Drept Penal PGen1 2008 2009

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI Facultatea de Drept

lect. univ. dr. Gheorghe IVAN

DREPT PENAL

PARTEA GENERALĂ I

Curs universitar

Galaţi, 2009

2

CUPRINS Listă de abrevieri ...................................................................................3 Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNI GENERALE…………………………………………………..............5 Unitatea de învăţare nr. 2 LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA.........................20 Unitatea de învăţare nr. 3 INFRACŢIUNEA.........................................................................................41 Unitatea de învăţare nr. 4 FORMELE INFRACŢIUNII..........................................................................52 Unitatea de învăţare nr. 5 PLURALITATEA DE INFRACTORI............................................................59 Unitatea de învăţare nr. 6 UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI....................................72 Unitatea de învăţare nr. 7 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI..........100 BIBLIOGRAFIE………………………………………………………............118

3

LISTĂ DE ABREVIERI alin. –alineat(ul) art. –articol(ul) cit. –citat(ul) colab. –colaboratorii col.pen. –colegiu penal coord. –coordonator C.A. –Curtea de Apel C.C. –Curtea Constituţională C.D. –Culegere de decizii C.S.J. –Curtea Supremă de Justiţie C.pen. –Codul penal C.proc.pen. –Codul de procedură penală d. –decizia d.pen. –decizia penală d.î. –decizia de îndrumare D. –Dreptul DEX. –Dicţionarul explicativ al limbii române ed. –ediţia Ed. –Editura Î.C.C.J. –Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie lit. –litera L.P. –revista ,,Legalitatea Populară” M.Of. –Monitorul Oficial n.a. –nota autorului nr. –numărul op.cit. –opera citată p. –pagina pct. –punct(ul) rap. –raportat R.D.P. –Revista de drept penal R.R.D. –Revista română de drept s.II pen. –secţia a II-a penală s.pen. –secţia penală

4

sent.pen. –sentinţa penală S.U. –Secţiile Unite T.S. –Tribunalul Suprem T.S., c.7 –Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi (3) din Legea pentru organizare judecătorească nr.58/1968 Trib.Jud. –Tribunalul Judeţean Trib.reg. –Tribunalul regional T.U.B. –Tipografia Universităţii din Bucureşti vol. –volumul

5

Noţiuni generale ____________________________________________________ _______ Unitatea de învăţare nr. 1 NOŢIUNI GENERALE ____________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului..........................................5

1.2. Generalităţi privind ştiinţa dreptului penal ..............................10 1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal............................11 1.4. Raportul juridic penal.............................................................. 13 1.5. Izvoarele dreptului penal.........................................................15 Teste de autoevaluare Răspunsuri

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 1 vei fi capabil: ● să defineşti: - dreptul penal: - ca ramură a dreptului, - ca ramură a ştiinţelor juridice, ● să argumentezi necesitatea dreptului penal, ● să prezinţi caracterele dreptului penal, ● să identifici: - obiectul dreptului penal, - scopul dreptului penal, - sarcinile dreptului penal, - locul dreptului penal în sistemul dreptului, - părţile ştiinţei dreptului penal, ● să enumeri principiile fundamentale ale dreptului penal, ● să clasifici raporturile juridice penale, ● să analizezi izvoarele dreptului penal. 1.1 DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI § 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL PENAL 1.1.1 Dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă

Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atât dreptul penal, ca una din ramurile sistemului de drept, cât şi ştiinţa dreptului penal,

ca una din ramurile ştiinţelor juridice care studiază respectiva ramură a dreptului. ____________________________________________________________

6

Noţiuni generale ____________________________________________________________ 1.1.2 Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal reprezintă subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc1. Rezultă din această definiţie că dreptul penal întruneşte toate trăsăturile caracteristice unei ramuri a dreptului: un obiect de reglementare propriu, un procedeu sui-generis de reglementare juridică, un scop specific şi un mod original de realizare a acestui scop. 1.1.3 Relaţiile de apărare socială ca obiect al dreptului penal Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale, pe care le numim relaţii de apărare socială. De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare relaţiile de apărare socială, care au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale. § 2. NECESITATEA DREPTULUI PENAL 1.1.4 Argumente În general se invocă, pentru a demonstra necesitatea dreptului

penal, următoarele argumente: A. Necesitatea apărării valorilor sociale; B. Existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea luptei împotriva acestuia; C. Necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor

sociale. § 3. CARACTERELE DREPTULUI PENAL 1.1.5 Caracterul autonom 1. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 2, şi urm. ____________________________________________________________

7

Noţiuni generale ____________________________________________________________ Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri ale dreptului. Acest caracter decurge din faptul că dreptul penal: a) are un obiect propriu de reglementare şi un obiect specific al ocrotirii juridice: existenţa şi securitatea sistemului de valori ale societăţii; b) în vederea apărării valorilor sociale creează un sistem propriu de precepte sau reguli de conduită (îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea faptelor periculoase pentru aceste valori sau de a efectua anumite activităţi necesare pentru apărarea lor) şi de sancţiuni specifice lui (pedepse, măsuri educative, măsuri de siguranţă). 1.1.6 Caracterul de drept public Prin specificul raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a reglementărilor relaţiilor de apărare socială, dreptul penal aparţine dreptului public, alături de alte ramuri ale dreptului care reglementează relaţii sociale de putere, în care una din părţi este statul ca reprezentant al societăţii, al puterii publice. Reglementând relaţiile de apărare socială, dreptul penal creează raporturi juridice între stat (ca reprezentant şi ca titular al funcţiei de apărare socială) pe de o parte, şi persoanele fizice sau juridice, pe de altă parte. 1.1.7 Caracterul unitar al dreptului penal Deşi sunt cuprinse nu numai în Codul penal, ci şi în numeroase legi extrapenale, normele dreptului penal constituie, în cadrul sistemului dreptului, un adevărat subsistem, a cărui unitate este asigurată de unicitatea principiilor fundamentale, generale şi instituţionale ale acestuia. Normele cu caracter de principii sunt prevăzute în genere în Codul penal, însă ele sunt incidente în raport cu toate dispoziţiile de drept penal, indiferent care ar fi sediul acestora, asigurând astfel unitatea lor. Dreptul penal având o structură sistemică, unitatea sa nu numai că nu exclude, dar chiar presupune o anumită structurare a normelor pe care le conţine. Una dintre acestea este gruparea normelor de drept penal în partea generală şi partea specială a dreptului penal; partea generală cuprinde normele generale, cu caracter de principii, care se aplică în raport cu toate relaţiile de apărare socială, iar partea specială normele cu caracter special, incidente numai în raport cu anumite relaţii privind o anumită incriminare. O altă sistematizare rezultă din împărţirea dreptului penal în drept penal general (comun, ordinar) şi drept penal special. Prin acest drept penal general se înţelege acea parte a dreptului penal (a legislaţiei penale) ____________________________________________________________

8

Noţiuni generale ____________________________________________________________ care cuprinde totalitatea normelor penale, fie generale, fie speciale, care se aplică tuturor persoanelor şi faptelor şi care reglementează relaţiile de apărare socială obişnuite sau comune în viaţa socială. Spre deosebire de acesta, dreptul penal zis special cuprinde totalitatea normelor penale derogatorii de la dreptul comun care reglementează anumite relaţii de apărare socială cu privire la anumite categorii de persoane (militari, funcţionari etc.), la anumite domenii de activitate (sanitar, fiscal, silvic, rutier, vamal etc.) sau la anumite situaţii excepţionale cum ar fi starea de război, starea de necesitate declarată ca urmare a unor situaţii excepţionale (aşa-numitul drept penal excepţional). Nu este afectată această unitate nici de existenţa aşa-numitului drept penal internaţional, denumire dată acelei părţi a dreptului penal care cuprinde normele ce reglementează aplicarea legii penale în raport cu teritoriul din punct de vedere internaţional sau normele penale care stabilesc competenţa statului de a pedepsi şi infracţiunile săvârşite în afara teritoriului său, de cetăţenii săi pe teritoriul altor state ori săvârşite în străinătate împotriva statului sau a cetăţenilor săi. În fine, într-o accepţiune mai largă, dreptul penal internaţional este definit ca totalitatea normelor de drept penal intern prin care se reglementează asistenţa juridică penală internaţională în lupta comună împotriva criminalităţii. Pe de altă parte, nu trebuie să se ignore deosebirea dintre aşa-numitul drept penal internaţional şi dreptul internaţional penal, care este considerat ca o ramură, în curs de formare, a dreptului internaţional public şi care este definit ca ,,ansamblul regulilor juridice (cutumiare sau convenţionale), stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitor la represiunea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional public”1. Intră în această categorie normele privitoare la aşa-numitele infracţiuni de drept internaţional (delicta juris gentium) cum sunt pirateria, împiedicarea exploatării aeronavei sau a navei, traficul de stupefiante, falsificarea de monede sau de alte valori, distrugerea de cabluri submarine etc. § 4. SCOPUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PENAL 1.1.8 Scopul dreptului penal În dreptul penal român, acest scop este explicit prevăzut în

1. Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977, p. 25. ____________________________________________________________

9

Noţiuni generale ____________________________________________________________ dispoziţia din art. 1 C.pen., care prevede că “legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”. 1.1.9 Sarcinile (funcţiile) dreptului penal În realizarea scopului său, dreptul penal este chemat să îndeplinească anumite sarcini sau funcţii, în calitatea sa de instrument al politicii penale. În esenţă, aceste funcţii sunt: a) prevenirea săvârşirii infracţiunilor prin simpla incriminare sub sancţiunea pedepsei, a faptelor periculoase pentru societate; b) asigurarea cadrului legal de realizare a combaterii infracţiunilor desfăşurată de organele de stat competente; c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale. § 5. LOCUL DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI 1.1.10 Autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept şi legăturile sale cu celelalte ramuri ale dreptului

Aşa cum s-a arătat dreptul penal este o ramură de sine stătătoare a sistemului dreptului. Acest caracter autonom al dreptului penal nu exclude însă existenţa unor legături intime, necesare, organice cu toate celelalte ramuri ale sistemului de drept. Semnificative sunt, în acest sens, legăturile dreptului penal cu

dreptul constituţional. Reglementarea juridico-penală porneşte de la normele constituţionale atunci când incriminează şi sancţionează faptele care vatămă ori pun în pericol statul român, drepturile fundamentale ale omului, proprietatea sub toate formele acesteia etc. 1.1.11 Dreptul penal şi dreptul procesual penal În cadrul sistemului de drept, dreptul penal are cele mai strânse şi indisolubile legături cu dreptul procesual penal, cele două ramuri neputând exista una fără cealaltă. 1.1.12 Dreptul penal şi dreptul execuţional penal Dreptul penal are legături strânse şi cu dreptul executării ____________________________________________________________

10

Noţiuni generale ____________________________________________________________ sancţiunilor de drept penal. Această ramură a dreptului, a cărei existenţă de sine stătătoare este încă discutabilă, cuprinde normele juridice care reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în procesul executării sancţiunilor de drept penal între organele de stat specializate, însărcinate cu executarea acestor sancţiuni aplicate de instanţele judecătoreşti, şi persoanele condamnate. 1.1.13 Legăturile cu alte ramuri ale dreptului Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleaşi valori sociale, dreptul penal are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului. Astfel, incriminând şi sancţionând penal faptele contra patrimoniului, dreptul penal are în vedere relaţiile de ordin patrimonial, aşa cum sunt acestea reglementate prin normele şi instituţiile dreptului civil, iar răspunderea civilă, care are ca temei o faptă prevăzută de legea penală, este reglementată de legea civilă. 1. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL § 1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE 1.2.1 Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal Spre deosebire de dreptul penal, care este o ramură a dreptului,

ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să

stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal. 1.2.2 Sistematizări în ştiinţa dreptului penal În raport cu particularităţile obiectului său, ştiinţa dreptului penal poate fi divizată în trei părţi : partea introductivă sau preliminară, partea generală şi partea specială. Partea introductivă are ca obiect dreptul penal privit în general, ca ramură a dreptului. În această parte a sa, ştiinţa dreptului penal studiază ____________________________________________________________

11

Noţiuni generale ____________________________________________________________ caracterele dreptului penal, scopul şi funcţiile acestuia, principiile şi izvoarele dreptului penal, raportul juridic penal ca tip de raport juridic, legea penală şi interpretarea acesteia, principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul şi timpul etc. Partea generală are ca obiect de studiu reglementările juridice privitoare la instituţiile fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal. Partea specială are ca obiect condiţiile specifice în care diferitele acte de conduită, considerate individual, sunt incriminate şi constituie infracţiuni, sancţiunile pe care legea le prevede pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi condiţiile speciale în care are loc tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea acesteia. § 2. LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR 1.2.3 Ştiinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice Prin obiectul, metodologia şi finalitatea sa, ştiinţa dreptului penal aparţine ştiinţelor juridice, care au ca obiect de studiu diferitele ramuri ale dreptului sau chiar dreptul în genere, cum este cazul teoriei generale a dreptului sau al filozofiei dreptului. Sub acest aspect, ea are legături cu celelalte ramuri ale ştiinţei juridice şi foloseşte principii şi noţiuni elaborate în teoria generală şi în filozofia dreptului. Cele mai strânse legături le are însă dreptul penal cu ştiinţele juridico-penale şi anume cu ştiinţa dreptului procesual penal şi cu ştiinţa dreptului execuţional penal, disciplinele având ca obiect ramurile de drept corespunzătoare. 1. 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL 1.3.1 Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal, fiind deci prezente în întreaga reglementare juridico-penală. 1.3.2 Principiul legalităţii ____________________________________________________________

12

Noţiuni generale ____________________________________________________________ În domeniul dreptului penal, principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea. Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în regulile nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege). În virtutea acestor reguli, o faptă, oricât de periculoasă ar fi, nu poate constitui infracţiune dacă nu este prevăzută ca atare de lege, iar o constrângere aplicată unei persoane nu constituie pedeapsă, ci o manifestare de voinţă arbitrară, dacă nu este prevăzută de lege. 1.3.3 Egalitatea în faţa legii penale Acest principiu exprimă regula că toţi membrii societăţii sunt egali în faţa legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi. 1.3.4 Umanismul dreptului penal Principiul umanismului constituie o linie directoare a dreptului nostru penal în ce priveşte determinarea scopului acestuia, a valorilor ce urmează să fie apărate şi a mijloacelor prin care urmează să se înfăptuiască această apărare. 1.3.5 Prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure, pe de o parte, realizarea funcţiei preventive generale a legii penale, iar pe de altă parte prevenirea săvârşirii de noi fapte prevăzute de legea penală, ca rezultat al aplicării sancţiunilor de drept penal. 1.3.6 Infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale Potrivit acestui principiu, numai săvârşirea unei infracţiuni, fapt stabilit de organul competent şi în forma cerută de lege, poate servi ca temei pentru răspunderea penală a unei persoane. 1.3.7 Personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei ____________________________________________________________

13

Noţiuni generale ____________________________________________________________ Acest principiu conţine regula că atât obligaţia decurgând dintr-o normă de drept penal, de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea decurgând din nerespectarea unei astfel de obligaţii, au caracter personal. 1.3.8 Individualizarea sancţiunilor de drept penal În virtutea acestui principiu, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri de siguranţă şi măsuri educative) trebuie să se facă prin determinarea concretă a acestora în raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu persoana infractorului.

Sarcină de lucru:

Identificaţi dispoziţia legală din Codul penal care prevede principiul legalităţii. Acest principiu este complet exprimat de legiuitorul român? 1.4 RAPORTUL JURIDIC PENAL § 1. RAPORTURILE JURIDICE PENALE, MIJLOC DE REALIZARE A DREPTULUI PENAL 1.4.1 Noţiunea raportului juridic de drept penal Raporturile juridice penale pot fi definite ca relaţii de apărare socială reglementate prin normele dreptului penal. 1.4.2 Raporturile juridice penale şi realizarea ordinii de drept penal Totalitatea normelor de drept penal în vigoare alcătuiesc, prin regulile de conduită pe care le conţin, ordinea de drept penal normativă sau formală. Spre deosebire de aceasta, ordinea de drept efectivă sau reală reprezintă totalitatea relaţiilor de apărare socială care se desfăşoară efectiv sau real în conformitate cu reglementarea juridico-penală. Realizarea ordinii de drept penal înseamnă deci desfăşurarea relaţiilor de apărare socială ca raporturi de drept penal. 1.4.3 Particularităţile raportului juridic penal de conformare ____________________________________________________________

14

Noţiuni generale ____________________________________________________________ a) Subiectele. Prin reglementarea juridico-penală a relaţiilor de apărare socială se creează, din momentul intrării în vigoare a legii penale, raporturi juridice penale între stat, pe de o parte, care are dreptul de a pretinde tuturor destinatarilor legii penale îndeplinirea obligaţiei de conformare, cuprinsă în norma de drept penal, statul alăturându-se astfel titularilor valorilor sociale faţă de care destinatarii legii penale au această obligaţie, şi între destinatarii legii penale, pe de altă parte, care au obligaţia de a nu săvârşi fapta interzisă. b) Conţinutul. În cazul raportului juridic de conformare, acest conţinut este alcătuit, pe de o parte, din obligaţia destinatarului legii penale de a se conforma cerinţelor prevăzute în lege, de abţinere sau de acţionare, după caz, în legătură cu anumite valori sociale, iar pe de altă parte din dreptul statului de a pretinde acea conduită din partea titularilor obligaţiei de conformare, desigur în limitele legii. c) Obiectul. Ca şi în cazul celorlalte categorii de raporturi juridice, obiectul raportului juridic penal, indifferent de forma lui, este alcătuit din conduita ce urmează să fie obţinută în cadrul său. În cazul raportului juridic penal de conformare, obiectul acestuia îl constituie însăşi conformarea, adică adoptarea, de către persoana căreia îi revine obligaţia de conformare, a conduitei corespunzătoare exigenţei normei penale. 1.4.4 Particularităţile raportului juridic penal de conflict a) Subiectele. În esenţă, subiectele raportului juridic penal sunt aceleaşi la ambele forme ale sale, atât la raportul de conformare, care ia naştere în momentul intrării în vigoare a legii penale, cât şi la cel de conflict, care ia naştere la data săvârşirii infracţiunii. Statul, ca reprezentant al societăţii, este subiect al raportului juridic penal la ambele sale forme. Există însă deosebiri în ce priveşte celălalt subiect şi anume persoana fizică sau juridică destinatar al legii penale. În timp ce la raportul de conformare acest subiect nu este determinat, ci numai determinabil în persoana oricărui destinatar al normei incriminatoare, la raportul juridic penal de conflict el este precis determinat în persoana celui care a săvârşit infracţiunea. b) Conţinutul. Fiind născut din transformarea dialectică a raportului juridic penal de conformare, raportul juridic penal de conflict se deosebeşte de cel dintâi tocmai prin conţinutul său. Dreptul statului nu mai este acela de a pretinde conduita de conformare, ci de a trage la răspundere pe infractor şi de a impune aplicarea şi executarea sancţiunii corespunzătoare. La fel, obligaţia destinatarului legii penale, devenit infractor, nu mai este în concret obligaţia de conformare pe care, de altfel a încălcat-o (deşi obligaţia de conformare există în continuare, ca şi până ____________________________________________________________

15

Noţiuni generale ____________________________________________________________ atunci), ci aceea de a răspunde pentru fapta săvârşită şi de a se supune sancţiunii aplicate. c) Obiectul. Corespunzător conţinutului acestui raport, obiectul său îl constituie pedeapsa, ca sancţiune penală tipică, sau alte sancţiuni de drept penal aplicabile. 1.5 IZVOARELE DREPTULUI PENAL 1.5.1 Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal În doctrina juridică termenul de izvor de drept are mai multe

accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, între izvoarele interne şi externe, între cele directe şi cele indirecte. Definind izvoarele formale ale dreptului penal, vom spune că sunt acele acte juridice (normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie infracţiuni, sancţiunile care se pot aplica, condiţiile

răspunderii penale precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal. 1.5.2 Principalele izvoare ale dreptului penal A. Constituţia României Datorită poziţiei sale în ierarhia actelor normative, Constituţia României este izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru, deci şi pentru dreptul penal. Prevederile constituţionale reprezintă, în ansamblul lor, un izvor fundamental pentru dreptul penal. B. Tratatele şi convenţiile internaţionale Tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate pentru prevenirea sau combaterea criminalităţii, la care România este parte, aşa cum se precizează constant în literatura juridică de specialitate, constituie izvoare ale dreptului penal. În doctrina penală se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate1. În prima categorie intră: tratatele sau convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională în materie penală (ex. convenţiile bilaterale 1. C. Bulai, op.cit., p.70-71; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.54-56; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.18-19. ____________________________________________________________

16

Noţiuni generale ____________________________________________________________ cu privire la extrădare încheiate între ţara noastră şi alte ţări); pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte [art. 20 alin.(2) din Constituţie]; prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu [art. 148 alin.(2) dn Constituţie].

În a doua categorie intră tratatele sau convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente periculoase. Ţara noastră a ratificat, de pildă, Convenţia de la Geneva adoptată la 6 septembrie 1956 privitoare la abolirea sclavajului, a traficului de sclavi şi a instituţiilor şi practicilor similare sclavajului. Ca urmare a ratificării acestei Convenţii şi a altora încheiate în materie, în legislaţia internă, respectiv în art.190 C.pen., a fost incriminată sclavia.

C. Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale, adică legile care au fost anume adoptate pentru a reglementa relaţiile sociale ce se formează între oameni în sensul impunerii unei conduite care să determine abţinerea de la săvârşirea de infracţiuni, pe de o parte, şi pentru a reglementa relaţiile ce iau naştere după ce au fost săvârşite infracţiunile, pe de altă parte. Majoritatea normelor juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de drept sunt cuprinse în aceste acte normative interne cunoscute sub denumirea de legi penale. În sfera legilor penale, Codul penal este cel mai important izvor al dreptului penal, deoarece cuprinde cvasitotalitatea normelor penale generale şi majoritatea normelor penale speciale. Codul penal adoptat la 21 iulie 1968 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 cuprinde două părţi. Partea generală conţine norme cu caracter de principii generale, privind scopul legii penale şi aplicarea acesteia în spaţiu şi timp, instituţia infracţiunii şi instituţiile colaterale acesteia, instituţia răspunderii penale şi sancţiunile de drept penal. Partea specială a Codului penal grupează într-un număr de 10 titluri cele mai importante categorii de infracţiuni, dintre care: infracţiunile contra siguranţei statului, infracţiunile contra persoanei, infracţiunile contra patrimoniului, infracţiunile contra autorităţii, infracţiunile de fals, infracţiunile contra păcii şi omenirii etc. Normele cuprinse în ,,Partea generală” au aplicabilitate atât asupra infracţiunilor prevăzute în ,,Partea specială” a Codului penal, cât şi asupra unor incriminări care se întâlnesc în unele legi care conţin dispoziţii penale. Pe lângă Codul penal, care este principalul izvor al dreptului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de incidenţă sau aplicare mai restrânsă, ____________________________________________________________

17

Noţiuni generale

____________________________________________________________ cum ar fi Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală1 sau Legea nr.275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal2. În această categorie de legi intră şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea. Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns deoarece privesc o anumită instituţie sau câteva instituţii ale dreptului penal. Aceste legi vin să completeze cadrul normativ general fixat de Codul penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru care formează dreptul comun în materie. Aceste legi sunt numite în literatura juridică de specialitate legi complinitoare. Izvoare ale dreptului penal sunt şi legile speciale nepenale ce cuprind dispoziţii de drept penal şi care completează incriminările din Codul penal. Un mare număr de acte normative care aparţin altor ramuri de drept şi care reglementează relaţiile sociale din diverse compartimente ale vieţii economice şi sociale, cuprind şi un număr important de dispoziţii penale. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004. 2. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006. ____________________________________________________________

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Legea penală generală şi principalul izvor de drept penal poate fi considerată: A. Tratatele constitutive ale Uniunii Europene; B. Constituţia României; C. Codul penal român. 2. Raportul juridic penal de conflict are ca obiect: A. Relaţiile de apărare socială; B. Sancţiunea de drept penal; C. Conformarea destinatarilor legii penale.

18

Noţiuni generale

RĂSPUNSURI

1. C 2. B

SINTEZĂ Dreptul penal, ca ramură a dreptului, reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială. Această definiţie are în vedere specificul reglementării relaţiilor sociale prin normele dreptului penal. Această reglementare se face prin prevederea, în normele incriminatoare, pe de o parte a faptelor (acţiuni sau inacţiuni) şi a condiţiilor în care acestea sunt interzise ca infracţiuni, iar pe de altă parte a pedepselor ce urmează să se aplice în cazul săvârşirii celor dintâi. Preceptul sau regula de conduită nu rezultă explicit din această reglementare, ci se deduce din interzicerea, sub sancţiune penală, a faptei incriminate1. Marea majoritate a normelor dreptului penal sunt prohibitive, prevăzând o obligaţie de a nu face, de a se abţine de la comiterea faptei interzise; celelalte sunt norme onerative, prevăzând o obligaţie de a face, adică de a săvârşi fapta implicit ordonată prin incriminarea omiterii ei. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

1. Codul penal. 2. A.Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

3. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997. 4. C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008. 6. C.Mitrache, Cr.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

1. Regula de prohibiţie este cel mai adesea implicită. Legea spune, de exemplu: “Furtul se pedepseşte cu închisoare şi cu amendă” (art. 311-3). Ea nu spune: “Este interzis să se fure”; aceasta se înţelege de la sine (C. Lombois, Droit pénal général, Hachette, Paris, 1994, p.12). ____________________________________________________________

19

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ Unitatea de învăţare nr. 2 LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA ____________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 2.1. Legea penală şi conţinutul său normativ ................................19 2.2. Interpretarea legii penale.........................................................23 2.3. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp....................................27 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 2 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 2 vei fi capabil: ● să defineşti: - legea penală, - norma penală, - interpretarea, - extrădarea, ● să prezinţi: - categoriile de legi penale, - categoriile de norme penale, ● să analizezi: - structura normei penale, - formele interpretării, - metodele de interpretare, - rezultatele şi limitele interpretării, - aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, ● să enumeri formele de extrădare. 2.1 LEGEA PENALĂ ŞI CONŢINUTUL SĂU NORMATIV § 1. NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ ŞI CATEGORIILE DE LEGI PENALE 2.1.1 Noţiunea de lege penală

Noţiunea de lege penală are o accepţiune largă. În teoria şi practica dreptului penal prin lege penală se înţelege totalitatea legilor penale. În această accepţiune, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal. Într-o interpretare restrictivă, potrivit art. 141 C.pen. „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi şi

decrete”. Legea penală în această accepţiune restrânsă se aproprie în ____________________________________________________________

20

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ conţinutul său de noţiunea de normă juridică penală. Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare [alin. (1)]. Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, amnistia sau graţierea colectivă sunt reglementate de Parlament numai prin lege organică [alin. (3) lit. h) şi i)]. Spre deosebire de legile ordinare, legile organice se adoptă cu o procedură mai exigentă, expres prevăzută în Constituţie sub aspectul majorităţii necesare în fiecare din cele două Camere ale Parlamentului. Decretele emise anterior Revoluţiei din decembrie 1989, cât şi decretele-legi adoptate în perioada de tranziţie ce a urmat, în măsura în care nu au fost abrogate şi nu contravin Constituţiei, rămân în vigoare şi, ca atare, dispoziţiile penale pe care acestea le cuprind trebuie considerate legi penale în sensul art. 141 C.pen. 2.1.2 Legi generale şi legi speciale Această primă clasificare se face în raport de întinderea domeniului de reglementare, avându-se în vedere conţinutul şi rolul pe care îl au legile penale în reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva infracţiunilor. Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale care cuprind un ansamblu complet şi sistematizat de norme penale generale şi speciale. Legea penală generală constituie ceea ce se denumeşte în mod curent dreptul penal comun, având ponderea cea mai mare în cadrul legislaţiei penale şi reprezentând cel mai important instrument de luptă împotriva infracţionalităţii. Unica lege penală generală în ţara noastră este, prin urmare, Codul penal ce se caracterizează printr-un sistem unitar de norme, având o structură internă precis determinată şi, cuprinzând două părţi: una generală şi alta specială. Legile speciale au un câmp mai restrâns de acţiune, cuprinzând norme ce reglementează instituţii de drept penal sau incriminând ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu. Spre deosebire de legile generale, legile speciale nu au o structură determinată, ele putând cuprinde, de la caz la caz, mai multe capitole, secţiuni sau un număr de articole. 2.1.3 Legi penale ordinare şi legi penale excepţionale ____________________________________________________________

21

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ După caracterul lor, în teoria şi practica dreptului penal se face distincţie între legile penale ordinare şi legile penale excepţionale. Legile penale ordinare sunt cele care sunt adoptate în condiţii normale, obişnuite de luptă împotriva fenomenului infracţional. Din această categorie fac parte Codul penal şi majoritatea legilor speciale. Legile excepţionale apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului infracţionalităţii, provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială (calamităţi naturale, stare de război, etc.). Legile excepţionale sunt, de regulă, legi temporare, ele rămânând în vigoare doar atâta timp cât situaţia excepţională o impune. Între o lege generală, una specială şi o lege excepţională se aplică cu prioritate legea excepţională, avându-se în vedere necesităţile unei acţiuni eficiente în lupta antiinfracţională. 2.1.4. Legi permanente şi legi temporare În raport cu durata lor de aplicare, legile penale se împart în legi cu durată nedeterminată şi legi cu durată determinată. Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt acelea în al căror cuprins nu se stipulează perioada lor de aplicare. Sunt legi cu durată nedeterminată atât legile generale, cât şi legile speciale. În art.363 C.pen. se prevede, spre exemplu, că acesta a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 dar nu se precizează perioada sa de aplicabilitate, fiind, prin urmare, o lege penală cu durată nedeterminată. Legile penale cu durată determinată (temporare) sunt acelea care au o aplicare limitată în timp. Aceste legi mai sunt denumite şi legi temporare, deoarece au o durată relativ scurtă de aplicare. Durata de aplicabilitate a legii temporare poate rezulta fie din conţinutul ei (precizându-se că legea intră în vigoare la o anumită dată şi va ieşi din uz la altă dată, care este stabilită în textul legii) sau din împrejurările speciale care au impus adoptarea ei (cutremure, inundaţii catastrofale, secetă prelungită, stare de război, molime generalizate etc.) care, odată depăşite şi ridicată starea de necesitate, atrag în mod automat şi autoabrogarea legii respective. § 2. NORMELE JURIDICE PENALE ŞI STRUCTURA ACESTORA 2.1.5. Noţiunea normei penale

22

Legea penală şi principiile aplicării acesteia

Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora.

Având o funcţie specifică în contextul celorlalte norme juridice şi anume reglementarea relaţiilor de apărare socială împotriva celor mai grave fapte (infracţiunile), normele juridice penale îşi realizează funcţia lor regulatoare prin prevederea tuturor faptelor ce sunt periculoase pentru valorile sociale ce formează obiectul dreptului penal şi interzicerea lor sub sancţiune penală. 2.1.6. Structura normei penale Structura normelor penale diferă după cum acestea sunt norme penale generale sau norme penale speciale. Normele penale generale, stabilind reguli cu valoare de principii, au o structură asemănătoare celorlalte norme juridice care aparţin altor ramuri de drept şi anume: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea. Uneori, dacă în conţinutul unei norme nu se găsesc toate elementele, aceasta nu exclude structura completă a normei generale. Fiind norme principale, norme călăuzitoare pentru normele penale speciale, normele generale îşi pot regăsi dispoziţia sau sancţiunea fie în alte norme din aceeaşi lege, fie în norme ce sunt înscrise în alte legi. Normele penale speciale prezintă însă unele particularităţi în structura lor care derivă din faptul că ele sunt norme incriminatorii. În doctrina dreptului penal s-a pus problema dacă normele penale speciale au o structură trihotomică, asemănătoare celorlalte norme de drept sau au doar o structură dihotomică, fiind alcătuite doar din dispoziţie şi sancţiune1. 2.1.7. Categorii de norme penale Din clasificările care s-au făcut în doctrina dreptului penal, semnificative sunt următoarele categorii de norme penale: A. Norme generale şi norme speciale. Diferenţa între aceste două categorii de norme penale se realizează în funcţie de conţinutul şi sfera lor de incidenţă. Normele penale generale sunt cuprinse, de regulă, în Partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale. Aceste norme cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. 1. C. Bulai, op. cit., p. 78; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 64; A. Boroi, op. cit., p. 27-28.

23


Normele generale sunt de cea mai largă aplicaţiune, fiind incidente în raport cu toate normele speciale. Normele penale speciale sunt înscrise, de regulă, în Partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale. Normele speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. B. Norme prohibitive şi norme onerative. Existenţa acestor două categorii de norme penale este determinată de structurarea infracţiunilor în comisive şi omisive. Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului respectiv. Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să producă urmări socialmente periculoase. C. Norme complete şi norme divizate. Această distincţie se face în raport cu elementele ce sunt cuprinse în structura normei penale. Normele penale complete (unitare) sunt cele ce cuprind toate elementele unei norme (ipoteză, dispoziţie, sancţiune), deci toate elementele ce sunt necesare incriminării şi sancţionării unei fapte ca infracţiune. Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structură completă în acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ. În astfel de situaţii norma penală este divizată. În materie de tehnică legislativă se cunosc două tipuri principale de norme divizate: norme de incriminare cadru sau norme în alb şi norme de trimitere sau de referire. Normele penale de incriminare cadru, cunosute şi sub denumirea de norme în alb, se caracterizează prin faptul că au în structura lor o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiunea corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative. Normele penale de trimitere sau de referire sunt, de asemenea, norme divizate, incomplete cât priveşte dispoziţia sau sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire la o normă complinitoare care este cuprinsă în aceeaşi lege ori în alta. 2.2.INTERPRETAREA LEGII PENALE § 1. NECESITATEA ŞI FORMELE INTERPRETĂRII

24

Legea penală şi principiile aplicării acesteia 2.2.1. Necesitatea interpretării Interpretarea oricărei legi, cu atât mai mult a celei penale, este o operaţiune absolut necesară în procesul de cunoaştere teoretică şi aplicare practică a prescripţiunilor legale cuprinse în respectivul text1. Legea penală, oricât de clar ar fi formulată, presupune numeroase eforturi de interpretare, din partea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti. Interpretarea legii penale este o operaţiunea logico-raţională de lămurire a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă. 2.2.2. Formele sau felurile interpretării Interpretarea legii penale poate fi făcută de leguitor, de organul judiciar sau de teoreticienii dreptului penal. În funcţie de cel care face interpretarea, există interpretare legală, interpretare judiciară şi interpretare doctrinară. Interpretarea legală este efectuată de legiuitor în momentul când adoptă o anumită lege penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare unitară. Astfel, actualul Cod penal, în Titlul VIII al Părţii generale explică înţelesul unor termeni sau expresii din legea penală cum sunt: ,,teritoriu”, ,,lege penală”, ,,săvârşirea unei infracţiuni”, ,,consecinţe deosebit de grave”, ,,funcţionar public şi funcţionar”, etc. Interpretările legale se fac şi prin alte norme cuprinse în Partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale, lămurindu-se înţelesul unor termeni care sunt specifici doar pentru anumite infracţiuni. Interpretarea judiciară apare cel mai frecvent în practică, deoarece rezolvarea oricărui caz, încadrarea juridică a oricărei infracţiuni de către organul de urmărire penală sau de instanţă presupune o activitate permanentă de interpretare a prevederilor legale care au incidenţă în acea cauză. Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal care prin tratatele, cursurile, monografiile, lucrările sau articolele publicate, fac un examen teoretic al normelor penale şi implicaţiilor practice care apar în procesul de aplicare a acestora. 1. G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), R.D.P. nr. 2/2006, p. 12.

25

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ § 2. METODELE DE INTERPRETARE Interpretarea legii se face apelând la unele metode şi procedee care uşurează procesul de înţelegere, explicare şi argumentare a sensului pe care legiuitorul l-a dat unei anumite legi. 2.2.3 Interpretarea literală sau gramaticală Această metodă de interpretare constă în analiza conţinutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă penală. 2.2.4 Interpretarea logică sau raţională Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei norme sau legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice: noţiuni, judecăţi, raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie, etc. Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la unele raţionamente: a) Raţionamentul ,,a fortiori” este acela prin care se demonstrează că acolo unde legea permite mai mult, implicit permite şi mai puţin (a majori ad minus) şi invers, dacă legea penală interzice mai puţin, implicit ea interzice şi mai mult (a minori ad majus), b) Raţionamentul ,,reductio ad absurdum” este raţionamentul prin care se demonstrează că orice altă interpretare decât cea propusă de legiuitor vine în contradicţie cu legea şi dacă s-ar lua în consideraţie ar duce la concluzii absurde. c) Raţionametul ,,per a contrario” se bazează pe argumentul că acolo unde există o altă motivare, obligatoriu trebuie să existe şi o altă rezolvare juridică. d) Raţionamentul ,,a pari” are ca temei argumentul că pentru situaţii identice soluţia juridică trebuie să fie aceeaşi şi, prin urmare, legea penală se aplică şi în cazurile neprevăzute în norma interpretată, dar care sunt identice cu cele formulate în mod expres de lege. 2.2.5 Interpretarea istorică Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii. ____________________________________________________________

26

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ 2.2.6 Interpretarea sistematică Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept pozitiv. 2.2.7 Interpretarea prin analogie Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se foloseşte în mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare abordând aceeaşi materie dar care au o formulare mult mai clară. Temă de reflecţie:

În ce constă deosebirea dintre interpretare prin analogie şi extinderea legii prin analogie?

§ 3. REZULTATELE ŞI LIMITELE INTERPRETĂRII Efectuându-se interpretarea legii penale, cu ajutorul uneia sau alteia dintre metodele mai sus expuse, se ajunge la un anumit rezultat, la anumite concluzii în legătură cu normele care au fost interpretate. În raport cu aceste concluzii finale, interpretarea poate fi declarativă, restrictivă sau extensivă. 2.2.8 Interpretarea declarativă Este întâlnită atunci când se constată că textul interpretat exprimă exact ceea ce legiuitorul a vrut să spună prin acea lege; cu alte cuvinte, textul nu cuprinde nici mai mult, nici mai puţin decât a dorit puterea legislativă (lex dixit quam voluit). 2.2.9 Interpretarea restrictivă Apare atunci când în urma procesului de interpretare se constată că legea spune mai mult decât a voit legiuitorul (lex dixit plus quam voluit). Făcând o interpretare restrictivă, cel care a studiat conţinutul legii va restrânge înţelesul acesteia în limitele stricte urmărite de organul legislativ. ____________________________________________________________

27

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ 2.2.10 Interpretarea extensivă Este o altă situaţie care poate apare în finalul procesului de interpretare atunci când se constată că norma juridică interpretată exprimă mai puţin în raport cu intenţiile legiuitorului (lex dixit minus quam voluit). Prin interpretarea extensivă se poate lărgi sfera de aplicare a legii penale şi pentru alte situaţii care nu sunt prevăzute explicit, dar care rezultă implicit, care se subînţeleg din interpretarea logică a normei penale. 2.2.11 Limitele interpretării Interpretarea legii penale este un proces complex care se poate realiza în anumite limite ce nu pot fi depăşite de cei care înfăptuiesc activitatea de interpretare. Se afirmă în mod întemeiat că legea penală este de strictă interpretare, ceea ce presupune că limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele penale ce au fost interpretate.

Sarcini de lucru:

1. Precizează concluziile interpretării declarative. 2. Argumentează de ce interpretarea legii penale nu se efectuează pentru a crea noi norme de drept. 2.3 APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP § 1. CONSIDERAŢII GENERALE 2.3.1 Noţiunea aplicării legii penale

Prin aplicarea legii penale înţelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin respectarea prescripţiunilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei interzise1.

2.3.2 Elementele în raport cu care se aplică legea penală

1. C. Bulai, op. cit., p. 89; A. Boroi, op. cit., p. 40; V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 47. ____________________________________________________________

28

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________

Nu se poate vorbi de aplicarea legii penale fără a se face referire la elementele care îi fixează limitele aplicării acesteia şi anume: timpul, teritoriul, persoanele şi faptele. a) Timpul. Orice lege, deci, inclusiv penală, care emană de la puterea legislativă, nu poate fi veşnică, ea este limitată în timp, de la momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare. b) Spaţiul. Este un alt element obligatoriu în determinarea limitelor aplicării legii penale, întrucât legea penală a statului nostru are forţă obligatorie pe teritoriul pe care îşi exercită suveranitatea, iar valorile sociale cât şi conduita oamenilor faţă de aceste valori sociale sunt stabilite în raport cu un anumit teritoriu. c) Persoanele. Întotdeauna legea penală reglementează relaţii între oameni, se adresează oamenilor fie ca destinatari, fie ca beneficiari ai prevederilor sale. d) Faptele. Pentru ocrotirea valorilor sociale fundamentale, legea penală descrie explicit şi concret faptele sub forma acţiunii sau omisiunii, motiv pentru care aplicarea legii penale se raportează la acestea. Deşi incidenţa legii penale trebuie examinată ţinând seama de toate aceste elemente, Codul penal în vigoare reglementează aplicarea legii penale numai în raport cu spaţiul şi timpul, întrucât, în mod inevitabil, aceasta presupune şi raportarea la fapte şi persoane.

Sarcină de lucru:

Arată la care fapte se face raportarea legii penale în cazul raportului juridic penal de conformare? Dar, în cazul raportului juridic de conflict? § 2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU 2.3.3 Noţiunea aplicării legii penale în spaţiu Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prevederilor legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate) de către români sau străini. 2.3.4 Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul României A. Principiul teritorialităţii legii penale. Potrivit art. 3 C.pen., legea penală se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe teritoriul ţării, neavând nicio relevanţă calitatea făptuitorului: cetăţean român sau ___________________________________________________________

29

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în ţara noastră sau în străinătate. B. Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale. Are un sens mai larg decât noţiunea de teritoriu în sens geografic. Potrivit art. 142 C.pen. prin termenul „teritoriu” din expresiile „teritoriul României” şi „teritoriul ţării” se înţelege „întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia”. Din definiţia legală dată ,,teritoriului” rezultă că aceasta cuprinde următoarele elemente: suprafaţa terestră, apele interioare, marea teritorială, subsolul teritoriului şi spaţiul aerian. Prin suprafaţa terestră se înţelege întinderea de pământ cuprinsă între frontierele politico-geografice ale statului nostru. Apele interioare sunt apele curgătoare (fluvii, râuri) sau stătătoare (lacuri, bălţi) cuprinse între frontierele politico-geografice ale statului român. Marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului şi apelor maritime interioare. Subsolul este format din zona subterană, având o întindere ce coincide cu limitele frontierelor de stat şi cu o adâncime practic limitată de posibilitatea reală a omului de exploatare în condiţiile tehnicii actuale. Spaţiul aerian este spaţiul care se întinde deasupra teritoriului cuprins între frontierele statului şi deasupra apelor interioare şi mării teritoriale. În înălţime, spaţiul aerian se întinde până la limita spaţiului cosmic. C. Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării. Potrivit art. 143 C. pen., prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori o aeronavă română. Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii. Deşi o infracţiune este săvârşită numai în parte pe teritoriul ţării sau pe o navă sau aeronavă română, ea se consideră totuşi comisă în întregime pe teritoriul ţării. Aceasta nu este altceva decât o promovare de către Codul nostru penal a criteriului ubicuităţii sau a desfăşurării integrale. D. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Acest principiu nu acţionează cu privire la anumite categorii de infracţiuni săvârşite pe teritoriul ţării. Potrivit prevederilor art. 8 C. pen., legea penală română nu se aplică infracţiunilor săvârşite de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român. ____________________________________________________________

30

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ 2.3.5 Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în străinătate

Principiul teritorialităţii acoperă doar sfera infracţiunilor care se săvârşesc în limitele teritoriale ale României. Pot apare, însă, unele situaţii când infracţiunile sunt săvârşite în străinătate de către cetăţeni români sau de către cetăţeni străini împotriva intereselor statului român ori împotriva

unor cetăţeni români sau când unii infractori străini, după ce au săvârşit fapte grave în străinătate, îşi caută refugiu în România. Pentru astfel de situaţii, în dorinţa de a asigura o eficienţă sporită în lupta împotriva infracţionalităţii, legea penală română se poate aplica în spaţiu şi dincolo de limitele teritoriului românesc, potrivit următoarelor principii: personalităţii, realităţii şi universalităţii. A. Principiul personalităţii legii penale. Acest principiu este consacrat de art. 4 C.pen. care stabileşte că legea penală română se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean român sau de către o persoană fără cetăţenie, care are domiciliul în România. Pornind de la dispoziţiile art. 4 C.pen., rezultă că pentru aplicarea principiului personalităţii se cer a fi întrunite următoarele condiţii: a) fapta să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului ţării noastre, indiferent de locul, de ţara în care infractorul comite această infracţiune. Potrivit criteriului ubicuităţii, niciun act de executare şi nici rezultatul nu se poate produce în România, deoarece, în caz contrar, legea română ar trebui să intervină potrivit principiului teritorialităţii; b) fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală română şi, indiferent dacă statul pe teritoriul căruia a fost săvârşită, o are sau nu incriminată, cu alte cuvinte, nefiind necesară dubla incriminare, cum se stipula în Codul penal din 1937; c) infractorul să fie cetăţean român sau o persoană fără cetăţenie care domicialiază în România, calităţi pe care infractorul trebuie să le fi dobândit anterior comiterii infracţiunii în străinătate. Actualul Cod penal, spre deosebire de cel anterior, nu prevede condiţia prezenţei în ţară a infractorului, el putând fi judecat şi în lipsă. Legea penală română se va aplica chiar dacă făptuitorul a fost judecat, condamnat sau achitat în străinătate, urmând ca din pedeapsa aplicată de instanţa română să se reducă pedeapsa sau partea din pedeapsa aplicată şi executată în străinătate pentru aceeaşi infracţiune, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive care au fost dispuse în străinătate în legătură cu aceeaşi infracţiune. B. Principiul realităţii legii penale. Principiul realităţii este denumit în unele lucrări principiul protecţiei reale sau al cetăţeniei pasive. Potrivit ____________________________________________________________

31

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ acestui principiu, consacrat de art. 5 C.pen., legea penală română, se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul României, dacă fapta a fost îndreptată contra siguranţei naţionale a statului nostru sau contra vieţii unui cetăţean român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român. Pentru aplicarea principiului realităţii, potrivit dispoziţiilor art. 5 C.pen., se cer a fi realizate următoarele condiţii: a) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate, adică în afara teritoriului ţării noastre;

b) infracţiunea săvârşită să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale a statului nostru, împotriva vieţii unui cetăţean român sau prin care s-a adus o vătămare gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii acestuia.

c) fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor legii penale române, nefuncţionând condiţia dublei incriminări în cazul acestui principiu; d) infractorul să fie cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România. Pentru a putea fi urmărit sau judecat nu se cere prezenţa făptuitorului pe teritoriul nostru, el putând fi condamnat şi în lipsă, însă, în cele mai multe cazuri, se începe urmărirea penală şi judecata împotriva infractorilor care se află în România, fie că au venit din proprie iniţiativă, fie că au fost extrădaţi de statul pe teritoriul căruia au săvârşit infracţiunea sau de cel pe teritoriul căruia s-au refugiat; e) punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai cu autorizarea procurorului general al României, condiţie absolut necesară, lipsa ei contituind o cauză impeditivă a procesului penal. C. Principiul universalităţii legii penale. Universalitatea legii penale române este definită în art. 6 C.pen. în care se arată că legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art.5 alin.(1) C.pen., săvârşite în afara teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliaziă pe teritoriul ţării, dacă: a) fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită; b) făptuitorul se află în ţară. Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii presupune realizarea cumulativă a următoarelor condiţii: a) săvârşirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală română conform principiului realităţii, de regulă infracţiuni care afectează comunitatea internaţională, cum ar fi: deturnări de aeronave, trafic de stupefiante, furtul unor opere de artă, piraterie, falsul de monedă etc.; b) infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în întregime, ____________________________________________________________

32

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ excluzându-se posibilitatea aplicării principiului teritorialităţii potrivit criteriului ubicuităţii; c) să existe dubla incriminare, cu alte cuvinte, fapta este prevăzută ca infracţiune atât de legea noastră penală, cât şi de cea a ţării unde a fost săvârşită; d) fapta să fie săvârşită de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în România; e) infractorul se află în România, venit de bună voie pe teritoriul ţării noastre. Numai în mod excepţional şi anume în cazul infracţiunilor îndreptate împotriva intereselor statului român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi atunci când s-a cerut şi s-a obţinut extrădarea lui. Principiul universalităţii nu se aplică în cazul când, potrivit legii statului unde s-a săvârşit infracţiunea, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori considerată ca executată. Dacă infractorul a fost condamnat în străinătate pentru infracţiunea respectivă, dar nu a executat pedeapsa sau a executat-o parţial, iar instanţele româneşti vor recunoaşte hotărârea străină, ele vor dispune să se execute pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate. D. Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia unor infracţiuni săvârşite în străinătate. Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit principiilor realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art.7 C.pen. Potrivit acestui text, normele cuprinse în art.5 şi 6 C.pen., se aplică numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie internaţională. § 3. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni.

2.3.6 Activitatea legii penale În materia aplicării legii penale în timp este dominant principiul activităţii legii penale, conform căruia legea penală se aplică infracţiunilor ____________________________________________________________

33

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ săvârşite în timpul cât ea este în vigoare. O lege nu se aplică decât pentru infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data scoaterii ei din uz. 2.3.7 Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp În vederea aplicării corecte a principiului activităţii, este necesar să se stabilească cu mare exactitate durata de aplicabilitate a fiecărei legi penale. Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp marcat de momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii respective. Intrarea în vigoare a unei legi penale se realizează prin două modalităţi: a) La data expresă prevăzută de lege (de obicei în dispoziţiile finale ale legii organice respective). Cel mai frecvent, data intrării în vigoare a legii este ulterioară momentului când ea a fost adoptată de puterea legislativă. Intervalul de timp până la intrarea în vigoare poate fi de zile, săptămâni sau chiar de luni. b) A doua modalitate de intrare în vigoare este la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României. Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează, în mod obişnuit, prin abrogare. Din punctul de vedere al procedeului folosit pentru a scoate din uz o lege penală, abrogarea poate fi: expresă, tacită şi autoabrogare. a) Abrogarea expresă se întâlneşte atunci când încetarea aplicării unei legi penale este dispusă printr-un text legal care precizează în mod indubitabil că legea veche sau doar anumite articole din aceasta se abrogă. Dispoziţia expresă de abrogare poate fi formulată fie printr-o lege specială de abrogare, fie în însuşi corpul legii noi care înlocuieşte legea abrogată. b) Abrogarea tacită sau subînţeleasă (implicită), operează atunci când, deşi a apărut o lege nouă care reglementează aceleaşi relaţii sociale, în cuprinsul ei nu se precizează expres că legea veche va fi scoasă din uz. În acest caz, abrogarea rezultă în mod tacit din faptul că legea nouă, dând o altă reglementare aceleiaşi instituţii, organele executivului, cele ale puterii judecătoreşti şi ceilalţi membri ai societăţii vor respecta şi aplica legea nouă, în schimbul celei vechi care a fost abrogată. c) Autoabrogarea, ca modalitatea de încetare a aplicării unei legi penale se caracterizează prin faptul că, în însuşi corpul legii noi, care intră în vigoare, se prevede că ea se aplică doar până la o anumită dată sau până la un anumit moment, dinainte determinat, după care legea iese din uz. Această modalitate este întâlnită în cazul legilor temporare, prin simpla ajungere a acestora la termenul fixat sau prin încetarea situaţiei ____________________________________________________________

34

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ excepţionale (cataclisme naturale, stare de război) care atrag ieşirea din uz a legilor prin care se incriminau mai aspru unele fapte săvârşite în conjunctura stării de necesitate1. Din punctul de vedere al volumului de dispoziţii abrogate, abrogarea poate fi totală sau parţială. a) Abrogarea totală presupune scoaterea din vigoare a unei întregi legi penale, fie că este vorba de un cod penal sau de o lege specială. b) Abrogarea parţială acţionează atunci când se scot din vigoare numai anumite părţi (titluri, capitole, secţiuni sau articole) din legea ce este supusă schimbării. În cazul abrogării parţiale distingem, pe de o parte, suprimarea, când norma abrogată nu este înlocuită cu una nouă şi modificarea, adică schimbarea conţinutului legii sau completarea acesteia cu noi dispoziţii. 2.3.8 Concursul de legi penale În practica legislativă este posibil să fie în vigoare în acelaşi timp şi deci să fie active două sau mai multe legi penale care reglementează acelaşi fascicol de relaţii de apărare socială împotriva infracţiunilor, situaţie în care se spune că avem un concurs de legi penale. Există concurs de legi penale în timp atunci când două sau mai multe legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale, una din legi fiind o lege penală generală, alta o lege penală specială, iar, uneori, chiar o lege excepţională. În cazul concursului de legi penale, va fi activă legea specială, în defavoarea celei generale sau legea excepţională, în raport cu cea specială şi cea generală. 2.3.9 Extraactivitatea legii penale În materia aplicării legii penale în timp, extraactivitatea este acceptată în mod excepţional şi ea constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare2. Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea creează în fapt unele excepţii de la principiul activităţii legii penale şi anume: retroactivitatea şi ultraactivitatea. 1. V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat, Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 97-98. 2. V. Dongoroz şi colab. , Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol.I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.76-77. ____________________________________________________________

35

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________ A. Retroactivitatea. Prima dintre aceste excepţii constă în fapul că, în unele împrejurări, anumite legi penale îşi extind eficacitatea în trecut, dincolo de momentul intrării lor în vigoare, cu alte cuvinte, legile retroactivează atunci când se aplică infracţiunilor ce au fost săvârşite înaintea intrării lor in vigoare. În doctrina penală1, aproape în unanimitate, autorii de drept penal consideră că au caracter retroactiv următoarele categorii de legi: a) Legea interpretativă care explică înţelesul unor dispoziţii ale legii anterioare, aflate în vigoare la data apariţiei normei de interpretare. Legea interpretativă trebuie să facă corp comun cu legea interpretată şi, de aceea, acţionează retroactiv. b) Legile dezincriminatoare (abolitio criminis) care scot din sfera ilicitului penal anumite fapte care, în raport de evoluţia stării infracţionale şi a realităţii socio-economice, nu mai prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Dezincriminarea produce efecte retroactive chiar şi asupra pedepselor ce au fost executate în întregime. Dezincriminarea (abolitio criminis ) produce efecte retroactive nelimitate, având efectul unei veritabile reabilitări de drept ce înlătură pentru viitor efectele penale ale faptei dezincriminate. c) Legile care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative au efect retroactiv, potrivit prevederilor art.12 alin.2 C.pen. În acest sens, dacă de la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi până la judecarea definitivă a acesteia, a intervenit o lege nouă care prevede, cu privire la aceeaşi faptă, măsuri de siguranţă sau măsuri educative, pe care legea veche nu le prevedea, aceste măsuri urmează să fie luate faţă de făptuitor, deşi ele nu erau prevăzute de lege în momentul săvârşirii faptei. Caracterul retroactiv al legilor care prevăd măsuri de siguranţă sau măsuri educative2 se justifică datorită rolului preventiv al măsurilor de siguranţă şi al celui educativ al măsurilor educative, aceste sancţiuni de drept penal asigurând o eficienţă sporită în lupta împotriva infracţionalităţii. d) Legea penală mai favorabilă. Această lege are caracter retroactiv potrivit art.13 C. pen. în care se prevede că în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Dacă legea nouă este mai favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.

1. C. Bulai, op.cit., p. 128-132; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.94-95; A. Boroi, op.cit., p.70-75; M. Agheniţei, Retroactivitatea legii penale, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007, p.40; C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.128-132. 2. În doctrina noastră există şi păreri potrivit cărora asemenea legi nu mai pot fi retroactive datorită prevederilor constituţionale, pentru că s-ar încălca libertatea persoanei (Gh. Nistoreanu şi colab., op.cit., p.69; V. Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea legii penale în timp, R.D.P. nr.1/1997, p.37).

36

Legea penală şi principiile aplicării acesteia B. Ultraactivitatea. Ultraactivitatea acţionează, de asemenea, în mod excepţional, ea presupunând aplicarea legii penale în viitor, chiar şi după ce a ieşit din vigoare, asupra faptelor care s-au săvârşit sub imperiul ei. Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionale care pot fi aplicate şi după scoaterea lor din uz. Legile penale temporare sunt acele norme prin care se incriminează unele fapte grave, comise în situaţii excepţionale şi trecătoare. Caracter ultraactiv are şi legea mai favorabilă în cazul în care infracţiunea s-a comis când această lege era în vigoare, iar urmărirea penală şi judecata au loc când în vigoare este o lege penală mai aspră. C. Aplicarea legii penale mai favorabile. a) Noţiuni şi caracterizare. Practica demonstrează că este posibil ca o infracţiune săvârşită sub imperiul legii să nu fie pusă în urmărire sub acţiunea sa sau pe timpul urmăririi, în cursul judecăţii în primă instanţă ori al judecăţii în apel sau recurs, ori după judecare sau în cursul executării pedepsei, legea veche care a acţionat până atunci să fie scoasă din vigoare, făcând loc unei alte legi care reglementează aceeaşi situaţie în mod diferit. În asemenea împrejurări se pune problema de a şti dacă răspunderea penală se va rezolva potrivit reglementărilor legii vechi sau a acelora cuprinse în noua lege sub acţiunea căreia se prelungeşte. Pentru rezolvarea acestei chestiuni, în doctrină şi legislaţiile penale s-au promovat mai multe sisteme sau teorii. Teoria care a câştigat cei mai mulţi adepţi şi care s-a impus în cele din urmă şi în legislaţie a fost aceea a extraactivitaţii legii penale mai blânde sau principiul mitior lex, potrivit căruia, în situaţiile la care se face referire, numite situaţii tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este legea veche. b) Aplicarea legii penale mai favorabile în raport cu faptele care nu au fost definitiv judecate. Potrivit dispoziţiei din art. 13 alin. ( 1 ) C. pen., dacă de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Determinarea legii penale mai favorabile nu a fost şi nu este lipsită în practică de anumite dificultăţi şi tocmai, din aceste considerente, se apreciază ca necesară formularea unor criterii care să ajute la rezolvarea acestei probleme dificile. Procesul de stabilire a legii mai favorabile trebuie să se realizeze, avându-se în vedere următoarele criterii: - condiţiile de incriminare a faptei;

- condiţiile de tragere la răspundere penală; - natura şi durata sancţiunii;

____________________________________________________________

37

Legea penală şi principiile aplicării acesteia ____________________________________________________________

- termenul de prescripţie a răspunderii penale.

c) Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. În conformitate cu dispoziţiile din Codul nostru penal, legea penală mai favorabilă se poate aplica şi asupra pedepselor definitive, în mod obligatoriu sau facultativ ( art.14 şi 15 C. pen.). Legea penală aplicabilă va fi, în toate cazurile, legea nouă care are limitele pedepsei mai mici, lege care va acţiona retroactiv asupra pedepselor definitive pronunţate sub imperiul legii vechi. ― Aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive este reglementată în art.14 C.pen. Potrivit prevederilor acestui articol, atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege nouă care prevede o pedeapsă mai uşoară, aceasta se va aplica obligatoriu şi asupra pedepselor definitive care nu au fost încă executate, sunt în curs de executare ori au fost deja executate în întregime. Într-un asemenea caz, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă, ea se va reduce la acest maxim. Dacă hotărârea de condamnare prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar legea nouă prevede pentru acea faptă închisoarea, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune. În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se va înlocui cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special al acesteia, prevăzut în noua lege. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii. Codul penal mai prevede că pedepsele complementare, măsurile de siguranţă şi măsurile educative pronunţate, dacă nu au fost încă executate şi dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă, ele nu se mai execută, iar dacă sunt prevăzute şi în legea nouă, însă cu un conţinut sau limite diferite, se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă. Efectele aplicării obligatorii a legii penale mai favorabile se extind şi asupra pedepselor care au fost deja executate. ― Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Aceasta îşi găseşte consacrarea în art.15 C.pen. care prevede condiţiile şi limitele în care pedeapsa definitivă poate fi redusă în cazul intrării în vigoare a unei legi care este mai favorabilă. Potrivit prevederilor legale menţionate mai sus, aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile poate interveni atunci când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul prevăzut de

38

Legea penală şi principiile aplicării acesteia legea nouă. Având în vedere pericolul social al faptei, al făptuitorului, conduita lui după condamnare sau în timpul executării pedepsei, precum şi timpul cât a executat din pedeapsă, instanţa poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. În cazul în care se va hotărî să procedeze la reducere, pedeapsa aplicată nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea pedepsei proporţional cu micşorarea maximului special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. Pentru exemplificare, vom lua un caz ipotetic în care legea veche prevede pentru infracţiunea respectivă o pedeapsă între 5-15 ani, infractorul a fost condamnat la 9 ani închisoare, iar legea nouă sancţionează aceeaşi faptă cu închisoarea între 3-10 ani. În caz de reducere, instanţa va putea coborî pedeapsa cu cel mult 3 ani deoarece proporţia în care s-a redus maximul special în noua lege este de o treime în raport cu cel din vechea lege. Aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive va opera şi asupra foştilor condamnaţi care au executat pedeapsa până la data intrării în vigoare a legii noi care este mai blândă. Pedeapsa prevăzută în hotărârea de condamnare se reduce, în acest caz, cu o treime, indiferent de durata pedepsei efectiv executate. Această reducere a pedepsei va putea avea efecte asupra altor instituţii de drept penal ce operează în favoarea fostului condamnat, cum ar fi: reabilitarea sau excluderea stării de recidivă. § 4. EXTRĂDAREA 2.3.10. Extrădarea este actul bilateral prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat. Extrădarea poate fi: a) activă – când se cere extrădarea; b) pasivă – când se acordă extrădarea. Extrădarea este reglementată în art.19 din Constituţia României, art.9 C.pen. şi în Titlul II (art. 22-766) al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Studiu individual

Studiază dispoziţiile legale menţionate mai sus pentru a fi în măsură să răspunzi la următoarele: 1. Care sunt condiţiile în care se poate solicita ori acorda

39

Legea penală şi principiile aplicării acesteia extrădarea? 2. Ce presupune principiul specialităţii? 3. Care este sistemul de acordare a extrădării consacrat de legislaţia noastră? 4. Care este ordinea de preferinţă în acordarea extrădării? Sinteză Legea penală, în accepţiunea ei restrânsă, semnifică dispoziţia cu caracter penal cuprinsă în legi şi decrete. Această definiţie, aşa cum este formulată în art.141 C.pen., este criticabilă, deoarece singura autoritate să adopte legi este Parlamentul. Interpretarea şi aplicarea legii penale sunt operaţiuni complexe şi uneori chiar dificile pentru organele judiciare penale (organele de urmărire penală şi instanţele de judecată). TESTE DE AUTOEVALUARE

RĂSPUNSURI

1. B 2. B


1. Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii presupune: A. Infracţiunea să fie săvârşită în ţară în intregime; B. Să existe dubla incriminare; C. Fapta să fie prevăzută ca infracţiune numai de legea penală română. 2. Legile penale temporare: A. Au caracter retroactiv; B. Au caracter ultraactiv; C. Au atât caracter retroactiv, cât şi ultraactiv.

40


LUCRARE DE VERIFICARE: Elaborează un eseu de trei pagini care să evidenţieze excepţiile de

la principiul teritorialităţii. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE



41

Infracţiunea Unitatea de învăţare nr.3 INFRACŢIUNEA Cuprinsul unităţii. 3.1. Noţiunea de infracţiune.........................................................41 3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ......................................41 3.3. Conţinutul infracţiunii.............................................................44 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.3 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr.3 vei fi capabil: ● să defineşti noţiunea de infracţiune, ● să prezinţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, ● să analizezi conţinutul infracţiunii, ● să clasifici conţinuturile de infracţiune. 3.1. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE 3.1.1. Conceptul de infracţiune

Infracţiunea este săvârşirea actului de conduită interzis prin norma incriminatoare1. Într-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune desemnează faptă descrisă2, prevăzută de legea penală cu elementele sale

componente şi care defineşte o anumită infracţiune. 3.1.2. Noţiunea legală Având în vedere importanţa deosebită a instituţiei infracţiunii în cadrul dreptului penal, legiuitorul a definit pentru prima dată noţiunea generală de infracţiune prin trăsăturile ei esenţiale3. Potrivit art. 17 C.pen.: „Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. 3.2. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII 1. C. Bulai, op.cit., p.146; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p.145. 2. G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 2/1980, p. 143. 3. V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr.1/1969, p.15.

42

Infracţiunea § 1. FAPTA CARE PREZINTĂ PERICOL SOCIAL 3.2.1. Săvârşirea unei fapte O primă trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia

dată în art.17 C.pen. este aceea de a fi o faptă care prezintă pericol social. Fapta reprezintă un act de conduită exterioară a omului, o manifestare a sa în sfera realităţii. Fapta poate consta într-o acţiune sau inacţiune.

3.2.2. Pericolul social al faptei Pentru a constitui infracţiune, fapta unei persoane trebuie să prezinte pericol social, adică să fie periculoasă pentru societate. În dispoziţia din art.18 C.pen. se prevede că, în înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale apărate de legea penală (art.1 C.pen.) şi pentru a cărei sancţionare este necesară aplicarea unei pedepse. 3.2.3 Pericol social generic (abstract) şi pericol social specific (concret) În ştiinţa dreptului penal şi în legislaţie se face distincţie între pericolul social generic al infracţiunii şi pericolul social concret. Pericolul social generic este evaluat de legiuitor in abstracto, pentru a decide, de pe o parte, dacă fapta incriminată prezintă gradul de pericol social corespunzător raportat la importanţa valorii ocrotite prin această incriminare, iar pe de altă parte, cât de ridicat este acel grad de pericol şi deci care ar fi limitele de pedeapsă care ar oglindi corespunzător această gravitate1. Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă fapta săvârşită şi este evaluat in concreto de organele judiciare penale, ţinând seama de vătămarea sau periclitarea efectivă a valorii sociale, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, de împrejurările în care s-a comis fapta incriminată2. § 2. FAPTA SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE

1. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, p.124. 2. C. Bulai, op.cit., p.153-154. ____________________________________________________________

43

Infracţiunea ____________________________________________________________ 3.2.4 Noţiune O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii ce se degajă din definiţia legală a acesteia (art.17 C.pen.), priveşte săvârşirea faptei cu vinovăţie. Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia1. 3.2.5 Formele vinovăţiei Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme principale: intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă – praeterintenţia sau intenţia depăşită. 3.2.6 Intenţia Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: directă şi indirectă. a) Intenţia directă ―prevăzută în art.19 alin.(1) pct.1 lit.a) C.pen.― se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei de către făptuitor şi urmărirea acestui rezultat prin săvârşirea faptei. b) Intenţia indirectă ― art. 19 alin.(1) pct.1 lit.b) C.pen. ― se caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care nu mai este urmărit, ci este acceptată doar eventualitatea producerii lui. 3.2.7 Culpa Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi: culpa cu prevedere şi culpa simplă. a) Culpa cu prevedere (uşurinţă, temeritate) există atunci când făptuitorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă acest rezultat, ci a sperat în mod neîntemeiat că el nu se va produce [art.19 alin.(1) pct.2 lit.a) C.pen.]. b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă [art.19 alin. (1) pct.2 lit.b) C.pen.]. 3.2.8 Praeterintenţia Praeterintenţia (intenţia depăşită) este o formă mixtă de vinovăţie, ce cuprinde intenţia şi culpa reunite. Praeterintenţia se realizează prin 1. G. Antoniu, Vinovăţia penală, ediţia a doua, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p.20-27. ____________________________________________________________

44

Infracţiunea ____________________________________________________________ săvârşirea unei fapte cu intenţie şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei, deoarece nu l-a prevăzut sau deşi l-a prevăzut, a socotit fără temei că nu se va produce1. § 3. FAPTA PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ 3.2.9 Elementul legal al infracţiunii Această trăsătură esenţială arată că pentru existenţa infracţiunii nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de legea penală ca infracţiune şi sancţionată ca atare. 3.3 CONŢINUTUL INFRACŢIUNII 3.3.1 Noţiunea conţinutului infracţiunii Trebuie precizat că noţiunile de infracţiune şi de conţinut de infracţiune nu se identifică. Cea dintâi dă expresie ―ca urmare a unei operaţii de generalizare― trăsăturilor esenţiale ale oricărei infracţiuni; cea de-a doua exprimă tot pe baza unei operaţii de generalizare, dar la un alt nivel, ansamblul condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Condiţiile conţinutului infracţiunii pot fi clasificate după următoarele criterii: a) după factorii la care se referă se disting: – condiţii privitoare - la actul de conduită; - la obiectul infracţiunii; - la subiecţii infracţiunii; - la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii. b) după cum condiţiile conţinutului infracţiunii vizează substanţa activităţii incriminate ca manifestare fizică şi psihică ori se raportează la stări, situaţii, împrejurări, etc. situate în exteriorul infracţiunii, acestea se clasifică în: – condiţii intrinseci; – condiţii extrinseci - preexistente; - concomitente; - subsecvente. 1. M. I. Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, R.D.P. nr.1/1996, p.81. ____________________________________________________________

45

Infracţiunea ____________________________________________________________ c) după importanţa şi rolul pe care îl au pentru existenţa infracţiunii, condiţiile sunt: – esenţiale; – circumstanţiale.

Sarcină de lucru:

Analizează condiţiile folosite la alcătuirea diferitelor conţinuturi de infracţiune. 3.3.2 Clasificarea conţinuturilor de infracţiune Criterii: a) După structură, conţinutul de infracţiune se clasifică în conţinut juridic şi conţinut constitutiv. Conţinutul juridic este conţinutul propriu-zis al infracţiunii, aşa cum este descris de norma de incriminare a faptei şi cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni. Conţinutul constitutiv este o parte –cea principală– a conţinutului juridic, fiind alcătuit din ansamblul condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi la latura subiectivă a infracţiunii. Uneori conţinutul constitutiv se identifică cu conţinutul juridic. b) După variantele de incriminare a faptei, se face distincţie între conţinuturi de bază (tip) şi conţinuturi agravate sau atenuate. c) După criteriul structurii juridice: - conţinuturi simple; - conţinuturi complexe. d) După formele infracţiunii: - conţinuturi tipice; - conţinuturi atipice. Conţinuturile tipice sunt acele conţinuturi care cuprind toate condiţiile ce alcătuiesc conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinuturile atipice corespund tentativei şi actelor pregătitoare ca forme de săvârşire a infracţiunii ori actelor de participare la comiterea unei infracţiuni ca instigator sau complice. 3.3.3 Structura conţinutului generic al infracţiunii Vizează următoarele elemente: – obiectul infracţiunii; – subiecţii infracţiunii; – locul şi timpul săvârşirii infracţiunii; – actul de conduită cu cele două laturi - latura obiectivă; - latura subiectivă. ____________________________________________________________

46

Infracţiunea ____________________________________________________________

Sarcină de lucru:

Efectuează o comparaţie între conţinutul generic şi conţinutul specific al infracţiunii. 3.3.4 Obiectul infracţiunii Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se îndreaptă fapta ce constituie elementul material al infracţiunii şi care sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii. Forme ale obiectului infracţiunii: a) Obiectul juridic generic sau de grup desemnează obiectul juridic comun unui grup de infracţiuni. Obiectul juridic este criteriul care a servit legiuitorului la gruparea infracţiunilor din partea specială a Codului penal. b) Obiectul juridic specific (individual) desemnează obiectul juridic propriu-zis al infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni. c) Obiectul material sau nematerial. Unele infracţiuni presupun pe lângă obiectul juridic –fără de care nu poate fi concepută nicio faptă penală– şi un obiect material sau nematerial. Prin obiect material al infracţiunii se înţelege entitatea materială (un obiect, un animal, corpul persoanei) asupra căreia se îndreaptă acţiunea sau inacţiunea incriminată. 3.3.5 Subiecţii infracţiunii Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unor infracţiuni fie prin comiterea acesteia, fie prin suportarea consecinţelor, a răului cauzat prin săvârşirea ei. După modul de implicare a lor în comiterea infracţiunii, subiecţii infracţiunii sunt de două feluri: activi şi pasivi. A. Subiectul activ – persoana care a comis o faptă ce constituie infracţiune. Subiectul activ al infracţiunii este atât persoana care comite o infracţiune consumată, cât şi cea care săvârşeşte o tentativă pedepsibilă sau care participă la comiterea faptei penale în calitate de autor, instigator sau complice. Condiţii generale ale subiectului activ sunt următoarele: a) să fie o persoană fizică sau o persoană juridică. Potrivit dispoziţiilor art.191 (introdus în Codul penal prin Legea nr.278/2006), ____________________________________________________________

47

Infracţiunea ____________________________________________________________ persoanele juridice, cu excepţia statului, a autorităţilor publice şi a instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul domeniului privat, răspund pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală. b) condiţia de vârstă. Art.99 alin.(1) C.pen. prevede că minorul cu vârsta mai mică de 14 ani nu răspunde penal, deoarece nu are capacitatea să înţeleagă semnificaţia socială a faptelor şi să-şi manifeste în mod conştient voinţa. Art. 99 alin. (2) C.pen. prevede că minorul cu vârsta într 14-16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. După vârsta de 16 ani orice persoană fizică răspunde penal. c) Responsabilitatea. Această condiţie rezultă indirect din prevederile art. 48 C.pen., în care se arată că fapta prevăzută de legea penală săvârşită de o persoană iresponsabilă nu constituie infracţiune. Responsabilitatea presupune existenţa obligatorie a doi factori: - factorul intelectiv, ce constă în capacitatea persoanei de a înţelege, de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale; - factorul volitiv, ce constă în aptitudinea persoanei de a fi stăpână pe faptele sale, de a le putea dirija în mod conştient. d) Libertatea de voinţă şi acţiune. O altă condiţie ca o persoană să fie subiect activ este aceea ca să fi putut acţiona în mod liber, conform hotărârii luate şi nu sub constrângere asupra conştiinţei voinţei sale. Condiţiile speciale ale subiectului activ. În cazul anumitor infracţiuni subiectului activ i se cere să îndeplinească pe lângă cele patru condiţii generale şi o condiţie specială, mai precis să aibă o anumită calitate specială. De exemplu: - la existenţa infracţiunii de delapidare, subiectul trebuie să fie funcţionar – gestionar, administrator; - pentru existenţa infracţiunii de trădare, subiectul trebuie să fie cetăţean român, etc. Condiţiile speciale sunt cerute de legea penală numai pentru autor şi ele trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. B. Subiectul pasiv. a) Noţiune: Subiectul pasiv al infracţiunii (persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale, a suferit răul (vătămarea) produs prin comiterea acesteia. b) Condiţii speciale. În unele cazuri existenţa infracţiunii sau a unei ___________________________________________________________

48

Infracţiunea ____________________________________________________________ variante agravate a acesteia este condiţionată de o anumită calitate a subiectului pasiv.

De exemplu: - la infracţiunea de seducţie – subiectul pasiv trebuie să fie o persoană de sex feminin mai mică de 18 ani;

- la infracţiunea de ultraj – subiectul pasiv trebuie să fie un funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. 3.3.6 Locul săvârşirii infracţiunii Infracţiunea este o faptă a omului, care se plasează totdeauna în spaţiu, se realizează într-un anumit loc. Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit dispozi- ţiilor art.143 C.pen. privind criteriul zis al ubicuităţii şi ajută la stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare [art.30 alin.(4) C.pr.pen.] 3.3.7 Timpul comiterii infracţiunii Durata săvârşirii infracţiunii cunoaşte două limite: limita minimă care coincide cu începerea executării rezoluţiunii infracţionale şi limita maximă ce se identifică cu momentul în care activitatea ilicită a luat sfârşit.

Sarcină de lucru:

Precizează importanţa stabilirii timpului în care s-a săvârşit infracţiunea. 3.3.8 Laturile conţinutului constitutiv A. Latura obiectivă. La orice infracţiune, latura obiectivă a acesteia are în componenţa sa, în mod obligatoriu, următoarele componente: a) elemental material, constând în acţiunea sau inacţiunea incriminată; b) urmarea imediată; c) legătura de cauzalitate dintre acţiunea sau inacţiunea ce constituie elemental material şi urmarea imediată. a) Elementul material desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare. Acesta poate fi însoţit de anumite cerinţe esenţiale care îl întregesc (de pildă, săvârşirea faptei într-un anumit loc sau timp etc.). b) Urmarea imediată sau rezultatul faptei constă în modificarea pe ____________________________________________________________

49

Infracţiunea ____________________________________________________________ care acţiunea sau inacţiunea făptuitorului o produce în lumea exterioară1. c) Legătura de cauzalitate reprezintă relaţia de la cauză la efect care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi urmarea imediată. B. Latura subiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului – sub raportul conştiinţei şi voinţei sale – faţă de materialitatea faptei săvârşite, condiţii cerute de lege pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. În literatura de specialitate s-a arătat că în structura laturii subiective a infracţiunii intră totdeauna ca element component elementul subiectiv, la care sunt ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii – cerinţe esenţiale privind mobilul sau motivele care l-au determinat pe făptuitor sau existenţa premeditării2 ori scopul. Mobilul infracţiunii este acel impuls intern din care se naşte rezoluţia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia. Scopul reprezintă finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Existenţa elementelor laturii subiective a infracţiunii nu poate fi presupusă, ea trebuie dovedită întotdeauna. TESTE DE AUTOEVALUARE 1. Gh. Ivan, op.cit., p. 134. 2. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol .III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971, p. 13. ____________________________________________________________

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect.

1. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie infracţiune: A. Numai dacă se prevede expres în lege; B. Întotdeauna; C. Niciodată. 2. Infracţiunile comisive ca infracţiuni de acţiune, se săvârşesc: A. Întotdeauna doar din culpă; B. Întotdeauna doar cu intenţie; C. Cu intenţie, iar din culpă când în lege se prevede în mod expres aceasta.

50

Infracţiunea ____________________________________________________________

RĂSPUNSURI

1. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art.19 alin.(2) C.pen.] 2. C [ soluţia este prevăzută în dispoziţiile art.19 alin.(2) C.pen.] 3. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art.19 alin.(3) C.pen.]

4. C [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art.19 alin.(3) C.pen.] LUCRARE DE VERIFICARE

Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul titlu: “Răspunderea penală a persoanei juridice” Plan de idei pentru elaborarea eseului: - problema răspunderii penale a persoanei juridice; - condiţiile răspunderii penale a persoanelor juridice; - situaţia persoanei fizice care a contribuit la comiterea aceleiaşi infracţiuni; - formularea unui punct de vedere personal legat de problema pusă în discuţie. SINTEZĂ În concepţia leguitorului român, infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Conţinutul generic al infracţiunii însumează trăsăturile caracteristice comune tuturor conţinuturilor specifice ale infracţiunilor; este o construcţie logică obţinută prin generalizare. ____________________________________________________________

3. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune: A. Când este săvârşită fără vinovăţie; B. Când este săvârşită cu intenţie; C. Când este săvârşită în caz fortuit. 4. Infracţiunile omisive ca infracţiuni de inacţiune, se săvârşesc: A. Numai din culpă fără prevedere; B. Numai din culpă cu prevedere; C. Fie cu intenţie, fie din culpă.

51

Infracţiunea ____________________________________________________________ BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE


3. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997. 4. C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008. 6. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007. 7. C.Mitrache, Cr.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

____________________________________________________________

52

Formele infracţiunii ____________________________________________________________ Unitatea de învăţare nr. 4 FORMELE INFRACŢIUNII ___________________________________________________________

Cuprinsul unităţii: 4.1 Desfăşurarea activităţii infracţionale........................................52 4.2 Actele pregătitoare...................................................................53 4.3 Tentativa .................................................................................54 4.4 Infracţiunea consumată ...........................................................57 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 4 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 4 vei fi capabil: ● să prezinţi fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, ● să defineşti: - formele infracţiunii, - actele pregătitoare, - tentativa, - infracţiunea fapt consumat, - infracţiunea fapt epuizat, ● să clasifici formele infracţiunii, ● să identifici condiţiile tentativei, ● să analizezi: - modalităţile actelor pregătitoare, - modalităţile tentativei, - problema incriminării şi sancţionării formelor infracţiunii. 4.1 Desfăşurarea activităţii infracţionale 4.1.1 Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale

Sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul celei dintâi materializări a hotărârii de a săvârşi infracţiunea până în momentul producerii integrale a rezultatului acesteia. A. Perioada internă. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei

momente sau faze: a) momentul conceperii infracţiunii; b) momentul deliberării (chibzuinţei); c) momentul luării hotărârii. După ce a chibzuit cu privire la oportunitatea săvârşirii faptei, subiectul se decide, ia hotărârea de a comite infracţiunea. ____________________________________________________________

53

Formele infracţiunii ____________________________________________________________ Perioada internă este specifică numai infracţiunilor intenţionate şi se desfăşoară exclusiv în mintea subiectului. Nimic din ceea ce se petrece în perioada internă, inclusiv simpla exprimare orală a gândului de a săvârşi infracţiunea, nu cade sub incidenţa legii penale şi nu se sancţionează. Răspunderea penală intervine numai pentru săvârşirea unor fapte concrete. B. Perioada externă. Această perioadă începe din momentul în care persoana care a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune păşeşte la prima manifestare externă prin care tinde la înfăptuirea rezoluţiei şi sfârşeşte în momentul când activitatea fizică voită, în baza hotărârii luate, a ajuns la punctul său final şi de asemenea, s-a produs rezultatul definitiv. În timpul perioadei externe, procesul de înfăptuire a hotărârii infracţionale parcurge mai multe faze: a) faza actelor preparatorii, care cuprinde toate acele acte ce pregătesc săvârşirea acţiunii tipice; b) faza actelor de executare, în care se efectuează acţiunea tipică în materialitatea ei, cu toate actele care o compun; c) faza urmărilor, care începe din momentul în care acţiunea tipică a fost efectuată integral şi durează până când s-a produs rezultatul, constând în vătămarea sau starea de pericol pe care legea penală, incriminând fapta, a încercat să-l prevină1. 4.1.2 Formele infracţiunii Fiecare fază de desfăşurare a activităţii infracţionale în perioada externă, îi corespunde o formă infracţională distinctă. Se disting astfel: a) forma actelor preparatorii; b) forma tentativei; c) forma faptului consumat; d) forma faptului epuizat.

Temă de reflecţie: Care sunt cazurile în care perioada internă ar putea avea uneori o

latură sau fază externă? 4.2 Actele pregătitoare 4.2.1 Actele pregătitoare (preparatorii)

1. C. Bulai, op.cit., p. 390. ____________________________________________________________

54

Formele infracţiunii ____________________________________________________________ Sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită. A. Modalităţile actelor pregătitoare. Codul penal nu defineşte actele pregătitoare şi nu arată în cuprinsul Părţii generale a Codului penal, care sunt modalităţile acestora, o face însă numai parţial în anumite texte din Partea specială sau acestea sunt cuprinse în unele texte ale legilor penale speciale. Potrivit acestor dispoziţii, actele pregătitoare se pot înfăţişa sub una din următoarele modalităţi: - procurarea, producerea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor necesare săvârşirii infracţiunii (de ex.: cumpărarea unei arme în vederea săvârşirii faptei de omor); - culegerea de date sau informaţii de natură să facă posibilă ori să uşureze săvârşirea infracţiunii; - luarea de măsuri în vederea îngreunării descoperirii faptei ce se va comite sau în vederea asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune. După natura lor, actele de pregătire sunt: materiale şi morale. B. Incriminarea actelor pregătitoare. Problema incriminării actelor pregătitoare este controversată în doctrina penală. Teza incriminării actelor preparatorii susţine necesitatea incriminării acestor acte, ţinând seama de pericolul social pe care ele îl prezintă. În cadrul acestei teze se disting două variante: a) a incriminării nelimitate şi b) a incriminării limitate a actelor de pregătire. Teza neincriminării actelor preparatorii susţine, în mod contrar, că actele pregătitoare nu trebuie să fie incriminate, deoarece ele rămân în afara faptei şi nu se înscriu în antecedenţa cauzală propriu-zisă a rezultatului infracţional1. Codul penal în vigoare a consacrat sistemul neincriminării actelor de pregătire.

Sarcină de lucru:

Analizează tezele incriminării şi neincriminării actelor preparatorii. 4.3 Tentativa 4.3.1 Noţiune Fiind forma de infracţiune care se situează în faza de executare a

1. C. Bulai, op.cit., p. 393-394. ____________________________________________________________

55

Formele infracţiunii ____________________________________________________________ infracţiunii, tentativa constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă ori nu şi-a produs efectul, deşi executarea a fost efectuată în întregime [art. 20 alin. (1) C.pen.]. A. Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă următoarele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească: a) existenţa unei hotărâri sau rezoluţii de a săvârşi o infracţiune; b) rezoluţia infracţională să fie pusă în executare; c) executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul. B. Modalităţile tentativei. După criteriul gradului de realizare a acţiunii infracţionale se disting următoarele modalităţi: a) Tentativa neterminată sau întreruptă se realizează în situaţia în care executarea faptei care constituie elementul material al infracţiunii a fost oprită şi împiedicată să se desfăşoare până la capăt. b) Tentativa terminată sau fără efect se realizează atunci când acţiunea tipică a fost executată în întregime, dar rezultatul caracteristic pentru infracţiunea tip nu s-a produs. c) Tentativa proprie există atunci când, sub raportul mijloacelor utilizate de făptuitor şi al prezenţei obiectului material al infracţiunii, activitatea de realizare a hotărârii infracţionale este proprie sau aptă să ducă nu numai la efectuarea în întregime a activităţii infracţionale, dar şi la producerea rezultatului urmărit de făptuitor. d) Tentativa improprie se caracterizează, în opoziţie cu tentativa proprie, prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum şi prin lipsa obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, cauze care au făcut ca producerea rezultatului să nu fie posibilă. În teoria dreptului penal, ca de altfel şi în legislaţie, se face însă distincţie între tentativa relativ improprie şi tentativa absolut improprie1. Tentativa relativ improprie se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a producerii rezultatului, în sensul că această imposibilitate se datorează insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite sau lipsei accidentale a obiectului material al infracţiunii de la locul unde făptuitorul credea că se află, iar nu inaptitudinii absolute a mijloacelor sau inexistenţei absolute a obiectului. Tentativa absolut improprie se caracterizează prin imposibilitatea absolută a producerii rezultatului urmărit, imposibilitatea determinată fie de inaptitudinea absolută a mijloacelor folosite de a produce rezultatul, fie de inexistenţa absolută a obiectului infracţiunii, fie, în fine, datorită modului absurd în care este concepută executarea.

1. G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p.176; C.Bulai, op.cit., p.402; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.242-244; A. Boroi, op.cit., p.147-148; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p.430. ____________________________________________________________

56

Formele infracţiunii ____________________________________________________________

C. Infracţiunea putativă. În doctrina penală se mai face distincţie

între tentativa absolut improprie şi infracţiunea putativă în care fapta săvârşită are caracter penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate1. D. Incriminarea tentativei. În doctrina penală şi în legislaţie sunt cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: a) incriminarea nelimitată, adică cu privire la toate infracţiunile; b) incriminarea limitată, adică numai în cazul infracţiunilor grave2.

Codul penal în vigoare a consacrat concepţia incriminării limitate a tentativei şi anume acolo unde legea prevede explicit aceasta [art.21 alin.(1) C.pen.].

E. Sancţionarea tentativei. Teoriile cunoscute în doctrina penală privind sancţionarea tentativei sunt: teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată şi teoria diversificării pedepselor. Legiuitorul român a adoptat-o pe cea din urmă, sancţionând tentativa în limite mai reduse decât infracţiunea consumată [art.21 alin. (2) C.pen.]. F. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. Întreruperea executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii rezultatului în cazul în care executarea a fost dusă până la capăt, din propria iniţiativă a făptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire3 [art.22 alin.(1) C.pen.]. Desistarea reprezintă renunţarea de bună voie din partea făptuitorului la continuarea acţiunii incriminate. Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o acţiune a făptuito- rului care, după terminarea săvârşirii faptei, dar înainte de descoperirea acesteia, împiedică producerea rezultatului. Făptuitorul care se găseşte într-una din aceste situaţii nu va fi pedepsit pentru tentativa săvârşită. Totuşi, dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune [art.22 alin.(2) C.pen.].

Sarcină de lucru:

Analizează criteriile de distincţie între actele preparatorii şi actele de executare. 1. C. Bulai, op.cit., p.404; A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor, R.D.P. nr.2/1994, p.54-56. 2. G. Antoniu, Tentativa, op.cit., p.226-228; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.247-249; A. Boroi, op.cit., p.149. 3. C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.239-240. ____________________________________________________________

57

Formele infracţiunii ____________________________________________________________ 4.4 Infracţiunea consumată 4.4.1 Infracţiunea fapt consumat Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. Ea se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia1. 4.4.2 Infracţiunea fapt epuizat Se caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale însăşi, după ce aceasta a atins momentul consumării2; aceste urmări noi continuă să se producă până în momentul epuizării faptului.

Temă de reflecţie: Ce sunt actele de executare calificate?

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. C. Bulai, op.cit., p.409. 2. V. Dongoroz, Tratat, op.cit., p.244. ____________________________________________________________


1. Pot avea tentativă infracţiunile: A. Comisive; B. Omisive; C. Din culpă. 2. Nu pot avea tentativă infracţiunile: A. Săvârşite cu intenţie; B. La care elementul material se realizează prin vorbe; C. Infracţiunile comisive

58

Formele infracţiunii

____________________________________________________________

RĂSPUNSURI

1. A (doar infracţiunile comisive pot avea tentativă; în cazul celor omisive, odată cu neîndeplinirea obligaţiei de a face se şi consumă infracţiunea) 2. B

3. B Sinteză Prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care infracţiunea le poate îmbrăca, în ceea ce priveşte latura sa obiectivă, în raport cu fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale. Se disting astfel: a) forma actelor preparatorii; b) forma tentativei; forma actului consumat; c) forma faptului epuizat. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE


3. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997. 4. C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008. 6. C.Mitrache, Cr.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. ____________________________________________________________

3. Tentativa nu este posibilă: A. La infracţiunile săvârşite cu intenţie; B. La infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie; C. La infracţiunile comisive.

59

Pluralitatea de infractori ____________________________________________________________ Unitatea de învăţare nr. 5 PLURALITATEA DE INFRACTORI ____________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 5.1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori ................59 5.2. Participaţia penală ................................................................60 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 5 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 5 vei fi capabil: ● să defineşti pluralitatea de infractori, ● să prezinţi formele pluralităţii de infractori, ● să identifici condiţiile de existenţă a participaţiei penale, ● să enumeri felurile participaţiei penale, ● să caracterizezi participaţia penală proprie, ● să analizezi: - formele participaţiei penale proprii, - modalităţile participaţiei improprii, ● să prezinţi tratamentul penal al participaţiei. 5.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI 5.1.1 Noţiune

Prin pluralitatea de infractori este desemnată situaţia în care mai multe persoane săvârşesc o singură infracţiune1. Spre deosebire de aceasta, în cazul pluralităţii de infracţiuni, aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.

5.1.2 Formele pluralităţii de infractori În doctrina penală pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme: pluralitatea naturală (A); pluralitatea constituită (B) şi pluralitatea ocazională sau participaţia penală (C). A. Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară2 este forma

1. C. Bulai, op.cit., p.424; V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.183. 2. V. Dongoroz, Tratat, op.cit. p. 382; C. Bulai, op. cit., p. 426; V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p. 180; V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu şi colab., ____________________________________________________________

60

Pluralitatea de infractori ____________________________________________________________ pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei este cerută de însăşi natura faptei. Aşadar există anumite fapte prevăzute de legea penală care presupun cooperarea a două persoane (de ex. infracţiunile de bigamie, incest) sau a mai multor persoane (de ex. subminarea puterii de stat, încăierarea). B. Pluralitatea constituită presupune gruparea sau asocierea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni. Legiuitorul nostru a incriminat pluralitatea constituită ca infracţiune de sine stătătoare (de ex. complotul, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni). Condiţii de existenţă: - să existe o grupare de cel puţin două persoane, în funcţie de natura şi numărul infracţiunilor proiectate; - gruparea să aibă un anumit program în care să intre săvârşirea uneia sau a mai multor infracţiuni; - gruparea să aibă o anumită organizare, o structură ierarhică, o concepţie unică de conducere care să asigure coeziunea şi stabilitatea grupului. C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală). Există atunci când o infracţiune care poate fi săvârşită în mod natural de o singură persoană (sau în cazul infracţiunilor cu pluralitate naturală ori constituită de subiecţi activi de două sau mai multe persoane) a fost totuşi săvârşită de două persoane sau, respectiv, de un număr de persoane mai mare decât cel necesar potrivit naturii faptei. Nu este determinată de natura faptei sau de condiţiile în care aceasta ar putea fi realizată, ci are caracter întâmplător, ocazional, fiind determinată de anumite condiţii concrete, în care realizarea prin cooperare a unei infracţiuni apare mai avantajoasă, sub raportul săvârşirii sau al ascunderii urmelor ei. 5.2 PARTICIPAŢIA PENALĂ § 1. GENERALITĂŢI PRIVIND PARTICIPAŢIA PENALĂ 5.2.1 Condiţiile de existenţă a participaţiei penale

În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 142; G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, R.D.P. nr. 3/2000, p. 9-10; Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, R.D.P. nr. 1/2001, p. 95. ____________________________________________________________

61

Pluralitatea de infractori ____________________________________________________________ a) să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faptă ce poate fi consumată ori rămasă în faza de tentativă pedepsibilă; b) fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe persoane; c) să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în cooperare aceeaşi faptă prevăzută de legea penală; d) fapta săvârşită de două sau mai multe persoane trebuie să constituie infracţiune. 5.2.2 Felurile participaţiei penale În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau feluri de participaţie penală: - proprie (propriu-zisă sau perfectă) – atunci când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, adică fie toţi cu intenţie (idem animus), fie toţi din culpă (eadem culpa); - improprie (imperfectă) – atunci când unii dintre făptuitori acţionează cu intenţie, iar alţii din culpă ori chiar fără vinovăţie; - simplă (omogenă) sau coautorat – la care contribuţiile participanţilor sunt aceleaşi, în sensul că toţi săvârşesc nemijlocit fapta prevăzută de legea penală; - complexă (eterogenă) – la care contribuţia participanţilor este diferită (autori, instigatori sau complici); - materială – constă în contribuţii la realizarea laturii obiective a infracţiunii; - morală – constă în contribuţii la realizarea laturii subiective a infracţiunii; - spontană – contribuţia este dată de participanţi în mod spontan, în timpul executării faptelor, fără o înţelegere prealabilă; - preordinată – la care contribuţia este dată în urma unei înţelegeri prealabile (concert fraudulos); - anterioară – la care contribuţia este dată înainte de a se trece la executarea faptei ( de ex. instigarea ori complicitatea anterioară prin procurarea de mijloace);

- concomitentă – la care contribuţia este dată în timpul executării faptei (de ex. imobilizarea sau dezarmarea victimei, ameninţarea acesteia, etc.). § 2. PARTICIPAŢIA PENALĂ PROPRIE (PROPRIU-ZISĂ SAU PERFECTĂ) ____________________________________________________________

62

Pluralitatea de infractori __________________________________________________________________ 5.2.3 Caracterizare Participaţia penală proprie reprezintă acel gen de participaţie obişnuit sau comun, la care toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici) acţionează cu intenţie (idem animus), iar în cazul infracţiunilor de culpă toţi făptuitorii acţionează din culpă (eadem culpa). În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală apare ca o conlucrare cu intenţie a două sau mai multe persoane la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. Orice contribuţie neintenţionată este în acest caz incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie. La infracţiunea de culpă, participaţia apare ca o conlucrare din culpă a două sau mai multe persoane la săvârşirea în mod nemijlocit (coautorat) a unei fapte prevăzute de legea penală. Orice contribuţie cu intenţie este, în acest caz, incompatibilă cu ideea de participaţie penală proprie1. 5.2.4 Formele participaţiei penale proprii Principalele forme ale participaţiei penale sunt: autoratul, instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea penală în vigoare (art.23-26 C.pen.). A. AUTORATUL 5.2.5 Noţiunea şi caracterizarea autoratului Autoratul este acea formă de participaţie care constă în săvârşirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală. Această caracterizare rezultă şi din dispoziţiile legale în vigoare (art.24 C.pen.), care prevăd că este autor persoana care săvârşeşte nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Autoratul este forma de participaţie esenţială şi necesară, fără de care nu poate exista celelalte forme de participaţie: instigarea şi complicitatea. 5.2.6 Coautoratul Este situaţia în care o faptă prevăzută de legea penală a fost

1. C. Bulai, op. cit., p. 433. ____________________________________________________________

63

Pluralitatea de infractori ____________________________________________________________ săvârşită în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane care au calitatea de autori, deci de coautori ai acelei fapte. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate, aşadar, că cel puţin doi participanţi au efectuat acte de executare1 sau au săvârşit nemijlocit fapta. Coautoratul se caracterizează din punct de vedere subiectiv prin existenţa la toţi participanţii a aceleiaşi forme de vinovăţie. Se realizează, de regulă, cu intenţie, dar se poate realiza şi din culpă. Există infracţiuni la care coautoratul nu este posibil (de ex. infracţiuni cu autor unic- mărturia mincinoasă, dezertarea, nedenunţarea etc. ). B. INSTIGAREA 5.2.7 Noţiune Instigarea este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie, determină prin orice mijloace, pe o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristic instigării este deci faptul că instigatorul ia cel dintâi hotărârea de a săvârşi infracţiunea2, nu trece la săvârşirea faptei respective, ci transmite această hotărâre altei persoane pe care o determină printr-o activitate materială (îndemnuri, rugăminţi, ameninţări) , să săvârşească ea fapta plănuită, ceea ce aceasta şi face, devenind autor al infracţiunii. Datorită conţinutului psihic al instigării, instigatorul este denumit şi ,,autor moral”. 5.2.8 Condiţii Sub aspectul laturii obiective, pentru existenţa instigării este necesară îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe o activitate de determinare de către o persoană (instigatorul) asupra altei persoane (instigatul); b) activitatea de determinare să privească săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;

1. Cu privire la noţiunea de acte de executare a faptei incriminate, în doctrină şi în practica judiciară s-au exprimat diverse opinii (A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate, D. nr.12/1999, p.125-138). 2. V. Papadopol, Comentariu …., op.cit., p. 170. ____________________________________________________________

64

Pluralitatea de infractori ____________________________________________________________ c) să nu existe o determinare anterioară, adică o hotărâre preexistentă a instigatului de a săvârşi fapta respectivă; d) activitatea de instigare să aibă efect, adică să ducă la determinarea instigatului, la aceptarea de către acesta a ideii de a săvârşi fapta şi la hotărârea lui de a o săvârşi; e) cel instigat să fi trecut la săvârşirea faptei, realizând cel puţin o tentativă pedepsibilă. Sub aspectul laturii subiective pentru existenţa instigării este necesar ca activitatea de determinare să fie săvârşită cu intenţie (directă sau indirectă) . Nu poate exista instigare din culpă. Nu interesează dacă cel instigat (autorul) acţionează cu intenţie sau din culpă. De asemenea, nu interesează mobilul sau scopul urmărit de instigator. C. COMPLICITATEA 5.2.9 Noţiune Complicitatea constă în fapta persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod, inclusiv prin promisiune de a tăinui bunurile provenite din săvârşirea faptei sau de a favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită. Complicitatea reprezintă o contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii. 5.2.10 Condiţiile complicităţii Sub raportul laturii obiective, pentru existenţa complicităţii, trebuie să fie îndeplinite trei condiţii principale: a) săvârşirea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală; b) săvârşirea de către complice a unor acte de sprijinire a săvârşirii faptei; c) contribuţia complicelui să fie efectivă, adică să fi folosit în fapt la săvârşirea de către autor a faptei respective. Din punct de vedere subiectiv, este necesar ca activitatea de sprijinire să fie săvârşită cu intenţie (directă sau indirectă). 5.2.11 Felurile complicităţii Complicitatea poate fi de mai multe feluri: a) complicitatea prin înlesnire sau ajutor la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală;

65

Pluralitatea de infractori ____________________________________________________________

b) complicitatea prin promisiunea de tăinuire sau de favorizare a infractorului; c) complicitatea materială, adică efectuarea de acte de sprijin material la săvârşirea infracţiunii, şi complicitatea morală, adică efectuarea de acte de spijinire a săvârşirii infracţiunii pe latura ei psihică; d) complicitatea anterioară şi complicitatea concomitentă; e) complicitatea nemijlocită şi complicitatea mijlocită. La rândul ei, complicitatea mijlocită poate fi: complicitate la instigare, complicitate la complicitate şi instigare la complicitate; f) complicitatea prin acţiune şi complicitatea prin inacţiune.

Sarcină de lucru:

Analizează felurile complicităţii. § 3. PARTICIPAŢIA IMPROPRIE (IMPERFECTĂ) 5.2.12 Noţiune şi caracterizare Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care persoanele care săvârşesc prin voinţă comună, o faptă prevăzută de legea penală, nu au toate aceeaşi atitudine psihică, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau fără vinovăţie. Din această cauză pe planul laturii subiective, fapta săvârşită în participaţie apare, pentru unii participanţi, ca o infracţiune intenţionată, iar pentru alţii ca o infracţiune din culpă, ori ca faptă comisă fără vinovăţie, care nu este infracţiune. Participaţia improprie poate exista la toate formele de participaţie penală cunoscute în dreptul nostru. 5.2.13 Modalităţile participaţiei improprii Art.31 C.pen. prevede două modalităţi sub care poate să apară participaţia improprie: A. Modalitatea intenţie şi culpă [art.31 alin. (1) C.pen.]. Aceasta constă în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă de către o altă persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală. B. Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie [art.31 alin.(2) C.pen.] Aceasta constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea, în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de

66

Pluralitatea de infractori

către o persoană care acţionează fără vinovăţie, datorită iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei complete involuntare etc. § 4. TRATAMENTUL PENAL AL PARTICIPAŢIEI 5.2.14 Sisteme de pedepsire

În ştiinţa dreptului penal au fost propuse două sisteme de sancţionare a participanţilor la săvârşirea infracţiunii: a) sistemul parificării pedepselor – toţi participanţii la infracţiune (autori, instigatori, complici) trebuie să fie sancţionaţi prin lege cu aceeaşi

pedeapsă, urmând ca, judiciar pedeapsa să fie diferenţiată, atunci când este cazul; b) sistemul diversificării pedepselor – legea însăşi trebuie să prevadă pedepse diferite pentru diferiţii participanţi la infracţiune. În Codul penal în vigoare a fost consacrat sistemul parificării pedepselor pentru participaţia proprie, dar cu obligaţia pentru instanţa de judecată de a ţine seama la stabilirea pedepsei de contribuţia efectivă a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii (art.27 C.pen.). În ce priveşte participaţia improprie, legea penală prevede sistemul diversificării (art.31 C.pen.). 5.2.15 Pedeapsa în cazul participaţiei proprii Instigatorul şi complicele, potrivit sistemului parificării, se pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama însă de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art.72 C.pen. privitoare la criteriile generale de individualizare a pedepsei (art.27 C.pen.). Contribuţia fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii constituie un criteriu special de individualizare a pedepsei1. 5.2.16 Efectele circumstanţelor personale şi circumstanţelor reale Circumstanţele personale sunt stări, situaţii, calităţi, însuşiri etc. care privesc făptuitorul şi pot fi în legătură cu atitudinea psihică a acestuia faţă de fapta săvârşită, situaţie în care devin circumstanţe subiective (de pildă, forma de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul, scopul urmărit, 1. A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Individualizarea……., op.cit., p.248-250. ____________________________________________________________

67

Pluralitatea de infractori mobilul care l-a determinat etc.). Dacă circumstanţele personale privesc anumite particularităţi ale infractorului respectiv (calitatea de funcţionar, militar, stare civilă, raporturile sale cu victima, antecedentele penale etc.), aceste circumstanţe sunt de identitate sau de individualizare1. Circumstanţele reale sunt stări, situaţii, întâmplări etc. care exprimă o relaţie de la faptă către ambianţa acesteia şi care dau o coloratură specifică faptei concrete. Împărţirea circumstanţelor în reale şi personale este importantă în stabilirea pedepsei pentru participanţi. În adevăr, prin dispoziţiile art.28 C.pen. s-a prevăzut că circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se restrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le- au cunoscut sau le-au prevăzut. 5.2.17 Tratamentul penal al instigării neurmată de executare După cum se ştie existenţa instigării ca formă de participaţie este condiţionată de executatea faptei ori realizarea unei tentativei pedepsibile de către autorul infracţiunii. Sub denumirea de instigare neurmată de executare sunt prevăzute în art.29 C.pen. două situaţii distincte şi anume: a) instigarea neurmată de un început de executare şi b) instigarea neurmată de o executare pedepsibilă2. În prima situaţie instigatul, deşi determinat să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, nu trece la executare (se răzgândeşte) ori începe executarea şi realizează o tentativă nepedepsibilă. Într-o astfel de situaţie nu sunt îndeplinite condiţiile participaţiei – nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul însă va fi pedepsit pentru activitatea lui, dar nu ca participant ci ca autor al unei infracţiuni distincte, cu o pedeapsă distinctă, după regulile prevăzute în art. 29 C.pen. Întrucât instigatorul devine autor al unei fapte distincte, eventualii complici ai acestuia vor fi traşi la răspundere penală, după regulile participaţiei penale3. În cea de a doua situaţie când instigatul a început executarea şi s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului sunt realizate condiţiile instigării. Instigatul nu va fi pedepsit pentru că beneficiază de impunitatea prevăzută de art.22 C.pen. (desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului), dar instigatorul va fi pedepsit ca participant, dar tot conform

1. Ibidem, p.154. 2. C. Bulai, op. cit., p. 460. 3. V. Papadopol, Comentariu…, op.cit., p.205. ____________________________________________________________

68

Pluralitatea de infractori dispoziţiilor art.29 C.pen. care prevăd sancţionarea instigatorului pentru instigare neurmată de executare cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru infracţiunea la care s-a instigat şi minimul general. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă atunci se aplică pedeapsa închisorii de la 2 ani la 10 ani. Sancţionarea actelor de instigare neurmate de executare are loc numai dacă infracţiunea la care s-a instigat este sancţionată cu o pedeapsă mai mare de 2 ani, dacă este, cu alte cuvinte, o infracţiune de o anumită gravitate. Dacă prin actele executate de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului se realizează conţinutul unei alte infracţiuni, răspunderea penală atât a instigatorului, cât şi a instigatului urmează să se stabilească după regula parificării pentru infracţiunea realizată chiar dacă sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea la care s-a instigat este închisoarea de 2 ani sau mai mică1 [art.29 alin.(2) C.pen.]. 5.2.18 Împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei Prin dispoziţiile art.30 C.pen., s-a instituit o cauză de impunitate, de nepedepsire a participantului la săvârşirea unei infracţiuni dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia. Pentru ca împiedicarea săvârşirii faptei de către participant să constituie cauză de impunitate se cer îndeplinite următoarele condiţiile: a) să se fi început executarea faptei de către autor; b) după începerea executării, participantul să fi intervenit eficient, împiedicând consumarea infracţiunii; c) intervenţia participantului care a dus la neconsumarea infracţiunii trebuie să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei. Cauza de impunitate prevăzută în art. 30 C.pen. pentru participant are în vedere nepedepsirea acestuia pentru tentativa realizată până în momentul intervenţiei lui care a împiedicat consumarea infracţiunii2. Dacă cel care împiedică consumarea infracţiunii este însuşi autorul el va fi apărat de pedeapsă, şi împreună cu el şi complicele. Instigatorul însă, va răspunde penal după dispoziţiile art. 29 C.pen. În cazul în care la săvârşirea faptei participă mai mulţi coautori şi numai unul ori unii împiedică consumarea, de această cauză de nepedepsire vor beneficia numai ei, ceilalţi participanţi – coautori, complici, instigatori– vor răspunde penal pentru tentativa la infracţiunea respectivă. Dacă instigatorul împiedică consumarea faptei, el beneficiază de

1. C. Bulai, op.cit., p.461. 2. Ibidem, p. 462. ____________________________________________________________

69


impunitate cu privire la contribuţia dată ca participant, dar va răspunde pentru instigare neurmată de executare (art.29 C.pen.), iar ceilalţi participanţi vor răspunde penal pentru tentativa realizată. În fine, când împiedicarea consumării infracţiunii este realizată de complice, el va beneficia de impunitate, dar autorul, coautorii şi instigatorul vor răspunde penal pentru tentativa realizată. Când tentativa realizată nu se pedepseşte, de aceasta vor profita autorii şi complicii, iar instigatorul va răspunde pentru instigare neurmată de executare (art. 29 C.pen.)1. 5.2.19 Pedeapsa în cazul participaţiei improprii În cazul participaţiei improprii modalitatea intenţie şi culpă pentru sancţionarea participanţilor s-a consacrat prin dispoziţiile art.31 alin.(1) C.pen., sistemul diversificării pedepselor. Întrucât instigatorul şi complicele contribuie cu intenţie la săvârşirea faptei urmează să fie sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie, iar autorul deoarece a comis fapta din culpă va fi sancţionat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. Dacă fapta săvârşită din culpă nu este incriminată autorul nu va fi pedepsit. În modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie a participaţiei improprii instigatorul şi complicele care au contribuit cu intenţie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală vor fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea intenţionată. Deci, va fi acelaşi tratament ca în cazul participaţiei improprii modalitatea intenţie şi culpă. Deoarece autorul a acţionat fără vinovăţie, el nu va fi tras la răspundere penală – lipsind temeiul acesteia, săvârşirea unei infracţiuni [art. 17 alin.(2) C.pen.]. Şi în cazul participaţiei improprii sunt incidente dispoziţiile prevăzute în art.28-30 C.pen. privitoare la circumstanţele reale şi personale, la instigarea neurmată de executare şi la împiedicarea de către participant a săvârşirii faptei (art. 31 alin. final C.pen.)2. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 332. 2. Ibidem, p. 332-333. ____________________________________________________________

70


SINTEZĂ În cazul pluralităţii de infractori, există o singură infracţiune, având doi sau mai mulţi subiecţi activi. În schimb, în cazul pluralităţii de infracţiuni, aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE


3. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997.

♦ Enumeră cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni: 1. .......................................................................................................... 2. .......................................................................................................... 3. .......................................................................................................... (Răspuns corect: 1. Pluralitatea naturală. 2. Pluralitatea constituită. 3. Pluralitatea ocazională sau participaţia penală). ♦ Completează spaţiile punctate astfel încât să obţii afirmaţii adevărate. a). În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală proprie apare ca o .......................................................................................................... . b). La infracţiunile din culpă, participaţia penală proprie apare ca o ................................................................................................................ . c). Autoratul constă în ...................................................................... . (Răspuns corect: a. conlucrare cu intenţie a participanţilor; b. conlucrare din culpă a participanţilor; c. săvârşirea de acte de executare a faptei prevăzute de legea penală)

71

Pluralitatea de infractori 4. C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008. 6. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007. 7. C.Mitrache, Cr.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

____________________________________________________________

72

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr. 6 UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI ____________________________________________________________

Cuprinsul unităţii: 6.1. Unitatea de infracţiune.............................................................72 6.2. Pluralitatea de infracţiuni.........................................................83 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 6 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 6 vei fi capabil: ● să defineşti unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, ● să prezinţi felurile unităţii de infracţiune, ● să analizezi: - formele unităţii naturale de infracţiune, - formele unităţii legale de infracţiune, - formele pluralităţii de infracţiuni. 6.1 UNITATEA DE INFRACŢIUNE § 1. ASPECTE GENERALE 6.1.1 Noţiune

Unitatea de infracţiune, ca şi pluralitatea de infracţiuni, formând o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni, presupune în primul caz că făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură infracţiune, pe când în al doilea caz urmează să răspundă pentru

două sau mai multe infracţiuni. În consecinţă, baza de evaluare în vederea stabilirii unităţii şi pluralităţii de infracţiuni este reprezentată de conţinutul infracţiunii1. Deci, există unitate de infracţiune în cazul în care fapta sau activitatea desfăşurată corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, iar pluralitate de infracţiuni, atunci când în fapta ori activitatea săvârşită se stabilesc conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni2. 1. C. Bulai, op.cit., p. 468; V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1992. 2. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 54. ____________________________________________________________

73

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ § 2. FELURILE UNITĂŢII DE INFRACŢIUNE 6.1.2 Prezentare Unitatea de infracţiune este cunoscută în doctrina penală sub două forme: unitatea naturală şi unitatea legală. § 3. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE 6.1.3 Noţiune Unitatea naturală de infracţiune desemnează unitatea acţiunii sau inacţiunii care formează, datorită stării de fapt sau în mod natural, o activitate unică, prin care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni. Unitatea naturală de infracţiune rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii, formând elementul material al infracţiunii1. Spre exemplu, infracţiunea de omor constituie o unitate de infracţiune, în cazurile în care s-a săvârşit printr-un singur act de împuşcare. Totuşi, sunt şi cazuri când infracţiunea se realizează prin mai multe intervenţii ori prin mai multe acte care se succed imediat. Repetarea actelor nu schimbă felul unităţii naturale, deoarece actele se succed imediat şi nu la diferite intervale de timp2. 6.1.4 Formele unităţii naturale de infracţiune În doctrina penală, cei mai mulţi autori consideră că unitatea naturală de infracţiune se prezintă sub forma infracţiunii simple, infracţiunii continue şi infracţiunii deviate3. A. INFRACŢIUNEA SIMPLĂ Ca formă a unităţii naturale de infracţiune, infracţiunea simplă se caracterizează, sub aspect obiectiv, printr-o singură acţiune sau inacţiune. În cazul acestei infracţiuni acţiunea se poate realiza însă printr-un singur act4 (de exemplu, uciderea unei persoane prin aplicarea unei lovituri 1. G. Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000, p. 72. 2. V. Dongoroz, Tratat, op.cit., p. 265. 3. C. Bulai, op. cit., p. 468; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 253; Gh. Nistoreanu şi colab., op.cit., p. 183; M. Zolyneak, M.I.Michinici, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 226. 4. Trib. Bucureşti, s.I pen., sent.nr.116/1990, în ,,Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990”, cu note V. Papadopol, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p.110. ____________________________________________________________

74

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ de cuţit) sau prin mai multe acte1 (de exemplu, uciderea prin repetate lovituri aplicate victimei în aceeaşi împrejurare) B. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective, după consumare, până la intervenţia unei forţe contrare2. Exemple de infracţiuni continue: lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 C.pen.), furtul de curent electric (art.208 C.pen.) etc. Cum însă pe parcursul realizării elementului material (de durată) al acestei infracţiuni pot apărea şi momente fireşti de întrerupere, de pauză, ştiinţa dreptului penal face distincţie între infracţiunile continue permanente şi infracţiunile continue succesive3. Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin desfăşurarea activităţii infracţionale fără întrerupere, deci care nu necesită intervenţia făptuitorului pentru prelungirea activităţii infracţionale. Exemple de infracţiuni continue permanente: deţinerea în mod ilegal de arme, dezertarea, evadarea etc. Spre deosebire de infracţiunile continue permanente, cele succesive permit în desfăşurarea activităţii infracţionale unele întreruperi, determinate de natura acesteia, dar fără să transforme unitatea de infracţiune într-o pluralitate de infracţiuni. Exemplificăm, în acest sens: portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive, portul de arme fără drept etc. Întreruperile care apar în activitatea infracţională sunt determinate de specificul şi natura actului de executare a infracţiunii.

Teme de reflecţie: 1. Ce importanţă prezintă cunoaşterea infracţiunii continue în incidenţa cu alte instituţii de drept penal?

2. Care este criteriul folosit pentru identificarea infracţiunii continue în legea penală? C. INFRACŢIUNEA DEVIATĂ 1. Trib. Bucureşti, s.a II-a pen., d. nr. 164/1990, în ,,Culegere……1990”, p.156; G. Antoniu, Consideraţii asupra unor soluţii din practica judiciară, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 1/1972, p. 123. 2. V. Papadopol, D. Pavel, op.cit., p. 60; V. Dongoroz, Tratat, op.cit., p. 326; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1992. 3. C. Bulai, op.cit., p. 470; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 255; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 194; M. Zolyneak, , M. I. Michinici, op.cit., p. 417. ____________________________________________________________

75

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ Este desemnată prin această denumire infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană, pe de o parte, sau prin îndreptarea acţiunii – din eroarea făptuitorului – asupra altei persoane ori a altui obiect decât acela pe care făptuitorul dorea să-l vatăme, pe de altă parte1. Din noţiune rezultă că infracţiunea deviată se poate săvârşi în două moduri: fie prin devierea acţiunii datorită greşelii făptuitorului (de exemplu, făptuitorul vrea să ucidă o persoană, dar prin greşita folosire a armei ucide o altă persoană) asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane (abberratio ictus), fie prin săvârşirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului (error in personam sau error in rem).

Temă de reflecţie: Infracţiunea deviată: unitate sau pluralitate de infracţiuni?

§ 4. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE 6.1.5 Noţiune Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a leguitorului şi se caracterizează prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau mai multe acţiuni (inacţiuni) care ar putea constitui fiecare în parte o infracţiune de sine stătătoare. Leguitorul a creat unitatea legală de infracţiune din două sau mai multe acţiuni cu semnficaţie proprie tocmai datorită legăturii strânse între ele2, fie prin poziţia uneia faţă de alta, fie datorită elementului subiectiv care le reuneşte şi le îmbină într-un tot unic3. 6.1.6 Formele unităţii legale Codul penal în vigoare a consacrat patru forme ale unităţii legale de infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de 1. C. Bulai, op.cit., p. 471. 2. M. Zolyneak, M. I. Michinici, op.cit., p.191. 3. De exemplu, infracţiunea de tâlhărie este formată din două fapte distincte: furtul prevăzut în art.208 C.pen. şi ameninţarea prevăzută în art.193 C.pen. sau vătămarea integrităţii corporale (art.180, 181 C.pen.) între care există o legătură şi tocmai datorită acestei legături leguitorul le-a unit într-o singură normă de incriminare (art.211 C.pen.). A se vedea, Trib. Bucureşti, s.a II-a pen., d. nr. 362/1995, D. nr. 5/1996, p. 68; Trib. Jud. Prahova, d. nr. 157/1996, D. nr. 2/1997, p. 57. ____________________________________________________________

76

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ obicei şi infracţiunea progresivă. A. INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ a) Noţiune. În conformitate cu prevederile Codului penal [art.41 alin. (2) C.pen.], infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Acţiunile sau inacţiunile care alcătuiesc infracţiunea continuată sunt legate între ele printr-o triplă unitate, şi anume: unitate de subiect activ, de rezoluţie infracţională şi de conţinut de infracţiune1. b) Condiţiile infracţiunii continuate. Pentru existenţa infracţiunii continuate se cer îndeplinite următoarele condiţii: - existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la intervale diferite de timp. Pentru îndeplinirea acestei condiţii trebuie să se săvârşească cel puţin două acţiuni sau inacţiuni. Legea nu precizează cât de mari sunt intervalele care se intercalează între acţiunile sau inacţiunile ce se repetă. Atunci când acţiunile sau inacţiunile se succed la intervale scurte nu există infracţiune continuată, ci o infracţiune simplă. De exemplu, lovirea unei persoane de mai multe ori cu aceeaşi ocazie. Intervalele prea mari de timp sunt de natură să conducă la caracterizarea lor ca infracţiuni distincte, deoarece asemenea distanţe între acţiunile sau inacţiunile identice comise împietează asupra rezoluţiei infracţionale unice2; - acţiunile sau inacţiunile să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Acţiunile succesive care se încadrează în materialitatea infracţiunii continuate nu trebuie să fie identice, ci doar să realizeze fiecare conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Fiecare infracţiune privită în parte poate prezenta anumite particularităţi proprii, cu condiţia ca ivirea acestora să nu conducă la luarea unei noi hotărâri infracţionale, să nu conducă la schimbarea tipului de infracţiune3. Această condiţie este îndeplinită şi atunci când acţiunile săvârşite nu prezintă toate forma infracţiunii consumate, unele putând rămâne în forma tentativei4. 1. I. Oancea, op.cit., p. 72; M.S. Godea, Infracţiunea continuată, R.D.P. nr. 4/2003, p. 102. 2. V.Papadopol, D. Pavel, op.cit., p.111; I.Fodor, Infracţiunea continuată, formă a unităţii infracţionale, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice”nr.3/1964, p.136; Trib. Jud. Braşov, d.pen. nr.98/1978, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.189. 3. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op.cit., p.427. 4. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.284; TS, s.pen., d. nr.1974/1969, CD 1969, p.294. ____________________________________________________________

77

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ Infracţiunea continuată poate subzista şi în cazul incriminărilor cu conţinuturi alternative, chiar dacă acţiunile care se repetă se manifestă sub forma uneia sau a mai multor modalităţi ale elementului material, deoarece legea penală pretinde ca fiecare acţiune în parte să prezinte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar fără ca aceasta să se manifeste sub aceeaşi modalitate. De exemplu, infracţiunile de delapidare sau de luare de mită care se pot realiza în modalităţi diferite, prin repetare la diverse intervale de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, pot antrena aplicarea art.41 alin.(2) C.pen. Întemeiat, s-a reţinut în practica judiciară că vor forma o unitate sub forma infracţiunii continuate şi acţiunile sau inacţiunile care realizează unele forma de bază sau tip, iar altele, forma agravată a acelei infracţiuni, cu respectarea, bineînţeles, şi a celorlalte condiţii1. De asemenea s-a reţinut tot infracţiune continuată şi atunci când o persoană-comerciant a înşelat mai multe persoane emiţând cecuri – mijloace de plată – fără să existe acoperirea necesară, achiziţionând în felul acesta mai multe bunuri. În acest caz este justă reţinerea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, chiar dacă persoanele vătămate sunt diferite atâta timp cât subiectul activ a acţionat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale la diferite intervale de timp2. Soluţia este similară şi în cazul infracţiunii de furt3. - acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Cu privire la această condiţie, se cere ca autorul să fie aceeaşi persoană, sau, dacă este vorba de o participaţie, existenţa aceloraşi persoane. În literatura juridică4 şi în practica judiciară5 s-a exprimat opinia că atunci când pe parcursul activităţii infracţionale continuate are loc schimbarea rolurilor între autor şi complice nu se afectează unitatea de rezoluţie. În situaţia când o persoană instigă prin acţiuni repetate la infracţiuni diferite, nu i se va reţine instigarea continuată, ci un concurs de infracţiuni6. În acelaşi mod se vor încadra juridic şi actele de complicitate repetate în baza aceleiaşi rezoluţii şi cu privire la autori diferiţi7;

1. T. S., s. pen., d. nr.241/1971, CD 1971, p.243. 2. C. Niculeanu, Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Craiova în materie penală pe trimestrul I, 2001, D. nr.9/2001, p.122. 3. S.A. Rednic, Sinteză teoretică şi practică asupra elementului material al infracţiunii continuate, D. nr.4/2002, p.200-223. 4. V. Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea continuată şi formele de participaţie, J.N. nr.5/1964, p.75; M. Zolyneak, M. I. Michinici, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea” Iaşi, 1993, p.435; V. Rămureanu, Comentariu, în ,,Codul penal …”, de T. Vasiliu şi colab., op.cit., p.309. 5. Trib. Bucureşti, s. a II-a pen., d. nr.2583/1970, R.R.D. nr.11/1970, p.63. 6. V. Papadopol, op.cit., p.36. 7. T.S., s. pen., d. nr.1261/1983, R.R.D. nr.8/1983, p.59; T.S., col. pen., d. nr.1383/1968, CD 1969, p.252; Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile continuate, D. nr.8/1995, p.61-62. ____________________________________________________________

78


- acţiunile sau inacţiunile să fie comise în baza aceleiaşi rezoluţii

infracţionale. Unitatea de rezoluţie infracţională care stă la baza infracţiunii continuate reprezintă factorul care uneşte pluralitatea de acte componente ale acestei infracţiuni şi totodată principalul criteriu de delimitare a infracţiunii continuate de concursul de infracţiuni. Rezoluţia unică trebuie să fie determinată, în înţelesul că vizează acţiunile ori inacţiunile care se vor efectua, obiectul şi modul de realizare1. c) Data săvârşirii infracţiunii continuate. Codul penal, în art.122 alin.(2), a stabilit ca dată a săvârşirii infracţiunii continuate data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În cazul în care infracţiunea continuată a început când în vigoare era o lege penală, dar a încetat când în vigoare este o nouă lege penală, nu se aplică dispoziţiile privind legea penală mai favorabilă, legea aplicabilă fiind cea în vigoare la data încetării ultimei acţiuni2. În situaţia în care unele acţiuni sau numai o acţiune se comite după apariţia actului de amnistie sau graţiere, beneficiul acestor acte de clemenţă nu se aplică infracţiunii continuate, întrucât se consideră săvârşită ulterior acestui act3. În împrejurarea în care unele acte s-au săvârşit în timpul minorităţii, iar altele după majorat, făptuitorul va fi sancţionat potrivit regulilor aplicabile majorului. Termenul de prescripţie a răspunderii penale va începe să curgă de la data efectuării ultimului act din componenţa infracţiunii continuate. d) Infracţiuni care nu se pot săvârşi în mod continuat. Infracţiunea continuată este posibilă la orice infracţiune dacă este susceptibilă de repetabilitate. Totuşi, excepţie fac acele infracţiuni care prin specificul lor nu pot funcţiona în timp. În literatura de specialitate4 şi în practica judiciară s-a pus problema dacă infracţiunea continuată ar putea exista şi în cazul infracţiunilor din culpă. Opinia majoritară constă în aceea că infracţiunea continuată nu este compatibilă cu faptele din culpă. Infracţiunea continuată nu este posibilă nici la infracţiunea de obicei, deoarece un singur act nu constituie o infracţiune, iar repetarea lui duce la consumarea infracţiunii5.

1. Î.C.C.J., s.pen., d. nr.2745/2004, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.768. 2. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op.cit., p.212; Trib.Jud.Timiş, d.pen.nr.90/1979, în V.Papadopol, M. Popovici, Repertoriu...., 1976-1980, p.32. 3. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.287. 4. C. Bulai, op.cit., p.475; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.263; M. Zolyneak, M.I. Michinici, op.cit., p.439; I. Oancea, op.cit., p.225. 5. A. Boroi, op.cit., p.63; I. Oancea, op.cit., p.143, C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.268. ____________________________________________________________

79


e) Sancţionarea infracţiunii continuate. Potrivit art.42 C.pen., în cazul infracţiunii continuate se aplică pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor art.34 C.pen. sau, după caz, art.401 alin.(1) C.pen. În cazul în care infractorul, condamnat definitiv pentru o infracţiune continuată, este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, pedeapsă care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior (art.43 C.pen.). O altă problemă care trebuie analizată este aceea a calculului prejudiciului în cazul infracţiunii continuate care a produs consecinţe deosebit de grave. Potrivit art. 146 C.pen. prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 ori altei persoane juridice sau fizice. Prin decizia nr.XIV din 22 mai 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţiile Unite– a admis recursul în interesul legii şi, în aplicarea dispoziţiilor art.146 C.pen., a stabilit că în cazul infracţiunii continuate, caracterul de ,,consecinţe deosebit de grave” se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracţiunii1. B. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ a) Noţiune şi caracterizare. Potrivit art.41 alin.(3) C.pen. infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Din definiţia dată rezultă că în structura infracţiunii complexe se include conţinutul altei infracţiuni, care în cazul acestei unităţi juridice îşi pierde autonomia infracţională. Infracţiunea complexă poartă denumirea de infracţiune absorbantă, cea inclusă în conţinutul său luând denumirea de infracţiune absorbită2. b) Formele infracţiunii complexe. Din definiţia legală a infracţiunii complexe rezultă că aceasta se poate prezenta sub două forme, şi anume: infracţiunea complexă formă tip şi infracţiunea complexă ca variantă agravată. 1. Publicată în M. Of. nr.6 din 4 ianuarie 2006. 2. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op.cit., p.443. ____________________________________________________________

80


― Infracţiunea complexă, forma tip se caracterizează prin aceea că în structura conţinutului său intră ca element constitutiv o acţiune sau inacţiune incriminată de lege ca faptă de sine stătătoare. Exemplul tipic pentru această formă a infracţiunii complexe îl constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art.211 C.pen. În conţinutul său această infracţiune reuneşte două infracţiuni distincte: infracţiunea de furt (art.208 C.pen.) şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe sau vătămarea corporală (art.180 şi 181 C.pen) ori ameninţarea (art.193 C.pen.). Reunirea a două infracţiuni într-un singur conţinut legal de infracţiune este impusă, de regulă, fie de existenţa unui raport de la mijloc la scop, între faptele reunite, în care caz infracţiunea scop nu se poate consuma fără aportul activităţii infracţionale mijloc, fie de la antecedenţă la consecinţe între fapele cu privire la care legea consideră că formează o singură infracţiune1. Astfel, în cazul infracţiunii de tâlhărie, acţiunea de violenţă constituie acţiunea mijloc, iar cea de furt acţiunea scop. — Infracţiunea complexă ca variantă agravată. Aceasta se caracterizează prin aceea că în conţinutul său este inclusă ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. În această ipoteză conţinutul de bază reprezintă o infracţiune în forma simplă şi numai conţinutul agravat (calificat) constituie o infracţiune complexă. Codul penal consacră numeroase asemenea situaţii, dar cea mai tipică o constituie furtul calificat (prin efracţie) prevăzut în art.209 alin. (1) lit.i) C.pen. (cuprinde şi distrugerea care poate constitui infracţiune distinctă). c) Structura infracţiunii complexe. Infracţiunea complexă cuprinde în conţinutul său elementele infracţiunilor reunite sau absorbite. În doctrina penală2, pe lângă complexitatea legală creată de legiuitor este menţionată şi complexitatea naturală, care decurge din includerea în mod natural de către infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune ori în cazul unor infracţiuni contra persoanei, absorbirea unor infracţiuni mai uşoare în altele mai grave3. De exemplu: infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei infracţiuni; tot astfel cuprinde şi elementele infracţiunilor mai puţin grave (lovirea, vătămarea corporală). În aceste cazuri, infracţiunea absorbantă nu devine o infracţiune complexă propriu-zisă, ci rămâne o infracţiune simplă, căreia îi sunt aplicabile toate regulile referitoare la această formă de unitate infracţională.

1. A. Boroi, op.cit., p.65. 2. V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p.189; C. Bulai, op.cit., p.484. 3. C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.258. ____________________________________________________________

81

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ d) Efecte juridice. De regulă, infracţiunea complexă nu necesită o prelungire în timp nici a acţiunilor sau inacţiunilor reunite şi nici a consecinţelor acestora, iar infracţiunile reunite nu produc efecte separate. În consecinţă, infracţiunile reunite nu pot cădea separat sub incidenţa unor eventuale acte de clemenţă, ca amnistia sau graţierea. Infracţiunea complexă se consumă la realizarea acţiunilor sau inacţiunilor ce reprezintă elementul material al laturii obiective şi producerea rezultatelor prevăzute de conţinutul infracţiunii.

Potrivit art.42 C.pen. dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune complexă este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior.

Sarcină de lucru: Analizează structura infracţiunii complexe. Cum se prezintă obiectul

juridic, latura obiectivă şi latura subiectivă?

C. INFRACŢIUNEA DE OBICEI

Putem defini infracţiunea de obicei, ca fiind o formă a unităţii legale care constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare încât să releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni pericolul social specific infracţiunii1. Prin urmare, în conţinutul legal al infracţiunii de obicei este inclusă cerinţa repetării faptei, elementul material al acesteia fiind întotdeauna alcătuit din acţiuni repetate care învederează că în comportarea făptuitorului o asemenea activitate a căpătat caracter de obişnuinţă2. În legea penală sunt incriminate ca infracţiuni de obicei, de exemplu: tulburarea folosinţei locuinţei [art.320 alin.(1) C.pen.], prostituţia (art.328 C.pen.) etc. Infracţiunea de obicei se caracterizează prin aceea că sub aspectul laturii obiective se compune întotdeauna din mai multe acţiuni care, apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin pedepsibile de îndată ce sunt reluate şi evidenţiază o deprindere, o îndeletnicire din partea celui care le-a săvârşit. Repetarea reprezintă deci o trăsătură constitutivă a conţinutului unei asemena infracţiuni.

1. C. Bulai, op. cit., p.485; A. Boroi, op.cit., p.67; I. Oancea, op.cit., p.147. 2. M. Zolyneak, M.I. Michinici, op.cit., p.226. ____________________________________________________________

82

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

D.INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ Putem defini infracţiunea progresivă ca fiind acea infracţiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului , fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave1. Exemplu tipic de infracţiune progresivă: infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C.pen.), deoarece uneori mai întâi se comite o faptă mai uşoară, ca de exemplu, lovire sau alte violenţe (art. 180 C.pen.) ori vătămare corporală (art. 181 C.pen.), fapte cu o anumită urmare specifică, dar pe parcurs această urmare se amplifică fără nicio intervenţie din partea făptuitorului. Infracţiunile mai grave, produse ca urmare a amplificării rezultatului, absorb în conţinutul lor infracţiunile mai uşoare. Instanţa supremă a statuat că data de săvârşire a acestei infracţiuni trebuie considerată aceea a comiterii acţiunii iniţiale, şi nu a momentului când s-a produs rezultatul mai grav2. Unii autori au considerat că aprecierea săvârşirii faptei la data comiterii acţiunii este raţională, interesând condiţia persoanei în momentul săvârşirii faptei, şi nu al producerii rezultatului3. TESTE DE AUTOEVALUARE


1. C. Bulai, op. cit., p.484; G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.139; V. Papadopol, D. Pavel, op. cit,. p.279. 2. T.S., d.î. nr. 1/1987, R.R.D. nr. 8/1987, p. 45. Soluţia este criticabilă, deoarece lasă ca termenul de prescripţie a răspunderii penale să curgă paralel cu evoluţia progresivă a rezultatului. 3. M. Zolnyeak, M. I. Michinici, op.cit., p. 457; A. Boroi, op.cit., p. 68. ____________________________________________________________


1. Sunt forme ale unităţii legale de infracţiune: A. Infracţiunea deviată; B. Infracţiunea continuă; C. Infracţiunea continuată. 2. Infracţiunea continuată se săvârşeşte: A. Cu intenţie; B. Din culpă; C. Fie cu intenţie, fie din culpă.

83

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni 6.2 PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI § 1. ASPECTE GENERALE 6.2.1 Noţiune

În dreptul penal, pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când aceiaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.

§ 2. FORMELE PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI 6.2.2 Prezentare În Codul penal român formele consacrate ale pluralităţii de infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni şi recidiva1. § 3. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI 6.2.3 Noţiune Potrivit legislaţiei penale şi doctrinei, consursul de infracţiuni este o formă a pluralităţii de infracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multe infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, mai înainte de a fi intervenit o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt susceptibile de a fi supuse judecării2. 1. Gh. Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, R.D.P. nr. 2/2005, p. 100. 2. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 70. ____________________________________________________________

3. Data săvârşirii infracţiunii continue o reprezintă: A. Data începerii acţiunii sau inacţiunii; B. Data încetării acţiunii sau inacţiunii. Răspunsuri: 1. C; 2. A; 3. B;

84


6.2.4 Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni Din definiţie rezultă următoarele condiţii: a) săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni. Pentru îndeplinirea acestei condiţii se cere săvârşirea a cel puţin două fapte prevăzute de legea penală, care să constituie infracţiuni. Nu are importanţă natura şi gravitatea infracţiunilor săvârşite. Când infracţiunile concurente sunt de aceeaşi natură (de exemplu, mai multe infracţiuni de tâlhărie) concursul se numeşte omogen; când infracţiunile concurente prezintă naturi diferite (de exemplu, viol, luare de mită şi concurenţă neloială) concursul se numeşte eterogen. Condiţia este îndeplinită indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise infracţiunile; b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Unitatea de subiect la săvârşirea infracţiunilor concurente reprezintă una din cerinţele specifice şi indispensabile ale oricărui concurs de infracţiuni. Nu are importanţă dacă făptuitorul a luat parte la comiterea infracţiunilor în calitate de autor ori de participant; c) infracţiunile să fie săvârşite înainte de a se fi pronunţat o condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele. Condiţia are în vedere inexistenţa unei condamnări definitive pentru vreuna din infracţiunile comise de aceeaşi persoană, conturând astfel principalul criteriu distinctiv al concursului faţă de recidivă. Va fi îndeplinită această condiţie chiar dacă infractorul a fost condamnat pentru o infracţiune săvârşită anterior, dar hotărârea nu era definitivă1 la data săvârşirii noii infracţiuni, ori hotărârea de condamnare, deşi definitivă, a fost desfiinţată într-o cale extraordinară de atac2 (revizuire, contestaţie în anulare); d) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi supuse judecăţii. În cazul soluţionării unei cauze penale care are ca obiect săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, organele judiciare vor verifica dacă se află în prezenţa a două fapte penale care să atragă răspunderea penală a făptuitorului. Este posibil ca o faptă dintre cele două săvârşite de făptuitor să nu poată fi judecată, deoarece se constată existenţa unei cauze care înlătură răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripţia), a unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei (iresponsabilitate, eroare de fapt etc.) ori sunt incidente alte cauze care atrag nepedepsirea infractorului, ca retragerea mărturiei mincinoase [art.260 alin.(2) C.pen.].

1. T.S., s.pen., d. nr.3008/1973, R.R.D. nr.3/1974, p.147. 2. M. Zolyneak, M. I. Michinici, op.cit., p.252; A. Boroi, op.cit., p.70. ____________________________________________________________

85


Dacă ne aflăm în astfel de situaţii, nu va mai exista concurs de infracţiuni, deoarece a rămas o singură infracţiune care să poată fi supusă judecăţii. 6.2.5 Formele concursului de infracţiuni În teoria şi legislaţia penală se cunosc două feluri de concurs de infracţiuni, şi anume: concursul real şi concursul ideal. A. CONCURSUL REAL SAU MATERIAL DE INFRACŢIUNI În conformitate cu dispoziţiile art.33 lit.a) C.pen., ,,există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin două ori mai multe acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele”. Infracţiunile săvârşite de o persoană pot fi de aceeaşi natură şi concursul devine omogen (înşelăciune-înşelăciune), iar când infracţiunile sunt de natură diferită, concursul este eterogen (violare de domiciliu-fals intelectual). Concursul real de infracţiuni este de două feluri: concurs real simplu şi concurs real cu conexitate (caracterizat). Concursul real simplu se caracterizează prin aceea că între infracţiunile în concurs nu există o legătură obiectivă (in rem). Concursul real cu conexitate presupune existenţa anumitor legături, conexiuni între infracţiunile concurente comise de aceeaşi persoană. Conexitatea poate fi cronologică, dacă infracţiunile sunt săvârşite cu aceeaşi ocazie sau succesiv; topografică, dacă infracţiunile sunt săvârşite în acelaşi loc; etiologică, dacă o infracţiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracţiuni-scop; consecvenţională, când o infracţiune a fost comisă pentru a ascunde o altă infracţiune; accidentală, când o infracţiune este întâmplător legată de o altă infracţiune. Cu privire la situaţia în care s-a comis o infracţiune pentru a înlesni săvârşirea altei infracţiuni în doctrina penală au existat mai multe discuţii contradictorii1. Leguitorul român a soluţionat definitiv problema, prevăzând în art.33 lit. a) teza a II-a C.pen., că există concurs de infracţiuni chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni. 1. Plenul T.S., d.î.nr.1/1960, C.D. 1960, p.42. Instanţa supremă a statuat că există concurs real de infracţiuni şi nu infracţiune unică în caz de săvârşire sau acoperire prin fals a infracţiunilor care produc pagube patrimoniului public. Deşi, se referea la o anumită categorie de infracţiuni, se soluţiona o problemă de principiu, aplicabilă în cazul oricărei infracţiuni. ____________________________________________________________

86

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ Studiu individual: Studiază teoria unităţii infracţionale între infracţiunea mijloc şi infracţiunea scop şi criticile care i s-au adus. B. CONCURSUL IDEAL SAU FORMAL DE INFRACŢIUNI Potrivit dispoziţiilor art.33 lit.b) ,,există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau inacţiune săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni”. Infracţiunile săvârşite în concurs ideal pot fi de aceeaşi natură, caz în care concursul este omogen, ori de natură diferită şi concursul este eterogen. În practica judiciară s-a reţinut concurs ideal de infracţiuni: dacă prin nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia muncii, în condiţiile în care aceasta se constituie ca infracţiune, se produce şi moartea victimei1; săvârşirea unor acte de tâlhărie simultan împotriva mai multor persoane2. Infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie ori din culpă. 6.2.6 Sancţionarea concursului de infracţiuni A. SISTEME DE SANCŢIONARE În legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal se admit trei sisteme de sancţionare a concursului de infracţiuni: sistemul cumulului aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic. a) Sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării pedepselor constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în concurs, după care acestea se totalizează. b) Sistemul absorbţiei constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune, urmând să se aplice cea mai severă, care se consideră că le absoarbe pe celelalte3. c) Sistemul cumulului juridic sau al contopirii reprezintă o îmbinare a

1. T.S., s.pen., d. nr.623/1989, R.R.D. nr.10/1989, p.58. 2. Trib. Bucureşti, s.a II-a pen., d. nr.169/1995, D. nr.4/1996, p.65; C.S.J., s.pen., d. nr.784/1993, R.D.P. nr.2/1994, p.175. 3. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.267-268. ____________________________________________________________

87

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ primelor două sisteme, constând în aplicarea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente, aplicându-se cea mai gravă dintre ele, la care se poate adăuga un spor. Sistemul, consacrat în majoritatea legislaţiilor moderne, mai ales în materia pedepselor principale, este considerat ca fiind cel mai convenabil, elastic şi echitabil, asigurând atât sancţionarea corectă a faptei celei mai

grave, cât şi a celorlalte fapte comise în concurs de infracţiuni1. Temă de reflecţie:

Ce critici s-au adus fiecăruia dintre sistemele menţionate mai sus? B. PEDEAPSA PRINCIPALĂ ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE PERSOANA FIZICĂ Codul penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt: cumulul juridic sau, după caz, absorbţia [art.34 lit.a) C.pen.], pentru pedepsele principale şi cumulul aritmetic ori, după caz cumulul juridic pentru pedepsele complementare sau măsurile de siguranţă, după cum acestea sunt de naturi diferite sau identice. Potrivit art.34 C.pen., aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni presupune două etape, şi anume mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare din infracţiunile săvârşite şi apoi, în etapa a doua, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în limitele prevăzute de lege. Stabilirea pedepsei reprezintă activitatea de individualizare a pedepsei efectuată de instanţă pentru fiecare infracţiune concurentă. Aplicare pedepsei reprezintă următoarea etapă a stabilirii pedepsei în urma aplicării regulilor specifice prevăzute în art.34 C. pen. Sistemul sancţionator al concursului de infracţiuni este prevăzut în art.34 C.pen., după cum urmează: a) când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Numai în acest caz este consacrat sistemul absorbţiei, sistem care se justifică pe caracterul pedepsei – absolut determinate, cum este detenţiunea pe viaţă, unde pedeapsa nu mai poate fi agravată;

1. G. Stefani, G. Lavasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 16e édition, Éditions DALLOZ, Paris, 1997, p.489-502. Jurisprudenţa franceză admite cumulul numai pentru pedepsele complementare, când acestea sunt diferite ca specie şi pronunţate pentru infracţiuni concurente. ____________________________________________________________

88

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani; c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim; d) când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte; e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la lit.b) la care se poate adăuga amenda potrivit dispoziţiei de la lit.c). Potrivit art.34 alin.(2) C.pen., prin aplicarea regulilor de mai sus nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. C. STABILIREA PEDEPSELOR COMPLEMENTARE ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI În cazul pedepselor complementare, care pot fi de aceeaşi natură sau de naturi diferite, art.35 C.pen. stabileşte mai multe reguli: – dacă pentru una din infracţiunile concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se va aplica integral alături de pedeapsa închisorii; – dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit mai multe pedepse complementare, de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii; – dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea dintre acestea. D. APLICAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ ÎN CAZUL CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI Potrivit art.35 alin.(4) C.pen., măsurile de siguranţă aplicate în caz de concurs de infracţiuni se cumulează întodeauna numai dacă sunt de natură deosebită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit. În alin.(5) al art.35 C.pen. se menţionează că dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe ____________________________________________________________

89

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ durate diferite, se aplică o singură dată măsura de siguranţă cu durata cea mai lungă. În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate conform art.118 C.pen., acestea se cumulează. E. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACŢIUNI CONCURENTE SĂVÂRŞITE DE PERSOANA FIZICĂ Aşa cum a fost prezentat mai sus, sistemul de pedepsire a concursului de infracţiuni nu ridică probleme când toate infracţiunile concurente au fost judecate concomitent de aceeaşi instanţă. Totuşi, este posibil ca infracţiunile concurente să fie judecate separat de instanţe diferite sau chiar de aceeaşi instanţă, şi asupra lor să se pronunţe hotărâri separate de condamnare. Chiar şi în acele situaţii, sistemul de sancţionare a concursului de infracţiuni trebuie să rămână acelaşi. O asemenea operaţiune se numeşte ,,contopirea pedepselor”, realizându-se în următoarele ipoteze: a) dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se vor aplica dispoziţiile art.34 şi 35 C.pen., care presupun că se vor compara pedepsele stabilite pentru infracţiunile concurente şi se va aplica cea mai grea, care poate fi sporită aşa cum prevede art.34 C.pen.; b) a doua ipoteză constă în aceea că după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă, se stabileşte că infractorul suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. Şi într-o asemenea situaţie, pedepsele urmează să fie contopite prin aplicarea dispoziţiilor art.34 şi 35 C.pen.; c) contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi în situaţia în care condamnatul a executat în totul sau în parte condamnarea, cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente1. d) regulile privitoare la contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii (art. 36 alin.ultim C.pen.). F. PEDEAPSA ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE PERSOANA JURIDICĂ 1. O. S. Trăineală, Contopirea de pedepse, deducerea arestului efectuat pentru o faptă nesancţionată, D. nr.3/2004, p.213. ____________________________________________________________

90


____________________________________________________________ Potrivit art.401 C.pen. în caz de concurs de infracţiuni săvârşite de persoana juridică, se stabileşte pedeapsa amenzii pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art.711 alin. (2) sau (3), iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la o treime din cel maxim. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este judecată ulterior pentru o infracţiune concurentă, precum şi atunci când după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă se constată că persoana juridică suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă. În aceste cazuri, partea din amenda executată se scade din amenda aplicată pentru infracţiunile concurente. Dispoziţiile art.35 C.pen se aplică în mod corespunzător. § 4. RECIDIVA 6.2.7 Noţiune şi caracterizare Recidiva, ca formă principală a pluralităţii de infracţiuni, presupune, ca şi în cazul concursului de infracţiuni, săvârşirea de către o anume persoană a cel puţin două infracţiuni. Deosebirea constă în aceea că în cazul concursului de infracţiuni săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multe infracţiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe când în cazul recidivei, săvârşirea de către aceeaşi persoană a uneia sau mai multor infracţiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată pentru o altă infracţiune. În literatura de specialitate s-a apreciat că reluarea activităţii infracţionale după ce a fost condamnat definitiv pentru o altă infracţiune săvârşită anterior reprezintă un indice de incorigibilitate1. 116. Termenii recidivei În doctrina penală2, elementele constitutive ale stării de recidivă – condamnarea definitivă pentru infracţiunea anterioară şi noua infracţiune comisă –au fost denumite termeni ai recidivei. Primul termen al recidivei

1. F. Desportes, F. Le Gunehec (Le nouveau droit penal, Tome I, Ed. Economică, Paris, 1998, p.709) consideră recidiva ca o circumstanţă agravantă generală; Gh. Ivan, Cauzele……, op.cit., p.101. 2. C. Bulai, op.cit., p.227; A. Boroi, op.cit., p.75; I. Oancea, op.cit., p.157; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.285; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p.536. ____________________________________________________________

91

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ constă întodeauna într-o condamnare definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, iar cel de-al doilea termen constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni. 6.2.9 Modalităţile recidivei În teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalităţi ale recidivei felului în care se prezintă în concret recidiva în raport cu variaţiunile la care sunt supuşi cei doi termeni ai recidivei. Cele mai cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt: Recidiva după condamnare sau recidiva postcondamnatorie ori recidiva fictivă există în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni mai înainte ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual considerată ca executată. Recidiva după executare sau postexecutorie ori recidivă reală există atunci când săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce aceasta a fost considerată ca executată în întregime. Recidiva generală înseamnă săvârşirea, mai înainte a unei infracţiuni de o anumită natură (de exemplu, speculă) şi săvârşirea după condamnare sau după executarea pedepsei a unei alte infracţiuni de altă natură (de exemplu, furt). Prin recidivă specială se înţelege situaţia când infracţiunile ce formează termenii ei sunt de aceeaşi natură. Recidiva este denumită absolută atunci când existenţa ei nu este condiţionată de gravitatea primei condamnări şi relativă atunci când pedeapsa anterioară trebuie să fie de o anumită gravitate pentru a dovedi perseverenţa infracţională a infractorului. Prin recidivă mare se înţelege recidiva al cărei prim termen îl constituie o condamnare la o pedeapsă de o gravitate mai mare. Recidiva mică se caracterizează prin aceea că primul termen este format nu din una singură, ci din mai multe condamnări la pedepse mici. Recidiva cu efect unic este aceea ale cărei efecte sunt aceleaşi ori de câte ori s-ar repeta starea de recidivă. Recidiva cu efecte progresive este aceea ale cărei consecinţe se agravează progresiv cu fiecare nouă recidivă1. Recidiva se numeşte teritorială atunci când existenţa ei este condiţionată de cerinţa ca primul său termen să fie o hotărâre de 1. C. Bulai, op.cit., p.506-507. ____________________________________________________________

92

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ condamnare pronunţată de o instanţă naţională, spre deosebire de recidiva zisă internaţională, la care primul termen poate fi o condamnare pronunţată în străinătate1. Recidiva perpetuă sau permanentă se realizează indiferent de intervalul la care s-a săvârşit din nou o infracţiune, spre deosebire de recidiva temporară care se realizează numai dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni a avut loc înăuntrul unui anumit termen. 6.2.10 Reglementarea recidivei în legea penală română În legislaţia noastră reglementarea recidivei se face diferenţiat pentru persoana fizică (art.37-39 C.pen) şi pentru persoana juridică (art.402 C.pen.). 6.2.11 Recidiva în cazul persoanei fizice Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt: recidiva postcondamnatorie, recidiva postexecutorie şi mica recidivă. A. RECIDIVA POSTCONDAMNATORIE

Potrivit art.37 alin.(1) lit.a) C.pen., recidiva postcondamnatorie există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării

pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an. Prin dispoziţiile art.37 alin.(2) C.pen., s-a prevăzut că ,,există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele prevăzute în alin.(1) este detenţiunea pe viaţă”. a) Condiţiile cu privire la primul termen ― O primă condiţie constă în existenţa unei hotărâri definitive de condamnare a infractorului la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni ori a detenţiunii pe viaţă. De asemenea, poate constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii chiar şi o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate pentru o faptă prevăzută şi de legea română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii [art.37 alin.(3) C.pen.]. 1. E. Tonislav, Recidiva internaţională în materie de droguri, D. nr.4/2004, p.138. ____________________________________________________________

93

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ ― O altă condiţie a primului termen priveşte forma de vinovăţie, în sensul că hotărârea de condamnare să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie. ― Cea de-a treia condiţie se referă la hotărârea de condamnare, care nu trebuie să fie dintre acelea de care, potrivit legii, nu se ţine seama la stabilirea stării de recidivă (art.38 C.pen.). b) Condiţiile cu privire la al doilea termen ― Prima condiţie este ca infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. — A doua condiţie priveşte cerinţa ca pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie închisoarea mai mare de 1 an sau detenţiunea pe viaţă. ― A treia condiţie constă în aceea ca infracţiunea respectivă să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare. B. RECIDIVA POSTEXECUTORIE Potrivit art.37 lit.b) C.pen., aceasta există atunci când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an. a) Condiţii cu privire la primul termen ― Prima condiţie constă în aceea ca pedeapsa închisorii, mai mare de 6 luni la care a fost condamnat infractorul, să fie executată sau considerată executată, ca urmare a graţierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a prescripţiei executării acelei pedepse. ― O altă condiţie este ca infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată. ― Ultima condiţie presupune ca hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute în art.38 alin.(1) C.pen. ori pentru aceasta să nu fi intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul de reabilitare [art.38 alin.(2) C.pen.]. b) Condiţiile celui de-al doilea termen Legea prevede aceleaşi condiţii ca la recidiva după condamnare. C. MICA RECIDIVĂ Potrivit dispoziţiei din art.37 alin.(1) lit.c) C.pen., există recidivă şi ____________________________________________________________

94


atunci când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Mica recidivă poate fi atât postcondamnatorie, cât şi postexecutorie, în raport cu structura primului termen, care este multiplu. a) Condiţiile primului termen ― O condiţie a primului termen o constituie existenţa a cel puţin 3 condamnări la pedeapsa închisorii de până la 6 luni, definitive, succesive şi susceptibile de a fi executate separat. ― O altă condiţie pentru a exista primul termen al micii recidive este ca toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele respective să fie săvârşite cu intenţie. ― Pentru niciuna dintre cele trei condamnări să nu fie incidentă vreo cauză dintre cele prevăzute în art.38 C.pen. b) Condiţiile celui de-al doilea termen În ce priveşte cel de-al doilea termen al micii recidive, condiţiile cerute pentru existenţa sa sunt aceleaşi ca şi în cazul precedentelor modalităţi ale recidivei, respectiv să fie constituit din săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. 6.2.12 Condamnările care nu atrag starea de recidivă Acestea sunt cuprinse în art.38 C.pen. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de : a) condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii; b) condamnările pentru infracţiunile săvârşite din culpă; c) condamnările pentru infracţiunile amnistiate; d) condamnările pentru faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală; e) condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare. 6.2.13 Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana fizică a) Pedeapsa în cazul recidivei postcondamnatorii. Potrivit art.39 alin.(1) C.pen., în cazul recidivei postcondamnatorii pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa pentru infracţiunea ____________________________________________________________

95


anterioară se contopesc după regulile privitoare la concursul de infracţiuni prevăzute în art.34 şi 35 C.pen. Sporul care se poate adăuga la maximul special al pedepsei închisorii în cazul recidivei postcondamnatorii este de până la 7 ani. Dacă însă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior [art.39 alin.(2) C.pen.]. Dacă săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc în stare de evadare, prin pedeapsa anterioară se înţelege, potrivit art.39 alin.(3) C.pen., pedeapsa ce se execută, la care se adaugă pedeapsa aplicată pentru evadare. b) Pedeapsa în cazul recidivei postexecutorii. Sancţionarea recidivei postexecutorii formează obiectul dispoziţiilor înscrise în art.39 alin.(4) C.pen., potrivit cărora în cazul recidivei prevăzute în art.37 alin.(1) lit.b) C.pen., se poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător, în cazul închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special1. c) Pedeapsa în cazul micii recidive se stabileşte potrivit modalităţilor arătate mai sus [lit. a) şi b)]2. d) Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. Există posibilitatea ca după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare să se descopere că infractorul la data comiterii infracţiunii noi, ce a atras condamnarea, se află în stare de recidivă. În vederea aplicării instituţiei recidivei şi la aceste cazuri, art. 39 alin. (6) C.pen. prevede că: dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. (1) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. a) şi dispoziţiile din alin. (4) în cazul recidivei prevăzute în art. 37 lit. b)3. Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei, ca urmare a descoperirii ulterioare a stării de recidivă, sunt aplicabile şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii [art.39 alin.(7) C.pen.]. 6.2.14 Recidiva în cazul persoanei juridice 1. Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei mari postexecutorii, D. nr.9/1994, p.65. 2. Idem, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea recidivei mici, D. nr. 8/1994, p. 44. 3. A se vedea, L.Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, R.D.P. nr. 2/2004, p. 134. ____________________________________________________________

96


Potrivit art. 402 C.pen., există recidivă pentru persoana juridică în următoarele cazuri: a) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară nu a fost executată. Condiţii cu privire la primul termen: - prima condiţie constă în rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare; - a doua condiţie este ca infracţiunea pentru care s-a pronunţat condamnarea să fie intenţionată; - a treia condiţie este aceea că amenda pentru infracţiunea anterioară să nu fi fost executată. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen: - pentru existenţa celui de-al doilea termen, persoana juridică trebuie să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie; b) când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, iar amenda pentru infracţiunea anterioară a fost executată sau considerată ca executată. Condiţii cu privire la primul termen: - o primă condiţie constă în rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare; - a doua condiţie este ca infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenţionată; - a treia condiţie este ca amenda pentru infracţiunea anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată. Condiţii cu privire la cel de-al doilea termen: - este necesar ca persoana juridică să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie. 6.2.15 Pedeapsa în caz de recidivă pentru persoana juridică a) În cazul recidivei prevăzute în art. 402 alin. (1) lit. a) C.pen., amenda stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc, potrivit art. 401 alin. (1) şi (3) C.pen. Sporul prevăzut în art. 401 alin. (1) se poate mări până la jumătate [art. 402 alin. (2) C.pen.]. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior [art. 402 alin. (3) C.pen.]. b) în cazul recidivei prevăzute în art. 402 alin. (1) lit. b) C.pen., se ____________________________________________________________

97

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ aplică pedeapsa amenzii până la maximul special prevăzut în art. 711 alin. (2) sau (3) C.pen., iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim [art. 402 alin. (4) C.pen.]. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi mai înainte ca amenda să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică condamnată se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. (2), în cazul recidivei prevăzute în art. 402 alin. (1) lit. a), şi dispoziţiile din alin. (4), în cazul recidivei prevăzute în art. 402 alin. (1) lit. b) [art. 402 alin.(5) C.pen.]. § 5. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ 6.2.16 Noţiune şi sancţiune Prin pluralitate intermediară de infracţiuni – denumită astfel în doctrina română – este desemnată situaţia în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru recidiva postcondamnatorie (art. 40 C.pen.) 1. Potrivit art. 40 alin.(1) C.pen., sancţionarea pluralităţii intermediare se realizează potrivit regulilor stabilite pentru sancţionarea concursului de infracţiuni. În cazul persoanei juridice, dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.402 alin.(1) lit.a), pedeapsa se aplică potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni [art.40 alin.(2) C.pen.].

Temă de reflecţie: Ce argumente s-au adus în literatura juridică română pentru

denumirea situaţiei prevăzută în art.40 C.pen. ca pluralitate intermediară?

TESTE DE AUTOEVALUARE 1. C. Bulai, op.cit., p.516; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p.551; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p.307; A. Boroi, op.cit., p.83. Este discutabil dacă ar putea exista o atare formă de pluralitate. Aşa-zisa pluralitate intermediară nu este decât o recidivă postcondamnatorie de fapt şi nu de drept (G. Antoniu, Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, R.D.P. nr.4/1999, p.19-20). Se pare că denumirea de ,,situaţie în care nu există starea de recidivă”, aleasă de unii autori, este mai apropriată de realitate (V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.319-320). Doctrina franceză a creat pentru această situaţie o figură juridică nouă, ,,reiterarea”. ____________________________________________________________

98


SPEŢĂ Instanţa a reţinut că cei doi inculpaţi au pătruns într-o noapte în curtea unei societăţi comerciale de unde au sustras mai multe bunuri dintr-un autoturism şi au încercat, fără succes, să sustragă bunuri din alte patru autoturisme, şi i-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune continuată de furt calificat. Este corectă încadrarea faptei? SINTEZĂ Prin unitate de infracţiune se desemnează situaţia în care activitatea infracţională concretă corespunde conţinutului unei singure infracţiuni. Unitate de infracţiune - unitate naturală - infracţiune simplă - infracţiune continuă ___________________


1. Când inculpatul arestat preventiv în timpul urmăririi penale pentru săvârşirea unei infracţiuni, comite şi infracţiunea de evadare, pedeapsa se aplică astfel: A. Pedepsele stabilite pentru infracţiunea de evadare şi infracţiunea anterioară se contopesc; B. Pedeapsa stabilită pentru evdare se adaugă la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea anterioară; C. Pedeapsa stabilită pentru evadare se contopeşte la restul rămas neexecutat din pedeapsa stabilită pentru infracţiunea anterioară. 2. Când inculpatul aflat în arest preventiv evadează şi săvârşeşte o infracţiune realizează condiţiile: A. Recidivei postcondamnatorii; B. Pluralităţii intermediare; C. Concursului de infracţiuni. Răspunsuri: 1. A (sunt realizate condiţiile unui concurs de infracţiuni) 2. C (sunt realizate condiţiile unui concurs de infracţiuni)

99

Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni ____________________________________________________________ - infracţiune deviată - unitate legală - infracţiune continuată - infracţiune complexă - infracţiune de obicei - infracţiune progresivă În cazul formelor unităţii de infracţiune prezintă mare importanţă cunoaşterea datei săvârşirii infracţiunii. Astfel, în cazul infracţiunii continue data săvârşirii acesteia este data încetării acţiunii sau inacţiunii, dată în funcţie de care se va stabili legea penală aplicabilă în timp, incidenţa unui act de clemenţă etc. Pluralitatea de infracţiuni există atunci când în activitatea infracţională concretă identificăm conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni. Pluralitate de infracţiuni - concursul de infracţiuni (formă consacrată) - recidiva (formă consacrată) - pluralitate intermediară (denumire discutabilă) BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE



100

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ____________________________________________________________

Unitatea de învăţare nr. 7 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI ____________________________________________________________ Cuprinsul unităţii: 7.1. Aspecte generale..................................................................100 7.2 Legitima apărare....................................................................103 7.3 Starea de necesitate..............................................................105 7.4 Constrângerea fizică şi constrângerea morală.......................107 7.5 Cazul fortuit ...........................................................................108 7.6 Iresponsabilitatea...................................................................109 7.7 Beţia accidentală (fortuită)......................................................111 7.8 Minoritatea făptuitorului..........................................................113 7.9 Eroarea de fapt.......................................................................113 Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 7 sunt: După studiul unităţii de învăţare nr. 7 vei fi capabil: ● să defineşti: - caracterul penal al faptei, - cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, ● să clasifici cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, ● să analizezi fiecare cauză care înlătură caracterul penal al faptei. 7.1 ASPECTE GENERALE § 1. CARACTERUL PENAL ŞI CAUZELE CARE FAC POSIBILĂ ÎNLĂTURAREA ACESTUIA 7.1.1 Noţiunea de caracter penal al faptei

Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este o însuşire sintetică a acesteia, rezultând din prezenţa în ea a trăsăturilor esenţiale unei infracţiuni1. Lipsa oricăreia din trăsăturile esenţiale exclude existenţa

caracterului penal al faptei, înlătură existenţa infracţiunii şi, pe cale de consecinţă, exclude răspunderea penală2. 1. G. Antoniu, Vinovăţia…, op.cit., p. 205; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 224. 2. A se vedea, V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p. 331. ____________________________________________________________

101


7.1.2 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei Putem defini cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă1. Denumirea de cauze care înlătură caracterul penal ar trebui înlocuită cu aceea de cauze care înlătură vinovăţia2, deoarece sub denumirea ,,care înlătură caracterul penal al faptei” se poate înţelege şi cauzele care înlătură pericolul social precum şi cauzele care înlătură cerinţa prevederii faptei de către legea penală, cauze care, înlăturând tipicitatea, fac parte din cauzele justificative. § 2. CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI 7.1.3 Enumerare şi caracterizare Clasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii3, şi anume: A. În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri: a) cauze care înlătură pericolul social; b) cauze care înlătură vinovăţia; c) cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală. a) Referitor la prima categorie – a cauzelor de excludere a pericolului social – arătăm că există situaţii admise de lege, care prevăd fapte care nu sunt calificate drept social periculoase. Aşa sunt, de pildă, percheziţia domiciliară (art. 101 C.proc.pen.), reţinerea şi arestarea preventivă (art. 143-148 C.proc.pen.) etc. Există şi cazuri când prin recunoaşterea legală a unor activităţi se îngăduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercitării acelor activităţi, dar care prin natura lor prezintă pericol social şi sunt prevăzute de

1. A se vedea, A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, p. 52; A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 39. 2. A se vedea, G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, R.D.P. nr. 1/2004, p. 37. 3. A se vedea, V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p. 334. ___________________________________________________________

102


legea penală. De exemplu, atingerile aduse integrităţii corporale prin operaţii chirurgicale sau lovirile ori vătămările cauzate în cadrul întrecerilor sportive desfăşurate regulamentar. Tot din prima categorie fac parte şi cazurile în care deşi în mod abstract o faptă prezintă gradul de pericol social al infracţiunii, fiind incriminată ca atare, totuşi, în concret ea este lipsită de pericolul social propriu infracţiunii. Problema faptei prevăzute de legea penală care nu prezintă în concret pericolul social al unei infracţiuni este soluţionată, în dreptul nostru penal, în cadrul unei instituţii speciale prevăzută în art. 181 C. pen., cu denumirea de ,,faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni”. Astfel, potrivit acestui text, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. În atare condiţii, procurorul sau instanţa va aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art.91 C.pen. (mustrarea, mustrarea cu advertisment sau amenda de la 10 lei la 1.000 lei). b) Din a doua categorie, privitoare la vinovăţie, fac parte, în principal, cauzele prevăzute în art.44-51 C.pen., şi anume legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi cea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt. Tot din această categorie fac parte: darea de mită prin constrângere [art.255 alin.(2) C.pen.]; necesitatea militară în caz de lovire a inferiorului în timp de război (art.336 C.pen.). c) Din a treia categorie, a cauzelor care privesc trăsătura esenţială potrivit căreia fapta trebuie să fie prevăzută de legea penală, fac parte anumite situaţii în care prevederea legală lipseşte [de exemplu, lipseşte dubla incriminare în cazul faptelor săvârşite în străinătate – art.6 alin. (1) lit. a) C.pen.] sau a încetat să mai existe [de exemplu, abrogarea incriminării – art. 12 alin. (1) C.pen.]. B. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot fi generale şi speciale. a) Cauzele generale sunt prevăzute în dispoziţiile din partea generală a Codului penal şi se referă la abrogarea incriminării şi la cauzele care exclud vinovăţia. b) Cauzele speciale pot fi reglementate prin norme generale (lipsa

103


dublei incriminări) ori prin norme speciale (proba verităţii, constrângerea la darea de mită etc.) C. În funcţie de efectele pe care le produc, pot fi reale şi personale. a) Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra tuturor participanţilor la săvârşirea faptei. Intră aici cauzele care privesc existenţa pericolului social şi al faptei prevăzute de legea penală. b) Cauzele personale operează numai faţă de acei făptuitori care au săvârşit fapta fără vinovăţie. Sunt cuprinse aici cauzele care privesc vinovăţia, cu excepţia cazului fortuit, care operează in rem. 7.2 LEGITIMA APĂRARE 7.2.1 Noţiune şi caracterizare

Legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau

împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc (de exemplu, o persoană atacată de un agresor se apără, lovindu-l şi cauzându-i o vătămare corporală ori chiar moartea)1. Legitima apărare este o cauză care înlătură caraterul penal al faptei. 7.2.2 Condiţiile legitimei apărări Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile art.44 C.pen. A. Condiţii referitoare la atac în cazul legitimei apărări: a) să fie un atac material, adică un atac realizat prin mijloace fizice (căi de fapt), prin acţiuni sau inacţiuni de natură să primejduiască fizic valoarea contra căreia este îndreptat. Atacul nu este material şi deci, nu poate crea o stare de legitimă apărare, atunci când se realizează prin cuvinte, pe cale orală (verbis) sau în scris (scripta): ameninţări, insulte, calomnii etc.; b) să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru un interes obştesc; c) să fie un atac imediat, în sensul că pericolul pe care el îl poate

1. C. Bulai, op.cit., p. 232; V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.50. ____________________________________________________________

104

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ____________________________________________________________ produce pentru valoarea vizată să se fi ivit deja (pericol actual) sau să fie pe punctul de a se ivi (pericol iminent); d) să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice; e) atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva unei alte persoane ori împotriva unui interes obştesc. Atacul trebuie să fie îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale special ocrotite prin reglementarea legitimei apărări (persoana umană, drepturile celui atacat, interesul obştesc). Atacul poate fi îndreptat împotriva persoanei care se apără sau împotriva altei persoane; f) atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau drepturile acestuia ori interesul obştesc. Pericolul se consideră grav atunci când implică producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi: pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi sau a unei vătămări grave, distrugerea unui bun important, sustragerea unor documente secrete etc. În situaţia prevăzută de art.44 alin.21 C.pen. (prezumţia de legitimă apărare1) nu mai este necesară îndeplinirea condiţiilor menţionate mai sus, legitima apărare fiind prezumată dacă se constată îndeplinirea următoarelor condiţii: - pătrunderea unei persoane într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ori delimitat prin semne de marcare; - pătrunderea trebuie să se facă prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace; - acţiunea de pătrundere trebuie să se realizeze ,,fără drept”2. B. Condiţii privind apărarea în cazul legitimei apărări: a) să fi fost necesară pentru înlăturarea atacului. Apărarea este legitimă numai în măsura în care este îndreptată împotriva atacului agresiv şi urmăreşte înlăturarea acestuia şi a pericolului pe care el îl generează. Fapta prevăzută de legea penală poate fi considerată ca necesară pentru înlăturarea atacului dacă a fost săvârşită între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a consumat. Dacă este plasată în timp în afara acestor limite, fapta nu răspunde niciunei necesităţi de a înlătura atacul şi deci nu poate fi considerată apărare legitimă; b) să fie proporţională cu gravitatea atacului. Fapta săvârşită în apărare trebuie să fie de o gravitate aproximativ egală cu gravitatea atacului, adică să corespundă nevoii de apărare pe care o creează

1. Prezumţia de legitimă apărare este prevăzută şi în art.122-6 C.pen. francez (a se vedea, pe larg, G. Stefani, G. Lesasseur, B. Bouloc, op.cit., p.311-312; G. Antoniu, op.cit., p.285). 2. A se vedea, pe larg, I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, R.D.P. nr. 1/2003, p.30-38; I. Pascu, V. Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 278; A. Boroi, op.cit., p.199. ____________________________________________________________

105


atacul. Nu este vorba de o identitate, ci de o aproximativă proporţionalitate. Dacă fapta săvârşită în stare de legitimă apărare este disproporţionat de gravă în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi considerată ca legitimă, deoarece depăşeşte limitele legitimei apărări, constituind un exces de apărare. În teoria dreptului penal şi în legea noastră penală se face distincţie între excesul de apărare justificat care este asimilat cu legitima apărare, şi excesul scuzabil care nu înlătură caracterul penal al faptei de apărare exagerată, dar constituie o circumstanţă atenuantă. 7.2.3 Excesul justificat în cazul legitimei apărări Excesul justificat semnifică depăşirea limitelor legitimei apărări prin săvârşirea unei fapte mai grave decât aceea care era necesară pentru înlăturarea atacului, depăşire determinată de starea de tulburare sau de temere în care se găsea cel atacat, în împrejurările date. Ţinând seama de această stare de spirit a celui atacat, legiuitorul nostru a considerat ca legitimă apărarea exagerată făcută în aceste circumstanţe. Astfel, potrivit dispoziţiei din art.44 alin.(3) C.pen., este considerată în legitimă apărare şi persoana care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. 7.2.4 Excesul scuzabil în cazul legitimei apărări Excesul scuzabil, spre deosebire de excesul justificat, desemnează acea ripostă exagerată care nu a fost determinată de starea de tulburare sau de temere provocată de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, de mânie, de revoltă în faţa violenţei nejustificate. De aceea, legiuitorul nu asimilează excesul scuzabil cu legitima apărare, dar prevede că depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanţă atenuantă legală [art.73 lit.a) C.pen.].

Sarcini de lucru:

1. Analizează prezumţia de legitimă apărare. 2. Identifică efectele juridice ale legitimei apărări. 7.3 STAREA DE NECESITATE

106

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ____________________________________________________________ 7.3.1 Noţiune şi caracterizare Este starea în care se găseşte o persoană care este nevoită să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc (art.45 C.pen.). De exemplu, pentru a transporta de urgenţă la spital un pieton grav rănit, o persoană foloseşte în mod ilicit un autovehicul parcat în preajmă1. Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. 7.3.2 Condiţiile stării de necesitate Aceste condiţii sunt prevăzute în dispoziţiile art. 45 C.pen. A. Condiţii privind pericolul în cazul stării de necesitate. a) să fie un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă vreuna din valorile ocrotite. Dacă pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu poate exista starea de necesitate. b) pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes obştesc. c) pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. B. Condiţiile privind acţiunea de salvare în cazul stării de necesitate. a) să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor menţionate mai sus şi anume să fie singura cale de salvare a acelor valori în situaţia de fapt dată2. Se cere că fapta prevăzută de legea penală să fie singura cale de salvare. De aceea, dacă cel aflat sub ameninţarea pericolului va avea la îndemână şi alte mijloace de salvare, recurgerea la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală nu este justificată şi nu poate înlătura caracterul penal al faptei3.

1. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed.Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1999, p.271. 2. C. Bulai, op.cit., p.245. 3. Nu poate fi considerată ca fiind săvârşită în stare de necessitate fapta inculpatului care a condus pe drumurile publice, fără permis, un autovehicul, spre a transporta la gară un prieten din altă localitate, venit la el în vizită şi ale cărui locuinţă şi bunuri personale erau expuse pericolului de inundaţie, câtă vreme existau şi alte posibilităţi pentru a transporta la gară, în timp util, pe cel interesat (Trib. Jud. Timiş, d. pen. nr. 937/1970, R.R.D. nr. 4/1971, p.144). ____________________________________________________________

107


Fapta de salvare poate fi săvârşită de cel expus pericolului sau de o altă persoană. b) prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Potrivit dispoziţiei din art. 45 alin. (3) C.pen., nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Legea a considerat deci că, deşi fapta este săvârşită sub imperiul constrângerii, al stării de necesitate, totuşi aceasta nu înlătură caracterul penal al faptei, fiindcă nu se poate admite înlăturarea unui rău mai mic prin cauzarea unui rău mai mare1. Dar, dacă depăşirea cu ştiinţă a limitelor stării de necesitate nu înlătură, de regulă, caracterul penal al faptei, în schimb ea constituie totdeauna o circumstanţă atenuantă legală, alături de depăşirea limitelor legitimei apărări [art.73 lit.a) C.pen.]. c) fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Când datorită funcţiei sau profesiei sale (militar în misiune de luptă, medic, pompier etc.), o persoană este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei sale, ea nu poate invoca starea de necesitate pentru a se apăra de răspundere pentru fapta prevăzută de legea penală pe care ar săvârşi-o în această stare, ea sau o altă persoană pentru ea. Bineînţeles însă că aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le săvârşesc în exerciţiul funcţiei sau al profesiei lor2.

Sarcină de lucru:

Identifică efectele juridice ale stării de necesitate. 7.4 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ 7.4.1 Noţiune şi caracterizare

Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră3, este presiunea pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea

1. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.367. 2. C. Bulai, op.cit., p.246. 3. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p.374 (sau p.336, în ed.a II-a). ____________________________________________________________

108

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ____________________________________________________________ penală [art.46 alin.(1) C.pen.]. De exemplu, un paznic este imobilizat de tâlhari şi împiedicat să alarmeze. Constrângerea morală, denumită şi ameninţare1, este presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte persoane prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana acesteia ori a alteia, în aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală [art.46 alin.(2) C.pen.]. De exemplu, sub ameninţarea cu moartea un casier predă cheia de la casa de bani unui tâlhar care sustrage astfel din avutul gestionat. Constrângerea fizică şi constrângerea morală sunt cauze care înlătură caracterul penal al faptei. 7.4.2 Condiţiile constrângerii fizice a) să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane. Această acţiune de constrângere poate consta dintr-o punere în mişcare sau din imobilizarea unei persoane; b) persoana supusă constrângerii fizice să nu poată opune rezistenţă eficace forţei coercitive. c) fapta săvârşită sub presiunea constrângerii fizice să fie o faptă prevăzută de legea penală. 7.4.3 Condiţiile constrângerii morale: a) să existe o acţiune de constrângere săvârşită de o persoană asupra psihicului unei alte persoane, prin ameninţare cu un rău important; b) prin ameninţare să se creeze un pericol grav pentru persoana ameninţată sau pentru o altă persoană; c) pericolul cu care se ameninţă trebuie să fie de aşa natură încât să nu poată fi înlăturat decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Sarcină de lucru:

Identifică efectele juridice ale constrângerii fizice şi ale constrângerii morale. 7.5 CAZUL FORTUIT

1. Idem. ____________________________________________________________

109

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ____________________________________________________________ 7.5.1 Noţiune şi caracterizare Cazul fortuit desemnează situaţia în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (art.47 C.pen.). De exemplu, un tractorist atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat, în pământ, care explodează distrugând tractorul şi rănind grav o altă persoană Trebuie să fie subliniat însă caracterul obiectiv şi general al imprevi- zibilităţii rezultatului, în cazul fortuit, în sensul că ea ţine de limitele generale omeneşti ale posibilităţii de prevedere a ivirii împrejurărilor fortuite1. Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. 7.5.2 Condiţiile cazului fortuit: a) acţiunea sau inacţiunea unei persoane să fi produs un rezultat socialmente periculos neprevăzut, datorită faptului că a intrat în concurs (în conjuncţiune) cu o forţă străină de conştiinţa sau voinţa sa; b) intervenţia împrejurării care a determinat producerea rezultatului să nu fi putut fi prevăzută. Imprevizibilitatea se referă la ivirea împrejurării, iar nu la rezultat, care este în genere previzibil. Se ştie, de exemplu, că este posibil ca un cutremur de pământ să dărâme un zid la umbra căruia este aşezat un copil mic, dar nu se poate prevedea ivirea acesteia şi deci nimănui nu i se poate cere să-l prevadă; c) fapta care a dus datorită intervenirii împrejurării fortuite, la un rezultat socialmente periculos să fie, datorită acestui rezultat, o faptă prevăzută de legea penală2.

Sarcină de lucru:

Identifică efectele juridice ale cazului fortuit. 7.6 IRESPONSABILITATEA 7.6.1 Noţiune şi caracterizare Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei 1. C. Bulai, op.cit., p.253. 2. Ibidem, p.254. ____________________________________________________________

110


persoane care nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care nu-şi poate determina şi dirija în mod normal voinţa, în raport cu acţiunile sau inacţiunile sale (art. 48 C.pen.). Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de subdezvoltare psihică datorată diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.), boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze etc.) etc. În raport cu aceste cauze şi efectele lor, starea de incapacitate psihică poate fi permanentă (incurabilă) sau trecătoare (intermitentă), cunoscând intervale de luciditate; poate fi înnăscută (congenitală) sau survenită. Oricare ar fi cauzele şi durata iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să fie totală, adică să constea în lipsa completă a capacităţii psihice1. Dacă lipsa capacităţii este numai parţială, există aşa-numita responsabilitate atenuată, denumită şi responsabilitate limitată sau semiresponsabilitate, care nu înlătură vinovăţia şi caracterul penal al faptei, dar care poate constitui o circumstanţă atenuantă.

Temă de reflecţie: Cine poate constata existenţa stării de iresponsabilitate?

7.6.2 Condiţiile iresponsabilităţii: a) persoana care a săvârşit fapta să fie în stare de iresponsabilitate. Starea de iresponsabilitate decurge din lipsa capacităţii de a înţelege caracterul faptei (care presupune fie lipsă de discernământ, fie stare de inconştienţă) sau din lipsa capacităţii de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă, care presupune fie impulsivitatea irezistibilă, fie indiferentism total)2. b) starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul săvârşirii faptei; Dacă făptuitorul s-a aflat în stare de iresponsabilitate în momentul săvârşirii faptei, această stare înlătură caracterul penal al faptei, chiar dacă ulterior el şi-a recăpătat capacitatea psihofizică. Dimpotrivă, dacă era responsabil în momentul săvârşirii faptei, aceasta îşi păstrează caracterul penal, chiar dacă ulterior făptuitorul a pierdut capacitatea psiho-fizică. c) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze 1. C. Bulai, op.cit., p.256; Î.C.C. J., s. pen., d. nr.1575/2005, D. nr.3/2006, p. 81. 2. V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p. 394 (sau p. 353, în ed.a II-a) ____________________________________________________________

111


alienaţiei mintale sau altor cauze, care determină stări anormale, de incapacitate psihică; d) fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală.

Sarcină de lucru:

Identifică efectele juridice ale iresponsabilităţii. 7.7 BEŢIA ACCIDENTALĂ (FORTUITĂ) 7.7.1 Noţiune şi caracterizare

Beţia este starea psihofizică anormală în care se găseşte o persoană din cauza efectelor pe care le au asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice

consumate de acea persoană ori introduse în corpul său. Cea mai frecventă formă de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică. Se cunoaşte însă şi aşa-numita ,,beţie rece”, produsă prin consumul de droguri (stupefiante): opiu, morfină, heroină, haşiş, cocaină etc.1. 7.7.2 Felurile stării de beţie În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe feluri de beţie: a) După atitudine persoanei faţă de provocarea stării de beţie, se face distincţie în principal între beţia accidentală şi beţia voluntară. Beţia accidentală, denumită şi beţia fortuită, este acea stare de beţie provocată independent de voinţa persoanei în cauză. Beţia voluntară este provocată cu ştirea celui în cauză, care consumă băuturi sau substanţe ebriante cunoscând efectul pe care acestea îl produc. Beţia voluntară poate fi, la rândul său, simplă, atunci când este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta şi preordinată, când persoana şi-a provocat anume starea de beţie în vederea săvârşirii unei infracţiuni. De asemenea, beţia voluntară poate fi ocazională, atunci când o persoană neobişnuită cu băuturile alcoolice, de exemplu, consumă

1. C. Bulai, op.cit., p.259. ____________________________________________________________

112


ocazional astfel de băuturi, sau cronică, atunci când apare ca o stare permanentă a persoanelor căzute în patima beţiei. b) După gradul de intoxicaţie, beţia poate fi completă sau incompletă. Beţia completă se caracterizează prin paralizarea aproape completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, astfel încât persoana aflată în această stare este lipsită de capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale şi de a fi stăpână pe ele. Beţia incompletă este beţia la care procesul de intoxicare se află în faze incipiente, în care starea de beţie se manifestă printr-o excitabilitate şi impulsivitate pe care acea persoană nu le prezintă în mod normal, deşi acestea relevă, de regulă, temperamentul ei. Beţia incompletă este susceptibilă, la rândul ei, de grade diferite, putând îmbrăca forma unei beţii uşoare sau dimpotrivă, a unei beţii acute, vecină cu beţia completă. Dintre formele beţiei, singura care are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite sub influenţa ei este beţia fortuită completă [art.49 alin.(1) C.pen]. Dacă este voluntară şi completă, beţia poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă [art.49 alin.(2) C.pen.]. Beţia preordinată constituie o circumstanţă agravantă [art.75 alin.(1) lit.e) C.pen.]1. 7.7.3 Condiţiile beţiei accidentale (fortuite): a) făptuitorul să se fi găsit în momentul începerii sau, eventual, în tot timpul săvârşirii faptei, în stare de beţie produsă de alcool ori de alte substanţe. Dacă starea de beţie nu a existat în momentul începerii sau în timpul faptei, ci anterior sau posterior acesteia, condiţia nu este îndeplinită; b) starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată independent de voinţa făptuitorului; c) starea de beţie să fi fost completă, deci făptuitorul să fi fost lipsit de posibilitatea de a-şi da seama de fapta sa; d) fapta săvârşită în stare de beţie să fie o faptă prevăzută de legea penală. Deşi aflată în stare de beţie completă, persoana poate săvârşi totuşi unele infracţiuni de inacţiune, divulgări de secrete, ultraj contra bunelor moravuri etc.2.

Sarcină de lucru:

1. A se vedea, pe larg, Gh. Ivan, Individualizarea...., op.cit., p.232-234. 2. C. Bulai, op.cit., p.261. ____________________________________________________________

113


Identifică efectele juridice ale stării de beţie. 7.8 MINORITATEA FĂPTUITORULUI 7.8.1 Noţiune şi caracterizare Privită ca o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, minoritatea făptuitorului este starea în care se găseşte făptuitorul minor care în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, nu împlinise vârsta minimă necesară, potrivit legii, pentru ca minorul să poată răspunde penal (art. 50 C.pen.). Potrivit dispoziţiilor din art.99 alin.(1) şi (2) C.pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani în momentul săvârşirii faptei, răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. 7.8.2 Condiţiile stării de minoritate: a) să se constate că făptuitorul era un minor care, la data săvârşirii faptei, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (art.99 C.pen.); b) minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei. În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă, după începerea executării, minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele efectuate după împlinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după începerea executării, răspunderea sa penală depinde de existenţa discernământului. În cazul infracţiunilor progresive, cerinţa este îndeplinită dacă starea de minoritate, care înlătură caracterul penal al faptei, există în momentul săvârşirii faptei, chiar dacă urmările s-au amplificat progresiv după împlinirea vârstei de 14 ani sau, respectiv, de 16 ani1.

Sarcină de lucru:

Identifică efectele juridice ale stării de minoritate. 7.9 EROAREA DE FAPT 7.9.1 Noţiune şi caracterizare 1. Ibidem, p.264. ____________________________________________________________

114


Prin eroare se înţelege, în dreptul penal, reprezentarea greşită, de către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau de cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii (art. 51 C.pen.). 7.9.2 Felurile erorii A. După obiectul asupra căruia poartă eroarea, se face face distincţie între eroare de fapt şi eroare de drept. Eroarea este denumită de fapt atunci când poartă asupra unor date ale realităţii (activitate, persoană, lucru, împrejurare, stare ori situaţie materială etc.). Eroare este denumită de drept, atunci când poartă asupra unei norme juridice. Distincţia între eroare de fapt şi eroare de drept este importantă, deoarece, în timp ce eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, eroarea de drept, atunci când poartă asupra unei norme de drept penal, nu înlătură caracterul penal al faptei. B. În raport cu obiectul ei şi totodată, în funţie de consecinţele pe care le poate avea, eroarea este denumită principală, atunci când poartă asupra unor date de fapt privitoare la elementele constitutive ale infracţiunii şi secundară, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurări care constituie un element circumstanţial sau o circumstanţă a infracţiunii. Distincţia este interesantă pentru că eroarea principală poate avea drept consecinţă inexistenţa infracţiunii, în timp ce eroarea secundară poate duce doar la inexistenţa unei variante agravate a infracţiunii sau la înlăturarea unei circumstanţe agravante, nu însă şi la inexistenţa infracţiunii, în configuraţia tipică a acesteia1.

1. Pe lângă aceste clasificări, în literatura de specialitate se face distincţie şi între alte feluri de eroare. Astfel, din punct de vedere al efectelor pe care le produce, se face distincţie între eroarea esenţială şi cea neesenţială. Eroarea este considerată esenţială atunci când are ca efect excluderea vinovăţiei persoanei şi neesenţială, atunci când nu înlătură vinovăţia şi, deci, caracterul penal al faptei, constituind doar o circumstanţă atenuantă. De asemenea, din punct de vedere al posibilităţii de evitare a erorii, se face distincţie între eroarea invincibilă (de neînlăturat) şi eroarea vincibilă (înlăturabilă). Eroarea este socotită invincibilă atunci când, datorită completei necunoaşteri a realităţii, făptuitorul n-a avut în mintea sa nici cea mai mică bănuială că realitatea ar putea fi altfel decât a cunoscut-o el şi, de aceea, chiar dacă ar fi fost mai atent, n-ar fi putut înlătura eroarea. Dimpotrivă, eroarea este vincibilă atunci când făptuitorul şi-ar fi putut da seama de ea dacă ar fi fost mai atent (de exemplu, obiectul luat din eroare avea unele particularităţi care ar fi servit pentru identificare, dacă făptuitorul ar fi fost mai atent). Eroarea vincibilă nu înlătură caracterul penal al faptei decât în cazul faptelor incriminate numai când sunt săvârşite cu intenţie. În fine, se face distincţie între eroare prin ignoranţă sau necunoaştere, determinată de lipsa de cunoştinţe generale sau specifice unui anumit domeniu, şi eroarea prin amăgire sau prin inducere în eroare, determinată de manoperele unei alte persoane, care îi prezintă ca adevărate fapte mincinoase sau invers, îi prezintă ca neadevărate date ale realităţii, surprinzând astfel buna credinţă a celui înşelat (G. Antoniu, Vinovăţia…., op.cit., p.318-319 ; C. Bulai, op.cit., p.266-267). ____________________________________________________________

115


7.9.3 Eroarea de fapt – caracterizare Potrivit dispoziţiei din art. 51 alin. (1) C.pen., eroarea de fapt înlătură caracterul infracţional al faptei săvârşite, atunci când făptuitorul nu cunoştea, în momentul săvârşirii acesteia, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde acest caracter. 7.9.4 Condiţiile erorii de fapt: a) fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală; b) făptuitorul să nu fi cunoscut, în momentul săvârşirii faptei, existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al acesteia; c) starea, situaţia sau împrejurarea care constituie obiectul erorii trebuie să fie un element constitutiv al infracţiunii sau o circumstanţă a acesteia. Nu produce consecinţe juridico-penale aşa-numita eroare în sens invers, adică credinţa greşită a făptuitorului în existenţa unei stări, situaţii, împrejurări care constituie un element constitutiv al infracţiunii şi deci credinţa lui, eronată, că săvârşeşte o infracţiune, deşi, în realitate fapta sa nu are acest caracter, constituind ceea ce s-a numit ,,faptă putativă”, care nu produce consecinţe juridice. 7.9.5 Efectele erorii de fapt principale Acestea diferă, după cum faptele prevăzute de legea penală, săvârşite din eroare, sunt incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie, sau sunt incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă: a) în cazul faptelor incriminate numai atunci când sunt săvârşite cu intenţie, eroarea de fapt, legal constatată, atunci când poartă asupra unei stări, situaţii sau împrejurări care sunt prevăzute de lege ca elemente constitutive ale infracţiunii, are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei şi deci înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului. b) în cazul faptelor incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă, eroarea de fapt nu înlătură caracterul penal al faptei decât dacă se constată că ea nu provine din culpa făptuitorului [art. 51 alin.(3) C.pen.]. 7.9.6 Efectele erorii de fapt asupra circumstanţelor agravante Eroarea de fapt înlătură agavarea când poartă asupra unei ____________________________________________________________

116


circumstanţe de agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă asupra unei circumstanţe agravante sau element circumstanţial al unei infracţiuni incriminate şi atunci când este săvârşită din culpă, va duce la înlăturarea agravării numai dacă necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a stării, situaţiei sau împrejurării respective nu este ea însăşi rezultatul culpei. 7.9.7 Eroarea de drept extrapenal În determinarea influenţei pe care eroarea de drept o poate avea asupra răspunderii penale, se face distincţie între eroarea de drept penal şi eroarea de drept extrapenal. Eroarea de drept penal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale. Spre deosebire de aceasta, eroarea de drept extrapenal constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme de drept extrapenal la care face referire norma de incriminare1. Eroarea de drept extrapenal este echivalentă cu eroarea de fapt2. 7.9.8 Eroarea de drept penal Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei (art.51 alin.ultim. C.pen.). TEST DE AUTOEVALUARE

1. G. Antoniu, Vinovăţia…., op.cit., p.329-331; A. Vlăsceanu, Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.63. 2. C. Bulai, op.cit., p.271. ____________________________________________________________

Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect.

Fapta inculpatului care, fiind imobilizat la pat din cauza invalidităţii, pentru a se apăra de atacul fratelui său, constând în lovituri cu pumnul, l-a lovit pe acesta cu cuţitul, provocându-i moartea: A. Este săvârşită în condiţiile excesului justificat; B. Este săvârşită în condiţiile excesului scuzabil; C. Este săvârşită în condiţiile stării de necesitate; D. Beneficiază de circumstanţa atenuantă a provocării. (Răspuns corect: A)

117

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ____________________________________________________________ LUCRARE DE VERIFICARE

Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul titlu: “Faptă care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni”.

SINTEZĂ Cauzele generale care înlătură caracterul penal al faptei prin lipsa vinovăţiei sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică, constrângerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia fortuită completă, minoritatea făptuitorului şi eroarea de fapt. BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE



____________________________________________________________

118

Bibliografie generală ____________________________________________________________

Bibliografie generală

I. Tratate, cursuri, monografii 1. M.Agheniţei, Retroactivitatea legii penale, Ed. Independenţa Economică, Piteşti, 2007. 2. G.Antoniu, Vinovăţia penală, ediţia a doua, Ed. Academiei, Bucureşti, 2002. 3. G.Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995.

4. G.Antoniu, C.Bulai, Gh.Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 5. G.Antoniu, V.Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică judiciară (1994-2007), ediţia a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008. 6. A.Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. 7. A.Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006. 8. A.Boroi, Gh.Nistoreanu, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005. 9. A.Boroi, M.Gorunescu, M.Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. 10. M.Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1992. 11. C.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997. 12. C.Bulai, B.N.Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 13. C.Bulai, A.Filipaş, C.Mitrache, Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed. Trei, Bucureşti, 2006. 14. F.Desportes, F.Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Tome I, Ed. Economica, Paris, 1998. 15. V.Dobrinoiu, I.Pascu, I.Molnar, Gh.Nistoreanu, A.Boroi, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997. 16. V.Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat, Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2002. 17. V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969. 18. V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R. ____________________________________________________________

119

Bibliografie generală ____________________________________________________________

Stănoiu, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971. 19. A.Feurbach, Lehrbuch, 1803. 20. Gr.Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977. 21. N.Giurgiu, Drept penal general: doctrină, legislaţie, jurisprudenţă, Ed. CDRMO, Iaşi, 2005. 22. V.Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 23. Gh.Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007. 24. Gh.Ivan, Drept penal. Patrea generală, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008. 25. C.Lambois, Droit pénal géneral, Hachete, Paris, 1994. 26. C.Mitrache, Cr.Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003 şi 2007. 27. Gh.Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 28. I.Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994. 29. I.Pascu, V.Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004. 30. V.Papadopol, D.Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1922. 31. Const.G.Rătescu, I.Ionescu-Dolj, I.Gr.Perieţeanu, V. Dongoroz, H.Asnavorian, T.Pop, M.I.Papadopolu, N.Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, Partea generală, vol. I, Ed. Librăriei Socec & Co., Bucureşti, 1937. 32. G.Stefani, C.Levasseur, B.Bouloc, Droit penal general, 16e édition, Édition DALLOZ, Paris, 1997. 33. F.Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003. 34. T.Vasiliu, G.Antoniu, Şt.Daneş, Gh.Dărîngă, D.Lucinescu, V. Papadopol, D.Pavel, D.Popescu, V.Rămureanu, Codul penal, comentat şi adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 35. A.Vlăsceanu, Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006. 36. M.Zolyneak, M.I.Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1999. 37. M.Zolyneak, M.I.Michinici, Drept penal, vol. I, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993.

120

Bibliografie generală ____________________________________________________________ II. Studii şi articole în literatura de specialitate 1. G.Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), în ,,Revista de drept penal” nr.2/2006. 2. G.Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr.2/1980. 3. G.Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, în ,,Revista de drept penal” nr.3/2000. 4. G.Antoniu, Consideraţii asupra unor soluţii din practica judiciară, în revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr.1/1972. 5. G.Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în ,,Revista de drept penal” nr.3/1999. 6. G.Antoniu, Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, în ,,Revista de drept penal” nr.4/1999. 7. G.Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în ,,Revista de drept penal” nr.1/2004. 8. V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal, în revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr.1/1969. 9. A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii de omor, în ,,Revista de drept penal” nr.2/1994. 10. I.Fodor, Infracţiunea continuată, formă a unităţii infracţionale, în revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr.3/1964. 11. M.S.Godea, Infracţiunea continuată, în ,,Revista de drept penal” nr.4/2003. 12. Gh.Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, în ,,Revista de drept penal” nr.1/2001. 13. Gh.Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de complicitate, în ,,Dreptul” nr.12/1999. 14. Gh.Ivan, Complicitatea la infracţiunile continuate, în ,,Dreptul” nr.8/1995. 15. Gh.Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, în ,,Revista de drept penal” nr.2/2005. 16. L.Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, în ,,Revista de drept penal” nr.2/2004. 17. Gh.Mateuţ, Sancţionarea recidivei mari postexecutorii, în ,,Dreptul” nr.9/1994. 18. Gh. Mateuţ, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea recidivei mici, în ,,Dreptul” nr.8/1994. 19. M.I.Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, în ,,Revista de drept penal” nr.1/1996. 20. C.Niculeanu, Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Craiova în materie penală pe trimestrul I, 2001, în ,,Dreptul” nr.9/2001.

121

Bibliografie generală ____________________________________________________________ 21. V.Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea continuată şi formele de participaţie, în revista ,,Justiţia Nouă” nr.5/1964. 22. G.Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, în ,,Revista de drept penal” nr.4/2000. 23. I.Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în ,,Revista de drept penal” nr.1/2003. 24. V.Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea legii penale în timp, în ,,Revista de drept penal” nr.1/1997. 25. S.A.Rednic, Sinteză teoretică şi practică asupra elementului material al infracţiunii continuate, în ,,Dreptul” nr.4/2002. 26. E.Tonislav, Recidiva internaţională în materie de droguri, în ,,Dreptul” nr.4/2004. 27. O.S.Trăineală, Contopirea de pedeapsă, deducerea arestului efectuat pentru o faptă nesancţionată, în ,,Dreptul” nr.3/2004. III. Jurisprudenţă 1. G.Antoniu, C.Bulai (coord.), Practica judiciară penală, vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988. 2. Culegeri de decizii ale fostului Tribunal Suprem. 3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005. 4. Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1990, cu note V.Papadopol, Casa de editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1992. 5. G.Ionescu, I.Ionescu, Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală, 1990-2000, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2002. 6. V.Papadopol, M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. 7. V.Papadopol, M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1967-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. 8. V.Papadopol, St.Daneş, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977. IV. Reviste 1. Revista română de drept. 2. Dreptul. 3. Studii şi Cercetări Juridice. 4. Justiţia Nouă.

122

Bibliografie generală 5. Revista de drept penal. V. Site-uri inernet http://www.scj.ro http://www.mpublic.ro VI. Baze de date Baza de date Buletinul Jurisprudenţei Baza de date Indaco

Baza de date Legis Studio ____________________________________________________________

Drept Penal PGen1 2008 2009

Documents

Transcript of Drept Penal PGen1 2008 2009