara.

A aparut in conditiile dezvoltarii economiei de schimb si a fost introdusa prin legea aebutia data in a 2-a jumatate a sec II i en. A fost introdusa fara a fi abrogata procedural. Formal, cele doua proceduri se aplicau in paralel. Gaius spunea ca procedura formulara a aparut pentru ca legisanctiunile devenisera odioase romanilor prin caracterul lor greoi si formalist. In conditiile dezvoltarii economiei de schimb la Roma solutionarea litigiilor reclama o celeritate care sa fie in acord cu tipul operatiunilor comerciale, dar procedura legisanctiunilor nu putea oferi o asemenea rapiditate. O vreme cele doua proceduri s-au aplicat in paralel dar in fapt procedura legisanctiunilor nu se aplica. Nimeni nu mai recurgea la ea motiv pentru care imparatul August a luat act ca aceasta a cazut in desuetudine si a dat Legile Iuliae iudiciarae prin care a abrogat expres procedura legisanctiunilor. Elementul central al procedurii legisanctiunilor este formula care poate fi definita ca fiind un mic program de judecata redactat de pretori cu concursul partilor litigante si prin care pretorul ii transmitea instructiuni judecatorului despre modul in care trebuie sa procedeze pentru solutionarea litigiului. Numarul formulelor era relativ mare pentru ca la romani pentru fiecare drept subiectiv exista o actiune distincta, iar

fiecarei actiuni ii corespunde un anumit tip de formula sau altfel spus, existau tot atatea formule cate drepturi subiective existau. Cu ocazia organizarii instantei de judecata pretorul cauta si gasea tipul de formula adecvat dreptului subiectiv al reclamantului si il completa cu datele spetei. Existau si situatii in care o persoana formula pretentii care nu erau consacrate ca drept subiectiv dar care pretorului i se pareau justificate prin prisma principiului echitatii. In acest caz pretorul redacta o formula noua „in factum” in care arata care au fost imprejurarile care l-au determinat sa considere ca pretentiile reclamantului merita deduse in justitie. In acest fel prin acordarea unei formule pretorul consacra un nou drept subiectiv. Desigur ca pretorul putea sa si refuze acordarea unei formule caz in care aceste pretentii ramaneau in stadiul de simple pretentii neputand fi valorificate in justitie. Structura formulelor a fost descrisa de Gaius care arata ca formula cuprinde atat parti principale cat si parti accesorii. Orice formula incepea cu numirea judecatorului. Ex: Octavian sa fie judecator. Partile principale ale formulei erau in numar de 4: intentio, demonstratio, adiudicatio, condemnatio iar partile accesorii: praescriptiones si exceptiones.

Intentio cuprindea afirmarea pretentiilor reclamantului (obiectul procesului) si putea fi de 2 feluri:

- intentio certa (pretentiile reclamantului erau precis determinate)- intentio incerta (pretentiile erau nedeterminate, ele trebuind sa fie stabilite de judecator

printr-o „litis aestimatio” = evaluare)

Demonstratio cuprinde actul/faptul juridic ce reprezinta cauza juridica sau temeiul juridic al pretentiilor reclamantului. Reprezinta actul/faptul din care izvorasc aceste pretentii. Ex: in cazul actiunii empti care sanctiona vanzarea cauza juridica a pretentiilor reclamantului era chiar contractul de vanzare.

Adiudicatio reprezinta o parte ce este prezenta nu numai in formula actiunilor de iesire din diviziune (partaj) ci cuprinde imputernicirea pe care pretorul o da judecatorului pentru a atribui partilor litigante o cota din dreptul de proprietate asupra bunului stapanit in comun.

Condemnatio reprezinta imputernicirea pe care pretorul o da judecatorului de a pronunta o sentinta de condamnare sau de absolvire a paratului. Aceasta investire era necesara ca si in cazul lui adiudicatio pentru ca judecatorul era o simpla persoana particulara.Din randul partilor principale intentio trebuia sa figureze in mod necesar.Partile accesoriale se numesc astfel pentru ca nu figureaza in mod necesar intr-o formula ci doar sunt inserate in formula de pretor doar la cererea partilor.Praescriptiones reprezentau precizari pe care pretorul le introducea in formula in fruntea corpului imediat dupa numirea de judecator pentur a venit in sprijinul uneia dintre parti. In functie de aceasta praescriptiones putea fi de 2 feluri:

- praescriptiones pro actore (in favoarea reclamantului)- praescriptiones pro reo (in favoarea paratului)

Un ex de praescriptio pro actore: cand reclamantul este creditor al unei rente viagere (creditor al unei sume de bani platibile periodic in rate lunare pe durata vietii creditorului). Daca debitorul nu platea o rata creditorul il putea chema in judecata dar el trebuia sa precizeze printr-o praescriptio ca el deduce in justitie doar dreptul asupra ratei neplatite. Daca n-ar fi fost facuta aceasta interpretare s-ar fi interpretat ca el cere intregul drept de creanta. (asupra tuturor ratelor ceea ce aducea riscul ca in cazul neplatirii unei alte rate el sa nu mai aiba un mijloc de constrangere impotriva debitorului pentru ca la romani pentru un singur drept exista

o singura actiune si s-ar fi considerat in privinta acelei precizari ca reclamantul si-a epuizat dreptul la actiune cu prilejul actiunii precedente).

Exceptiones reprezinta mijloace de aparare prin care paratul si numai paratul nu nega pretentiile reclamantului dar invoca anumite imprejurari de natura a paraliza aceste pretentii. Ex: paratul nu nega ca a luat imprumut 1000 asi de la reclamant dar afirma ca ulterior acordarii imprumutului reclamantul l-a iertat de datorie. Exceptiunile nu puteau fi invocate direct in fata judecatorului ci trebuiau mai intai inserate in formula la cererea paratului de catre pretor pt ca altfel judecatorul nu le putea lua in considerare. In procedura formulara, altfel decat in dreptul modern exceptiunile aveau un caracter absolutoriu. Asta insemna ca daca exceptiunea era... judecatorul trebuia sa pronunte o sentinta de absolvire a paratului.

Exceptiunea nu avea un caracter minutoriu (nu il putea condamnda judecatorul la mai putin decat ceruse reclamantul pentru ca el era sclavul formulei fiind obligat sa respecte instructiunile primite prin formule or prin formula el fusese investit de pretor pentru solutionarea sumei de 1000 asi.

Exceptiunile au pus capat principiului unitatii de chestiune care dominase pana atunci procesul civil, principiu in virtutea caruia judecatorul nu putea lua in considerare decat afirmatiile reclamantului nu si eventualele contrapretentii ale paratului.

Desfasurarea procesului:

Faza in iure:

Inovatii in materia:- citarii- activitatii partilor- activitatii pretorului

In materia citarii. Procedeele de citare raman aceleasi cu cele din procedura anterioara dar tinde sa se generalizeze patrimoniul extrajudiciar. Tot astfel daca paratul se ascundea sa nu fie citat reclamantul putea cere o trimitere in posesiunea sau in detentiunea bunurilor paratului. Reclamantul poate chiar vinde unele bunuri ale paratului daca acesta nu se prezinta la proces.

Activitatea partilor: o deosebire fundamentala este aceea ca acum partile vorbesc in fata pretorului cu limbajul comun fara a mai folosi simboluri solemne, formule si gesturi rituale iar paratul putea sa adopte aceleasi 3 posibilitati.

Pentru cei care aveau in litigiu o suma de bani litigiul putea fi rezolvat prin recurgerea la un juramant aceasta procedura fiind numita iusiurandum necessarium. Reclamantul arata care sunt pretentiile sale iar daca paratul avea o atitudine negativa ii putea cere acestuia sa jure ca nu datoreaza. Daca paratul refuza el era considerat ca si condamnat dar paratul ii putea intoarce juramantul reclamantului si ii putea cere reclamantului sa jure ca are drept de creanta, dar daca reclamantul a cedat si jura, paratul era iarasi asimilat celui condamnat. Dupa incheierea dezbaterilor pretorul ii acorda sau nu reclamantului actiunea acordarea actiunii echivaland cu retractarea formulei. Trebuie spus ca actiuna in procedura formulara semnifica cererea reclamantului de a i se lua in calcul pretentiile. Ultimul act al fazei in iure purta acelasi nume: litis contestatio numai ca sensul difera = remiterea unei copii de catre reclamant paratului / dictarea formulei de catre reclamant paratului. Litis contestatio era important

intrucat valorificarea efectelor li litis contestatio in procedura formulara a reprezentat mecanismul celor mai importante reforme savarsite de romani in materia obligatiilor. Efectele lui litis contestatio in procedura formulara erau in numar de 3:

- efectul extinctiv- efectul creator- efectul fixator

In virtutea efectului extinctiv, dupa ce avea lor litis contestatio dreptul dedus de reclamannt in justitie, fie el drept real, fie el drept de creanta se stingea, iar in virtutea efectului creator, in loc dreptului initial care se stingea se nastea un nou drept care invariabil era un drept de creanta asupra unei sume de bani. Este vorba despre aceeasi suma de bani la care judecatorul il condamna pe parat pentru ca in procedura formulara sentintele de condamnare aveau un caracter exclusiv cutumiar in sensul ca paratul era condamnat la plata unei sume de bani indiferent de pretentiile initiale ale reclamantului. Aceasta inseamna mai departe ca intre dreptul initial si dreptul nou creat existau deosebiri in functie de natura juridica, de obiectul si de cauza juridica a dreptului initial.

3 ipoteze posibile:

- Dreptul initial = drept real. Acest drept initial se transforma in drept real ceea ce inseamna ca noul drept va diferi de cel initial sub toate cele 3 aspecte. Sub aspectul naturii juridice pentru ca dreptul initial era un drept real, dreptul nou creat e unul de creanta. Dreptul initial purta asupra unui lucru, pe cand dreptul nou creat purta asupra unei sume de bani. Sub aspectul cauzei juridice avea ca izvor ..... izvorul dreptului nou creat era litis contestatio

- Dreptul initial = drept de creanta ce purta asupra unui lucru. In acest caz diferenta dintre dreptul initial si cel nou creat vizeaza doar obiectul si cauza juridica.

- Dreptul initial = drept de creanta asupra unei sume de bani. Singurul elemnt distinctiv il reprez cauza juridica.

Invariabil, ceea ce se schimba este cauza juridica a dreptului initial.Efectul fixator si privea faptul ca in mom litis contestatio se fixeaza elemente reale si persoanale ale procesului. Elementele reale privesc pretentiile reclamantului in fata pretorului ceea ce inseamna ca in fata judecatorului reclamantul nu putea pretinde altceva decat ce ceruse in fata pretorului iar elementele persoanle privesc identitatea partilor si a judecatorului. Daca una dintre parti deceda mostenitorii nu puteau continua procesul ci trebuiau sa formuleze o noua formula in locul celui decedat. Judecatorul putea muri sau sa devina incapabil, caz in care partile trebuiau sa aleaga un nou judecator. O institutie nou aparuta este aceea a reprezentarii in justitie. Reprez in justite poate fi definita drept sist juridic in virtutea caruia o pers numita reprezentant participa la proces in numele alte pers numita reprezentat. Mult timp romanii s-au opus reprezentarii in justitie, la aceasta opunandu-se un principiu potrivit caruia „Nemo alieno nomine lege agere potest” (Nimeni nu putea intenta in numele altuia o actiune a legii). Conditiile economice de la sf republicii i-au determinat pe romani sa caute mecanisme de reprezentare in justitie. Sub aspectul efectelor sale reprez in justitie putea fi de 2 feluri:

- perfecta- imperfecta

Ea era perfecta atunci cand efectele sentintei se produceau direct asupra celui reprezentat ca si cum acesta ar fi participat personal la proces. Era imperfecta atunci cand aceste efecte se

producea asupra reprezentantului urmand ca prin acte ulterioare si distincte reprezentantul sa transfere celui reprezentat drepturile sau datoriile izvorate din acea sentinta. Initial romanii au admis numai reprezentarea imperfecta pe care au realizat-o pe cale procedurala prin intermediul unei formule cu transpozitiune (formula in care intentio figura numele reprezentatului si in condemnatio numele reprezetantului pentru ca el erea titularul dreptului dedus in justitie). La origine reprezentantul putea utiliza numai formule solemne si numai in prezenta adversarului in acest sens fiind mentionat cel mai vechi reprezentant din justitie numit cognitor care era numit in prezenta adversarului, pretorul confirmandu-l prin formula „tibi congnitorem do” dupa care a aparut si procurator care putea fi desemnat fara formule solemne si chiar in absenta adversarului. Romanii au admis si reprezentarea perfecta in sensul ca de pilda in cazul reprezentarii prin cognitor actiunea prin care se obtinea executarea sentintei se dadea direct celui reprezentat desi el fusese reprezentat in proces prin cognitor.

In ce privestea a doua faza a procesului – in iudicio nu sunt modificari semnificative fata de faza de in iudicio din procedura legisanct cu exceptia atenuarii regulii „post meridiem prasenti litem addicito”. In aceasta procedura se admit unele cazuri de amanare a proceselor pt motiv justificat. O alta modificare se refera la faptul ca in procedura formulara nu numai senatorii puteau fi judecatori ci si cavalerii cu conditia sa aiba un minim de avere (400 000 sesteti). O alta noutate o reprez faptul ca judecatorul daca nu reusea sa-si formeze o parere clara asupra procesului putea sa renunte sa pronunte o sentinta savarsind ceea ce azi se numeste denegare de dreptate.

Actiunile in procedura formulara

Dif fata de dreptul modern.

Daca in procedura legisanctiunilor actiunile erau limitate in procedura formulara romanii au cautat sa dea prin intermediul carora sa poate fi valorificate toate pretentiile legitime.

Sensul notiunii de actiune:

Actiunile nu s-au numit initial actio ci au purtat alte nume:- vindicatio- petitio - iudicium- actio

Actio apare mai tarziu in dreptul postclasic. Cea mai importanta clasificare este aceea a actiunilor reale si a actiunilor personale. Actiunile reale sanctionau drepturile reale deci erau utilizate pt valorificarea drepturilor care prin excelenta aveau ca obiect lucruri pe cand actiunile in personam erau folosite pt valorificarea drepturilor personale sau de creanta. Pentru ca drepturile reale si cele de creanta difera prin natura lor si formulele celor doua actiuni difereau. Trebuie precizat ca dreptul real (ex dr de propr) izvoraset din raportul stabilit intre titularul dreptului si toate celelalte subiecte de drept (toti ceilalti membri ai societatii). Acestora din urma le revenea obligatia de a nu face nimic de natura a aduce atingere dreptului titularului de aceea se spune ca drepturile reale sunt opozabile erga omnes „fata de toti”. Pentur acest motiv in intentio a formulei actiunii reale era trecut doar numele reclamantului pentru ca paratul poate fi oricine atingea atingere dreptului real al acestuia. Drepturile pers sau de creanta izvorasc din raportul juridic stabilit intre 2 pers determinate adica debitor, creditor ceea ce inseamna ca in intentio al formulei actiunii personale formulau ambele nume.

O alta clasificare este aceea a actiunilor civile si honorarii (pretoriene). Clasificarea are drept criteriu originea actiunii. Actiunile civile isi au originle in dreptul civil fiind elaborate dupa modelul legisanctiunilor. Ex: sacramentum in rem = modelul actiunii de revendicare. Actiunile pretoriene erau creatii originale are pretorilor. Aceste actiuni honorarii erau de 3 feluri:- in factum- ficticii- actiuni cu formula cu transpozitiune.

Actiunile ficticii. Pretorul utiliza un anumit tip de formule create pt o anumita speta in scopul solutionarii unei spete diferite si in acest scop el introducea in formula o fictiune in virtutea careia el considera un fapt existent drept inexistent sau invers.

Curs 9

Prin actiunile cu transpozitiune s-a realizat reprezentarea in justitie. S-a realizat si dezideratul sporirii capicitatii fiului de familie. Filius familiae nu avea capacitate de exercitiu si intocmai ca si sclavii nu putea incheia acte juridice. Pentru a valorifica aptitudinile fiilor de familie, romanii au cautat un sistem indirect pentru a-i facilita fiului de familie incheierea de acte. Intr-o prima faza ei au apelat la o fictiune si au socotit cu filius familiae poate incheia acte juridice imprumutand personalitatea lui pater familius. El nu putea incheia decat acele acte prin care facea mai buna situatia lui pater adica acele acte prin care il facea proprietar sau creditor. Acest sistem a putut functiona doar atata timp cat nu aparusera contractele bilaterale. Cand au aparut contractele bilaterale (cand ambele parti aveau calitatea de debitor si creditor) sistemul nu putea functiona pentru ca filius nu putea face mai buna situatia lui pater fara a o face si mai rea, motiv pentru care romanii sub influenta actiunii pretorilor au recurs la un nou sistem prin care au admis ca filius se poate obliga in nume propriu in doar 5 cazuri determinate obligandu-l in acelasi timp si cu caracter alaturat pe pater familias ceea ce inseamna ca in fapt cealalta parte contractanta avea doi debitori: pe de-o parte pe filius impotriva caruia avea o actiune directa dar la care nu recurgea niciodata pentru ca filius neavand capacitate, nu avea nici patrimoniu deci era insolvabil si pe de alta parte il avea ca debitor pe pater familiae impotriva caruia avea o actiune cu caracter alaturat, adica o actiune care avea o formula cu transpozitiune in care in intentio era trecut numele fiului, iar in condemnatio era trecut numele lui pater pentru ca el era chemat in justitie. O alta clasificare a actiunilor era aceea a actiunilor direct si a actiunilor utile. Actiunile directe au fost create pentru un anumit tip de proces iar cele utile erau cele care fusesera extinse de la cazul pentru care fusesera create la alte cazuri similare lucru realizat prin inserarea unei fictiuni in formula lor ceea ce inseamna ca practic orice actiune directa poate deveni utila prin introducerea unei fictiuni in formula. O alta clasificare a actiunilor era aceea in actiuni populare si actiuni private. Actiunile populare erau cele care santionau interese generale si in consecinta ele puteau fi intentate de oricine de ex: actio de effusis et dejectis. (Actiune cu privire la lucrurile varsate sau aruncate) care se introducea impotriva celor care aruncau sau varsau lucruri in strada. Actiunile private sanctionau interese particulare, individuale si puteau fi intendate prin urmare numai de titularul dreptului subiectiv.

O alta clasificare a actiunilor: actiuni penale si actiuni persecutorii (reipersecutorii). Prin efectul actiunilor penale se obtinea condamnarea paratului la plata unei amenzi (poena) pe cand in baza actiunilor persecutorii paratul era condamnat sa-si execute obligatia sau sa repare paguba cauzata. O alta clasificare: drept strict ( stricti iuris) si actiuni de buna credinta (bona

fides) clasificare ce are drept criteriu rolul jucat de judecator in interpretarea actului juridic generator de obligatii. In actiunile de drept strict judecatorul proceda la o interpretare ad-literam a actului juridic din care recurgeau pretentiile reclamantului si deci el nu tinea cont de vointa interna de vointa reala a partilor atunci cand incheiasera actul pe cand in actiunile de buna credinta, judecatorul interpreta actul general din prisma procesului echitatii pe care il interpreta deci cu buna credinta cautand sa determina dincolo de litera care a r fi vointa comuna a partilor atunci cand l-au incheiat demers ce se dovedea deseori a fi unul util de vreme ce frecvent, unii oameni din nestiinta sau din graba nu exprimau in contract intocmai vointa lor reala. Pentru a se putea insa recurge la o asemenea actiune era necesar ca pretorul sa introduca in formula expresia „Ex bona fide” (potrivit cu buna credinta) iar o alta categorie de actiuni erau actiunile arbitrare. Aceste actiuni au fost create pentru a se atenua prin inconvenientele ce recurgeau din caractetrul exclusiv pecunniar al sentintei de condamnare.Acest lucru a fost necesar pentru ca deseori reclamantul nu era satisfacut prin echivalentul valoric al bunului pretins mai ales daca era vreun lucru cu valorea ridicata de utilizare sau cu valoare sentimentala. In acest scop, in cadrul acestui tip de actiuni, judecatorul juca un dublu rol si anume: unul de arbitru si unul de judecator propriu-zis. Mai intai, in calitate de arbitru, dupa ce constata temeinicia pretentiilor reclamantului judecatorul ii ordona paratului sa satisfaca pretentiile reclamantului. Paratul nu era insa obligat sa urmeze ordinul dat de arbitru daca se conforma, procesul se incheia, daca insa el refuza arbitrul se transforma in judecator propriu-zis si il condamna pe parat la plata unei despagubiri, despagubire ce era insa stabilita de reclamant. Desi reclamantul stabilea despagubirea sub prestarea de juramant, el invariabil supraevalua cu mult echivalentul valoric al pretentiei sale motiv pentru care prefera sa execute ordinul dat de arbitru si sa satisfaca deci in natura pretentiile reclamantului. La incheierea dezbaterilor judecatorul pronunta sentinta. Sentinta de condamnare producea doua efecte: forta executorie si forta judecatoreasca.

Forta executorie a sentintei de condamnare: In procedura formulara executarea putea purta si asupra persoanei dar ea putea purta si asupra bunurilor debitorului insolvabil. In aceasta procedura executarea se realiza prin intermediul lui actio iudicati pe care reclamantul o invoca impotriva paratului pentru a-l constrange sa execute hotararea de condamnare si in acest scop il chema pe debitor la magistrat caruia ii arata faptul neplatii. Daca debitorul recunostea ca nu a platit pretorul elibera un decret de executare si procedura se incheia. Prin acest decret magistratul ordona fie trimiterea debitorului in inchisoarea personala a creditorului daca acest din urma solicitase executarea asupra persoanei debitorului fie ordona trimitearea creditorului in detensiunea bunurilor debitorului in cazul in care creditorul sugerase o executare asupra bunurilor. Era insa posibil ca debitorul sa nu recunoasca sau sa afirme ca ar fi platit caz in care intre aceleasi parti se nastea un nou proces care in caz de pierdere conducea la obligarea debitorului la dublu sumei datorate. Executarea asupra bunurilor debitorului in procedura formulara se realiza prin doua procedee: venditio bonorum sau prin distractio bonorum. Venditio bonorum desemna vanzarea in bloc a bunurilor debitorului insolvabil si avea doua etape: in prima faza numita misio in posesione creditorii cereau magistratului o trimitere in detensiunea bunurilor debitorului pentru a supraveghea astfel ca acesta sa nu-si creeze sau sa nu-si sporeasca artificial starea de insolvabilitate de pilda ca el sa nu-si doneze bunurile pentru a le scapa de urmarire. Daca erau mai multi creditori, unul era desemnat in calitate de curator bonorum (administrator al bunurilor debitorului insolvabil). DACA dupa 30 zile de la aceasta perioada debitorul nu platea se trecea la venditio bonorum propriu-zisa, faza in care se alegea un reprez al creditorului desemnat magister bonorum de stapan al bunurilor debitorului care vindea toate bunurile debitorului laolalta catre cel care oferea pretul cel mai mare in cadrul unei licitatii asadar. Adjudecatarul se numea emptor bonorum (cumparatorul bunurilor) si spre deosebire de alte cazuri de lictatie in acest caz el nu platea efectiv pretul cu care

licitase ci doar in promitea. El facea acest lucru deoarece el demara un nou sir de procese cu fiecare creditor in parte in scopul verificarii creantelor creditorului deoarece emptor bonorum sustinea ca debitorul fusese condamnat pe nedrept ca el datora in realitate mai putin si ca de fapt el nu a stiut sa se apere. De regula emptor bonorum era un om de afaceri care avea cunostinte juridice facand asadar din acest demers o oportunitate de afaceri. Dupa incheierea sirului de procese cu creditorul se putea constata ca debitorul insolvabil a datorat mai putin intradevar decat suma pentru care fusese condamnat caz in care emptor bonorum platea aceasta suma deci mai putin decat promisese la licitatie. In urma acelorasi procese se putea constata ca dimpotriva, in realitate debitorul datora mai mult decat suma mentionata in sentinta initiala, caz in care emptor bonorum platea numai suma promisa la licitatie, deci mai putin decat suma creantelor gasita ceea ce insemna ca in fapt emptor bonorum nu-si asuma niciun risc. Aceasta procedura de executare insa avea numeroase dezavantaje pentru debitorul insolvabil: in primul rand erau vandute toate bunurile sale chiar daca valoarea datoriei era inferioara valorii acestor bunuri iar pe de alta parte aceasta atragea infamia asupra creditorului. Infamia producea efecte nu numai asupra sa dar si asupra succesorilor sai motiv pentru care romanii au recurs la o noua forma de executare (distractio bonorum) care era mai evoluata si care evita mentionarea dezavantajelor in sensul ca acum bunurile debitorului erau vandute cu bucata, unul cate unul pana la acoperirea valorii creantei si in plus acest procedeu de executare nu mai atragea infamia pe capul lui. In ce priveste celalalt efect al sentintei era forta juridica care desemneaza autoritatea de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat semnifica faptul ca acelasi proces intre aceleasi parti avand acelasi obiect si aceeasi cauza juridica nu poate fi judecat de doua ori in fond. Romanii nu au cunoscut din capul locului acest lucru ceea ce a avut efecte negative asupra climatului de stabilitate juridica. Pentru a pune capat acestei situatii romanii au elaborat principiul „bis de eadem re ne sit actio” (sa nu se acorde doua actiuni ale legii pentru valorificarea acelorasi pretentii). Acest principiu asigura o autoritate de lucru judecat dar numai cu reclamantul caci paratul putea redeschide procesul. Mia tarziu in procedura formulara autoritatea de lucru judecat a fost asigurata prin efectul extinctiv al lui litis contestatio. Si de aceasta data ceea ce se respingea era doar dreptul reclamantului ceea ce inseamna ca autoritatea de lucru judecat functiona tot in raport cu reclamantul nu si cu paratul care putea redeschide procesul motiv pentru care a intervenit jurisprudenta care a introdus un principiu nou (res iudicata pro veritate accipitur) = lucrul judecat se considera a fi adevarat. Acest principiu era opozabil atat reclamantului cat si paratulu deoarece el a fost santionat pe calea unei exceptii, „exceptio rei iudicatae” – exceptia lucrului judecat care putea fi invocata de oricare dintre parti ori de cate ori cealalta parte incerca sa redeschida un proces deja terminat.

Procedura extraordinara a carei denumire vine de la extra ordinem care a fost generalizata in epoca post clasica desi aparuse din epoca clasica si se caracterizeaza prin disparitia divizarii procesului in 2 faze procesul desfasurandu-se de acum in fata unei singure persoana care are dubla calitate si de magistrat si de judecator ceea ce inseamna ca din acealasi moment apare judecatorul de profesie, adica judecatorul investit cu o autoritate publica. Odata cu disparitia procesului in 2 faze dispare si formula. Citarea in proces dobandeste un caracter oficial sau semi-oficial realizandu-se prin 2 procedee, prin litis denuntiatio sau prin libel. Litis denuntiatio reprez procedeul oficial de citare in care paratul era citat de organele specializate ale statului care isi fac aparitia in aceasta perioada pe cand libel era un procedeu semi-oficial la care se recurgea atunci cand reclamantul se adresa magistratului pentru a se autoriza pe el sa-l citeze pe parat. In aceasta procedura partile se vor prezenta fie personal fie prin reprezentant la proces. Se contureaza si o ierarhie a probelor caci inscrisurile tind sa dobandeasca o valoarea probatorie superioara probelor orale. Exceptiunile isi schimba caracterul caci ele absolutorii odinioara devin minutorii ceea ce inseamna ca magistratul il

poate condamna pe parat la mai putin decat solicitase reclamantul. Ta manumilitaretorie a sentintelor este exercitata manumilitare. Se generalizeaz condamnarea ad ipsam rem – in natura.

Persoanele

Notiunea de persoana in dreptul modern desemneaz participantii la raporturile juridice – subiectele raporturilor juridice caci la viata juridica a unei societati, oamenii participa individual ca persoane fizice fie organizate in colective in calitate de persoane juridice distinctie pe care au cunoscut-o si romanii. Termenul de persoana are o etimologie ciudata, termenul vine din latinescul per sonare = pentru a rasuna si se explica prin faptul ca in Antichitate spectacolele de teatru se dadeau in incinte mari, deschise iar pentru a putea fi auziti actorii purtau pe fata o masca speciala menita a le amplifica vocea si care se numea per sonare. Prin analogie, romanii au socotit ca cei care participa la viata juridica joaca teatru la randul lor. Exista insa deosebiri intre notiunea de persoana in drept modern si aceea de persoana in drept roman. In dreptul roman nu toti oamenii erau socotiti persoane caci sclavii erau socotiti lucruri. In dreptul roman puteau participa la viata juridica doar cei care aveau personalitate numita caput si nici conditia juridica a oamenilor liberi nu era una unitara. Nu toti oamenii liberi avea caput caci statutul juridic la romani diferea de varii criterii cum ar fi originea etnica, categoria sociala din care faceau parte sau chiar atitudinea fata de statul roman. Romanii desemnau prin caput capacitatea de a avea drepturi si obligatii si pentru ca cineva sa aiba un caput complet trebuia sa indeplineasca 3 conditii cumulative: sa aiba status libertatis – calitate de om liber, status civitatis – calitate de cetatean roman si status familiae – calitatea de sef al unei familii civile romane sau pe aceea de membru al unei asemenea familii ceea ce inseamna ca doar cetatenii romani care erau si pater familias avea caput complet. Romanii au cunoscut si distinctia intre capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu adica dintre capacitatea de fapt si capacitatea de drept dar nu au utilizat o terminologie specifica in acest sens. La noi capacitatea de folosinta esste definita prin art 34 si art 37 din Noul Cod Civil.

In conceptie romana inceputul personalitatii se producea la momentul nasterii persoanei. In mod exceptional personalitatea incepea si anterior acestui moment potrivit unei exceptii dedusa in baza unui text al lui Paul potrivit caruia, „infans conceptur pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur” (Copilul conceput este considerat a fi nascut ori de cate ori este vorba de interesele sale). Potrivit acestui principiu, daca tatal unui copil conceput dar nenascut moare inaintea nasterii acestuia, dupa nastere copilul va dobandi acces la mostenirea tatalui sau predecedat alaturi de fratii sai deja nascuti principiu insusit si de codurile moderne inclusiv de codul civil roman (art 35 si art 36, art 412).Incetarea personalitatii se produce la moartea persoanei dar si de la aceasta regula exista o exceptie exprimata tot printr-un principiu dedus dintr-un text al lui Ulpian: „hereditas jacens sustinet personam defuncti” (Ereditatea jacenta prelungeste personalitatea defunctului). Ereditatea jacenta este mostenirea deschisa dar neacceptata inca. La romani se punea in mod frecvent intrebarea cine este titularul patrimoniului succesoral in intervalul intre moartea unei persoane si acceptarea mostenirii sale riscurile fiind semnificative deoarece in conceptie romana nu exista bun fara titular. Un bun care nu avea titular numit „Res nullius” intra in stapanirea primului care-l lua in folosinta. Romanii au considerat ca pana la momentul acceptarii mostenirii unei persoane titular al patrimoniului esste chiar defunctul a carui personalitate se prelungeset pana in momentul acceptarii mostenirii sale. Principala diviziune a oamenilor era: oameni liberi si sclavi. Sclavii aveau un regim juridic unitar. Izvoarele

sclaviei erau mai multe: primul era nasterea. In materia nasterii la romani operau doua reguli: Copil nascut in casatorie – conditia juridica a tatalui din momentul conceptiei. Copilul nascut in afara casatoriei dobandea conditia juridica a mamei sale din momentul nasterii or sclavii nu se putea casatori. Al doilea motiv era razboiul. Prizonierii de razboi erau vanduti ca sclavi. Al treilea izvor al sclaiveolo de Tinul roman putea fi vandut ca sclav dincolo de Tinul roman putea fi vandut ca sclav dincolo de Tibru. Aceste fapte erau variate. Una era insolvabilitatea debitorului executat prin manus iniectio. O alta cauza era furtul. Hotul prin in flagrant devenea sclav. Un alt caz era cazul desertorului. In aceeasi tematica se inscrie nesupusul la incorporare. Al caz era cel prevazut de senatusconsultul Claudian. Potrivit acestuia, femeia care intretinea relatii cu sclavul altuia si nu le intrerupea dupa 3 somatiuni succesive primite din partea stapanului acelui stapan devenea si ea sclava a aceluiasi stapan. Rationamnetul acestei masuri este unul patrimonial caci o relatie in timp intre o femeie libera si un sclav ar fi presupus nasterea unui copil, or copilul ar fi dobandit conditia mamei, deci om liber ceea ce il prejudicia pe stapanul sclavului care se vedea astfel pagubit de fructele lucrului sau. Un alt caz il reprezenta cazul escrocheriei si avea in vedere situatia in care 2 oameni se intelegeau ca unul sa pretinda a fi sclav iar celalalt sa-l vanda dupa care pretinsul sclav isi dovedea starea de om liber, scapa si impartea banii cu vanzatorul. S-a hotarat ca pretinsul sclav sa nu mai poata dobandi conditia de om liber. Conditia juridica a sclavului era aceea de lucru, dominus putand exercita orice fel de act asupra acestuia. El dispunea de ius vitae necisque (dreptul de viata si de moarte asupra sclavului) fara a suferi vreo consecinta. Totusi, desi sclavii nu aveau capacitate juridica si nu puteau incheia acte juridice, romanii au incercat sa valorifice aptitudinile comerciale ale sclavilor in special a celor proveniti din Orient, motiv pt care in raporturile cu sclavi romanii au apelat la acelasi procedeu utilizat pt sporirea capacitatii juridice a lui filius familiae. Sclavii nu aveau nici patrimoniu dar cu timpul romanii le-au ingaduit sa detina in fapt o suma de bunuri cu titlul de peculiu desi de drept acest patrimoniu al sclavului apartinea lui dominus. Sclavii au fost desemnati prin varii termeni: famulus, homo, minister, servus.Oamenii liberi erau la origine in epoca veche numai cetatenii romani ulterior romanii au realizat o diversificare a conditiei oamenilor liberi acestia fiind impartiti in cetateni si necetateni. Necetatenii la randul lor se imparteau in latini si peregrini si atat cetatenii cat si necetatenii puteau fi dezrobiti. La origine erra socitit ingenuu cel care era nascut din parinti care fusesera mereu oameni liberi. Ulterior sfera ingenuitatii fiind amplificata fiind socotiti ingenuu si cel nascuti din parinti liberi care fusesera sclavi si apoi dezrobiti. Intre aceste doua categorii exista o zona de interferenta in care se aflau colonii si oamenii liberi cu o conditie juridica speciala.

Curs 10

Cetatenii

Elementele de identificare ale cetateanului erau numele si vesmantul. Numele cetateanului roman era un combinat compus din mai multe elemente: tria nomina (compusa din 3 sub-elemente: prenome – numele prin care o persoana se identifica in societate, cognome – numele prin care o persoana se identifica in sanul familiei/porecla si nomen gentilicium – se referea la ginta careia ii apartinea familia cetateanului). Al doilea element, indicatiunea filiatiunii indica numele tatalui cetateanului roman, iar cel de-al treilea element era indicatiunea tribala care indica tribul(cartierul) in care cetateanul locuia si isi exercita dreptul de vot. Ex: Marcus(prenomen) Tullius(nomen gentilicum Marci filius(indicatiunea filiatiune) Cornelia tribu(indicatiunea tribala) Cicero(cognome).

Vestamantul: in cazul cetateanului roman era toga, de culoare alba sau cu elemente purpurii daca era magistrat. Dobandirea cetateniei se realiza pe mai multe cai, modul original fiind nasterea. Un al doilea izvor al cetateniei il constituia beneficiul legii caci romanii au dat unele legi prin care aratau ce conditii trebuiau intrunite de o persoana pentru a deveni cetatean. A treia cale o reprezenta naturalizarea: se dadea o lege speciala pt acordarea cetateniei unei/unor persoane determinate. O alta cale o reprezenta dezrobirea caci sclavul dezrobit de un cetatean devenea la randul lui cetatean. In mod simetric existau si moduri de pierdere, principala cauza de pierdere a cetateniei fiind pierderea libertatii, libertatea fiind premiza cetateniei. Cetatenia se mai putea pierde prin efectul inadmisibilitatii dublei cetatenii caci orgoliosi, romanii nu acceptau ca cetatenii romani sa mai detina si o alta cetatenie, iar daca acest lucru se intampla din momentul dobandirii celei de-a 2-a cetatenii, cetateanul pierdea cetatenia romana. Cazul unui grec, Menandru care a fost luat prizonier de romani si vandut ca sclav la Roma. Datorita calitatilor sale el a fost dezrobit si ulterior a ajuns senator, iar in aceasta calitate de senator a fost trimis in ambasada la Atena. In Antichitate functiona un principiu numit post-liminium, principiu conform caruia, prizonierul de razboi intors in patrie redobandea la data intoarerii conditia juridica avuta anterior ceea ce inseamna ca din mom in care a ajuns la Atena, Menandru a redevenit cetatean grec, iar cand s-a intosr la Roma constata ca nu mai avea cetatenia romana ca urmare a efectului inadmisibilitatii dublei cetatenii, motiv pt care romanii au trebuit sa dea o lege speciala prin care sa-i reconfere calitatea de cetatean roman. O alta cauza de pierdere a cetateniei era exilul. O alta cauza o reprezenta situatia in care un cetatean roman era predat dusmanului dar nu era primit de catre acesta. Se intampla ca romanii sa piarda o lupta si atunci potrivit uzantelor intre partile beligerante se incheia un tratat. Un general care comandase armata romana se intorcea la Roma cu un astfel de tratat romanii nu il primeau ci il trimiteau inapoi cu mesajul ca ei nu inteleg sa respecte acesst tratat si ca dusmanul isi poate exercita dorinta de razbunare asupra persoanei generalului. Stiind ca este vorba de un artificiu juridic il trimiteau inapoi la Roman, moment in care romanii ii retrageau cetatenia generalului in cauza dar cu efect retroactiv pentru a putea sustine ca la momentul semnarii tratatului el nu era cetatean roman. In decursul timpului, constransi de firul evenimentelor romanii s-au vazut nevoiti sa dea unele legi de acordare a cetateniei. In urma rascoalei cetatilor latine din Italia romanii s-au vazut nevoiti ca in sec I i en sa acorde cetatenia romana aproape tuturor locuitorilor liberi din Italia prin doua legi: Legile Iulia si Plautia Papiria. Mai tarziu in 212 a intervenit edictul imparatului Caracalla prin care s-a acordat cetatenia romana aproape tuturor locuitorilor liberi ai imperiului, motivele fiind de aceasta data altele, fiindca in primul caz ratiunile fusesera politice iar in acest caz ele erau economice, fiscale pentru ca statul se confunda cu o criza de moneda. De la acest edict au facut exceptie doua categorii: peregrinii dediticii si latinii Iuniani.

Latinii

Initial termenul de latin desemna atat conditia juridica cat si originea etnica a unei persoane, iar cea mai veche categorie de latini era aceea a latinilor veteres din care faceau parte vechii locuitori ai Latiumului care erau rude de sange cu romanii si aveau conditie juridica foarte apropiata de a cetatenilor, se bucurau de ius comercii, ius connubii si ius sufragii. O conditie juridica similara: locuitorii coloniilor fondate in Italia pana in 268 i en. O alta categorie de latini erau latinii coloniari care ii desemna pe locuitorii coloniilor fondate in Italia dupa 268 i en si aveau o conditie juridica mai proasta pentru ca se bucurau doar de ius comercii. Alta categorie era aceea a latinilor fictivi in care intrau locuitorii din provincie si avea conditia juridica a latinilor coloniari. Aceasta categorie era rezultatul unei fictiuni, fictiune in virtutea careia aceste persoane erau considerate a fi rude de sange cu romanii desi in realitate nu erau. O alta categorie erau latinii Iuniani care isi trag numele de la legea Iunia Norbana prin care au

fost creati si in care intrau sclavii care fusesera dezrobiti fara respectarea formelor solemne ceruta de aceasta. Din cauza asta aveau o conditie juridic incerta spunandu-se despre ei ca traiesc liberi dar mor ca sclavi, deoarece in timpul vietii aveau dreptul la un patrimoniu insa la moarte acest patrimoniu revenea fostului stapan.

Peregrinii

- erau oamenii liberi care nu erau nici cetateni si nici latini. Existau doua categorii: peregrini obisnuiti si peregrini dediticii. Conditia juridica a peregrinilor obisnuiti era data de faptul ca acestia dispuneau de un drept propriu pe care il puteau aplica cu conditia sa nu contravina principiilor generale ale dreptului roman. Nu aveau acces la dreptul civil roman dar in raporturile cu cetatenii aveau dreptul de a utiliza dreptul gintilor. Din texte reiese ca in mod exceptional unii peregrini obisnuiti se bucurau si de ius comercii pe cand cealalta categorie avea o conditie juridica inferioara, doar ceva mai buna decat a sclavilor deoarece din aceasta categorie faceau parte locuitorii acelor cetati care se opusesera cu arma pretentiilor de dominatie a Romei. Ei nu aveau acces la dreptul lor, nu puteau veni niciodata la Roma, nici macar in apropierea ei si nu puteau deveni vreodata cetateni romani. In aceeasi categorie mai erau inclusi si acei slavi dezrobiti care in timpul sclaviei suferisera o pedeapsa infamanta pentru care fusesera arsi cu fierul rosu.

Dezrobitii

Erau sclavii eliberati din sclavie prin utilizarea anumitor forme prescrise de dreptul roman. S-a considerat ca dezrobirea ar fi fost un gest al generozitatii romane, in realitate ea fiind o alternativa la costurile din ce in ce mai ridicate pe care le presupunea intretinerea sclavului intr-o perioada in care Roma incepuse sa se confunde cu probleme economice. Fostul sclav ramanea in continuare dependent de stapan atat cu persoana cat si cu bunurile sale. In terminologia specifica sclavii dezrobiti se numeau liberti. Existau mai multe forme de dezrobire:

- dezrobirea vindicta- dezrobirea censu- dezrobirea testamento

Dezrobirea vindicta era o forma solemna, tradusa „dezrobirea cu nuiaua”, se realiza in cadrul unui proces fictiv desfasurat in fata magistratuli la care dominus se infatisa impreuna cu sclavul in cauza. In fata magistratului, dominus rostea urmatoarea formula solemna: „hunc hominem liberum esse vollo”, formula pe care o insotea de savarsirea unor gesturi rituale. Magistratul accepta prin rostirea cuvantului „Addico”. O alta forma de dezrobire era cea realizata cu prilejul recensamantului numita censu si care se putea realiza o data la 5 ani cand romanii realizau un recensamant atat al bunurilor cat si al presoanelor. Ca atare, registrul de recensamant avea o coloana bunurilor si una a persoana. Dezrobirea se realiza prin stergerea sclavului de la rubrica bunuri si trecerea la rubrica persoane sub semnatura lui dominus.Dezrobirea testamento se realiza prin clauza testamentara care putea fi de 2 feluri: dezrobire testamento directa si dezrobire testamento indirecta.In cazul derobirii testamento directa, testatorul isi exprima dorinta ca la moartea sa sclavul sa fie liber, iar aceasta cauza isi producea efectul automat la momentul acceptarii mostenirii pe cand in cazul dezrobirii testamento indirecte, testatorul insarcina un mostenitor sa elibereze un anumit sclav ceea ce face ca in cele doua forme de dezrobire mai avantajoasa sa fie prima.

Conditia juridica a dezrobitilor putea fi exprimata prin trei cuvinte: bona, obsequium si operae. Cuvantul bona desemna dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului caci mult timp patronul a putut dispune liber de bunurile libertului chiar in timpul vietii acestuia. Ulterior acest drept s-a restrans, patronul avand doar dreptul de a-l mosteni pe libert si numai in cazul in care acesta murea fara mostenitori. Cuvantul obsequium desemneaza obligatia de respect pe care libertul il datora patronului. In virtutea acestei obligatii libertul nu avae dreptul nici macar sa-l cheme in judecata pe patron. Prin cuv operae erau desemnate serviciile pe care dupa derobire libertul era obligat sa le presteze in favoarea patronului, servicii care erau de 2 feluri;

- operae officiales (servicii uzuale, domestice)- operau fabriles (servicii ce reclamau o anumita specializare,calificare)

Marii proprietari de sclavi eliberau prin testament mii sau chiar zeci de mii de sclavi cu conditia ca acestia sa-i conduca pe ultimul lor drum motiv pentru care statul roman a intervenit iar in timpul imparatului August au fost date doua legi de limitare a dezrobirilor. Una era legea Aelia Sentia care prevedea ca cetateanul care face o dezrobire trebuia sa aiba cel putin 20 de ani iar sclavul dezrobit cel putin 30 de ani. Aceasta este legea care prevede ca sclavul care suferise o pedeapsa infama devine peregrin dediticii iar aceeasi lege a anulat dezrobirile facute ob fraudem creditorum. Cea de-a doua lege era Legea Fufia Caninia care se referea la dezrobirile testamento prevazand ca testatorul are dreptul sa dezrobreasca un numar de sclavi proportional cu numarul total al sclavilor de care dispun dar in niciun caz mai mult de 100. In zona dintre oameni liberi si sclavi exista o categorie a oamenilor liberi cu o categorie juridica speciala. Este vorrba despre acele persoane care in format juridic aveau calitatea de oameni liberi dar care in fapt erau tratate ca sclavi si intra in aceasta categorie mai multe sub categorii: persoanele in mancipio din aceasta categorie facand parte persoanele aflate sub puterea cumparatorului. Se stie ca pater familias avea dreptul de a-si vinde fiul, operatiune care putea fi repetata de cel mult 3 ori fiecare fiind bazata pe un termen de 5 ani. Din momentul celei de-a 3 vanzari, filius iesea definitiv de sub puterea tatalui si ramanea sub puterea cumparatorului potrivit unei reguli cuprinse in legea celor 12 table care prevedea „Si pater filium ter venum duuit filius a patre liber esto” (Daca tatal isi vinde fiul de 3 ori fiul iese de sub puterea tatalui). Filius ramanea un om liber dar in fapt era tratat ca un sclav. O alta subcategorie era aceea numita auctorati din care faceau parte oamenii liberi care isi angajau serviciile ca gladiatori, meserie proprie sclavilor, motiv pt care si oamenii liberi care acceptau sa o practice erau asimilati sclavilor desi continuau sa ramana oameni liberi. Addicti erau debitorii insolvabili atribuiti creditorilor lor prin pronuntarea cuvantului addico. Acestia erau de 2 feluri: addicti iudicati si addicti nexi. Cei iudicati erau si ei atribuiti creditorului si dusi in inchisoarea personala a acestora pe cand addicti nexi erau acei debitori care stiindu-se insolvabili nu mai asteptau sa fie trimisi in inchisoarea creditorilor preferand sa incheie cu acestia o conventie prin care se angajau sa ii munceasca in contul datoriei o anumita perioada de timp. O alta categorie era „Liber homo bona fide serviens” (Om liber, sclav de bunavoie). Din pricina imprejurarilor legale in care o pers s-a nascut era posibil ca aceasta sa nu-si cunoasca exact conditia juridica care era aceea de om liber si sa se comporte ca un sclav desi in realitate nu era cazul.Redempti ab hostibus (Rascumparatii de la dusmani) caci prizonierii de razboi puteau fi rascumparati de la dusmani de catre prieteni,rude,oameni de afaceri, iar cel rascumparat avea obligatia ca pana la restituirea pretului rascumpararii sa ramana sub puterea rascumparatorului fiind tratati ca sclavi.Colonii erau:

- voluntari (Care incheiau un contract de arenda cu proprietarul)

- siliti (Care apar din sec 2 en si in care intrau prizonierii de razboi care nu mai erau vanduti ca sclavi ci erau repartizati ca forta de munca)

- servi (aparuti la sf Principatului si care sub aspect juridic sunt oameni liberi dar legati de glie fiind instrainati odata cu aceasta).

Familia romana.

Termenul provine de la famulus care insemna sclav. In decursul timpul notiunea de familie a fost susceptibila de 3 sensuri. Initial se intelegea totalitatea sclavilor aflatori in proprietatea unei persoane. Ulterior s-a extins la notiunea de totalitatea bunurilor si sclavilor. Ulterior s-a inteles prin familie totalitatea bunurilor si pers aflate sub aceeasi putere. Pater familias nu poate fi tradus prin tata de familie ci prin sef de familie caci pater familias putea fi si un copil, caz in care familia sa era compusa exclusiv din bunuri. Initial pater familias a exercitat asupra familiei o putere unitara desemnata prin termenul de manus. Ulterior, aceasta putere s-a scindat in mai multe puteri distincte cu denumiri specifice. Manus a desemnat doar puterea barbatului asupra femeii maritate, puterea asupra descendentilor era desemnata prin patria potestas, dominica potestas, puterea asupra altor bunuri decat sclavii era desemnata prin dominium iar puterea asupra fiilor de familie cumparati era desemnata prin mancipium. Esentiala in familia romana este distinctia pe care acestia o faceau intre persoanele alieni iuris si cele sui iuris. Pers sui iuris erau cele care nu se aflau sub puterea .... intial sui iuris era doar pater familias sub puterea sa aflandu-se doar sotia si copiii sai ceea ce inseamna ca toti ceilalti erau alieni iuris aflandu-se sub puterea lui pater familias, de aceea pers alieni aveau o capacitate juridica limitata in timpul vietii lui pater familias caci la moartea acestuia aceste pers deveneau la randul lor sui iuris cu precizarea ca in cazul femeii maritate desi devenea sui iuris la moartea sotului ei era pusa sub tutela perpetua a rudelor sale civile care trebuiau sa o protejeze. In aceeasi situatie se aflau si baietii sub 14 ani

Rudenia

Generic, rudenia poate fi definita drept relatia dintre membrii unei familii sau dintre cei care au fost candva membrii ai aceleiasi familii. Rudenia era de 2 feluri: rudenie agnatio care desemna rudenia civila si rudenia cognatio care desemna rudenia de sange. Agantiunea era o forma de rudenie pe ideea de putere, putere pe care pater familias o exercita asupra unuiAgnatiunea a avut un rol crucial la Roman, pentru ca multe vreme aceasta a fost singura care genera efecte.Rudenia civila cuprindea 3 cercuri agnatice:

- cei care se aflau la un moment dat sub puterea aceluiasi pater familias si intra in aceasta categorie sotia, fii, fiicele si nepotii din fii nu si nepotii din fiice caci acestia se aflau sub puterea tatalui lor)\

- cei care au fost in trecut sub aceeasi putere dar care au devenit sui iuris. De ex cazul fratilor dupa moartea tatalui lor

- cei care s-ar fi aflat sub aceeasi putere daca pater familias ar mai fi trait la momentul nasterii lor. Ex: nepotii nascuti dupa moartea bunicului lor.

Aceste cercuri agantice sunt mobile caci aceleasi persoane pot face parte din mai multe cercuri.Agantiunea a fost unicul fundament al vocatiei succesorale neavand acces la mostenire decat persoanele aflate in relatie de rudenie cu defunctul. La limita exterioara a celui de-al 3lea cerc exista inca o categorie, gentilii cei care nu puteau dovedi cu certitudine ca au un autor comun existand insa indicii in acest sens cum ar fi cultul familial comun, numele de ginta comun sau

locurile comune de inmormantare, acesti gentili avand vocatie succesorala doar daca nu exista niciun agant din cercurile mentionate.

Cogantiunea reprezinta legatura dintre cei care aveau un autor comun indiferent daca se aflau sau nu sub aceeasi putere. Ex: femeia maritata este cognata cu fratele ei dar nu este si agnata deoarece femeia maritata se afla sub puterea sotului ei, pe cand fratele se afla sub puterea tatalui sau. Ea ramane cognata si dupa maritis.Cognatiunea este de doua feluri:

- reala- fictiva

Cea reala isi are izvorul in natura in sensul ca sunt cognati reali toti cei care au un autor comun pe cand cognatiunea fictiva izvoraste dintr-un text de lege (legea celor 12 table) care prevede ca toti agnatii sunt in mod automat si cognati.

Puterea parinteasca (patria potetas) se exercita asupra fiilor, fiicelor, nepotilor din fii si sotiei. La origine puterea parinteasca avea dublu caracter: caracter perpetuu si caracter nelimitat. In viruttea caracterului perpetuu, fiul de familie ramanea sub puterea lui pater pana la moarte acestuia. La romani nu exista majoratul de drept privat pentru ca filius ramanea sub puterea lui pater atat timp cat acesta traia si fiind alieni iuris aveau capacitate juridica limitata in tot acest rastimp. Nu avea patrimoniu, nu putea incheia acte juridice chiar daca era senator, pretor, consul. Nu intotdeauna prin moartea lui pater familias o pers devenea sui iuris caci daca defunctul se afla sub puterea defunctului el ramanea alieni iuris caci sui iuris se aplica tatalui sau. In virtutea celui de-al doilea caracter, cel nelimitat, puterea lui pater familias se exercita atat asupra persoanei lui filius cat si a bunurilor. In cadurl familiei Pater familias avea mai multe drepturi: dreptul de a ucide, avea dreptul de a vinde, avea dreptul de expozitiune (dreptul de a-l abandona dupa nastere daca nu-l recunostea si putea sa-si exercite acest drept pe primele 8 zile), dreptul de abandon noxal (noxae deditio) = dreptul de a-l abandona pe fiu in mainile victimei dedictului comis de fiu pt ca victima sa-si poate exercita dreptul de razbunare asupra fiului delicvent. In ceea ce priveste puterea lui pater familias asupar bunurilor regula era simpla: tot ce dobandea fiul intra de drept in patrimoniul lui pater. Ulterior filius a dobandit dreptul de a incheia acte juridice pe considerentul ca imprumuta personalitatea lui pater. Aceasta putere absoluta a lui pater asupra lui filius cunoaste transformari, astfel ca in epoca clasica, sefii de familii sufereau consecinte in sensul ca erau pedepsiti cu o pedeapsa publica, de regula exilul. De asemenea iese din uz vanzarea copiilor. Se mentine dreptul de expozitiune si drept de abandon noxal. In privinta bunurilor lui filius, situatia lui se imbunatateste caci in vremea imparatului Augustus, filius a dobandit dreptul de a avea un peculiu cu conditia de a fi luat in legiune. Putea sa faca acte de dispozitie chiar pentgru cauza de moarte. Dobandeste dreptul de a semna acte juridice in nume propriu. In epoca posta clasica puterea lui pater familius dispare mentinandu-si o semnificatie mai mult formala. Puterea parinteasca se putea dobadi prin 2 feluri:

- cale naturala- cale artificiala

Pe cale naturala puterea parinteasca se dobandea prin casatorie, iar pe cale art ea putea fi dobandita fie prin adoptiune fie prin adrogatiune fie prin legitimare.Incetarea puterii parintesti se producea la moartea lui pater familias sau a lui filius sau in cazul trecerii lui filius sub o alta tutela, prin pierderea unui element al personalitatii lui filius sau prin emancipare.

Curs 11

DR11

Casatorie In dreptul vechi roman casatoria consta in trecerea femeii sub puterea barbatului . Acesta forma de

casatorie a fost “casatoria cu manus” si a fost pt mult timp sg forma de casatorie cunoscuta de romani. Catre sf Republicii , in conditiile expansionismului roman , acestia au intrat in contact cu alte culturi si civilizatii si s-au imbogatit. In conditiile de opulenta si de receptare a influentelor straine, in mod fatal , femeile romane au devenit iubitoare de lux si dormice de autonomie , drept pt care au inceput sa evite casatoriile preferand uniunile de fapt , fenomen care a luat proportii ingrijoratoare caci punea in pericol familia romana ca institutie structurala a societatii romane. Drept urmare, romanii au devenit mai concesivi si au creat o noua forma de casatorie, “casatoria fara manus” , prin efectele careia femeia nu mai cadea sub puterea sotului sau ramanand insa sub puterea lui pater familias de origine. Daca pater familias de origine nu mai traia , ea ramanea sub autoritatea tutorelui ei/lor .

Conditiile de forma ale casatoriei dfera in functie de tipul de casatorie. Casatoria cu manus cunostea 3 tipuri de realizare

- confarreatio- usus- coemptioConfarreatio – destinata exclusiv patricienilor. Ceremonialul presupunea prezenta ambilor soti ,

prezenta lui Pontifex Maximus , prezenta flaminului lui Jupiter si prezenta a 10 martori cetateni romani . Cu prilejul ceremonialului se aducea ofranda zeului Jupiter sub forma unei paini (farreus panis),iar viitoarea sotie purta un val rosu pe cap.

Intrucat plebeii nu aveau acces la aceasta forma de casatorie ei au fost nevoiti sa traiasca in uniuni nelegitime. La protestele lor a fost create o noua forma de casatorie “cu manus “, anume usus, accesibila si plebeilor. Aceasta casatorie se realiza prin conlcouirea timp de un an a viitorilor soti , interval dupa care automat femeia cadea sub puterea barbatului . In decursul acestui an insa, femeia beneficia de ius trinoctii , dreptul celor 3 nopti , in sensul ca daca ea lipsea din domiciliul comun 3 nopti consecutive termenul se intrerupea, iar daca viitorii soti persistau in intentia de a se casatori trebuia sa treaca un nou termen de 1 an .

Dupa aparitia mancipatiunii fiduciare , a aparut o noua forma de casatorie cu manus , anume coemptio . Aceasta consta intr-o autovanzare fictiva prin intermediul mancipatiunii, a viitoarei sotii catre viitorul sot pt pretul de 1 sestert .

Casatoria fara manus nu presupunea nicio conditie speciala ci doar simpla instalare a femeii in casa barbatului , Deductio mulieris in domum mariti , prilej cu care se organiza un banchet . In ceea ce priveste conditiile de fond ale casatoriei , ele sunt commune pt ambele tipuri de casatorie si erau in nr de 3:

- -Connubium - -Consimtamantul- -Varsta

Connubium – era susceptibil de 2 sensuri , unul general care desemna atitudinea unei persoane de a incheia o casatorie valabila potrivit drepturilor .. Dar exista si un sens subiectiv,relativ care desemna atitudinea a 2 pers determinate de a se casatori intre ele,pt ca nu toti cei care aveau connubium intre ei se puteau casatori deoarece existau piedici .

Piedicile in casatorie erau tot in nr de 3 : Rudenia – in material casatoriei nu facem distinctia intre rudenia de sange si rudenia … In aceasta

materie rudenia de sange produce efecte juridice (cognatiunea) . Rudenia este de 2 feluri : in linie directa si in

linie colaterala. Rudenia in linie directa era si ea de 2 feluri , descendenta si ascendenta . gradele de rudenie la rudenia in linie directa se stabilesc numarand generatiile care despart persoanele care ne intereseaza. (primus-secundus-tertius; primus – tertius grd 2). Rudenia colaterala este intre persoanle care desi nu descend unele din altele au un autor comun ( de pilda fratii sunt rude colaterale de gr 2 . verii primari st rude de gradul 4 .etc) . La romani , rudenia in linie directa a fost piedica la infinit pe cand rudenia in linie colaterala a fost piedica la casatorie pana la grd 4 , timp indelungat pana in timpul imparatului Claudiu , care a admis casatoria intre colateralii de gradul 3 dintr-un interes foarte personal , de a se casatori cu fiica fratelui sau .

A 2a piedica a reprezentat-o Alianta (afinitas) care reprez relatia dintre un sot si rudele celuilalt sot si este si aceasta directa sau colaterala . Alianta in linie colaterala nu a fost la romani piedica la casatorie in sensul ca un barbat se putea casatori cu sora fostei sale sotii, in schimb alianta in linie directa a fost piedica la casatorie, un barbat neputandu-se casatori cu fiica fostei sale sotii,care desigur nu era si a lui.

Cea de a 3a piedica – Conditia sociala, mult timp nefiind admisa casatoria intre ingénui si dezrobiti .

Consimtamantul . In vechiul dr roman , daca viitorii soti erau cu capacitate deplina era necesar consimtamantul lor la casatorie. La femeie, desi era sui iuris era necesar si consimtamantul tutorelui sau . Daca in schimb , viitorii soti erau alieni iuris , nu era necesar consimtamantul lor , fiind necesar consimtamantul celor 2 paters familiae, In timp valoarea consimtamantului a crescut , astfel ca in epoca clasica chiar daca viitorii soti erau alieni era necesar si consimtamantul lor.

Varsta- controverse despre aceasta tema intre sabinieni si iunieni , continuata de Iustinian care a decis ca varsta minima pt casatorie este de 12 ani pt fete si 14 pt baietii in acest ultim caz(pt baieti), fiind necesara o prealabila cercetare corporala .

In ce priveste efectele casatoriei , difera in functie de tipul de casatorie. La casatoria cu manus , femeia intra in relatie de agnatiune cu acesta si cu familia acestuia . Era insa

posibil ca pater familias al familiei sotului sa fie tatal sotului , adica sotul sa fie alieni iuris. Dar cum fiul se casatorea cu femeia , manus era dobandita de fiu , deci de o persoana alieni iuris. In raport cu sotul sau , femeia e considerata o fiica a acestuia , iar in raport cu fii lui , este considerata o sora ( loco filiae mariti si loco sororis) . Devenind ruda civila cu familia sotului , relatiile agnatice ale femeii maritate cu familia de origine se rup , cu care ramane doar in relatii de cognatiune(rel de rudenie de sange) . Nemaifiind adunata cu fam de origine , pierde si drepturile de mostenire in acea familie. Ea capata dr succesorala in noua familie. La moartea sotului ea vine la succesiune alaturi de fii sai in calitate de fiica, in parti egale cu acestia. Daca moare un copil al sotului sau ea vine la succesiune in calitate de sora. Devenind agnata cu noua familie, femeia devine totodata in virtutea legii celor 12 table si cognata fictiva cu aceasta .

In ceea ce priv casatoria fara manus. In cadrul acesteia.dpdv civil , femeia e socotita o straina atat fata de acesta cat si fata de proprii copii caci ea ramanand sup puterea lui pater familias ramane si adunata si cognata cu vechea familie si este doar cognata cu copiii sai , dar fara efecte juridice in materie succesorala caci ea nu vine nici la mostenirea copiilor sai nici la mostenirea sotului. Ea participa doar la succesiunea parintilor.

Adoptiunea Adoptiunea care poate fi definita drept actul juridic prin efectele caruia un fiu trece de sub puterea unui

pater familias sub puterea unu alt pater familias, reprez o creatie a dr roman , interpretarea regulii celor 12 table privind vanzarea fiului de fam . In conceptia celor 12 table , fiul trebuia iesit de 3 ori ... Adoptiunea presupunea asadar ca fiul sa nu se mai afle sub puterea lui pater familias de origine. Aplicarea regulii celor 12 table ar fi insemnat ca pt realizarea adoptiunii , ar fi fost necesar un termen de 10 ani, motiv pt care a intervenit jurisprudenta si a interpretat regula in sensul ca cele 3 vanzari ale lui fiului pot avea loc in aceeasi zi daca sunt insotite de 2 dezrobiri successive. In consecinta, actul adoptiunii cunostea 2 etape : - 3 vanzari + 2 dezrobiri

successive , pater il vindea de 3 ori si cumparatorul il dezrobea de 2 ori . – a 2a faza , consta intr-un process fictiv (in iure cession) proces desfasurat intre adoptant in calitate de reclamant si vanzatorul fiului de familie in calitate de parat . In calitate de adoptant , acesta afirma in fata magistratului ca fiul ii apartine , afirmatie fata de care paratul tacea ,tacere fata de care magistratul ratifica cererea reclamantului prin pronuntarea lui “addicto” consfintind astfel realizarea unei adoptiunui.

Conditii necesare pt realiz adoptiei : - existenta consimtamantului adoptantului si al lui pater familias,- Varsta adoptatului trebuie sa fie de cel putin 18 ani pt ca se urmarea ca prin adoptiune sa se

realiz condtitiile unei filiatii firesti ; prin adoptiune adoptatul devenea agnat cu noua familie si dobandea drepturi succesorale Ia aceasta si isi pierdea dr fata de cealalta familie cu care ramanea doar in relatii de cognatiune.

Adrogatiunea- act juridic prin care o persoana sui iuris trece sub puterea unei alte persoane sui iuris(actul prin care un pater familias trece sub puterea unui alt pater familias) Intrucat adrogatul era un sui iuris,el avea partimoniu astfel ca exista riscul ca adrogantul sa doreasca in realitate sa se imbogateasca de pe urma adrogatiunii , mtv pt care in epoca veche, prealabil incuviintarii adrogatiunii era necesara incuviitarea unei anchete de catre pontifi care sa verifice care e scopul real al adrogatiunii . Daca concluziile erau favorabile, adrogatiunea se vota de catre comitia curiata , intocmai ca si o lege, In dreptul clasic, s-a admis ca adrogatiunea sa se realizeze sub forma unui rescript imperial .Spre sf republicii, actul adrogatiunii capata chiar si conotatii politice caci au fost multe cazuri in care patricienii , din dorinta de a candida la tribunat , se vedeau siliti sa acceada la calitatea de plebeu, mtv pt care unii patricieni se lasau adrogati de plebei pt a dobandi cond de plebeu si pt a putea participa la tribunat , cum s-a intamplat cu Clodius, care la sugestia lui Caesar s-a lasat adrogat de Fonteius..

Prin efectul adrogatiunii , pers sui iuris se transforma in persoana alienii iuris ; fostul sau patrimoniu se adsoarbe in partimoniul adrogantului . Prin efectul adrogatiunii , el devinde agnat cu adrogantul si capata dr succesorale, la moartea acestuia putand sa acceada la mostenirea din care face parte si fostul sau patrimoniu .

Legitimarea- act juridic prin care copilul natural(cel nascut in afara casatoriei) e asimilat celui legitim .Legitimarea la Roma- 3 moduri 1. Legitimarea prin Oferta facuta senatului municipal ( oblatiune la curie) , in acest scop tatal natural trb sa-l ridice pe fiul sau la rang decurion si totodata sa-l inzestreze cu o suprafata de pamant de 20 de iugare. Aceasta modalitate de realizare a legitimarii a capatat amploare in perioada in care in cond crizei econ de la Roma impozitele erau din ce in ce mai greu de perceput iar strangerea lor se realiz prin intermediul decurionilor care raspundeau cu patrimonial propriu. Astfel fctia de decurion a inceput sa fie tot mai evitata. Iar aceasta forma de legitimare era practic o forma de recrutare a decurionilor.2. Legitimarea prin casatorie subsecventa-realiz in cazul in care parintii naturali se casatoreau . existau si situatii in care parintii nu se puteau casatori, din pricina ca unul din parinti a decedat, sau mama ducea o viata imorala.caz in care ducea la ….3. Legitimarea prin decret imperial .

Emanciparea- actul juridic prin care o persoana alienii iuris devine sui iuris.Ca si adoptiunea, emanciparea e o creatie a jurisprudentei romane realiz prin interpretarea acelorasi reguli din cele 12 table . are tot 2 faze ca si adoptiunea:

Prima faza e identica cu prima faza a adoptiunii. Ea consta in 3 vanazari si 2 dezrobiri.Cea de a 2a faza consta intr-o dezrobire vindicta care figureaza ca faza distincta pt ca prod efecte

distincte fata de celelalte 2. …Prin efectul emanciparii se rup legaturile agnatice dintre emancipat si fam de origine,adica el isi pierde

si dr succesorale. Totusi pretorul a considerat ca e emancipabil ca acesta sa… mtv pt care in urma realiz unei reforme s-a admis ca emancipatul sa participe la succesiune alaturi de fratii sai cu conditia de a face o collatio

bonorum (collation emancipati , adica cu conditia de a face un raport al bunurilor sale proprii la masa succesorala. Cu alte cuvinte , emancipatul care dorea sa participle la mostenirea lui pater trb sa aduca la mostenire toate bunurile pe care el le detinea in calitate de sui iuris, pt ca altfel , ar fi fost inechitabil ca el sa participe alaturi de fratii sai care fiind alienii iuris nu avusesera patrimoniu. Desigur ca realizarea acestei Collatio bonorum era facultativa caci daca el nu voia sa participle la mostenire nu trb sa faca aceasta colllatio bonorum.

Capitis deminutio=desfintarea lui Caput , sau a personalitatii . Aceasta putea imbraca 3 forme- minima- medie- maxima

CD maxima- pierderea de catre o persoana a tuturor elem personalitatii . Cazul cetateanului care isi pierde libertatea . CD media- pierderea cetateniei romane , a lui status civitatis , cetateanul devenea peregrin sau latinCD minima- pierderea unor dr de familie , fiind posibil ca in anumite imprejurari sa se dobandeasca altele in loc. 3 ipoteze posibile : 1 cazul emanciparii 2 cazul adoptatului care prin adoptiune pierde dr de mostenire in fam de origine dar le redobandeste in fam adoptantului, capacitatea sa juridica insa ramane neschimbata caci ramane alienii iuris. 3 cazul adrogatului , a carui conditie juridica scade prin efectul adrogatiunii chiar daca prin aceasta dobandeste dr pe care nu le avea caci se transforma din sui iuris in alienii iuris. De aceea nu traducem Capitis deminutio intr-o interpretare literara . Termenul corect este acela de desfiintare a personalitatii in urma careia se dobandeste o alta care poate fi mai buna sau mai rea ca cea veche.

Persoana juridica- colectivitate ce dispune de o anumita capacitate juridica si de un patrimoniu propriu si care dobandeste drepturi si isi asuma obligatii independent de membrii care o conduc . (personalitate , patrimoniu , drepturi , obligatii) Erau cunoscute de romani sub denumirea de CORPORA sau UNIVVERSITATIS. Cele mai imp erau insusi statul roman (care era si cea mai veche pers juridica si care avea si un patrimoniu ,ager publicus) . Coloniile si municipiile se bucurau de personalitate juridica , aociatii de publicani (societates publicanorum)-acele asociatii care luau in arenda sarcina strangerii impozitelor statului . BIseria crestina , dupa Edictul de la Milano . Tot persoane juridice erau si Corporatiile(collegia) mestesugarilor, oamenilor saraci , etc care se constituiau prin simpla manifestare de vointa a membrilor lor. La un moment dat s-a constatat ca unele dintre acestea mascau curente si orientari politice adverse titularilor puterii mtv pt care s-au luat masuri impotriva acestora. Caesar a desfiintat toate pers juridice private cu exceptia celor existente din epoca trecuta.

Tutela si curatela- reprezinta institutii juridice destinate asigurarii protectiei incapabililor de fapt . Incapabilii de fapt erau acele pers care dispuneau de capacitate de drept (aveau caput ) dar nu aveau discernamant , nu aveau reprezentarea urmarilor faptelor lor , cum ar fi nebunii, nevarstnicii sau risipitorii. Atat tutela cat si curatela au fost la origine mecanisme de protejare are intereselor rudelor civile caci acestea aveau interese patrimoniale legate de controlul asupra… Deoarece in lipsa unui asemenea control exista riscul ca incapabilul care disp de bunul propriu sa faca acte necugetate cu privire la bunurile din partimoniu care sa conduca la saracirea acestuia si care sa afecteze interesele rudelor civile care urmau sa vina la mostenirea incapabililor. Dovada faptului ca la origine tutela si curatela au fost institutii de protej a agnatilor incapabili , este faptul ca incapabilul care nu avea agnati nu avea nici tutore. Daca un incapabil avea mai multi agnati tutela se acorda in ordinea in care acestia urmau sa vina la mostenire. Spre sf epocii vechi asistam la transformarea tutelei dintr-o institutie in interesul agnatiolor intr o institutie de protejare a incapabililor . Se schimba functia tutelei , schimbare ilustrata de o definitie data de Servius Sulpicius : Tutela est vis act potestas in capite libero ad tuendum eum qui proper aetatem suam sponte se defendere nequit = tutela este o forta si o putere asupra acelei persoane libere care din pricina varstei nu se poate apara singura ,definitie care cuprinde 2 parti contradictorii,caci prima parte pana la .. releva forma originara, anume aceea de a fi in interesul agnatilor, pe

cand a 2a parte reprez transformarea acesteia in interesul incapabililor. Clasificarea tutelei se realiz dupa 2 criterii , dp pers puse sub tutela( 2 tutele : tutela impuberului sui iuris si tutela femeii sui iuris . In cadrul celei dintai ,impuberul era pus la moartea tatalui sub tutela bunicului sau si dupa modul de deferire a tutelei (la moartea sotului sau era pusa sub tutela tot a agnatilor, numai ca in cazul ei tutela era perpetua )

Imp .Augusust a creat asa-numitul ius libeorum prin care a desfiintat tutela pt ingénua cu 3 copii si dezrobita cu 4 considerand ca o femeia care si poate creste sg 3 sau 4 copii are si discernamantul necesar pt a si administra singura bunurile . In anul 410 ius libeorum a fost generalizat ceea ce a echivalat cu desfiintarea tutelei

Dupa modul de deferire , tutela e de 3 felui : -legitima-testamentara-dativa

Cea legitima- reglem de legea celor 12 table acordata agnatilor incapabilului.Cea testamentara e cea realiz printr o clauza introdusa in testament prin care testatorul desemna un inlocuitor in cazul in care murea inainte ca fiul sa implineasca 14 ani sau pt sotia care ar fi ramas in viataCea dativa- creata mai tarziu prin legea Atilia , sec 2 I. en , puterea acordata de magistrat in situatia in care nu exista nici putere legitima si nici testamentara .

Curs 12

Dr roman 12

Tutela Modul de readministrare a tutelei-negotiorum gestio- proced de adm a tutelei pe per in care copilul era infans(mai mic de 7 ani). In cadrul acestui prcedeu,tutorele era indreptatit sa realizeze orice fel de acte cu priv la bunurile copilului inclusiv acte de dispozitie,acte pe care tutorele le incheia in numele sau si nu in numele copilului pt ca copilul neavand acapacitate,nu avea nici capacitatea de a avea o imputernicire. La sf tutelei,in... in cadrul careia turorele dadea socoteala despre cum a adm bunurilele pupilului.-Auctoritatis inter positio- s-a utilizat pt adm bunurilor pupilului mai mare de 7 ani si care se putea exprima corect . in cadrul acestuia,turorele avea rouluk de a completa persoanlitatea pupilui asistandu-l in acest scop la incheierea actelor,acte pe care pupilul le incheia in numele sau propriu. Aceasta asistare a pupilului nu semnifica o ratificare a acetlor incheiate de pupil. Curatela –proced juridic de protectie a celor loviti de incapacitati,incapacitati accidentale.Curatela nebunului(furiosus)- Curatela prodigului(risipitorului)Curatela minorului de 25 de ani(de la 0-7 ani o pers era infans,de la 7-14 era impuber,si de la 14 la 25 era minor).Felurile curatelei:

- Curatela legitima regl de lege

- Curatela dativa acordata de magistarti

Nu exista curatela testamentara potrivit curator testamento non datur. Modul de adm a curatelei era negotiorum gestio.Obl curatorului fata de cel pus sub curatela erau regl dupa regulile ce guvernau gestiunea de afaceri(fapt juridic ilicit care produce efecte similare generate de contractul de mandat).

Bunurile pot fi def precum lucrurile ce sunt susceptibile de insusire sub forma dr de prop. In terminologie romana cuv res desemna atat lucrurile in general cat si lucrurile la care se refera

un raport juridic si pe care noi le denumim bunuri. Romanii faceau clasificarea... si nu a bunurilor considerand ca diviziunea lucrurilor o inclde si pe aceea a bunurilor deoarece in anumite imprejurari practic orice lucru poate deveni un bun. Strans legat de notiunea de bun,este si conceptul de patrimoniu care in dr modern desemneaza totalitatea dr datoriilor si sarcinilor cuiva,susceptibile de o valore pecuniara. Romanii nu au ajuns la acest concept din capul locului,caci initial ei reduceau patrimoniul la suna lucruilor corporale...aspect dem de faptul ca la origine ei desemnau patrimoniul prin term precum familia ,pecunia. Patrimoniul apare mai tarziu intr-un sens apropiat de cel modern. Inepoca postaclasica,patrimoniul era desemnat prin term de substantia. Diviziunea fundamentala a lucruilor in conceptie romana era aceea in lucruri patrimoniale(res in patrimonio) si lucruri nepatrimoniale(res extrapatrimonium). In categ lucrurile patrimoniale intrau lucruile care puteau forma obiectul prop private,iar lucrurile nepatraimoniale nu erau susceptibile de apropriere sub forma prop private. Existau lucruri care nu puteau forma ..fie datorita naturii lor :cerul,aerul,stelele, fie daorita destinatiei lor:zidurile cetatii,templele.Res in patrimonio:

- Res manicipi-res nec mancipi- dupa criteriul nat economice. Erau considerate a fi mai valoroase,mai pretioase,el fiind denumite si pretiosiores. Intrau scalvii,vitele si pamantul romei. Toate celelalte erau mai putin petioase cum ar fi banii sau solul italic. Erau socotite mai pretioase aceste bunuri din cauza economiei romanilor,in cadrul careia principala activitatea eco era atributio.

- Res corporales-res incorporales- lucruile corporale erau acelea care puteau fi atinse cu mana deoarece aveau o forma materiala,pe cand cele incroporales neavad o astfel de forma nu puteau fi pipaite. Roamnii considerau dr de prop ca fiind un lucru corporal. Aceasta conceptie se datoreaza unei atitudini fetisiste a romanilor fata de prop,caci romanii confundau dr de prop cu obicetul acestui dr,confuzie ce se realiza si pe plan terminologic.

- Res mobiles-res soli- lucruile mobile erau lucruile care se puteau misca fie prin putere priprie fie printr-o forta exteriorara lui,fara a-si pierde sau schimba identitatea,pe cand lucruile mobile isi pierdeau identitatea daca erau mutate.

- Genera-species- lucrurile de gen sunt lucruile care se identifica din trasaturi prioprii categ din care fac parte cum ar fi graul,aurul,sclavii, pe cand lucruile individual determinate se individualizeaza prin trasaturi proprii numai lor cum ar fi scalvul stihus,fondul cornelian. Criteriul de incadrarea a unui bun in una dintre cele 2 categ o repr vointa partilor contractante asa cum se manifesta aceasta vointa in cadrul raportului juridic. De ex daca 2 parti incheiau un contract de vanzare avand ca obiect 10 sclavi,notiunea de sclav nefiind insotita de un determinant,atunci acel contract avea ca obiect lucruri de gen. Daca lucrul datorat de debitor era un lucru de gen,iar acesta pierea ca urmare a unui caz fortuit,atunci debitorului nu era exonerat de obl de predare a sclavului caci functiona princ genera non pereunt(lucrurile de gen nu pier),el fiind tinut sa dea creditorrului in continuare un alt bun de acelasi gen. Daca obiectul obligatiei era specias,atunci debitorul era exonerat de obligatie precum si de raspundere pt neexecutarea acesteia.

- Fructe-produse- fructele sunt lucruile produse de un bun in mod periodic conform destinatiei sale economice si fara a-i consuma substanta. Fructele: naturale(nu necesitau pt aparitei inteventia muncii omului),industriale(necesitau interventia

muncii omului)-vinu,lana si fructe civile(se produceau ca urmare a actelor juridice civile)-chirii,arenzi,dobanzi. Produsele repr lucruri prodesu de alt bun dar le lipsea caracterul periodicitatii(materialul lemnos exploatat in padure).

- Res quae pondere numero mensurave constant- lucrurile care se numara,cantaresc si masoara. In categ acestor lucrui intra acelea care pot fi inlocuite unele prin altele,denumite astazi fungibile. Lucrurile acestea se identifica cu lucruile de gen,ele nu se suprapun deoarece difera criteriul de incadrare a cestora in categ, la lucruile de gen vointa partilor contractante e cea care determina clasificarea, pe cnad in cazul celo care se canataresc,numara si masoara crtiteriul de clasificare il repr practicile comerciale.

....Posesiunea – o stare de fapt ocrotita juridic constand in stapanirea materiala a unui lucru. Repr o exteriorizare a prop, un exercitiu al actelor materiale specifice dr de prop. Ea este socotiat a fi o exteriorizare a prop deoarece de cele mai multe roi insiteste dr de prop, un posesor fiind rezumat ca este si prop lucrului in cauza. Prezumtia este una relativa caci sunt si situatii in care posesia nu este legata si de calitatea de prop,caz in care vom avea un prop neposesor si un posesor neprop.prop este un dr pe cand posesiunea este un simplu fapt,o simpla stapanire de fapt asupra unui lucru. Desi prin sine acest fapt ar trebui sa se gaseasc in afara domeniului dr,el prezinta o imporatnta cu totul aparte ,ceea ce a condus la ocrotirea acestui fapt pe cale legala,acordandu-i-se unele efecte juridice. In perspectiva istorica.conceptul de posesie s-a configurat in vexploatarea lui ager publicus. Inca din vremea regalitatii,statul roman a inceput sa concedeze suprafete de pamant din ager publicus catre patricieni,gratuit sau contra unei sume anuale de bani.aceasta stapanire exercitata de patricieni asupra pamanturilor statului a fost desennata de autorii antici prin term de possessio iar obiectul acestei staaniri au fst desemnate prin term de possessiones. La origine se concedau patricienilor suprafete pe care acestia le puteau cultiva si mult timp din aceasta cauza nu s-a resimtit vreo nevoie de a se ocroti juridic aceasta stapanire de fapt asupra pamanturilor statului. Cu timpul,lacomia patrcienilror a det statul sa concesioneze suprafete mai mari de pamant,moment din care patrcienii au inceput sa subconcedeze o parte din aceste ternuri clientilor lor cu titlul de stapanire precare(obl acestora de a restitui orcand terenul subconcedat). Cat timp dependetna clientilor afta de patroni a fost una cvaziabsoluta,nu u fst probl. Dar cu timpul aceasta dependenta s-a atenuat motiv care a dus la cazuri din ce in ce mai ferite in care clientii refuzau sa restituie terneurile subconcedate la cererea patrcienilor. Acesta a fst momentul in care s-a resimtit nevoia de a se ocroti juridic dr posesorilor,iar un prim instrument juridic in acest sens l-a repr interdictul de precario (interdict prind precarul)- rep in fapt o masura de politie administrativa prin care in ca z de refuz al clientului patronul putea redobandi stapanirea pamantului cu concursul magistratului. Din acest moment posesia inceteaza mai fi o stare de fapt fara consecinte juridice si sufera un proces de abstractizare ,proces in urma caruia se tranforma intr-o institutie juridica.dobandind un continut abstract,contunutul de concesie dobnadeste si sensul de aplicabilitate generala. La origine posesiunea a repr stapanirea de fapt asupra pamanturilor statului ocrotite juridic prin interdicte. Posesiunea curpinde 2 elem:- Elem subiectiv- animus repr intentia posesorului de a pastra un lucru pt sine,intentie in

virtutea careia el se comporta fata de lume ca un adevarat prop. Cel care stapaneste un lucru nu pt sine ci pt altul,nu este posesor caci ii lipseste animus posidenti,el stiind ca trb sa-i restituie prop lucrul la prima cerere a acestuia. Animus nu este un elem pur

psihologic,nu este o vointa pe care ar putea sa o autoimpuna altcineva. Cel care stapaneste un teren si il cultiva are corpus,dar se punea probl daca are si animus possidendi,adica daca se incadra in categ stabilite de dr roman pt a fi cnsiderat posesor,situatie denumita cousae possessionis si puteau fi considerati posesori prop,arendasii pe termen lung,creditorii gagisti precum si latifundiarii uzurpatori. In dr roman,calitatea de posesor erau acordate pe criterii de utilitate politica pt protejarea aristocratiei sclavagiste.

- Elem material- corpus curpjnde totalitatea actelor materiale prin care se realizeaza stapanirea asupra unui lucru de pilda cultivarea unui teren. Corpus nu repr o legatura nemijlocita intre om si lucru,el incluzand in sens larg si posiblitatea de supraveghere si control de la distanta asupra unui bun.

Posesiunea se indeplineste cand apar ambele elem si se pierde atunci cand dispare animus sau corpus sau ambele elem. De ex,cazul prop care isi vinde casa continuand sa lacuiasca in ea in continuare n calitate de chirias.Poseiunea este de mai multe feluri:-possessio ad interdicta- posesie care este protejata juridic prin interddictae-Possessio ad usucapionem-daca sunt indeplinite si celeeltae conditii ale uzuzcapiunii-possessio iniusta(injusta)-posesie careia ii lipseste calitatea de a fi portejata de interdictele posesiunii deoarece este o posesie afectata de un vitiu,iar faptul ca e vitioasa,ridica protectia fata de cel in cauza.vitiile posesiuei sunt : violenta,clandestinitatea,precaritatea(primeste cu imprumut un lucru urmand sa il restituie la cererea imprumutatorului)-possessio iuris- posesiunea unui dr

La origine romanii nu au admis ca dr subiective pot fi posedate,idee pe care in cele din urma fata de evolutia unor institurii juridice au acceptat-o. Aceasta evolutie porneste de conceptia originara a romanilor despre servitute. Servitutiile repr sarcini impuse unui lucru in favoarea prop altui lucru. De ex,servitutea ..,are in vedere situatia a 2 prop de terne alaturat unul dintre aceste terneuri neavand acces la drumul public. Intrucat se considera ca prop terenrului fara acces la drum este limitat in exercitiul firesc al atributelor prop sale,romanii au spus ca prop terenului cu acces la druml public are obligatia de a permite precerea prin terenul sau a prop cu terenul fara acces. Aceasta trecere repr un dr de servitute in favoarea prop terenului fara acces si in mod corelativ repr o olbigatie pt prop terenului cu acces. Romanii au confundat dr de servitutte cu obiectul sau. Ei nu spuneau am un dr de trecere ci am un drum,dar drumul avea forma materiala si putea fi posedat astefel ca romanii au spus ca servitutea poate fi posedata. Mai tarziu romanii au realizat distinctia intre subiect si obicet de servitute, si atunci au formulat urmatorul rationament: servitutea poate fi posedata,servitutea este un dr,deeci dr poate fi posedat.Posesia produce mai mule efecte:

- Posesorul beneficiaza de protectie juridica prin interedicte

- Cazul unui proces in revendicare- in calitate de parat posesorul nu trb sa justifice staanirea exercitata,el aparndu-se prin formula „possideo quia possideo”-posed pt ca posed. Sarcina probei revine reclamantului. Faptul ca posesorul este protejat fara sa fie obligat sa faca o dovada constitutie un mare avantaj care..

- Dobandirea propietatii prin uzuzcapiune- daca sunt indeplinite celelate conditii ale uzucapiunii

Romanii au conscut mai multe iterdicte:

- Recuperandae possessionis causa(interdictele care vizeaza redobnadirea unei posesiuni pierdute) – in aceasta categ intra maimulte interdicte: interdictele unde vi (deoarece prin violenta) care sunt de 2 feluri (unde vi armata-violenta exercitata pt intrarea in staoanirea unui bun era realizata pe calea armelor ; interdictele unde vi cottidiana cand se realiza prin violenta obisnuita);intercidtul de precario ;interdictul de clandestina possessione.

- Interdictele retinendae possessionis causa(pastarea posesiunii unui lucru de catre o pers)- acesta se aplica bunurilor mobile sau imobile.: interdictul utrubi se aplica numai la bunurile mobile si se acorda in favoarea celui care stapanise mai mult timp bunul in litigiu in anul anterior eliberarii interdictului; interdictul uti possidetis(dupa cum posedati) se aplica in materia bunurilor imobile acordandus-se in favoarea celui care stapanea bunul in litigiu la momentul eliberarii interdictului.

Interdictele nu dadeau decat o solutie provizorie litigiilor cu privire la ..,solutia definitiva fiind data in cadrul unuo proces in revendicare cand se stabilea cine este adevaratul proprietar. Lucrurile pot fi stapanite si cu titlul de detensiune. Are 2 elem :

- Animus – detentorul nu stapaneste bunu pt sine ci il staaneste pt altul . ex: chiriasu,arendasul sau depozitarul.

- Corpus este identic cu cel al posesiunii.

Curs 13

Proprietatea reprezinta acea putere sau facultate de a stapani un lucru prin putere proprie si in interes propriu. Dreptul subiectiv de proprietate este reglementat de normele dreptului obiectiv norme care reprezinta institutia proprietatii iar aceste norme ale dr obiectiv sunt cele care stabilesc limitele exercitarii dreptului subiectiv de proprietate sau sunt cele care stabilesc atributele dreptului subiectiv de proprietate. Acestea se pot manifesta intr-un cadru mmai larg sau mai restrans in raport de conditiile istorice concrete. In terminologie juridica romana atributele dreptului de propr erau: uzus (ius utendi) – dreptul de folosinta, fructus (ius fuendi) – dreptul de a culege fructele, abusus (ius abutendi) – dreptul de dispozitie. Roma fiind intemeiata in epoca de destramare a epocii gentilice avea forme specifice de proprietate. Proprietatea colectiva a gintilor, proprietatea familiala, stapanirea individuala.Proprietatea colectiva a gintii. Pamantul Romei in epoca prestatala se afla in propr tuturor membrilor gintii cu exceptia a 2 iugare de pamant care se aflau in propr familiala. Exista si marturii ale vechilor autori antici de ex Varro („De lingua latina”) -> terit Romei a fost impartit intre cele 3 triburi fondatoare. Aparent exista si o alta marturie a lui Dionis din Halicarnas care face mentiune despre faptul ca Romulus ar fi impartit terit Romei in 30 de loturi pe care le-a repartizat pe curii. In realitate cele 2 marturii nu se contrazic ci se completeaza pt ca este posibil ca intr-un trecut mai indepartat Roma sa fi cunoscut propr colectiva la niv tribului care dupa aceea sa se fi restrans. Cert este ca aceasta propr colectiva primitiva a lasat urme asupra unor institutii juridice. Exemplul mancipatiunii care printre alte conditii de forma presupunea si tinerea lucrului cu mana de catre dobanditor (manu capere). Aceasta conditie nu putea fi intrunita decat de bunurile mobile, iar intrucat mult timp nu a existat un alt mod de transmitere a propr altul decat mancipatiunea rezulta ca o vreme imobilele au fost inalienabile pentru ca se aflau in propr colectiva a gintii. In mod similar un alt exemplu este acela al actiunii in revendicare care la inceput a purtat forma lui „sacramentum in rem” si care presupunea o cerinta a prezentei lucrului litigios in fata magistratului, conditie care nu putea fi indeplinita decat de bunurile mobile. Un alt exemplu

de instit: Fizionomia succesiunii legale, legea celor 12 table prevazand ca la mostenire vin mai intai sui heredes cei care deveneau prin moartea defunctului sui iuris. Aganatii cei mai apropiati daca nu existau sui iuris, iar daca nu existau mostenitori nici din a 2-a categorie veneau la mostenire gentilii care veneau in bloc.Proprietatea familiala. Avem marturii de la Varro „De re rustica” si vb despre faptul ca fiecarei familii Romulus i-ar fi atribuit 2 iugare de pamant cu titlul de Heredium (suprafata destinata locului de casa si gradinii). Aceasta propr fam. avea 3 caractere: un caracter inalienabil, un caracter indivizibil si unul de coproprietate. Caracterul inalienabila consta in faptul ca heredium nu putea fi instrainat. Aceasta interdictie a subzistat mult timp trecand din plan juridic ulterior in plan moral, marturie fiind in acest sens spusele lui Cicero care 7 sec mai tarziu arata ca cel care isi instraineaza casa parinteasca este lovit de o infamie morala. Caracterul indivizibil consta in faptul ca la moartea lui pater familias mostenitorii sai ramaneau intr-o indiviziune fortata asupra lui heredium adica intr-o coproprietate din care nu puteau iesi. Mijlocul de iesire din indivizunea familiala a fost reglementat mult mai tarziu prin legea celor 12 table care a creat o actiune de iesire din indiviziune asupra acestui antiquum consortium, actiunea fiind actio familiae herciscundae. Caracterul de copropprietate deriva din imprejurarea ca fii de familie si pater familias stapaneau heredium in calitate de coproprietari inca din timpul vietii lui pater familias motiv pt care s-a si spus ca succesiunea asupra lui heredium de fapt nu este o veritabila forma de mostenire ci este mai mult o continuare a unei coproprietati preexistente. Sui heredes (prima categ de mostenitori) = cei ce se mostenesc pe ei insasi.In dreptul vechi, formele de proprietate au evoluat astfel ca propr colectiva s-a transformat in popr quiritara si respectiv in propr colectiva a statului. Proprietatea quiritara (Dominium ex iure quiritium) avea trei caractere: caracterul exclusiv, absolut si perpetuu. Potrivit caracterului exclusiv, titularii nu puteau fi decat cetateni romani, obiect al acesteia nu-l puteau forma decat numai lucrurile mancipii(valoroase), nu putea fi revendicata propr quiritara decat prin sacramentum in rem, rei vindicatio sau prin acte precum mancipatiunea.Caracterul absoluit: obiectul propr quiritara putea fi exploatat fara limite cu exceptie unei distante care putea sa existe intre propr funciare, iar aceasta exploatare fara limite romanii o considerau ca se desfasura atat pe verticala cat si pe orizontala: „Usque ad caelum”. Caracterul perpetuu include ca propr sa nu fie conditionata de factorul timp in sensul ca nu se putea pune problema exercitarii propr quiritare pana la un anumit moment caci odata proprietar esti proprietar pt totdeauna: „Proprietas ad tempus constitui non potest”. Proprietatea colectiva a statului: proprietate in care intra terit cucerite de la dusmani si sclavii publici. Pamanturile din ager publicus au fost date spre folosinta patricienilor transformand aceasta folosinta intr-o veritabila propr privata. In epoca clasica procesul de transformare a propr continua si pe langa propr quiritara si alte forme. Propr pretoriana a aparut pt ca vechile moduri de transmitere a propr quiritare erau … . Pe de alta parte intre timp aparuse trditiunea care era un mod de transmitere a bunurilor nemancip limitandu-se la acordul de vointa al partilor contractante, motiv pt care din ce in ce mai frecvent se obisnuia ca si bunurile mancipii sa fie transmise prin traditiune. Astfel daca tradens era de rea credinta dupa ce se realiza tranzactia unui bun macip prin traditiune invoca neleg acestei transmiteri. Pretorul se afla in situatia de a da castig de cauza reclamantului desi accipiens fusese de buna credinta si platise pretul astfel ca accipiens se trezea si fara lucrul cumparat si fara banii platiti. Pretorul a considerat ca o atare practica contravine principiului echitatii si a savarsit o reforma in baza careia a considerat ca cel care dobandeste prin traditiune un lucru mancip ar fi in baza unei fictiuni un uzucapant. Termen pe care pretorul il socotea indeplinit. In baza acestei fictiuni, accipiens era considerat uzucapant si deci proprietar. Daca intervenea un conflict intre tradens care era proprietar quiritar si accipiens care e dobanditor accipiens ii putea opune cu succes o exceptie: exceptio rei venditae et traditae.

Exista posibilitatea ca accipiensul sa isi piarda dr de propr in favoarea unui tert. Avea dreptul sa isi redobandeasca dreptul prin utilizaera unei actiuni speciale si anume actio publiciana care era tot o actiune ficticie adica o actiune care avea inserata o fictiune referitoare la uzucapiunea..Aceasta calitate de proprietar pretorian: coexistau 2 drepturi de proprietate asupra aceluiasi lucru: dreptul de propr quiritar(tradens) ramanea titular al dreptului de propr. Dreptul lui tradens: nudum ius ex iure quiritium. Se afla dreptul lui accipiens care era proprietatea(proprietatea efectiva). Aceasta coexistenta avea un caracter temporal. Dupa 1,2 ani in fc de bunul mobil sau imobil fictiunea devenea realitate si atunci proprietarul pretorian isi convertea proprietatea intr-o veritabila proprietate quiritara. O alta forma de propr in ep clasica este propr provinciala- s-a conturat in leg cu cuceririle realizate de romani, noile terit cucerite fiind incluse de asemenea in ager publicus care deci s-a extins. Desi afata in propr publica, aceste pamanturi erau in fapt lasate in folosinta autohtonilor (provincialilor).In ep clasica asistam la ap unei adev proprietati provinciale care consta in faptul ca asupra aceluiasi lucru se exerc 2 dr distincte de propr: DR STATULUI SI DR LOCUITORILOR PROVINCIALI. Jurisconsultii romani s-au opus sa dea val juridica acestei stapaniri pe care au refuzat sa o cons o propr in sens formal si pe care au incercat sa o incadReze in sfera posesiei sau uzufructului. In realitate, stapanirea exerc de provinciali avea caracterele unui adev dr de propr pt ca puteau vinde propr, puteau sa le transmita prin testament, …., exercitand toate dr de proprietate. Desigur ca in raport cu propr exerc de stat propr prov pare a avea un caracter subordonat, caracter subliniat de imprejurarea ca provincialul plate apt stapanirea acestui pamant o suma anuala de bani numita stipendium/ tributum, prin care recunosteau dr superior de propr al statului. Tot in ep clasica – proprietatea peregrina- s-a conturat in contextul dezv ec de schimb, accentuarea rel romanilor cu peregrinii care erau adesea detinatorii unor averi considerabile, motiv pt care romanii s-au vazut nevoiti sa rec peregrinilor un dr distinct de propr, intemeiat pe o fictiune- fictiunea ca peregrinul ar fi de fapt cetatean roman-dr peregrin.

DREPTUL POSTCLASIC-continua transf in dr de propietate – edictul lui caracalla 212 e n- ca o consecinta propr peregrina si-a pierdut importanta. Dispare si propr provinciala cu incepere din mom in care si solul italic a devenit si el supus platii impozitelor , iar mai tarziu la finele ep postcl s-a procedat la o unificare a propr quiritare si pretoriene intr-o proprietate numita dominium.Din texte reiese ca romanii cunosteau mai multe metode de dobandire a proprietate. Cea mai veche metoda- ocupatiunea=luarea in stapanire a lucrurilor fara stapan (res nullius). Longevitatea acestui mod de dobandire a propr se justifica si prin faptu ca romanii considerau ca cea mai legitima forma de propr este cea dobandita prin violenta- stapanirea bunurilor dusmanilor infranti= res hostiles. Mult timp, pana la crearea propr peregrine considerau ca strainii nu aveau nici un drept si caPropr lor putea intra in propr primului venit. Lucruri imobile aparute in urma unor fenomene naturale (insula, care intra in propr primului ocupant).

Tot prin ocupatiune puteau fi dobandite si animalele salbatice, care deveneau propr celui care le captura indiferent de locul unde se prod acest lucru. Se mai dobandeau si lucrurile parasite= res derelictae.

MANCIPATIUNEA- in ep veche repr nu un mod de trans a propr ci un mod de creare a proprietatii-putere. La origine, romanii considerau propr o emanatie a puterii individuale si ca astfel o propr nu se ppate transmite ci doar crea. Dupa o indelungata evolutie, mancipatiunea a dobandit fc translativa de proprietate. Partile in acest act se numest mancipant-cel care transmite proprietatea (mancipio dans )si accipiens-cel care o dobandeste. Reguli: prezenta partilor, prezenta a 5-7 martori in frunte cu un sef al martorilor-antestas, prezenta unui accipies si a unei balante de arama, prezenta lucrului ce trb transmis, pronuntarea de formule solemne precum si cerinta tinerii lucrului cu mana de catre accipiens in timpul rostirii acelei formule solemne. Prezenta unui cantaragiu era necesara pt ca mult timp la romani banii au fost bare de arama numite aes rude la origine si apoi aes signatum dupa certificarea de catre stat prin aplicarea unei stante. 1 as= 327 g arama. In sec 3 i en s-a modificat acest lucru cand a aparut moneda de argint care nu se mai cantarea ci se numara. Conservatori, romanii nu au modificat fizionomia mancipatiunii si au pastrat cerinta prezentei unui cantaragiu si a unei balante. Cantaragiul isi indeplinea functia prin lovirea simbolica a balantei cu o bara de arama, in acest f se socotea ca s-a indeplinit si cerinta cantariririi banilor.

Accipens trebuia sa rosteasca o formula solemna; „Hung ego hominem ex iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio… hoc aere aeneaque libra”- afirm ca acest sclav este al meu potrivit dr quiritar si sa-mi fie cumparat cu pretul de … cu aceasta arama si cu aceasta balanta de arama.Formula are 2 parti contradictorii, prima parte pana la isque releva fc originara a mancipatiunii- fc de creare a proprietatii-putere dupa care a doua parte releva transformarea intr-o actiune de transfer de propr, respectiv vanzarea.Aceasta mancipatiune in aceasta forma se observa ca necesita in mod necesar respectarea regulilor– nu se putea face transf de propr fara platirea pretului prin cantarire, lucru ce s-a modificat cand a aparut moneda si cand formal juridic cerinta cantaririi pretului era executata prin acea lovire a balantei cu bara de arama, moment care a permis transmiterea lucrurilor de proprietate fara un echivalent in loc. (pret fictiv, simulat, nu real), conjunctura in care s-a format o specie de mancipatiune- mancipatinea numo uno- pentru un singur sestert, ceea ce a facut posibila si realizarea altor operatiuni juridice, cum ar fi casatoria prin coemptio, realizarea unei forme de testament numita per aes et libram si operatiunea donatiunii cand voiai sa transmiti in proprietate un bun fara ca cel gratificat sa presteze o contraprestatie.

O alta forma de dob a proprietatii- uzucapiunea- forma a propr quiritare prin indelungata folosinta si care pt realizarea sa valabila presupunea indepl unor cerinte cumulative: posesiunea lucrului cu precizarea ca la origine simpla posesiune nu era suficienta, fiind necesara si folosirea efectiva a lui in conformitate cu destinatia sa economica, de unde deriva si etimologia acestei insitutii- usu capio= luarea in folosinta; cerinta termenului- 1 an pt bunuri mobile si 2 ani pt cele imobile; justa cauza- iusta causa possesionis/ usucapionis- actul/faptul juridic care justifica luarea in stapanire a unui bun; cerinta bunei credinte- convingerea uzucapantului ca a intrat in posesia unui lucru parasit sau ca a dobandit acel lucru de la proprietar; ultima cerinta era ca lucrul sa fie susceptibil de a fi uzucapat, sa poata fi uzucapat, pt ca unele lucruri nu puteau fi : lucrurile furate- res furtive, res subrepte, cele posedate prin violente-res vi possessae, lucrurile de cult nepatrimoniale- res religiosae.In timp, uzucapiunea si-a schimbat functia, cea originara fiind cea a folosirii bunurilor mancipii conform destinatiei lor economice. Apoi capata si o alta functie- dovedirea dreptului de proprietate. Aceasta se explica prin faptul ca in procesul de revendicare cel care trb sa faca dovada propr era reclamantul numai ca la romani nu era suficient ca reclamantul sa-si dovedeasca dreptul sau de propr, ci trb sa dovedeasca si dr de proprietate al tuturor autorilor

autorilor sai- tuturor celor care stapanisera acel lucru, situatie care in raport de imprejurari putea fi o adevarata probatio diabolica- proba imposibil de facut. Romanii au considerat ca reclamantul in loc de a face aceasta dovada poate sa faca dovada ca indeplineste toate conditiile cerute de uzucapiune pt a putea fi considerat proprietar, lucru mai lesne de realizat desi nu era real: Usucapiunea repr sf nelinistii si al fricii de procese- Usucapio este finis solicitudinis ac periculi litium (cicero).

Un alt mod de dob a proprietatii- in iure cessio- organizarea unui proces fictiv (vezi iurisdictia gratioasa).

Curs 14

Traditio este un mod de dobandire a proprietatii reglementata de dreptul gintilor si prin care la origine se realiza transmiterea proprietatii asupra lucrurilor mai putin valoroase. Ulterior functia traditiunei s-a modificat, prin intermediul acestei putand fi transmise atat detensiunea cat si posesiunea asupra lucrurilor necmanci. Nu era grevata de conditii complicate fiind necesara intalnirea a 2 conditii: remiterea matieriala a lucrului si justa cauza. Remiterea materiala se realiza diferit dupa cum bunul era imobil sau mobil. In cadrul mobilelor remiterea se facea prin inmanare iar in cadrul imobilelor, daca imobilul erea un teren aceasta se realiza prin parcurgerea hotarelor terenului iar daca era vb de un imobil se facea prin vizitarea tuturor incaperilor acestuia. Justa cauza reprezenta actul juridic care preceda si explica sensul remiterii materiale pt ca din simpla transmitere materiala a unui lucru nu rezulta titlul cu care acesta se transmitea. Mai tarziu in dreptul postclasic au aparut si anumite cazuri in care nu se mai cerea remiterea materiala mai precis 4 cazuri:

- Traditio longa manu (traditiunea de mana lunga) intervenea in cazul transmiterii unui teren cand nu mai era necesara parcurgerea hotarelor fiind suficienta precizarea limitelor terenului.

- Traditio simbolica intervenea in cazul transmiterii unei cladiri cand nu mai era necesara vizitarea imobilului fiind suficienta remiterea cheilor

- Traditio brevi manu intervenea in situatia in care chiriasul cumpara casa in care locuia, caz in care nu mai avea nevoie de vreo remitere.

- Constitutum posesorium se referea la cazul invers cand proprietarul isi vindea casa continuand sa locuiasca in ea in calitate de chirias al locului.

Un alt mod de dobandire era specificatiunea care intervenea in situatia in care o persoana confectiona un bun cu materialul apartinand altei persoane intentionand sa pastreze acest lucru pentru sine. In acest caz se punea problema daca si proprietarul materialelor emitea pretentii asupra acelui lucru cui de fapt ii apartinea lucrul. Raspunsurile date de sabinieni si proculieni au fost neunitare si contradictorii motiv pt care Iustinian a dat o solutie de compromis hotarand ca atunci cand lucrul poate fi adus la starea anterioara el va apartine proprietarului materialelor, iar daca acest lucru nu este posibil el va apartine proprietarului manoperei adica specificatorului. Se pare ca in darea acestei solutii Iustinian a avut in vedere ponderea importantei manoperei in realizarea lucrului nou creat. Desigur ca in oricare din sub-cazuri exista o parte care inregistreaza un prejudiciu, prejudiciu care este dupa caz fie contravaloarea materialelor fie contravaloarea manoperei motiv pt care s-au dat partilor mijloace juridice pt a se despagubi una de la alta. NCC (art 598) – accesiunea mobiliara.

Accesiunea reprezinta un mod de dobandire a proprietatii prin absorbirea juridica a lucrului accesor de catre lucru principal. Lucrul principal este socotit intotdeauna cel care isi pastreaza

individualitatea dupa unirea cu un alt lucru, iar din texte rezulta ca romanii au cunoscut mai multe cazuri de accesiune de ex tipul de accesiunea dintre doua lucruri mobile (piatra si inelul, tablou si rama). Exista si accesiunea de tip imobiliara. Ex: Alluvio (aluviunea) – depunerea formata pe malul unui rau. Insula aparuta in rau prin sedimentare. Daca apare de o parte si de alta a liniei imaginare care marcheaza mijlocul raului ea va apartine unuia dintre proprietari. Daca apare la mijloc apartine ambilor proprietari. Intre un bun mobil si unul imobil cel imobil este considerat principal. Cand o persoana construieste pe terenul sau cu materialele altuia, proprietarul terenului devine si proprietarul constructiei, proprietarul materialelor avand doar o actiunea in despagubire impotriva sa care consta in dublu valorii materialelor respective.NCC (art 569-576) – accesiunea imobiliara naturala.NCC (art 577-579) – accesiunea imobiliara artificiala.

Sanctiunea dreptului de proprietate = protectia prin mijloace juridice a dreptului de proprietate.

Sanctiunea proprietatii quiritare.La origine in procedura legisactiunilor aceasta era realizata prin sacramentum in rem. In prima faza a procesului avea loc provocarea la un pariu dupa care incredintat provizoriu aceleia dintre parti care aducea praedes litis et vindiciarum (care aducea garanti). In faza a doua a procesului, sentinta se pronunta in mod indirect. Daca cel care depusese pariul in mod just era partea care primise in stapanire provizorie nu era nicio problema caci stapanirea sa se consolida. Daca insa lucru se afla la cealalta parte atunci existau probleme deoarece singurii care sufereau consecinte negative in cazul refuzului de inmanare a bunului erau garantii care erau sanctionati cu infamia, iar partea propriu-zisa nu putea fi constransa sa transmita bunul ceea ce inseamna ca partea castigatoare trebuia sa se multumeasca cu o suma de bani ceea ce inseamna ca protectia proprietatii era imperfecta.In epoca clasica, in cadrul procedurii formulare, sanctiunea propr quiritare a fost realizata prin rei vindicatio (actiunea in revendicare) pentr a carei intentare era necesara indeplinirea cumulativa a mai multe conditii. In primul rand reclamantul sa fie proprietar quiritar, sa nu posede lucrul in discutie, paratul sa fie posesor, cerinta ca lucrul revendicat sa fie o res mancipio si totodata un lucru individual determinat. Nu se putea revendica in justitie o universalitate de bunuri prin intermediul acestui act. In epoca postclasica s-a admis ca actiunea in revendicare sa poata fi intentata si impotriva unor neposesori. Ex: Cazul posesorilor fictivi care erau de 2 feluri: qui liti se obtulit + qui dolo desiit possidere.Prima categorie inseamna cei care se ofera procesului si are in vedere cazul acelei persoane care pretinde in mod fals a fi posesoare a lucrului respectiv pentru a fi chemata astfel in judecata si pentru ca intre timp posesorul dispunea de uzucapiune.A doua categorie inseamna „cei care inceteaza sa posede prin dol” si se refera la cazul acelui posesor care pt a nu fi socotit astfel si a fi chemat in judecata distrugea lucrul. In ambele aceste cazuri, drept sanctiunea pt reaua lor vointa acesti posesori fictivi erau asimilai posesorilor reali si puteau fi chemati in judecata si pedepsiti corespunzator. In procedura formulara functiona principiul condamnarii exclusiv pecuniare ceea ce inseamna ca el primea o suma de bani si nu insusi lucrul revendicat ceea ce inseamna ca in continuare sanctiunea propr quiritare era imperfecta chiar daca romanii au cautat sa atenueze principiul condamnarii pecuniare prin reglementarea arbitrariilor. Proprietatea quiritara s-a perfectionat abia in timpul procedurii extraordinare prin condamnarea ad ipsam rem.

Sanctiunea proprietatii pretoriene.

Era sanctionata prin atiunea publiciana care intervenea in cazul in care o persoana dobandea un lucru prin intermediul traditiunii. Actiunea publiciana ii permitea propr pretorian sa reclame bunul din mainile oricui acesta s-ar fi aflat. Daca bunul ajungea in mainile propr quiritar (tradens) desigur ca proprietarul pretorian intenta si impotriva acestuia actiunea publiciana. Paratul invoca o exceptie in fata pretorului, „exceptia iusti dominii” prin care arata ca el paratul este adevaratul proprietar intrucat este quiritar iar lucrul este mancipi. Aceasta exceptie era respinsa cu succes de catre reclamant printr-o replicatio rei venditae et traditae. In orice caz actiunae publicana era construita pe o fictiune caci pleca de la premiza ca proprietarul pretorian este proprietar prin uzucapiune, fictiunea referindu-se la termenul si care era introdusa in formula actiunii publiciene de catre pretor si care reprezenta astfel ca un termen care nu se implinise s-ar fi implinit. Romanii cunosteau si drepturile reale asupra lucrurilor altuia. Aici intra:

- Servitutiile- Emfiteoza- Conductio agri vectigalis- Superficia

Servitutiile pot fi definite drept sarcini impuse unui lucru in favoarea fie a unei persoane determinate fie a unei persoane oarecare, dar care este proprietara a unui imobil. Servitutiile sunt de 2 feluri:

- Reale (cand opereaza in favoarea proprietarului unui alt imobil)- Personale (cand sarcina impusa lucrului opereaza in favoarea unei pers determinate)

Servitutiile reale erau rustice si urbane, criteriul de distinctie fiind natura imobilului dominant. Era rustica atunci cand imobilul era un teren si urban cand era o constructie indiferent unde se afla aceasta. Imobilul dominant este cel in favoarea caruia opereaza sarcina. Servitutea este in acelasi timp o sarcina dar si un drept. Este o sarcina pt proprietarul imobilului aservit si este un drept pt proprietarul imobilului dominant. Proprietarul terenului cu acces la drumul public trebuia sa accepte trecerea vecinului care nu avea acces pe terenul sau. Din texte reiese ca romanii au cunoscut mai multe tipuri de servituti, de ex iter care reprezenta dreptul de a trece prin terenul altuia pe jos sau calare, Via era dreptul de a trece cu carul, iar actus era dreptul de a mana turmele pe terenul altuia, aquaeductus = dreptul de a trage apa prin conducte amplasate pe terenul altuia, ius pascendi = dreptul de a paste turmele pe terenul altuia, servitus oneris ferendi = servitutea de a purta o greutate sau servitutea de sprijin.NCC art 755, 760-762.Servitutiile personale nu mai presupun existenta a 2 lucruri ci doar a unui sg lucru asupra caruia doua persoane exercita drepturi reale distincte si romanii incadrau in categoria servitutiilor personale urmatoarele:

- Uzufructul- Uzus- Habitatio- Operae servorum

Uzufructul. Uzus fructus est ius alienis rebus utendi furendi salva rerum substantia (Paul). Din definitie rezulta ca atributele dreptului de proprietate se distinge intre 2 persoane. Pe de o parte exista uzufructuarul si pe de alta parte exista nudul proprietar (exercita un drept de proprietate lipsit de continut). Uzufructuarul nu putea instraina fructul, acest drept ramanand nudului proprietar. La romani uzufructul avea ca obiect lucru imobile sau lucruri mobile neconsumptibile. Uzufrutctul este un drept temporar, cel mult viager. Uzufructul s-a conturat cand barbatii se ingrijeau de subzistenta sotiilor lor dupa moartea lor si in acest scop le lasau prin testament unele bunuri cu dreptul de a le folosi si culege fructele urmand ca la moartea si a sotiei supravietuitoare aceste bunuri sa intre in stapanirea fizica a fiilor de familie care pana

atunci fusesera . In acest mod se realiza un dublu deziderat: se realiza subzistenta sotiei si se asigura pastrarea in familie a bunurilor.

NCC – art 703 + art 708.

Usus desemna dreptul de a folosi lucrul altuia fara a-i culege fructele (NCC art 749)Habitatio desemna dreptul de a locui in casa dar nu in calitate de chirias ci de titular de drept real.Operae servorum desemneaza dreptul de a folosi serviciile sclavului altuia.In ce priveste servitutiile, au caractere comune. In primul rand ele sunt drepturi reale asupra lucrului altuia. Proprietarul lucrului grevat nu are vreo obligatie de a face in favoarea titularului potrivit principiului „servitus in faciendo consistere nequit”. Nu se admitere o servitute a servitutii conform principiului „servitus servitutis esse non potest” insemnand ca o servitutte poate fi realizata numai in favoarea unei pers determinate sau in favoarea proprietarului altui lucru fara a putea fi transmisa catre un tert. In alt 4-lea rand nimeni nu-si poate aservi propriul lucru potrivit principiului „nemini res sua servit”. Daca o pers e proprietara a 2 terenuri alaturate ea nu poate constitui o servitute pe unul din acestea.

Alte drepturi:Emfiteoza reprez un drept real izvorat din contractul de emitere, contract care intervenea intre imparat si un particular si care avea ca obiect un teren imperial. In virtutea acestui contract in schimbul unei sume anuale de bani numite canon emfiteotul dobandea dreptul de a folosi un teren imperial pe un termen foarte lung sau chiar fara termen, de regula insa pe 100 de ani de unde rezulta ca dreptul de emfiteoza putea fi transmis catre urmasi. Dpdv juridic emftieotul era considerat posesor si ca atare se bucura de protectie juridica prin interdictele posesorii. El avea chiar o pozitie mai buna decat a uzufructualului in privinta culegerii fructelor caci emfiteonul dobandea proprietate asupra fructelor prin simpla separatiune.Conductio agri vectigalis era nascut din relatia dintre cetati si persoane particulare avand ca obiect folosinta unui teren agricol dependent de cetate. Emfiteoza si conductio agri vectigalis au caractere comune in sensul ca atat emfiteotul cat si conductor ager vectigalis recunosteau dreptul de proprietate al imparatului si al cetatii prin plata unei sume anuale de bani cu deosebirea ca in acest caz suma de bani se numea vectigal.Superficia reprezinta dreptul unei persoane de a folosi in mod perpetuu o constructie edificata de ea pe terenul altei persoane cu acordul acesteia din urma. Dreptul real de superficiu s-a nascut odata cu fenomenul crizei de locuinte de la sf republicii, context in care statul roman a oferit cetatenilor posibilitatea de a-si edifica locuinte pe terenurile apartinand statului. Suprafata apartine pamantului. Ceea ce inseamna ca orice locuinta construita pe un astfel de teren urma sa intre in proprietatea statului roman ca proprietar al terenului astfel ca nimeni nu a mai vrut sa construiasca motiv pt care statul roman a luat initiativa realizarii unui contract fara termen din care rezulta dreptul de a folosi locuinta in mod perpetuu. Ea era limitata la durata exitentei fizice a constructiei moment in care dreptul real de superficii inceta din lipsa de obiecit. Statul roman recunostea superficiatorului un drept foarte larg care putea transmis catre urmasi. Beneficiarul recunostea dreptul de propr al statului asupra terenului pe care se afla locuinta prin plata anuala a unei sume de bani numita solarium.

Pt examen:- Pix + carnet- 2pcte 5 subiecte- La isdr 3 pcte/subiect, 3subiecte

Ex de subiecte: organizarea sociala si politica a Romei in epoca regalitatii, codrul institutele si novelele, venditio bonorum si distractio bonorum, oamenii liberi cu conditie juridica speciala, interdictele posesorii.

Introducere + izvoare + procedura + persoane + bunuri.

Alte ex: influenta dr roman asupra dr romanesc, raportul dintre dr civil si drept pretorian, litis contestatio in procedura legisactiunilor si i procedura formulara), conditiile de roam ale casatoriei, ocupatiunea, specificatiunea si accesiunea.

Drept Roman Full

Documents

Transcript of Drept Roman Full