DREPT PROCESUAL CIVIL

Capitolul INormele de procedură civilă

Normele de procedură civilă sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, dar

şi în anumite legi speciale, precum: Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor şi

procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, legi care

reglementează sau dezvoltă anumite aspecte prevăzute de Codul de procedură

civilă.

Secţiunea 1

Clasificarea normelor de procedură civilă

1. Clasificarea normelor de procedură civilă

Normele de procedură civilă pot fi clasificate după mai multe criterii, printre

cele mai semnificative fiind: obiectul reglementării, sfera raporturilor sociale care

intră sub incidenţa normelor procesuale, precum şi caracterul conduitei pe care o

prescriu.

1.1 În funcţie de obiectul reglementării în literatura de specialitate se face

distincţia între următoarele categorii de norme: norme de organizare

judecătorească, norme de competenţă, norme de procedură propriu-zise şi norme de

executare silită.Normele de competenţă reglementează atribuţiile instanţelor

judecătoreşti. Ele pot fi subclasificate în:

- norme de competenţă generală;

- norme de competenţă materială sau de atribuţiune;

- norme de competenţă teritorială (aceste norme la rândul lor se clasifică în:

norme de competenţă teritorială de drept comun, norme de competenţă teritorială

alternativă, norme de competenţă teritorială exclusivă sau excepţională şi norme de

competenţă teritorială convenţională sau facultativă).

1.2 În funcţie de caracterul conduitei pe care o prescriu normele de

procedură civilă se pot clasifica în norme imperative, şi norme dispozitive.

1

1.3 În funcţie de sfera de aplicare a normelor, normele de procedură civilă se

clasifică în norme generale şi norme speciale.

Normele generale sunt acelea care pot fi aplicate în principiu în orice materie

.Normele speciale sunt acele norme care se aplică numai în anumite materii.

Clasificarea normelor de procedură civilă în norme generale şi speciale

prezintă importanţă practică în cazul în care pentru aceeaşi materie supusă

reglementării ar exista concurs între normele generale şi normele speciale. Într-o

asemenea situaţie în doctrină se consideră că trebuie urmate în mod necesar

anumite reguli.

Secţiunea a 2-a

Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă

2. Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă

Actele şi faptele care intervin între intrarea în vigoare a legii şi abrogarea

acesteia vor fi supuse legii respective.

Legea procedurală nu are putere retroactivă. Principiul neretroactivităţii

legii este consacrat atât de dispoziţiile Codului civil, cât şi de prevederile art. 15 alin.

(2) din Constituţie.

Legile de organizare judecătorească sunt de aplicaţie imediată.

Legile de competenţă sunt şi ele de aplicaţie imediată, dar ultraactivitatea

legii vechi a fost uneori admisă.

Legile de procedură propriu-zise sunt de aplicaţie imediată, dar se observă

că particularităţi intervin în materia probelor.

Legile referitoare la executarea silită sunt şi ele de aplicaţie imediată.

Capitolul II

Consideraţii generale privind procesul civil

Secţiunea 1

Definiţia şi structura procesului civil

1. Definiţia procesului civil

Procesul civil constituie activitatea desfăşurată în condiţiile legii de către

instanţa de judecată, părţi, dar şi alţi participanţi în scopul valorificării drepturilor

sau intereselor legitime.

2

2. Structura procesului civil

De regulă, procesul civil cuprinde două faze:

- faza judecăţii propriu-zise;

- faza executării silite.

Fiecare dintre aceste faze cuprinde mai multe etape.

Secţiunea a 2-a

Principiile care guvernează procesul civil

3. Principiile care guvernează procesul civil

Principiile sunt reguli de ordine publică ce reglementează desfăşurarea

activităţii procesuale.

Unele dintre principiile care guvernează procesul civil sunt aplicabile

întregului sistem de drept (de pildă principiul legalităţii), altele sunt incidente mai

multor ramuri de drept (de exemplu principiul publicităţii), iar altele guvernează

doar procesul civil (spre exemplu principiul disponibilităţii).

Aceste principii sunt prevăzute de acte normative interne precum:

Constituţia României, Legea de organizare judiciară 304/2004, Legea referitoare la

statutul magistraţilor 303/2004 şi Codul de procedură civilă, alte principii

procesuale sunt consacrate în documente internaţionale, cum ar fi: Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile

Civile şi Politice, Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a

Libertăţilor Fundamentale.

Principiile care guvernează procesul civil sunt considerate a fi: principiul

independenţei judecătorilor, principiul inamovibilităţii judecătorilor, principiul

legalităţii, principiul exercitării cu bună-credinţă a drepturilor procesuale,

principiul rolului activ al instanţei, principiul controlului judiciar, principiul

liberului acces la justiţie, principiul colegialităţii instanţei, principiul egalităţii

părţilor în faţa justiţiei, principiul dreptului la apărare, principiul gratuităţii

justiţiei, principiul contradictorialităţii, principiul imutabilităţii litigiului, principiul

disponibilităţii, principiul publicităţii şi oralităţii, principiul nemijlocirii şi

continuităţii dezbaterilor, principiul folosirii limbii române în justiţie .

Capitolul III

3

Instanţele judecătoreşti

Secţiunea 1

Categorii de instanţe

1. Categorii de instanţe

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată

privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti instanţele judecătoreşti prin

care se înfăptuieşte justiţia în România sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi

judecătoriile.

Tribunalele specializate se pot organiza pentru soluţionarea cauzelor civile,

cauzelor penale, cauzelor comerciale, cauzelor cu minori şi de familie, cauzelor de

contencios administrativ şi fiscal, cauzelor privind conflicte de muncă şi asigurări

sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi

fluviale sau pentru alte materii.

Secţiunea a 2-a

Compunerea şi constituirea instanţei

2. Compunerea şi constituirea instanţei

Sintagma compunerea instanţei desemnează alcătuirea instanţei cu numărul

de judecători prevăzut de lege. În acest sens dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea

nr. 304/2004 de organizare judiciară stabilesc că pricinile deferite prin lege în

competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului si curţii de apel se judecă

în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de

muncă şi de asigurări sociale.

În ceea ce priveşte apelurile şi recursurile dispoziţiile art. 54 alin. (2) Legii

304/2004 prevăd că la judecata în apel completul trebuie format din 2 judecători, iar

la judecata în recurs completul trebuie să fie alcătuit din 3 judecători, exceptând

situaţiile în care dispoziţiile legale prevăd altfel.

La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completul de judecată este alcătuit

dintr-un număr de 3 judecători ai aceleiaşi secţii [art. 31 alin. (1) din Legea nr.

304/2004]. Se observă că aici funcţionează pentru judecarea anumitor cauze şi un

Complet de 9 judecători şi Secţiile Unite.

4

Expresia constituirea instanţei semnifică alcătuirea completului de judecată

cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege. Astfel, din acest complet mai

trebuie să facă parte alături de judecători şi grefierul, magistratul-asistent la Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul, dar şi asistenţii judiciari la cauzele care

vizează conflictele de muncă şi asigurări sociale.

Capitolul IV

Statutul magistratului

Termenul de magistraţi îi desemnează atât pe judecători, cât şi pe procurori .

Secţiunea 1

Independenţa magistraţilor. Inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea

procurorilor

1. Independenţa magistraţilor. Inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea

procurorilor

Independenţa judecătorilor reprezintă nu doar o garanţie a imparţialităţii

judecătorilor, ci şi un principiu important în desfăşurarea procesului civil.

Aceeaşi independenţă este trăsătura care trebuie să caracterizeze şi

activitatea procurorilor conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

În desfăşurarea activităţii lor judecătorii numiţi de Preşedintele României

beneficiază de inamovibilitate, în condiţiile legii [art. 125 alin. (1) din Constituţie].

Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate [art. 21 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].

Inamovibilitatea este o garanţie legală a independenţei şi imparţialităţii

judecătorilor. Practic, graţie acesteia judecătorii învestiţi în funcţie nu mai pot fi

revocaţi, transferaţi, suspendaţi, sancţionaţi sau promovaţi decât în condiţiile

prevăzute de lege.

Procurorii numiţi de Preşedintele României beneficiază de stabilitate [art. 3

alin. (2) din Legea nr. 303 din 2004].

Secţiunea a 2-a

Incompatibilităţi şi interdicţii

2. Incompatibilităţi şi interdicţii

5

În vederea realizării unei justiţii independente şi imparţiale, prin dispoziţiile

Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor s-au instituit o serie

de incompatibilităţi şi interdicţii.

În doctrină se apreciază că incompatibilităţile sunt măsuri de protecţie a

judecătorului care constau în imposibilitatea acestuia de a mai îndeplini,

concomitent, şi alte funcţii sau sarcini.

Interdicţiile reies din dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Dar interdicţii şi incompatibilităţi sunt reglementate şi de dispoziţiile Legii

nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi

sancţionarea corupţie.

La aceste interdicţii s-a exprimat în doctrină ideea că trebuie adăugate şi

anumite incapacităţi cu caracter general, precum cele referitoare la interdicţia

judecătorului de a fi cesionar al unui drept litigios (art. 1309 C. civ.), sau cu caracter

particular, adică privind un proces determinat, precum recuzarea sau strămutarea.

Capitolul VAcţiunea civilă

Secţiunea 1Conceptul de acţiune civilă şi trăsăturile acesteia

1. Conceptul de acţiune civilă

Valorificarea drepturilor şi intereselor legitime legitime ale persoanelor fizice

şi juridice se realizează prin exercitarea acţiunii civile.

În literatura de specialitate acţiunea civilă a fost definită ca fiind ansamblul

mijloacelor procesuale prin care poate fi solicitat şi asigurat concursul unui organ

jurisdicţional în vederea recunoaşterii sau realizării unui drept sau interes –

nesocotit, contestat sau încălcat – fie prin afirmarea dreptului subiectiv preexistent

sau constituirea unei situaţii juridice noi, fie prin plata unei despăgubiri sau şi prin

plata unei asemenea despăgubiri.

2. Trăsăturile acţiunii civile

Printre trăsăturile acţiunii civile se remarcă următoarele:

- acţiunea civilă este indisolubil ataşată dreptului subiectiv;

6

- acţiunea civilă implică posibilitatea sesizării de către

titularul unui drept sau interes legitim a unui organ

jurisdicţional, dar şi obligativitatea acestuia, potrivit

competenţelor sale, de a se pronunţa asupra situaţiei

juridice determinate care a fost dedusă judecăţii;

- acţiunea civilă, aparţinând doar titularului dreptului sau

interesului încălcat, în principiu, poate fi exercitată doar de

acesta.

Secţiunea a 2-a Categorii de acţiuni civile

3. Categorii de acţiuni civile

Acţiunile civile au fost clasificate după mai multe criterii, în doctrină au fost

considerate ca fiind semnificative următoarele:

a) după natura şi obiectul dreptului exercitat, se apreciază că

acţiunile pot fi: acţiuni patrimoniale şi acţiuni extrapatrimoniale; acţiuni mobiliare

şi acţiuni imobiliare; acţiuni personale şi acţiuni reale; acţiuni petitorii şi acţiuni

posesorii;

b) în funcţie de scopul urmărit de reclamant şi natura soluţiei instanţei, în

literatura juridică de specialitate se distinge între: acţiunile în realizarea dreptului,

acţiunile în constatare şi acţiunile în constituire sau în transformare de drepturi.

Acţiunile în constatare pot fi la rândul lor: acţiuni declaratorii, interogatorii

şi provocatorii;

c) după calea procedurală aleasă de parte pentru valorificarea dreptului său,

în literatura de specialitate acţiunile se divid în: acţiuni principale, acţiuni

incidentale şi acţiuni accesorii;

Secţiunea a 3-a Elementele acţiunii civile

4. Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă necesită pentru a exista trei elemente: subiecte, obiect şi

cauză.

7

Subiectele acţiunii civile sunt: titularul dreptului sau interesului legitim

încălcat sau contestat şi cel care este considerat că l-a împiedicat pe titular în

exercitarea acestuia.

Obiectul acţiunii civile este considerat a fi protecţia unui drept sau interes

care nu se pot realiza decât prin accesul la justiţie.

Cauza acţiunii civile este scopul urmărit de persoana care exercită acţiunea

pentru a invoca anumite pretenţii sau pentru a se apăra.

Secţiunea a 4-a Exercitarea acţiunii civile

5. Accesul la justiţie şi sesizarea instanţei

Dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie

al fiecărei persoane pentru valorificarea pretenţiilor sale.

Exercitarea acţiunii civile necesită introducerea unei cereri în justiţie.

Această cerere este, de regulă, cererea de chemare în judecată prin care este

învestită instanţa de judecată cu soluţionarea litigiului. Pe lângă această cerere,

părţile mai pot formula şi cereri incidentale (sau incidente) sau cereri accesorii.

Cererile incidentale pot fi clasificate în: cereri adiţionale (sau modificatoare),

cereri reconvenţionale, cererile de intervenţie voluntară şi cererile de intervenţie

forţată.

6. Condiţiile de exercitare a acţiunii civile

Prin expresia condiţii de exercitare a acţiunii civile în literatura de

specialitate se înţeleg condiţiile în absenţa cărora acţiunea nu produce efectele

urmărite.

Sunt considerate ca fiind condiţii de exercitare a acţiunii civile următoarele:

afirmarea unui drept subiectiv, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea

procesuală.

 Secţiunea a 5-a

Mijloacele de acţiune ale pârâtului

7. Mijloacele de acţiune ale pârâtului

În sens larg, prin mijloace de acţiune ale pârâtului se înţeleg posibilele lui

forme de manifestare în proces.

8

Aceste forme sunt:

- mărturisirea;

- achiesarea;

- excepţiile procesuale;

- renunţarea – ca modalitate de înlăturare a decăderii;

- renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate

relativă, confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a

actului de procedură;

- apărările de fond;

- cererea reconvenţională.

7.1 Mărturisirea

7.1.1 Reglementarea mărturisirii şi definiţia acesteia

Mărturisirea este prevăzută de dispoziţiile art. 1204-1206 C. civ., iar

interogatoriul, ca mijloc prin care se poate obţine mărturisirea este reglementat de

art. 218-225 C. proc. civ.

În doctrină se consideră că mărturisirea constă în recunoaşterea faptului

sau a exactitudinii lui de către cel împotriva căruia s-a alegat un fapt, recunoaştere

care va putea fi opusă autorului ei.

7.1.2 Formele mărturisirii

Având în vedere locul în care aceasta este efectuată se consideră că

mărturisirea poate fi judiciară şi extrajudiciară.

În literatura de specialitate se consideră că după conţinutului acesteia, mărturisirea

judiciară provocată poate fi: simplă, calificată şi complexă.

7.2 Achiesarea

7.2.1 Definiţia achiesării

În literatura de specialitate achiesarea a fost definită ca fiind actul de

dispoziţie prin care pârâtul recunoaşte pretenţiile reclamantului sau aderă la

hotărârea pronunţată împotriva sa.

7.2.2 Formele achiesării

Din cele menţionate mai sus reiese că achiesarea poate fi:

- la pretenţiile celeilalte părţi;

9

- la hotărârea pronunţată de instanţă.

7.3 Excepţiile procesuale

7.3.1 Definiţia excepţiilor procesuale

Excepţiile procesuale pot fi definite ca fiind mijlocul prin care partea

interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă, în condiţiile dispoziţiilor legale,

fără a pune în discuţie fondul dreptului, anumite neregularităţi de procedură sau

lipsuri referitoare la dreptul material la acţiune având ca scop, după caz, declinarea

competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea sau respingerea

cererii.

7.3.2 Clasificarea excepţiilor procesuale

În doctrină excepţiile au fost clasificate după următoarele criterii: după

obiectul asupra căruia poartă, după efectul imediat pe care îl produc şi după

natura normei încălcate.

După obiectul asupra căruia poartă, excepţiile procesuale sunt excepţii de

procedură şi excepţii de fond. Aceste categorii de excepţii sunt consacrate legal de

dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

În funcţie de efectul imediat pe care îl produc, excepţiile procesuale se divid

în: excepţii dilatorii, declinatorii şi peremptorii sau dirimante.

În raport de natura normei încălcate, excepţiile procesuale pot fi grupate în

următoarele categorii: excepţii absolute şi excepţii relative.

Referitor la termenul în care excepţiile se pot invoca de părţi, de instanţa de

judecată, de procuror sau de intervenienţi, se observă că acesta va fi diferit în

raport de excepţia absolută sau relativă invocată.

7.3.3 Mijloacele prin care se pot invoca excepţiile procesuale

Excepţiile pot fi invocate prin mijloace precum: întâmpinarea, intervenţia

scrisă sau orală la prima zi de înfăţişare a potrivit dispoziţiilor art. 118 C. proc. civ.,

sau, în funcţie de situaţie, pe parcursul dezbaterilor, apel, recurs, contestaţie în

anulare obişnuită potrivit dispoziţiilor art. 317 C. proc. civ., contestaţie în anulare

specială în temeiul art. 318 C. pr. civ., revizuire în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

7.3.4 Procedura de soluţionare a excepţiilor procesuale

10

În ceea ce priveşte ordinea de invocare a excepţiilor în

doctrină s-a precizat că trebuie avute în vedere regulile care reies din dispoziţiile

art. 137 alin. (1) C. pr. civ.

Instanţa de judecată se poate pronunţa asupra excepţiilor, după caz, printr-o

încheiere, sentinţă sau decizie.

7.4 Renunţarea – ca modalitate de înlăturare a decăderii

Decăderea (forcluziunea) este sancţiunea care constă în pierderea dreptului

de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini un act de procedură, deoarece dreptul

nu a fost exercitat în durata stabilită de lege, cu excepţia situaţiei în care legea

prevede altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare

mai presus de voinţa ei.

Decăderea se poate invoca, după caz, pe cale de excepţie, prin apel sau prin

recurs.

Decăderea se poate invoca diferit, în funcţie de natura normei încălcate.

7.4.1 Condiţiile în care se poate renunţa la invocarea decăderii

În literatura de specialitate se consideră că partea îndreptăţită să invoce

sancţiunea decăderii poate renunţa la invocarea acesteia dacă sunt întrunite

anumite condiţii precum: renunţarea să provină de la o persoană cu capacitate

deplină de exerciţiu; termenul să se fi împlinit şi decăderea să se fi produs etc.

7.5 Renunţarea la dreptul de a invoca excepţia de nulitate relativă,

confirmarea sau acoperirea nulităţii relative a actului de procedură

Una dintre variatele sancţiuni care pot interveni în caz de nerespectare a

condiţiilor prevăzute de lege pentru validitatea actului este nulitatea.

Nulitatea actului de procedură constituie acea sancţiune care intervine în

cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru

validitatea lui, lipsindu-l total sau parţial de efectele sale fireşti.

Sancţiunea în discuţie este absolută când norma încălcată are caracter

imperativ, şi relativă când norma nerespectată prezintă caracter dispozitiv.

În doctrină se apreciază că se poate renunţa la invocarea excepţiei de

nulitate, respectiv poate fi acoperită sau confirmată cauza de nulitate, doar dacă

sunt întrunite anumite condiţii.

11

7.6 Apărările de fond

7.6.1 Definiţia apărărilor de fond

Apărările de fond se referă la fondul dreptului, pârâtul dorind să convingă

că cererea reclamantului nu este fondată în drept deoarece: dreptul pretins de

reclamant este inexistent, sau, deşi acest drept există, el nu are întinderea invocată

de reclamant, sau dreptul subiectiv nu mai există, acesta stingându-se printr-un

mijloc legal.

7.7 Cererea reconvenţională

7.7.1 Reglementarea cererii reconvenţionale, definiţia şi natura juridică a

acesteia

Aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 119 C. proc. civ.

Cererea reconvenţională poate fi definită ca acel mijloc prin care pârâtul nu

doar se apără împotriva pretenţiilor reclamantului, ci urmăreşte să-şi valorifice

propriile sale pretenţii faţă de acesta.

Cererea reconvenţională are o natură juridică mixtă.

7.7.2 Termenul în care se depune cererea reconvenţională

Dispoziţiile art. 119 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. reglementează expres

reconvenţională trebuie depusă odată cu întâmpinarea, iar dacă pârâtul nu este

obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [alin. (3)].

7.7.3 Efectele cererii reconvenţionale

Cererea reconvenţională produce efecte semnificative precum: învestirea

instanţei şi punerea în întârziere etc.

Secţiunea a 6-a Stăruinţa părţilor în judecată – condiţie de finalizare

a acţiunii civile

Uneori însă pe parcursul desfăşurării judecăţii pot interveni anumite

circumstanţe care pot împiedica finalizarea acţiunii. Aceste circumstanţe sunt

considerate a fi: renunţarea la judecată, renunţarea la dreptul invocat în justiţie,

tranzacţia, perimarea, decesul uneia dintre părţi, în situaţia în care acţiunea nu este

transmisibilă şi concilierea părţilor.

8. Desistarea

12

În doctrină s-a considerat că prin desistare se înţelege renunţarea de către

autorul ei la o situaţie juridică pe care el a creat-o sau de care s-ar fi putut prevala.

Desistarea poate îmbrăca forme variate precum:

- renunţarea reclamantului sau pârâtului la unul sau mai

multe acte procedurale determinate;

- renunţarea reclamantului la judecată;

- renunţarea reclamantului la însuşi dreptul dedus judecăţii.

8.1 Renunţarea la judecată

8.1.1 Reglementarea renunţării la judecată

Dispoziţiile Codului de procedură civilă dau posibilitatea reclamantului să

renunţe la judecată. Astfel, art. 246 alin. (1) C. proc. civ. dispune „reclamantul

poate să renunţe oricând la judecată”.

8.1.2 Formele renunţării la judecată

În literatura de specialitate se consideră că formele sub care se poate regăsi

sunt: renunţarea expresă şi renunţarea implicită. De asemenea, renunţarea poate fi

judiciară sau extrajudiciară.

8.1.3 Efectele renunţării la judecată

Renunţarea la judecată determină producerea de efecte retroactive. Astfel,

instanţa constatând prin încheiere dată fără drept de apel intervenirea renunţării

la judecată, încheie procesul şi stabileşte repunerea părţilor în situaţia anterioară

iniţierii procesului.

În anumite condiţii reclamantul va putea reînvesti instanţa printr-o nouă

cerere de chemare în judecată.

8.2 Renunţarea la dreptul dedus judecăţii

8.2.1 Reglementarea renunţării la dreptul dedus judecăţii şi definiţia acesteia

Renunţarea de către reclamant la dreptul invocat în justiţie este

reglementată de dispoziţiile art. 247 C. proc. civ.

Această renunţare constituie actul procesual prin care reclamantul,

renunţând la dreptul său subiectiv invocat, înţelege ca astfel, irevocabil, să stingă

procesul.

8.2.2 Formele renunţării la dreptul dedus judecăţii

13

Dispoziţiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ. instituie două forme ale renunţării:

renunţarea în şedinţă şi renunţarea prin înscris autentic.

8.2.3 Efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii

În ceea ce priveşte efectele renunţării la dreptul dedus judecăţii, se remarcă

următoarele: instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului; toate actele de

procedură efectuate în proces sunt desfiinţate.

9. Tranzacţia judiciară

9.1 Reglementarea tranzacţiei şi definiţia acesteia

Tranzacţia este reglementată de art. 1704-1717 C. civ. în materia

contractelor civile şi de art. 271-273 C. proc. civ. în ceea ce priveşte aspectele sale

procedurale.

Tranzacţia judiciară este un contract efectuat sub auspiciile justiţiei şi prin

care părţile, pe baza unor concesii reciproce, convin să pună capăt unui litigiu sau

să preîntâmpine declanşarea unui proces civil.

9.2 Efectele tranzacţiei judiciare

Instanţa de judecată se pronunţă asupra învoielii părţilor printr-o hotărâre

dată fără drept de apel, hotărâre denumită hotărâre de expedient. Se observă că

potrivit art. 272 alin. (1) înţelegerea părţilor prezentată în scris va constitui

dispozitivul hotărârii.

În doctrină efectele tranzacţiei sunt clasificate în efecte care se ataşează

convenţiei şi efecte care se ataşează hotărârii (de ex. hotărârea de expedient

constituie titlu executoriu).

10. Perimarea

10.1 Reglementarea perimării şi definiţia acesteia

Perimarea este reglementată de diapoziţiile art. 248-254 C. proc. civ.

În literatura de specialitate perimarea a fost definită ca fiind acea sancţiune

procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găseşte, datorită

rămânerii lui în nelucrare, din vina părţii, un anumit timp (1 an în materie civilă, 6

luni în materie comercială) prevăzut de lege.

14

10.2 Condiţiile perimării

Condiţiile perimării reies din dispoziţiile art. 248 C. proc. civ.

Termenul de perimare este supus întreruperii şi suspendării în condiţiile

stabilite de prevederile Codului de procedură civilă.

10.3 Procedura perimării

Conform prevederilor art. 252 alin. (1) C. proc. civ. perimarea se constată

din oficiu sau la cererea părţii interesate.

Constatarea perimării se va efectua de către instanţa de judecată care a fost

sesizată cu soluţionarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac.

O altă modalitate de invocare a perimării este excepţia procesuală.

Actul prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra perimării (încheiere

sau hotărâre) diferă în funcţie de soluţia pronunţată.

10.4 Efectele perimării

Perimarea determină efecte importante precum: stingerea retroactivă a

procesului civil în stadiul în care acesta se găseşte, repunerea părţilor în situaţia

anterioară învestirii etc.

11. Decesul uneia dintre părţi

În literatura de specialitate se consideră că decesul uneia dintre părţi

produce stingerea judecăţii în două situaţii:

- în cazul acţiunilor strict personale şi a drepturilor

netransmisibile;

- în cazul în care obiectul litigiului a dispărut ca urmare a

decesului părţii.

12. Concilierea părţilor

Din punct de vedere juridic concilierea a fost definită ca fiind o procedură

prealabilă care vizează soluţionarea pe cale amiabilă a unui litigiu, neîndeplinirea

acestei proceduri de către reclamant, în cazurile stabilite de lege fiind sancţionată de

către instanţa de judecată prin refuzarea înregistrării cererii de chemare în

judecată.

Concilierea se poate realiza la iniţiativa părţilor, dar şi la iniţiativa instanţei.

15

Capitolul VI Actele de procedură şi termenele procedurale

Secţiunea 1Conceptul de act de procedură şi clasificarea actelor procedurale

1. Conceptul de act de procedură

Actele de procedură sunt inerente desfăşurării oricărui proces civil.

În literatura de specialitate actul de procedură este definit ca fiind

manifestarea de voinţă sau operaţia juridică, în forma prevăzută de lege, efectuată

pentru declanşarea procesului civil şi în cadrul acestuia de către instanţa de

judecată sau ceilalţi participanţi la proces.

2. Clasificarea actelor procedurale

Varietatea actelor procedurale a determinat clasificarea acestora în funcţie

de mai multe criterii. Printre acestea se remarcă următoarele:

a) în funcţie de participanţii la procesul civil de la care provine actul de

procedură, există: acte efectuate de către instanţă, părţi, auxiliari ai justiţiei şi alţi

participanţi la proces;

b) după conţinutul lor, se apreciază că există: acte care exprimă o

manifestare de voinţă şi acte care constată o operaţie procedurală;

c) în funcţie de modul de efectuare, actele pot îmbrăca forma scrisă sau

orală.

Secţiunea a 2-aCondiţiile generale ale actelor de procedură

şi conţinutul acestora

3. Condiţiile generale ale actelor de procedură

În literatura juridică de specialitate se consideră necesară distincţia dintre

condiţiile de fond şi cele de formă ale actelor de procedură.

3.1 Condiţiile de fond ale actului juridic reies din dispoziţiile art. 948 C. civ.:

„Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sînt: 1. capacitatea de a

contracta; 2. consimţământul valabil al părţii care se obligă; 3. un obiect

determinat; 4. o cauză licită.”

16

3.2 Condiţiile de formă ale actelor de procedură sunt considerate a fi:

a) actele de procedură trebuie efectuate în scris;

b) actele de procedură trebuie întocmite în limba română precum dispun art.

128 alin. (1) din Constituţie;

c) actul de procedură se poate efectua într-o formă determinată.

4. Conţinutul actelor de procedură

Conform dispoziţiilor art. 82 C. proc. civ. orice act de procedură trebuie să

cuprindă următoarele menţiuni:

1. Arătarea instanţei căreia i se adresează;

2. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi

sediul lor şi ale reprezentantului;

3. Obiectul cererii;

4. Semnătura.

Secţiunea a 3-aCererea de chemare în judecată

5. Cererea de chemare în judecată

5.1 Definiţia, reglementarea şi conţinutul cererii de chemare în judecată

În literatura de specialitate cererea de chemare în judecată este definită ca

fiind actul procedural prin care reclamantul, punând în mişcare acţiunea civilă şi,

totodată, de regulă, învestind instanţa cu soluţionarea acesteia, îşi formulează

pretenţiile faţă de cel chemat în judecată, solicitând concursul instanţei pentru

satisfacrerea acestora.

Conţinutul cererii de chemare în judecată este stabilit prin dispoziţiile art.

112 C. proc. civ.

Menţiunea referitoare la dată, la fel ca şi cea privitoare la instanţa căreia i se

adresează cererea nu este precizată expres de dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., dar

de conţinutul acesteia sunt legate consecinţe juridice importante precum operarea

prescripţiei extinctive.

5.2 Efectele cererii de chemare în judecată

17

Efectele cererii de chemare în judecată pot fi clasificate în două categorii:

efecte procedurale (precum învestirea instanţei cu soluţionarea litigiului) şi efecte

substanţiale (de ex.: punerea în întârziere a pârâtului, întreruperea prescripţiei sau

termenului pentru a acţiona).

Secţiunea a 4-aÎntâmpinarea

6. Întâmpinarea

6.1 Definiţia, reglementarea şi cuprinsul întâmpinării

Întâmpinarea este considerată a fi actul procesual prin care pârâtul, mai

înainte de dezbaterea orală a procesului, îşi poate formula excepţiile şi apărările sale

faţă de cererea reclamantului, precizând totodată şi mijloacele şi dovezile pe care ele

se sprijină.

Întâmpinarea este reglementată de dispoziţiile art. 115-118 C. proc. civ.

Aceasta trebuie să cuprindă elementele prevăzute de dispoziţiilor art. 115 C. proc.

civ.

6.2 Termenul de depunere al întâmpinării

Conform dispoziţiilor art. 1141 alin. (2) C. proc. civ. „Preşedintele va

dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului, o dată cu citaţia, copii de pe cerere

şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar

întâmpinare cel mai târziu cu cinci zile înainte de termenul stabilit pentru

judecată”.

Secţiunea a 5-aNulitatea actului procedural

7. Conceptul de nulitate procedurală şi reglementarea acesteia

În literatura de drept procesual civil se apreciază că nulitatea reprezintă

acea sancţiune care suprimă, în măsura stabilită prin hotărâre judecătorească,

efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare

la condiţiile sale de validitate.

Nulitatea actelor de procedură este reglementată expres de dispoziţiile art.

105-108 C. proc. civ.

8. Cazurile nulităţii actelor de procedură

18

Dispoziţiile art. 105 C. proc. civ. reglementează expres două cazuri de

nulitate a actelor de procedură:

1) Îndeplinirea actului de procedură de către un judecător necompetent;

2) Îndeplinirea actului de procedură cu nerespectarea formelor legale sau de

către un funcţionar necompetent.

9. Clasificarea nulităţilor procedurale şi regimul juridic al acestora

Această clasificare este semnificativă deoarece ea dă posibilitatea cunoaşterii

regimului juridic al nulităţilor.

Nulităţile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii unele dintre acestea

fiind stabilite de dispoziţiile Codului de procedură civilă, altele de către doctrină.

Printre aceste criterii se remarcă următoarele:

- în funcţie de întinderea efectelor nulităţilor, acestea pot fi: nulităţi proprii

şi derivate;

- în raport de natura condiţiilor a căror nerespectare determină ineficienţa

actului procedural, nulităţile pot fi: intrinseci şi extrinseci.

În literatura juridică s-a efectuat şi clasificarea sancţiunii în discuţie în:

nulităţi de fond şi de formă.

Dar cea mai importantă clasificare este aceea care diferenţiază categoria

nulităţilor absolute de nulităţile relative. Această clasificare are în vedere finalitatea

sancţiunii stabilite de către legiuitor.

Divizarea nulităţilor în nulităţi absolute şi nulităţi relative are semnificaţie

mai ales sub aspectul regimului juridic aplicabil nulităţilor.

10. Mijloacele prin care poate fi invocată nulitatea şi soluţia instanţei asupra

nulităţii

Nulitatea actului procedural poate fi invocată fie pe calea excepţiei nulităţii,

fie pe calea apelului, a recursului, a contestaţiei în anulare, a revizuirii sau a

contestaţiei la executare.

Instanţa se va pronunţa asupra nulităţii după caz, printr-o încheiere,

hotărâre, sentinţă sau decizie.

11. Efectele nulităţii actului procedural

19

Constatarea sau pronunţarea nulităţii actului procedural de către instanţa de

judecată produce anumite efecte precum: invalidarea actului procedural anulat,

nulitatea actelor ulterioare dacă acestea nu pot avea o existenţă independentă etc.

Secţiunea a 6-aComunicarea actelor de procedură

12. Definirea termenilor de comunicare şi citaţie

Aspectele referitoare la citaţii şi la comunicarea actelor de procedură se

regăsesc în art. 85-100 C. proc. civ.

Comunicarea este considerată formalitatea care are ca şi scop

încunoştinţarea destinatarului despre actul de procedură.

În ceea ce priveşte citaţia, aceasta reprezintă actul de procedură prin care

instanţa informează părţile în vederea înfăţişării acestora în faţa ei pentru a

prezenta lămuririle necesare şi pentru a-şi susţine interesele.

13. Citaţia

Aceasta cuprinde două părţi: citaţia propriu-zisă care este înmânată

persoanei citate şi dovada de înmânare sau procesul-verbal încheiat de cel care a

predat citaţia, parte care rămâne la rămâne la dosar.

Citaţia trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art. 88 alin. (1) C. proc.

civ.

Partea a doua a citaţiei, adică procesul-verbal este obligatoriu să cuprindă

menţiunile prevăzute de art. 100 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la termenul de înmânare al citaţiei art. 89 alin. (1) C. proc. civ.

prevede că citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie înmânată părţii cu cel puţin cinci

zile înainte de termenul fixat de judecată.

14. Aspecte privind comunicarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură

În ceea ce priveşte organul prin care se efectuează comunicarea actelor

menţionate, dispoziţiile art. 86 C. proc. civ. prevăd că cererile şi toate actele de

procedură se comunică din oficiu, prin poştă, prin agenţii procedurali ai instanţei

sau orice alt salariat al acesteia, dar şi agenţii sau salariaţii altor instanţe în ale

căror circumscripţii se găseşte persoana care este destinatarul citaţiei.

20

Referitor la locul comunicării dispoziţiile art. 90 alin. (1) C. proc. civ.

stabilesc regula potrivit căreia înmânarea citaţiei şi a celorlalte acte de procedură se

efectuează, după caz, la domiciliul sau la reşedinţa celui citat.

În cazul în care cel citat deţine o aşezare agricolă, comercială, industrială sau

profesională în altă parte, înmânarea se poate efectua şi la locul acelei aşezări.

Comunicarea trebuie să se facă nemijlocit destinatarului actului procedural.

În acest sens se remarcă următoarele situaţii posibile:

Comunicarea unei persoane fizice domiciliată în România;

Comunicarea unei persoane care nu are domiciliul au reşedinţa

cunoscută;

Situaţii speciale de citare a unei persoane fizice;

Citarea persoanelor morale (juridice) de drept privat;

Citarea anumitor persoane juridice de drept public.

Secţiunea a 7-aNoţiunea de termen procedural.

Trăsăturile termenelor procedurale şi clasificarea acestora

15. Noţiunea de termen procedural

Acesta reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un

act de procedură sau în care este interzisă efectuarea actului.

16. Clasificarea termenelor procedurale

Termenele procedurale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

Printre acestea se remarcă următoarele:

- după sursa lor termenele pot fi: termene legale, termene

judecătoreşti, şi termene convenţionale

- în funcţie de caracterul lor sau potrivit cu scopul lor

termenele sunt clasificate în: termene imperative, care la

rândul lor pot fi: onerative, şi prohibitive; şi termene de

recomandare;

- după efectul pe care îl produc sau după sancţiunea lor

există: termene absolute şi termene relative.

21

Secţiunea a 8-a Calculul termenelor procedurale.

Întreruperea şi suspendarea acestora17. Calculul termenelor procedurale

Modul de calcul al termenelor ore, săptămâni, luni, trimestru, semestru sau

ani este prevăzut de art. 101 C. proc. civ.

Legiuitorul a decis că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor

de procedură, dacă legea nu dispune altfel [art. 102 alin. (1) C. proc. civ.].

În literatura de specialitate, pornindu-se de la prevederile Codului de

procedură civilă, se discută despre anumite situaţii de echipolenţă sau echivalenţă

referitoare la curgerea termenului. Acestea sunt situaţii, expres şi limitativ

prevăzute de lege, în care se aplică principiul echipolenţei sau echivalenţei, în sensul

că actul procedural de comunicare a hotărârii se înlocuieşte cu altul.

18. Întreruperea şi suspendarea termenelor procedurale

Prin întreruperea termenului de procedură se înţelege ştergerea perioadei

care a curs înainte de apariţia cauzei de întrerupere şi începerea unei noi perioade,

de regulă considerate a face parte din acelaşi termen, după încetarea cauzei de

întrerupere.

Printre cauzele de întrerupere pot fi reţinute cele prevăzute de art. 103 alin.

(1) C. proc. civ.; de art. 285 alin. (1) C. proc. civ.

Suspendarea termenului de procedură desemnează modificarea cursului

acestui termen prin oprirea curgerii lui pe perioada anumitor situaţii limitativ

prevăzute de lege, la sfârşitul cărora termenul îşi reia cursul, luându-se în calcul şi

timpul consumat anterior suspendării.

Sunt considerate cauze de suspendare de ex. cele reglementate de art. 250 C.

proc. civ.

Secţiunea a 9-a Decăderea şi repunerea în termen

19. Decăderea

Instituţia decăderii a fost prezentată sumar la tematica referitoare la

mijloacele de acţiune ale pârâtului. Din această cauză în cele ce urmează voi trata

22

doar anumite aspecte neprezentate anterior, urmând a reitera doar acele aspecte

strict necesare pentru conturarea acestei instituţii.

Sancţiunea decăderii intervine în cazul în care nu este respectat termenul

imperativ onerativ, etapa procesuală sau un anumit moment procesual sau ordinea

prevăzută de lege pentru îndeplinirea actelor de procedură.

În literatura de specialitate, pornindu-se de la dispoziţiile art. 103 alin. (1) C.

proc. civ., decăderea (forcluziunea) este definită ca fiind sancţiunea care constă în

pierderea dreptului de a exercita o cale de atac sau de a îndeplini un act de

procedură, deoarece dreptul nu a fost exercitat în durata stabilită de lege, cu

excepţia situaţiei în care legea prevede altfel sau dacă partea dovedeşte că a fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Decăderea se poate invoca pe cale de excepţie, prin apel sau prin

recurs.Persoanele care pot invoca decăderea diferă în funcţie de natura normei

încălcate.

În ceea ce priveşte termenul în care trebuie invocată decăderea se observă că

şi acesta depinde de natura normei încălcate: în cazul în care norma nerespectată

prezintă caracter imperativ, decăderea se poate invoca oricând pe parcursul

procesului; dacă norma încălcată este dispozitivă, sancţiunea în discuţie poate fi

invocată numai la primul termen de judecată imediat următor datei la care partea a

cunoscut motivul decăderii.

Printre efectele sancţiunii decăderii se remarcă: stingerea drepturilor

procedurale subsevente sesizării instanţei de judecată; anularea actului de

procedură îndeplinit după expirarea termenului prevăzut de lege sau stabilit de

către judecător.

Constatând decăderea, instanţa se pronunţă cu privire la aceasta printr-o

încheiere.

20. Repunerea în termen

Conform dispoziţiilor art. 103 C. proc. civ. neexercitarea unei căi de atac şi

neîndeplinirea unui act de procedură în durata stabilită de lege determină

intervenţia decăderii, cu excepţia situaţiei în care legea prevede altfel sau dacă

partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

23

Se mai precizează că în această din urmă situaţie, actul de procedură trebuie

îndeplinit în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării şi că în acelaşi termen

trebuie menţionate şi motivele împiedicării.

Pornindu-se de la aceste prevederi, în doctrină şi în jurisprudenţă s-a

instituit instituţia repunerii în termen.

Pentru ca repunerea în termen să fie dispusă de către instanţa competentă

trebuie îndeplinite cumulativ anumite condiţii.

Asupra cererii de repunere în termen instanţa se pronunţă, după caz, printr-

o încheiere sau printr-o hotărâre.

Capitolul VIICompetenţa instanţelor judecătoreşti

Secţiunea 1 Noţiunea de competenţă şi formele acesteia

1. Noţiunea de competenţă şi formele acesteia

În limbajul juridic competenţa desemnează capacitatea unei instanţe

judecătoreşti sau a unui organ jurisdicţional de a soluţiona anumite cereri sau

litigii. În acest sens, raportat la prerogativele jurisdicţionale ale autorităţilor

judecătoreşti, în doctrină se utilizează expresia competenţă jurisdicţională.

Competenţa jurisdicţională cuprinde două forme: competenţa materială şi

competenţa teritorială.

Competenţa teritorială, la rândul său, se clasifică în:

- competenţă teritorială de drept comun reglementată de

dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. şi art. 7 alin. (1) C. proc. civ.;

- competenţă teritorială alternativă care este instituită prin

dispoziţiile art. 12, iar cazurile în care se întâlneşte sunt

prevăzute de art. 6, 7 alin. (2) şi (3), 8, 9, 10, 11 C. proc.

civ.;

- competenţă teritorială exclusivă sau excepţională care se

regăseşte în art. 13-16 C. proc. civ.;

24

- competenţă teritorială convenţională sau facultativă care

permite părţilor să stabilească, prin acordul lor, instanţa

care va soluţiona eventualul litigiu dintre ele.

La acestea se adaugă, dar separat de clasificarea anterioară, competenţa

generală. Aceasta diferenţiază prerogativele instanţelor judecătoreşti de cele ale

altor autorităţi publice.

În funcţie de natura normelor referitoare la competenţă, competenţa se

clasifică în: competenţă absolută sau competenţă relativă.

În ceea ce priveşte caracterul normelor referitoare la competenţă se observă

că, aşa cum reiese din cele menţionate anterior, competenţa generală, competenţa

materială şi competenţa de atribuţiune, dar şi competenţa teritorială exclusivă au

caracter imperativ. Normele de competenţă teritorială de drept comun, competenţă

teritorială alternativă şi competenţă teritorială convenţională sau facultativă

prezintă caracter dispozitiv.

2. Principiile care guvernează competenţa

Din dispoziţiile legale referitoare la procesul civil reies o serie de principii

aplicabile în materie de competenţă. Printre acestea se remarcă: competenţa

instanţelor este aceeaşi pentru toţi; competenţa instanţelor este determinată prin

lege; instanţa îşi desfăşoară activitatea procesuală numai în circumscripţia sa

teritorială; judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei; conflictele de

competenţă se soluţionează în interiorul sistemului instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea a 2-a Competenţa generală

3. Expresia de competenţă generală

Prin competenţă generală se înţelege delimitarea atribuţiilor instanţelor

judecătoreşti de cele ale altor autorităţi publice.

Conform prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată

privind organizarea judiciară, instanţele judecătoreşti prin care se înfăptuieşte

25

justiţia în România sunt: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel,

tribunalele, tribunalele specializate, instanţele militare şi judecătoriile.

4. Materiile în care se întâlneşte competenţa generală

Există anumite litigii de natură diferită care se soluţionează de către alte

organe decât instanţele judecătoreşti. În acest sens, în literatura de specialitate se

discută următoarele situaţii: competenţa în materia controlului de

constituţionalitate, competenţa în materia contenciosului administrativ, competenţa

în materie succesorală, competenţa în cazul conflictelor de muncă, competenţa în

materie de arbitraj, competenţa în materia protecţiei copilului etc.

Secţiunea a 3-aCompetenţa materială (de atribuţiune)

5. Sintagma de competenţă materială

Competenţa materială (de atribuţiune) semnifică acea formă a competenţei

prin care se delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti pe verticală, între

instanţele judecătoreşti de grade diferite.

Competenţa de atribuţiune este numită şi ratione materiae.

Sediul legal al competenţei materiale se regăseşte în chiar primele articole ale

Codului de procedură civilă.

5.1 Competenţa materială a judecătoriilor

Competenţa judecătoriei este reglementată de art. 1 C. proc. civ.

Judecătoriile Constanţa şi Galaţi au competenţă materială exclusivă în

materie maritimă şi fluvială.

5.2 Competenţa materială a tribunalului

Această instanţă poate soluţiona litigiile ca instanţă de fond, ca instanţă de

control judiciar (apel şi recurs) şi ca instanţă competentă să soluţioneze cereri în

diverse materii prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă sau de legi

speciale.

Litigiile pe care tribunalele le judecă în primă instanţă , ca instanţe de apel şi

ca instanţe de recurs sunt prevăzute de art. 2 C. proc. civ.

Competenţa tribunalului se regăseşte şi în legi speciale. De exemplu,

conform art. 61 alin. (3) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,

26

cererile prevăzute de această lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază

teritorială se află domiciliul adoptatului.

5.3 Competenţa materială a curţilor de apel

Din prevederile art. 3 C. proc. civ. rezultă că instanţele numite curţi de apel

se pot prezenta, după caz, întruna din următoarele ipostaze: primul rând, ca prime

instanţe, apoi ca instanţe de apel, de asemenea, dar ele se pot înfăţişa şi ca instanţe

de recurs.

Litigiile pe care curţile de apel le judecă în primă instanţă , ca instanţe de

apel şi ca instanţe de recurs sunt prevăzute de art. 3 C. proc. Civ

5.4 Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă conform dispoziţiilor

din Legea nr. 304/2004.

Competenţa acestei instanţe este cuprinsă în art. 4 din Codul de procedură

civilă. Aceasta poate soluţiona recursul, recursul în interesul legii şi cererile

formulate în alte materii date prin lege în competenţa sa.

Secţiunea a 4-a Competenţa teritorială

6. Expresia de competenţă teritorială

Prin competenţă teritorială se înţelege acea formă de competenţă care

delimitează atribuţiile instanţelor judecătoreşti pe plan orizontal, între instanţele de

judecată de acelaşi grad.

Aşa cum precizam anterior, competenţa teritorială, la rândul său, se clasifică

în:

- competenţa teritorială de drept comun reglementată de

dispoziţiile art. 5 C. proc. civ.;

- competenţa teritorială alternativă care este instituită prin

dispoziţiile art. 12, iar cazurile în care se întâlneşte sunt

prevăzute de art. 6-11 C. proc. civ.;

- competenţa teritorială exclusivă sau excepţională care se

regăseşte în art. 13-16 C. proc. civ.;

- competenţa teritorială convenţională sau facultativă.

27

6.1 Competenţa teritorială de drept comun

Expresia competenţă teritorială de drept comun vizează regula conform

căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei de la domiciliul

pârâtului.

Această regulă este reglementată de dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ. prin

norme dispozitive.

Pentru persoanele juridice de drept privat dispoziţiile art. 7 alin. (1) C. proc.

civ. instituie prin norme cu caracter dispozitiv obligaţia reclamantului de a se

adresa instanţei în a cărei rază teritorială se află sediul principal al acesteia.

6.2 Competenţa teritorială alternativă

Prin sintagma competenţă teritorială alternativă se înţelege acea formă de

competenţă teritorială care dă posibilitatea reclamantului să aleagă între două sau

mai multe instanţe deopotrivă competente.

Cazurile de competenţă teritorială alternativă se regăsesc în art. 6, 7 alin. (2)

şi (3), 8, 9, 10, 11 C. proc. civ.

6.3 Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională

Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională este acea formă de

competenţă care determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în

exclusivitate anumite cauze civile.

Aceasta este reglementată prin norme imperative de art. 13-16 C. proc. civ.

6.4 Competenţa teritorială convenţională

Competenţa teritorială convenţională permite părţilor să stabilească, prin

acordul lor, instanţa care va soluţiona eventualul litigiu dintre ele.

Această formă de competenţă teritorială reiese din art. 19 C. proc. civ.

Secţiunea a 5-a Aspecte privind cuprinderea şi extinderea competenţei instanţei

7. Cuprinderea competenţei instanţei

Expresia cuprinderea competenţei instanţei se referă la aspectele procesuale

asupra cărora instanţa se mai poate pronunţa în plus faţă de cererea de chemare în

judecată. Din acestă perspectivă se discută în literatura de specialitate despre

28

aplicarea în procesul civil a următoarelor principii: judecătorul acţiunii este şi

judecătorul excepţiei; chestiunile prejudiciale; judecătorul acţiunii este şi

judecătorul incidentelor procedurale; judecătorul acţiunii este şi judecătorul

cererilor incidentale.

8. Extinderea competenţei instanţei

Prin extinderea competenţei instanţei se înţelege prorogarea acestei

competenţei acesteia şi asupra unor cereri care în mod normal nu ar fi de

competenţa sa.

După sursa ei se consideră că prorogarea poate fi: legală, voluntară sau

facultativă şi judecătorească.

Secţiunea a 6-aIncidente cu privire la competenţă

9. Excepţia de necompetenţă

Aceasta este considerată mijlocul proceduaral prin care partea chemată în

faţa instanţei competente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza

spre judecată la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent.

Regimul juridec al acestei excepţii diferă în raport de caracterul normelor de

competenţă încălcate.

10. Litispendenţa şi conexitatea

Litispendenţa reiese din dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi este situaţia care

rezultă din sesizarea mai multor instanţe cu judecarea aceleaşi cauze.

Conexitatea există în situaţia în care două sau mai multe instanţe deopotrivă

competente au fost învestite cu judecarea unor litigii diferite, dar între care există o

strânsă legătură de părţi, obiect şi cauză.

Ambele incidente se pot invoca pe cale de excepţie.

  Dacă excepţia este admisă, dosarul se va trimite instanţei care a fost mai întâi

învestită, iar în cazul când pricinile se află la judecata în faţa unor instanţe de grade

deosebite, la instanţa cu grad mai înalt. În situaţia în care respinge excepţia instanţa

va reţine cauza spre judecată.

11. Conflictele de competenţă

Având în vedere dispoziţiilor art. 20 C. proc. civ., prin conflict de competenţă

se înţelege acel incident referitor la competenţa instanţei determinat de faptul că

29

două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece aceeaşi

cauză (conflict pozitiv de competenţă) sau, dimpotrivă, două sau mai multe instanţe,

prin hotărâri irevocabile, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi

pricină (conflict negativ de competenţă).

Acest conflict se soluţionează ca regulă generală de către instanţa ierarhic

superioară celor aflate în conflict, chiar şi în cazul în care una dintre părţile

conflictului este un organ cu activitate jurisdicţională. Instanţa menţionată se

pronunţă printr-o hotărâre denumită regulator de competenţă.

Capitolul VIIIParticipanţii la judecată

Secţiunea 1 Instanţa judecătorească

1. Instanţa judecătorească

În sens restrâns, în desfăşurarea activităţii de judecată privitoare la

soluţionarea litigiilor de drept comun, termenul instanţă desemnează o structură

internă a organului judecătoresc căreia i se atribuie, prin măsuri de administraţie

judiciară, soluţionarea unui litigiu determinat.

Principiul de compunere şi de funcţionare a instanţei de judecată este

colegialitatea instanţei.

1.1 Incidente cu privire la compunerea sau constituirea instanţei

Referitor la compunerea sau constituirea instanţei au fost reglementate

anumite incidente pentru a înlătura orice suspiciune cu privire la parţialitatea

instanţei. Aceste posibile incidente în procesul civil sunt: greşita compunere a

instanţei, incompatibilitatea, recuzarea, abţinerea şi strămutarea pricinii.

1.1.1 Greşita compunere a instanţei

Acest incident se referă la alcătuirea instanţei într-un număr mai mic sau

mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege.

Pe parcursul judecării cauzei în faţa primei instanţe, greşita compunere a

instanţei, datorită unui număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel

prevăzut de Legea nr. 304/2004 se va invoca pe cale de excepţie.

1.1.2 Incompatibilitatea judecătorului

30

În sens restrâns, cu privire la un proces determinat, incompatibilitatea

reprezintă situaţia expres prevăzută de lege (art. 24 C. proc. civ.) când un judecător

nu poate lua parte la soluţionarea acelui proces.

Cazurile de incompatibilitate sunt cele menţionate de art. 24 C. proc. civ.

Regimul procedural al incompatibilităţii este identic, din punct de vedere al

persoanelor care o pot invoca şi al termenului de invocare, cu regimul juridic al

nulităţilor absolute.

Asupra excepţiei având ca obiect incompatibilitatea instanţa se pronunţă

prin încheiere.

1.1.3 Recuzarea

Aceasta este incidentul privitor la alcătuirea instanţei care conferă părţii

posibilitatea de a solicita îndepărtarea din completul de judecată a unuia sau mai

multor judecători, deoarece are suspiciuni cu privire la parţialitatea acestora.

Acest incident este prevăzut de art. 27-36 C. proc. civ.

Dispoziţiile legale menţionează expres şi limitativ cazurile în care se poate

recuza. Aceste cazuri sunt considerate a fi: afecţiunea, interesul personal, ura sau

vrăjmăşia, amorul propriu.

Pot fi recuzaţi de către părţi nu doar judecătorii, ci şi procurorii, magistraţii-

asistenţi şi grefierii.

Competentă să soluţioneze cererea de recuzare este instanţa sesizată cu

judecarea cererii principale.

Dacă propunerea de recuzare este admisă, judecătorul se va retrage de la

judecarea pricinii.

1.1.4 Abţinerea

În temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul care care

cunoştinţă despre existenţa unui motiv de recuzare cu privire la persoana sa are

obligaţia de a-l informa pe şeful lui şi de a se abţine de la judecarea pricinii. Aşadar

abţinerea reprezintă o autorecuzare.

Abţinerea se propune de judecător şi se judecă potrivit normelor prevăzute

de art. 30-32 C. proc. civ.

Asupra abţinerii instanţa se pronunţă printr-o încheiere.

31

1.1.5 Strămutarea pricinii

Aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 37-40 C. proc. civ.

Strămutarea pricinii poate fi considerată aşadar acea instituţie procesuală

prin care o instanţă, competentă potrivit regulilor obişnuite de competenţă, va fi

desesizată de un litigiu, în profitul unei alte instanţe de acelaşi grad.

Cauzele strămutării sunt: rudenia sau afinitatea, bănuiala legitimă şi

siguranţa publică.

Competenţa de a soluţiona cererea de strămutare revine, după caz, fie

instanţei imediat superioare, fie Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 40 alin. (4) C. proc. civ. stabilesc că hotărârea asupra

strămutării, „nu este supusă nici unei căi de atac”.

Secţiunea a 2-a Părţile în procesul civil

2. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

Pe parcursul desfăşurării procesului civil părţile dobândesc diferite drepturi

şi obligaţii.

Anumite drepturi şi obligaţii sunt comune părţilor, altele aparţin doar uneia

dintre ele.

2.1 Drepturile procesuale comune părţilor

Printre cele mai semnificative sunt următoarele: dreptul la apărare; dreptul

de a dispune de soarta procesului; dreptul de a exercita căile de atac.

2.2 Obligaţiile procesuale comune părţilor

Printre acestea se remarcă: îndeplinirea actelor de procedură în condiţiile, în

ordinea şi în temenele stabilite de lege sau de judecător şi exercitarea cu bună-

credinţă a drepturilor procedurale; probarea pretenţiilor şi a apărărilor.

2.3 Drepturile procesuale ale reclamantului

Dintre cele mai importante sunt: dreptul reclamantului de a sesiza instanţa;

dreptul reclamantului de a solicita, la prima zi de înfăţişare, un termen pentru

„întregirea sau modificarea cererii”, „precum şi pentru a propune noi dovezi”;

32

reclamantul poate să renunţe oricând la judecată în condiţiile art. 246, alin. 1 C.

proc. civ.

2.4 Obligaţiile procesuale ale reclamantului

Printre acestea se remarcă: îndatorirea reclamantului de a indica domiciliul

pârâtului; de a asigura pârâtului în condiţiile art. 113 alin. (1) C. proc. civ., o copie

de pe cererea sa de chemare în judecată, dar şi de pe înscrisurile cu care se face

dovada; cel care introduce cererea de chemare în judecată are şi obligaţia de a arăta

în cererea de chemare în judecată şi dovezile pe care se sprijină pretenţiile sale etc.

2.5 Drepturile procesuale ale pârâtului

Acestea reies din anumite forme de manifestare ale sale în procesul civil,

observându-se următoarele: pârâtul are dreptul, dar şi obligaţia, de a depune

întâmpinare la cererea de chemare în judecată; dacă pârâtul are pretenţii proprii

faţă de cele ale reclamantului, el poate depune cerere reconvenţională, etc

2.6 Obligaţiile procesuale ale pârâtului

În acest sens pot fi remarcate: obligaţia pârâtului de a depune întâmpinare

în condiţiile art. 118 C. proc. civ.; cererea reconvenţională trebuie depusă odată cu

întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare etc.

3. Litisconsorţiul (coparticiparea procesuală)În anumite procese există mai mulţi reclamanţi sau/şi pârâţi. Această situaţie

procesuală se numeşte litisconsorţiu sau coparticipare procesuală.

Coparticiparea procesuală se regăseşte în art. 47-48 C. proc. civ.

Litisconsorţiul este reglementat, în ceea ce priveşte condiţiile sale, de

dispoziţiile art. 47 C. proc. civ.

Ca forme ale litisconsorţiului, în literatura de specialitate, semnificative au

fost considerate litisconsorţiul simplu şi litisconsorţiul necesar.

Referitor la regulile funcţionale ale coparticipării se remarcă principiul

divizibilităţii judecăţii în privinţa fiecăreia dintre persoanele aflate în litisconsorţiu,

principiu menţionat de dispoziţiile art. 48 alin. (1) C. proc. civ.: „Actele de

procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi,

nici păgubi celorlalţi”. Din aceste dispoziţii reies două principii:

- principiul relativităţii cererii;

33

- principiul relativităţii actelor de procedură.

Principiul divizibilităţii judecăţii prezintă anumite excepţii prevăzute de art.

48 alin. (2) C. proc. civ.

Secţiunea a 3-a Procurorul în procesul civil

4. Procurorul - parte în procesul civil

Participarea procurorului la procesul civil este reglementată de dispoziţiile

art. 45 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: „Ministerul Public poate porni

acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor

legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor”.

Procurorul în procesul civil este considerat a fi parte. În acest ssens se

observă că dispoziţiile art. 45 C. proc. civ., care menţionează formele de participare

a procurorului în procesul civil se regăsesc sub titlul I al procedurii contencioase,

intitulat Părţile.

Dar acesta nu este parte asemenea celorlalte părţi din procesul civil, el

având în procesul civil un statut distinct.

4.1 Formele participării procurorului în procesul civil

Conform dispoziţiilor art. 45 C. proc. civ. formele de participare a

procurorului în procesul civil sunt:

a) pornirea acţiunii civile;

b) participarea la judecarea procesului civil;

c) exercitarea, în condiţiile legii, a căilor de atac;

d) solicitarea punerii în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea

persoanelor menţionate de dispoziţiile art. 45 alin. (1) C. proc. civ.

Secţiunea a 4-a

Consideraţii cu privire la participarea avocatului în procesul civil

5. Participarea avocatului în procesul civil

Asistenţa şi reprezentarea părţilor este desfăşurată în condiţiile legii de

procedură şi ale Legii 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Profesia de avocat se exercită numai de membrii barourilor, iar baroul este

constituit din toţi avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti.

34

În procesul civil participarea avocatului se manifestă în special prin asistenţă

şi reprezentare.

5.1 Aspecte referitoare la asistenţă şi reprezentare

Precum dispun prevederile din Legea 51/1995 pentru organizarea şi

exercitarea profesiei de avocat, activitatea avocatului se realizează prin consultaţii şi

cereri cu caracter juridic, asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de

jurisdicţie, de urmărire penală şi în faţa notarilor publici; apărarea, reprezentarea

cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor

fizice şi juridice în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi cu orice persoană

română sau străină etc.

35