Drept International Public 1

1

CURS DE DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Lect.univ.dr. Popescu Mircea

Universitatea Ecologică din Bucureşti, Facultatea de Drept şi Ştiinţe

Administrative

2

Introducere

Cursul universitar, intitulat Drept internaţional public, se adresează studenţilor

Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative, Specializarea Drept, anul II, formele de

învăţământ: frecvenţă redusă şi învăţământ la distanţă.

Dreptul internaţional public stă la baza relaţiilor internaţionale ale tuturor

statelor si celorlalte subiecte de drept internaţional public. Acesta este o ramură

autonomă a dreptului. Unul dintre scopurile fundamentale ale dreptului internaţional

public este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea cooperării

politice, economice şi protecţiei drepturilor omului.

Prin studierea acestei discipline, studenţii vor cunoaşte funcţionarea structurilor

internaţionale, iar prin cunoştinţele dobândite îşi vor lărgi orizontul ştiinţific asupra

unor chestiuni legate de impactul respectării de către actorii dreptului internaţional.

Totodată, prin parcurgerea materiei studenţii vor înţelege fenomenele internaţionale,

societatea internaţionala din perspectivă juridică, îşi vor forma un limbaj juridic

format din termenii specifici acestei ramuri de drept public, dar şi să gandească în

baza normelor şi principiilor dreptului internaţional public.

Printre competenţele specifice ale studenţilor după parcurgerea cursului de

Drept internaţional public putem aminti familiarizarea cu munca în echipa şi

distribuirea de sarcini aferente fiecărei unităţi de învăţare, dezvoltarea personală şi

profesională. Totodată, studenţii vor cunoaşte, înţelege şi utiliza limbajul specific

dreptului internaţional, dar şi interpretarea a regulilor cutumiare şi a unor dispoziţii

din cuprinsul unor tratate internaţionale privind dreptul mării, menţinerea păcii

internaţionale, dreptul diplomatic şi consular etc.

Pe tot parcursul întregului an, studenţii vor înţelege relaţia dintre dreptul

internaţional şi dreptul intern al statelor, dar şi rolul justiţiei internaţionale în

raporturile dintre state şi celelalte subiecte de drept internaţional. Unul dintre

3

obiectivele cursului este şi stimularea interesului studenţilor pentru cercetarea

ştiinţifică.

În ceea ce priveşte structura cursului, acesta cuprinde 28 de teme prin care

studentul descoperă specificitatea acestui drept al păcii, cum ar fi trăsăturile

caracteristice ale dreptului internaţional, izvoarele şi subiectele dreptului

internaţional, dreptul diplomatic şi consular, dreptul mării, regimul juridic al spaţiului

extraatmosferic, tratatele internaţionale, rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor

internaţionale, răspunderea de drept internaţional.

Pentru o aprofundare temeinică a noţiunilor, tematica acestui curs este însoţită

atât de noţiunile teoretice necesare formări unei viziuni complete asupra sistemului de

drept internaţional, cât şi de exemplificări, scheme, exerciţii, întrebări prin care

studentul să înţeleagă aplicabilitatea normelor de drept internaţional şi teste grilă

pentru a verifica înţegerea noţiunilor prezentate în unitatea de învăţare. Aceste

exerciţii au rolul de a sedimenta cunoştinţele, dar şi să ajute studentul să înţeleagă

termenii de drept internaţional public.

Studiul acestei discipline se încheie cu un examen scris şi se bazează pe teste

grilă, pe întrebări care presupun un răspuns amplu pe o anumită temă. Totodată,

studentul va susţine si un referat care va consta într-o analiză a unei instituţii de drept

internaţional public. Lucrările de control şi referatele, desfăşurate conform

planificării aferente calendarului disciplinei, reprezintă 40% din nota finală obţinută

de student.

Tema nr. 1: Sistemul principiilor dreptului internaţional

Tema nr. 2: Mecanisme internaţionale pentru asigurarea protecţiei drepturilor

omului

Tema nr. 3: Efectele, modificarea şi încetarea tratatelor

Tema nr. 4: Condiţiile mecesare pentru existenţa unui fapt ilicit.

4

MODULUL I

Dreptul international public- notiune, obiect, trăsături

1. Noţiunea de drept internaţional

2. Particularităţile dreptului internaţional în raport cu cel intern

Cuvinte cheie: drept internaţional, societate internaţională, acord de voinţă,

teoria dualistă, teoria monistă, acord de voinţă

1. Noţiunea de drept internaţional.

Societatea internațională contemporană este rezultatul unui proces de integrare

progresivă și de lărgire a cadrelor politice, factori care îi conferă o unitate dinamică.

Dreptul poate exista doar într-o societate și nu poate exista nici o societate fără un

sistem de drept care să reglementeze relațiile dintre membrii săi.

Dreptul internaţional public stabileşte cadrul juridic convenit de membrii

comunităţilor internaţionale. Până la cel de-al doilea război mondial, obiectul

dreptului internaţional public îl constituiau relaţiile dintre state. Apoi, acesta s-a

extins şi la organizaţiile internationale, precum si la popoarele care lupta pentru

autodeterminare. Societatea internaţională poate fi definită drept ansamblul statelor şi

altor entităţi angajate în raporturi internaţionale, reglementate de normele dreptului

internaţional public.

În prezent, societatea internaţională este alcătuită din:

• state, ca singurele entităţi purtătoare de suveranitate în temeiul căruia îşi

pot asuma, în mod nemijlocit, drepturi şi obligaţii în plan internaţional;

• organizaţii internaţionale interguvernamentale a căror capacitate de a-şi

asuma drepturi şi obligaţii rezultă din voinţa statelor;

5

• mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare cărora, în virtutea

principiului autodeterminării, li se recunoaşte capacitatea de a-şi asuma anumite

drepturi şi obligaţii internaţional;

• Vaticanul, care deşi nu întruneşte în totalitate elementele deplinei

statalităţi, îşi poate asuma în mod limitat, anumite drepturi şi obligaţii internaţionale.

Dreptul internaţional public cuprinde un ansamblu de norme juridice care

reglementează relaţiile ce se stabilesc în cadrul societatăţii internaţionale, în principal

între state, dar şi între celelalte subiecte de drept internaţional.

Dreptul internaţional public este totalitatea normelor juridice create de state şi

de celelaltesubiecte de drept internaţional, pe baza acordului liber exprimat de acestea

prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele,

norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie,

iar în caz de necesitate prin măsuri deconstrîngere aplicate de către state în mod

individual sau colectiv.

Dreptul internaţional are un obiect de reglementare diferit de cel al dreptului

naţional. Astfel, dacă dreptul naţional reglementează raporturile juridice apărute între

subiecţii dreptului intern, dreptul internaţional public reglementează raporturile

juridice ce apar în procesul cooperării dintre subiecţi dreptului internaţional în

vederea realizării unor scopuri comune, cum ar fi pacea şi securitatea internaţională.

Obiectul dreptului internaţional public îl constituie: relaţiile dintre state, avand

la baza notiunea de suveranitate; raporturile dintre state şi organizaţiile

interguvernamentale internationale; raporturile dintre organizaţiile

interguvernamentale internaţionale; raporturile dintre mişcările de eliberare naţională

şi state sau organizaţii interguvernamentale internaţionale.

Trebuie să se facă distincţie între obiectul de reglementare al dreptului

internaţional şi celelalte ramuri de drept. Astfel, dreptul internaţional privat reprezintă

ansamblul de norme juridice interne, specifice fiecărui stat, care reglementează

raporturile dintre persoanele fizice sau juridice în care apare un element de

6

extraneitate. Când avem un raport dintre un stat şi o persoană fizică nu există o relaţie

guvernată de dreptul internaţional public.

Raportul dintre un stat şi o organizatie internaţională interguvernamentală este

guvernat de dreptul international public.

Dreptul internaţional primează asupra dreptului intern. În dreptul internaţional

normele juridice sunt create pe baza acordului de voinţă al statelor. Nu există organe

legislative. În dreptul intern, legea este elaborată de organe legislative competente.

Diferenţa între dreptul public şi dreptul privat este dată de caracterul normelor

şi de categoriile de subiecte care pot fi parte la raportul juridic.În cazul dreptului

public există doar norme juridice cu caracter imperativ.Astfel, de la aceste norme nu

se poate deroga. În raportul de drept public, statul este un subiect obligatoriu al

raportului juridic.

2. Particularităţile dreptului internaţional în raport cu cel intern.

• Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice

care guvernează raporturile ce se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale. Acesta

poate fi definit ca o totalitate de norme juridice care reglementează relaţiile dintre

state. Din această definiţie rezultă că subiecţii dreptului internaţional sunt statele, iar

obiectul de reglementare îl constituie relaţiile internaţionale ;

• Dreptul internaţional este un sistem de norme juridice creat şi dezvoltat

în baza acordului de voinţă a statelor, chemat să reglementeze relaţiile internaţionale

cu scopul de a asigura coexistenţa paşnică a statelor şi autodeterminarea popoarelor;

• Dreptul internaţional public reglementează relaţiile ce se stabilesc între

state, acestea fiind principalele subiecte ale dreptului internaţional public;

• Dreptul internaţional public este născut pe bază de consensualism, este

bazat pe normele convenţionale şi cutumiare elaborate de către state, pe baza

acordului lor de voinţă;

7

• O trăsătură a dreptului internaţional public constă în sistemul de aplicare

a normelor dreptului international care nu sunt aduse la indeplinire de o autoritate

international superioara, ci de catre state care actioneaza de bunavoie, iar in caz de

nerespectare prin masuri luate individual sau colectiv;

• Statele sunt creatoare atît ale normelor de drept internaţional, cît şi ale

normelor de drept intern, şi tot statele sunt cele care veghează la aplicarea lor atît în

ordinea internaţională, cît şi înordinea internă. Astfel, normele dreptului internaţional

dobîndesc astfel valoare juridică egală cu aceea a normelor de drept intern al statelor.

Normele dreptului internaţional public nu pot fi create de un singur stat;

• În dreptul internaţional public nu avem un organ legislativ, iar normele

dreptului internaţional emană din acordul de voinţă al statelor. În dreptul intern,

normele sunt create de catre organel legislative. Procesul de elaborare a normelor sale

este marcat de participarea preponderentă a statelor, care sunt în același timp și

beneficiarii normelor adoptate. Dreptul internațional public apare astfel ca un drept

de coordonare, spre deosebire de dreptul intern al statelor, numit și drept de

subordonare. Normele dreptului intern sunt create e autoritatea legislative si sunt

obligatorii pe intreg teritoriul statului pentru persoanele fizice sau juridice;

• În dreptul internaţional public nu avem un organ executiv. Aplicarea

dispoziţiilor unui tratat internaţional este urmărită de anumite organizaţii

internaţionale prevăzute în respectivul tratat;

• În dreptul internaţional public lipseşte latura sancţionatorie. Insa, se pot

adopta masuri de constrîngere, acestea fiind realizate de către subiectele dreptului

internaţional, respectiv de către state în mod individual sau colectiv, de către

organizaţiile internaţionale, în baza acordului dintre state, precum şi de către

mişcările de eliberare naţională;

• În societatea internaţională, statele se afla pe pozitie de egalitate juridica.

Statele în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor

8

consimţământ, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează

norme juridice care duc la formarea dreptului internaţional;

• Dreptul internațional public este recunoscut de statele membre ale

O.N.U. Preambulul Cartei O.N.U. arată că popoarele Națiunilor Unite au hotărât să

creeze condițiile necesare menținerii justiției și respectării obligațiilor decurgând din

tratate și alte izvoare ale dreptului internațional.

Bibliografie:

1) R.Miga-Beșteliu, Drept internațional public, vol.I, ed.2, Ed. C.H.Beck,

București, 2010.

2) A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.

C.H.Beck, Bucureşti, 2009

3) D.Popescu, A.Nastase, F.Coman, Drept internațional public, ed. revăzută și

adăugită, Casa de editură și presă Șansa, București, 1994.

4) Gh.Moca, M.Duțu, Drept internațional public, vol.I, Ed.Universul Juridic,

București, 2008.

Teste de evaluare a cunoştintelor

1) Definiti notiunea de drept international public.

2) Care este diferenta intre dreptul international si dreptul intern?

3) Identificati diferentele intre dreptul public si dreptul privat.

4) Identificati si comentati elementele esentiale ale definitiei dreptului

international public.

9

5) Cum se formează dreptul internaţional?

6) Enumerati particularităţile dreptului internaţional public.

7) Care este obiectul dreptului international public?

8) Dreptul internaţional public este o ramură a :

a) dreptului internaţional privat;

b) autonomă;

c) face parte din dreptul intern al statelor.

9) Dreptul internaţional se formeaza pe baza………………………

10) Normele dreptului internaţional sunt create……………………

11) Normele de drept intern sunt create………………………şi sunt

obligatorii…………

12) Dreptul internaţional public poate fi definit ca………………

10

MODULUL II

Ordinea juridică internaţională. Apariţia dreptului internaţional.

1. Normele de drept internaţional

2. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

3. Scurt istoric

1. Normele de drept internaţional

Norma de drept internaţional poate fi definită drept o regulă de conduită

generală, creată desubiecţii dreptului internaţional, ce reglementează relaţiile dintre

aceştia şi este recunoscută cafiind obligatorie.

Normelor dreptului internaţional cuprind drepturi şi obligaţii ale statele şi altor

subiecte de drept internaţional, care trebuie sa respecte obligaţiile stabilite de normele

dreptului internaţional. Relaţiile internaţionale reglementate de normele de drept

internaţional public devin raporturi juridice de drept internaţional.

• Norma juridică internaţională este creată exclusiv prin acordul de voinţă

a statelor.

Criterii de clasificare:

1. în dependenţă de aria de reglementare raporturile de drept internaţional

public pot fi deosebite:

• norme universale, care reglementează raporturile dintre toţi subiecţii de

drept internaţional.Aceste norme, fiind reguli de conduită obligatorii adresate unui

cerc nedeterminat de subiecţi dedrept internaţional, formează dreptul internaţional

comun.

• norme regionale, ce acţionează doar faţă de un număr limitat de

participanţi fiind reglementate raporturile juridice dintre subiecţii aparţinînd unei

anumiteregiuni geografice, fie raporturile juridice apărute între subiecţii dreptului

11

internaţional localizaţiîn diferite părţi ale lumii, însă cu referire la un obiect comun de

reglementare.

• norme locale sunt acele norme care reglementează raporturile juridice

dintre doi sau câţiva subiecţi de drept internaţional.

2. în functie de rolul normelor în sistemul de drept:

• norme materiale, conţin drepturile şi obligaţiile subiecţilor dreptului

internaţional

• norme procesuale, fiind considerate normele care reglementează procesul

de creare şi realizare a dreptului.

3. în funcţie de metoda de reglementare juridică:

• norme dispozitive, sunt acele norme, de la care statele pot face abatere

de comun acord, dacă aceasta nu prejudiciază interesele legitime ale altor state.

• norme imperative, care prescriu un model concret de conduită juridică,

de la care nu estepermisă nicio abatere. Orice abatere de la norma jus cogens

provoacă nulitatea acţiunilor subiecţilor de drept internaţional.

4. în functie de forma de exprimare a normelor de drept internaţional:

• norme convenţionale, create prin acordul expres exprimat al subiecţilor

de drept internaţional;

• norme cutumiare sunt acele reguli de conduită nescrise, reflectand

practici indelungate, uniforme si repetate, recunoscute de către subiecţii de

dreptinternaţional ca fiind obligatorii.

Între dreptul internaţional şi morala internaţională există raporturi similare cu

cele dintre drept şi morală în general. Normele de drept internaţional stabilesc

drepturi şi obligaţii suscepti-bile a fi aplicate prin măsuri obligatorii. Regulile moralei

12

internaţionale prescriu un anumit com-portament fără a da naştere la drepturi si

obligaţii juridice.

2. Raportul dintre dreptul intern si internaţional

Dreptul internaţional public şi dreptul intern al statelor sunt două sisteme de

norme şi două tipuri de drept distincte, cu obiect de reglementare, izvoare şi metode

diferite. Deşi diferite, cele două sisteme se întrepătrund prin intermediul statelor, care

sunt creatoare atât ale normelor de drept internaţional, cât şi ale normelor de drept

intern şi care veghează la aplicarea lor atât în ordinea internă a statelor cât şi în

ordinea internaţională.

In doctrina dreptului internaţional au apărut, mai multe curente de gândire,

respectiv dualismul şi monismul.

• Teoriile dualiste susţin că dreptul internaţional şi dreptul intern sunt

două sisteme distincte, rupte între ele , cu o existenţă paralelă, cu domenii diferite de

aplicare, având izvoare distincte şi destinatari deosebiţi, care nu se influenţează

reciproc.

• Teoriile moniste susţin existenţa unei singure ordini juridice, formată

din dreptul intern şi dreptul internaţional, dreptul având astfel o structură unitară,

compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea se adresează indivizilor,

statelor sau altor entităţi asimilate acestora, aflate într-o strictă ierarhie.

Teoriile moniste au avut doua orientari:

• Teoria monista cu primatul dreptului intern. Această teorie susţine

faptul că :

- Dreptul internaţional derivă din dreptul intern al statelor;

- Dreptul internaţional public este doar o prelungire a dreptului intern al

statelor;

13

- Dreptul internaţional public ar fi un „drept public extern” al fiecărui stat.

• Teoria monista cu primatul dreptului internaţional public. Această

terorie susţine că:

- Dreptul intern derivă din dreptul internaţional public;

- Prin această teorie se încearcă unificarea celor două drepturi într-un

singur sistem juridic, suprimându-se deosebirile dintre ele.

În dreptul intern al statelor există o serie de reglementări specifice care privesc

relaţiile statelor respective cu alte state sau organizatii internaţionale producând

efecte în ordinea internaţională

Asemenea reglementări, adesea cu caracter constituţional, privesc stabilirea

competenţei organelor statului cu atribuţii în domeniul politicii externe, probleme

privind cetăţenia, statutul juridic al străinilor, procedurile de încheiere şi ratificare sau

aderare la tratate.

Exercitiu

Pornind de la dispozitiile Constitutiei Romaniei analizati raportul dintre dreptul

international si dreptul intern.

ARTICOLUL 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă

obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde

dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea

Constituţiei.

14

ARTICOLUL 4 - Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritatea

cetăţenilor săi.

(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără

deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de

opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

ARTICOLUL 6 – Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,

culturale, lingvistice şi religioase.

(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi

exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie

conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni

români.

ARTICOLUL 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,

cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate

reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne

conţin dispoziţii mai favorabile

15

3. Scurt istoric

• Hugo Grotius (1583-1645) este considerat parintele dreptului

international, lucrarea sa fundamental Despre dreptul razboiului si pacii (1625) si

Marea libera (1609);

• Primele reguli si institutii ale dreptului international public isi au

originea in dreptul cutumiar;

• Pacea de la Westphalia (1648), care a pus capat razboiului de 30de ani,

instituind pacea in baza unor tratate incheiate intre statele suverane, ceea ce a facut ca

pacea Westphalia sa fie considerata punctual de plecare al dreptului international

modern, fiind fundamentat pe principiul suveranitatii;

• Tratatul sublim a fost incheiat in 1292 i.e.n.intre Ramses al II-lea

faraonul Egiptului si Hattusil al III-lea regale hititilor, considerat a fi cel mai vechi

tratat.Acesta este denumit tratatul de prietenie si alianta;

• In India Antica era cunoscuta institutia arbitrului in reglementarea si

solutionarea anumitor tipuri de diferende.

Sa ne reamintim!

Elementele caracteristice ale dreptului international public

• este un ansamblu de reguli juridice;

• este o creaţie a subiectelor sale: a statelor, ca subiecte primare, si a

organizaţiilor interguvernamentale internationale;

• normele juridice internaţionale sunt destinate sa reglementeze relaţiile

mutuale dintre subiectele dreptului international public;

• normele juridice internaţionale sunt create pe baza acordului de voinţă al

subiectelor dreptului international public;

• normele juridice internaţionale sunt stabilite fie pe cale convenţională

(prin tratate), fie pe calea cutumiară;

16

• dreptul internaţional este respectat de subiectele sale pe baza

principiului bunei-credinţe.

Norma de drept internaţional public:

- ia naştere prin acordul de voinţă dintre state, exprimat în tratate şi cutume,

pentru a statua relaţiile dintre acestea;

- este susceptibilă, în caz de nevoie, să fie adusă la îndeplinire prin

constrângerea colectivă sau individuală exercitată de state.

Clasificare norme:

1. În funcţie de izvorul care le consacră:

- norme cutumiare

- norme convenţionale

2. În funcţie de valorile pe care le protejează:

- norme principii

- norme concrete

3. În funcţie de obligativitatea lor:

- norme imperative ( jus cogens), care pot fi onerative sau prohibitive

- norme supletive

4. În funcţie de întinderea în spaţiu şi după numărul subiecţilor cărora li se

adresează:

- norme bilaterale

- norme regionale

- norme universale

Bibliografie

1) R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, Volumul I, Ediţia 2, Editura

C.H. Beck, Bucureşti, 2010

17

2) D. Mazilu, Drept internaţional public, Volumul I, Ediţia a V-a, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2010

3) Gh. Moca, M. Duţu, Drept internaţional public, Volumul I, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2008


1) Cine sunt destinatarii normelor de drept internaţional public?

2) Cine creaza normele de drept internaţional public?

3) Cum sunt aduse la îndeplinire normele de drept international public?

4) Hugo Grotius este considerat…...., lucrarea sa fundamentala

este………………

5) Normele imperative nu permit:

a)incalcarea;

b) modificarea;

c)ignorarea.

6) Normele imperative protejează:

a) valori fundamentale ale statelor;

b) orice raport juridic;

c) orice normă de drept internaţional.

7) Pacea de la Westphalia (1648), care a pus capat………., instituind pacea in

baza unor tratate incheiate intre statele suverane, ceea ce a facut ca pacea Westphalia

sa fie considerate…………………

18

MODULUL III

Izvoarele dreptului internaţional

1. Noţiunea de izvor de drept internaţional

2. Tratatul internaţional

3. Cutuma internaţională

4.Codificarea dreptului internaţional

5. Principiile generale de drept

6. Izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional

1. Noţiunea de izvor de drept internaţional

Izvoarele formale ale dreptului internațional sunt forme de exprimare a

normelor acestui drept. Stabilirea tipologiei izvoarelor dreptului internațional în art.

38 din Statutul C.I.J. are la bază voința statelor membre .

Caracteristica esențială în ceea ce privește izvoarele dreptului internațional este

aceea potrivit căreia oricare ar fi acel izvor acesta presupune întotdeauna acordul de

voință a statelor și eventual a altor subiecte ale acestui drept . Astfel, nu există izvor

de drept internațional care să nu fi fost recunoscut sau acceptat de state și după caz și

de celelalte subiecte.

O importanță teoretică și de utilitate practică evidentă privind izvoarele

dreptului internațional se desprinde din art. 38 din Statutul C.I.J. , care este formulat

astfel:

„1. Curtea, a cărei funcție este să rezolve în conformitate cu dreptul

internațional diferendele ce-i sunt supuse, va aplica:

a) convențiile internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli

exprese recunoscute de statele în litigiu;

19

b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca

reprezentând dreptul;

c) principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;

d) sub rezerva art. 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați

specialiști ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea regulilor de

drept.

2. Această dispoziție nu va aduce atingere dreptului Curții de a rezolva o cauză

ex aequo et bono dacă părțile sunt de acord cu aceasta.”

Practica relațiilor internaționale, cât și știința dreptului au consacrat ca izvoare

principale ale dreptului internațional public tratatul, cutuma și principiile generale de

drept, iar jurisprudența, doctrina și în anumite limite echitatea constituie izvoare

auxiliare ale dreptului internațional public. În opinia unor autori chiar și principiile

generale de drept ar avea un caracter complementar .

Izvoarele dreptului internaţional se împart în două categorii: a) izvoare

principale, în care se includ tratatul, cutuma şi principiile generale de drept, şi b)

izvoare (mijloace) auxiliare pentru determinarea regulilor de drept hotărârile

judecătoreşti şi doctrina.

2. Tratatul internaţional

Tratatul international reprezintă forma expresă de manifestare a acordului de

voinţă dintre state prin care se creează norme noi de drept internaţional public, se

modifică sau se abrogă norme existente, care se încheie între membrii comunitaţii

internaţionale şi care este destinat să producă efecte de drept internaţional public .

Iniţial, cutuma a reprezentat mijlocul principal de exprimare a normelor sale

juridice, dar după cel de-al doilea razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare

numar de tratate internaţionale care au marcat sfârşitul războiului, tratatul devine

mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul

20

acestei categorii de izvoare (tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei

de noi state şi organizaţii interguvernamentale pe scena vieţii internaţionale,

raporturile între acestea concretizându-se în tratate.

Totodată, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, cu caracter universal, care

reglementează din punct de vedere juridic, domenii de interes general ale comunităţii

internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii internaţionale (Carta O.N.U), al

drepturilor fundamentale ale omului (Pactele O.N.U. din 1996), al dezvoltării

economice şi comerţului internaţional (Statutele F.M.I. si B.I.R.D).

Dintre tratatele internationale multilaterale, Carta O.N.U. ,actul constitutiv al

Organizatiei, a fost considerat un act cu valoare deosebită, care se manifestă sub mai

multe aspecte:

• în cazul unui conflict între dispozitiile Cartei O.N.U. şi cele ale unui alt

tratat internaţional, vor prevala primele;

• Carta O.N.U este în măsură să creeze drepturi şi obligaţii nu numai

pentru statele-părţi al aceasta, ci şi pentru state terţe.

În doctrină, s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat internaţional poate

fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie să se faca distincţie între tratatele

licite şi cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor dreptului

internaţional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă normele de drept

internaţional imperative (norme de jus cogens), sau este nul, ca urmare a existenţei

unor vicii de consimţământ al părţilor (problema viciilor de consimţământ va fi

analizată pe larg în capitolul privind dreptul tratatelor).

• Numai tratatele licite şi aflate în vigoare pot să constituie izvoare de

drept internaţional public.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se

caracterizeaza prin următoarele trăsături:

21

• concretizează cu precizie acordul de voinţă al statelor, stabilind

drepturile şi obligaţiile juridice ale acestora;

• permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor ce

intervin în cadrul comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de

amendamente sau a revizuirii textului lor.

Tratatele constituie cel mai important izvor de drept internaţional şi ele

necesită acordul expres a părţilor contractante. Sediul legal al materiei este art.38 din

Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare

şi se oferă o ierarhizare a acestora.

3. Cutuma internaţională

Cutuma internaţională este cel mai vechi izvor de drept, aşa cum este

considerată şi pentru alte ramuri ale dreptului. Prin cutumă înţelegem o regulă

nescrisă, dar cu caracter obligatoriu. Unul dintre elemente definitorii ale cutumei este

caracterul ei de practică generală. Practica generală trebuie să aibă o durată relativ

îndelungată şi o repetabilitate. Această regulă trebuie să fie considerată, de subiectele

cărora li se adresează, ca exprimând o cerinţă de conduită cu forţă juridică

obligatorie.

Normele din tratatele internaţionale pot fi acceptate şi de alte state în afara

celor care sunt părţi la tratate. Pentru acestea ele au caracter de normă cutumiară,

devenind obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Anumite tratate creează

norme noi prin reglementările lor, altele codifică cutumele existente.

Pentru a fi considerate ca izvor al unei norme de drept internaţional, cutumele

trebuie să constituie o practică generală, relativ îndelungată şi uniformă, considerată

de state ca exprimând o regulă de conduită cu forţă juridică obligatorie.

22

Elementele constitutive ale cutumei trebuie intrunite cumulativ.

a. Elementul material privind formarea unei cutume se referă la numărul de

state necesar, care trebuie să participe pentru a putea vorbi despre o cutumă.

Participarea trebuie să fie largă şi reprezentativă pentru a putea vorbi de formarea

unei cutume, nefiind necesară participarea tuturor statelor care formează Comunitatea

internaţională. Pot să apară şi cutume regionale sau locale destinate a fi aplicate pe o

arie geografică restrânsă, limitată. Pentru ca o practică să poată fi invocată ca o

cutumă ea trebuie să fie îndelungată şi uniformă.

b. Elementul psihologic (subiectiv). Nu este suficient să avem numai o simplă

repetare generală, uniformă şi îndelungată a practicii, dar mai trebuie ca această

conduită să fie motivată de convingerea că ea reprezintă o obligaţie juridică şi se

impune statelor ca atare.

Dovada cutumei. Sarcina probei revine statului care invocă cutuma fie pentru

a se apăra, fie pentru a revendica un drept. În acest sens pot fi luate în considerare

oricare dintre actele organelor interne ale statului, abilitate şi autorizate să

îndeplinească atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale (note diplomatice,

declaraţii de politică externă sau corespondenţă diplomatică).

O altă dovadă o poate constitui opinia exprimată de delegaţiile statelor în

cadrul unor conferinţe sau cu prilejul deliberărilor în cadrul organizaţiilor

internaţionale.

Dovezi de existenţă a unei cutume internaţionale pot fi şi actele normative

interne precum şi hotărâri ale unor organe jurisdicţionale naţionale care au incidenţă

în raporturile internaţionale. Totodata, se au in vedere normele existente în anumite

tratate internaţionale care pot fi invocate ca şi cutume de state terţe sau între state

părţi la tratat.

Se apreciază că, dacă un stat a formulat obiecțiuni în procesul de formare a

cutumei, aceasta nu îi poate fi opozabilă . Atunci când constată că o regulă juridică pe

23

care nu poate să o accepte este pe cale să îmbrace forma unei cutume, un stat are

întotdeauna deschisă posibilitatea de a se declară împotriva acesteia.

Exerciţiu

Realizaţi un eseu prin care să vă exprimaţi opinia în legătură statutul egal

dintre un tratat şi o normă cutumiară.

4. Codificarea dreptului internaţional

Operaţiunea de codificare reprezintă sistematizarea normelor dreptului

internaţional şi precizarea conţinutului lor începând, în primul rând, cu normele

cutumiare.

Codificarea neoficială este rezultatul cercetărilor făcute de oamenii de ştiinţă

sau rezultatul unor lucrări desfăşurate în cadrul unor organisme interne sau

internaţionale cu caracter ştiinţific (Asociaţia de Drept Internaţional, Institutul de

Drept Internaţional).

Codificarea neoficială nu este obligatorie pentru state dar interpretările

neoficiale au fost luate în considerare cu prilejul codificărilor oficiale sau în practica

statelor ori pentru formarea jurisprudenţei.

Codificarea oficială este realizată de către state şi are un caracter obligatoriu

pentru cei care devin parte la convenţiile elaborate. Congresul de la Viena 1815 este

considerat a fi prima conferinţă internaţională care a iniţiat o codificare oficială a

unor norme de drept internaţional referitoare la fluviile internaţionale precum şi în

legătură cu normele de drept diplomatic şi consular.

24

5. Principiile generale de drept

Noţiunea de principiu general de drept include atît reguli procesuale, cât şi

reguli materiale introduse în dreptul internaţional din dreptul intern al statelor.

Printre principiile generale de drept pot fi menţionate: buna-credinţă în

îndeplinirea obligaţiilor asumate, legea specială derogă de la legea generală,

autoritatea lucrului judecat, principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, nimeni

nu poate fi judecător şi parte în acel aşi proces.

6. Izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional

Doctrina. Prin doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai

diferitelor naţiuni trebuie să avem în vedere lucrările ştiinţifice ale oamenilor de

ştiinţă,cât şi lucrările unor forumuri ştiinţifice (Comisia de Drept Internaţional).

Hotărârile judecătoreşti. Acestea cuprind deciziile pronunţate de judecătorul

sau arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor diferende supuse lor. Prin

hotărârile judecătoreşti dreptul internaţional public se aplică şi nu se creează, astfel

rezultă că jurisprudenţa nu constituie un izvor al dreptul internaţional public, ci doar

un mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de interpretare

a normelor juridice.

Având în vedere dezvoltarea şi apariţia unui număr din ce în ce mai mare a

organizaţiilor internaţionale, izvoarele dreptului cuprind şi unele acte unilaterale ale

statelor sunt de natură a produce anumite efecte juridice în sfera relaţiilor

internaţionale. Acestea nu sunt menţionate în dispoziţiile art. 38 din Statutul CIJ.

Prin act unilateral înţegem acel act care emană de la un singur subiect de drept

internaţional,este susceptibil să producă efecte juridice în raporturile internaţionale,

fie angajând subiectul de la care emană, fie creând drepturi sau obligaţii pentru alte

subiecte de drept internaţional.

25

Exemple de acte unilaterale ale statelor sunt:declaraţii (acte individuale ale

unor state prin care ele fac cunoscută altor state poziţia lor asupra unei anumite

situaţii sau intenţii de a acţiona în viitor; ele pot implica un anumit angajament din

partea statelor), recunoaşterea ( acceptarea unui fapt, unei situaţii noi, unei reguli de

drept sau a unei noi entităţi în relaţiileinternaţionale), protestul (exprimă refuzul de a

recunoaşte ca legitimă opretenţie, o conduită sau o situaţie dată), renunţarea (are ca

obiect abandonarea, de bună voie, a unor drepturi).

Actele unilaterale ale organizaţilor internaţionalr au caracter de recomandare.

Trebuie făcută o deosebire între actele care se referă la structura şi funcţionarea

organizaţiei şi actele care se adresează statelor membre.

• Rezoluţiile organizaţiilor internaţionale sunt considerate soft law,

adică dispoziţii fără o valoare juridică obligatorie.

Să ne reamintim...

Izvoarele dreptului internaţional public se regăsesc menţionate în Statutul

Curtii Internationale de Justitie care, prin art. 38 prevede ca in litigiile deduse

solutionarii in fata ei se vor avea in vedere:

1. conventiile internationale generale sau particulare care stabilesc reguli

recunoscute de statele aflate in litigiu;

2. cutuma internationala – ca dovada a practicii generale a statelor,

acceptata de acestea ca drept;

3. principiile generale de drept – recunoscute de natiuni;

4. hotararile judecatoresti si doctrina celor mai recunoscuti specialisti, in

anumite situatii, acestea insa ca mijloace auxiliare de determinare a normelor de

drept.

26

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Prin izvoarele formale ale dreptului international se inteleg………………

2) Art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie face parte din…….

3) Art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie contine o

enumerare………

4) Din continutul art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie se

recunoaste distinctia intre….

5) Prin continutul art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie s-a

urmarit……………..

6) Din dispozitiile art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie rezulta o

anumita ierarhie a izvoarelor dreptului international public?

27

7) Ce acte se adauga izvoarelor dreptului international public?

8) Cum caracterizati anumerarea cuprinsa in art.38 din Statutul Curtii

Internationale de Justitie?

9) Trebuie sa existe o legatura intre un act unilateral al statului si un tratat sau o

cutuma?

10) Pentru a stabili elementele unei norme cutumiare se pot lua in considerare:

a) actele organelor cu atributii in planul relatiilor internationale ;

b) acte normative interne care nu au legatura cu problema respective ;

c) opinii exprimate de delegatiile statelor la conferintele internationale

11) Nu sunt izvoare de drept international:

a) tratatele;

b) principiile generale de drept;

c) doctrina.

12) Nu sunt prevazute in art.38 din Statutul Curtii Internationale de Justitie:

a) actele unilateral ale statelor;

b) doctrina;

c) actele unilateral ale organizatiilor internationale.

28

MODUL IV

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional

1. Noţiune

2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în

Declaraţia din 1970

3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în Actul

Final de la Helsinki din 1975

1. Noţiune

Principiile fundamentale constituie nucleul dreptului internaţional, ele

determină conţinutul celorlalte principii, norme şiinstituţii ale întregului sistem al

dreptului internaţional, ale căror trăsături le caracterizează ca principii fundamentale.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de

conduită de maximă generalitate universal valabile şi juridic obligatorii pentru

subiectele dreptului internaţional public care au luat naştere prin acordul de voinţă a

acestora.

Acestea sunt consacrate în CartaO.N.U. , în Declaraţia Adunării Generale a

O.N.U. din 1970 referitoare la „ Principiile dreptului internaţional privind relaţiile

prieteneşti şi cooperarea dintre state,în conformitate cu Carta O.N. U.” şi în Actul

final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europaadoptat la Helsinki în

1975.

2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în

Declaraţia din 1970

Declaraţia 2625/1970 cuprinde şapte principii:

• Egalitatea suverană a statelor;

• Principiul autodeterminării;

29

• Nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;

• Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale;

• Neamestecul în treburile interne ale altor state;

• Îndatorirea statelor de a coopera între ele;

• Îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale.

Ştiaţi că...

Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea suveranităţii

tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor internaţionale.

Caracteristici:

• statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană şi specificul fiecăruia

dintre ele precum şi toate drepturile inerente suveranităţii;

• fiecare stat este în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber sistemul său

politic, social, economic şi cultural;

• fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor state;

• statele au drepturi şi obligaţii egale;

• statele trebuie să respecte dreptul fiecăruia dintre ele la determinarea şi

exercitarea după propria apreciere a relaţiilor sale cu alte state;

• fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate

internaţionale;

• integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt

• inalienabile;

• fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună credinţă

obligaţiile sale internaţionale.

• Principiul autodernimării are în vedere dreptul popoarelor de a dispune

de ele însele.

30

• Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat are în vedere:

• interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec sau

ameninţare îndreptate împotriva altui stat;

• interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de ordin

economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a constrânge un alt stat.

• Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile

internaţionale interzice:

• orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea directă sau

indirectă a forţei împotriva altui stat.

• aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării frontierelor

internaţionale ale altui stat sau în scopul soluţionării diferendelor internaţionale.

• represaliile cu aplicarea forţei armate.

Toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin

mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şisecuritatea internaţională, precum şi justiţia

să nu fie puse înprimejdie. Carta ONU stabileşte în art. 33 mijloacele dereglementare

paşnică: tratativele, ancheta, medierea, concilierea,arbitrajul, pe cale judiciară, prin

recurgere la organisme sauacorduri regionale ori prin alte mijloace paşnice la

alegerea lor.

Conţinutul principiului are două componente: obligaţia generală de soluţionare

paşnică a diferendelor şi dreptul de liberă alegere a mijloacelor de soluţionare.

Unul dintre scopurile organizaţiei este să realizeze cooperarea internaţională în

rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural sau umanitar şi în

promovarea şi respectarea drepturilor omului. Declaraţia din 1970 se referă la

obligaţia statelor de a coopera în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale,

favorizării progresului şi stabilităţii economice internaţionale.

31

Potrivit principiului îndeplinirii cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale

(pacta sunt servanda) fiecare stat are obligaţia generală de a îndeplini cu bună

credinţă: obligaţiile pe care şi le -a asumat în conformitate cuCarta O.N.U.; obligaţiile

care îi incumbă în virtutea principiilor şiregulilor general recunoscute ale dreptului

internaţional; obligaţiile care îi incumbă în virtutea acordurilor internaţionale

conforme principiilor şi regulilor general recunoscuteale dreptului internaţional.

3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în Actul

Final de la Helsinki din 1975

Principiul integrităţii teritoriale a statelor este un principiu potrivit căruia

membrii organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la ameninţarea cu forţa sau de la

utilizarea acesteia împotriva integrităţii teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu

poate fi utilizată nici o formă de presiune, inclusiv cea militară, politică sau

economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din partea altui stat ca

urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa. Integritatea teritorială

formează obiectul tuturor documentelor asociaţilor regionale ale statelor. Respectatea

principiului integrităţii teritoriale nu împiedică statele pe bază de acord şi în virtutea

reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite scopuri limitate

cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau să procedeze la modificările teritoriale

cu acordul populaţiei exprimat pe calea plebiscitului.

Principiul inviolabilităţii frontierelor vine să completeze principiul integrităţii

teritoriale. Respectarea frontierelor existente este o condiţie indispensabilă de

conveţuire paşnică a statelor.

Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale - este

prevăzut ca principiu pentru prima oară prin Actul de la Helsinki. În Carta O.N.U.

sunt incluse numai anumite referiri la promovarea şi încurajarea respectării

drepturilor omului.

32

Să ne reamintim...

Trăsăturile principiilor fundamentale sunt:

• au un caracter universal

• sunt obligatorii pentru toate statele

• stau la bază pentru întregul sistem de drept

• toate principiile fundamentale de drept internaţional au aceiaşi

valoare juridică între ele nu poate fi făcută o ierarhizare formală

• maximă generalitate

• aplicaţie universală

• caracter dinamic

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Principiile au fost, pentru prima oara, denumite principii fundamentale ale

dreptului international prin:

a) Carta ONU;

b) Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa;

33

c) Declaratia 2625/1970 privind principiile dreptului international.

2) Cand un stat poate recurge la forta?

a) Pe baza hotararii Consiliului de Securitate;

b) Statul doreste sa obtina noi teritorii;

c) In cazul exercitarii dreptului la autoaparare.

3) Subiect al dreptului la autoderminare este:

a) poporul;

b) minoritatea nationala;

c) statul.

4) Dreptul international interzice:

a) neamesticul in treburile interne ale statului;

b) agresiunea armata;

c) orice act de violenta sau constrangere, orice forme de presiuni politice,

economice.

5) Principiul solutionarii pasnice a diferendelor internationale include :

a) obligatia generala de solutionare pasnica a diferendelor;

b) dreptul la libera alegere a mijloacelor de solutionare;

c) utilizarea fortei

6) Principiul cooperarii se refera:

a) la obligatia statelor de a coopera in vederea mentinerii pacii si securitatii

internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice internationale;

b) cooperarea internationala in rezolvarea problemelor cu caracter economic,

social, cultural sau umanitar si in promovarea si respectarea drepturilor omului;

34

c) in realizarea de strategii privind cucerirea unor state.

7) Analizaţi două principii fundamentale ale dreptului internaţional public.

8) În ce documente internaţionale sunt consacrate principiile fundamentale ale

dreptului internaţional ?

9) Există o ierarhie între principiile fundamentale ale dreptului internaţional?

Argumentaţi.

10) Pot fi încălcate principiile fundamentale ale dreptului internaţional?

35

MODULUL V

Subiectele dreptului internaţional

1. Noţiune

2. Statul ca subiect de drept internaţional

3. Neutralitatea statelor

4. Tipuri de state

5. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

6. Succesiunea şi neutralitatea statelor

1. Noţiune

Subiectele dreptului internaţional sunt entităţile care participă la crearea

normelor de drept internaţional, au calitatea dedestinatari direcţi ai acestor norme,

precum şi capacitatea de a-şi asuma şi exercita drepturi şi de a dobândi obligaţii în

cadrul ordinii juridice internaţionale.

Aceste entităţi sunt:

• statele, considerate subiecte principale, originare, tipice ale dreptului

internaţional;

• organizaţiile internaţionale interguvernamentale, caresunt subiecte

derivate ale dreptului internaţional, deoarece sunt create prin acordul de voinţă al

statelor, ele dobândesc personalitate juridică proprie;

• mişcările/popoarele care luptă pentru eliberare naţională, având

capacitate limitată şi cu caracter tranzitoriu;

• Vaticanul (statul papal), având o capacitate limitată.

36

2. Statul ca subiect de drept internaţional

Statele sunt subiecte:

• principale/universale, având capacitatea deplină de a-şi asuma totalitate a

drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional;

• originare, având ca temei politic şi juridic suveranitatea;

• tipice determinate de trăsăturile ce le definesc şi locul preponderent ce-l

ocupă în ordinea internaţională.

Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de mărime, populaţie,

gradul de dezvoltare sau forţa militară.

Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tipstatal se cer întrunite

cumulativ următoarele patru elemente:

• populaţia, o colectivitate permanentă,organizată şi relativ numeroasă;

• teritoriul, care este cadrul spaţial de aşezare acolectivităţii umane;

• o autoritate guvernamentală independentă în luarea deciziilor (care să

exercite atributele puterii asupra teritoriului şi populaţiei);

• capacitatea de a intra în relaţii cu alte state

Întrunind cele patru elemente statul dobândeşte calitatea de subiect de drept

atât în ordinea internă, cât şi în ordineainternaţională.

Drepturile şi obligaţiile statelor. Sunt considerate ca drepturi fundamentale

ale statelor:

• dreptul la existenţă;

• dreptul la suveranitate;

• dreptul la pace şi securitate;

• dreptul la egalitate suverană;

37

• dreptul de a dispune asupra propriilor destine;

• dreptul la integritatea teritoriului şi inviolabilitatea frontierelor;

• dreptul la autoapărare;

• dreptul asupra resurselor naturale;

• dreptul la cooperare;

• dreptul de a participa la tratate;

• dreptul de a deveni membru în organizaţii internaţionale

interguvernamentale;

• dreptul la un tratament nediscriminatoriu.

Obligaţiile sunt corelative drepturilor şi se referă la:

• respectarea personalităţii altor state, inclusiv a drepturilor acestora;

• nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa;

• respectarea inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale a altor

state;

• rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;

• îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor internaţionale asumate.

3. Neutralitatea statelor

Neutralitatea are următoarele caracteristici:

• Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este

interzis să participe la orice conflict armat sau să devină teatrul unor ostilităţi

militare.

• Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii.

• Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de fapt.

38

Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii.

Drepturile acestora sunt:

• Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială.

• Dreptul de a deveni parte la tratate.

• Dreptul la autoapărare.

Obligaţiile statelor sunt:

• De a nu participa la nici un conflict armat.

• De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război.

• De a nu participa la alianţe militare.

• De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze

militare străine.

• De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.

4. Tipuri de state

Specificul statului unitar constă în existenţa unui singur sistem de organe ale

puterii, administraţiei şi justiţiei.

Statele compuse reprezintă o formă de asociere a douăsau mai multe state.

Uniunea personală reprezintă asocierea a două state, având ca monarh (şef de

stat) aceiaşi persoană. Uniunea personală nu devine subiect de drept internaţional, ci

fiecare statcomponent rămâne subiect de drept internaţional.

Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei care dispun de

anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de dreptul constituţional de a

exercita atribuţii în domeniul relaţiilor externe şi nu sunt subiecte de drept

internaţional. Doar federaţia este singurul subiect de drept internaţional.

Confederaţia este o asociere a două sau mai multor state participante fiecare

păstrându-şi independenţa şi calitatea de subiect de drept internaţional. Confederaţia

39

este alcătuită din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine stătător

sau împreună la viaţa internaţională.

Exerciţiu

Daţi exemple de state unitare şi de state compuse.

5. Recunoaşterea statelor şi guvernelor.

Recunoaşterea unui stat constă într -un act unilateral, care emană de la un stat

(sau grup de state) prin care acesta constată apariţia noului stat ca subiect de drept

internaţional şi îşi exprimă voinţa de a-l considera membru al comunităţii de state.

În dreptul internaţional recunoaşterea unui stat nou apărut de către un alt stat

nu constituie o obligaţie, ci aceasta constituie numai o facultate sau un drept al

statului, a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa.

Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o declaraţie de

recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de felicitare emise de şeful statului,

ministrul afacerilor externe sau de la guvern.

Recunoaşterea este un act declarativ şi nu constitutiv în sensul că prin acest act

se constată existenţa unui stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca rezultat

al actului de recunoaştere.

Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere

într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din

partea altor state. Practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme de

recunoaştere calificate după următoarele criterii:

• După modul de exprimare

a. Expresă(declaraţie, telegramă)

b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său)

40

• După întinderea efectelor

a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor

recunoaşterii, statele vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice

economice.

b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.

• După numărul de subiecte

a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă a unui singur stat.

b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi concomitente ale

mai multor state.

Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act liber al unui stat sau al

mai multor state prin care se manifestă intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta

şi implicit de încetare a unor astfel de raporturi cu vechiul guvern.

Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ adică actul de recunoaştere

se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii

guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept amestec în treburile

interne.

6.Succesiunea şi neutralitatea statelor

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1978 un nou stat independent nu este

obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta numai pentru simplu fapt că

la data succesiunii statelor tratatul era în vigoare în privinţa teritoriului la care se

referă acea succesiune.

Astfel în ceia ce priveşte tratatele bilaterale statul succesor nu este ţinut să

devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care le poate denunţa. În

privinţa tratatelor multilaterale noul stat independent urmează printr-o notificare să-şi

stabilească calitatea de parte la un tratat multilateral care la data succesiuni statelor

era în vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care rezultă din tratat

41

sau se stabileşte că aplicarea tratatului de statul nou ar fi incompatibilă cu obiectul şi

scopul tratatul. Bunurile de stat mobile şi imobile ale statului predecesor trec în

proprietatea statului succesor.

Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se separă pentru

a forma unul sau mai multe state şi independent de faptul dacă statul predecesor

continuă să existe sau nu, orice tratat în vigoare la data succesiunii statelor privitor la

ansamblu teritoriului statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui stat

succesor astfel format. În privinţa bunurilor de stat Convenţia de la Viena din 1983

face distincţie între bunurile mobile şi imobile. În timp ce bunurile imobile situate pe

teritoriul ce face obiect al succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile

doar în proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a contribuţiei teritoriului

dat la crearea lor.

Succesiunea în caz de unificare a statelor are loc atunci când două sau mai

multe state se unesc pentru a forma un singur stat - statul succesor. În ceea ce priveşte

tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terţe, ele continuă să rămână în

vigoare pentru statul succesor cu excepţia cazurilor când din tratat rezultă sau este

stabilit că aplicarea acestuia ar fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului.

Bunurile de stat şi arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru

se întâmplă cu datoriile de stat.

În ceea ce priveşte succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul

unui stat altui stat se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor tratatelor

internaţionale. Conform acestuia tratatele internaţionale ale statului predecesor îşi

încetează efectele asupra teritoriului transferat, iar tratatele internaţionale ale statului

sub a cărui suveranitate a trecut teritoriul în cauză încep să-şi producă efectele sale cu

excepţia cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa teritoriului transmis ar fi

incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată, tratatele încheiate cu statele

terţe referitor la frontierile teritoriului transferat îşi păstrează valabilitatea. Fac

excepţie de la această regulă tratatele localizate adică acelea care se referă la o

42

anumită regiune sau localitatea dintr-un anumit stat. Celelalte obiecte ale succesiunii

statelor a căror soartă urmează să fie reglementată odată cu transmiterea unei părţi din

teritoriul unui stat altui stat fac obiectul acordului referitor la transmiterea acestui

teritoriu.

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Care sunt subiectele dreptului international?

2) Enumerati cele patru elemente ale statului.

3) Definiti notiunea de subiecte ale dreptului international.

4) Care sunt formele statelor compuse, comentati asupra uneia dintre ele?

5) Exemplificati trei obligatii principale ale statelor cu statut de neutralitate

permanenta.

43

6) Austia ca stat neutru permanent este membru O.N.U.? Dar Elvetia ?

7) Definiti recunoasterea statelor.

8) Care este specificul statului unitar?

9) Enumerati drepturile fundamentale ale statelor.

10) În ceea ce priveşte tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terţe,

ele continuă să rămână în vigoare pentru statul succesor cu excepţia…

44

MODULUL VI

Subiectele dreptului internaţional

1. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

2. Mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare

3. Vaticanul

1. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional,dar în raport cu

statele care sunt subiecte originare, organizaţiile suntsubiecte derivate, fiind create

prin voinţa statelor membre, care este opozabilă erga omnes.

Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile internaţionale se bucură pe

teritoriul statelor membre de capacitate juridică pentru îndeplinirea funcţiilor şi

realizarea scopurilor.

Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale este:

• derivată, conferită de statele membre prin actul constitutiv;

• specializată conform domeniului de activitate;

• limitată potrivit funcţiilor şi obiectivelor stabilite.

Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă un tratat multilateral la

elaborarea căruia participă toate statele fondatoare ale organizaţiei. Regimul său

juridic este supus regulilor prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul

tratatelor (1969), Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state şi

organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale (1986).

Distingem mai multe tipuri de organizaţii:

a. După compoziţia lor: organizaţii universale - deschise aderării tuturor

statelor comunităţii internaţionale: exemple, O.N.U. şi instituţiile sale specializate şi

organizaţii regionale – în care participarea statelor e limitată la state dintr-un anumit

45

spaţiu geografic: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia

Unităţii Africane, Liga Arabă etc.

b. După calitatea membrilor lor: organizaţii guvernamentale, în care calitatea

de membru este deţinută de către state şi organizaţii neguvernamentale, formate din

persoane fizice, grupuri de particulari, asociaţii naţionale iar statutul organizaţiei e

determinat de dreptul naţional al statului unde îşi au sediul.

c. După specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizaţiei/instituţiei, se

disting: organizaţii de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare clasică), în

care statele relaţionează de pe poziţii de egalitate, păstrând integritatea suveranităţii

lor naţionale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E.) sau de integrare, în care statele

renunţă la o parte din competenţele suveranităţii lor în favoarea instituţiilor comune,

dotate cu puteri proprii şi ale căror decizii au aplicare directă şi imediată în ordinea

internă a statelor membre (instituţiile Uniunii Europene).

d. După întinderea activităţii lor: organizaţii generale, cu competenţă

nespecializată (Consiliul Europei), şi organizaţii sectoriale, cu vocaţia de a facilita

cooperarea într-un sector tehnic particular (instituţiile specializate ale O.N.U.).

e. După natura obiectului lor de activitate: organizaţii politice (ex. Consiliul

Europei), organizaţii economico-financiare şi politice (instituţiile Uniunii Europene),

organizaţii de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O., O.S.C.E.)., organizaţii

ştiinţifice, tehnice (instituţii specializate ale ONU).

Caracteristicile organizaţiilor internaţionale:

a. sunt create de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Organizaţiile

internaţionale sunt subiecte de drept internaţional, aceasta însemnând că au o

personalitate juridică ( internă şi internaţională) distinctă de cea a statelor membre.

b. actul constitutiv al organizaţiei trebuie să reflecte acordul de voinţă al

statelor membre fondatoare. De regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în

majoritatea cazurilor este un tratat multilateral.

46

c. asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor

obiective şi scopuri comune.

d. organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie. Ea

trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă,

prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea, conform statutului.

Ştiaţi că...

• Organizația Națiunilor Unite este cea mai importantă organizație

internațională din lume. A fost fondată în 1945 după al doilea Război Mondial.

Înfiinţarea ei a constat din semnarea, de către membrii ei fondatori, a Cartei

Organizației Națiunilor Unite. Potrivit acestui document, ONU are misiunea de a

asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internațională și

respectarea dreptului internațional.

Sediul central al organizației este situat la New York.

Organizația Națiunilor Unite obligă toate statele membre sa promoveze respect

universal pentru, si observarea drepturilor omului și să ia măsuri impreună și separate

în această privință. Declarația Universală a Drepturilor Omului, deși nu legală, a fost

adoptată de Adunarea Generală in 1948 ca un standard comun de realizare pentru toți.

Adunarea de obicei are în vedere probleme legate de drepturile omului.

• La 4 aprilie 1949 a fost semnat, la Washington, Tratatul Organizaţiei

Atlanticului de Nord (NATO), care a instituit un regim de apărare colectivă, bazat pe

un parteneriat între cele 12 state. Islanda, singura ţară care nu a avut o forţă militară

proprie, s-a alăturat organizaţiei cu condiţia de a nu fi obligată să participe la război.

Preambulul Tratatului cuprinde principiile şi scopurile organizaţiei:

- reafirmarea scopurilor şi principiilor ONU

- respectarea principiilor democraţiei, libertaţii individuale şi a statului de

drept

47

- scopul: asigurarea unei apărări colective, prezervarea păcii şi a

securităţii.

Statele membre se obligă să soluţioneze orice diferend pe cale paşnică, să nu

recurgă la forţă şi la ameninţarea cu forţa în relaţiile internaţionale (principiu

consacrat în Carta ONU).

Părţile se angajează să se consulte în cazul în care integritatea teritorială,

independenţa politică sau securitatea uneia dintre ele este ameninţată.

Cea mai importantă clauză a tratatului este cea prevăzută, în articolul V, prin

care se stipulează următoarele: statele - părţi convin să considere un atac armat asupra

unuia sau mai multora dintre ele, ca reprezentând un atac dirijat împotriva tuturor

statelor părţi şi să acţioneze – individual sau colectiv, în virtutea legitimei apărări,

(recunoscută de art. 51 din Carta ONU) inclusiv prin recurgere la forţă, pentru

restabilirea securităţii în zona Atlanticului de Nord (principiul indivizibilităţii

securităţii) ; statele vor informa imediat Consiliul de Securitate al ONU în legătură cu

situaţia apărută şi vor avea dreptul să acţioneze până la intervenţia Consiliului de

Securitate pentru restabilirea păcii.

• Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) a apărut

în anul 1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în

Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un

forum de dialog şi negocieri multilaterale intre Est şi Vest.

Priorităţile OSCE sunt:

- consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor

societăţi democratice, civile, bazate pe statul de drept;

- prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii şi păcii în zone de

tensiune;

- eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de

noi diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin

promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.

48

2. Mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare

Dreptul internaţional garantează personalitate juridică internaţională naţiunilor

care luptă pentru eliberare şi formarea statului lor independent. Calitatea de subiect

de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă pentru

eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care luptă pentru eliberare

naţională li se aplică principiul neintervenţiei în treburile lor, dreptul la autoapărare,

iar forţelor lor armate li se aplică regulile de drept internaţional umanitar.

Să ne amintim...

• Statele sunt considerate subiecte primare de drept internaţional, cu

capacitate deplină, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,

întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul constitutiv,

la obiectul şi scopul pentru care au fost înfiinţate.

• Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale şi impune statelor o

anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele

constitutive se creează drepturi şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.

3. Vaticanul

Statutul internaţional al Vaticanului este reprezentat de acceptarea ca subiect de

drept internaţional a unei entităţi care nu este, totuşi, un stat şi despre care se spune că

marchează trecerea de la categoria subiecţilor de drept cu o organizare teritorială, la

cea cu un caracter diferit.

Vaticanul constituie o entitate ce se manifestă în relaţiile internaţionale, prin

exercitarea atributelor recunoscute de state, subiect al raporturilor de drept

internaţional, al drepturilor şi obligaţiilor internaţionale în sfere limitate de activitate.

Deşi opiniile privind calitatea de subiect al dreptului internaţional al Ordinului de

49

Malta sunt controversate, a fost susţinută părerea ca acesta posedă calitatea respectivă

deja în sec.XV, calitate păstrată până în prezent şi acceptată pe larg de către alţi

subiecţi de drept internaţional, exceptând faptul că Ordinul de Malta este lipsit de

teritoriu.

În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite colectivităţi

nestatale cum este cazul Sfântului Scaun, şi a Ordinului Suveran de Malta. În

literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este reprezentativă

în procesul de reconceptualizare a dreptului internaţional în sensul acceptării în sfera

subiectelor dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele tipic statale, marcând

astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o organizare esenţialmente

teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit. Astfel, se apreciază că

statutul de subiect de drept internaţional al Sfântului Scaun nu se bazează pe

caracterul său teritorial, acesta fiind doar un rezultat necesar, ci mai degrabă rolul

primordial în această calificare rezultă din poziţia Papei ca şef al unei organizaţii

mondiale- Biserica Romano-Catolică. Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până

în 1870 sub suveranitatea Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.

Urmare a încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul

Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de Vatican.

În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca subiect de drept

internaţional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că acestuia îi lipsesc

elementele faptice şi juridice specifice statului (suveranitatea şi independenţa),

teritoriul său este foarte restrâns, şi nu beneficiază de o autonomie a serviciilor sale

publice.

Cu toate acestea Sfântul Scaun se comportă în viaţa internaţională ca un subiect

de drept internaţional, fiind membru a numeroase organizaţii internaţionale, are

calitatea de observator în cadrul ONU, participă la realizarea de tratate şi convenţii cu

caracter umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază şi acordă bune oficii în

soluţionarea unor diferende internaţionale. Deasemenea Sfântul Scaun are capacitatea

50

de a încheia tratate internaţionale (concordate) cu caracter religios şi participă la

conferinţe şi congrese internaţionale.

Prin termenul de concordat se înţelege, în mod obişnuit, o convenţie intervenita

între Sfântul Scaun, ca abstracţiune a Bisericii Catolice, şi puterea laică a unui stat,

pentru reglementarea relaţiilor dintre acel stat şi instituţiile religioase catolice ce

funcţionează pe teritoriul său. Concordatele sunt tratate de drept internaţional public,

guvernate de principiile dreptului internaţional public.

În prezent, Sfântul Scaun este acceptat ca subiect de drept internaţional, sui

generis, particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.

Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea

tradiţională că Papă este „suveran secular” din perioada de formare a dreptului

internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale -

Biserica Romano - Catolică, pe de altă parte.

Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.

Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:

1) teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple

2) populaţia este foarte mică, iar naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv

3) nu posedă autonomia serviciilor sale publice.

Vaticanul este un stat sui generis, întrucât el nu dispune de elementele

intrinseci ale unui stat.Statul Papal, Vaticanul, situat în nordul Romei cu o suprafaţă

de 44 ha şi circa 1000 de locuitori, este reşedinţa Papei, şeful Bisericii Catolice şi al

Statului Vatican.Statul Papal este reprezentat în peste 100 de state prin misiuni

diplomatice denumite nunciaturi apostolice sau prin delegaţii apostolice care nu au

caracter diplomatic, precum şi în 11 organizaţii internaţionale. În unele state cu

populaţie proeminent catolică, nunţiul papal, rang echivalent cu cel de ambasador, are

precaderea şi deseori este recunoscut ca decanul corpului diplomatic.

51

Ordinul de Malta îşi menţine personalitatea juridică internaţională datorită

tradiţiei şi faptului că are o ordine juridică proprie - legislaţie, administraţie şi

jurisdicţie - independentă de a celorlalte subiecte de drept internaţional.

Sfântul Scaun e subiect de drept internaţional, care acţionează în sfera relaţiilor

internaţionale, ca un stat sui generis, ca un stat special, însă nu mai puţin ca un stat.

Relaţiile pe care Sfântul Scaun le întreţine cu alte state au profilul oricăror relaţii

diplomatice pe care statele le întreţin între ele.

Între România şi Vatican au fost stabilite relaţii diplomatice la rang de legaţie

în 1928; în 1948, guvernul român a denunţat concordatul cu Vaticanul, iar în 1950 au

fost rupte relaţiile diplomatice.

După 1990, între România şi Vatican au avut loc o serie de contacte, printre

care întâlnirea şefului guvernului român cu Papa Paul al VI-lea şi vizita oficială a

unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române la Vatican.

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Enumerati 5 organizatii internationale interguvernamentale.

52

2) Organizaţiile internaţionale interguvernamentale sunt:

a) subiecte primare;

b) subiecte originare;

c)subiecte derivate.

3) Care sunt conditiile necesare pentru recunoasterea miscarilor de eliberare

nationala?

4) Vaticanul este subiect de drept internaţional?

5) Prin termenul de concordat se înţelege....

6) Naţiunile care luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul...

7) Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă....

8) Care sunt caracteristicile organizaţiilor internaţionale?

9) Organizaţiile internaţionale pot încheia tratate cu celelalte subiecte de drept

internaţional?

10) Cum pot fi clasificate organizaţiile internaţionale după componenţa lor?

53

MODULUL VII

Populaţia în dreptul internaţional

1. Noţiune

2. Ceţăţenia

3. Regimul juridic al străinilor

4. Dreptul de azil

5. Refugiaţii

6. Expulzarea şi extrădarea

1. Noţiune

Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe teritoriul unui

stat sau altui stat la un momemt dat şi care sunt supuşi jurisdicţiei acestuia. Populaţia

unui stat cuprinde totalitatea cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu

dublă cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul statului

respectiv şi se supun jurisdicţiei sale. Deci din această definiţie reiese că populaţia

unui stat este compusă din următoarele caregorii de persoane:

• Cetăţenii statului respectiv;

• Cetăţenii străini;

• Apatrizi,adică persoanele fără cetăţenie.

2. Ceţăţenia

Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană

fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi obligaţii reciproce între stat şi

persoană. Problemele referitoare la cetăţenie intră în competenţa internă a statelor,

54

căci statul prin legea sa internă determină legătura de cetăţenie, modurile de

dobândire şi de pierdere a acesteia precum şi consecinţele care decurg din acestea.

Modalităţile de dobândire a cetăţeniei sunt:

• Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia se poate

dobândi urmând unul din criteriile: dreptul sângelui când noul născut dobîndeşte

cetăţenia părinţilor indiferent de locului de naştere şi dreptul solului cînd noul născut

va dobîndi cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naşte indiferent de cetăţenia

părinţilor.

• Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează numai la cererea

persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţii statului care o acordă.

• Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea colectivă(strămutarea

de populaţie)

• Obţinerea sau alegerea cetăţeniei

• Reintegrarea sau redobîndirea cetăţiniei

Pierderea cetăţeniei ţine de competenţa naţională a statelor cu menţiunea

că unele dispoziţii sunt prevăzute de tratatele bilaterale.

Formele de pierdere a cetăţeniei sunt :

• Renunţarea, care reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în baza

deciziei autorităţilor competente ale statului, adoptată la cererea persoanei interesate.

• Retragerea cetăţeniei, care cuprinde un element de sancţiune ea se

realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în privinţa persoanelor care au

comis fapte grave împotriva statului.

Ştiaţi că…

Lipsa cetăţeniei atrage şi lipsa unui număr important de drepturi fundamentale,

precum accesul la locuri de muncă, locuinţe, educaţie şi asistenţă medicală.

55

Câteodată, apatrizii nu au voie să deţină proprietăţi, să deschidă un cont bancar, să se

căsătorească sau să declare naşterea unui copil.

Destrămarea şi formarea unor noi state este doar una dintre cauzele apatridiei.

Convenţia din 1951 cu privire la reducerea apatridiei prevede că o persoană nu

poate fi privată de naţionalitatea sa pe temeiuri rasiale, etnice, religioase sau politice;

schiţează măsuri pentru prevenirea apatridiei rezultate din transferul de teritorii;

stabileşte reguli pentru garantarea naţionalităţii persoanelor născute pe teritoriul unei

ţări, persoane care ar fi altfel, apatride.

3. Regimul juridic al străinilor

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui stat fără a

avea cetăţenia acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care

străinul le are pe teritoriul unui stat în temeiul legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor

internaţionale la care el este parte formează regimul juridic al străinilor.

În practica internaţională se întâlnesc următoarele tipuri de regim juridic:

• regimul naţional,prin care se recunosc străinilor aceleaşi drepturi ca şi

propriilor cetăţeni, exceptând drepturile politice, aceştia pe teritoriul unui alt stat

membru beneficiază de anumite drepturi specifice statului respectiv);

• regimul special, prin care se acordă numai anumite drepturi;

• regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate,potrivit căruia străinilor li se

aplică un tratament la fel de avantajos caacela acordat prin tratate străinilor unor state

terţe;

• regimul mixt, care este o combinaţie între regimul naţional şi regimul

special.

56

4. Refugiaţii

Refugiaţii reprezintă o categorie distinctă de străini existenţi, la un moment dat,

pe teritoriul unui stat. În mod obişnuit, ţara de origine acordă cetăţenilor săi protecţie,

în raport cu alte state, în cazurile în care se conşideră că drepturile acestora sunt

încălcate de statele străine. Principala caracteristică a refugiaţilor constă tocmai în

faptul că aceştia nu pot să beneficieze de protecţia ţării de origine sau nu doresc

această protecţie.

Convenţia privind statutul refugiaţilor, adoptată de O.N.U. în anul 1951,

completată de Protocolul adiţional din 1967, defineşte noţiunea de persoană refugiată

ca fiind persoana care, în urma unor temeiuri juşitficate de a fi persecutată pe motive

de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinie politică, se

gaseşte în afara ţării sale de origine şi nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu

doreşte să revină în acea ţara.

Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuală, şi nu pentru

grupuri de persoane. Din textul Convenţiei menţionate se deduce că nu intră în

categoria persoanelor refugiate , refugiatii economici şi persoanele care au dobândit

statutul de refugiaţi ca efect al unor conflicte armate internaţionale sau interne. În

aceste cazuri, soluţia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar internaţional în

ţară de origine sau a unor masuri de dezvoltare economică.

Prin termenul ţară de origine, în cazul unei persoane care deţine mai multe

cetăţenii, se înţelege fiecare ţară al cărei cetăţean este, iar în cazul unei persoane fără

cetăţenie, ţara în care acesta îşi are domiciliul .

Nu se acordă statutul de refugiat străinului care a comis o infracţiune contra

păcii şi omenirii ori o infracţiune la care se referă convenţiile internaţionale la care

România este parte; a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României

înainte de a fi admis pe teritoriul acesteia ca refugiat; a comis fapte care sunt contrare

scopurilor şi principiilor enuntate în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.

57

Lipsa de fundament a invocării unei temeri de persecutie în ţară de origine

există în urmatoarele cazuri: solicitantul nu invoca nici o temere de persecutie;

solicitantul nu ofera date sau informatii în sensul ca ar fi expus unei temeri de

persecutie ori relatarile sale nu contin detalii circumstantiale sau personale; cererea

este evident lipsită de credibilitate, în sensul că relatarea solicitantului este

incoerentă, contradictorie sau flagrant neadevarată faţă de situatia din ţară sa de

origine; solicitantul avea posibilitatea refugiului intern, recunoscută şi de Înaltul

Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiaţi.

Pentru protejarea intereselor refugiatilor, în cadrul ONU, s-a înfiintat în anul

1951, Înaltul Comisariat pentru Refugiati.Acesta lucrează cu guvernele să îşi dezvolte

şistemele naţionale de azil, să asigure calitatea procedurilor de azil şi a deciziilor şi să

dezvolte mecanisme interne corespunzătoare de aşigurare a calităţii.

Pe lânga motivele invocate de Conventia O.N.U. pentru acordarea statutului de

refugiat, legea româna adaugă considerentele umanitare şi cazul unor conflicte

armate, în limita poşibilitatilor şi pe o durata determinata. Procedura de acordare a

statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri motivate, fie unei misiuni

diplomatice sau unui oficiu consular român din strainatate, fie Directiei generale a

politiei sau altor organe locale .

Reglementările privind statutul juridic al refugiaţilor nu acoperă şi situaţia

persoanelor care îşi părăsesc ţara sau locuinţele în timp de conflict armat, cărora le

sunt aplicabile prevederile privitoare la persoanele dislocate sau strămutate existente

în convenţile internaţionalereferitoare la protecţia victimelor războiului.

Ştiaţi că...

O persoană este considerată solicitant al statutului de refugiat din momentul

manifestării de voinţă, exprimată în scris sau oral în faţa autorităţilor competente, din

care să rezulte că aceasta solicită protecţia statului român pentru unul dintre motivele

prevazute de prezenta ordonanţă. În cazul în care străinul a tranzitat anterior o ţara

58

terţă şigură şi i s-a oferit deja protecţia în acea ţară sau a avut ocazia, la frontiera ori

pe teritoriul acesteia, să contacteze autorităţile pentru a obţine protecţie, Oficiul

Naţional pentru Refugiati poate decide retrimiterea străinului în ţara respectivă, fără

analizarea pe fond a cererii sale.

5. Dreptul de azil

Aspectele juridice privind dreptul de azil sunt de o maximă actualitate în

dreptul internaţional, atât datorită importanţei lor intrinseci, dar mai ales datorită

faptului că în acest domeniu a fost adoptat cel mai cuprinzator ansamblu de măsuri

legislative.

Etimologic cuvantul azil provine de la grecescul asylum (a = nu şi sylum =

prinde), fiind preluat şi în vocabularul diplomatic.

Deşi nu există în prezent o definiţie unanim acceptată de doctrină, prin azil se

înţelege dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a

unor persoane străine, urmărite în ţara lor pentru activitatea politică, ştiinţifică,

religiosă etc. în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, a eliberării sociale

şi naţionale a popoarelor.

Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului de azil este marcată de Proclamaţia

din anul 1789 a Revoluţiei burgheze din Franţa care a consacrat dreptul de azil,

ulterior acesta dobândind recunoaştere şi din partea altor state.

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat şi proclamat

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a constatat cu caracter declarativ în

art.14 faptul că ,,Oricine are dreptul de a cauta şi de a se bucura de azil contra

persecuţiei în alte ţări”.

Dreptul de azil, prin natura sa este o manifestare unilaterală de voinţă a

statului, care, în cadrul suveranităţii sale teritoriale, are latitudinea să decidă dacă

acordă sau nu azil politic unei persoane care a cerut aceasta. Nu există un drept al

59

individului la azil, ci numai un drept al statului de a acorda azil fără o obligaţie de a

nu o extrada şi de a-i asigura drepturile de care se bucură străinii pe teritoriul său,

având posibilitatea de a-i recunoaşte un regim special.

Caracteristic relatiilor dintre statele lationo-americane, pe cale cutumiara, a

aparut azilul diplomatic consacrat ulterior prin Conventia de la Havana din 1928 si

Conventia de la Caracas din 1954 care consta in acordarea de refugiu in localul unei

misiuni diplomatice cetatenilor statului de sediu persecutati pentru activitati politice.

România, atat prin reglementarile cuprinse in Constitutie cat si in Legea

nr.122/2006 cu modificările apărute privind azilul in Romania si-a aliniat intreaga

politica la nivelul exigentelor conventiilor internationale si ale actelor direct

aplicabile ale Uniunii Europene care stabilesc criteriile si mecanismele pentru

determinarea statului membru responsabil cu examinarea oricaror aspecte de natura

juridica privind dreptul de azil.

Ştiaţi că...

În prezent în Romania există dispoziţii de natură constituţională care statuează

în art.18 alin.1 ca dreptul de azil se acorda si se retrage in conditiile legii. Mai mult

este stipulat ca acordarea si retragerea dreptului de azil se face cu respectarea

tratatelor si conventiilor internationale la care Romania este parte.

Exista si legea speciala in concordanta cu dispoziile constitutionale, respectiv

Legea nr.122/2006 privind azilul in Romania, publicata in Monitorul Oficial, Partea I

nr. 428 din 18/05/2006, care stabileste regimul juridic al strainilor ce solicita o forma

de protectie în România, regimul juridic al strainilor beneficiari ai unei forme de

protectie în România, procedura de acordare, încetare si anulare a unei forme de

protectie în România, precum si procedura pentru stabilirea statului membru

responsabil cu analizarea cererii de azil. A apărut ca absolut necesară o decizie la

nivel politic prin intermediul căreia integrarea în domeniul azilului să avanseze într-

60

un mod efectiv. Odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam în luna iunie 1997 şi

intrarea sa ulterioară în vigoare la data de 1 mai 1999, Comunitatea a pus bazele

creării unei Zone Comune de Libertate, Securitate şi Justiţie . Astfel, problematica

vizelor, azilului, migraţiei şi celelalte aspecte legate de libera circulaţie a persoanelor

au fost asumate de aceasta, fiind transferate din Pilonul al treilea în primul Pilon.

Dezvoltarea unei politici comunitare în domeniul azilului face parte din spaţiul la

care am facut referire, iar o evaluare a politicilor, legislaţiilor şi practicilor naţionale

faţă de dreptul la azil a apărut ca necesară dacă se urmărea crearea unui sistem comun

bazat pe obiective partajate de toate statele membre. În acest context, delimitarea

unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie poate fi considerată la fel de importantă

ca şi crearea pieţei unice.

6. Expulzarea şi extrădarea

Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care un stat

constrînge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său să-l părăsească în

cel mai scurt timp şi în general se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a

în scopul ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin politic, economic.

Statul care adoptă măsura expulzării unor străini nu este obligat să dea statului care îi

aparţin explicaţii.

Instituţia expulzării este reglementată de legislaţia fiecărui stat şi ea nu este o

măsură penală ci o măsură de siguranţă.

Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală interstatală care

urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul

suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie

cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa la care a fost codamnată.

61

Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în bazaunei convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

Bibliografie:


București, 2010.

2) A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.





București, 2008.


1) Populatia unui stat cuprinde …..

2) Statutul juridic al diferitelor categorii de persoane fizice este stabilit prin

......

3) Enumerati patru probleme prvind populatia care constituie nu numai

obiect al legilor interne, ci si al dreptului international.

4) Definiti cetatenia.

5) Care sunt modalitatile de dobandire a cetateniei ?

62

6) …este supus jurisdictiei acestuia.Insa, el mentine legaturile sale cu statul

….In virtutea …daca un cetatean sufera un prejudiciu in timp ce se afla pe teritoriul

unui alt stat, el este indreptatit …din partea statului de cetatenie.

7) Apatrizii sunt lipsiţi de:

a) cetăţenie;

b) protecţie diplomatică;

c)drepturi şi obligaţii.

8) Acordarea dreptului de azil nu implică şi:

a) dreptul de a nu fi expulzat;

b) dreptul de a nu fi extrădat;

c) alte drepturi.

9) Ce înţelegeţi prin extrădare?

10) Care sunt cauzele care stau la baza apatridiei?

63

MODULUL VIII

Teritoriul de stat

1. Noţiune

2.Frontierele de stat

3. Fluviile internaţionale

4. Regimul juridic al Dunării

5. Spaţiul aerian

6. Modificările teritoriale şi succesiune statelor

1. Noţiune

Regimul juridic al teritoriului statelor este reglementat prin legislaţia

naţională a fiecărui stat, cu luarea în considerare şi a prevederilor dreptului

internaţional.

Spaţiile cu regim internaţional sunt acele spaţii care au un statut

internaţional, nefiind supuse suveranităţii unui stat sau grup de state. Aceste spaţii

sunt deschise folosirii lor de către toate statele şi popoarele, în condiţii de egalitate şi

numai în scopuri paşnice. Astfel de spaţii sunt: zona internaţională a spaţiilor

submarine sau spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti.

Teritoriul de stat este format din teritoriul terestru, acvatic şi spaţiul

aerian.

Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi deplină, respectiv avem în

vedere suveranitatea teritorială a statului. Prin competenţă teritorială se înţelege

competenţa statului asupra oamenilor de pe teritoriul de stat, asupra bunurilor de pe

acest teritoriu şi asupra faptelor care se petrec pe el.

Teritoriul de stat se compune din teritoriul terestru (solul şi subsolul),

teritoriul acvatic (apele interioare) şi apele maritime cuprinse între frontierele

statului, inclusiv marea teritorială spaţiul aerian. Dreptul internaţional contemporan

64

admite modificarea teritoriului statelor pe baza respectării principiului dreptului

popoarelor la autodeterminare şi numai prin mijloace paşnice, în primul prin tratative

directe între statele interesate, şi pe bază de acord între ele.

În legătură cu modificarea teritoriului statelor un rol important îl are

consultarea populaţiei de pe teritoriul care urmează să treacă sub suveranitatea altui

stat. Pentru realizarea acestei consultări, în dreptul internaţional a apărut instituţia

plebiscitului.

2.Frontierele de stat

Frontierele statelor sunt linii reale sau imaginare, prin care se delimitează

teritoriul unui stat de teritoriile altor state şi se delimitează competenţa teritorială a

statului.

Frontierele statelor se clasifică în: frontiere naturale şi frontiere artificiale

(geometrice).

Frontierele naturale sunt cele stabilite cu ajutorul formelor de relief, cum sunt

creasta sau baza munţilor, sau pe anumite ape.

În stabilirea frontierei pe anumite ape se face distincţia între apele

curgătoare, navigabile şi cele nenavigabile.

Frontierele artificiale sunt cele stabilite pe baza unor meridiane sau

paralele, în acest caz avem frontierele astronomice. Tot frontiere astronomice sunt şi

cele stabilite prin linii imaginare (linia exterioară a mării teritoriale).

Frontierele aeriene ale unui stat sunt tot linii imaginare ridicate

perpendicular de pe frontierele terestre sau maritime ale statului, în spaţiul

aerian. Un aspect, nereglementat încă, este cel al limitei în înălţime a acestor frontiere

respectiv a spaţiului aerian al statelor şi de unde începe spaţiul extraatmosferic.

65

Delimitarea frontierei este operaţiunea de fixare a liniei de frontieră, între două

state, într-un tratat încheiat de ele şi în care se descrie traseul frontierei, traseu

prevăzut şi în hărţi topografice, anexate la tratat.

Apele interioare ale statului sunt, în primul rând, râurile, fluviile, canalele

cuprinse în întregime între frontierele statului, sectoarele naţionale de pe apele de

frontieră. Regimul lor juridic este stabilit prin legislaţia naţională a fiecărui stat.

Tot din apele interioare ale unui stat fac parte şi apele interioare maritime, care

sunt suprafeţe din apele mării sau oceanului situate între ţărmul statului şi linia de

bază a mării sale teritoriale. Ele cuprind: mările interioare, golfurile şi băile interioare

şi apele porturilor.

În cazul mărilor interioare a căror ţărmuri aparţin unui singur stat sau ţărmul

lor şi strâmtoarea prin care marea interioară comunică cu o altă mare, aparţin

aceluiaşi stat regimul lor este stabilit de statul respectiv.

Golfurile şi băile a căror deschidere nu este mai mare de 24 de mile marine fac

parte din apele interioare maritime ale statului. Ca excepţie de la această regulă, sunt

considerate apele interioare maritime şi „golfurile istorice”, care pot avea o

deschidere mai mare decât 24 de mile marine.

Apele porturilor sunt cele cuprinse de la ţărmul statului până la linia care

uneşte instalaţiile portuare cele mai avansate în largul mării. Regimul lor juridic este

stabilit de statul riveran, cu luarea în considerare şi a unor reguli de drept

internaţional.

Statul riveran stabileşte care dintre porturile sale sunt deschise pentru navele

străine şi care sunt închise.

3. Fluviile internaţionale

Fluviile cu regim internaţional sunt cursuri de apă care străbat sau separă

teritoriul mai multor state, fiind navigabile până la vărsarea lor în mare sau ocean şi

66

au un regim juridic internaţional. Reglementarea internaţională a navigaţiei pe

anumite fluvii s-a făcut prin numeroase tratate, convenţii şi protocoale internaţionale.

Statele riverane ale unui fluviu sunt competente, în primul rând, să

stabilească regimul internaţional de navigaţie pe acel fluviu, prin acorduri

încheiat între ele. Statele riverane stabilesc modalităţile de intrare a navelor în

porturile lor şi regimul care se aplică navelor străine aflate în sectorul lor

naţional.

Suveranitatea statelor riverane asupra sectorului lor naţional de pe fluviile

internaţionale suferă anumite limitări, acceptate de ele, prin regimul

internaţional care se aplică acestor fluvii. Statul riveran are îndatorirea de a respecta

principiul libertăţii de navigaţie pe aceste fluvii, stabilit prin convenţii internaţionale

speciale.

De libertatea de navigaţie a fluviilor internaţionale beneficiază navele

comerciale ale statelor riverane la aceste fluvii, iar, în anumite condiţii şi navele

comerciale ale statelor neriverane. Egalitatea de tratament se aplică tuturor

navelor comerciale.

Statele riverane au obligatia de a întreprinde lucrări de menţinere a

navigabilităţii fluviului şi de îmbunătăţire a ei, în sectorul lor naţional, iar acestea

sunt competente să reglementeze navigaţia pe fluviile cu regim internaţional.

Navele militare ale statelor neriverane nu au dreptul să navigheze pe fluviile cu

regim internaţional. Principiul libertăţii de navigaţie se aplică numai navelor

comerciale, transporturilor de pasageri şi mărfuri. Navele militare, vamale şi de

poliţie ale statelor riverane pot naviga numai în sectoarele lor naţionale.

67

4. Regimul juridic al Dunării

Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o însemnătate

deosebită pentru statele riverane în scopul participării acestora la comerţul şi

cooperarea internaţională.

Regimul actual al navigaţiei pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la

Belgrad din 1948. Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru navele comerciale şi

mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate.

Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în porţiunea teritoriului statului iar

în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor de navigaţie pe Dunăre,

supravegherea fluvială, sanitară şi poliţienească precum şi efectuarea lucrărilor

hidrotehnice menţinerii fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor

riverane.

Navele militare ale statelor riverane au dreptul de a naviga numai în porţiunea

de fluviu cuprinsă în graniţele proprii, iar în afara acestora, numai pe bază de

înţelegeri prealabile întrestatele dunărene interesate.

În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre precum şi alte

activităţi convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea a două tipuri de organe:

1.Comisia Dunării-organ cu competenţă generală

2.Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite sectoare

de pe fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de coordonare şi recomandare,

consultare.

Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin

acorduri încheiate între statele riverane.

68

5. Spaţiul aerian

Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată deasupra

solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat orizontal prin frontierele

terestre, fluviale sau maritime, vertical până la limita interioară a spaţiului

extraatmosferic. Conferinţa internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a

adoptat Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor

suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra teritoriului său.

Potrivit Convenţiei de la Chicago„Statele contractante recunosc că fiecare stat

are suveranitatecompletă şi exclusivă asupra spaţiului aerian de deasuprateritoriului

său”.

Se fac două distincţii principale între categorii de aeronave şi categorii de

servicii aeriene şi se stabilesc consecinţele acestora.

O primă distincţie se face între aeronave civile şi aeronave de stat şi se

prevede că: dispoziţiile convenţiei se vor aplica numai aeronavelorcivile , şi nu se vor

aplica aeronavelor de stat; aeronavele folosite în scopuri militare, vamale şi depoliţie

sunt considerate aeronave de stat; nici o aeronavă de stat a unui stat contractant nu va

putea survola teritoriul unui alt stat sau ateriza pe acest teritoriu, fără să fi obţinut o

autorizaţie printr -un acord special sau în vreun altfel, şi conform condiţiilor stabilite.

Fiecare stat contractant îşi rezervă dreptul, pentru motive de securitate a

zborului, să cearăca aeronavele care doresc să survoleze regiuni inaccesibile saucare

nu sunt prevăzute cu instalaţii adecvate navigaţiei aeriene, să urmeze rutele prescrise

sau să obţină o aprobare specială pentru asemenea zboruri.

Aeronavele au naţionalitatea statului în care sunt înmatriculate; nu pot fi valid

înmatriculate decât într-un singur stat trebuie să poarte semnele naţionalităţii şi pe

cele de înmatriculare care îi sunt proprii.

69

Ştiaţi că...

Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile (International Civil Aviation

Organization acronim ICAO) este o institutie a Naţiunilor Unite, care codifică

principiile şi tehnicile de navigaţie aeriană internaţională, şi care se îngrijeşte de

planificarea şi dezvoltarea transportului aerian internaţional pentru a asigrura o

creştere în siguranţă şi în ordine. Sediul general se află în Quartier International,

Montreal, Canada. La 6 decembrie 1996, Adunarea Generală a proclamat ziua de 7

decembrie ca Zi internaţională a aviaţiei civile .

OACI si-a inceput activitatea la 4aprilie 1947, odata ce a intrat in vigoare

Conventia pentru Aviatia Civila Internationala, semnata la Chicago la 7decembrie

1944.

In anul 1945, la Havana, a luat fiinţă Asociaţia Internaţională a Transporturilor

Aeriene (International Air Transport Association- IATA). Membrii acestei asociaţii

sunt companiile de transport aeriene internaţionale ale diferitelor ţări.

6. Modificările teritoriale şi succesiunea statelor

În dreptul internaţional problemele succesiunii statelor suntreglementate în

baza a două convenţii internaţionale în domeniu:

• Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor latratate (1978,

intrată în vigoare în 1996);

• Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor labunuri, arhive şi

datorii de stat (din 1983, neintrată încă în vigoare).

Statul succesor trebuie să menţină tratatele care legau statul predecesor

cu privire la ansamblul teritoriului său, şi anume:

70

• îşi menţin valabilitatea pentru statul sau statele succesoare tratatele care

stabilesc frontiere sau orice alt regim teritorial, cum sunt cele privind navigaţia

fluvială, transportul energiei electrice, comunicaţiile feroviare, statutul canalelor;

• îşi continuă valabilitatea tratatelor prin care s-au creat situaţii obiective,

opozabile erga omnes, cum ar fi neutralitatea, zonele demilitarizate sau libertatea

navigaţiei pentru toţi în anumite spaţii marine (în marea liberă, în strâmtorile

internaţionale etc.);

• rămân de asemenea în vigoare tratatele în cuprinsul cărora se impun

norme imperative (jus cogens);

• tratatele de comerţ, de extrădare, tratatele multilaterale, cele cu caracter

tehnic îşi pot continua aplicarea dacă noul stat şi celelalte părţi la tratat convin în

acest sens sau dacă din conduita lor rezultă că doresc acest lucru;

• în principiu, statul succesor va putea deveni membru al unei organizaţii

internaţionale din care făcea parte un stat predecesor dacă se manifestă în acest sens

în mod expres conform procedurilor prevăzute de actul constitutiv al organizaţiei

pentru primirea de noi membri.

Cu privire la bunurile şi creanţele statului anterior, legate de teritoriul acestuia,

indiferent dacă se găsesc în interiorul său ori în străinătate, regula este că se transmit

statului succesor toate bunurile mobile şi imobile care au aparţinut statului

predecesor, în principiu fără despăgubiri şi fără un tratat special în acest scop.

În ce priveşte datoriile statului anterior faţă de state sau creditori străini regulile

sunt mai nuanţate, neexistând norme unanim acceptate. În cazul transferării unui

teritoriu: pe teritoriul transferat îşi încetează aplicabilitatea tratatelor încheiate de

statul de la care s-a făcut transferul şi intră în vigoare tratatele statului dobânditor;

bunurile de stat aflate pe teritoriul cedat trec în proprietatea statului dobânditor.

71

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Teritoriul de stat reprezinta spatiul geographic in limitele caruia statul…

2) Teritoriul statului se compune din…

3) Delimitarea teritoriul se face prin…

4) Prin fluviu international se intelege…

5) Libertatea de navigatie pe fluviile internationale implica…

6) Statele riverane ……… sunt singurele care au drept

de……………………………………

7) Fluviile internationale se folosesc si in alte scopuri decat navigatia cum

sunt…………

72

8) Regimul juridic privind navigatia pe Dunare este reglementat prin…..

9) Teritoriul de stat se compune din:

a) spatiu terestru;

b) spatiu acvatic;

c) zona economică exclusivă.

73

MODULUL IX

Dreptul mării

1. Consideraţii generale

2.Marea teritorială

3. Zona contiguă

4. Zona economic exclusivă

5.Platoul continental

6.Marea liberă

1. Consideraţii generale

Dreptul mării reprezintă totalitatea principiilor şi normelor juridice care

reglementează relaţiile dintre state şi delimitările cu privire la spaţiile maritime şi

oceanice constituind zone de suveranitate teritorială, zone de drepturi suverane

exclusive, sau speciale ale statului riveran, sau zone deschise participării egale a

statelor la cercetarea, exploatarea resurselor marine biologice şi minerale, la navigaţia

internaţională, în interesul securităţii, cooperării şi dezvoltării statelor lumii, fără

excepţie.

Codificarea oficială a dreptului mării s-a făcut în cadrul unor conferinţe

internaţionale. După cel de-al doilea război mondial, au avut loc trei conferinţe

internaţionale pentru codificarea dreptului mării. Primele două conferinţe s-au ţinut la

Geneva, în anii 1958 şi 1960. Conferinţa a treia de codificare a dreptului mării, sub

egida O.N.U., s-a ţinut între anii 1973-1982.

Conferinţa de la Geneva, din anul 1958, a adoptat 4 convenţii

internaţionale de codificare a dreptului mării, care sunt în vigoare şi în prezent. Ele

sunt: „Convenţia privind marea teritorială şi zona contiguă”; „Convenţia cu privire la

platoul continental”; „Convenţia privind marea liberă” şi „ Convenţia cu privire la

pescuit şi protejarea resurselor vii ale mării”.

74

Convenţia asupra dreptului mării din 1982 reglementează vechile instituţii

ale dreptului mării, precum şi noi instituţii ale sale, sau noi aspecte ale activităţii

statelor în acest domeniu.

Convenţia din 1982, proclamă şi consacră noi dispoziţii generale şi de bază ale

dreptului mării. Aceste reguli noi sunt: statele părţi la convenţie trebuie să

îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile care le revin din prevederile convenţiei.

Statele în exercitarea drepturilor, competenţelor şi libertăţilor recunoscute de

Convenţie trebuie să nu săvarşescă un abuz de drept; statele în exercitarea drepturilor

şi în executarea obligaţiilor ce le revin din prevederile convenţiei trebuie să se abţină

de la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva altui stat.

2.Marea teritorială

Începând cu secolul XVIII s-au formulat o serie de criterii pentru delimitarea

mării teritoriale faţă de marea liberă : „bătaia tunului”, „linia orizontului”, „regula

celor 3 mile marine”.

Ulterior, Conferinţa de la Haga din 1930 nu a reuşit un acord în stabilirea

acestei limite, problema rămânând nesoluţionată şi de cele două Conferinţe de la

Geneva din 1958 şi din 1961. Statele au procedat la delimitarea acestei zone marine

prin legi interne, stabilind limite neuniforme între 3 şi 200 de mile.

Convenţia din 1982 consacră regula celor 12 mile marine în articolul 3 astfel

orice stat are dreptul de a fixa lăţimea mării sale teritoriale: această lăţime nu

depăşeşte 12 mile marine, măsurată de la liniile de bază.

Prin mare teritorială se înţelege zona de mare adiacentăţărmului, care se întinde

în larg pe o distanţă de până la 12 mile marine, care face parte integrantă din teritoriul

de stat şi estesupusă suveranităţii statului riveran.

Suveranitatea statului se extinde şi asupra spaţiului aeriande deasupra mării

teritoriale, precum şi asupra solului şi subsolului acesteia.

75

Limita interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale diferă în raport

cu configuraţia ţărmului.Astfel, în cazul unui ţărm lin, fără crestături adânci, această

limită este formată de linia de bază normală de-a lungul ţărmului. Când ţărmul

prezintă crestături adânci în uscat sau a unor insule de-a lungul coastei, limita

interioară este constituită din liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai

îndepărtate în larg, legate însă efectiv de uscat şi urmează configuraţia generală a

ţărmului. În situaţia unui litoral la o mare cu flux şi reflux, limita interioară este linia

celui mai mare reflux.

Marea teritorială, delimitându-se de apele maritime interioare prin linia sa de

bază, face parte integrantă din teritoriul de stat, fiind supusă împreună cu resursele

sale suveranităţii naţionale a statului riveran, iar regimul său juridic este stabilit prin

legislaţia internă a statului riveran, ţinându-se seama şi de prevederile dreptului

internaţional.

Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg din

suveranitatea sa, în ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer de deasupra.

Enumerăm cele mai importante drepturi:dreptul la pescuit; dreptul la navigaţie;

dreptul de a supraveghea şi controla activitatea desfăşurată în marea teritorială;

dreptul de a aplica jurisdicţia naţională si dreptul de supraveghere şi evaluare

ecologică.

Statul riveran va stabili perioadele de pescuit şi cele prohibite; speciile de peşti

şi animale marine supuse pescuitului; măsuri prohibite pentru speciile protejate;

cantităţile exploatabile şi destinaţia lor .

Statul riveran şi celelalte state vor coopera direct sau prin intermediul

organizaţiilor internaţionale corespunzătoare în scopul asigurării conservării speciilor

în cauză şi promovării exploatării optime a acestor specii în ansamblul regiunii.

Dreptul la navigaţie şi survol în marea teritorială, cât şi intrarea şi ieşirea din

acestea sunt reglementate de legea statului riveran, în conformitate cu acordurile la

care este parte.

76

Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut navelor comerciale ale tuturor

statelor. Trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială este reglementată

prin legi interne, ţinându-se seama de normele dreptului internaţional.

Termenul de „pasaj” este aplicabil statelor străine care intră în marea teritorială

spre porturile şi instalaţiile maritime ale statului riveran, spre apele interioare,

porturile şi instalaţiile acestora sau dinspre acestea spre marea liberă, precum şi

navelor aflate în trecere spre porturile altor state.

Trecerea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă. Oprirea sau ancorarea sunt

interzise, exceptându-se cazurile impuse de nevoile navigaţiei sau ca urmare a unui

caz de forţă majoră sau avarie, pentru a salva persoane sau pentru ajutorarea navelor

şi aeronavelor aflate în primejdie.

Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere păcii, ordinii publice

sau securităţii statului riveran. Se consideră că trecerea nu mai este inofensivă dacă

nava străină desfăşoară în marea teritorială una din următoarele activităţi : ameninţă

cu forţarea sau foloseşte forţa împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau

independenţei politice a statului riveran, sau în orice alt mod contrar dreptului

internaţional; efectuează exerciţii sau manevre cu arme de orice fel; culege informaţii

care pot să aducă prejudiciu apărării sau securităţii statului riveran sau desfăşoară

propagandă care prejudiciază interesele apărării sau ale securităţii.

Dreptul de supraveghere şi control a activităţilor ce se desfăşoară în marea

teritorială, în zona submarină şi spaţiul aerian aferente acesteia este reglementat de

legile naţionale ale fiecărui stat în concordanţă cu normele dreptului internaţional.

Jurisdicţia statului riveran în marea sa teritorială rezultă din suveranitatea sa

asupra acestei zone. Totodată, statul de pavilion îţi exercită jurisdicţia asupra navelor

sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă aşadar, că în marea

teritorială, navele sunt supuse unei duble jurisdicţii: a statului riveran şi a statului de

pavilion.

77

Regulă generală consta in aplicarea jurisdicţiei statului riveran, iar cea a

statului de pavilion acţionează mai mult ca o regulă de curtoazie internaţională.

Pentru navele comerciale în trecere prin marea teritorială, jurisdicţia penală a

statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de arestare sau de instrucţie cu

privire la infracţiunile comise la bord în timpul pasajului atunci când: consecinţele

infracţiunii se extind asupra statului riveran; a fost încălcată liniştea publică a ţării sau

ordinea în marea teritorială; exercitarea jurisdicţiei este cerută de căpitanul navei (ori

de un agent diplomatic sau consular al statului de pavilion); pentru reprimarea

traficului ilicit de stupefiante.

Pe timpul cât se află în marea teritorială a unui stat, nava comercială străină se

bucură de protecţia legilor acestuia, revenindu-i obligaţia respectării lor. Statul

riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucţie şi la bordul navei străine

care trece prin marea teritorială după ce aceasta a părăsit apele sale maritime

interioare.

Jurisdicţia civilă a statului riveran nu se poate exercita asupra unei persoane

aflată la bordul unei nave străine în trecere prin marea sa teritorială, statul riveran

poate să dispună potrivit dispoziţiilor sale legale, reţinerea sau sechestrarea ori

executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu obligaţiile

contractuale sau responsabilităţile asumate de nave în timpul pasajului sau pentru

trecerea prin apele statului riveran.

Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri necomerciale se

bucură de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a altui stat. Răspunderea pentru

orice prejudiciu sau daune cauzate de către o astfel de navă, precum şi de către

echipajul ei, în asemenea împrejurări revine statului de pavilion.

Există o serie de obligaţii pe care statele trebuie să le îndeplinească cu privire

la activităţile ce se desfăşoară în această zonă. Astfel, statul riveran este obligat să

comunice prin avize către navigatori orice modificare adusă şi să facă publicitatea

78

necesară, prin hărţile maritime, culoarelor de navigaţie şi sistemele de separare a

traficului.

Dreptul de urmărire revine statului riveran pentru aplicarea măsurilor legale

necesare pentru a împiedica orice trecere care nu este inofensivă. Statul poate

interzice navei străine intrarea în marea sa teritorială sau dacă nava este în trecere, să-

i ceară respectarea obligaţiilor aferente sau chiar părăsirea apelor sale.

Statul poate începe exercitarea dreptului de urmărire care se exercită de către

state împotriva navelor ce au încălcat legile şi regulamentele lor în marea teritorială,

împotriva navelor infractoare şi continuă acest drept în marea liberă.

Ştiaţi că...

România a reglementat regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării

interioare şi zonei contigue odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 17 din 7 august

1990, publicată în Monitorul Oficial nr. 99 din 9 august 1990 care a abrogat decretul

nr. 39/1956 pentru reglementarea regimului apelor teritoriale, publicat în Buletinul

Oficial nr. 8 din 28 ianuarie 1956.

Se prevede in art. 1 că marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare

adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile

marine (22.224 m) măsurată de la liniile de bază. Liniile de bază sunt liniile celui mai

mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele

mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor

de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente.

În ce priveşte cercetarea ştiinţifică în marea teritorială a României instituţiile

specializate, în baza programelor aprobate şi cu avizul organelor române competente

pot desfăşura activitatea de preospectare şi de amenajare a navigaţiei. Persoanele

fizice sau juridice străine pot efectua cercetări ştiinţifice în marea teritorială a

79

României numai cu autorizarea expresă a organelor române competente şi potrivit

condiţiilor stabilite de către acestea.

Toate normele juridice cu caracter intern referitoare la marea teritorială au la

bază convenţiile internaţionale. Apele maritime interioare, marea teritorială, solul şi

subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul

României. În aceste spaţii, România îţi exercită suveranitatea în conformitate cu

legislaţia sa internă, cu prevederile Convenţiilor internaţionale la care este parte şi

ţinând seama de principiile şi normele dreptului internaţional.

3. Zona contiguă

Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale, care se întinde spre

larg dincolo de limita exterioară a acesteia până la o distanţă maximă de 24 de mile

marine măsurată dela liniile de bază ale mării teritoriale.

Regimul juridic al zonei contigue constă în drepturi speciale ale statului riveran

de a exercita controlul pentru:

• prevenirea încălcării legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale,

sanitare sau de trecere a frontierei de stat pe teritoriul său ori în marea sa teritorială;

• reprimarea încălcărilor acestor legi şi reglementăricomise pe teritoriul

său ori în marea sa teritorială.

4. Zona economică exclusivă

Zona economică exclusivă a mării este zona situată dincolo de marea

teritorială, adiacentă ei, supusă regimului special stabilit prin Convenţia din 1982.

Zona economică a mării se situează dincolo de marea teritorială dar este adiacentă ei;

statul riveran exercită în zonă numai anumite drepturi şi jurisdicţia sa; celelalte state

80

beneficiază de anumite drepturi şi au anumite obligaţii în zonă; zona economică

exclusivă a mării este formată din apa mării, solul şi subsolul marin al ei.

Statul riveran are în zona sa economică exclusivă a mării următoarele

drepturi, cum ar fi dreptul de a explora, exploata, conserva şi administra resursele

naturale biologice şi nebiologice ale zonei; dreptul exclusiv de a construi sau de a

autoriza construcţii în zonă; dreptul să reglementeze construirea, exploatarea şi

folosirea insulelor artificiale din zonă, care însă nu pot avea mare teritorială în jurul

lor; dreptul de a stabili volumul de pescuit în zonă; dreptul de jurisdicţie asupra

instalaţiilor şi folosirii insulelor artificiale, precum şi asupra cercetărilor

ştiinţifice şi a apărării mediului marin al zonei.

Statele terţe au următoarele drepturi şi obligaţii faţă de zonele economice

exclusive ale mării: libertatea de navigaţie pentru navele lor în apele zonei şi de

survol în spaţiul aerian al zonei; dreptul de a pune cabluri şi conducte submarine pe

solul zonei; să folosească zona în alte scopuri legale; dreptul să desfăşoare cercetări

ştiinţifice în zonă, cu obligaţia de a comunica statului riveran informaţiile obţinute şi

eşantioane, precum şi să permită statului riveran să participe la activitatea de

cercetare ştiinţifică.

Zona economică exclusivă a mării se poate întinde până la 200 mile marine, de

la linia de bază a mării teritoriale,a statului riveran.

5. Platoul continental

Platoul continental este fundul mării şi subsolul regiunilor submarine

adiacente coastelor, dar situate dincolo de marea teritorială, până la o adâncime de

200 m, sau dincolo de această limită, până la punctul unde adâncimea apelor

de deasupra permit exploatarea resurselor naturale ale acestor regiuni.

Acesta se poate întinde până la limita externă a marginii continentale, sau până

la 200 mile marine de la linia de bază a mării teritoriale. Drepturile statului riveran

81

asupra platoului său continental sunt exclusive, astfel un alt stat nu poate exploata

acest platou, chiar dacă statul riveran nu îl exploatează, fără consimţământul expres

al statului riveran. De asemenea, drepturile statului riveran asupra platoului său nu

depind de ocuparea, efectivă sau fictivă, a acestuia de către statul respectiv, sau de

vreo declaraţie expresă a statului cu privire la platoul său continental.

Exploatarea platoului continental nu trebuie să aibă ca efect împiedicarea

libertăţii de navigaţie, de pescuit, a cercetărilor oceanografice şi a conservării

resurselor biologice ale mării de deasupra platoului continental, pentru toate statele.

Statului riveran îi revine obligaţia de a institui o zonă de securitate în jurul

instalaţiilor făcute pentru exploatarea bogăţiilor platoului continental, cu o întindere

de 500 m şi pe care trebuie să le comunice celorlalte state.

Delimitarea platourilor continentale între statele aflate faţă în faţă se va

face prin linia mediană, calculată de la linia de bază a mărilor lor teritoriale. În

cazul statelor limitrofe delimitarea se face prin acord între state, sau aplicând regula

distanţei egale.

Regimul insulelor. Convenţia din 1982 în art.121 defineşte „insula” ca „ o

întindere naturală de pământ, înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul

fluxului”.

Convenţia stabileşte o distincţie între:

• insule locuibile;

• insule nelocuibile.

Insulele locuibile au: mare teritorială, zonă contiguă, zonă economică exclusivă

şi platou continental.

Ştiaţi că...

Pentru prima oară platoul continental a fost proclamat prin Declaraţia

preşedintelui S.U.A., H.Truman în 1945, prin care serevendica dreptul de jurisdicţie

82

şi control asupra solului şi subsolului platoului continental al coastelor S.U.A., în

timp ce, apele de deasupra aveau regim de mare liberă.

Platoul continental a fost consacrat pentru prima oară prin Convenţia de la

Geneva din 1958 şi reafirmat, cu unele dezvoltări în Convenţia din1982.

Resursele naturaleale platoului continental pot fi:

• resurse minerale sau nebiologice, cum ar fi nichel, cupru;

• organisme vii care aparţin speciilor sedendate, cum ar fi scoicile, coralii

sau alte specii de crustacee care trăiesc în mod constant în contact cu solul sau

subsolul mării.

6. Marea liberă

Marea liberă este acea parte a mării care nu aparţine mării teritoriale sau apelor

interioare ale unui stat. Statele au obligatia să folosească marea liberă numai în

scopuri paşnice.

Principiul libertăţii mării cuprinde următoarele libertăţi, care constituie

conţinutul său: libertatea de navigaţie pentru navele comerciale şi militare tuturor

statelor riverane sau neriverane; libertatea de survol în spaţiul aerian de deasupra

mării libere, pentru aeronavele civile şi militare, ale tuturor statelor, în timp de pace

şi de război; libertatea pentru toate statele de a pune cabluri şi conducte submarine pe

solul mării libere; libertatea de a construi insule artificiale sau instalaţii în marea

liberă; libertatea de pescuit pentru navele tuturor statelor, cu respectarea apărării

resurselor biologice ale mării libere si libertatea pentru toate statele de a face

cercetări ştiinţifice în marea liberă.

Navele aflate în marea liberă se supun legii pavilionului, în sensul că statul al

cărui pavilion îl abordează nava are jurisdicţia exclusivă asupra ei.

Navele militare, cele proprietate de stat şi navele folosite pentru servicii

publice beneficiază, în marea liberă, de imunitate de jurisdicţie faţă de celelalte state.

83

Navele aflate în marea liberă au obligaţia de a acorda ajutor unei nave aflate în

pericol.

Statele au obligaţia de a preveni şi reprima anumite infracţiuni internaţionale în

marea liberă, cum ar fi transportul de sclavi, pirateria maritimă, traficul ilicit cu

stupefiante şi substanţe psihotrope.

Reprimarea emisiunilor neautorizate difuzate din marea liberă constă din

emisiuni de radio sau televiziune difuzate marelui public, de pe o navă sau instalaţie

din marea liberă, cu încălcarea regulamentelor internaţionale, cu excepţia

semnalelor de pericol.

Navele militare ale statelor au dreptul de vizită a navelor comerciale, în marea

liberă, dacă ele sunt suspectate că au săvârşit una dintre infracţiunile următoare:

transport de sclavi, piraterie maritimă, emisiuni neautorizate, nava refuză să

abordeze pavilionul pentru a-şi masca naţionalitatea.Acestea au dreptul să oprească şi

să viziteze navele comerciale care au aceeaşi naţionalitate cu nava militară.

Pentru a se bucura de libertăţile mării în condiţii egale cu statele riverane,

statele lipsite de litoral trebuie să aibă acces la mare. Navele oricărui stat, riveran sau

neriveran la o mare, au dreptul să navigheze în marea liberă, sub pavilionul oricărui

stat.Statele fără litoral au dreptul să aibă flotă proprie, sub pavilionul lor. Pentru

exercitarea acestui drept este necesar ca un stat riveran la o mare sau ocean să

accepte să deschidă un port al său pentru flota statului fără litoral.

Statul fără litoral beneficiază şi de dreptul de tranzit prin teritoriul statului

riveran, care i-a deschis un port pentru flota sa.

Statele au datoria să coopereze între ele, în exercitarea drepturilor şi

îndeplinirea obligaţiilor care le revin.

84

Să ne reamintim

Libertatea mării libere cuprinde în special pentru state următoarele 6 libertăţi:

a) libertatea de navigaţie;

b) libertatea de survol;

c) libertatea de a pune cabluri şi conducte submarine;

d) libertatea de a construi insule art ificiale şi alte instalaţiiautorizate de

dreptul internaţional;

e) libertatea pescuitului;

f) libertatea cercetării ştiinţifice

Fiecare stat stabileşte condiţiile pentru:

• acordarea naţionalităţii sale navelor;

• înmatricularea pe teritoriul său a navelor;

• ca navele să dobândească dreptul de a purta pavilionul său.

Navele au naţionalitatea statului care le- a autorizat să poarte pavilionul său.

Fiecare stat exercită în marea liberă jurisdicţia exclusivăasupra navelor care

arborează pavilionul său.

Navele de război, ca şi cele afectate exclusiv unui serviciu public se bucură în

marea liberă de imunitate completă de jurisdicţie faţă de oricare alt stat decât statul de

pavilion.

Bibliografie:


București, 2010.



85




București, 2008.


1) Pentru determinarea latimii marii teritoriale se recurge pentru prima data la

criterii cum sunt:

a) bataia tunului;

b) linia orizontului;

c) regula celor 6 mile.

2) In problemele dreptului marii s-au tinut 3 conferinte ONU:

a) in 1958 la Geneva si au fost adoptate 3 conventii;

b) in 1960 la Geneva si nu si-a realizat obiectivele;

c) in 1982 la Bucuresti si s-a adoptat Conventia ONU privind dreptul marii.

3) Accesul navelor de razboi straine in apele maritime interioare este supus

unor conditii restrictive cum sunt :

a) termenul de aprobare prealabila;

b) nelimitarea termenului de sedere si a manevrelor permise;

c) refuzul intrarii.

4) Limita maxima de 12 mile a marii teritoriale a fost stabilita la Conferinta

ONU privind dreptul marii de la:

a) Geneva din 1958, Conventia privind marea teritoriala si zona contigua

b) Geneva in 1960;

86

c) Montego Bay din 1982, Conventia ONU privind dreptul marii

5) Zona economica exclusive este supusa unui regim care se defineste prin:

a) drepturi de a dispune asupra zonei respective;

b) drepturi suverane;

c) suveranitate.

6) Platoul continental a fost introdus, pentru prima data, in dreptul international

prin :

a) Declaratia lui Truman din 1945;

b) Conventia de la Geneva din 1958;

c) Conventia de la Montego Bay din 1982.

7)Dreptul marii este reglementat de….

8) Apele maritime interioare cuprind…

9) Regimul juridic al apelor maritime interioare este determinat de……….

10) Navele comerciale au…………………, dar in acelasi timp statului riveran

ii sunt recunoscute anumite drepturi de protectie cum ar fi…………..

11) Navele de razboi au un regim mai sever, accesul lor in apele maritime

interioare este supus unor conditii mai restrictive cum ar fi…………

12) Prin mare teritoriala se intelege………….

13) In interesul navigatiei, statele au recunoscut…………

87

14) Marea teritoriala face parte din….

15) Suveranitatea statului se extinde………

16) Trecerea este inofensiva atat timp cat………..

17) Zona contigua este………..

18) Zona economica exclusiva este……..

19) Zona economica exclusiva este supusa unui regim juridic special care se

defineste prin…………..

88

MODULUL X

Teritorii cu regim juridic special în dreptul internaţional

1. Zona internaţională a teritoriilor submarine

2.Consideraţii privind regimul juridic al Articii şi Antarticii

1. Zona internaţională a teritoriilor submarine

Teritoriile submarine din zona internaţională trebuie folosite numai în

scopuri paşnice, iar exploatarea lor trebuie făcută în interesul întregii omeniri.

Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor, formează patrimoniul comun al

umanităţii.

Regimul zonei internaţionale a teritoriilor submarine este guvernat de

urmatoarele principii: explorarea şi exploatarea resurselor zonei trebuie să se facă în

interesul întregii omeniri, zona nu poate face obiectul însuşirii ei de către state,

persoane fizice sau juridice. Nici un stat nu poate revendica sau exercita

suveranitatea sa ori drepturi suverane asupra vreunei părţi a zonei internaţionale a

spaţiilor submarine. Toate activităţile privind explorarea şi exploatarea resurselor

zonei, ca şi cele conexe lor, vor fi supuse unui regim internaţional.

Zona internaţională a teritoriilor submarine trebuie să fie deschisă tuturor

statelor, pentru folosirea ei exclusiv în scopuri paşnice.

De asemenea, cercetarea ştiinţifică desfăşurată în zonă trebuie să aibă un

caracter exclusiv paşnic şi în interesul întregii omeniri. Răspunderea pentru

respectarea prevederilor convenţiei referitoare la activităţile desfăşurate în zonă

revine părţilor contractante ale convenţiei.

Activitatea în zonă se va desfăşura în organizarea şi sub controlul

Autorităţii internaţionale a teritoriilor submarine.

89

Orice activitate se poate desfăşura în Zona teritoriilor submarine numai în

temeiul unei autorizaţii eliberată de Autoritate pe baza unor condiţii şi criterii

economico-financiare, stabilite de Convenţia din 1982 şi Acordul din 1994.

Statele părţi sunt obligate de a veghea ca activităţile care au loc în zonă să fie

conforme cu dispoziţiile părţii aXI-a a Convenţiei, atunci când activităţile sunt

desfăşurate:

• fie de către ele însele;

• fie de către întreprinderile lor de stat

• de către persoane fizice sau juridice care posedănaţionalitatea lor ori sunt

controlate în mod efectiv de către ele saude către cetăţenii lor.

Convenţia precizează că, statul parte nu este răspunzător de daunele rezultate

din încălcarea obligaţiei de către o persoană garantată de el dacă a luat toate măsurile

necesare şi corespunzătoare pentru a asigura respectarea efectivă a dispoziţiilor sale.

2. Consideraţii privind regimul juridic al Articii şi Antarticii

Antarctica are un regim juridic international stabilit prin Tratatul de la

Washington din 1 decembrie 1959. România a devenit parte la Tratatul asupra

Antarcticii în anul 1971.

Principiile de bază ce se desprind din tratat: principiul întăririi cooperării

înternaţionale pentru garantarea libertăţii cercetării ştiinţifice;principiul folosirii

regiunii în scopuri exclusiv paşnice în conformitate cu prevederile Cartei ONU;

denuclearizarea şi demilitarizarea spaţiului precum şi interzicereadeversării deşeurilor

radioactive.

In anul 1972 se incheie la Londra, Conventia asupra conservarii focilor din

Antarctica prin care se interzice vanarea focilor sau prinderea lor de catre nationali

90

sau nave sub pavilionul lor, se stabilesc rezervatii speciale pentru cercetare stiintifica

si pentru reproductia acestor specii.

In anul 1980 se incheie Conventia asupra prezervarii resurselor marine vii ale

Antarcticii, la Camberra, avand ca principiu pastrarea echilibrului ecologic. in 1988,

la Wellington se incheie Tratatul asupra regimului activitatilor relative la resursele

minerale din zona.

In 1985 s-a incheiat Conventia privind protectia stratului de ozon in Antarctica,

semnata de 20 de tari si de U.E.

Convenţia de la Canberra din 1980 privind conservarea resurselor maritime

vii din Antartica avea ca principal obiectiv conservarea mediuluimarin şi protecţia

ecosistemului antartic. În 1988 la Welington se adoptă Convenţia privind

reglementarea activităţilor asupra resurselor minerale din Antartica.Acordul de la

Madrid interzice prospectarea şi mineritul în Antartica pe 50 de ani cu excepţia

activităţilor de cercetare ştiinţifică.

Obiectul tratatului priveste protectia cuprinzatoare a mediului antarctic si

a ecosistemelor dependente si asociate, astfel Antarctica este desemnata

rezervatie naturala, destinata pacii si stiintei.

Tratatul din 1959 consacră principiul folosirii regiunii în scopuri exclusiv

paşnice. Potrivit art. 1 al acestuia sunt interzise orice măsuri cu caracter militar, cum

ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii, efectuarea de manevre militare, precum

şi experimentarea oricăror tipuride arme. Potrivit acestui tratat Antarctica a fost

declarată zonă demilitarizată, neutralizată şi denuclearizată fiind prima de acest fel în

lume. Tratatul interzice, de asemenea, plasarea în zonă a oricăror deşeuri radioactice.

În cuprinsul Tratatului asupra Antarcticii se declară libertatea cercetării

ştiinţifice pe continent şi se instituie obligaţia statelor de acolabora în acest domeniu

prin schimb de informatiişi de personal ştiinţific între expediţiile transmise în zonă şi

între staţiile ştiinţifice amplasate acolo, precumşi cu privire la rezultatele ştiinţifice

obţinute.

91

Tratatul nu soluţionează problema suveranităii asupra zonei, dar în cuprinsul

acestuia se precizează că atâta timp cât tratatul va fi în vigoare nici un stat nu are

dreptul de a emite noi pretenţii asupraAntarcticii, iar activităţile desfăşurate în zonă

de unele state nu le îndreptăţesc să afirme sau să conteste revendicările formulate

anterior tratatului de către unele state.

Protectia mediului a impus stabilirea unor norme cât mai precise privind

asemenea activităţi. Ca urmare, au fost încheiate două convenţii, una la Camberra în

1982 privind conservarea resurselor marine vii dinAntarctica, iar cea de a doua la

Wellington în 1988 asupra reglementării activităţii privind resursele minerale ale

Antarcticii.

Problema regimului Antarcticii rămâne în continuare în atenţia comunităţii

internaţionale, regimul său juridic şi soluţionarea problemelor economice şi în

zonăimpunând noi reglementări internaţionale.

Pornind de la ideea ca protectia mediului antarctic si a ecosistemelor

dependente si asociate, precum si a valorii intrinseci a Antarcticii, incluzand regiunea

sa salbatica si valorile sale estetice, ca si valoarea sa ca zona destinata cercetarii

stiintifice, in mod special cercetarii de baza pentru intelegerea mediului global,

activitatile din zona trebuie sa fie planificate si conduse in asa fel incat sa se limiteze

impactul negativ asupra mediului antarctic, precum si asupra ecosistemelor

dependente si asociate.

Acest tip de activitati trebuie sa fie planificate si conduse in asa fel incat sa se

evite efectele negative asupra climei, asupra calitatii aerului sau apei, sa se evite

modificarile semnificative ale atmosferei, ale mediului terestru (inclusiv acvatic),

glaciar sau marin, cat si modificarile negative in ceea ce priveste distributia, numarul

sau productivitatea speciilor ori a populatiilor din speciile faunei si florei specifice,

periclitarea in continuare a speciilor sau a populatiilor acestor specii aflate in pericol

sau amenintate.

92

Activitatile trebuie sa fie planificate si conduse pe baza unor informatii

suficiente care sa permita evaluarea prealabila sau aprecieri fundamentate in legatura

cu posibilele lor impacturi asupra mediului antarctic si asupra ecosistemelor

dependente si asociate.In acest sens trebuie sa se efectueze o supraveghere regulata si

eficace pentru a facilita depistarea timpurie a unor efecte posibile neprevazute ale

activitatilor desfasurate atat in interiorul, cat si in exteriorul zonei privind mediul

antarctic si ecosistemele dependente si asociate.

In ceea ce priveste cooperarea internationala, fiecare stat trebuie sa incearce, in

masura posibilitatilor, sa realizeze schimb de informatii care pot fi utile altor parti la

planificarea si desfasurarea activitatilor lor in zona in vederea protejarii mediului

antarctic si a ecosistemelor dependente si asociate.

Prin Rezolutia 46 / 41 a Adunarii Generale a ONU din 6 decembrie 1991 se

lanseaza teza potrivit careia, elaborarea unei conventii care sa stabileasca o rezervatie

naturala sau un parc mondial, in Antarctica si ecosistemele sale asociate, trebuie

negociata cu participarea intregii comunitati internationale.

Obiectivul principal al Tratatului privind Antarctica este cel de a asigura în

interesul întregii omeniri că Antarctica va continua să fie pentru totdeauna utilizată

exclusiv în scopuri pașnice și că nu va deveni scena sau obiectul unui diferend

internațional. Tratatul interzice orice măsură de natură militară, dar nu și prezența

personalului militar.

Tratatul stipulează şi neutralizarea Antarcticii. Se precizează că este în

interesul întregii omeniri ca Antarctica să fie rezervată, pentru totdeauna, numai

activităţilor paşnice şi să nu devină nici teatrul, nici obiectul unor diferende

internaţionale.

De asemenea, el prevede şi denuclearizarea Antarcticii interzicând efectuarea

de explozii nucleare şi depozitarea de deşeuri radioactive în această regiune.

Toate disputele vor fi rezolvate pe cale pașnică de părțile implicate sau, în

cazuri extreme, de Curtea Internațională de Justiție.

93

Ştiaţi că...

Tratatul de la Washington din 1959, intrat în vigoare în1961 instituie asupra

Antarticii un regim care opreste revendicările teritoriale.

Statutul de observator in cadrul Comitetului este deschis oricarei parti

contractante a Tratatului asupra Antarcticii, chiar daca nu este parte la

protocol.Presedintele Comitetului Stiintific pentru Cercetari Antarctice si

presedintele Comitetului Stiintific pentru Conservarea Resurselor Marine Vii din

Antarctica este invitat sa participe la sesiunile sale in calitate de observatori. De

asemenea, Comitetul poate, cu aprobarea intrunirii consultative a Tratatului asupra

Antarcticii, sa invite sa participe in calitate de observatori la sesiunile sale alte

organizatii stiintifice, tehnice si de mediu relevante, care pot sa-si aduca contributia la

activitatea Comitetului.

In ceea ce priveste protectia faunei si florei indigene se tine cont de faptul ca

interventia daunatoare trebuie sa fie interzisa, exceptand cazul cand aceasta se face pe

baza unui permis. Aceste permise trebuie sa specifice activitatea autorizata, inclusiv

data, locul si persoana de care urmeaza sa fie efectuata, si trebuie sa fie emise doar in

urmatoarele imprejurari cum ar fi furnizarea de probe pentru un studiu stiintific sau o

informare stiintifica; furnizarea de specimene pentru muzee, ierbare, gradini

zoologice si botanice sau pentru alte institutii de invatamant ori de cultura sau pentru

alte utilizari si pentru a preveni consecinte inevitabile ale activitatilor stiintifice

neautorizate. Emiterea unor permise de acest fel trebuie sa fie limitata, astfel incat sa

existe siguranta ca nu vor mai fi capturate alte mamifere, pasari sau plante indigene

decat cele ce sunt strict necesare.

Schimbul de informatii are ca scop realizarea culegerii si schimbului de

inregistrari (inclusiv inregistrari de permise), si de date statistice referitoare la

numarul sau cantitatile din fiecare specie de mamifer, pasare ori planta indigena

94

capturate anual in zona Tratatului asupra Antarcticii; obtinerii si schimbului de

informatii referitoare la statutul mamiferelor, pasarilor, plantelor si nevertebratelor

din zona Tratatului asupra Antarcticii si la masura in care aceste specii sau populatii

au nevoie de protectie; stabilirii unei forme comune in care respectivele informatii

trebuie sa fie transmise de catre state.

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Ce înţelegem prin sintagma Zona internaţională?

2) Care este regimul juridic al Zonei?

3) Cum se desfăşoară activităţile din Zonă?

4) Drepturile asupra resurselor Zonei aparţin:

a) statului cu putere financiară mai mare;

b) oricărui stat care doreşte acele resurse;

c) întregii umanităţi.

95

5) Zona internaţională a teritoriilor submarine trebuie ....tuturor statelor,

pentru folosirea ei....

6) Care sunt instrumentele internaţionale prin care se reglementează regimul

juridic al Antarticii?

7) In ceea ce priveste protectia faunei si florei indigene se tine cont de faptul ca

interventia daunatoare trebuie…

8) Obiectivul principal al Tratatului privind Antarctica este...

9) Toate disputele vor fi rezolvate…

96

MODUL XI

Spaţiul extraatmosferic şi dreptul spaţial

1. Reglementări juridice

2.Principii generale ale dreptului spaţial

3. Organizaţiile internaţionale cu rol în dreptul spaţial

1. Reglementări juridice

În 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special pentru utilizarea

paşnică a spaţiului extraatmosferic. Până în 1963 o serie de rezoluţii ale Adunării

Generale a ONU au dus la formarea principiilor generale şi speciale ale spaţiului

extraatmosferic. Astfel, apare dreptul internaţional spaţial care are ca obiect de

reglementare regimul juridic asupra spaţiului extraterestru, asupra lunii şi altor

corpuri cereşti şi relaţiile dintre state în vederea explorării şi utilizării spaţiului

extraatmosferic.

În 1967 a fost adoptat Tratatul cu privire la principiile ce trebuie respectate în

materie de exploatare şi utilizare a spaţiului extraatmosferic. Se prevede că luna şi

celelalte corpuri cereşti nu pot face obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de

suveranitate, nici prin utilizarea sau ocupaţie ori alt mijloc. Explorarea şi

utilizarea trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor statelor. Accesul la

toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare ştiinţifică, cooperarea

internaţională trebuie să fie înlesnite şi încurajate.

În 1968 se încheie Acordul cu privire la salvarea astronauţilor şi la întoarcerea

lor şi obiectelor lansate în spaţiu. Sunt incluse prevederi referitoare la accidentele,

situaţii periculoase şi aterizări forţate, acordarea de asistenţă personalului şi măsuri

pentru întoarcerea astronauţilor în statul căruia îi aparţin. În 1971 se încheie

Convenţia privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiectele

97

spaţiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenţia privind înmatricularea

obiectelor lansate în spaţiu.

Adunarea Generală a adoptat primele acte pentru folosirea spaţiului

extraatmosferic în scopuri paşnice, înfiinţând, în anul 1958, un comitet subsidiar al ei.

Comitetul special pentru problemele spaţiului extraatmosferic a creat două

subcomitete, tehnic şi juridic, care au întocmit studii preliminare şi au elaborat

proiectele unora dintre actele internaţionale ce au constituit puncte de referinţă în

materia dreptului cosmic.

Primele documente internaţionale privind activităţile statelor în spaţiul

extraatmosferic au fost două rezoluţii ale Adunării Generale a ONU: Rezoluţia 1721

din 20 noiembrie 1961, care consacră principiul libertăţii de utilizare a spaţiului

extraatmosferic şi Rezoluţia 1962 din 13 decembrie 1963, prin care s-a adoptat

Declaraţia asupra principiilor juridice care guvernează activitatea statelor în

explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic.

Activităţile în spaţiul cosmic au fost reglementate progresiv , prin încheierea

unor acorduri şi convenţii multilaterale, astfel: Acordul asupra Salvării Astronauţilor,

reîntoarcerii astronauţilor şi recuperării obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic,

intrat în vigoare în 1968; Convenţia asupra răspunderii pentru daune cauzate de

obiectele spaţiale, deschisă spre semnare pe 29 martie 1972 şi intrată în vigoare la 1

septembrie 1972; Convenţia asupra înregistrării obiectelor lansat în spaţiul

extraatmosferic, deschisă spre semnare la New York, la data de 14 ianuarie 1975,

intrată în vigoare la 15 septembrie 1976; Acordul ce guvernează activităţile statelor

pe Lună şi celelalte corpuri cereşti; deschis, spre semnare la New York, la 18

decembrie 1979 şi intrat în vigoare la data de 11 iulie 1984.În completarea acestor

convenţii şi acorduri internaţionale, Adunarea Generală a ONU a adoptat patru seturi

adiţionale de principii legale referitoare la spaţiul extraatmosferic: Rezoluţia A/37/92

din 10 decembrie 1982, asupra principiilor ce guvernează utilizarea de către state a

sateliţilor artificiali tereştri pentru televiziunea directă internaţională; Rezoluţia

98

A/41/65 din 1986 asupra principiilor ce guvernează teledetecţia prin sateliţi;

Rezoluţia A/47/68 din 14 decembrie 1992 asupra utilizării în spaţiu a surselor de

energie nucleară şi Rezoluţia A/51/122 din 13 decembrie 1996 asupra cooperării

internaţionale în explorarea şi utilizarea spaţiului în beneficiul şi interesul tuturor

statelor.

Cadrul normativ al dreptului cosmic este prevăzut în Tratatul asupra

principiilor juridice care guvernează activităţile statelor în explorarea şi utilizarea

spaţiului extraatmosferic din anul 1967 . Naţiunile Unite şi-au asumat obligaţia şi

scopul de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional şi codificarea sa

în domeniul spaţial. cooperarea internaţională în spaţiul extraatmosferic şi

dezvoltarea dreptului cosmic, proces care a început în anul 1958, prin înfiinţarea unui

Comitet pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic care a creat, la rândul

său, două Subcomitete, Juridic şi Tehnico-ştiinţific, acesta din urmă cu rolul de a

asista subcomitetul juridic în activitatea desfăşurată.

Adunarea Generală a apreciat că activităţile spaţiale trebuie să se desfăşoare în

beneficiul întregii umanităţi şi în interesul statelor, indiferent de stadiul lor de

dezvoltare economică şi ştiinţifică. Un alt document al Adunării Generale ONU îl

reprezintă „Declaraţia asupra principiilor juridice ce trebuie să guverneze activităţile

statelor în explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic”, adoptată prin rezoluţia

1962 din 1963. Activităţile spaţiale au la bază aplicabilitatea principiilor dreptului

internaţional, iar Adunarea Generală cere statelor să se conducă, în utilizarea şi

explorarea spaţiului extraatmosferic după principiile interesului umanităţii, libertăţii

explorării spaţiului şi corpurilor cereşti, neaproprierii naţionale, conformităţii cu

dreptul internaţional şi Carta ONU, responsabilităţii, cooperării şi asistenţei reciproce

dintre state .Se au in vedere principii cum ar fi „recunoaşterea interesului omenirii

pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraterestru, a necesităţii cooperării şi

schimbului de informaţii între state” .

99

Rezoluţia Adunării Generale ONU din 1963 1962/XVIII asupra principiilor ce

guvernează activitatea statelor în spaţiul extraatmosferic o completează pe cea din

1961, referitoare la reglementarea activităţilor spaţiale. Astfel, se instituie o serie de

obligaţii pentru statele semnatare, atât în sens de acţiune, cât şi de omisiune în

desfăşurarea activităţilor în spaţiul cosmic. În prima categorie de obligaţii se pot

încadra activităţile de explorare şi folosire a acestui mediu numai în beneficiul

întregii umanităţi, conform principiilor dreptului internaţional şi Cartei ONU, în

vederea menţinerii păcii şi securităţii mondiale. De asemenea, statele trebuie să

coopereze şi să-şi acorde asistenţă reciprocă în derularea activităţilor spaţiale.

În categoria actelor de la care statele, în acest domeniu, trebuie să se abţină, se

evidenţiază interdicţia aproprierii, în orice modalitate, a spaţiului extraatmosferic şi a

corpurilor cereşti (prin proclamarea suveranităţii, ocupaţie sau utilizare, spre

exemplu). Rezoluţia la care ne referim cuprinde principiile dreptului cosmic, care vor

fi ulterior consacrate prin tratate. Din dispoziţiile rezoluţiilor ONU şi ale tratatelor

privitoare la activităţile desfăşurate de state în spaţiul cosmic rezultă principii şi

reguli care se impun atât statelor, cât şi altor entităţi (lato sensu), participante la

aceste operaţiuni . Regimul juridic al spaţiului cosmic şi al corpurilor cereşti este

dominat de principiul libertăţii, preluat din dreptul mării şi adaptat în funcţie de

particularităţile acestui spaţiu .

Prin Rezoluţia 48/80 din 15 decembrie 1983, Adunarea Generală a ONU a

declarat orbita geostaţionară drept „rezervă naturală limitată”, iar utilizarea ei trebuie

să fie raţională şi echilibrată. În cuprinsul Tratatului din 1967 se consacră şi

principiul libertăţii de utilizare a spaţiului extraatmosferic, în condiţii de egalitate a

statelor. În Tratat, limitarea de utilizare se referă la respectarea normelor dreptului

internaţional, inclusiv Cartei ONU, pentru evitarea unui abuz al statelor ce desfăşoară

activităţi spaţiale . Statele părţi la Tratatul spaţial, care desfăşoară activităţi în spaţiul

cosmic se vor conforma dreptului internaţional, inclusiv Carta ONU, în interesul

menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, precum şi al promovării cooperării şi

100

înţelegerii internaţionale. De asemenea, tratatul conţine prevederi asupra

demilitarizării spaţiului extraatmosferic, prin interzicerea plasării pe orbita

circumterestră a obiectelor purtătoare de arme nucleare, sau de distrugere în masă, iar

corpurile cereşti vor putea fi utilizate numai în scopuri paşnice. În ceea ce priveşte

regimul juridic al astronauţilor, tratatul prevede că aceştia vor fi consideraţi „trimişi

ai omenirii în spaţiul cosmic”, iar statele sunt obligate să le acorde toată asistenţa

posibilă în caz de accident, pericol sau aterizare forţată pe teritoriul unui alt stat, ori

de amerizare în marea liberă şi să îi trimită statului în care este înregistrat vehiculul

lor spaţial. Tratatul spaţial conţine şi prevederi referitoare la responsabilitatea

internaţională pentru activităţi naţionale în spaţiul extraatmosferic şi pe corpurile

cereşti, reglementând şi situaţiile când aceste operaţiuni sunt desfăşurate de

organizaţii internaţionale interguvernamentale sau organizaţii neguvernamentale.

Dată fiind importanţa activităţilor spaţiale, „Carta” dreptului cosmic conţine şi

reglementări privind înregistrarea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic,

cooperarea tuturor participanţilor la desfăşurarea unor asemenea operaţiuni,

publicitatea activităţilor statelor, organizaţiilor internaţionale ce au legătură cu

explorarea şi utilizarea spaţiului extraatmosferic.

Se poate observa că principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului cosmic

este exprimat în termeni categorici şi imperativi, angajând toate statele sau entităţile

care ar putea desfăşura activităţi spaţiale, în viitor, pe termen nelimitat. Libertatea

generală de utilizare a spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi corpurilor cereşti

reprezintă concretizarea a trei aspecte specifice: libertatea de lansare a obiectelor

spaţiale, libertatea de utilizare a orbitelor (geostaţionară, joasă şi înaltă), libertatea de

acces şi staţionare pe Lună şi celelalte corpuri cereşti.

Regimului juridic al spaţiului extraatmosferic şi corpurilor cereşti i se aplică

principiul imposibilităţii aproprierii naţionale, prin orice mijloace . În cadrul

principiului neaproprierii se înscrie şi situaţia în care statele instalează pe corpurile

creşti staţii, echipamente, acestea necreând drept de proprietate asupra vreunei părţi

101

din solul, sau subsolul, corpurilor creşti. Totodată, se specifică tipul de armament

interzis, de unde putem deduce ca nici un fel de alte arme nu ar putea fi amplasate în

spaţiul cosmic sau pe Lună şi celelalte corpuri cereşti .

Cooperarea internaţională presupune şi asistenţa reciprocă, avându-se în vedere

interesele celorlalte state, activităţile spaţiale realizându-se în aşa manieră, încât să nu

se producă o contaminare nocivă, nici schimbări defavorabile în mediul înconjurător

planetei ca o consecinţă a introducerii în acest mediu a materiilor extraterestre,

luându-se măsurile necesare în acest scop .

Principiul se manifestă şi sub aspectul egalităţii statelor în privinţa observării

zborurilor spaţiale, iar art. 11 al tratatului impune statelor să informeze cât mai

curând posibil pe Secretarul General al ONU asupra naturii, stadiului, localizării şi

rezultatelor activităţilor spaţiale, care vor fi comunicate opiniei publice şi comunităţii

ştiinţifice.

Art. 8 din Tratatul spaţial menţionează că statul în al cărui registru este

consemnat obiectul lansat în spaţiu va deţine jurisdicţia şi controlul asupra acelui

obiect, în timp ce se află în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc. Aceeaşi

reglementare se aplică şi personalului care se deplasează cu un obiect spaţial.

Regimul juridic al astronauţilor este înscris în art. 5 al Tratatului spaţial,

prevedere care califică astronauţii drept „trimişi ai omenirii în spaţiul

extraatmosferic” . Această calificare sugerează statelor obligaţii generice de ajutor şi

salvare pe care trebuie să le acorde echipajelor care efectuează zboruri în spaţiul

extraatmosferic. Astronauţii beneficiază de asistenţă în caz de accident, primejdie sau

aterizare forţată pe teritoriul altui stat, sau în marea liberă, statele având obligaţia să

le acorde tot ajutorul posibil . Conform Tratatului, statele-părţi au obligaţia de a

informa celelalte state-părţi sau pe Secretarul General al Naţiunilor Unite, asupra

oricărui fenomen care ar pune în pericol viaţa sau sănătatea astronauţilor.

Tratatul spaţial oferă un cadru general şi instituţiei răspunderii internaţionale în

domeniul dreptului cosmic . În conformitate cu articolul VI din Tratatul spaţial, este

102

responsabilitatea statului-parte la tratat să se asigure că orice activitate spaţială

desfăşurată de agenţiile guvernamentale sau neguvernamentale este desfăşurată în

siguranţă şi în sfera dispoziţiilor tratatului şi reglementările naţionale. Activităţile

spaţiale desfăşurate de entităţi neguvernamentale sunt subiectul unei continue

supervizări de către statul-parte.

Activităţile spaţiale intră în categoria activităţilor denumite „ultra periculoase”,

statul-parte fiind răspunzător şi în calitatea sa de membru al unei organizaţii

internaţionale, care desfăşoară activităţi spaţiale, alături de organizaţia internaţională

implicată .

În dreptul cosmic, instituţia responsabilităţii a fost reglementată mai detaliat în

cuprinsul Convenţiei asupra responsabilităţii internaţionale pentru prejudicii cauzate

de obiecte spaţiale, din 28 martie 1972. Principiul „patrimoniului comun al

umanităţii” este indisolubil legat de principiul „utilizării spaţiului extraatmosferic în

interesul întregii omeniri”, ca şi cel al „neaproprierii” spaţiului.

Tratatul spaţial prevede că astronauţii sunt trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic

şi din acest lucru reiese consecinţa de a supune statele unei obligaţii generice de

ajutor şi sprijin . În orice situaţie, astronauţilor trebuie să li se asigure condiţiile

reîntoarcerii lor la autorităţile de lansare; obligaţia existând numai în condiţiile în

care un stat are posibilitatea de a duce la bun sfârşit o asemenea acţiune, care

evidenţiază o obligaţie nu de rezultat.

Pentru prejudiciile survenite pe Pământ sau pe o aeronava în zbor,

responsabilitatea statului de lansare este absolută. Însă dacă prejudiciul se produce în

afara suprafeţei Pământului, într-un obiect spaţial lansat de alt stat, sau persoanelor

sau bunurilor de la bord, statul de lansare răspunde numai de pagubele produse din

culpa sa, sau a persoanelor responsabile. Referitor la cererile pentru acoperirea

prejudiciului, Convenţia prevede că acestea se înaintează pe cale diplomatică. În

practică, este dificilă identificarea, în situaţia dată, a provenienţei obiectului spaţial

103

care a provocat daunele,deci aplicarea răspunderii statului de lansare nu este posibilă

de cele mai multe ori.

Înmatricularea nu are semnificaţia acordată „naţionalităţii” obiectului lansat,

pentru că lansările de obiecte în spaţiul extraatmosferic se poate face nu numai de

state, ci şi de organizaţii internaţionale, sau agenţii ale statelor .

Competenţele statelor de lansare au un caracter specific, ce rezultă din

înmatricularea obiectelor spaţiale. Astfel, statele au dreptul şi obligaţia corelativă de a

reglementa şi supraveghea activităţile de la bordul navelor spaţiale, de la lansare până

la recuperare, indiferent unde se găsesc: în spaţiu, pe corpurile cereşti, sau pe Terra.

Instituţia înmatriculării obiectelor spaţiale joacă un rol important legat de

responsabilitatea pentru daunele provocate de obiectele spaţiale şi în aplicarea

Acordului asupra salvării şi recuperării astronauţilor şi obiectelor spaţiale .

Statul care are cunoştinţă că un obiect spaţial, sau părţi componente ale sale, au

căzut pe teritoriul de sub jurisdicţia lui, în marea liberă, sau intr-un loc nesupus

jurisdicţiei vreunui stat, va întreprinde măsurile de salvare oportune, la solicitarea şi

cu asistenţa statului de lansare. Dar, în situaţia în care statul teritorial are indicii că

obiectele spaţiale sunt periculoase, va putea să informeze statul de lansare, care va

adopta măsuri imediate şi eficace, sub controlul şi îndrumarea statului teritorial,

pentru eliminarea eventualelor pericole, pe cheltuiala autorităţilor de lansare.

2. Principii generale ale dreptului spaţial

Principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului inclusiv luna şi alte corpuri

cereşti a fost consacrat în art. 3 al tratatului spaţial unde se prevede că părţile vor

desfăşura activităţile de explorare şi folosirea spaţiului extraatmosferic, luna şi

celelalte corpuri cereşti în conformitate cu dreptul internaţional inclusiv Carta ONU

în interesul menţinerii păcii internaţionale.

104

Spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti nu pot face obiectul

apropriaţiunii naţionale din partea statelor, prin proclamarea suveranităţii lor, prin

folosinţă sau prin alt mijloc. Este interzis oricărei persoane fizice sau juridice de a

pretinde drepturi de proprietate sau suveranitate în cosmos, cu excepţia

omenirii.

Principiul păstrării jurisdicţiei şi proprietăţii statului de lansare asupra

obiectelor spaţiale şi a echipajelor lor se exercită şi în cazul unui accident sau

aterizare forţată a obiectului spaţial, în alt loc decât unde era aşteptat., fiind necesar

ca obiectul respectiv să fie înregistrat în registrul acelui stat.

Statele care desfăşoară activitate spaţială au obligatia de a înmatricula

obiectele spaţiale lansate de ele în registrul lor naţional, precum şi în registrul

Secretarului general al O.N.U..

Principiul cooperării internaţionale în activitatea spaţială presupune ca

lărgirea cooperării internaţionale, atât în ce priveşte aspectele ştiinţifice, precum şi

cele juridice ale explorării şi folosirii spaţiului extraatmosferic în scopuri paşnice

contribuie la dezvoltarea înţelegerii mutuale şi la consolidarea relaţiilor de prietenie

dintre state şi popoare.

Principiul interzicerii contaminării cosmosului şi de a produce schimbări

nocive în mediul terestru are la baza obligatia statelor să evite contaminarea

dăunătoare a spaţiului extraatmosferic şi a corpurilor cereşti, precum şi

schimbările nocive în mediul terestru, ca urmare a introducerii de substanţe

extraterestre.

Salvarea astronauţilor şi reîntoarcerea lor la statul de lansare implica obligaţia

de informare a statului de lansare şi a Secretariatului general al O.N.U. despre

echipajul aflat în pericol, cea de salvare a astronauţilor dacă ei au ajuns pe teritoriul

unui stat sau întrun spaţiu nesupus jurisdicţiei vreunui stat si asigurarea reîntoarcerii

astronauţilor la statul de lansare.

105

3. Organizaţiile internaţionale cu rol în dreptul spaţial

O serie de organizaţii internaţionale îndeplinesc un rolimportant în promovarea

şi dezvoltarea reglementărilor de dreptspaţial, ca şi în unele domenii tehnice. Dintre

acestea menţionăm în special:

• Organizaţia Naţiunilor Unite (O.N.U.) prin Comitetul O.N.U. pentru

utilizarea în scopuri paşnice a spaţiului extraatmosferic, având în prezent 61 de state

membre;

• Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.);

• Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor (U.I.T.).

La acestea se adaugă şi organizaţiile neguvernamentale cum sunt:

• Federaţia Internaţională de Astronautică (I.F.A.);

• Institutul Internaţional de Drept Spaţial (I.I.S.L.).

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.

106


1) Enumerati principiile care guverneaza spatiul extraatmosferic si corpurile

ceresti.

2) Cand au fost reglementate primele reguli in domeniu?

3)Care este primul tratat in materie?

4) Ce prevede Acordul care guverneaza activitatea statelor pe Luna si celelalte

corpuri ceresti?

5) Pe corpurile ceresti sunt interzise:

a) amenajarea de baze si instalatii militare;

b) executarea de manevre militare;

c) experimentarea oricarui tip de arme.

6) In ce consta principiul cooperarii si asistentei reciproce?

7) Care este continutul principiului neaproprierii nationale?

8) In ce consta raspunderea internationala a statelor de lansare?

9)Este necesara inmatricularea obiectelor lansate in spatiu?

10) Care este statutul juridic al astronautilor?

107

MODUL XII

Tratatele internaţionale

1.Definiţie

2. Clasificare

3.Încheierea tratatelor şi rezervele la tratat

1.Definiţie

Tratatul reprezintă forma expresă de manifestare a acordului de voinţă dintre

state prin care se creează norme noi de drept internaţional public, se modifică sau se

abrogă norme existente, care se încheie între membrii comunitaţii internaţionale şi

care este destinat să producă efecte de drept internaţional public.

În doctrină, au existat autori care au susţinut că tratatul este un act juridic

încheiat în formă scrisă care exprimă acordul de voinţă între două sau mai multe state

ori organizaţii internaţionale şi care cuprinde drepturi şi obligaţii de ambele părţi .

Prin aceste drepturi şi obligaţii sunt reglementate raporturile dintre părţile

contractante.

Tratatul este considerat atât de doctrină, cât şi de practica statelor ca fiind în

momentul actual, principalul izvor al dreptului .

În primul rînd, preambulul Cartei O.N.U. menţionînd respectarea obligaţiilor

decurgând din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional, conferă tratatului o

poziţie superioară în raport cu alte izvoare ale dreptului intrnaţional .

Pe de altă parte, tratatul dă posibilitatea statelor de a-şi exprima acordul la

crearea, modificarea sau abrogarea unor norme de drept internaţional în mod direct,

fiind ca atare, instrumentul juridic cel mai potrivit ce răspunde nevoilor lor rapide de

reglementare.

Tratatele internationale, ca izvoare de drept international public, se

caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

108

• concretizeaza cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind

drepturile si obligatiile juridice ale acestora;

• permit adaptarea dreptului international la dinamica schimbarilor ce

intervin in cadrul comunitatii internationale, prin posibilitatea formularii de

amendamente sau a revizuirii textului lor.

Tratatul exprimă intenţia părţilor de a produce efecte juridice şi stabileşte

precis drepturile şi obligaţiile acetsora în relaţiile reglementate de tratat.

Ansamblul normelor care reglementeaza incheierea, aplicarea, respectarea,

interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate si de incetare a tratatelor constituie

dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat in doua documente internationale

de referinta – Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state (Viena,

1969) si Conventia privind dreptul tratatelor incheiate de catre state si organizatii

internationale (Viena, 1986).In dreptul intern, dispozitii privind dreptul tratatelor

regasim in Legea 590/2003 privind tratatele.

Elementele esentiale ale tratatului sunt:

a. subiectele sau partile tratatului, respectiv statele sau alte subiecte de drept

international;

b. vointa partilor, liber exprimata;

c. obiectul tratatului.

Tratatul este guvernat de normele dreptului international. Statele pot sa incheie

intre ele acte guvernate de dreptul lor intern, insa asemenea acte nu intra in categoria

tratatelor (de exemplu, contractele).

Denumirea generala care se refera la orice tip de acord incheiat intre state este

cea de “tratat”. Acordurile pot sa fie incheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru

sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final,

statut etc.

109

2. Clasificare

Clasificarea tratatelor internationale se poate face dupa mai multe criterii:

a. dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;

b. dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice,

culturale, sau juridice etc.;

c. dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen si tratate pe durata

nedeterminata (de exemplu, tratatele de pace);

d. dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate inchise;

e. dupa calitatea partilor contractante: tratate incheiate numai de state, tratate

incheiate intre alte subiecte de drept international;

f. dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei

operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) si tratate – lege (cele prin care se

stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

3. Încheierea tratatelor şi rezervele la tratat

Notiunea incheierii tratatului desemneaza un proces, o succesiune de momente

juridico-procedurale care incep cu adoptarea textului, si continuandu-se cu semnarea

si autentificarea actului adoptat, cuprinzand ca ultima etapa utilizarea mijloacelor

juridice pentru a deveni parte la tratat (ratificare), inclusiv formularea de rezerve la

tratat.

In doctrina, se considera ca exista atat negocierea, cat si ratificarea (aderarea)

ca etape ale procedurii traditionale de incheiere a unui tratat. Potrivit articolul 24 al

Conventiei de la Viena din 1969 se arata ca prin intrarea in vigoare a tratatului,

acesta incepe sa-si produca efectele pe care statele le-au avut in vedere prin actele

savarsite in procesul anterior in incheiere. Astfel, procesul de incheiere comporta acte

ale statelor, de drept international si de drept intern, cu consecinte juridice imediate

110

privind constituirea tratatului ca act international, in timp ce intrarea in vigoare

confera acestuia valoare normativa, semnificatie juridica practica referitoare la

efectele sale in relatiile dintre partile la tratat.

3.1. Negocierile privind redactarea si adoptarea textului unui tratat de

drept international

O etapa initiala in ceea ce priveste incheierea unui tratat consta in negocierile

dintre state sau si alte subiecte de drept international pentru redactarea si adoptarea

textului tratatului.Astfel, in orice tratat se vor regasi solutii juridice acceptate de toate

partile, toate acestea fiind posibile prin parcurgerea de negocieri, de convorbiri in

legatura cu scopul si obiectul tratatului, principiile si normele care vor fi consacrate

in tratatului avand la baza acordul participantilor intr-un anumit domeniu. Prin

expresia «stat participant la negociere» se intelege orice stat care participa la

elaborarea si adoptarea textului tratatului .

Negocierile reprezinta un proces complex in cadrul caruia au loc convorbiri si

confruntari de pareri asupra proiectelor de texte propuse de parti, a amendamentelor

sau contrapropunerilor facute si prezentate, de regula, in forma scrisa . In ceea ce

priveste propunerile reprezentantilor, acestea sunt analizate de experti cu scopul de a

a fi reformulate in mod acceptabil avand in vedere compromisul partilor, iar atunci

cand aceste solutii sunt acceptate are loc redactarea acestora sub forma de articole,

paragrafe , alienate, respectiv se creaza normele care alcatuiesc textul tratatului. In

aceasta etapa, pot exista discutii in legaturacu orice dispozitie redactata din text in

vederea reformularii acestora.

Negocierile se desfasoara intre subiectele de drept international, adica intre

entitati, care in temeiul personalitatii internationale au capacitatea de a incheia tratate

si pot fi parti la acestea fiind titulari de drepturi si obligatii internationale. Daca

statele exercita o capacitate suverana generala, universala si opozabila erga omnes de

111

a incheia tratate, in ceea ce priveste organizatiile internationale se observa o

participare limitata la incheierea unui tratat avand in vedere ca o organizatie

internationala ia fiinta in temeiul exprimarii acordului de vointa al statelor membre,

in scopul de a indeplini anumite obiective si functiuni in planul relatiilor

internationale .Referitor la corporatiile multinationale, acordurile acestora incheiate

cu statele cum ar fi domeniul economic, financiar sunt guvernate de dreptul intern

Negocierile se desfasoara între reprezentantii statelor cu atributii speciale în

acest domeniu. Împuternicirea unui reprezentatnt al statului trebuie sa rezulte din

documente care emana de la autoritatile competente ale fiecarui stat, în conformitate

cu dispozitiile constitutionale sau ale altor legi interne. Aceste documente poarta

denumirea de “depline puteri” , definite în Conventia privind dreptul tratatelor, astfel:

“documentul emanând de la autoritatea competenta a unui stat si desemnând una sau

mai multe persoane împuternicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea

sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamântul statului de a

fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat” (art.1,

c).

Persoana împuternicita cu “deplinele puteri” se numeste “plenipotentiar”. În

ceea ce priveste împuternicirea care rezulta din deplinele puteri, Conventia manifesta

o anumita suplete, permitând confirmarea ulterioara a împuternicirii unei persoane

care a participat la un act legat de încheierea unui tratat fara a prezenta deplinele

puteri.

Pe lânga persoanele special împuternicite prin “deplinele puteri” exista si o

categorie de persoane, care, în baza functiei pe care o îndeplinesc în stat nu au nevoie

sa prezinte deplinele puteri în vederea negocierii si încheierii tratatului. Aceste

persoane sunt: seful statului, seful guvernului si ministrul de externe; sefii misiunilor

diplomatice, dar numai pentru adoptarea tratatelor bilaterale, între statul acreditant

(care îl trimite) si statul acreditar (statul gazda) si reprezentantii statelor participanti

112

la o conferinta sau la lucrarile unei organizatii internationale, în vederea elaborarii

unui tratat.

Participantii la negocieri stabilesc, prin acordul lor, textul tratatului asa cum a

fost redactat prin proceduri convenite de parti, astfel in cazul tratatelor multilaterale

cu caracter universal se foloseste procedura votului majoritatii calificate, a doua

treimi din participanti , dar poate fi prevazuta si adoptarea prin consens. in cazul

neintrunirii majoritatii calificate.

Textul unui tratat cuprinde un preambul formatdin normele si principiile

generale convenite de parti, dispozitivul, continand prevederile de fond in domeniul

reglementat, clauze finale privitoare la regului procedurale ( ratificarea, aderarea,

intrarea in vigoare, limbile folosite, semnaturile), dar si anexe care, prin acordul

partilor, au valoare egala cu tratatul.

3.2. Autentificarea textului tratatului international

Urmatoarea etapa în încheierea unui tratat international este semnarea acestuia,

act care poate sa aiba o dubla semnificatie: fie de autentificare (provizorie sau

definitiva) a textului tratatului, fie de exprimare a consimtamântului statului de se

obliga prin tratat. În primul caz, semnarea echivaleaza cu atestarea solemna, de catre

statele care au participat la negocieri a faptului ca negocierile s-au încheiat iar textul

semnat are o forma defintiva, fara sa mai poata fi modificat unilateral de catre

vreunul dintre statele participante. Pentru a creea efecte juridice, semnarea va fi

urmata de ratificarea tratatului.

Etapa negocierii unui tratat nu este urmata în toate cazurile, imediat, de

semnarea definitiva a textului. Exista situatii în care, dupa încheierea negocierilor, se

procedeaza doar la semnarea “ad-referendum” sau la parafarea textului. Semnarea cu

mentiunea “ad-referendum” semnifica autentificarea tratatului, dar numai cu carcater

provizoriu.In acest caz nu mai este nevoie de o noua semnare, fiind suficienta

113

confirmarea semnaturii initiale de catre autoritatile competente ale statului pentru ca

aceasta sa-si produca efecte depline. Astfel, depunerea semnaturii pe textul tratatului

se face dupa regula “alternatului” : pe textul primit de fiecare parte semnatura sa va fi

in stanga, considerate ca prima semnatura, iar la tratatele multilaterale semnarea se va

face, dupa aceeasi regula in ordinea alfabetica a denumirii statelor .

Parafarea, constand în înscrierea initialelor numelui negociatorului

împuternicit al fiecarui stat pe textul negociat, are de asemenea, efect provizoriu.

Ambele proceduri prezentate trebuie sa fie urmate de semnarea definitiva a tratatului,

conditie obligatorie pentru declansarea procedurilor etapei urmatoare.

3.3. Exprimarea consimtamantului de a deveni parte la tratat si

implicatiile juridice ale ratificarii

A treia etapa consta în exprimarea consimtamântului statului de a deveni parte

la tratat , acceptând obligatiile care decurg din dispozitiile acestuia. Din momentul in

care taxtul tratatului a devenit autentic si definitiv, statele semnatare isi pot exprima

consimtamantul de a deveni parti la tratat prin recurgerea la mijloacele juridiceb

prevazute de legisatia lor interna.

O modalitate de exprimare a consimtamântului statului de a fi “legat” prin

tratat este ratificarea. De regula, prin simpla participare la negocierea si semnarea

unui tratat, statele nu se considera obligate, din punct de vedere juridic, de dispozitiile

acestuia. Angajarea defintiva presupune interventia unui act intern, prin intermediul

caruia organele special abilitate ale statului – de obicei parlamentele nationale –

analizeaza dispozitiile tratatatului si decid asupra angajarii statului. Acest act

constituie ratificarea tratatului. Ratificarea este prin natura sa un act discretionar,

neexistand pentru statele semnatare o obligatie de a ratifica si nici un termen pentru

aceasta. Competenta de a ratifica poate fi divizata intre executiv si legislativ sau

apartine numai parlamentului fiind mijlocul principal prin care organul legislativ

114

controleaza exercitarea de catre executiv a dreptului de a negocia tratatele

internationale. Ratificarea tratatului impune elaborarea unei legislatii interne pentru

aplicarea dispozitiilor acestuia. Termenul de ratificare este prevazut în clauzele finale

ale acestuia. Ratificarea nu poate fi partiala sau conditionata, ci numai acordata sau

refuzata, iar daca un stat încearca sa modifice un tratat în timpul ratificarii, acest act

echivaleaza cu un refuz al ratificarii, însotit de o noua oferta care poate sa fie, sau nu

acceptata. La tratatele multilaterale statele pot sa formuleze, o data cu ratificarea si în

anumite limite, rezerve. Majoritatea tratatelor se incheie dupa procedura traditionala,

aceasta constituind trei faze, ultima implicand operatiunea solemna a ratificarii de

catre statele semnatare . De regula,competenta in aceasta privinta este impartita intre

seful statului si adunarile legislative .

În anumite cazuri, semnarea echivaleaza cu exprimarea consimtamântului

statului de a fi parte la tratat. Semnarea are acest efect daca sunt întrunite, cumulativ,

urmatoarele conditii, respectiv tratatul sa prevada în mod expres aceasta posibilitate

sau, sa se stabileasca într-un alt mod vointa statelor participante la negocieri de a

acorda actului semnarii valoare de consimtamânt si intentia statului de a conferi

actului de semnare acest efect sa rezulte din “deplinele puteri” ale reprezentantului

sau sa fie exprimata în timpul negocierii.

O astfel de semnatura este deplina si definitiva, fiind utilizata prin intelegerea

partilor, pentru acordurile in forma simplificata . Semnarea poate avea un rol dublu,

respectiv incheierea negocierilor si autentificarea textului, dar si exprimarea completa

a vointei sale de a fi legat, de a-l considera obligatoriu, insa trebuie subliniat ca o

asemenea procedura este proprie acordurilor in forma simplificata si constituie o

generalizare a practicii constitutionale americane a acordurilor incheiate de executiv,

la care consimtamantul de a fi legat este exprimat prin semnarea de catre presedinte,

fara interventia legislativului (a Senatului).

Aderarea la tratate este o modalitate de exprimare a consimtamântului statelor,

aplicabila numai tratatelor multilaterale, care poate sa intervina în cazul în care un

115

stat nu a participat la negocierea si semnarea tratatului, dar decide ulterior sa devina

parte la acesta. Un stat poate sa adere la un tratat doar daca aceasta modalitate este

prevazuta în mod expres în textul acestuia.

Aderarea este un mod unilateral unic, spre deosebire de ratificare prin care se

confirma semnarea tratatului , insa procedura si conditiile prevazute pentru

ratificare se aplica si in acest caz.

O alta modalitate de exprimare a consimtamântului statelor este aprobarea sau

acceptarea . Aceasta modalitate a aparut ca o alternativa mai simpla la ratificarea

tratatelor, determinata de cresterea numarului acestora. Pe aceasta cale se realizeaza o

examinare rapida a dispozitiilor unor tratate si se evita procedura mai lunga si

complicata a ratificarii de catre parlamentele nationale . Procedura aprobarii sau a

acceptarii este de competenta guvernelor privind tratatele care nu implica un

angajament politic major sau care nu se refera la domenii esentiale ale suveranitatii

statelor, dar respecandu-se legile interne ale fiecarui stat. Acceparea este asimilata

ratificarii daca presupune semnatura prealabila si aderarii pentru pentru statele care n-

au semnat tratatul.

Tratatul nu mai poate fi modificat dupa autentificare. Pentru statul semnatar

sau care doreste sa adere la tratat, dar unele dispozitii ale tratatului ii sunt

inaccesibile, exista posibilitatea de a deveni parte prin procedura rezervelor.

Rezerva este o declaratie, o stipulatie unilaterala derogatoare de la

reglementarea conventionala; ea permite statului care o formuleaza, cand devine

parte, de a exclude sau a modifica efectele juridice ale unor dispozitii si a-si crea

astfel o situatie diferita de aceea a altor parti contractante cu privire la obligatiile ce

decurg din tratat.

Rezerva priveste doar tratatele multilaterale; o rezerva facuta la un tratat

bilateral ar repune in discutie tratatul negociat si elaborat in comun sau ar avea ca

efect respingerea tratatului.

116

Procedura rezervelor confera o mai mare flexibilitate practicii conventionale,

permitand unui numar mai mare de state interesate sa devina parti la un tratat; dar

prezinta si dezavantaje pentru ca, asa cum remarca unii autori, duce la o diversificare

a raporturilor juridice intre partile unui tratat international.

Rezerva intervine dupa ce textul tratatului a fost definitiv stabilit si autentificat,

poate facuta la semnarea tratatului, cand aceasta este deplina si definitiva, sau la

ratificare (aderare, aceptare si aprobare), deci in momentul exprimarii

consimtamantului statului de a deveni parte la tratat. Daca rezerva este facuta la

semnarea unui tratat ce urmeaza a fi ratificat, ea trebuie sa fie confirmata expres si la

ratificare, pentru a-si produce efectele. Rezerva trebuie comunicata printr-un act

diplomatic celorlalte parti contractante.

Conditiile de fond pentru validitatea rezervei decurg din dreptul international

general si din vointa partilor la tratat. In perioada interbelica, o rezerva isi producea

efectele daca era acceptata unanim de partile tratatului; aceasta interzicea practice

rezervele, mentinand un aspect de rigiditate in practica conventionala.

In avizul consultativ din 28 mai 1951, Curtea Internationala de Justitie a

apreciat ca formularea de rezerve este posibila daca acestea nu contravin scopului si

obiectului tratatului. Aceasta a fost expresia unei norme generale de drept

international, privind dreptul statului de a face rezerve la un tratat in totalitatea sa sau

numai in anumite dispozitii, ori dreptul de a formula rezerve numai la dispozitii

determinate .Statutele organizatiilor internationale nu prevad dreptul la rezerve, astfel

incat aderarea si admiterea unui stat in organizatie se face in conditiile indicate de

statut.

In cazul in care rezervele sunt ilicite si premise de prevederile tratatului, ele

produc efecte juridice fata de autorul lor si de celelalte parti din tratat. Pentru statul

autor, rezerva modifica sau chiar inlatura obligatiile sale conventionale, fara a

impiedica intrarea in vigoare a tratatului .

117

Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa

îndeplineasca anumite conditii (art.19 din Conventie): rezervele sa fie exprimate în

forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state – parti la tratat, care pot sa formuleze

obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau tacit, formularea rezervelor sa nu fie în

mod expres interzisa prin textul tratatului sau sa nu se refere la anumite articole din

tratat fata de care nu e permisa rezerva si rezervele sa nu fie incompatibile cu

obiectul si scopul tratatului.

Formularea unor rezerve avand in vedere conditiile de fond ce se cer

indeplinite, intre statul rezervatar si celelalte state parti se pot stabili mai multe

raporturi.

Bibliografie:


București, 2010.

2) A. Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public, ed. 5, Ed.





București, 2008.


1) Ce caracteristici are tratatul international?

2)Cum poate fi definit tratatul?

3)Care sunt motivele pentru care numarul tratatelor a crescut?

118

4)Tratatele bilaterale contin……………

5)Tratatele bilateral, spre deosebire de cele bilateral, sunt importante pentru

problema izvoarelor pentru ca…..

6)Un loc important, in randul tratatelor universal il ocupa………

7)Autentificarea textului se face prin:

a)semnare definitiva;

b) semnarea ad referendum;

c)parafare.

8) Daca rezerva este facuta la semnarea unui tratat ce urmeaza a fi ratificat, ea

trebuie sa fie...

9) Aderarea este...

10) Persoana împuternicita cu „deplinele puteri” se numeste...

11) Textul unui tratat cuprinde...

119

MODULUL XII

Dreptul diplomatic şi consular

1. Noţiuni introductive

2. Imunităţile şi privilegii diplomatice

3. Dreptul consular

1. Noţiuni introductive

Diplomaţia este unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a politicii

externe a statelor. Ea este realizată atât prin misiuni diplomatice permanente (între

state, sau state şi organizaţii internaţionale) cât şi prin diplomaţia ad-hoc (temporară).

Dreptul diplomatic este parte integrantă a dreptului internaţional public. El

reglementează relaţiile oficiale numai dintre subiectele dreptului internaţional public.

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează

activitatea diplomatică a subiectelor dreptului internaţional şi definesc statutul

organelor de relaţii externe.

2. Imunităţile şi privilegii diplomatice

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează

statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept international care se

referă la organizarea, sarcinile, competenta şi statutul organelor pentru relaţiile

externe. Misiunea diplomatică constituie principalul instrument prin care se stabilesc

şi se menţin relaţiile diplomatice, contribuind direct şi nemijlocit la realizarea

colaborării dintre ele. Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale

activităţii diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele

externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente şi

120

misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor

şi organizaţiilor interntionale.

Convenţia de la Viena din 1961 stabileşte o sumă de reguli care acordă un

statut juridic specific atât misiunii diplomatice, cât şi personalului misiunii, cu

precizarea că în practică statelor sunt aplicabile şi alte reguli, în funcţie de

particularităţile concrete ale acestora.

Imunităţile diplomatice reprezintă tratamentul pe care statul acreditar îl

acordămisiunilor diplomatice şi personalului acestora, exprimat prin exceptarea de la

jurisdicţia penală şi civilă a acestui stat.

Diplomatul aflat la post trebuie să poată susţine liber interesele statului pe care

îl reprezintă. Cum el nu dispune de nici o forţă coercitivă, prin cutuma i s-au acordat

un anumit număr de privilegii şi de imunităţi destinate a-i garanta independenta

necesară atât ca persoană, cât şi bunurilor sale, şi a evita să se aducă vreo atingere

demnităţii naţiunii pe care o reprezintă. Aceste privilegii şi imunităţi, consacrate de

dreptul ginţilor, au fost codificate şi completate prin Convenţia de la Viena din 18

aprilie 1961, care oferă un cadru juridic şi un caracter contractual obligaţiilor

respective ale statelor şi ale diplomaţilor aflaţi în exerciţiul funcţiunilor lor.

Articolele 29-39 din Convenţia de la Viena din 1961 enumeră imunităţile şi

privilegiile recunoscute membrilor misiunilor diplomatice, care au ca obiect să

permită exercitarea funcţiilor lor fără ca autorităţile locale să poată să le aducă

îngrădiri. În contrapartidă, ei au obligaţii faţă de statul acreditar prevăzute de articolul

41 din Convenţia de la Viena.

În primul rând, membrii misiunilor diplomatice au datoria de a respecta legile

şi reglementările statului acreditar şi de a nu se amestecă în treburile sale interne. De

asemenea, localurile misiunilor nu trebuie utilizate în scopuri incompatibile cu

regulile şi obligaţiile activităţii diplomatice. În sfârşit, este precizat în articolul 42 al

Convenţiei ca agenţii diplomatici nu trebuie să exercite profesii sau alte activităţi

remunerate în vederea obţinerii unui câştig personal pe teritoriul statului acreditar.

121

La rândul său, statul acreditar are obligaţii precise stabilite de Convenţia de la

Viena (art.25-27). Astfel, el trebuie să acorde misiunii toate facilităţile pentru

îndeplinirea funcţiunilor sale el trebuie, în mod special, să asigure membrilor

misiunii toată libertatea de deplasare şi de circulaţie. O rezervă exista totuşi pentru

zonele unde accesul este reglementat sau interzis din raţiuni de securitate naţională.

Articolul 47 al Convenţiei prevede interdicţia unor măsuri discriminatorii între

state. El admite totuşi ca nediscriminatoriu dreptul statului acreditar de a aplica

restrictiv o dispoziţie determinată, pentru că ea este în acelaşi mod aplicată misiunii

sale de statul acreditant, ca şi practica urmată de unele state de a se face beneficiarele,

prim cutuma e sau pe cale de acord, ale unui tratament reciproc mai favorabil decât îl

cer dispoziţiile Convenţiei. În fine, statul acreditar trebuie să asigure securitatea

localurilor misiunii, să evite ca liniştea acesteia să fie tulburată sau să-i fie afectată

demnitatea (art.22).

În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege

tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde

organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea

diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi

obligaţiile la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care se află pe

teritoriul acelui stat; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de

sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.

În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă

asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei

şi nu imunitatea de la jurisdicţia însăşi, adică de la răspunderea legală.

Imunităţile reprezintă exceptarea personalului diplomatic de la jurisdicţia

penală, administrativă şi civilă. În timpul acestor imunităţi diplomatul nu poate fi

urmărit în faţa instanţelor statului unde îşi desfăşoară activitatea şi nici nu poate fi

anchetat de vreo autoritate judecătorească sau poliţienească a statului respectiv.

122

Art. 31 din Convenţia de la Viena prevede că agentul diplomatic se bucură de

imunitate de jurisdicţie penală. Această imunitate este absolută şi se aplică atât pentru

actele oficiale, cât şi pentru cele particulare ale diplomatului.Imunitatea de jurisdicţie

penală a diplomatului este consacrată în majoritatea legislaţiilor interne ale statelor.

Statul acreditar poate declara un diplomat persona non grata (dacă a încălcat legile) şi

poate cere rechemarea sa. În unele situaţii statul pe raza căruia diplomatul îşi

desfăşoară activitatea poate apela la aplicarea instituţiei expulzării.

Agentul diplomatic nu poate fi sancţionat contravenţional cu amendă. În cazul

comiterii unei contravenţii ce constă într-o abatere, agentul respectiv semnează un

raport pe care îl transmite şefilor ierarhici, acesta ajungând la Ministerul de Interne.

Ministerul de Interne întocmeşte o notă pe care o înaintează ambasadei respective, în

notă fiind menţionate abaterile comise.

Imunitatea de jurisdicţie civilă presupune că nu este admis că un diplomat să

fie acţionat în faţa unei instanţe civile. Nu se admite nici să fie citat ca martor.

Diplomatul care are imunitate poate refuza să depună reclamaţia ca martor.

În materie civilă sunt următoarele excepţii: atunci când cauza civilă se referă la

un imobil proprietate personală a diplomatului, el poate fi citat şi obligat să se

prezinte la instanţa civilă;în caz de succesiune când diplomatul este executor

testamentar, administrator său moştenitor ori legatar cu titlu particular; atunci când

diplomatul desfăşoară în statul acreditar o profesie liberă sau o activitate particulară.

Potrivit Convenţiei de la Viena, diplomatul nu poate desfăşura activităţi profesionale

cu caracter comercial sau altele din care să obţină câştig.

Agenţii diplomatici se bucură de imunitate absolută de jurisdicţie penală şi de

imunitate de jurisdicţie civilă, cu excepţia acţiunilor imobiliare când proprietatea este

cu titlu privat, acţiunilor referitoare la succesiune, acţiunilor privind activitatea

profesională sau comercială privată a agentului şi fată de nici o cerere

reconvenţională direct legată de cererea principală când agentul diplomatic însuşi

înaintează o acţiune civilă (pentru a asigura egalitatea părţilor în proces).

123

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat

agenţilor diplomatici, conţinutul lor constând în beneficiul la unele facilităţi

determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă

a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând

în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor.

Experţii în drept internaţional, ca şi cei din domeniul academic au analizat şi

evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi exclusive ale statului

pe care le include jurisdicţia sa teritorială, ce justificare poate fi adusă pentru a face

că mecanismul care materializează jurisdicţia teritorială statală să fie oprit în

funcţionarea lui, atunci când este vorba de misiunile diplomatice şi membrii acestora,

care sunt criteriile care au fost hotărâtoare la acordarea acestui tratament, categoriile

de persoane care beneficiază de acest tratament, precum şi întinderea acestui

tratament.

Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităţilor şi

privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; aceasta fundamentare teoretică a

variat de la o epocă la alta. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a

carasterului său reprezentativ, aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a

“convenţiei tacite” între guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când

împreună, pentru justificarea imunităţii de jurisicţie. Rezultatul acestor evasluări

teoretice poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce să află la

baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor.

Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria

doctrinelor, care a fundamentat, a justificat imunităţile şi privilegiile diplomatice şi

inspirat multe practici şi proiecte de codificare. Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se

bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării

unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a

părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar sunt

realizate la fel cum ar fi în propria ţară. Ambasada este considerată ca o părticică din

124

teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe

teritoriul căreia se află, care este cea a statului său.

Aplicarea acestei ficţiuni poate da naştere uneori la abuzuri din parte

reprezentanţilor diplomatici. Ea reprezintă, aşadar, o ficţiune inutilă şi periculoasă,

pentru că ar justifica arbitrariul, deoarece o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la

sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea

statului acreditar. Doctrina a fost serios criticată, fiind astfel şi abandonată.

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

este aceea a caracterului reprezentativ al trimisului său sau aceea a substituirii de

suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului – conform acestei

teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului

trimiţător şi deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a

fost transferată.

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, şeful statului, este agentul acestuia, iar

statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu

caracterului lui reprezentativ. Se consideră că orice ofensă dusă diplomatului era

ofensă adusă suveranului, iar pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se

ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de

reşedinţă. Această părere nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât

diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de

acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe

care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teria reprezentării.

Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele

căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în

temeiul unor reguli care sunt de drept edministrativ, nefiind o substituire.

Pornind de la ideea ca un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile

sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă,teoria necesităţii funcţionale,

125

mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relaţiilor

internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor,

doctrină şi practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri.

Doctrina imunităţii funcţionle pare să fie singura bază practicabilă pentru

imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor.

În ciuda lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai

convenabilă ca bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre

minimul de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.

Relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a jucat

dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi

privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în

relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii

sau, cel puţin, dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie.

Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră

discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile

prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii

sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state îşi asigură în mod

reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut

de dispoziţiile prezentei convenţii.

Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât

cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea

lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de

reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi privilegii dacă o situaţie de excepţie ar

impune-o. Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare,

diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate. Doctrina a criticat o

asemenea soluţie, arătând că în contextul modern al societăţii internaţionale, aplicarea

principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare

să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale.

126

Beneficiarii imunităţilor şi privilegiilor diplomatice sunt aşa-numiţii agenţi

diplomatici şi personal al misiunilor diplomatice: şeful de misiune şi membrii

personalului diplomatic-consilieri, secretari, ataşati- precum şi membrii familiilor lor;

membrii personalului administrativ şi tehnic şi membrii familiilor lor; membrii

personalului de serviciu; personalul domestic.

Şeful de misiune – ambasadorii, miniştrii plenipotenţiali beneficiază în egală

măsură de imunităţi şi privilegii, diferenţa între clase reducându-se la aspecte de

ordin protocolar şi neavând nici o implicaţie cât priveşte existenţa şi cuantumul

imunităţilor şi privilegiilor diplomatice. Prin urmare, oricare ar fi rangul său titlul

reprezentantului diplomatic – ambasador, trimis, ministru plenipotenţial, nunţiu,

însărcinat cu afacerri, high commissoner, ş.a. – statul acreditar are întotdeauna

aceleaşi obligaţii faţă de statul acreditant cât priveşte tratamentul reprezentantului

respectiv, iar distincţia de rang sau titlu are relevanţă numai în ce priveşte aspectele

de precădere şi etichetă.

În categoria agenţilor diplomatici intră, în afară de şeful de misiune, ministru –

consilier, consilierul, secretarul I, secretarul II, secretarul III şi ataşaţii diplomatici,

precum şi ataşaţii cu probleme de specialitate ca ataşatul militar, ataşatul comercial,

ataşatul de presă, ataşatul ştiinţific, ataşatul financiar, ataşatul pentru agricultură,

ataşatul cu probleme de muncă, ş.a.; cu condiţia ca statul acreditant să le fi acordat un

rang diplomatic, iar numele lor să fi fost incluse pe lista Corpului diplomatic de statul

acreditar.

Pentru ca un agent diplomatic să beneficieze de toate imunităţile şi privilegiile

diplomatice, trebuie să nu fie cetăţean al statului acreditar şi să nu aibă domiciliul pe

teritoriul acestui stat.

Membrii personalului administrativ şi tehnic au un statut diferit de cel al

diplomaţilor. Problema privilegiilor şi imunităţilor personalului tehnic şi

administrativ este foarte complicată în dreptul diplomatic şi nu se poate spune că

până la Convenţia de la Viena, ar fi existat reguli precise în această materie. În fapt,

127

practica a variat considerabil – atât în ce priveşte persoanele care fac parte din această

categorie, cât şi în ceea ce priveşte privilegiile care se acordă – şi singurul punct

asupra căruia practică şi doctrina par să fi fost de acord, este acela că un membru al

personalului administrativ şi tehnic este un agent de execuţie care nu este deci,

învestit cu o atribuţie având caracter diplomatic – nefiind înscris pe lista diplomatică

şi nefăcând parte din Corpul diplomatic.

După cum a constatat Comisia de drept internaţională nu există – sau nu a

existat – uniformitate în practica statelor în stabilirea modului în care membrii

misiunii trebuie să beneficieze de privilegii şi imunităţi.

Textul Convenţiei de la Viena adoptat cu prilejul Conferinţei prevede în

articolul 37 alineat 2: membrii personalului administrativ şi tehnic al misiunii,

precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective,

beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat

reşedinţa permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în articolul 29 – 35,

dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la

paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării

funcţiilor lor.

Privilegiile personalului particular consfinţeau, în trecut, existenţa concepţiei

că servitorii particulari fac pate din suita diplomaţilor şi în consecinţă, pentru a fi puşi

la adăpost de orice urmărire, trebuia să beneficieze de acelaşi statut ca aceştia.

Convenţia de la Viena a admis că membrii personalului de serviciu particular

trebuie să se bucure de beneficiul privilegiilor fiscale pentru salariile pe care le

primesc, precum şi de cel al scutirii de la obligaţiile care există în materie de

securitate socială; de asemenea, Convenţia a mai îmbrăţişat şi o soluţie susţinută de

numeroasele state potrivit căreia în exercitarea jurisdicţiei sale, statul acreditar va

trebui să evite a stânjeni îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Membrii familiei unui agent diplomatic care sunt cetăţeni ai statului acreditar

sau numai rezidenţi permanenţi pe teritoriul acestuia nu se bucură de nici un

128

privilegiu pentru că ei urmează condiţia soţului care nu posedă decât privilegii

referitoare la funcţiile sale – prima limitare fiind dată de condiţia membrului de

familie al unui membru al misiunii diplomatice -; aceeaşi soluţie restrictivă se va

aplica chiar dacă soţia ar avea cetăţenia statului acreditant sau a unui stat terţ.

Curierul diplomatic nu are calitate diplomatică; însă, există o raţiune de a i se

acorda un anumit tratament, pentru că este purtătorul sau însoţitorul unor documente

sau corespondenţă diplomatică; dată fiind importanţa activităţii sale – asigurarea

secretului corespondenţei misiunilor diplomatice – statele sunt de acord că purtătorul

acestei corespondenţe diplomatice nu trebuie să constituie în nici un mod, obiect de

constrângere sau de arestare – astfel încât, inviolabilitatea de care se bucură agentul

diplomatic se extinde şi asupra curierului diplomatic. Inviolabilitatea personală a

curierului diplomatic este absolută în sensul că nu se limitează numai la execitarea

funcţiilor sale, ci acoperă de asemenea şi periodele care există între două călătorii –

când nu se află efectiv în posesia valizei diplomatice.

Articolul 27, paragraful 5 din Convenţia de la Viena prevede că: “Curierul

diplomatic este ocrotit în exercitarea funcţiilor sale de statul acreditar”; o garanţie

asemănătoare există pentru curierul diplomatic şi pe teritoriul unui stat terţ: “Ele

acordă curierilor diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această

viză ar fi cerută; şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi aceeaşi

ocrotire pe care statul este ţinut să le-o acorde” – art. 40, paragr.3. De aceleaşi

garanţii beneficiază şi curierul diplomatic ad-hoc pe timpul cât este purtătorul valizei

diplomatice: “Statul acreditant sau misiunea poate nummi curieri diplomatici ad-hoc.

În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor fi de asemenea

aplicabile, sub rezerva că imunităţile pe care le menţionează vor înceta să se aplice de

îndată ce curierul a remis destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă” –

art. 27 paragr.6.

129

Inviolabilităţile diplomatice constau în inviolabilitatea personalului diplomatic,

inviolabilitatea localului reprezentanţei diplomatice, inviolabilitatea arhivei, cât şi

inviolabilitatea altor bunuri.

În ceea ce priveşte inviolabilitatea personalului diplomatic, statul acreditar are

obligaţia de a se abţine de la orice constrângere împotriva unui diplomat. Se bucură

de inviolabilitatea diplomatică şi curierii diplomatici. Art. 30 din Convenţia de la

Viena prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă, ca şi locuinţa,

documentele şi bunurile acestuia. Statul pe teritoriul căruia se află reprezentanţe

diplomatice şi diplomaţi are obligaţia să acorde protecţie.

Inviolabilitatea localului reprezentanţei diplomatice (sediului misiunii

diplomatice) se referă la sediul şi locuinţele agenţilor diplomatici. Nu se poate

pătrunde în aceste locuri decât cu aprobarea şefului misiunii diplomatice. Localurile

misiunilor diplomatice sunt inviolabile, cât şi locuinţele particulare ale diplomaţilor.

Inviolabilitatea sediilor misiunilor diplomatice este consacrată în dreptul intern

al statelor, ceea ce nu dă dreptul ca sediul să fie folosit în alte scopuri. Misiunile

diplomatice trebuie să respecte legislaţia în materie sanitară, de construcţii etc.

Inviolabilitatea se referă în cazul ruperii de relaţii diplomatice; rechemării

temporare sau în cazul unui conflict armat. În aceste cazuri statul pe teritoriul căruia

se află reprezentanţa diplomatică ia măsuri să asigure paza, ordinea să nu permită

invadarea sau deteriorarea sediilor şi locuinţelor.

Inviolabilitatea arhivei este o problemă importantă prevăzută de Convenţia de

la Viena. Statul pe teritoriul căruia se afla arhiva are obligaţia să o protejeze

împotriva oricăror atentate. Arhiva se compune din totalitatea documentelor şi

registrelor incluzând mobilierul aferent.Arhivele diplomatice sunt inviolabile în orice

moment şi loc s-ar afla.

Potrivit principiului inviolabilităţii altor bunuri, adică corespondenţei,statul pe

teritoriul căruia se află o reprezentanţă diplomatică are obligaţia de a permite şi

proteja libertatea de comunicare a acesteia cu statul de care aparţine. Ambasadele au

130

dreptul de a folosi corespondenţă cifrată şi curieri diplomatici, cât şi dreptul la

folosirea unui post de radio cu acceptul statului respectiv. Statul acreditar are

obligaţia de a nu viola secretul corespondenţei oficiale a misiunilor diplomatice şi

nici valiza diplomatică. Valiza diplomatică nu este supusă controlului vamal. Se

poate face control numai atunci când sunt date şi informaţii complete că aceasta

ascunde droguri sau alte substanţe interzise.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice decurg din principiul fundamental

potrivit căruia statele au controlul asupra teritoriului şi persoanelor care locuiesc pe

acest teritoriu.

Acest principiu fundamental al dreptului international creează şi nevoia pentru

imunităţi şi privilegii, pentru că în cazul în care nu ar exista o asemenea instituţie,

agenţii diplomatici ar fi şi ei supuşi controlului statului pe teritoriul căruia îşi

desfăşoară activitatea generând dificultăţi în activitatea desfasurata.

Dar, o misiune diplomatică nu şi-ar mai putea exercita funcţiile şi deci, justifica

existenţa ei; ca atare, trebuie să i se creeze, ei şi membrilor ei, minimum necesar de

condiţii - acele imunităţi şi privilegii care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înţelege

prin statut diplomatic. Acest statut are ca efect scoaterea diplomaţilor de sub

autoritatea şi competenţă judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile necesare

pentru funcţionarea lor.

Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice constituie garanţia activităţii

diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii, care crează

pentru agenţii diplomatici acea condiţie juridică de natură să le asigure libertatea

deplină şi securitatea necesară, exercitarea funcţiilor de către aceştia nu ar avea loc;

constituind aşadar instituţia ce ocupa un loc central în cadrul dreptului diplomatic.

131

3. Dreptul consular

Dreptul consular este definit ca o parte a dreptului internaţional, ce reprezintă

totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare, organizarea,

funcţionarea şi statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora . În

literatura de specialitate este analizată detaliat atât noţiunea de drept consular, cât şi

cea a practicii consulare pe plan internaţional. Prin relatţi consulare se înţeleg

raporturile stabilite între două state ca urmare a exercitării funcţiilor consulare de

către organele unuia dintre acestea pe teritoriul celuilalt.

Convenţia de la Viena din 1963 cu privire la relaţiile consulare , afirmă că

temeiul imunităţiilor şi privilegiilor consulare este de a crea condiţii optime pentru

îndeplinirea eficientă a funcţiilor de către organele consulare în numele statelor lor,

astfel ca modul în care convenţia reglementează imunităţile şi privilegiile consulare

apropie acest statut de cel din dreptul diplomatic . În cadrul Convenţiei de la Viena

din 1963 imunităţiile şi privilegiile consulare sunt împărţite în două categorii,

respectiv înlesnirile, privilegiile şi imunităţiile oficiului consular (folosirea drapelului

şi stemei naţionale, scutirea oficiilor consulare de taxe fiscale, inviolabilitatea

localurilor consulare, arhivei şi documentelor consulare, a corespondenţei, a

curierului şi valizei consulare ) şi înlesnirile, privilegiile şi imunităţiile funcţionarilor

consulari (inviolabilitatea personală cu excepţia funcţionarilor consulari care pot fi

puşi în stare de arest sau detenţie preventivă, în caz de crimă gravă şi în baza unei

hotărâri judecătoreşti, scutirea de taxe vamale pentru obiectele de uz personal şi

control vamal).

Pentru îndeplinirea funcţiilor consulare, oficiul consular se bucură de privilegii

şi imunităţi. Există două categorii de funcţionari consulari, respectiv cei de cariera şi

cei onorifici . Convenţia de la Viena face distincţie între actele săvârşite de

funcţionarul consular în exerciţiul funcţiilor sale oficiale şi cele comise în afara

acestor atribuţii, recunoscând imunitate de jurisdicţie numai pentru actele oficiale.

132

Din acest punct de vedere, funcţionarul consular se deosebeşte de agentul diplomatic,

care se bucură de imunitate de jurisdicţie absolută. În ceea ce priveşte actele

personale, acestea sunt supuse în întregime jurisdicţiei statului primitor.

În ceea ce priveşte imunitatea de jurisdicţie civilă, în Proiectul Comisiei de

Drept Internaţional, temeiul pentru neexercitarea jurisdicţiei civile locale asupra

consulilor nu a fost în mod specific enunţat, dar a fost dedus din imunitatea generală

de jurisdicţie în legătură cu actele îndeplinite în exercitarea funcţiilor consulare;

trebuie avut în vedere dacă un delict funcţional este acoperit de imunitate de

jurisdicţie. Din moment ce activitatea este în conformitate cu prevederile Convenţiei

sau înţelegerii pe baza căreia consulul îşi desfăşoară activitatea, prin ipoteză este

exclus caracterul ei ilegal şi nu poate fi vorba de nici un fel de delict, nefiind necesară

distincţia între delict funcţional şi delict de drept comun.

Funcţionarii consulari, angajaţii consulari şi membrii personalului de serviciu

nu sunt supuşi jurisdicţiei penale, civile şi administrative a statului de reşedinţă

pentru orice act îndeplinit în exercitarea atribuţiilor oficiale. Funcţionarii consulari şi

angajaţii consulari nu pot fi chemaţi în faţa autorităţilor judiciare şi administrative ale

statului de reşedinţă pentru actele săvârşite în exercitarea funcţiilor consulare. Prin

excepţie, aceste dispoziţii nu se aplică în cazul acţiunii civile care rezultă din

încheierea unui contract de către un funcţionar consular sau angajat consular, pe care

acesta l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului

trimiţător sau când aceasta este intentată de un terţ pentru o pagubă rezultând dintr-un

accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau o aeronavă. Şeful de

oficiu consular nu este supus jurisdicţiei penale, civile şi administrative a statului de

reşedinţă, cu excepţia cazului în care acţiunea civilă rezultă din încheierea unui

contract pe care şeful de post consular nu l-a făcut în mod expres sau implicit în

numele statului trimiţător sau când a fost intentată de un terţ pentru o pagubă

rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reşedinţă de un vehicul, o navă sau o

aeronavă. Aceştia nu mai pot invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de o cerere

133

reconvenţională legată direct de cererea principală civilă sau administrativă introdusă

de funcţionarii consulari.

O problemă controversată atât în doctrină, cât şi în practica statelor o constituie

inviolabilitatea personală a funcţionarului consular. Noţiunea de inviolabilitate are un

dublu sens: în sens larg, pozitiv, prin inviolabilitate se înţelege obligaţia statului

respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui, în

al doilea rând, în sens restrâns, negativ, statul în cauză trebuie să se abţină în a supune

persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate . Diferenţa se observă şi în

ceea ce priveşte modul de determinare a caracterului infracţiunilor pentru care

inviolabilitatea personală nu este recunoscută. Raţiunea principală a acestei

reglementări provine din împrejurarea că nu se acordă consulilor şi celorlalţi membrii

ai oficiului consular decât o imunitate de jurisdicţie pentru actele săvârşite în

îndeplinirea funcţiilor consulare; în cazul in care ar exista o imunitate de jurisdictie

absoluta, necesitatea asigurarii inviolabilitatii personale dispare deoarece nexistand o

raspundere penala, civila sau administrative, intrucat fapta nu cade sub jurisdictia

statului de resedinta, este evident ca nici masurile care decurg din aceasta raspundere

nu pot fi intreprinse.Functionarii consulari nu pot fi incarcerati sau supusi unei

limitari a libertatii lor personale decat in baza unei hotarari judecatoresti definitive,

prin exceptie acestia nu pot fi pusi in stare de arest sau de detentiune preventive decat

in caz de crima grava si in urma unei hotarari a autoritatilor judiciare competente.

Statul primitor are obligatia de a-l informa pe seful oficiului consular ori de cate ori

va fi luata o masura privativa de libertate sau de urmarire penala impotriva unui

membru al oficiului consular, iar daca cel in cauza este chiar seful de post consular,

statul trimitator va fi informat pe cale diplomatica.In cazul ruperii relatiilor

diplomatice, localurile si arhivele oficiilor consulare se bucura de protectie

speciala.Inviolabile sunt si arhivele si documentele consulare in orice loc s-ar gasi

acestea. Valiza consulara este inviolabila. Membrii oficiului consular beneficiaza de

libertate de deplasare si de circulatie pe teritoriul statului primitor, sub rezerva legilor

134

si reglementarilor referitoare la zonele in care accesul este interzis din motive de

securitate nationala.

Spre deosebire de membrii misiunii diplomatice, functionarii consulari si

ceilalti membrii ai oficiului consular nu sunt scutiti de obligatia de a depune ca

martori in justitie si in cursul procedurilor administrative, obligatie care este frecvent

inscrisa si in legislatiile nationale , cum ar fi in Anglia, Brazilia, etc.Conventiile

consulare cuprind dispozitii cu caracter general, fara a intra in detalii cu privire la

modalitatiile de obtinere a marturiei.Functionarii consulari nu depun marturie la

tribunal, ci la sediul oficiului consular sau la resedinta lor. Membrii oficiului consular

care sunt cetateni ai statului primitor pot refuza sa depuna marturie numai in legatura

cu atributiile lor de serviciu sau sa prezinte corespondenta si documentele oficiale ale

oficiului consular.Conventia privind relatiile consulare de la Viena prevede obligatia

de a depune ca martor in art.44. Functionarii consulari sunt scutiti de obligatia de a

presta juramant.

Imunitatiile consulare, cat si cele diplomatice nu trebuie intelese ca sunt intuitu

personae, ele fiind acordate in favoarea statului trimitator .Un functionar consular sau

un angajat consular nu mai poate invoca imunitatea de jurisdictie fata de o cerere

reconventionala legata direct de cererea principala civila sau administrativa introdusa

de functionarii consulari sau de angajatii consulari.

Membrii oficiului consular beneficiaza de scutiri printre care scutirea de

inregistrare si de obtinerea de permise de sedere pe teritoriul statului primitor

(art.46),scutirea de obtinere de permise de munca (art.47), scutirea de plata

asigurarilor sociale (art.48), scutiri fiscale si vamale (art.49 si 50 din Conventia de la

Viena).Scutirea de prestatii personale are in vedere o serie de sarcini civile ca

serviciul militar, serviciul de politie, functiile de jurat, de judecator laic, munca

personala ordonata de catre comune cu privire la intretinerea drumurilor sau cu

ocazia unei calamitati publice, obligatii militare legate de rechizitionare, contributii

militare.Aceasta problema reprezinta o parte a dreptului international cutumiar,

135

gasindu-si expresie si in Conventia de la Viena. Potrivit unei practici generalizate,

obiectele destinate folosintei unui oficiu consular sunt scutite de taxe vamale si se

poate considera ca aceasta practica este o dovada a cutumei internationale in acest

domeniu.

Dreptul functionarului consular de a comunica cu cetatenii statului sau care

domiciliaza in circumscriptia consulara , precum si dreptul cetatenilor statului

trimitator de a comunica cu functionarii consulari despre orice masura privativa de

libertate care a fost luata impotriva unui cetatean al statului trimitator este inscris in

Conventia de la Viena, cat si in numeroase conventii bilaterale.

Un membru al oficiului consular beneficiaza de privilegiile si imunitatiile

consulare de la data intrarii sale pe teritoriul statului primitor, iar daca se afla pe acest

teritoriu, de la data intrarii in functie la oficiul consular.Incetarea privilegiilor si

imunitatilor are loc in momentul in care beneficiarul paraseste definitiv teritoriul

statului primitor sau la exprirarea unui termen rezonabil care va fi acordat in acest

scop.In cazul decesului pe teritoriul statului primitor al unui membru al oficiului

consular, membrii familiei sale, care locuiau impreuna cu el, beneficiaza de privilegii

si imunitati pana la data parasirii teritoriului statului primitor. Functionarul consular

de cariera si ceilalti membrii ai oficiului consular nu pot exercita nici o activitate

profesionala sau comerciala in profitul lor personal. Cei care exercita in statul

primitor o activitate particulara cu caracter lucrativ nu beneficiaza de imunitati si

privilegii consulare. Persoanele care beneficiaza de imunitati si privilegii consulare

au obligatia de a respecta legile si regulamentele statului de resedinta. In cazul in care

conventia nu prevede un raspuns la o problema, se recurge la dreptul cutumiar

Relatiile diplomatice sunt guvernate mai mult de dreptul international public

fiind relatii de reprezentare generala si politica intre state decat cele consulare,care au

o natura specializata si localizata, iar agentii diplomatici actioneaza ca organe de

relatii internationale, pe cand oficiile consulare prin actele lor produc efecte in

136

ordinea interna a statului trimitator, a unui stat tert sau chiar in ordinea statului de

resedinta .

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Mijloacele prin care se realizeaza activitatea diplomatica sunt...

2) Dreptul diplomatic reprezinta...

3) Care sunt organele statului cu atributii in domeniul politicii externe?

4) Ce categorii de misiuni diplomatice exista?

5) ...............sunt de tip clasic(ambasada si legatia) si de tip nou,

respectiv...........................................................................................................................

6) Misiunile diplomatice temporare pot avea ca obiect............

7) Ambasada este.....................................

137

8) Enumerati functiile misiunilor diplomatice.

9) Ce obligatii are misiunea diplomatica fata de statul acreditar?

10) Are statul acreditar obligatii fata de misiunile diplomatice?

11) Şeful oficiului consular primeşte de la statul trimiţător:

a) patenta consulara;

b) exerquatur;

c) o adeverinţă.

138

MODULUL XIII

Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale

1. Noţiunea de diferend

2. Mijloacele politico-diplomatice

3. Mijloacele cu caracter jurisdicţional

1. Noţiunea de diferend

Convenţia I-a de la Haga din 1907 este primul act de codificare, parţială, a

normelor dreptului internaţional public referitoare la unele mijloace paşnice de

soluţionare la diferendelor internaţionale, cum sunt: bunele oficii, mediaţiunea,

comisia, internaţională de anchetă şi arbitrajul internaţional.

Principiul că statele trebuie să soluţioneze diferendele dintre ele numai prin

mijloace paşnice a apărut în Pactul Briand - Kellog de la Paris, din 27 august 1928.

Acest pact este prima reglementare de drept internaţional a principiului soluţionării

diferendelor internaţionale numai prin mijloace paşnice.

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi mijloacele

concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice a relaţiilor

dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor şi normelor de drept

internaţional.

Reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale este strâns legată

de preocupările vizând excluderea războiului din viaţa societăţii, de interzicerea

folosirii forţei şi a ameninţării cu forţa în relatiile internaţionale, precum şi a

combaterii terorismului internaţional, acesta din urmă devenit un real pericol

împotriva umanităţii.

La nivel regional, principiul soluţionării paşnice a diferendelor a fost enunţat în

cadrul Conventiei europene pentru soluţionarea paşnica a diferendelor din 1957

adoptata în cadrul Consiliului Europei.

139

Denumite generic, diferende internaţionale, aceste contradicţii de interese, au

dus deseori la conflicte violente cu urmări dintre cele mai grave asupra comunităţii

internaţionale. Într-o altă accepţiune, diferendul înseamnă o neînţelegere, un dezacord

sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenţie ori interes.

Deşi diferendele internaţionale pot fi atât de natură politică, cât şi juridică,

Statutul Curtii Internaţionale de Justiţie stabileşte ca diferendele de ordin juridic

trebuie să fie supuse de parti Curtii Internaţionale de Justiţie, în conformitate cu

dispoziţiile Statutului Curţii.

Un aspect important este legat de caracterul facultativ al mijloacelor paşnice de

soluţionare a diferendelor, căci statele pot sa aleaga în mod liber soluţia rezolvarii

unui diferend aparut intre ele. În cazul în care nu se ajunge la o solutie comuna între

parţi, se poate încercă un alt mijloc de soluţionare paşnica.

Prin diferend internaţional se mai are în vedere o neînţelegere, o opoziţie între

două sau mai multe state care au atins stadiul în care părtile şi-au format pretenţii sau

contrapretentii şi care constituie un element de tulburare a relaţiilor dintre ele .

Diferendele internaţionale se pot naşte nu numai între state, ci şi între acestea şi

organizaţii internationale sau numai intre organizatii internationale. Curtea

Permanenta de Justitie Internationala a definit diferendul international ca un dezacord

asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradictie, o opozitie de teze juridice

sau de interese intre doua parti .

Între posibilele diferende internaţionale, o importanţă deosebita o reprezinta

situatiile internationale care ar putea duce la incalcarea pacii . Carta ONU prin art. 34

stabileste in acest sens, dreptul Consiliului de Securitate de a ancheta orice diferend

sau orice situatie care ar putea duce la frictiuni internationale sau ar putea da nastere

unui diferend, in scopul de a stabili daca prelungirea diferendului sau situaţiei ar

putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

140

Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii:

mijloace diplomatice şi politice şi mijloace jurisdicţionale. În practică, mijloacele

bazate pe constrângere sunt considerate o categorie aparte.

2. Mijloacele politico-diplomatice

În cadrul mijloacelor diplomatice de soluţionare paşnică a diferendelor se pot

distinge: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta şi concilierea. Dintre acestea,

numai negocierile se pot desfăşura direct între statele implicate în diferend, pe când

celelalte reclama intervenţia unui tert (stat, organizatie internationala ori

personalitate oficiala). Trasatura comuna a mijloacelor politico-diplomatice consta în

faptul ca, şi atunci cand solutia diferendului se realizeaza cu ajutorul unui tert, ea este

în ultima instanta expresia acordului de voinţa al părţilor.

Negocierea este un mijloc diplomatic simplu şi unul dintre cele mai vechi şi

mai utilizate în solutionarea pasnica a diferendelor dintre state. Acest mijloc nu

presupune interventia unui tert, fiind vorba despre tratative care se desfasoara intre

partile la diferend, prin care se încearca ajungerea la o intelegere pentru stingerea

diferendului. Datorita caracterului lor direct şi a contactului nemijlocit intre partile

angajate in discutie, tratativele creaza posibilitati suplimentare de identificare a

punctelor de vedere convergente, permitind depasirea cu rabdare, tact, întelegere a

tuturor piedicilor sau greutatilor, ca şi convenirea unor soluţii acceptabile tuturor

părţilor interesate .

Pentru ca negocierea să fie posibilă, este necesară o bună comunicare între

părţi, în sensul acceptarii libere a tratativelor, pe baza principiilor fundamentale ale

dreptului international public, mai ales a principiului egalitatii suverane a

diferendului. Acceptarea şi folosirea acestui mijloc nu presupun automat rezolvarea

diferendului.

141

Carta ONU în art.33 nu enumera expres bunele oficii, enumerarea din acest

articol nu este exhaustiva, întrucît se precizează că părţile pot recurge şi la orice alte

mijloace paşnice la alegerea lor.

Bunele oficii se deosebesc de negociere prin faptul că presupun participarea

unui tert, dar numai în scopul aproprierii părţilor la diferend, pentru derularea

negocierilor directe. Prin urmare, tertul care îşi ofera bunele oficii nu are decat un rol

premergator solutionarii diferendului, el neavând dreptul să participe la tratative .

Astfel, bunele oficii reprezintă astfel demersul întreprins pe langa statele părţi

la un litigiu de catre un tert care poate fi un stat sau organizatie internaţională, din

proprie initiaţivă sau la cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante să îl

rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Deşi au un caracter facultativ, bunele oficii

pot fi folosite cu succes in rezolvarea unor situaţii posibil conflictuale, ceea ce a

determinat Conferinţa de pace de la Haga din anul 1907 ca, prin Convenţia adoptată,

să constate că părţile socotesc util şi de dorit ca una sau mai multe puteri străine

conflictului să ofere din proprie iniţiativă, pe cât împrejurarile permit, bunele oficii

sau mediaţiunea lor statelor în conflict.

Trasăturile şi funcţiile lor sunt astfel similare cu cele ale negocierilor,

înscriindu-le în aceeasi categorie de metode diplomatice, neformale şi

nejurisdiscţionale. Sub aspectul scopului, bunele oficii urmăresc numai începerea sau

reluarea negocierilor, ele se încheie în momentul cand părţile se aşează la masa

trativelor, bunele oficii apar ca având caracter procedural, nu privesc fondul litigiului.

În rezolvarea diferendului, medierea înseamnă participare activă a terţului în

negocieri, el poate oferi sfaturi şi propuneri în vederea soluţionării conflictului ,

acţiunea negociatorului se încheie numai dupa ce s-a ajuns la un rezultat final.

În doctrina s-a definit medierea ca fiind acţiunea unui terţ, stat, organizaţie

internaţionala sau chiar o personalitate recunoscuta, prin care se urmareste crearea

atmosferei necesare desfăşurarii negocierilor între părţile la diferend şi oferirea

directa a serviciilor terţului penntru găsirea soluţiilor favorabile părţilor.

142

În fapt, marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluţii

favorabile lor. În asemenea cazuri este vorba despre încalcari ale principiilor de drept

internaţional, dar nu despre o modificare a caracterului facultativ al medierii .

Procedura desfasurarii medierii nu este reglementata de dreptul internaţional,

ea fiind stabilită de parţi împreuna cu mediatorul în ceea ce priveste locul, termenele,

desfăşurarea sedinţelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor, sedinţe comune sau

separate.

În cadrul anchetei internaţionale tertul are scopul de a verifica starea de fapt

care sta la baza acestuia, căci aceste comisii de ancheta sunt alcatuite pe baza unui

acord între partile diferendului, prin care se stabileşte componenta comisiei şi

obiectul activităţii acesteia.

Primele codificări ale anchetei internationale s-au realizat la Haga în cadrul

Conferintele din 1899 şi 1907, prin care se limitează aplicarea acestui mijloc la

disputele internationale care nu implica onoarea si nici interesele esentiale ale

statelor, şi care decurg din diferente de opinii asupra unor stări de fapt.

Comisia internaţională de ancheta se poate constitui de părţile în diferend prin

acord expres pentru anchetarea unei situaţii determinate sau printr-un tratat anterior,

situaţie în care comisia va avea un caracter permanent.

Părţile la diferend sunt obligate să furnizeze orice informaţii necesare activităţii

comisiei de ancheta. Comisia internaţională de ancheta finalizează acţiunea printr-un

raport-concluzii adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe care îl prezintă

părţilor la diferend, acestea putînd să ţină sau să nu ţină seama de concluziile

comisiei.

Concilierea internaţională este un mijloc politico-diplomatic de soluţionare

paşnică a diferendelor internaţionale, apărut mult mai târziu în pratica convenţională,

deşi unele elemente proprii concilierii se întilnesc şi la mediere şi ancheta, fiind o

combinare între acestea. Investigarea cauzelor disputei ca trasatura proprie a

143

concilierii, se realizeaza de către un organ independent, şi nu de catre un tert care

acţioneaza ca un mediator.

Convenţia de la Haga din 1907 nu consacră instituţia concilierii, ci aceasta a

fost introdusă în raporturile dintre state, prin tratate bilaterale, şi anume tratatele

Bryan încheiate în anii 1913 şi 1914. Elementul nou în aceste tratate îl reprezenta

faptul ca statele aflate în conflict, alegeau persoane particulare de comun acord,

acestea nefiind investite cu autoritate politică proprie.

3. Mijloacele cu caracter jurisdicţional

Printre documentele internaţionale care au făcut concilierea internaţională un

mijloc important al practicii statelor şi organizaţiilor internaţionale în soluţionarea

paşnica a conflictelor internationale se număra Rezoluţia Adunării Societăţii

Naţiunilor privind procedura concilierii din 1922, Actul general de conciliere, arbitraj

şi reglementare judiciara din 1929, Actul general privind reglementarea judiciara a

diferendelor internationale din 1938, Conventia europeana pentru reglementarea

pasnica a diferendelor din 1957, Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice, Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969 etc. .

Un prim mijloc jurisidicţional de soluţionare pe cale paşnică a diferendelor

internaţionale este instituţia arbitrajului, practicată încă din antichitate între cetăţile

greceşti, apoi în Evul Mediu - de Papa sau de reprezentanţii săi, de suzeranii feudali

pentru conflictele dintre vasali etc18.

Recurgerea la arbitrajul internaţional presupune ca două state în diferend să

confere unui organ terţ desemnat de comun acord, competenţa pentru a soluţiona

litigiul care le opune, printr-o hotârare data prin bună-credinţă, pe care se obligă să o

respecte şi este consacrat de Convenţia de la Haga din 1907. El îşi are originea în

Afacerea Alabama, care a constituit motiv de litigiu dintre SUA şi Anglia, în care

144

guvernul american acuzase guvernul britanic de a-şi fi încălcat obligaţiile sale de

neutralitate, permiţând navelor (şi a navei Alabama) insurgenţilor sudişti.

Arbitrajul international are un caracter judiciar, căci presupune existenţa unui

organ arbitral care trebuie să pronunţe o hotârăre judecătorească obligatorie conform

principiului pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici de diplomaţie);

consensual, acordul părţilor este absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj; limitat,

fiind excluse anumite categorii de diferende (politice etc.); suplu, căci procedura se

stabileşte pe baza unor reguli simple, care depind de regulile compromisului şi de

calitatea arbitrilor.

Fundamentul juridic al arbitrajului constă în compromisul de arbitraj care

reprezintă actul prin care doua state convin să supuna soluţionarea unor diferende

unuia sau mai multor arbitri, organzind în detaliu, de comun acord procedura ce

urmeaza a fi aplicata în soluţionare.

Anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioada sa intre în

Comisia de drept internaţional a ONU, care în 1953 şi 1958 a întocmit două proiecte

succesive care să prevada principiile referitoare la obligaţia de a recurge la arbitraj,

constituirea şi competentele tribunalului ad-hoc, sistemul probator şi procedura

organelor arbitrale. Unele dispoziţii din proiect au fost însă criticate de un mare

numar de state, astfel ca în 1958 s-a emis doar un "Model de reguli asupra procedurii

arbitrale adoptat prin Rezoluţia Adunării generale 1262 (XIII), orientativ pentru

statele interesate.

Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională care a fost creată în 1920 şi a

funcţionat între 1922 - 1939, în baza Pactului Societăţii Naţiunilor, iar Curtea

Internaţională de Justiţie este succesoarea acesteia.Rolul ei este de a solutiona

diferendele dintre state si de a acorda avize consultative calificate în orice problema

juridică la cererea Adunarii Generale şi Consiliului de Securitate ori a altor organe şi

instituţii specializate ale ONU. Aceasta înseamnă ca statele nu pot cere avize

consultative, ci doar Adunarea Generală a ONU.

145

Înfiinţarea, organizarea si functionarea Curtii Internaţionale de Justiţie este

stipulată de Carta ONU care cuprinde Statutul CIJ, la care se adaugă Regulamentul

Curtii adoptat în 1946. Conform Statutului Curtii Capitolul II art.34 pct.1 numai

statele pot fi parti în cauzele supuse Curtii. În prezent orice stat membru in ONU are

dreptul de a apela ca parte la jurisdictia Curtii. Statele părţi la Statutul CIJ sunt

obligate să respecte hotârările acesteia, în caz contrar cealaltă parte putându-se adresa

Consiliului de Securitate.

Judecătorii nu reprezintă guvernele lor, ci acţionează ca autorităţi

independente. Curtea hotâreşte cu majoritate, iar la acelaşi număr de voturi, hotareste

votul preşedintelui.

Curtea ţine cont de convenţiile în vigoare, ce corespund dreptului internaţional

comun şi conform fundamentelor de drept generale. La stabilirea normelor de drept,

se folosesc hotărârile judecătoreşti date şi doctrina autorilor cunoscuţi din diferitele

state ca mijloace auxiliare.

Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Generală ONU şi Consiliul de Securitate şi a

altor organe şi instituţii ale ONU, în număr de 15 judecători pe termen de 9 ani,

indiferent de cetăţenie, care trebuie să fie persoane cu înalte calităţi morale şi să

îndeplinească în ţara lor condiţiile pentru a ocupa cele mai înalte funcţii judiciare sau

care sunt jurişti cu o competenţă recunoscută în dreptul internaţional public.

Hotărârea se face cunoscută într-o şedinţă publică, iar în cazul în care o parte

litigantă nu acceptă hotararea Curţii, cealalata parte poate să se adreseze Consiliului

de Securitate al ONU. Curtea îţi îndeplineşte obligaţiile sale, dar la cererea părţilor ea

poate să-şi formeze camere speciale.

În timp ce alte organe ONU în mod nemijlocit pot oferi doar recomandări,

Consiliul de Securitate conform prevederilor Capitolului VII al Cartei ONU poate lua

hotărâri şi măsuri cu efect obligatoriu pentru statele membre în cazul unei amenintari

sau atac împotriva pacii şi în cazul actelor de agresiune. Hotararile Consiliului de

Securitate nu se supun de fapt nici unui control de drept eficient. Membrii Consiliului

146

de Securitate sunt reprezentaţi din cele 5 state membre permanente (Franta, Anglia,

Rusia, Statele Unite ale Americii, China), care la adoptarea unei rezoluţii au un drept

extins de veto de unde şi denumirea lor de puterile de veto, şi 10 state membre

nepermanente.

Carta ONU acordă Secretarului General dreptul de a atrage atenţia Consiliului

de Securitate asupra oricărei situaţii care poate pune în pericol menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale. Trebuie menţionat că printre acţiunile Secretarului General

se numără îndeplinirea anumitor misiuni încredinţate de Adunarea Generală sau de

Consiliul de Securitate cum ar fi negocieri, asistenţa, anchete. Secretarul General

poate fi însărcinat cu punerea în practica a unei înţelegeri intervenite între state.

Să ne reamintim...

• Soluţionarea diferendelor internationale pe cale pasnica constituie

principiu de drept international odata cu semnarea Pactului de la Briand- Kellogg,

astfel statele au condamnat recurgerea la razboi şi s-au obligat să îşi soluţioneze

conflictele internaţionale numai prin mijloace pasnice. Totodată, Carta ONU consacră

soluţionarea diferendelor internaţionale prin mijloace paşnice ca o obligaţie

internaţională a statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public.

• Mijloacele paşnice de drept internaţional – diplomatice şi politice - sunt

reglementate prin convenţii internaţionale universale sau regionale. În general,

soluţiile adoptate ca urmare a folosirii acestor mijloace paşnice au un caracter de

recomandare fata de părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul

de Securitate al O.N.U.

• Tratativele diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate

mijloace de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt cele

mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor vin în contact una cu alta în mod direct.

147

Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate bine definită din punct de vedere

procedural.

• Medierea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care poate fi un

stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica. Terţul, de aceasta data,

participa la negocieri şi face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona

conflictul. Propunerile terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în

diferend.

Bibliografie:


București, 2010.






București, 2008.


1) Ce se întelege prin diferend internaţional?

2) Mijloacele de soluţionare a diferendelor sunt:

a) arbitrajul internaţional;

b)justiţia internaţionala;

c) medierea.

148

3) Carta ONU acordă Secretarului General dreptul de a atrage atenţia

Consiliului de Securitate asupra...

4) Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii...

5) Arbitrajul international are un caracter judiciar, căci presupune...

6) Pentru ca negocierea să fie posibilă, este necesară...

7) Tratativele diplomatice directe reprezintă...

8) Medierea presupune...

9) Mijloacele paşnice de drept internaţional – diplomatice şi politice - sunt

reglementate prin...

10) Soluţionarea diferendelor internationale pe cale pasnica constituie principiu

de drept international odata cu semnarea...

149

CUPRINS

Introducere ................................................................................................................... 2

MODULUL I Dreptul international public- notiune, obiect, trăsături ................ 4

1. Noţiunea de drept internaţional ............................................................................... 4

2. Particularităţile dreptului internaţional în raport cu cel intern ................................ 6

MODULUL II Ordinea juridică internaţională. Apariţia dreptului

internaţional ............................................................................................................. 10

1. Normele de drept internaţional .............................................................................. 10

2. Raportul dintre dreptul intern si internaţional ....................................................... 12

3. Scurt istoric ............................................................................................................ 15

MODULUL III Izvoarele dreptului internaţional ................................................ 18

1. Noţiunea de izvor de drept internaţional ............................................................... 18

2. Tratatul internaţional ............................................................................................. 19

3. Cutuma internaţională ............................................................................................ 21

4. Codificarea dreptului internaţional ........................................................................ 23

5. Principiile generale de drept .................................................................................. 24

6. Izvoarele subsidiare ale dreptului internaţional ..................................................... 24

MODUL IV Principiile fundamentale ale dreptului internaţional ..................... 28

1. Noţiune .................................................................................................................. 28

2. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în Declaraţia din

1970 ........................................................................................................................... 28

3. Principiile fundamentale ale dreptului internaţional prevăzute în Actul Final

de la Helsinki din 1975 .............................................................................................. 31

150

MODULUL V Subiectele dreptului internaţional ................................................ 35

1. Noţiune .................................................................................................................. 35

2. Statul ca subiect de drept internaţional .................................................................. 36

3. Neutralitatea statelor .............................................................................................. 37

4. Tipuri de state ........................................................................................................ 38

5. Recunoaşterea statelor şi guvernelor ..................................................................... 39

6.Succesiunea şi neutralitatea statelor ....................................................................... 40

MODULUL VI Subiectele dreptului internaţional .............................................. 44

1. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale ................................................. 44

2. Mişcările, popoarele care luptă pentru eliberare ................................................... 48

3. Vaticanul ................................................................................................................ 48

MODULUL VII Populaţia în dreptul internaţional ............................................. 53

1. Noţiune .................................................................................................................. 53

2. Ceţăţenia ................................................................................................................ 53

3. Regimul juridic al străinilor ................................................................................... 55

4. Refugiaţii ............................................................................................................... 56

5. Dreptul de azil ....................................................................................................... 58

6. Expulzarea şi extrădarea ........................................................................................ 60

MODULUL VIII Teritoriul de stat ........................................................................ 63

1. Noţiune .................................................................................................................. 63

2.Frontierele de stat ................................................................................................... 64

3. Fluviile internaţionale ............................................................................................ 65

4. Regimul juridic al Dunării ..................................................................................... 67

5. Spaţiul aerian ......................................................................................................... 68

151

6. Modificările teritoriale şi succesiunea statelor ...................................................... 69

MODULUL IX Dreptul mării ................................................................................ 73

1. Consideraţii generale ............................................................................................. 73

2.Marea teritorială ..................................................................................................... 74

3. Zona contiguă ........................................................................................................ 79

4. Zona economică exclusivă ..................................................................................... 79

5. Platoul continental ................................................................................................. 80

6. Marea liberă ........................................................................................................... 82

MODULUL X Teritorii cu regim juridic special în dreptul internaţional ........ 88

1. Zona internaţională a teritoriilor submarine .......................................................... 88

2. Consideraţii privind regimul juridic al Articii şi Antarticii ................................... 89

MODUL XI Spaţiul extraatmosferic şi dreptul spaţial ........................................ 96

1. Reglementări juridice ............................................................................................ 96

2. Principii generale ale dreptului spaţial ................................................................ 103

3. Organizaţiile internaţionale cu rol în dreptul spaţial ........................................... 105

MODUL XII Tratatele internaţionale ................................................................. 107

1.Definiţie ................................................................................................................ 107

2. Clasificare ............................................................................................................ 109

3. Încheierea tratatelor şi rezervele la tratat ............................................................. 109

MODULUL XII Dreptul diplomatic şi consular ................................................ 119

1. Noţiuni introductive ............................................................................................. 119

2. Imunităţile şi privilegii diplomatice .................................................................... 119

3. Dreptul consular .................................................................................................. 131

152

MODULUL XIII Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale ..............138

1. Noţiunea de diferend ........................................................................................... 138

2. Mijloacele politico-diplomatice ........................................................................... 140

3. Mijloacele cu caracter jurisdicţional .................................................................... 143

Drept International Public 1

Documents

Transcript of Drept International Public 1