ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

ŞI INSTITUŢII POLITICE

PARTEA A I-A

Lector univ. drd FLORIN BOBIN

DREPT CONSTITUTIONAL

Disciplina de studiu de drept constitutional si institutii politice isi propune sa

analizeze ramura dreptului unitar roman alcatuita din normele juridice cu forta

juridica suprema prin care sunt reglementate relatiile sociale fundamentale ce apar

in stansa legatura cu fenomenul puterii de stat, precum si actiunea acestor norme in

viata institutiilor si autoritatilor publice.

NOTIUNEA DE DREPT CONSTITUTIONAL SI NOTIUNEA DE

INSTITUTII POLITICE.

Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduita, instituite sau

sanctionate de stat, reguli ce exprima vointa poporului ridicata la rangul de lege,a

caror aplicare este realizata de buna voie si,in ultima instanta,prin forta coercitiva a

statului.

Dreptul romanesc se prezinta ca un ansamblu sistematizat de norme juridice,

cuprinzand mai multe ramuri de drept, precum dreptul constitutional, dreptul

administrativ, dreptul civil, dreptul penal etc. Ramura principala a dreptului

romanesc este dreptul constitutional prin care normele sale consacra si ocroteste

cele mai importante valori economice, sociale si politice.

In procesul aparitiei si dezvoltarii dreptului, ca unul din principalele mijloace

de realizare a intereselor si vointei guvernantilor, ramura dreptului constitutional se

cristalizeaza mult mai tarziu si anume o data cu aparitia primelor constitutii scrise

din lume . Este stiut ca inaintea sfarsitului secolului al XVIII – lea nu existau

constitutii, iar guvernantii se supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul

constitutional este deci o prezenta mai tarzie in sistemul de drept, neavand vechimea

dreptului civil, dreptului penal etc. De aceea si conceptul clasic de drept

constitutional se formeaza mult mai tarziu, el fiind de origine italiana, dar format

sub impulsul ideilor franceze.

Prima catedra expres denumita „ drept constitutional” s-a creat la Ferrara in

1797, fiind incredintata lui Giseppe Campagnoni di Luzo. In Franta,prima catedra

de drept constitutional s-a creat in 1834, la Paris, iar cel care preda dreptul

2

constitutional era Pellegrino Rossi, tot un italian. Notiunea de drept constitutional se

raspandeste cu timpul si in alte tari. In unele state precum Austria, Germania si

Rusia acesta disciplina( si implicit ramura de drept) este raspandita si cunoscuta sub

denumirea de drept de stat.

In tara noastra, dreptul constitutional s-a predat initial impreuna cu dreptul

administrativ, sub denumirea de drept public,dar la 1864 A. Codrescu isi

intituleaza cursul publicat „Dreptul constitutional”, iar la 1881 la Braila apar „

Elemente de drept constitutional” de Christ I. Suliotis. Concepul de drept

constitutional se considera incetatenit prin predarea (si publicarea) la Facultatea deDrept din Iasi a cursului de Drept constitutional al profesorului Constantin Stere

(1910) si la facultatea de Drept din Bucuresti a cursului de Drept constitutional al

profesorului Constantin Dissescu (1915).

Trebuie sa observam ca exista o diversitate de pareri cu privire la definirea

dreptului constitutional ca ramura a unui sistem normativ statal.

Dreptul constitutional este definit ca fiind alcatuit din norme juridice care

reglementeaza forma statului, organizarea, functionarea si raporturile dintre

puterile publice, limitele puterilor publice, organizarea politica a statului etc.

Definitiile date au elemente comune dar si unele nuante specifice . In acest sens

trebuie sa observam ca unele definitii includ drepturile si libertatile omului si

cetateanului, altele nu.

Apoi,asemenea nuantari rezulta din intelesul diferit ce se da unor notiuni,

aceasta avand ca efect restrangerea sau, dimpotriva, extinderea sferei dreptului

constitutional. Retinem in acest sens ca unii considera ca dreptul constitutional

reglementeaza relatiile sociale ce apar in procesul organizarii si exercitarii puterii,

alti ca organizarea puterii se cuprinde in exercitarea puterii, in timp ce altii sustin ca

relatiile sociale reglementate de dreptul constitutional sunt cele care apar in

infaptuirea puterii.

Daca unele definitii se marginesc la prezentarea elementelor definitorii

general, altele cuprind si enumerari de institutii ale dreptului constitutional. De

asemenea, unele definitii exprima ideea ca anumite norme ale dreptului

constitutional nu ar fi veritabile norme juridice deoarece nu ar cuprinde sanctiuni

3

pentru incalcarea lor. Mentionam ca aceasta din urma opinie este contrazisa de

realitatea juridica din zile noastre.

Vom defini astfel dreptul constitutional ca acea ramura a dreptului unitar

roman formata din normele juridice care reglementeaza relatile sociale

fundamentale ce apar in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii statale a

puterii.

Trebuie sa adaugam ca notiunea dreptului constitutional nu trebuie confundata

cu notiunea de constitutie. Constitutia este o parte a dreptului constitutional, e drept

cea mai importanta, dar drept constitutional exista chiar si acolo unde nu exista o

constitutie, sfera sa normativa fiind, in mod firesc, mult mai larga decat cea a

constitutiei.

Expresia institutii politice cunoaste multe acceptiuni si sensuri.In sens restrans,

in drept, prin institutie se intelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui

obiect comun de reglementare, obiect care ii asigura unitatea si permanenta. Astfel,

institutia denumita si juridica este o parte a unei ramuri de drept si vorbim, de

exemplu, de institutia casatoriei, institutia proprietatii,etc.

Pentru disciplina noastra prezinta interes institutiile referitoare la putere. Astfel

determinate, instutiile politice cuprind organele insarcinate sa realizeze puterea

politica si normele privitoare la aceasta realizare, precum Presedintele Romaniei,

Primul Ministru, Parlamentul etc.

Indentificarea raporturilor de drept constitutional

Relatiile sociale specifice dreptului constitutional sunt cele care apar in

procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii de stat. Prin urmare, elementul

comun si propriu doar relatiilor sociale care formeaza obiectul de reglementare al

dreptului constitutional este faptul ca ele apar in procesul instaurarii, mentinerii si

exercitarii statale a puterii.

S-a considerat ca normele din constitutie care privesc sistemul economic,

relatiile de proprietate, sistemul social, nu reglementeaza relatii sociale, ci

consfintesc esenta statului, bazele acestuia (economica si sociala), ele fiind

reglementate de alte ramuri ale dreptului. Costitutia oferra doar o definitie pentru

4

aceste concepte, scotand in evidenta ceea ce este fundamental pentru insasi existenta

puterii de stat. Se ajunge astfel la concluzia ca toate dispozitiile constitutionale in

discutie au doar un caracter de consacrare a unor fenomene sociale obiective, care

stau la temelia puterii statale; prin urmare, aceste dispozitii nu pot fii cuprinse, in

totalitatea lor, decat in acea ramura a dreptului care reglementeaza organizarea si

exercitarea puterii de stat, adica dreptul constitutional.

Obiectul de reglementare al dreptului constitutional cuprinde doua categorii

de relatii sociale:

a) relatii cu o dubla natura juridica, adica acele relatii care fiind reglementate

si de alte ramuri de drept sunt reglementate in acelasi timp si de catre constitutie,

devenind implicit si raporturi de drept constitutional;

b) relatii specifice de drept constitutional, care formeaza obiectul de

reglementare numai pentru normele de drept constitutional.

Comun tuturor acestor relatii este faptul ca se nasc in procesul complex de

instaurare, mentinere si exercitare a puteri. Exercitarea puterii de stat este o

activitate specifica desfasurata de organele reprezentative, fiind o activitate de

conducere, dar o conducere de nivel superior tuturor activitatilor de conducere

desfasurate de alte organe ale statului (vezi art. 2 din Constitutie)

Specificul normelor de drept constitutional

In explicarea specificului normelor dreptului constitutional trebuie sa se

plece de la teoria clasica a normei juridice, urmand ca apoi sa regasim elementele

generale in norma de drept constitutional si, totodata, sa observam ce anume

trasaturi proprii are aceasta din urma. Norma juridica este definita in teoria dreptului

ca fiind o regula sociala de conduita, generala si obligatorie, instituita sau

sanctionata de puterea de stat in diferite forme, menita sa asigure consolidarea si

dezvoltarea relatiilor sociale in conformitate cu interesele si vointa guvernantilor,

determinata, in ultima instanta, de conditiile vietii materiale din societate si a carei

respectare este impusa, la nevoie, prin forta coercitiva a statului.

Orice norma juridica este, in ultima instanta, un comandament impus de

5

puterea publica, formulat uneori chiar sub forma supletiva sau de recomandare.

Normele constitutionale, pe langa dispozitii care reglementeaza nemijlocit unele

relatii sociale, au si prevederi care contin formularea unor principii, consfintesc

bazele puteri, definesc unele institutii. Prevederile care contin formularea unor

principii sau definitii "nu pot fi excluse din sfera notiunii normei juridice", deoarece

"si ele au un caracter normativ".

In dreptul constitutional pot fi identificate mai multe particularitati ale

sanctiunilor normelor acestei ramuri. In primul rand, pentru mai multe dispozitii

este prevazuta o singura sanctiune. Apoi sanctiunile in dreptul constitutional sunt

sanctiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ

de stat, declararea ca neconstitutional a unui act normativ etc. Credem ca pot fi

regasite sanctiuni, chiar in normele constitutionale, pentru incalcarea oricarei

dispozitii, cu conditia de a fi indentificata exact obligatia sau indrituirea, cu alte

cuvinte conduita subiectelor de drept.

In fine, credem ca aprecierea structuri logico-formale a unor norme din

constitutie trebuie facuta prin raportarea lor la intregul sistem de drept. Aceasta duce

la concluzia ca pentru reglementarile de principiu, de larga generalitate cuprinse in

constitutie, unele sanctiuni se regasesc in alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil,

dreptul penal, dreptul admistrativ.

Subiectele raporturilor de drept constitutional

Subiecte ale raporturilor de drept constitutional sunt oamenii luati individual

sau grupati pe colective.

Cu privire la subiectele raporturilor de drept constitutional trebuie sa

subliniem inca de la inceput doua trasaturi specifice si anume ca unul din subiecte

este totdeauna fie detinatorul puterii, fie statul, fie un organ reprezentativ (legiuitor)

si ca aceste subiecte actioneaza in mod necesar intr-un raport juridic aparut in

activitatea de instaurare, mentinere si exercitarea a puterii.

Unitatile administrativ-teritoriale sunt sau nu subiecte ale acestor raporturi ?

Unitatile administrativ-teritoriale ar putea fi subiecte ale raporturilor de drept

constitutional, dar nu intelese ca parti de teritoriu, ci ca grupuri de populatie

6

organizate pe teritoriu.

Poporul

Impartasind opinia ca poporul este subiectul al raporturilor juridice de drept

constitutional, vom observa ca ea isi gaseste fundamentul in chiar dispozitiile

Constitutiei potrivit carora suveranitatea nationala apartine poporului roman, care

incredinteaza exercitiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret si

liber exprimat

Apare deci evident ca poporul roman concentreaza in mainile sale intreaga

putere si, singur, are dreptul sa decida asupra sortii sale, lucru ce-l face cu prisosinta

in procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii.Poporul isi exprima, in

multe probleme, vointa sa in mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate

aparea mai direct ca subiect al raporturilor de drept constitutional cu ocazia stabilirii

formei de guvernamant, a structurii de stat, cu ocazia referendumului. Unitatea de

interese ale poporului si statului nu exclude ca poporul si statul sa fie subiecte de

sine statatoare in raporturilor de drept constitutional, cu atat mai mult cu cat poporul

este detinatorul puterii politice, iar statul capata plenitudinea imputernicirilor sale

conform vointei poporului

Statul

Un alt subiect al raporturilor de drept constitutional este statul. El poate

aparea ca subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul ca intreg, apare

direct ca subiect al raporturilor juridice privitoare la cetatenie si in raporturilor

privind federatia

Organele statului (autoritatile publice)

Acestea pot fi subiecte ale raporturilor de drept constitutional cu

indeplinirea conditiilor cerute subiectelor raporturilor de drept constitutional.

Organele legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte ale raporturilor de drept

7

constitutional, cu conditia ca raportul juridic la care participa sa fie de drept

constitutional.

Celelalte autoritati ale statului (executive, judecatoresti), pot fi subiecte ale

raporturilor de drept constitutional numai daca participa la un raport juridic in care

celalalt subiect este poporul, statul sau organele legiuitoare si daca raportul se naste

in procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.

Organele interne ale organelor legiuitoare pot fi si ele subiecte ale

raporturilor de drept constitutional. Asemenea organe interne sunt comisiile

parlamentare care desi nu pot emite acte de conducere obligatorii, indeplinesc unele

atributii de propunere, avizare si control. Tot aici pot fi mentionate birourile

permanente si grupurile parlamentare.

Partidele, formatiunile politice, alte organizatii

Ca forme organizatorice prin care cetatenii participa la guvernare, partidele

politice si organizatiile pot fii subiecte ale raporturilor de drept constitutional.

De altfel, Constitutia si unele legi (izvoare de drept constitutional) stabilesc

expres posibilitatea acestora de a fii participante la raporturile ce privesc instaurarea,

mentinerea si exercitatea puterii. Astfel, partidele si formatiunile politice au dreptul

de a propune candidati in alegeri.

Totodata, pentru conducerea alegerilor de deputati si senatori se constituie

birourile electorale, care sunt subiecte ale raporturilor de drept constitutional.

Cetatenii

Pot aparea ca subiecte ale unora din raporturile de drept constitutional. Ei

pot aparea distinct ca persoane fizice, ca persoane investite cu anumite demnitati sau

functii intr-un organ de stat (deputat, senator) sau organizati pe circumscriptii

electorale. In primul caz ei intra ca subiecte ale raporturilor de drept

constitutional,pentru realizarea drepturilor lor fundamentale,in al doilea apar ca

subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept constitutional,

8

iar in ultima situatie apar ca subiecte cu ocazia alegerilor de deputati, senatori sau a

sefului de stat.

Strainii si apatrizii

Se considera ca si aceastia pot aparea ca subiecte ale raporturilor de drept

constitutional in raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetateniei romane, a

azilului politc etc.

Izvoarele formale ale dreptului constitutional roman

Cel putin doua criterii sunt in masura sa ajute la identificarea izvoarelor

formale ale dreptului constitutional roman si aceastea sunt :autoritatea publica

emitenta si continutul normativ al actului.

In principiu, sunt izvoare ale dreptului constitutional roman numai actele

normative care sunt adoptate de autoritatile publice reprezentative. In al doilea rand,

aceste acte normative trebuie sa indeplineasca cumulativ si conditia de a contine

norme juridice care se reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in procesul

instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii.

Obiectul juridic (cutuma), trebuie sa aratam ca el a fost si este unul din

izvoarele principale ale dreptului si implicit deci este considerat in unele sisteme

constitutionale ca fiind si izvor al dreptului constitutional.

Cutuma constitutionala este laudata deoarece supletea sa permite corijarea

rigiditatii textelor scrise si adaptarea la circumstantele momentului, deoarece modul

sau de formare garanteaza oportunitatea sa intr-un domeniu unde experienta este

adesea mai fecunda decat dogmatismul, deoarece ea este actuala, in timp ce textul

contrazis este vechi.

Constitutia actuala a Romaniei repune obiceiul in randul izvoarelor dreptului,

valorificand rolul si importanta sa aparte in reglementarea relatiilor sociale.Aceasta

rezulta din nominalizarea obiceiului in art. 44 (protectia proprietatii private) atunci

cand se arata ca dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind

protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte

sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului

9

Teoretic, este greu de admis obiceiul in randul izvoarelor dreptului

constitutional.

In ce priveste hotararile guvernului, in aprecierea lor ca izvoare de drept

trebuie sa se plece de la pozitia guvernului in sistemul autoritatilor publice.

Guvernul este o autoritate a administratiei publice centrale, investita cu menirea de a

executa sau de a organiza executarea legilor. Fata de cerinta ca relatiile sociale

importante sa fie reglementate prin lege nu se poate admite ca guvernul ar putea

adopta acte normative care sa fie izvoare ale dreptului constitutional. O alta solutie

ar fi de natura sa duca la concluzia ca prin actele sale, guvernul ar putea adauga la

lege, ceea ce nu intra in activitatea de executare a legii.

Cat priveste regulamentele de organizare si functionare ale camerelor

Parlamentului, dispozitiile constitutionale actuale duc la concluzia ca regulamentele

parlamentului sunt acte distincte, de natura juridica proprie si ca atare trebuie

nominalizate distinct in ierarhia izvoarelor dreptului constitutional.

Vom adauga ca frecvent apar ca izvoare de drept constitutional si actele cu

putere de lege (legislatia delegata) in statele in care asemenea acte se edicteaza. In

sistemul nostru constitutional asemenea acte sunt ordonantele Guvernului, care, in

masura in care ar reglementa relatii sociale de natura constitutionala, evident trebuie

considerate izvoare ale dreptului constitutional.

Ar putea fi avute in vedere si conventiile colective reglementate prin art. 41

din Constitutie, conventii ce au un caracter obligatoriu si sunt garantate.

Constitutia si legile de modificare a Constitutiei

Constitutia este izvorul principal al dreptului constitutional. Asa cum am mai

precizat, deoarece toate normele cuprinse in Constitutie sunt norme de drept

constitutional, Constitutia este in totalitate izvor al dreptului constitutional. Aceleasi

constatari sunt valabile si pentru legile de modificare a Constitutiei.

Legea ca act juridic al Parlamentului

Imediat dupa constitutie, izvor al dreptului constitutional este legea, inteleasa

10

in acceptiunea sa restransa de act juridic al Parlamentului. Nu toate legile sunt

izvoare ale dreptului constitutional, ci numai unele dintre ele, in timp ce celelalte

sunt izvoare ale altor ramuri de drept.

Legile, atat cele organice cat si cele ordinare, sunt izvoare ale dreptului

constitutional cu conditia sa reglementeze relatii sociale fundamentale ce apar in

procesul instaurarii, mentinerii si exercitarii puterii. Sunt izvoare ale dreptului

constitutional, printe altele, legea privind cetatenia romana, legile electorale etc.

Regulamentele parlamentare

Regulamentele de organizare si functionare ale camerelor Parlamentului

sunt izvoare de drept constitutional pentru ca sunt emise de principala autoritate

reprezentativa a statului si reglementeaza relatii sociale fundamentale ce apar in

procesul instaurarii, mentinarii si exercitarii puterii. In sistemul nostru parlamentar

exista trei categorii de regulamente si anume: Regulamentul Camerei Deputatilor,

Regulamentul Senatului si Regulamentul sedintelor comune ale Camerei

Deputatilor si Senatului.

Ordonantele Guvernului

Temeiul constitutional al legislatiei delegate in tara noastra este art.115 din

Constitutie. Ele pot fi izvoare ale dreptului constitutional daca indeplinesc conditia

de a reglementa relatii sociale fundamentale privind instaurarea, mentinerea si

exercitatrea puterii. Cat priveste cealalta conditie ea se considera indeplinita ca

urmare a delegarii legislative date de Parlament

Tratatul international

Un alt izvor de drept constitutional este tratatul international. Pentru ca un

tratat international sa fie izvor al dreptului constitutional trebuie sa fie de aplicatie

directa, nemijlocita, sa fie ratificat conform dispozitiilor constitutionale si a

cuprinda reglementari ale relatiilor specifice dreptului constitutional. De asemenea,

11

tratatul trebuie sa licit caci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Pot fi date ca

exemple conventiile incheiate cu alte state privind reglementarea cetateniei, precum

si tratatele in domeniu drepturilor si libertatilor cetatenesti (pactele si conventiile

privitoare la drepturile omului).

Constitutia acuala a Romaniei acorda tratatelor internationale o atentie

sporita. Din examinarea dispozitiilor constitutionale urmeaza a fi retinute cinci

reguli importante si anume :

a) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;

b) statul roman se obliga sa respecte intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce

ii revin din tratatele la care este parte;

c) in cazul in care un tratat la care Romania urmeaza sa devina parte cuprinde

dispozitii contrare Costitutiei ratificarea lui poate avea loc numai revizuirea legii

fundamentale;

d) interpretarea si aplicarea dispozitiilor constitutionale privind libertatile

publice se va face in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu

pactele si celelalte tratate;

e) se acorda prioritate reglementarilor internationale in cazul unor

neconcordante intre acestea si reglementarile interne, cu exceptia cazului in care

legile interne contin dispozitii mai favorabile.

Merita subliniat in acest context ca prioritatea reglementarilor

internationale se limiteaza doar la domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale

si opereaza doar cu privirea la legislatia interna, fara a aduce atingere principiul

suprematiei Constitutiei.

Controlul constitutionalitatii legilor

Garantie juridica a suprematiei constitutiei specifica legii fundamentale,

control constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a

conformitatii legii cu constitutia, iar ca insitutie a dreptului constitutional, el

cuprinde regulilele privitoare la organele competente a face aceasta verificare,

procedura de urmat precum si masurile ce pot fi luate dupa realiazarea acestei

proceduri. In general, controlul constitutionalitatii legilor este considerat o garantie

12

a suprematiei constitutiei, folosindu-se desigur formulari diferite precum sanctiunea

suprematiei (Georges Burdeau), garantia caracterului de suprematie a constitutiei

(Andre Hauriou), sanctiunea violarilor regulilor constitutionale (Marcel Prelot) etc.

Una din problemele cele mai importante, cu profunde implicatii teoretice si

practice, referitoare la suprematia constitutiei este controlul constitutionalitatii

legilor. Este necesara existenta unui sistem de garantii, in masura sa permita ca intr-

adevar constitutia sa se manifeste ca actul normativ cu forta juridica suprema. In

acest sistem de garantii trebuie sa existe si un sistem de sanctiuni aplicabile in

cazurile in care constitutia este incalcata. Existenta sanctiunilor pentru incalcarile

constitutiei este de majora importanta caci aceste, alaturi de alte elemente,

bineinteles, dau dispozitiilor constitutionale caracterul de norme juridice.

Notiunea controlului constitutionalitatii legilor

Definitia controlului constitutionalitatii legilor

Doctrina juridica este, in principiu, de acord cu includerea principiului

constitutionalitatii legilor in principiul legalitatii, ca parte componenta a acestuia din

urma. Acesta presupune ca elaborarea actelor normative sa se faca de organele

competente, dupa procedura prestabilita, cu respectarea dispozitiilor din actele

normative emise de organele statului care, indiferent de categoria din care fac parte,

ocupa o pozitie superioara celor emitente in sistemul statal respectiv. Este in mare

masura admis ca principiul legalitatii, ca principiu fundamental de organizare si

functionare a sistemului organelor statului, implica respectarea tuturor actelor

normative. Fata de aceasta situatie si legea ordinara trebuie sa fie conforma

constitutiei, pentru a indeplini conditia de legalitate. Constitutionalitatea legii nu

inseamna in fond altceva decat cerinta de legalitate a legii, in sensul ca legea sa se

adopte cu respectarea normelor constitutionale, atat in spiritul cat si in litera lor.

Controlul constitutionalitatii legilor este activitatea organizata de verificare a

conformitatii legii cu constitutia, iar ca insitutie a dreptului constitutional cuprinde

regulile privitoare la autoritatile competente a face acesta verificare, procedura de

urmat si de masurile ce pot fi luate dupa realizarea acestei proceduri.

13

Obiectul controlului constitutionalitatii legilor

De princiupiu, control constitutionalitatii legilor priveste numai legea ca act

juridic al parlamentului sau actele normative cu forta juridica egala cu a legii. Sunt

acte normative cu forta juridica egala cu a legii acele acte juridice care, desi sunt

emise de alte autoritati decat parlamentul, intervin si reglementeaza relatii sociale de

domeniul legii si pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Asemenea actele se

regasesc in mai toate sistemele constitutionale, de regula sub denumirea de decrete-

legi, decrete cu putere de lege sau ordonante. Celelalte acte normative, provenind de

la autoritatile executive, sunt emise in executarea legilor si nu pot fi supuse aceluiasi

regim juridic ca si legile. Actele administrative nu pot contine reglementari primare

(reglementari cu caracter independent), iar controlul legalitatii lor (si implicit al

constitutionalitatii) se realizeaza prin mijloace obisnuite de control, inclusiv pe calea

contenciosului administrativ.

Cat priveste actele organelor judecatoresti, regimul lor juridic este iarasi

diferit, problema controlului constitutionalitatii lor nepunandu-se in aceiasi termeni

ca si pentru actele normative legislative sau de executare. Organele judecatoresti nu

emit norme juridice; de principiu, ele doar aplica legea, iar controlul legalitatii, (si

implicit al constituonalitatii) actelor juridice emise de aceste autoritati se

efecteueaza in cadrul controlului judiciar, care le este spefic.

Functiile controlului constitutionalitatii legilor

Controlul costitutionalitatii legilor este rezultatul unor realitati statale si

juridice, dar in acelasi timp el este si garantia unor structuri si principii

constitutionale. Functiile acestui control sunt azi incontestabile, prin ele urmarindu-

se, in principal, garantarea suprematiei constitutiei.

Controlul constitutionalitatii legilor apare ca o garantie pentru pacificarea vietii

politice si autentificarea schimbarilor si alternatelor politice.

Aparitia controlului constitutionalitatii legilor

14

Cauzele aparitiei unor necorcondante intre legea ordinara si cea

fundamentala trebuie cautate in contrandictiile sociale, in raporturile dintre fortele

sociale. In afara acestora au existat si pot exista oriunde puternice contradictii intre

anumite grupuri care formeaza guvernantii, pot chiar exista mai multe centre de

putere in cadrul unui stat. Atunci cand la putere decisiv era sau este un grup de

interese opus celui care a votat constitutia, s-a urmarit sau se poate urmari adoptarea

unor legi care sa-i aduca acestuia anumite beneficii. De multe ori aceste legi

contravin intereselor - manifestate in textele constitutionale - grupului care a fost la

putere (sau mai influent) in momentul adoptarii constitutiei.

Unele necorcondante dintre constitutie si legile ordinare se datoreaza si

rigiditatii exagerate a unor constitutii. Neputand fi modificate perioade lungi,

constitutiile nu mai sunt in acord cu unele interese care apar pe parcus, interese ce se

exprima prin legile ce se adopta si care, astfel, sfarsesc prin a fii in contradictie cu

legea fundamentala.

In fine, anumite necorcondante se datoreaza, in principiu, neobservarii

regurilor de tehnica legislativa. Este posibil ca uneori nu continutul normativ al legi

sa fie in contractie cu legea fundamentala, ci procedura adoptarii acesteia sa nu fi

respectat prevederile constitutionale.

Controlul constitutionalitatii legilor se justifica, de asemenea, in statele

federative prin exigenta de a realiza o buna armonizare a intereselor generale ale

federatiei cu interesele specifice, concrete, ale statelor membre. Astfel, nu pot fi

supuse contolului de constitutionalitate la nivel federal atat legile adoptate de statele

membre ale federatiei, cat si legile statului federal.

Clasificarea controlului constitutionalitatii legilor

Utilitatea controlului constitutionalitaii legilor explica extinderea sa in lume,

mai ales in a doua jumatate a secolului al XX-lea. Cu toata acestea mai exista si

astazi state ale caror constitutii nu prevad un asemenea control. In functie de

consacrarea sa in legea fundamentala, controlul constitutionalitatii legilor a fost

clasificat de doctrina in control explicit si control implicit. Suntem in fata unui

15

control explicit atunci cand in mod expres constitutia il prevede. In aceasta situatie,

constitutia poate numai sa inscrie in mod expres obligatia verificarii

constitutionalalitatii legilor sau poate pe langa aceasta, sa indice si organul

competent si eventual procedura de urmat. Cu titlu de exemplu pentru controlul

explicit prevazut in legea fundamentala putem cita Constitutia Germaniei, a Italiei, a

Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a Romanie. Suntem in prezenta unui

control implicit atunci cand constitutia nu-l prevede in mod expres, dar el exista

implicit, ca urmare a principiului legalitatii. Firesc, atunci cand se verifica

indeplinirea conditiei de legalitate se verifica si constitutionalitatii legii. Ca exemple

pentru controlul implicit al constitutionalitatii legilor pot fi aduse cazul SUA sau

controlul existent in dreptul romaneasc in perioadele 1912-1923 si 1944-1965.

Criteriul organului competent sa eferctueze controlul

Un alt criteriu de clasificare a controlului constitutionalitatii legilor este si

cel al autoritatii statale investita cu acesta competenta. In functie de acest criteiu au

fost stabilite chiar mai multe clasificari.

Intr-o opinie ar exista trei forme de control:

♦controlul prin opinia publica;

♦control politic;

♦ control judecatoresc.

Controlul prin opinia publica este controlul elementar, cuprinde reactia

opiniei publice la violarea constitutiei. Aceasta forma de control, doctrinarii o

considera primitiva, deoarece se apeleaza la violenta.

Cat despre contolul politic, acesta este realizat de autoritatile constituite ale

statului (mai ales de adunarile legiuitoare sau organele interne ale acestora), altele

decat cele judecatoresti.

Intr-o doua opinie, controlul constitutionalitatii legilor ar cunoaste trei forme

si anume:

♦controlul parlamentar;

♦controlul politic;

16

♦controlul jurisdictional.

In aceasta opinie, controlul politic este exercitat de un organ cu caracter

politico-statal si care functioneaza independent si in afara parlamentului. Controlul

jurisdictional se realizeaza sau prin instantele ordinare sau prin jurisdictiile speciale.

Intr-o a treia opinie, se considera ca cea mai potrivita clasificare a

controlului constitutionalitatii legilor, in raport cu organele care il exercita, cea mai

conforma cu exigentele stiintifice, este aceea care distinge intre controlul exercitat

de adunarile legiuitoare si cel exercitat de organe din afara lor, care, prin aceea ca

pot lipsi de efecte votul acestor adunari, apar ca fiindu-le supraordonate; in cadrul

organelor supraordonate adunarilor legiuitoare se face distinctie intre organele

politice, cele judecatoresti si cele politico-jurisdictionale.

In sfarsit, intr-o a patra opinie, in functie de organul competent, controlul

constitutionalitatii legilor cunoaste doua forme :

♦controlul politic;

♦ controlul judecatoresc.

Aceasta clasificare ar avantajul de a evoca si procedura diferita dupa care se

realizeaza controlul si permite o abordare sistematica a institutiei analizate.

In cadrul acestei clasificari, prin control politic se intelege atat controlul

exercitat de catre organele legiuitoare, cat si cel exercitat de organe de stat, altele

decat cele legiuitoare, fie ca li s-a incredintat alaturi de menirea lor de baza si

aceasta sarcina, fie ca sunt special infiintate in acest scop

Astazi in lume controlul constitutionalitatii legilor printr-un organ politic si

mai ales prin parlamente se realizeaza mai rar.

Controlul zis jurisdictional poate fii exercitat fie de organe, altele decat cele

judecatoresti, care folosesc insa o procedura de lucru asemanatoare cu cea

judecatoreasca, fie de catre organele judecatoresti propiu-zise.

Interes deosebit a prezentat si prezinta controlul judecatoresc al al

constitutionalitaii legilor. Controversat, cat priveste fundamentarea sa stiintifica,

controlul judecatoresc al constitutionalitatii legilor sa impus in practica multor state,

astazi exercitandu-se sau in temeiul unor dispozitii legale clare, sau pur si simplu in

temeiul dreptului pe care pe care organele judecatoresti singure l-au

17

arogat.

Criteriul temporal

In functie de momentul in care se efectueza, controlul constitutionalitatii

legilor se clasifica in control anterior adoptarii legilor si control posterior adoptarii

lor.

Control anterior adoptarii legilor, denumit si control prealabil, preventiv sau a

priori, se exercita in faza de proiect a legii. Cu privire la acest control trebuie sa

observam ca el nu este un veritabil control al constitutionalitatii, caci atat timp cat

legea nu este adoptata, proiectul poate fi imbunatatit chiar de initator sau poate fi

abandonat. Mai mult Parlamentul poate fi investit cu dreptul de a decide chiar el, in

ultima instanta, asupra constitutionalitatii textului in discutie. Acest control este mai

mult o garantie de legalitate si deci de contitutionalitate.

Controlul posterior adoptarii legilor, denumit si ulterior sau a posteriori, se

exercita supra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu forta juridica egala cu a

legii. In aceasta situatie, in cadrul controlului explicit, de regula, se prevad organele

de stat care pot sesiza neconstitutionalitatea, organele de stat care pot decide cu

privire la constitutionalitatea, procedura de urmat si sanctiunile. Acesta este

veritabilul control al constitutionalitatii legilor .

Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991

Elaborarea Constitutiei a fost unul din punctele formulate in programele si

platformele fortelor politice. Guvernamantul de fapt insituit in decembrie 1989, desi

s-a legitimat ca o veritabila putere constituanta si a abolit vechile structuri de putere,

nu a elaborat si constitutia, dar a organizat alegerea unei Adunari Constituante care

sa faca acest lucru.

Odata legal constituita in urma alegerilor parlamentare din 20 mai 1990,

Adunarea Constituanta a procedat la constituirea Comisiei de redactare a proiectului

Constitutiei Romaniei, potrivit regulamentului sau. Comisia formata a

18

cuprins 12 deputati, 11 senatori si 5 specialisti, desemnati, in mod obisnuit in

dezbaterile din comisie si Parlament prin termenul experti. Prin regimul juridic ce i

s-a stabilit, Comisia de radactare a proiectului Constitutiei Romaniei a fost o

comisie parlamentara speciala, subordonata numai Adunarii Constituante.

Principiile si structura Constitutiei au fost discutate pana la detalii si votate

in Adunarea Constituanta in perioada 13 februarie 1991 - 21 iunie 1991. Desigur,

Adunarea Constituanta a adus imbunatatiri documentului prezentat. Cat priveste

votarea, ea s-a realizat prin vot deschis. Totusi s-a folosit sistemul votului secret cu

bile pentru un amendament la textul privind alegerea sefului de stat.

Dezbaterea proiectul de Constitutie in Adunarea Constituanta a inceput in

ziua de 10 septembrie 1991, textul in intregime fiind votat in ziua de 21 noiembrie

1991.

Pentru Constitutie au votat mai mult de doua treimi din numarul total al

membrilor Adunarii Constituante. Constitutia a fost supusa referendumului national,

organizat in ziua de 8 decembrie 1991 si, fiind aprobata, a intrat in vigoare.

Continutul Constitutiei

Continutul normativ al Constitutiei este structurat, din puct de vedere juridic,

in 156 de articole, care sunt grupate in 8 titluri, unele titluri avand capitole si

sectiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la

structura unitara a statului, la forma sa republicana de guvernamant. Statul roman

este caracterizat ca un stat de drept, democratic si social, in care suveranitatea

nationala apartine poporului care o exercita prin organele sale reprezentative sau

prin referendum. In legatura cu teritoriul, acesta este organizat administrativ in

comune, orase si judete. Tot in acest titlu exista dipozitii prin care se recunoaste si

garanteaza dreptul persoanelor apartinand minoritatilor nationale la pastrarea,

dezvoltarea si exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase. In

acelasi timp este stabilita obligatia statului roman de a sprijini intarirea legaturilor

cu romanii din afara frontierelor tarii si de a actiona pentru pastrarea, dezvoltarea si

exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase, desigur cu

respectarea legislatiei statului ai carui cetateni sunt. De asemenea, in acest titlu

19

exista dispozitii privitoare la partidele politice si la sindicate, la dobandirea si

pierderea cetateniei romane. Sub acest ultim aspect trebuie retinuta regula in sensul

careia cetatenia romana nu poate fi retrasa aceluia care a dabandit-o prin nastere.

Unele dispozitii privesc relatiile internationale ale Romaniei - definite ca relatii

pasnice si de buna vecinatate - si valoarea juridica a tratatelor internationale. In

acest sens se stabilesc doua reguli de mare importanta si anume: Romania se obliga

sa indeplineasca intocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la

care este parte; tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul

intern.

Tot in primul titlu sunt dispozitii privitoare la simbolurile nationale (drapel,

ziua nationala, imnul, stema si sigilul statului), la limba oficiala in stat - care este

limba romana- si la capitala, care este municipiul Bucuresti.

Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile,libertatile si indatoririle

fundamentale. El este structurat in patru capitole.

In capitolul I, purtand denumirea Dispozitii comune sunt stabilite principii

constitutionale aplicabile domeniului drepturilor si libertatilor.

In capitolul 2, Drepturile si libertatile fundamentale, sunt consacrate:

inviolabilitatile (dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate

psihica, libertatea individuala, dreptul la aparare, dreptul la libera circulatie, dreptul

la ocrotirea vietii intime, familiale si private, inviolabilitatea domiciliului);

drepturile si libertatile social-economice si culturale (dreptul la invatatura, dreptul

la ocrotirea sanatatii, dreptul la munca si la protectia sociala a muncii, dreptul la

greva, dreptul de proprietate, dreptul de mostenire, dreptul la un nivel de trai decent,

dreptul la casatorie, dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta, dreptul

persoanelor cu handicap la o protectie sociala); drepturile exclusiv politice ( dreptul

la vot si dreptul de a fi ales); drepturile si libertatile social-politice

(libertatea constiintei, libertatea de exprimare, dreptul la informatie, libertatea

intrunirilor, dreptul de asociere, secretul corespondentei); drepturile-garantii

(dreptul de petitionare si dreptul celui vatamat de catre o autoritate publica);

In capitolul III sunt stabilite Indatoririle fundamentale si anume:

indatorirea de fidelitate fata de tara; indatorirea de aparare a patriei; indatorirea de a

satisface serviciul militar; indatorirea de a contribui la cheltuielile publice;

20

indatorirea de exercitare cu buna-credinta a drepturilor si libertatilor si de a respecta

drepturile si libertatile celorlati.

Capitolul IV reglementeaza Avocatul Poporului, ca un garantat al

drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Titlul III, denumit Autoritatile Publice este structurat pe capitole iar unele

capitole au si sectiuni. Mai intai sunt reglementarile privitoare la Parlament. Acesta

este organizat ca un Parlament cu structura bicamerala (Camera Deputatilor si

Senatul), ales prin vot universal, egal, discret, secret si liber exprimat, pentru un

mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate: drepturile si obligatiile deputatilor si

senatorilor; procesul de legifirare; domeniul rezervat legii organice etc.

In capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementarile prinvind

Presedintele Romaniei, care este ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber

exprimat, pentru un mandat de 4 ani, Sunt stabilite atributiile, incompatibilitatile,

imunitatea si raspunderea sefului de stat.

Guvernul este reglementat in capitotlul III, care contine norme privitoare la

compozitia, investitura, incompatibilitatea si actele acestuia.

Un capitol aparte (IV) este consacrat raporturilor Parlamentului cu Guvernul:

obligatia informarii Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune intrebari, si de

a se adresa interpelari, angajarea raspunderii Guvernului si motiunea de cenzura,

delegarea legislativa.

Capitolul V, Administratia publica, reglementeaza administratia publica

centrala de specialitate si administratia publica locala, iar capitolul VI Autoritatea

judecatoreasca. Dispozitiile din acest capitol se refera la instantele judecatoresti,

Ministerul Public si Consiliul Superior al Magistraturii.

Un titlu distinct (IV) denumit Economia si finantele cuprinde norme referitoare

la economie, proprietate, sistemul financiar, bugetul public national, impozitele si

taxele, Curtea de Conturi

Titlul V, Curtea Constitutionala, reglementeaza controlul

constitutionalitatii;

Titlul VI se refera la integrarea euroatlantica;

Titlul VII, Revizuirea Constitutiei reglementeaza initiativa revizuirii,

procedura si limitele sale, conturand de altfel, caracterul rigid al Constitutiei;

21

In fine, titlul VIII, purtand denumirea Dispozitii finale si tranzitorii

cuprinde regulile referitoare la intrarea in vigoare a Constitutiei, conflictul temporal

de legi, institutiile existente si cele viitoare.

Reviziurea Constitutiei din 1991

In cei doisprezece ani de aplicare a constitutiei din 1991 s-au facut

remarcate si unele dificultati de aplicare a sa, care au fost puse sa fie pe seama unei

eronate interpetari a unora din texte constitutionale, fie pe seama neadaptarii unora

din solutiile legislative gasite in 1991 la contextul social si politic contenporan, aflat

in plina evolutie. Ideea necesitatii unei revizuiri a legii fundamentale a intrat in

dezbatere publica, una din formele cele mai eficiente prin care societatea civila a

paticipat la proces fiind Forumul constitutional organizat in vara anului 2002.

Primul pas in directia efectuarii uneri revizuiri constitutionale l-a reprezentat

constituirea la data de 25 iunie 2002 a Comisiei pentru elaborarea propunerii

legislative privind revizuirea Constitutiei prin Hotararea Parlamentului nr 23 din 25

iunie 2002, comisie ce urma sa redacteze un prim proiect al viitoarei Constitutii

modificate. Pe baza propunerilor si sugestiilor venite din partea Guvernului, a

partidelor politice si a societatii civile Comisia de experti a redactat o prima

versiune a proiectului legii de revizuire a Constitutiei, care, in aprilie 2003 a facut

obiectul unei prime verificari din partea Curtii Constitutionale, sesizata din oficiu cu

privire la proiectul legii de revizuire.

Avizul consulativ al Curtii Constitutionale (Decizia nr. 148 din 16 aprilie

2003, publicata in M. Of. Nr 317/12.05.2003) a indentificat unele probleme de

redactare a proiectului legii constitutionale si a ajutat la procesul de perfectionare a

textului proiectului de lege. Curtea a considerat ca procedura urmata pentru initierea

actualei modificari a Constitutiei Romaniei respecta prevederile in vigoare.

Proiectul legii de revizuire a Constitutiei a fost apoi dezbatut si adoptat de

cele doua camere ale Parlamentului dupa care urmeaza: Camera Deputatilor a

inceput dezbaterile in data de 17 martie 2003 si le-a finalizat prin adoptarea legii in

cadrul unei sesiuni extraordinare pe data de 30 iunie 2003, iar Senatul a inceput

22

dezbaterile in cadrul unei sesiuni extraordinare pe data de 25 august 2003 si le-a

finalizat prin adoptarea legii pe data de 1 septembrie 2003. Cum intre versiunile

adoptate de cele doua camere ale Parlamentului au existat unele diferente de

redactare, legea de revizuire a fost supusa unei proceduri de mediere, initiata la 2

septembrie 2003 si finalizata printr-un text comun la 8 septembrie 2003. Legea de

revizuire a constitutiei a fost adoptata in sedinta comuna a celor doua camere, cu

votul a doua treimi din numarul membrilor Parlamentului, la data de 18 septembrie

2003 si a fost supusa referendumului in zilele de 18 si 19 octombrie 2003, conform

Legii nr. 375/2003 pentru organizarea si desfasurarea referendumului national

privind revizuirea Constitutiei. publicata in M.Of.nr. 171/22.09.2003. Constitutia

Romaniei a fost republicata in Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003,

dandu-se textelor o noua numerotare.

Finalitatile procesului de revizuire constitutionala pot fi grupate in trei

principale categorii: sporirea garantiilor institutionale si constitutionale ale

drepturilor si libertatilor fundamentale, indeplinirea conditiilor constitutionale

pentru intregrarea Romaniei in Uniunea Europeana si pentru aderarea la Tratatul

Atlanticului de Nord si rezolvarea unor disfunctionalitati remarcate in cadrul

procesului decizional al autoritatilor publice

Principalele modificari aduse regimului juridic al drepturilor si libertatilor

fundamentale se refera la egalitatea cetatenilor indiferent de sex ; la posibilitatea

cetatenilor romani cu dubla cetatenie de a avea acces la functiile si demnitatile

publice; la dreptul la un proces echitabil, desfasurat intr-un termen rezonabil; la

emiterea mandatului de arestare si de perchezitie domiciliara numai de catre

judecator; la consacrarea unor noi drepturi fundamentale, precum dreptul de liber

acces la cultura, dreptul la un mediu inconjurator sanatos, sau libertatea economica;

la garantarea proprietetii private; la asigurarea raspunderii statului pentru erorile

judiciare din procesele penale si civile; la posibilitatea folosirii limbii materne in

justitie si administratia publica de catre persoanele apartinand minoritatilor

nationale etc.

Principalele prevederi incluse in textul constitutional in vederea integrarii

Romaniei in structurile euro-atlantice vizeaza: ratificarea tratatelor internationale

care ar fi incompatibile cu Constitutia numai dupa revizuirea corespunzatoare a

23

acesteia; extradarea si expulzarea cetatenilor romani in statele membre ale Uniuni

Europene numai dupa momentul integrarii si numai in conformitate cu legislatia

interna si regulile specifice UE; drepturile cetatenilor Uniunii Europene rezidenti pe

teritoriul Romaniei de a vota in alegerile organizate pentru alegerea Parlamentului

European si de a alege si de a fi alesi in autoritatile administratiei publice locale;

drepturile exclusiv politice ale cetatenilor romani care pot alege si pot fi alesi in

Parlamentul European; dreptul de proprietate pentru straini si apatrizi cu privire la

terenuri in Romania, numai dupa integrarea tarii in UE, in conditiile specifice UE;

participarea Armatei Romane la operatiuni de mentinere a pacii in cadrul si limitele

stabilite de tratatele cu privire la securitatea colectiva incheiate de Romania;

exercitarea in comun cu alte state a competentelor precizate in tratatele fondatoare

ale U.E., care este posibila doar in urma aprobarii exprese a Parlamentului ,data in

sedinta comuna cu o majoritate de 2/3; moneda unica europeana, etc.

In sfarsit, principalele imbunatatirii aduse reglementarilor privitoare la

functionarea autoritatilor statului se refera la : mentionarea expresa a principiului

separatiei puterilor in stat; la metionarea expresa a solidaritatii poporului roman; la

restrangerea imunitatii parlamentare; la diferentierea atributiilor celor doua Camere

ale Parlamentului; la intrarea in vigoare a legilor la trei zile de la data publicarii; la

prelungirea mandatului prezidential; la procedura punerii sub acuzare a

Presedintelui Romaniei; la procedura de urmat in cazul schimbarii structurii

Guvernului; la angajarea raspunderii Guvernului; la regimul juridic al ordonantelor

de urgenta; la precizarea rolului prefectului ; la cresterea indepententei justitiei si

mai buna sa functionare; la transformarea Curtii Supreme de Justitie in Inalta Curte

de Casatie si Justitie; la statutul Ministerului Public si la Consiliul Superior al

Magistraturii; la eliminarea atributiilor jurisdictionale ale Curtii de Conturi si la

sporirea atributiilor Curtii Constitutionale etc.

Cetatenia Romana

Cetatenia intereseaza nu numai dreptul constitutional, ci in egala masura si

dreptul international (public si mod deosibit cel privat), dreptul familiei etc. fiind

24

prin excelenta o notiune interdisciplinara. Constitutia si legile confera cetatenilor

toate drepturile (inclusiv cele politice), in timp ce persoanelor care nu au aceasta

calitate nu le confera decat o parte din aceste drepturi. Strainii si persoanele fara

cetatenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece numai cetatenii

exercita puterea la nivel statal, prin urmare ei pot participa la guvernarea societatii

din care fac parte si de destinele careia sunt legati. Totodata, numai cetatenilor le

incumba anumite obligatii, cum ar fi obligatia de aparare a patriei sau de aparare a

tarii.

Notiunea de cetatenie

Sensurile notiunii de cetatenie

Notiunea de cetatenie poate fii utilizata in doua sensuri: unul eminamente

juridic si unul politic, de expemplu, atunci cand este privita ca o apartenenta a unui

individ la o colectivitate umana (natiune, popor) organizata in stat. Desi pentru

stiinta dreptului constitutional intereseaza, in primul rand, sensul ei juridic, analiza

cetateniei trebuie totusi facuta pornindu-se de la legatura insidolubila ce exista intre

aspectele sale politice si cele juridice.

Notiunea de cetatenie are in stiinta dreptului constitutional doua acceptiuni.

In primul rand, notiunea de cetatenie este utilizata pentru a desemna o institutie

juridica, adica o grupare de norme juridice cu un obiect comun de reglementare.

Dar, notiunea de cetatenie este folosita si pentru a caracteriza conditia (starea)

juridica ce se creeaza acelor persoane care au calitatea de cetatean. In aceasta a

doua acceptiune, cetatenia ce axeaza in jurul ideii de subiect de drept si numai aici

se vorbeste de cetatenia unei persoane, dobandirea si pierderea cetateniei.

In literatura juridica cetatenia a fost conceputa ca o "legatura intre individ si

stat" sau ca o "legatura politica si juridica", o "apartenenta juridica" sau o calitate a

persoanei.

Intr-o opinie, cetatenia era privita ca legatura care uneste un individ, un

grup sau anumite bunuri cu un stat anumit. Aceasta opinie este caracteristica unor

autori care considerau ca raporturile juridice se pot stabili numai intre persoane si

bunuri, nu numai intre persoane. Teza era principial gresita, nestiintifica, intrucat

25

raporturile juridice se pot stabili numai intre oameni, uneori ele incheindu-se cu

privire la bunuri. Niciodata raporturile juridice nu pot lua nastere intre oameni si

bunuri.

Intr-o alta opinie, se pleaca la definirea cetateniei de la teza conform careia

statul ar fi suma celor trei elemente: teritoriu, populatie si suveranitate. Intre parerile

acestor autori nu exista decat deosebiri de nuanta, in esenta, ei definind cetatenia ca

o legatura politica sau juridica sau ca o calitate a persoanei, in virtutea careia

persoana face parte din populatie, care ar fi unul din elementele constitutive ale

statului.

O definitie considerata corecta priveste cetatenia ca fiind lagatura politica si

juridica permanenta dintre o persoana fizica si un anumit stat. Aceasta legatura se

exprima prin totalitatea drepturilor si obligatiilor reciproce dintre o persoana si

statul al carui cetatean este; in plus, aceasta este o legatura juridica speciala,

reflectata si pe plan extern, pastrata si prelungita oriunde s-ar gasi persoana, in statul

sau de origine, in alt stat, pe mare, in cer sau in cosmos.

Definitia cetateniei romane

Titlul de cetatean dovedeste apartenenta cetateanului la statul roman, stat in

care suveranitatea nationala apartine poporului. Cetatenii romani se bucura de

drepturi si libertati democratice, drepturi care nu sunt numai proclamate, ci si

garantate in exercitarea lor efectiva. Beneficiari ai drepturilor si libertatilor cetatenii

romani sunt in acelasi timp si titularii unor indatoriri. Titlul de cetatean roman

impune devotament si fidelitate fata de patrie, slujirea intereselor poporului precum

si indeplinirea cu buna-credinta a obligatiilor inscrise in Constitutie si legile tarii.

Egali in drepturi si indatoriri, cetatenii romani sunt raspunzatori deopotriva pentru

dezvoltarea economica si sociala a tarii, pentru apararea suveranitatii si

independentei nationale

Astfel, cetatenia romana trebuie considerata ca acea calitate a persoanei

fizice ce exprima relatiile permanente social-economice, politice si juridice dintre

persoana fizica si stat, dovedind apartenenta sa la statul roman si atribuind

persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor si indatoririlor

prevazute de Constitutia si legile Romaniei.

26

Regimul juridic al cetateniei romane

Normele juridice prin care se reglementeaza cetatenia sunt norme ale

dreptului constitutional, ele formand o insitutie specifica a acestei ramuri de drept.

Asa cum am precizat anterior, norme juridice privitoare la cetatenie se regasesc si in

alte ramuri de drept, dar principapelele coordonate juridice ale insitutiei cetateniei

apartin dreptului constitutional, alte reglementari referindu-se in special la efectele

juridice pe care cetatenia le poate avea cu privire la statutul juridic al persoanei.

Prin urmare, in sistemul normativ roman, izvoarele juridice ale institutiei

cetateniei sunt Constitutia (art. 5), izvorul principal al dreptului constitutional si

Legea cetateniei romane. Desigur, la aceste reglementari trebuie adaugate si cele

cuprinse in Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Conventiei europene asupra

cetateniei, adoptata la Strabourg la 6 noiembrie 1977. Prin aceasta ratificare, potrivit

art. 11 din Constitutie, Conventia face parte din dreptul intern. Legea pleaca de la

realitatea ca cetatenia romana inseamna apartenenta persoanei fizice la patria

romana, ca ea implica pentru cetatean atat drepturi cat si obligatii.

Principiile cetateniei romane

1. Numai cetatenii romani sunt titularii tuturor drepturilot prevazute in

Constitutie si legi. Acest principiu, sugereaza ca persoanele care nu au calitatea de

cetateni romani nu se pot bucura, in conditiile legii, decat de o parte din drepturile si

indatoririle prevazute de constitutia si legile tarii noastre. Din drepturile inscrise in

constitutie si legile tarii unele pot fi exercitate numai de cetateni, strainii sau

apatrizii neavand acces la ele. Exista deci o diferenta intre sfera drepturilor pe care

le pot exercita cetatenii romani si sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele

care nu au aceasta calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Aceste drepturi,

care nu pot fi exercitate si de straini sau apatrizi sunt atat drepturi fundamentale cat

si drepturi subiective obisnuite. In grupa acestor drepturile sunt incluse:

a). Dreptul de a alege si dreptul de a fi ales in organele reprezentative

nationale. Aceste drepturi, fiind prin excelenta drepturi politice prin care se exprima

si se exercita puterea statala, apartin in exclusivitate numai cetatenilor.

27

Revizuirea Constitutiei din 2003 a facut posibila exercitarea drepturilor de a alege si

a fi ales si pentru cetatenii Uniunii Europene, care indeplinesc conditiile legale, dar

numai in cadrul alegerilor locale, alegeri prin care nu se exprima suveranitatea de

stat;

b). Dreptul de a domicilia pe teritoriul Romaniei si a se deplasa nestanjenit pe

acest teritoriu;

c). Dreptul de a fi proprietar de terenuri in Romania. Trebuie precizat insa ca

aceasta regula mai are acum doar un catacter tranzitotiu, pana la aderarea Romaniei

la Uniunea Europeana. Spre deosebire de anterioara redactare a legii fundamentale,

conform careia cetatenii straini si apatrizii nu puteau dobandi dreptul de propritate

privata asupra terenurilor, art 44 alin. (2) din Constitutia revizuita precizeaza ca

cetatenii straini si apatrizii pot dobandi dreptul de proprietate privata asupra

terenurilor numai in conditiile rezultate din aderarea Romaniei la U.E. si din alte

tratate internationale la care Romania este parte, pe baza de reciprocitate, in

conditiile prevazute de o lege organica, precum si pe calea mostenirii legale;

d). Dreptul de a fi angajat in orice functie sau demnitate publica puntru care

indeplineste condiitile cerute de legile tarii. Trebuie aratat ca, prentru anumite

functii, legile cer in mod expres ca persoana sa aiba calitatea de cetatean roman (de

exemplu, pentru ocuparea functiei de judecator). Revizuirea legii noastre

fundamentale din 2003 nu a facut decat sa intareasca aceasta idee atunci cand a

adaugat la art. 16 alin. (3) precizarea ca statul roman garanteaza egalitatea de sanse

intre femei si barbati pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice;

e). Dreptul de a nu fii extradat sau expulzat din Romania. Cetateanul roman nu

poate fi extradat la cererea unui stat strain in vederea urmaririi sau judecarii intr-o

cauza penala ori in vederea executarii pedepsei. De asemenea, el nu poate fi

expulzat din Romania. Prin derogare de la acest principiu general, recunoscut si

respectat in practica multor alte state ale lumii, art. 19 alin. (2) din Constitutia

Romaniei revizuita in 2003, dispune ca cetatenii romani pot fi extradati in baza

conventiilor internationale la care Romania este parte, numai pe baza de

reciprocitate si in conditiile ce urmeaza a fi precizate printr-o lege;

f). Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci cand se afla in strainatate.

Cetatenia romana implica pentru statul roman obligatia de a-si proteja cetatenii

28

atunci cand acestia, aflandu-se in afara granitelor, au nevoie de asemenea ajutor

impotriva incalcarii drepturilor lor.

2. Numai cetatenii sunt tinuti a indeplini toate obligatiile stabilite prin

Constitutie si legile tari.

Retinand aceleasi remarci pe care le-am facut la primul principiu, vom

arata ca cetateanul roman, titular de drepturi si libertati, este in acelasi timp obligat

sa indeplineasca si indatoririle prevazute de Constitutia si legile tarii. Aceasta cu atat

mai mult cu cat cetatenia romana presupune responsabilitate civica. Conform

acestui principiu, unele obligatii prevazute de Constitutie si legi apartin in

exclusivitate cetatenilor romani, caci numai ei pot fi titularii tututor drepturilor si

obligatiilor. Persoanele care nu au aceasta calitate nu sunt tinute a indeplini anumite

indatoriri, ce revin numai cetatenilor romani, singurii raspunzatori pentru

dezvoltarea economica si sociala a Romaniei, pentru apararea independentei,

suveranitatii si integritatii sale. Aceste obligatii sunt fidelitatea fata de tara si

indatorirea de aparare a patriei.

3. Cetatenii romani sunt egali in drepturi si indatoriri, fara deosebire de rasa,

nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie, apartenenta politica, de avere

sau origine sociala si indiferent de modul in care au dobandit cetatenia. Asa cum am

mai aratat, ideea egalitatii de sanse intre cetateni a fost intarita in ceea ce priveste

accesul la functiile si demnitalite publice prin adaugarea la art. 16 alin. (3) din

Constitutia revizuita a garantarii de catre stat a egalitatii dintre femei si barbati.

4. Cetatenia este in exclusivitate o chestiune de stat. Aceast principiu se

desprinde cu deosebita claritate din dispozitiile constitutionale si legale conform

carora stabilirea drepturilor si indatoririlor cetatenilor romani, a modurilor de

dobandire si de pierdere a cetateniei romane, constituie un atribut exclusiv al

statului.

5. Casatoria nu produce nici un efect juridic asupra cetateniei sotilor. Acest

principiu se desprinde din dispozitiile exprese ale Legii cetateniei romane conform

carora incheierea casatoriei intre un cetatean roman si un strain nu produce nici un

efect asupra cetateniei sotului care a dobandit cetatenia romana in timpul casatoriei.

Invers, nici schimbarea cetateniei unuia din soti nu produce efecte juridice asupra

cetateniei romane a celuilat sot.

29

Modurile de dobandire a cetateniei romane

1. Dobandirea cetateniei romane prin nastere .

Facand explicatia principiului ius sanguinis, Legea cetateniei romane

stabileste ca este cetatean roman copilul care se naste din parinti cetateni romani. De

asemenea, este cetatean roman copilul nascut dintr-un parinte cetatean roman si un

parinte strain sau fara cetatenie. In toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a nascut

sau unde domiciliaza unul sau ambii parinti, nu influenteaza, in nici un fel cetatenia

copilului.

2. Dobandirea cetateniei romane prin repatriere.

Un alt mod de dobandire a cetateniei romane, prevazut de lege in varianta sa

initiala, dar care a disparut in urma modificarii din 1999 (vezi Legea nr.192/1999

pentru modificarea si completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991 publicata in

M. Of. nr. 611/14.12.1999) este repatrierea. Desi aceasta modalitate nu mai este

enumerata in art. 4 al legii, o regasim la art. 10, unde se face vorbire despre ea ca

despre o varianta a dobandirii cetateniei la cerere, ce beneficieaza de unele reguli

proprii (vezi art. 19 si 36 din legea republicata).

Regimul sau juridic a ramas insa neschimbat de aceasta modificare a

textelor legale. Astfel, persoana care a pierdut cetatenia romana o redobandeste ca

efect al repatrierii. In cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de

poporul roman si care, din diferite motive, au intrerupt pentru anumite perioade de

timp contactul lor cu societatea romaneasca. Asa se explica de ce legea considera

repatreirea ca un mod de dobandire a cetateniei romane.

Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul din soti

nu are nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se stabileste ca sotul cetatean

strain poate cere dobandirea cetateniei romane in conditiile legii.

Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii hotaresc

pentru copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a implinit varsta de

14 ani trebuie sa isi exprime separat consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord,

va decide tribunalul de la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia.

In ceea ce priveste procedura, cererile de dobandire a cetateniei pe calea

30

repatrierii se depun la Ministerul Justitiei, iar aprobarea lor revine Guvernului, la

propunerea ministrului justitiei (vezi procedura dobandirii cetateniei romane la

cerere).

3. Dobandirea cetateniei romane prin adoptie.

Cetatenia romana se dobandeste ce catre copilul cetean strain sau fara

cetatenie, prin adoptie, daca adoptatorii sunt cetateni romani sau, atunci cand

adoptia se face de o singura persoana, iar acesta este cetatean roman, iar in toate

cazurile, cel adoptat nu a implinit 18 ani. In cazul in care dintre cei doi adoptatori,

numai unul este cetatean roman, cetatenia va fi hotarata, de comun acord, de catre

ei, iar in caz de dezacord va decide instanta de judecata in functie de interesul

adoptatului. Desigur, copilului care a implinit varsta de 14 ani i se cere

consimtamantul.

Cetatenia si in aceasta situatie ramane o problema de stat deoarece adoptia

unui strain de catre parinti cetateni romani nu se poate face decat cu incuviintarea

unei autoritati statale.

4. Dobandirea ( acordarea) cetateniei romane la cerere.

Cel de-al patrulea mod de dobandire a cetateniei romane este acordarea la

cerere. Acest mod de dobandire priveste pe cetatenii straini sau persoanele fara

cetatenie care isi manifesta dorinta de a se integra in societatea romaneasca.

Persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuie sa indeplineasca

urmatoarele conditii:

a) S-a nascut si domiciliaza la data cererii pe teritoriul Romaniei ori desi nu s-a

nascut pe acest teritoriu, domicilieaza in conditiile legii, continuu si statornic pe

teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau de cel putin 5 ani in cazul in care este

casatorit si convietuieste cu un cetatean roman. Aceste termene pot fi reduse, daca

solicitantul este o personalitate recunoscuta pe plan international.

b) Doveste, prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul

roman; declara ca nu intreprinde sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins sau

sprijinit actiuni impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;

c) A implinit varsta de 18 ani;

d) Are asigurate mijloace legale pentru o existenta decenta, in conditiile

stabilite de legistia privind regimul strainilor;

31

e) Este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost condamnat in tara sau in

strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;

f) Cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si

civilizatie romaneasca in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;

g) Cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national.

Legea cetateniei romane (art. 8 si art. 10) reglementeaza doua situatii in cazul

acordarii cetateniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei

care a avut aceasta cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea cetateniei

straine si domiciliul in strainatate sau cu stabilirea domiciului in tara.

In al doilea rand, se relementeaza acordarea cetateniei romane persoanei

care nu avut niciodata aceasta cetatenie, dar o cere. Existenta acestor doua categorii

de persoane care cer (redobandirea si dobandirea) cetatenia romana, nu ramane fara

efecte juridice cat priveste conditiile ce trebuie indeplinite. Astfel, poate dobandi

cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainate numai persoana care a mai

avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod sau altul. De asemenea, aceasta

persoana depune juramant de credinta in fata sefului misiunii diplomatice sau

consulare a Romaniei din tara in care domiciliaza. In situatia persoanelor care cer

acordarea cetateniei romane si nu au mai avut aceasta calitate legea impune

domicilierea in tara si obligatia depunerii juramantului in tara. Data la care se

dobandeste cetatenia romana si se produc toate efectele sale juridice este cea la care

s-a depus juramantul de credinta.

Legea reglementeaza toate situatiile posibile in cazul cererii de acordare a

cetateniei romane. Astfel, copilul care nu a implinit varsta de 18 ani, nascut din

parinti cetateni straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana o data cu

parintii sai. Daca insa numai unul din parinti dobandeste cetatenia romana, cetatenia

copilului o vor hotara parintii de comun acord, iar in caz de dezacord tribunalul de

la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia. Consimtamantul

copilului care a implinit varsta de 14 ani este necesar, iar cetatenia se dobandeste pe

aceeasi data cu parintele sau.

Cererea de acordare a cetateniei romane se face personal sau prin mandatar

cu procura speciala si autentica si se adreseaza comisiei pentru constatarea

conditiilor de acordare a cetateniei, de pe langa Ministerul Justitiei. Comisia, in

32

urma examinarii documentelor va intocmi un raport pe care-l va inainta mistrului

justitiei. Daca in raport se arata ca nu sunt intrunite conditiile legale pentru

acordarea cetateniei ministrul justitiei va counica aceasta petitionarului. Daca sunt

indeplinite conditiile, ministrul justitiei va prezenta Guvernului proiectul de hotarare

pentru acordarea cetateniei. Aprobarea cererilor de acordare a cetateniei romane se

face prin hotarare a Guvernului care precizeaza, in acest sens, asupra propunerilor

misnistrului justitiei si se publica in M. Of.

5. Cetatenia copilului gasit pe teritoriul Romaniei

Potrivit legii romane, copilul gasit pe teritoriul roman este cetatean roman

daca nici unul din parinti nu este cunoscut. Aceasta solutie se intemeieaza tot pe

principiul ius sanguinis, in baza unei prezumtii legale relative in conformitate cu

care cel putin unul din parinti a fost cetatean roman. In cazul in care filiatia copilului

gasit pe teritoriul Romaniei a fost stabilita inainte ca acesta sa implineasca varsta de

18 ani, fata de ambii parinti, iar acestia sunt de cetatenie straina el pierde cetatenia

romana. Acest lucru se intampla in cazul in care filiatia copilului gasit a fost stabilita

numai fata de un parinte cetatean strain, iar celalalt parinte a ramas necunoscut.

6. Juramantul de credinta fata de Romania. Efecte juridice

Doua sunt situatiile in care solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna

juramantul de credinta fata de Romania, anume in cazul dobandirii cetateniei

romane la cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin continutul sau, juramantul de

credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective de a fi devotata

patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a respecta

constitutia si legile. Procedural, juramantul de credintita trebuie depus in termen de

6 luni de la data comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana.

Juramantul se depune in fata ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat

anume in acest scop. Dupa depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz,

seful misiunii diplomatice sau consulatare, va elibera persoanei careia i s-a acordat

cetatenia certificatul constatator. Juramantul de credinta are ca efect juridic faptul ca

cetatenia romana se dobandeste pe data depunerii sale. Nedepunerea juramantului

de credinta in termenul prevazut din vina persoanei careia i s-a acordat cetatenia

romana conduce la incetarea efectelor hotararii

33

Guvernului de acordare a cetateniei fata de persoana in cauza.

Modurile de pierdere a cetateniei romane

1.Retragerea cetateniei romane

Trebuie sa remarcam ca retragerea cetateniei romane apare ca o sanctiune.

Trebuie avut in vedere ca potrivit art. 5 alin. (2) din Constitutie, cetatenia romana nu

poate fi retrasa aceluaia care o dobandeste prin nastere.

Se poate retrage cetatenia romana celui care:

a) aflandu-se in strainatate, savarseste fapte deosebit de grave prin care vatama

interesele statului roman sau lezeaza prestigiul Romaniei;

b) aflandu-se in strainatate, se inroleaza in fortele armate ale unui stat cu care

Romania a rupt relatiile diplomatice sau cu care este in stare de razboi;

c) a obtinut cetatenia romana in mod fraudulos;

d) este cunoscut ca avand legaturi sau a sprijinit, sub orice forma, grupari

teroriste ori a savarsit alte fapte care pun in pericol siguranta nationala.

Se constata ca nu se poate retrage cetatenia romana decat persoanelor care se

afla in afara granitelor tarii. Cetateanului roman care domicilieaza pe teritoriul

Romaniei nu i se poate retrage cetatenia decat atunci cand a obtinut-o in mod

fraudulos.

Retragerea cetateniei romane se pronunta numai impotriva persoanei vinovate,

aflate in una din situatiile prevazute de lege si mentionate mai inainte si nu produce

nici un efect juridic asupra cetateniei sotului sau copiilor.

Retragerea cetateniei romane se pronunta de catre Guvern, prin hotarare, la

propunerea ministrului justitiei. Efectele juridice ale pierderii cetateniei se produc

de la data publicari in M. Of. a hotararii de retragere.

Renuntarea la cetatenia romana

Renuntarea la cetatenia romana a fost inscrisa ca mod de pierdere deoarece

se pot ivi situatii in care o persoana, cetatean roman, doreste sa se stabileasca in

strainatate si sa obtina cetatenia statului unde se stabileste.

Legea stabileste ca se poate aproba renuntarea la cetatenia romana numai

34

cetateanului roman care a implinit varsta de 18 ani si numai pentru motive

temeinice. Poate cere renuntarea la cetatenia romana cel care:

a) nu este invinuit sau inculpat intr-o cauza penala ori nu are de executat o

pedeapsa penala;

b) nu este urmarit pentru debite catre stat sau fata de persoane juridice ori

fizice din tara sau, avand asemenea debite le achita ori prezinta garantii

corespunzatoare pentru achitarea lor;

c) a dobandit ori a solicitat si are asigurarea ca va dobandi o alta cetatenie.

Aprobarea cererii de renuntare la cetatenia romana ( cerere care trebuie sa

fie individuala) revine Gurvernului, la propunerea ministrului justitiei. Efectele

juridice ale pierderii cetateniei pe aceasta cale se produc de la data publicari in M.

Of. a hotararii Guvernului de aprobare a renuntarii la cetatenia romana. Fiind o

cerere individuala, cererea de renuntare la cetatenia romana nu produce efecte decat

fata de cel ce o face, nu si fata de sot sau copii. Cu toate acestea, dovedind grija

pentru integritatea familiei, legea romana prevede ca in cazul cand ambii parinti

(sau unul, daca numai acesta e cunoscut sau in viata) obtin aprobarea renuntarii la

cetatenia romana o data cu parintii sau, daca aceastia au pierdut cetatenia romana la

date diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia in

stainatate paraseste tara dupa ce ambii parinti au pierdut cetatenia romana, pierde

cetatenia romana pe data plecarii sale din tara. Legea cere si constimantul minorului

care a implinit varsta de 14 ani.

Alte cazuri de pierdere a cetateniei romane

Sunt situatii care privesc insa numai copiii minori, adica pe aceia care, de

regula, urmeaza conditia juridica a parintilor.

a) Adoptia

Adoptia unui copil minor, cetatean roman, de catre cetateni straini. In cazul

in care un copil minor cetatean roman este adoptat de un cetatean strain, legea

prevede ca el pierde cetatenia romana daca adoptatorul solicita aceasta in mod

expres si daca adoptatul este considerat, potrivit legii straine, ca a dobandit cetatenia

straina. Data pierderii cetateniei romane este data dobandirii de catre minor a

cetateniei adoptatorului. Daca adoptia a fost declarata nula sau anulata,

35

copilul care nu a implinit varsta de 18 ani este considerat ca nu a pierdut niciodata

cetatenia romana.

Anularea, declarata nulitaii sau desfacerea adoptiei unui minor de care

cetateni romani. Daca un copil strain a fost a adoptat de cetateni romani, iar aceasta

adoptie a fost anulata sau declarata nula este firesc ca sa piarda si cetatenia romana

pe care o dobandise ca efect al adoptiei sale. Anularea sau declarerea nulitatii

adoptiei in cazul in care copilul nu a implinit varsta de 18 ani si domiciliaza in

strainatate sau paraseste tara pentru a domicilia in strainatate, duc la consecinta ca

minorul e considerat ca nu a fost niciodata roman. Situatia sa prezinta in acelasi

mod si in cazul desfacerii adoptiei, singura deosebire fiind ca de aceasta data copilul

pierde cetatenia romana pe data cand adoptia a fost desfacuta.

In sfarsit, stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul Romaniei duce la

pierderea cetateniei romane, daca parintii (sau doar cel cunoscut) sunt cetateni

straini.

Dovada cetateniei romane

Legea cetateniei romane stabileste clar ca anume inscrisuri fac dovada

cetateniei romane in tara si in afara hotarelor. Prima regula este ca dovada cetateniei

se face prin buletinul sau cartea de identitate. Prin exceptie, dovada cetateniei se

poate face si cu certificatul constatator.

Cat priveste copiii pana la varsta de 14 ani, ei dovedesc cetatenia cu

certificatul de nastere insotit de buletinul sau cartea de identitate al oricaruia dintre

parinti sau, in cazul in care copilul este inscris in buletinul de identitate al unuia

dintre patinti, numai cu acest buletin.

In strainatate, dovada cetateniei romane se face prin actul valabil de trecere a

frontierei emis de autoritatile romane (pasaportul). Misiunile diplomatice sau

oficiile consulare ramane pot elibera, in caz de nevoie, dovezi de cetatenie pentru

cetatenii romani aflati peste hotare.

Cetatenia de onoare

Potrivit legii, straini care au adus servicii deosebite tarii si natiunii romane

pot dobandi cetatenia de onoare. Aceasta se acorda de catre Parlamentul Romaniei,

la propunerea Guvernului, fara nici o alta formalitate. Beneficiarul cetateniei de

onoare se bucura de toate drepturile civile si politice recunoscute cetatenilor

36

romani, cu exceptia drepturilor exclusiv electorale si a celui de a ocupa o functie

publica.

Strainii si apatrizii

Pe teritoriul romaniei exista si straini precum si apatrizi. Strain in Romania

este persoana care are cetatenia unui alt stat. Apatridul este persoana care nu are nici

o cetatenie, fiind desemnata in general prin expresia cetatean al lumii. Regimul

juridic al strainilor in Romania rezulta atat din Constitutie, cat si din legea speciala

privitoare la acestia (Legea nr. 123/2001 privind regimul strainilor in Romania,

publicata in M. Of. nr. 168/2001). Legea stabileste pana la detalii conditia juridica a

strainilor.

DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETATENILOR

Drepturile si libertatile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci si finalitatea

intregii activitati umane, bineinteles a aceleia democratice. Drepturile si libertatile

omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice, dar mai ales

37

practice, reprezinta un domeniu important in preocuparile fiecarui stat precum si in

ale comunitatii umane internationale.

Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor omului si cetateanului este o

misiune permanenta indeosebi a juristilor pentru ca limba in care ele sunt formulate

este, mai intai, cea a dreptului si deci juristilor le revine, in primul rand, misiunea de

a analiza toate aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificarile

necesare (notiunile, vocabularul folosit), sa permita evidentierea progreselor dar si a

ramanerilor in urma, sa ofere solutii legislative care sa permita o reala promovare a

respectului pentru aceste drepturi si desigur o eficienta protectie a lor.

Drepturile fundamentale consacra la nivel normativ acele drepturi ale

omului pe care guvernantii doresc sa le garanteze; prin urmare forta lor juridica si

garantiile lor vor fi cele ale normei juridice prin care au fost consacrate. Prin

urmare, drepturile fundamentale sunt, in egala masura, atat garantii obiective cat si

drepturi subiective, opozabile puterii statale si protejand individul inclusiv in

raporturile sale cu ceilalti membri ai colectivitatii din care face parte. Consacrarea

lor la nivel normativ constitutional, le asigura cea mai eficienta garantare juridica,

intrucat astfel ele beneficiaza atat de mecanismele de garantare a suprematiei

normelor constitutionale, cat si de mecanismele juridice specifice protectiei

drepturilor subiective.

Definitia drepturilor fundamentale

Pentru definirea lor trebuie sa luam in consideratie ca:

a) sunt drepturi subiective;

b) sunt drepturi esentiale pentru cetateni;

c) datorita importantei lor sunt inscrise, in acte deosebite, cum ar fi declaratiile

de drepturi, legi fundamentale (constitutii).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind in ultima

instanta facultati ale subiectelor raportului juridic de a actiona intr-un anumit fel sau

de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzatoare si de a

beneficia de protectia si sprijinul statului in realizarea pretentiilor legitime.

Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru cetateni. Aceasta

este cea mai importanta trasatura. Daca drepturile fundamentale sunt drepturi

38

subiective, ceea ce le deosebeste de acestea este tocmai aceasta trasatura. Ea explica

de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit numar de drepturi sunt

fundamentale, inscrise, ca atare, in constitutie. Deseori drepturile fundamentale sunt

definite ca acele drepturi consacrate de Constitutie care sunt determinante pentru

statutul juridic al cetateanului. Anumite drepturi subiective, datorita importantei lor

sunt selectate pe criteriul valoric si inscrise ca drepturi fundamentale. Deci pentru

definirea drepturilor fundamentale, vom retine ca ele sunt drepturi esentiale pentru

cetateni, pentri viata, libertatea, personalitatea lor.

Caracterul de drepturi esentiale il capata un raport cu conditiile concrete de

existenta ale unei societati date. Un drept subiectiv poate fi considerat esential si

deci fudamental intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta

societate. Mai mult decat atat, chiar in cadrul aceleiasi societati, in diferite etape

istorice, acelasi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept

subiectiv potrivit conditiilor concrete economice, sociale, politice si bineinteles

conform vointei guvernantilor, a carei expresie nu este altceva decat legea ce

stabileste chiar catalogul acestor drepturi. Aceasta explica destul de clar de ce intr-o

anumita perioada istorica numarul drepturilor fundamentale este mai mare sau mai

mic decat in alta perioada istorica. Drepturile fundamentale pot fi explicate numai

vazute in interdependenta lor cu celelalte fenomene si indeosebi cu realitatile

economice, sociale, si politice concrete din fiecare tara.

Datorita importantei lor, drepturile fundamentale, sunt inscrise in acte cu

forta juridica suprema, cum ar fi declaratii de drepturi, legi fundamentale. Inscrierea

in constitutie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii principale a

acestora de a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Inscrise in Constitutie, li se

recunoaste caracterul de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru

ocrotirea si exercitarea lor, atat la nivel normativ cat si institutional.

La sfarsitul acestor consideratii, putem spune ca drepturile fundamentale

sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru viata, libertatea si

demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii

umane, drepturi stabilite prin Constitutie si garantare prin Constitutie si legi.

39

efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplu motiv ca legea se

adreseaza subiectelor de drept, permitand sau interzicand si, bineinteles sactionand

atitutinile

Inviolabilitatile

1. Dreptul la viata, dreptul la integritate fizica, dreptul la integritate psihica

Aceste drepturi sunt reglementate de catre Constitutie in acelasi articol si

anume art. 22.

Dreptul la viata este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu,

in sistemul juridic, fiind consacrat inca din primele declaratii de drepturi si desigur

prin constitutii. Este un drept cetatenesc cu care incepe inventarul drepturilor omului

in cele mai importante acte internationale in acest domeniu. Astfel, Declaratia

Universala a Drepturilor omului stabileste in art 3 ca "Orice om are dreptul la viata,

libertate si la inviolatilitatea persoanei". Conventia europeana pentru protectia

drepturilor omului si a libertatilor fundamentale consacra in art. 2 ca "Dreptul

oricarei persoane la viata este protejat de lege. Moartea nu poate fi aplicata in mod

intentionat, decat in executarea unei sentinte capitale pronuntate de catre un tribunal

in cazul in care infractiunea este sanctionata de lege cu aceasta pedeapsa", iar Pactul

privitor la drepturile civile si politice stabileste in art. 6 pct. 1ca "Dreptul la viata

este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate

fi privat de viata sa in mod arbitar".

Intr-o acceptiune restransa larga viata persoanei numai in sensul ei fizic, iar

intr-o acceptiune larga viata persoanei este privita ca un univers de fenomene, fapte,

cerinte, si dorinte ce se adauga, permit si imbogatesc existenta fizica, in aceasta

acceptiune larga, dreptul la viata este asigurat prin intreg sistemul constitutional.

Art. 22 din constitutie se refera la acceptiunea restransa a dreptului la viata, aceasta

solutie fiind mai eficienta din punct de vedere juridic. Art. 22 alineatul (3) interzice

pedeapsa cu moartea, ca fiind contrara drepturilor naturale ale omului. Pedeapsa cu

moartea este nu numai o incalcare a drepturilor naturale ale omului, dar este prin

natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreapta si

40

niciodata eficienta. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind ca de

foarte multe ori a fost efectul unor grave erori judiciare si ca nu totdeauna a pedepsit

ceea ce trebuie asfel pedepsit. Interdictia prevazuta de art 22 al. (3) este absoluta,

nici exceptie nefiind posibila.

Dreptul la integritatea fizica este clar definit prin chiar formularea

constitutionala. Stransa sa legatura cu dreptul la viata a determinat reglementarea in

acelasi articol. Respectul integritatii fizice este garantat chiar prin Constititutie,

rezultand astfel obligatia autoritatilor publice de a o asigura. Orice atingere adusa

interegritatii fizice a persoanei va trebui sanctionata de catre lege, iar daca ea se

impune, totusi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege, in

conditiile articolului 53 din Constitutie (de exemplu vaccinarea pentru combaterea

unei epidemii, recoltarea de sange pentru dovedirea intoxicatiei alcoolice, efectuarea

unui operatii chirurgicale cu acordul pacitentului etc.)

Dreptul la integritate psihica este ocrotit si considerat de valoare

constitutionala, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de

elemente in care fizicul si psihicul nu pot fi despartite. Mutilarea uneia sau alteia

dintre integritati este contrare drepturilor umane.

Respectul vietii, integritatii fizice si a integritatii psihice implica in mod firesc

interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradate, ceea ce

face in mod expres articolul 22 alineatul (2). Practicarea unor asemenea precedee si

tratamente este o incalcare a demnitatii si personalitati omului. Prevederile privind

interzicerea torturi, a pedepselor sau tramentatelor inumane ori degradante, se

regasesc in Declaratia Unirversala a Drepturilor Omului (art.5), in Pactul

international relativ la drepturile civile si politice (art.7), si mai ales in Conventia

contra torturii si altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU,

10 decembrie 1984). Aceasta Conventie defineste tortura ca un act prin care o durere

sau suferinta ascutite, fizice sau mentale, sunt produse intentionat unei persoane cu

scopul de a obtine de la ea sau de la o terta persona informatii sau marturisire, de a

pedepsi un act pe care ea sau o terta persoana l-a comis sau se presupune de a o fi

comis, de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau face

presiuni asupra unei terte personae, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o forma

de discriminare indiferent care este, daca o asemenea durere sau

41

asemenea suferenta sunt produse de un agent al autoritatii publice sau orice alta

persoana avand o imputernicire oficiala sau la instigarea sa sau cu consimtamantul

sau expres sau tacit. Conventia cuprinde angajamentul statelor de a lua masurile

legislative, administrative, judiciare si orice alte masuri eficiente pentru a impiedica

comiterea de acte de tortura, aplicare de pedepse sau tratamente crude, inumane sau

degradante, pe teritoriul ce se afla sub jurisdictia lor.

Drepturile prevazute in articolul 22 sunt ocrotite de Constitutie fata de toate

subiectele de drept, deci atat fata autoritatile publice cat si fata de ceilalti cetateni.

2. Libertatea individuala

Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea individuala in articulul 23,

articol cu un continut complex.

Articolul 23 din Constitutie foloseste doua exprimari si anume cea de libertate

individuala si siguranta persoanei. Aceste doua notiuni nu sunt unul si acelasi lucru,

nu formeaza o categorie juridica unica, desi sunt si trebuie folosite si explicate

impreuna. Explicarea constitutionala este rezultatul faptului ca libertatile apartinand

persoanei trebuie reglementate nu numai in totalitatea lor, ca fiind esentiale, pentru

individ si indivizibile, ci si fiecare in parte. Apoi uneori este dificil de nominalizat o

libertate, astfel incat prin simpla nominalizare s-o indentifici fara retineri, desi

practicile constitutionale in acest domeniu al drepturilor din prima generatie sunt

indelungate si edificatoare.

Libertatea individuala, in contextul articolului 23 din Constitutie, priveste

libertatea fizica a persoanei, dreptul sau de a se putea comporta si misca libera, de a

nu fii tinuta in sclavie sau in orice alta servitute, de a nu fii retinuta, arestata sau

detinuta decat in cazurile si dupa formele expres prevazute de Constitutie si legi.

Libertatea individuala este expresia constitutionala a starii naturale umane, omul

nascandu-se liber. Societatea are obligatia de a respecta si proteja libertatea omului.

Notiunea de siguranta a persoanei exprima ansamblul, garantiilor care

protejeaza persoana in situatiile in care autoritatile publice, in aplicarea Constitutiei

si legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuala, garantii, care

asigura ca aceste masuri sa nu fie ilegale. Acest sistem de garantii (de regula)

permite realizarea represiunii faptelor antisociale (nelegale, infractiunilor), dar in

42

acelasi timp asigura inocentilor ocrotirea juridica necesara.

Articolul 23 din Constitutie stabileste conditiile in care se pot realiza

perchezitii, retineri si arestarii si anume ca aceastea pot fi dispuse numai in cazurile

si cu procedura prevazute de lege.

Perchezitia este o masura reglementata in Codul de procedura penala in

capitolul denumit "Mijloace de proba" si precizata astfel: "Cand persoana careia i s-

a cerut sa prea vreun obiect sau vreun inscris... tagaduieste existenta sau detinerea

acestora, precum si ori de cate ori pentru descoperirea si strangerea probelor este

necesar, organul de urmarire penala sau instanta de judecata poate dispune

efectuarea unei perchezitii. Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala". Prin ea

insasi perchezitia priveste direct libertatea individuala si mai ales siguranta

persoanei in acceptiunea pe care am formult-o mai inainte. De aceea perchezitia se

poate efectua numai in cazurile si conditiile prevazute de lege. Trebuie sa adaugam

ca revine procedurii penale stabilirea de reguli, pana la detaliu, privind

incuviintarea, timpul, procedura de efectuare a perchezitiilor.

Retinerea este o masura procesual-penala, preventiva, prin care persoana

fata de care exista unele indicii ca a savarsit o fapta, prevazuta si pedepsita de lege,

este privata de libertatea sa, de catre autoritatile competente pe o durata strict

limitata. Fiind o masura care priveste libertatea individuala, retinerea este

reglementata prin Constitutie si in detaliu prin legislatia penala.

In legatura cu durata maxima a retinerii care nu poate depasi 24 de ore, ea

trebuie interpretata ca o durata ce nu poate fi depasita si nu ca o durata practicata in

orice caz de retinere. Aceasta inseamna ca retinerea poate dura si mai putin de o ora

si cinci ore, in functie de motivele retinerii si de operativitatea in rezolvarea

problemelor pe care le ridica fiecare caz in parte. Nimic nu impiedica juridic

raspunderea autoritatii pentru o retinere pana la limita maxima daca se dovedeste ca

aceasta retinere a fost abuziva si ca deci ea nu era necesara.

Arestarea este o masura care atinge grav libertatea individuala, ea avand

consecinte mari, uneori nebanuite, asupra reputatiei persoanei, a vietii sale intime si

familiale, a fericirii sale. Persoana arestata suporta banuiala de culpabilitate, masura

putand produce efecte ireparabile. De aceea arestarea este supusa unor reguli

constitutionale clare si ferme, luarea sa revenind unor autoritati care actioneaza

43

numai din ordinul legii, independent si impartial si anume judecatorilor. Doua reguli

constitutionale cheie sunt prevazute, explicit, in articolul 23 si anume ca arestarea se

face numai pe baza unui mandat de arestare, si ca aceasta masura o poate dispune

numai judecatorul. Coborand alineatul (4) cu alineatul (2) rezulta ca arestarea poate

dispune numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.

In cursul urmaririi penale, arestarea preventiva se poate dispune pentru

maxim 30 de zile si se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare data, fara ca

durata totala a arestului preventiv al unei persoane sa poata depasi un termen

rezonabil, si in nici un caz sa nu fie mai mare de 180 de zile. In cursul judecatii, pe

durata arestarii preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile, acesta fiind intervalul

de timp maxim pe care il are la dispozitie instanta de judecata pentru a verifica

periodic legalitatea si temeinicia luarii masurii arestarii. Evident ca acestea fiind

duratele stabilite ca maxime, arestarea poate opera si pentru termene mai mici decat

cele precizate in textul constitutional.

In toate situatiile, cel arestat are posibilitatea de a cere punerea sa in

libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cautiune. Controlul judiciar si

cautiunea sunt doua institutii procesual penale care garanteaza ca persoana pusa in

libertate provizorie va raspunde tuturor solicitarilor autoritatilor judiciare, solicitari

legate desigur de procesul penal in care este implicata.Aceasta regula a libertatii

provizorii incearca sa valorifice la maximum prezumtia de nevinovatie, dar si sa

reduca la minimum riscul unei erori judiciare si, in general, al unor acte ireparabile.

Cel arestat are oricand posibilitatea de a ataca incheierile judecatoresti referitoare la

arestarea sa prin caile de atac prevazute de lege.

Deoarece atat retinerea cat si arestarea privesc libertatea individuala ele se pot

ordona numai atunci cand exista motive legale, iar in ideea de respect al libertatii si

sigurantei persoanei si ea are dreptul sa cunoasca aceste motive care impun masuri

atat de grave si care desigur o privesc. Autoritatea care efectueaza retinerea sau

arestarea, are obligatia constitutionala de a comunica de indata persoanei retinute

sau arestate motivele masurii luate. Comunicarea se face in limba pe care o intelege

cel in cauza. Invinuirea se aduce la cunostinta in cel mai scurt termen, dar si acest

lucru este esential, numai in prezenta unui avocat, ales sau numit din oficiu,

prezenta avocatului in aceasta secventa procesuala este obligatorie, de aceea

44

autoritatea publica trebuie sa ia masurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din

oficiu, atunci cand nu se realizeaza prezenta unui avocat ales. Regula constitutionala

este atat de clara si desigur imperativa incat nu admite nici un subterfugiu juridic,

incalcarea ei fiind o grava incalcare a Constitutiei.

Retinerea si arestarea unei persoane se justifica prin existenta unor motive,

desigur legale. Daca aceste motive au disparut, spune Constitutia, cel retinut sau

arestat trebuie in mod obligatoriu eliberat. Desi textul nu stabileste un termen in care

eliberarea sa se produca, el trebuie sa fie cel al constatarii legale si oficiale a

disparitiei motivelor.

Articolul 23 din Constitutie stabileste doua reguli fundamentale, de mare

traditie in sistemele juridice si de incotestabila actualitate, anume prezumtia de

nevinovatie si legalitatea pedepsei. La acestea, revizuirea constitutionala a adaugat

inca o regula devenita cu timpul traditie in mai multe state dezvoltate, aceea a

imposibilitatii de a prevede prin lege sau aplica sanctiuni privative de libertate in

alte domenii decat in cel penal.

3. Dreptul la aparare

Dreptul la aparare este un drept fundamental cetatenesc, de traditie in istoria

institutiei drepturilor si libertatilor cetatenesti. Cele doua alineate ale articolului 24

surprind corect continutul dreptului la aparare, sub cele doua acceptiuni ale sale.

Intr-o acceptiune larga dreptul la aparare cuprinde totalitatea drepturilor si regulilor

procedurale care ofera persoanei posibilitatea de a se apara impotriva acuzatiilor ce i

se aduc, sa conteste invinuirile, sa scoata la iveala nevinovatia sa. In procesele

civile, comerciale, de munca, de contencios administrativ, dreptul la aparare ca

totalitate de drepturi si reguli procedurale ofera partilor posibilitatea de a-si

valorifica pretentiile sale de a dovedi netemeinicia pretentiilor adversarului. In

aceasta acceptiune larga se include si posibilitatea folosirii avocatului. In

acceptiunea sa restransa dreptul la aparare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui

avocat.

4. Dreptul la libera circulatie

Dreptul la libera circulatie este un drept care asigura libertatea de miscare a

cetateanului. Constitutia reglementeaza ambele aspecte care formeaza continutul

dreptului la libera circulatie si anume: libera circulatie pe teriroriul Romaniei si

45

libera circulatie in afara teritoriului. Este firesc insa ca libera circulatie nu poate fi

absoluta, ea trebuie sa se desfasoare potrivit unor reguli, cu indeplinirea si

respectarea unor conditii, stabilite de lege. De regula, aceste conditii privind

exercitarea dreptului la libera circulatie urmaresc ocrotirea unor valori economice si

sociale, a drepturilor si libertatilor fundamentale, normala desfasurare a relatiilor cu

alte state etc. De astfel chiar Pactul international privitor la drepturile civile si

politice stabileste prin art. 12 ca libera circulatie poate face obiectul unor restrictii

daca sunt: a) prevazute de lege; b) necesare pentru protejarea sigurantei nationale,

ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice; c) compatibile cu celelalte drepturi

recunoscute.

In legatura cu libera circulatie pe teritoriul Romaniei, prin articolul 25 se

asigura posibilitatea pentru orice cetatean de a circula nestanjenit pe teritoriul

statului nostru si de a-si stabili resedinta sau domiciliul in orice localitate.

Cat priveste libera circulatie a cetatenilor romani in strainatate ea este de

asemenea garantata prin permiterea emigrarii si revenirii in tara. Documentele

juridice internationale prevad ca nimeni nu poate fi privat, in mod arbitrar, de

dreptul de a intra in propria sa tara si ca strainul aflator legal pe teritoriul unui stat

nu poate fi expulzat decat in executarea unei decizii, luate in conformitate cu legea

si, daca ratiuni imperioase de securitate nationala nu se opun, el trebuie sa aiba

posibilitatea de a prezenta considerentele care pledeaza impotriva expulzarii sale si

de a obtine examinarea cazului sau de catre autoritatea competenta, ori de catre una

sau mai multe persoane special desemnate de aceasta autoritate, fiind reprezentat in

acest scop

5. Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private

Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private are un continut

compex. El este un aspect al respectarii personalitatii omului, proclamata prin

articolul 1 din Constitutie ca valoare suprema.

Constitutia impune autoritatilor publice obligatia de a respecta si ocroti viata

intima, familiala si privata, recunoscandu-se de fapt ca orice persoana fizica, orice

om, are dreptul la propria sa viata intima, familiala si privata.

Constitutia obliga autoritatile publice la respectul vietii intime, familiale si

private si la ocrotirea impotriva oricaror atentate din partea oricarui subiect de drept

46

(om sau autoritate, grup atc.). Nimeni nu poate sa se amestece in viata intima,

familiala sau privata a persoanei fara consimtantul acesteia, consimtamant care

desigur trebuie sa fie explicit (sau sa reiasa ca a fost explicit) si exprimat liber.

Autoritatile publice trebuie sa ia toate masurile posibile si rezonabile pentru a

ocroti viata intima, familiala si privata a persoanei. Astfel judecatorii au obligatia de

a declara sedinta secreta de judecata in procesele in care publicitatea ar afecta aceste

valori, fara sa aduca vreun serviciu legii sau justitiei. Se considera de asemenea ca

este un atentat la viata intima a persoanei ascultarea, inregistrarea sau trasmiterea

prin aparat oarecare a imaginilor sau a vorbelor pronuntate de o persoana, fara

consimtamantul acesteia, asa cum procedeaza unii fotografi de presa care utilizeaza

teleobiective pentru a surprinde scene din viata particulara a unor politicieni sau

actrite si a le specula.

Intra de asemenea in dimensiunile vietii intime, familiale si private, dreptul

exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la propria imagine si respectul

intimitatii sunt inseparabile. Este de asemenea interzisa si desigur sanctionata

aducerea la cunostinta publica a aspectelor din viata conjugala a persoanelor.

Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi este de fapt un aspect al vietii

intime si private, fiind unul din cele mai naturale, inalienabile si imprescriptibile

drepturi ale omului. Acest drept este cunoscut si sub denumirea de dreptul persoanei

de a dispune de corpul sau sau ceea de libertate corporala. Multa vreme aceasta

libertate a fost refuzata din motive religioase, morale sau din motive cutumiare. De

aceea ea apare implicit in legislatii mult mai tarziu decat alte drepturi si libertati.

Dreptul persoanei de a dispune de ea insasi cuprinde cel putin doua aspecte:

numai persoana poate dispune de fiinta sa, de integritatea sa fizica si de libertatea

sa; prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie sa incalce drepturile altora,

ordinea publica sau bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viata si

libertatea persoanei. Omul are dreptul de a participa sau nu ca subiect de anchete,

investigatii, cercetari sociologice, psihologice, medicale sau de alta natura, de a

accepta sa se supuna unor experimente medicale, stiintifice, de a accepta prin acte

juridice transplantul de organe si tesuturi umane, de a participa ca subiect la

operatiile de inginerie genetica etc. Uneori acest drept se confunda cu dreptul la

47

sinucidere, ceea ce nu poate fi decat o amuzanta eroare, pentru ca sinuciderea prin

ea insasi este in afara oricarei reglementari conventionale sau legale. Dreptul

persoanei de a dispune de ea insasi isi gaseste temeiul juridic si in art. 7 din Pactul

international privitor la drepturile civile si politice, potrivit caruia nimeni nu poate fi

supus torturii si unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante si care

interzice in special "ca o persoana sa fie supusa, fara consimtamantul sau, unei

experiente medicale sau stiintifice".

In mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea insasi comporta limitele

determinate de protectia celorlalti, a grupui social. Fara a intra in detalii in aceasta

privinta, vom mentiona, printre alte limitari: examenul sanatatii impus pentru

exercitiul unor activitati, pentru casatorie; examenele medicale instituite in mediile

scolare si studentesti pentru depistarea unor maladi contagioase; masurile medicale

pentru combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei, vaccinarile obligatorii.

Respectul si ocrotirea vietii intime, familiale si private, consacrate prin art.

26 din Constitutie se coreleaza cu dispozitiile art. 17 din Pactul international privitor

la drepturile civile si politice care arata ca nimeni nu va putea fi obiectul

imixtiunilor arbitrare sau ilegale in viata sa privata,in familia sa, in domiciliul sau

corespondenta sa, sau atingerilor ilegale in onoarea si reputatia sa. Orice persoana,

spune art.17, are dreptul la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau

atingeri (atentate).

6. Inviolabilitatea domiciliului

Respectul personalitatii umane implica si respectul domiciliului sau, care

cuprinde doua aspecte si anume: inviolabilitatea domiciului si libera alegere,

schimbare sau folosire a domiciliului. Cat priveste cel de al 2-lea aspect el si-a gasit

exprimarea juridica in art. 25 din Constitutie privind libera circulatie.

Inviolabilitatea domiciului exprima juridic interdictia patrunderii in

domiciliului unei persoane. Desi in institule-ul sau articolul 27 marcheaza acest

drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, in continutul alineatului (1) se

vorbeste de domiciliu si resedinta. Ambele exprimari sunt desigur corecte. Trebuie

sa avem in vedere ca in dreptul Constitutional (si in cel public in general) notiunea

de domiciliu are o acceptiune diferita de cea pe care i-o da dreptul civil. Se stie ca in

dreptul civil, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea isi are locuinta sa

48

statornica si principala. In dreptul constitutional notiunea de domiciliu are o

acceptiune larga, cuprinzand practic atat domiciliul in sensul dreptului civil cat si

resedinta unei persone fizice.Aceasta acceptiune larga este utilizata si in alte ramuri

de drept cum ar fi dreptul penal. In dreptul constitutional prin domiciliu se intelege

de fapt locul (locuinta) unde traieste o persoana si famili sa (desigur daca are o

familie). Cuprinde nu numai camera in care doarme, camerele unde traieste

persoana fizica ci si dependentele, curtea, gradina, garajul, sau orice alt loc

imprejmuit tinand de ele. In unele situatii insa si in dreptul constitutional se

utilizeaza conceptul de domiciliu ca in dreptul civil (vezi de exemplu, ocuparea

functiilor publice). Notiunea de domiciliu nu se confunda cu acea proprietate, sau de

proprietar. De astfel inviolabilitatea domiciliului se fundamenteaza mai mult pe

respectul personalitatii umane, decat pe dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo

interpretare speculativa a dispozitiilor sale, Constitutia utilizeaza si notiunea de

resedinta.

Din examinarea art. 27 rezulta cu claritate doua situatii dinstinte privind

patrunderea in domiciliul unei persoane. O prima situatie este aceea cand se poate

patrunde in locuinta unei persoane cu consimtamantul acesteia, mai exact cu

invoirea acesteia. Cea de a doua situatie, derogatorie, este situatia in care se poate

patrunde in locuinta unei persoane si fara invoirea acesteia, dar numai in cazurile

prevazute de art. 27 alin.(2) din Constitutie.

Prin alin. (2) textul constitutional urmareste limitarea situatiilor in care prin

lege se poate deroga de la principiul constitutional de baza in sensul caruia nimeni

nu poate patrunde sau ramane in domiciliul sau resedinta unei persoane, fara

invoirea acesteia. Examinand aceste situatii putem observa ca acestea sunt necesare,

legale si exceptionale; ele sunt, de asemenea, limitativ enumerate, nici o lege

neputand adauga situatii noi la cele deja stabilite de Constitutie.

Situatiile prevazute in alin. (2) sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege.

Daca in ce priveste situatiile prevazute la literele a), c) si d) ele sunt exclusiv acelea

in care legea ordona, pentru aplicarea ei, sa se patrunda in locuinta unei persoane

(perchezitiile domiciliare, arestarea unei persoane, executarea silita a hotararilor

judecatoresti, luarea masurilor asiguratorii), situatia prevazuta in litera b) cuprinde si

cazurile in care, desi legea nu ordona, nu sanctioneaza totusi patrunderea in

49

domiciliul unei persoane fara invoirea acesteia.

Aceste masuri formeaza in drept starea de necesitate. Asa cum s-a aratat deja

in literatura juridica, in desfasurarea vietii social-umane se ivesc uneori situatii de

fapt, provocate fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun in pericol valori sociale

ocrotite de lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibila decat prin

savarsirea unei fapte care in mod obisnuit este socotita ca ilicita. In aceste situatii

fapta savarsita pentru salvarea valorilor aflate in pericol se considera comisa in stare

de necesitate.Iar starea de necessitate constituie in anumite conditii cauza de

inlaturare a caracterului penal al faptei care exclude existenta infractiunii si a

raspunderii penale. Se considera a fi de necesitate in caz de incendiu, inundatii,

cutremure de pamant. In asemenea situatii nu numai autoritatile dar si cetatenii pot

pantrunde in locuinta unei persoane in scopul de a inlatura primejdia privind viata,

integritatea sau bunurile unei persoane. De asemenea se mai poate patrunde in

locuinta unei persoane, fara invoirea acesteia si pentru salvarea unei persoane care a

incercat sa se sinucida sau a unei persoane accidentate sau, bineinteles si in caz de

strigate de ajutor dinauntru. Asemenea fapte, comise in atare situatii beneficieaza de

efectele starii de necesitate.

Avand in vedere implicatiile juridice, morale dar si sociale ale perchezitiilor,

Constitutia consacra acestora doua alineate distincte. Intr-unul dintre alin. (3) este

stabilita autoritatea competenta sa dispuna perchezitii, precum si procedura de

efectuare. Autoritatea competenta este exclusiv judecatorul, precizare introdusa in

urma revizuirii Constitutiei, iar in ceea ce priveste procedura, se lasa legii

posibilitatea de a o stabili, stiut fiind ca regulile procedurale nu pot aduce atingerea

substantei dreptului.

Intr-un alt alineat (4) textul constitutional interzice perchezitiile in timpul

noptii, in afara de situatia flagrantului delict.

50

Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale 1.

Dreptul la învăţătură

Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice 326 om

are vocaţie, precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de

muncă.

Dreptul la învăţătură este un drept social-cultural prin conţinutul său, prin

semnificaţiile sale juridice şi prin numărul mare de subiecte de drept implicate în

realizarea sa. În ce priveşte conţinutul se poate remarca nu numai multitudinea

elementelor componente, ci şi un specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii

cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt

ce explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general etc.). Acest

conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale şi bineînţeles

legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept fundamental trebuie astfel organizat

încât să asigure şanse juridice egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu

prioritate a criteriului competenţei profesionale şi interzicerea discriminărilor sau

privilegiilor.

Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea

persoanei (omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a

avea un rol util în societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească

deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea

respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea înţelegerii, toleranţei

şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau religioase, promovarea ideii de

pace. Iată numai câteva temeiuri pe care se sprijină reglementările

51

constituţionale în acest domeniu, temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele

internaţionale în domeniu.

Constituţia prin articolul 32 stabileşte formele organizatorice prin care se

realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu,

învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur

Constituţia nu enumera toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele

principale, tradiţionale de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie şi

perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin care dreptul la

învăţătură se va putea realiza.

Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se realizeze în limba

oficială a statului. Potrivit articolului 13, în România limba oficială este limba

română.

2. Accesul la cultură

Accesul la cultură este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii

Constituţiei din 2003, adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în

legea fundamentală şi, împreună cu acesta, parte integrantă a unui drept la educaţie

văzut într-un sens mai larg, de posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces

la informaţia cu caracter educativ şi cultural.

Noua reglementare constituţională pune accentul pe posibilitatea persoanei de

a-şi dezvolta spiritualitatea, care nu trebuie să fie îngrădită de nimeni, nici de

autorităţile publice, dar nici de alte persoane.

3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în

Constituţia României, îndeosebi din Pactul internaţional relativ la drepturile

economice, sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei

la securitate socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează

dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală.

Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi practice în domeniul

ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, articolul 34 stabileşte

obligaţii corelative clare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se

impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice.

4. Dreptul la mediu sănătos

52

Articolul 35 din Constituţie precizează că statul recunoaşte oricărei persoane

dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând că

titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci orice subiecte individuale de

drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este ţinut să instituie şi să asigure cadrul

legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului.

5. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic

de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în articolul 41 dreptul la muncă este un

drept cu un conţinut juridic complex.

Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea

constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept subiectiv la muncă,

precum şi importanţa acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate. Acest drept

fundamental nu poate fi îngrădit pentru că, într-o viziune ştiinţifică îndeobşte

admisă, dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele

necesare vieţii prin munca sa. Intr-o asemenea viziune, dreptul la muncă este un

drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.

Libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea alegerii

locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă.

Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră

importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa

socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii include aspecte

clar formulate în textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest

domeniu.

Aceste componente alte dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi igiena

muncii; regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim brut pe ţară;

repaosul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii grele

etc. La acestea, revizuirea constituţională a adăugat şi formarea profesională. Textul

constituţional face doar o enumerarea exemplificativă, precizând „precum şi alte

situaţii specifice", marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluţii

legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a muncii.

Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă egală exprimă, în

domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin

53

articolele 4 şi 16 din Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent

observată şi desigur respectată fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice

privind munca precum şi în încheierea oricăror convenţii (contracte) de muncă,

încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării

nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.

În fine, articolul 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul

muncii şi al protecţiei sociale a muncii, cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor

colective de muncă.

Nu constituie muncă forţată activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor

militare sau activităţile desfăşurate în locul acestora de cei care, potrivit legii, nu

prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă.

De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate,

prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, în

legătură cu aceste din urmă prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se

referă la persoanele şi situaţiile stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă.

Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia creată de

calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile

normale stabilite de lege. Privitor la situaţiile create de calamităţi ori alt pericol,

vom observa că este vorba de situaţii care pun în pericol viaţa, securitatea sau

sănătatea întregii sau unei părţi din populaţie. Numai o asemenea interpretare este în

concordanţă cu prevederile art. 8 din Pactul internaţional relativ la drepturile

economice, sociale şi culturale.

6. Dreptul la grevă

Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un

drept social-politic.

Constituţia României reglementează în articolul 43 dreptul la grevă. Este

îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către

salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de muncă, încetare prin care se

urmăreşte obţinerea prin constrângere (obligarea patronatului) a modificării

condiţiilor de munca şi de viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu

alte drepturi şi libertăţi precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor

colective, dreptul de asociere şi mai ales cu asocierea în sindicate. De altfel este

54

uşor de observat că potrivit articolului 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la

apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale

ale salariaţilor, iar potrivit articolului 43 alineatul (1) greva are ca scop apărarea

intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă

intervine atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au

eşuat, fiind astfel soluţia ultimă, extremă prin care patronatul (administraţia) trebuie

convins să satisfacă revendicările salariaţilor.

7. Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantat fiecărui cetăţean.

Constituţia României garantează în articolul 44 dreptul de proprietate privată,

precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată,

indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul căreia nu există drepturi

absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele

drepturilor reglementate prin articolul 44.

8. Dreptul la moştenire

În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în

temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice

bun. Acest drept este reglementat prin articolul 46 din Constituţie care stabileşte că

„Dreptul la moştenire este garantat".

9. Libertatea economică

În legea noastră fundamentală libertatea economică a fost introdusă abia ca

urmare a revizuirii constituţionale din 2003, deşi despre dezideratul unei economii

de piaţă se făcea vorbire şi anterior modificării Constituţiei, în articolul 134 (vechea

numerotare). A fost astfel consacrată la nivel constituţional nu doar libertatea de

asociere (vezi articolul 40), ca expresie particulară a libertăţii conştiinţei (vezi

articolul 29), ci şi libera exercitare a unor activităţi lucrative, prin care se urmăreşte

obţinerea sau împărţirea de beneficii. Articolul 54 din Constituţie reglementează

acest drept ca pe c libertate din prima generaţie, precizând că dreptul oricărei

persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar

accesu neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia.

55

10. Dreptul la un nivel de trai decent

Articolul 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc 351

receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. El este. În mare

măsură, şi rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetăţeneşti nu

numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin eforturile colective ale

comunităţii internaţionale. Prin conţinutul său. dreptul la un nivel de trai decent,

include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi

familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi şi aici suntem în

prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de

existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă

satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului

şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de

viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul la

luarea măsurilor de dezvoltare economică şi de protecţie şi asistenţă socială

corespunzătoare.

11. Dreptul la căsătorie

Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi

întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la

drepturile economice, sociale şi culturale (art.10) familia este elementul natural şi

fundamental al societăţii. Articolul 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin

garantarea libertăţii căsătoriei liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului

şi femeii începând de la vârsta nubilă.

12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Articolul 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept 356

fundamental cetăţenesc care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie

şi asistenţă.

Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor 357

constatări.

a) Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat,

vârsta fiind criteriul natural şi cert.

b) Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special

de protecţie şi de asistenţă. Acest text comandă conţinutul chiar al unor dispoziţii

56

constituţionale. Am arătat deja că potrivit articolului 41 tinerii au dreptul la măsuri

speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult chiar alineatul (4) din articolul 49

din Constituţie stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15

ani. Această interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă internaţională

în sensul căreia vârsta minimă de angajare într-o funcţie salarizată sau într-o muncă

nu trebuie să fie inferioară vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi nici

într-un caz sub 15 ani.

c) Complexitatea şi împrevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc

regimul special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice

costituţionale. În primul rând sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe,

domenii în care obligaţiile statului sunt clar concretizate, în acest sens se stabileşte

obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea

copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al prevederilor constituţionale

spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi a posibilităţilor, mai ales materiale

ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte forme

de protecţie socială, în al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar

contraveni acestui drept, în acest sens se interzice exploatarea minorilor. Se

valorifică practic prevederile art. 10 alineatul (3) din Pactul internaţional privitor la

drepturile economice, sociale şi culturale potrivit cărora copiii şi tinerii trebuie

protejaţi împotriva exploatării economice şi sociale. De asemenea, prevederile

constituţionale interzic folosirea copiilor şi minorilor în activităţi care le-ar dăuna

sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală, în

fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la

asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,

economică, culturală şi sportivă a ţării.

13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială

Este un drept fundamental aparte, prevăzut în articolul 50 din Constituţie.

Acest drept priveşte o categoric de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie

sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o

politică naţională care să asigure protecţia persoanelor cu handicap în toate

domeniile vieţii şi, desigur, egalitatea şanselor.

57

Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca

obiect participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare.

În categoria drepturilor exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale

cetăţenilor.

Drepturile electorale sunt: dreptul de vot, prevăzut de articolul 36 din

Constituţie şi dreptul de a fi ales, prevăzut de articolul 37 din Constituţie în ceea ce

priveşte autorităţile prin care se exprimă suveranitatea naţională şi de articolul 38 în

ceea ce priveşte Parlamentul European. Analiza conţinutului acestor drepturi

fundamentale se face la sistemul electoral.

Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei

Din examinarea articolului 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei

este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în

public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o

credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult rehgios, de a îndeplini sau nu

ritualul cerut de acea credinţă. Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală

cetăţenească are un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai multe

„libertăţi". Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai împreună pentru că există

şi se pot concretiza numai împreună şi pentru că ele configurează din punct de

vedere juridic un singur drept, o singură libertate.

Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa şi

conţinutul altor libertăţi, precum libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea

asocierii, pentru că, în fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor,

religiei, opiniilor. Articolul 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea

o concepţie a sa proprie despre lumea înconjurătoare.

2. Libertatea de exprimare

58

Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin ce forme şi

mijloace se poate realiza un asemenea lucru, în legătură cu primul aspect, vom

observa că pot fi exprimate liber, gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile de orice

fel. Această formulare largă exprimă atât domeniul reglementat cât şi imposibilitatea

nominalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea

iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza, fantezia umană fiind nemăsurată şi

imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de orice fel textul constituţional

reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător.

Cât priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de al doilea aspect)

formularea constituţională este de asemenea cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai,

scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare în public.

Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere

constituţională decisivă pentru libertatea de exprimare. De asemenea, este interzisă

suprimarea publicaţiilor

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui, în general) 383 de

a participa la viaţa politică, socială şi culturală, manifestându-şi public gândurile,

opiniile, credinţele etc;

3. Dreptul la informaţie

Dreptul la informare este un drept receptat de Constituţia României din marile

instrumente juridice internaţionale în acest domeniu. el este un adevărat drept

fundamental deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea

libertăţilor prevăzute prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă

gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel, implică şi

posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind viaţa socială, politică,

economică, ştiinţifică şi culturală.

4. Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în

posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi

exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află

într-o strânsă corelaţie cu libertatea conştiinţe: precum şi cu libertatea de

59

exprimare. Este şi motivul pentru care în moc tradiţional şi constant aceste libertăţi

sunt clasificate în aceeaşi categorie de drepturi, cele social-politice, denumite şi

libertăţi de opinie.

Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace Dintre

acestea Constituţia enumera mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile. Diversitatea

formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi caracterul

deschis, receptiv al dispoziţiilor constituţionale, îi determinat ca după nominalizarea

celor trei forme să se adauge şi exprimarea “orice alte întruniri”. Astfel, articolul 39

nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele

trei forme nominalizate.

Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile

şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnic al întrunirilor; c) interzicerea

la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.

5. Dreptul de asociere

Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de

regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea

de exprimare etc., cu care şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest

drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide

sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii,

ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi

culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune.

6. Secretul corespondenţei

Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei

fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare

gândurile şi opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice

este inviolabilitatea corespondenţei. Acest principiu este rezultatul unei îndelungate

istorii, în care nu au lipsit abuzurile, primitivismul, încălcările repetate. Formulat

simplu, prin articolul 28 din Constituţie, secretul corespondenţei are totuşi un

conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.

60

Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri

poştale de orice fel, altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte

mijloace legale de comunicare. Formularea articolului 28 încearcă să surprindă, şi

reuşeşte, gama largă de forme şi mijloace prin care oamenii comunică între ei.

Drepturile garanţii

1. Dreptul de petiţionare

Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul 401

juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de

rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept

este încadrat în clasificările de drepturi în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o

garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi.

În condiţiile articolului 51 din Constituţie, dreptul de petiţionare poate 402 fi

exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de

către organizaţii legal constituite.

Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic

stabilit prin articolul 51 din Constituţie, se fac numai în numele petiţionarilor sau în

situaţia de la alineatul (2), în numele colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le

reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi deci, trebuie să conţină

datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul constituţional

nu priveşte şi deci, nici nu protejează juridic petiţiile anonime. Aceasta dă

dispoziţiei constituţionale şi un evident caracter moral.

1. Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regulă

constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline

2. Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental,

încadrat tradiţional în marea categorie a drepturilor garanţii, alături de dreptul de

petiţionare, cu care, de altfel, se află într-o strânsă corelata Articolul 52 din

Constituţie este temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru

61

vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea săi nesocotirea drepturilor şi

libertăţilor acestora. Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au

suportul juridic în articolul 52 din Constituţie cu care trebuie corelate.

Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 52 intervine în 406

situaţii clar definite şi anume: a) când emit un act administrativ prin care vătăma o

persoană; b) când nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane, c)

când prin erori judiciare săvârşite în procese se produc prejudicii.

Articolul 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate 408

formula cetăţeanul, acestea fiind: a) recunoaşterea dreptului pretins, b) anularea

actului, c) repararea pagubei. Este, precum se observă, o ordine firească. Nu se

poate obţine repararea pagubei fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a

intra în detalii, trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu

are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau a autorităţii

publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul emis de către autoritatea

publică i-a produs o vătămare. Ca atare cetăţeanul are în sarcina sa doar proba

legăturii cauzale între actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea) produsă

persoanei.

În acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alineatului (3), care stabilesc

răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele prejudicii ce

rezultă, de la funcţionarii proprii, vor putea face un asemenea lucru prin procedurile

legale privind raporturile de muncă. Statul are acţiune în regres şi faţă de magistraţii

cărora li se impută erorile judiciare pe motiv de rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români

În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri

fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o

societate democratică, în această ordine de idei, este evidentă legătura indisolubilă

ce există şi trebuie să existe între drepturi şi îndatoriri, îndatoririle asigurând şi ele

62

prin conţinutul lor dezvoltarea personalităţii -umane, realizarea scopurilor societăţii.

1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

Această îndatorire, prevăzută prin articolul 54 din Constituţie, este urmarea

firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate

funcţii publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a

depune jurământul cerut de lege.

2. Îndatorirea de apărare a patriei

Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin articolul 55 din Constituţie,

impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în

cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.

Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără

deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională. Datorie

sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită ireproşabilă şi

fidelitate faţă de poporul român.

Încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea, potrivit legilor,

călcarea jurământului militar, trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului,

aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, constituie crime grave şi sunt

pedepsite.

3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

Articolul 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a

contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească, mai

ales dacă ţinem seama de numeroasele prestaţii, în special cu caracter social, pe care

acelaşi stat este obligat să le realizeze în beneficiul cetăţenilor săi. Merită precizat şi

faptul că obligaţia se referă la orice fel de cheltuieli publice şi nu doar la cele legate

de constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de

stat.

63

4. Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi

1. Articolul 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor

locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna-credinţă

(bonafides), principiu tradiţional de drept civil, este considerată o regulă

constituţională. Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite

în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti.

În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca

drepturile şi libertăţile celorlalţi (neminem laedere), obligaţia firească ce ţine de

chiar conceptul de drept şi de libertate.

64

ELEMENTE DE DREPT CONSTITUŢIONAL

ŞI INSTITUŢII POLITICE

PARTEA A II-A

65

Caracterele statului român

Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constituţionale în vigoare.

Astfel, în articolul l al Constituţiei României adoptată prin referendum la 8

decembrie 1991 aşa cum a fost reformulat acest text în urma revizuirii din cursul

anului 2003, statul român este caracterizat ca fiind un stat naţional, suveran şi

independent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social.

1. România - stat naţional

Caracterul naţional al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează

unul din elementele sale constitutive, anume populaţia. Aşa cum am arătat deja,

naţiunea reprezintă unul din elementele constitutive ale statului, ea putând fi definită

ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă istoria, continuitatea şi

mai ales comunitatea spirituală şi materială, în cadrul populaţiei unui stat, de regulă,

distingem trei categorii de persoane şi anume cetăţenii, străinii şi apatrizii; aceste

două categorii de la urmă nu sunt incluse în categoria naţiune.

Formarea statului român ca stat naţional unitar este rodul unui proces istoric

îndelungat, proces dominat de lupta poporului român pentru unitate şi independenţă,

pentru eliberarea naţională şi socială. Formarea statului naţional român a fost mult

timp întârziată deoarece în această parte a Europei capitalismul s-a dezvoltat mult

mai târziu şi mai lent decât în apus. La aceasta s-a adăugat jugul străin, îndeosebi

cel otoman. Un moment important în formarea statului naţional unitar român 1-a

constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859. Desăvârşirea statului

naţional unitar român s-a realizat în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi

Transilvaniei cu România. Formarea statului naţional unitar român a fost opera

întregii naţiuni române.

Trebuie însă precizat că, în decursul istoriei, anterior formării statului naţional

unitar, pe teritoriul ţării noastre alături de români s-au aşezat şi maghiari, evrei, romi

şi germani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte naţionalităţi.

66

Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au suferit împreună cu românii şi se

bucură astăzi de drepturi egale cu românii. Caracterul naţional al statului român nu

urmăreşte decât să sublinieze originile istorice ale statului şi naţiunii române. Prin

această subliniere nu se poate aduce nici un prejudiciu nici unei persoane care deţine

cetăţenia română, întrucât, aşa cum am arătat, populaţia unui stat este alcătuită din

totalitatea persoanelor care au cetăţenia unui stat, indiferent de originea lor, de

naţionalitate sau de orice alte criterii.

2. România - stat suveran şi independent

Redactarea articolului l din Constituţie poate ridica unele semne de întrebare

dacă se are în vedere faptul că, după cum am arătat, suveranitatea prezintă două

aspecte bine cunoscute în dreptul public clasic: independenţa şi supremaţia.

Supremaţia constă în aceea că statul suveran este, în drept, cea mai puternică dintre

toate colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate subiectele de drept

existente în interiorul său. Supremaţia desemnează deci aspectul pozitiv al

suveranităţii, faptul că ea este apreciată prin comparaţie cu tot ce este interior şi

inferior sferei statale.

Astfel, în zbuciumata sa istorie, poporul român a fost lipsit de dreptul de a

decide liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a manifestat secole în şir, iar

cucerirea independenţei de stat în urma războiului româno-ruso-turc din 1877, deşi a

permis afirmarea tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare,

a însemnat numai un pas spre cucerirea suveranităţii. România a continuat să fie

aservită economic şi politic puterilor străine. Evenimentele istorice, printre care cele

două războaie mondiale nu pot să nu fie menţionate, au afectat, prin desfăşurarea şi

urmările lor, suveranitatea României.

Începând cu secolul al XlX-lea, constituţiile române au consacrat în formulări

din ce în ce mai clare suveranitatea şi independenţa statului. Astfel, Statutul

desvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/9 august 1858, primul text cu valoare de

lege fundamentală din istoria modernă a Românei, a suferit în 1862 unele

„modificări îndeplinitorii" printre care, subliniată în chiar textul vremii, este

menţionarea faptului că „Principatele Unite pot în viitor a modifica şi a schimba

legile care privesc adminis-traţiunea lor din launtru, cu concursul legal al tuturor

67

puterilor stabilite, şi fără nici o intervenţiune". Acest veritabil sâmbure de

independenţă a fost ulterior reluat în toate textele constituţionale referitoare la

caracterizarea statului român.

Suveranitatea şi independenţa României îşi găsesc şi trebuie să îşi găsească

garanţiile în economia românească, în existenţa forţelor armate, în capacitatea de

apărare a ţării. Totodată se constituie în puternice garanţii eficiente pentru

suveranitatea şi independenţa statelor în general şi, prin urmare, şi pentru România,

climatul internaţional de destindere, cooperare, încredere şi securitate, organismele

internaţionale (O.N.U.) organismele sale specializate, Consiliul Europei, alte

organisme internaţionale) la care participă şi ţara noastră.

Articolul 2 din Constituţia României arată că suveranitatea naţională aparţine

poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin

referendum.

Suveranitatea puterii de stat a României se fundamentează pe conceptul de

suveranitate naţională, cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt.

Puterea de stat nu se poate exercita direct de către popor, ci numai prin

organele reprezentative. Iată însă că legea noastră fundamentală a înţeles să combine

regimul juridic al suveranităţii naţionale exprimată în forma statală cu unele

avantaje ale conceptului de suveranitate populară, mai precis cu exercitarea directă a

puterii de stat de către popor prin modalitatea referendumului.

România - stat unitar şi indivizibil

Caracterul unitar al statului român exprimă o trăsătură a acestuia ce vizează unul

din elementele sale constitutive, anume teritoriul. Sub aspectul structurii de stat,

România se prezintă ca un stat unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o

singură formaţiune statală. Pe cale de consecinţă, există un singur rând de autorităţi

publice centrale, adică un singur Parlament, un singur Guvern şi un singur for

judecătoresc suprem. Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română.

Sub aspectul organizării administrativ-teritoriale, aşa cum am văzut, România este

organizată în judeţe, oraşe şi comune, iar autorităţile publice administrative din aceste

unităţi funcţionează pe baza principiilor descentralizării, autonomiei locale şi al

desconcentrării serviciilor publice locale (vezi articolul 120 din Constituţie).

68

întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie. Forma unitară

corespunde conţinutului statului precum şi compoziţiei naţionale a poporului român.

Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter exprimat încă de

Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate cele trei elemente constitutive ale

statului în ansamblu, precum şi pe fiecare dintre ele în parte. Nici unul din cele trei

elemente - teritoriu, populaţie şi suveranitate - nu poate fi împărţit, în sensul de a fi

sub stăpânirea altor state.

România - stat de drept, democratic şi social

România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi realitate s-a impus

mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu atunci când s-a considerat că şi

autorităţile publice, guvernanţii trebuie să se supună unor reguli juridice. Este

evident că statul de drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul

secolului al XVlII-lea şi începutul secolului al XlX-lea s-a formulat şi teoretizat

idcca potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura realizarea

dreptului şi că oamenii care deţin puterea (guvernanţii) sunt supuşi dreptului şi

limitaţi prin drept.

Statul administrator şi statul judecător, trebuie să reţinem că starul de drept nu

se confundă cu principiul legalităţii, el este mai mult decât atât. Statul de drept

rămâne o simplă teorie dacă nu este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv

juridice) care să asigure reala încadrare a autorităţilor publice în coordonatele

dreptului. Statul de drept trebuie efectiv să se auto-limiteze prin drept.

Ca atare statul de drept are un conţinut complex şi în acest sens se consideră că

suntem în prezenţa unui stat de drept acolo unde: domnia dreptului este evidentă;

conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile lor reale drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti; se realizează echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor

publice (autorităţilor publice); se realizează accesul liber la justiţie.

România este un stat democratic, ceea ce exprimă realitatea că regimul politic

al României este unul democratic. Din perspectiva analizei formei de stat, această

ultimă trăsătură întregeşte caracterizarea statului român cu precizarea

69

modului în care se exercită puterea de stat în raport cu elementul statului care este

populaţia.

Caracterul democratic al statului înseamnă că autorităţile publice se întemeiază

pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea implică

proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată democraţia implică: un

sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma

legilor, exercitarea imparţială a justiţiei de către judecători independenţi şi

inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei umane şi a statului de

drept. Caracterul democratic al statului şi statul de drept se implică şi se presupun

reciproc. Aceste trăsături se pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat,

unde supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru că, în fond democraţia poate fi

definită şi ca domnia dreptului.

România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din natura (esenţa)

statului, cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern poate şi trebuie să imprime

tuturor acţiunilor economice, politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe

valori etice şi umane care să creeze terenul fertil exprimării reale a personalităţii

cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor lor egale. Statul social nu poate

fi un simplu partener de afaceri, un simplu observator, ci un participant care trebuie

să intervină, trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure

realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab, dezavantajat de destin

şi de şansă, trebuie să sprijine sectoare economice aflate în criză dar care sunt

indispensabile promovării unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor

servicii publice de protecţie şi intervenţie socială, înţelegerea caracterului social al

statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor unor prevederi

constituţionale, precum cele din: art. 32 privind garantarea dreptului la învăţătură;

art. 34 privind obligaţia statului de a lua măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii

publice; art. 41 privind protecţia socială a muncii; art. 47 privind obligaţia statului

de a lua măsurile necesare asigurării unul nivel de trai decent cetăţenilor; art. 49

privind protecţia copiilor şi tinerilor; art. 50 privind protecţia persoanelor cu

handicap.

70

Parlamentul

Caracterizarea parlamentului

Apariţia parlamentului, ca instituţie politico-juridică fundamentală într-o

societate organizată în stat, a fost de fapt o reacţie firească împotriva despotismului

şi tiraniei specifice absolutismului feudal. Apariţia parlamentului trebuie considerată

ca exprimând cerinţa umană de participare la facerea legilor, participare care este de

fapt prima dintre legile democraţiei.

Parlamentul apare deci ca o instituţie politică şi juridică formată din una sau

mai multe corpuri, adunări sau „camere", fiecare alcătuită dintr-un număr de

membri (deputaţi, senatori), dispunând, într-o măsură mai mare sau mai mică, de

putere de decizie. Parlamentul nu trebuie confundat cu comitetele sau comisiile,

care, de regulă, sunt create de către camerele parlamentare şi cuprind un număr mai

mic de membri şi nici cu adunările consultative, care nu au puteri de decizie.

Funcţiile parlamentului

1. Generalităţi privind funcţiile parlamentului

Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De

aceea şi competenţa sa (împuternicirile) trebuie să răspundă necesităţii de a se crea

condiţiile exprimării voinţei poporului care 1-a ales şi pe care-1 reprezintă direct,

nemijlocit.

Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel a

conducerii statale (exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare funcţiile

parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt funcţii deliberative. Fiind ales direct

de către cetăţeni, prin vot, el reprezintă voinţa poporului şi are dreptul să exercite

cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea poporului.

1. Funcţia deliberativă

Ceea ce face unicitatea şi specificitatea parlamentului este că în exercitarea

variatelor sale funcţii el procedează prin aceeaşi operaţiune de voinţă, care este

deliberarea. Se adaugă că avantajul definirii unei puteri publice prin modul său de

71

operare este că puterea rămâne deasupra funcţiilor pe care le îndeplineşte şi că, în

speţă, puterea deliberativă nu este absorbită de funcţia de a face legi, nici de altfel

de cea de control al guvernului.

Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei

îndoieli că parlamentul are - şi trebuie să aibă - funcţii legislative, precum şi funcţii

de control. Se pune întrebarea dacă parlamentul poate îndeplini şi funcţia de

constituantă precum şi funcţia jurisdicţională.

2. Funcţia constituantă

Trebuie să menţionăm că funcţia constituantă şi funcţia legislativă nu se

confundă, în principiu parlamentul legiferează. Au fost situaţii, şi mai pot fi, în care

parlamentul poate primi funcţii constituante.

Astfel, Parlamentul României ales la 20 mai 1990, a fost organizat prin legea

electorală, act cu caracter constituţional, ca adunare constituantă. Rolul său stabilit

prin lege a fost de a elabora Constituţia. Până la adoptarea Constituţiei el a

îndeplinit, potrivit legii electorale şi rolul de adunare legiuitoare. Tot un element

constitutiv al funcţiei constituante poate fi considerată şi atribuţia Parlamentului de

a revizui Constituţia (a se vedea art. 150-152 din Constituţie). Această atribuţie îi

este conferită de puterea constituantă, care îi poate stabili şi limitele. Parlamentul

României a exercitat această funcţie în anul 2003.

Clasificarea funcţiilor

Vom distinge următoarele funcţii: a) legislativă (adoptarea legilor); b) stabilirea

direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice; c)

alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale;

d) controlul parlamentar; e) conducerea în politica externă; f) organizarea şi

funcţionarea proprie.

1. Funcţia legislativă a parlamentului

Legiferarea rămâne împuternicirea primordială a parlamentului, ea fiind cea

mai importantă funcţie în cadrul celor trei. Într-o viziune simplă funcţia legislativă

înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de

72

litigii şi pentru puterea jurisdicţională. Vom observa însă că legea are două

accepţiuni, deopotrivă corecte şi des utilizate. O accepţiune largă de act juridic

normativ şi o accepţiune restrânsă de act al parlamentului. Pentru înţelegerea corectă

a funcţiei legislative, trebuie să precizăm că ne referim la sensul restrâns al

conceptului de lege, adică la sensul de act juridic normativ al parlamentului, în

această accepţiune adoptarea legilor aparţine numai parlamentului. Ca atare într-o

asemenea viziune trebuie interpretat şi art. 61 alin. (1) din Constituţia României

potrivit căruia Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic numai parlamentului, care o

exercită singur, în practică însă, el „împarte" această funcţie, sau unele aspecte ale

acestei funcţii, cu executivul, cu electoratul (referendum), cu comisiile proprii.

Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă,

legislaţia delegată, promulgarea legilor, dreptul de veto.

Examinând dispoziţiile Constituţiei actuale a României se poate reţine că

stabilirea domeniului rezervat legii este, în principal, realizată prin art. 73, care

stabileşte că Parlamentul poate adopta trei categorii de legi: legi constituţionale, legi

organice şi legi ordinare.

Potrivit art. 73 legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei, iar

legile organice se adoptă pentru: sistemul electoral şi Autoritatea Electorală

Permanentă; organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; statutul

deputaţilor şi senatorilor şi drepturile acestora; organizarea şi desfăşurarea

referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

regimul stării de mobilizare parţială sau totală şi al stării de război; regimul stării de

asediu şi al celei de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

acordarea amnistiei sau a graţierii colective; statutul funcţionarului public;

contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al

Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de

Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; regimul general

privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială; organizarea generală a

învăţământului; regimul general al cultelor; statutul minorităţilor naţionale;

reglementarea celorlalte domenii pentru care, în Constituţie, se prevede adoptarea

73

de legi organice. Rămân în sfera legilor ordinare celelalte relaţii sociale, asupra

cărora legislativul poate hotărî.

2. Stabilirea direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale,

statale şi juridice

Exercitând împuternicirile de conducere statală ce-i sunt delegate de către

popor, parlamentul poate decide în problemele cele mai importante. Aceste

împuterniciri sunt prevăzute în Constituţie şi se realizează prin lege.

Revin, în general, parlamentului următoarele atribuţii; adoptarea bugetului,

aprobarea programului guvernului; declararea mobilizării generale sau parţiale;

reglementarea alegerilor; reglementarea organizării şi desfăşurării referendumului;

organizarea şi funcţionarea organelor de stat precum şi a partidelor politice;

organizarea forţelor armate şi a apărării naţionale; stabilirea regimului juridic al

stării de asediu şi a celei de urgenţă; stabilirea infracţiunilor şi pedepselor; acordarea

amnistiei; reglementarea cetăţeniei; stabilirea regulilor privind statutul şi capacitatea

persoanelor fizice şi juridice; stabilirea sistemului general al impozitelor şi taxelor;

emisiunea de monedă; stabilirea regimului proprietăţii şi al moştenirii; stabilirea

regulilor generale privind raporturile de muncă, sindicatele şi securitatea socială;

organizarea învăţământului; organizarea administrativă a teritoriului; stabilirea

statutului funcţionarilor publici; stabilirea procedurilor jurisdicţionale etc. Desigur

cele mai multe dintre acestea se hotărăsc prin legi, dar aici avem în vedere

conţinutul funcţiei şi nu forma sa de realizare. Atribuţiile Parlamentului României

de această natură sunt prevăzute în mai multe articole ale Constituţiei (a se vedea de

exemplu art. 73, precum şi art. 65 care nominalizează: primirea mesajului

Preşedintelui României; aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor

sociale de stat; declararea mobilizării generale sau parţiale; declararea stării de

război; suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare; examinarea rapoartelor

Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi ale Curţii de Conturi etc.)

74

3. Alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi

statale

Este o funcţie complexă, iar exercitarea unor asemenea atribuţii diferă la un

sistem constituţional la altul.

Parlamentul României, potrivit Constituţiei, poate suspenda din funcţie

Preşedintele României (art. 95), acordă votul de încredere Programului şi întregii

liste a Guvernului (art. 103), poate retrage încrederea acordată Guvernului (art. 113),

numeşte judecători la Curtea Constituţională prin votul Camerei Deputaţilor şi al

Senatului (art. 142), numeşte directorii serviciilor de informaţii, numeşte Avocatul

Poporului etc.

4. Controlul parlamentar

Realizarea controlului de către parlament prezintă o mare importanţă. Acest

control este necesar şi deplin şi se manifestă diferenţiat.

Ei este necesar deoarece parlamentul ca organ de stat căruia poporul îi delegă

funcţia deliberativă, trebuie să constate, direct, cum sunt respectate şi aplicate

Constituţia şi legile, cum autorităţile statale îşi realizează rolul ce-1 au în

mecanismul statal.

Controlul exercitat de către parlament este un control deplin. De principiu, el

se întinde asupra întregii activităţi desfăşurate potrivit constituţiei şi legilor,

Parlamentul având dreptul de a anula acte ilegale, de a revoca organe de stat sau

înalţi funcţionari, a căror activitate este nesatisfăcătoare.

Acest control este diferenţiat atât în funcţie de natura activităţii controlate, cât

şi de poziţia în sistemul statal a autorităţii controlate.

Controlul parlamentar cuprinde activităţi, organe de stat, acte normative etc. El

se exercită fie direct de către întregul parlament, fie de către una din camerele sale

(în sistemul bicameral), fie prin alte mijloace şi forme de control. Constituţia

României conţine multe dispoziţii în acest sens, printre care menţionăm: obligaţia

Avocatului Poporului de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte

(art. 60), răspunderea politică a Guvernului (art. 109), obligaţia Guvernului de a

75

prezenta în cadrul controlului parlamentar informaţiile şi documentele cerute (art.

111) etc.

Cât priveşte formele şi mijloacele specifice prin care se exercită controlul

parlamentar acestea pot fi sistematizate astfel: a) controlul exercitat prin dări de

seamă, mesaje, rapoarte, programe prezentate parlamentului; b) controlul exercitat

prin comisiile parlamentare; c) controlul exercitat prin întrebări şi interpelări; d)

dreptul deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile necesare; e)

controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor; f) controlul exercitat prin

avocatul poporului (ombudsman).

a. Controlul parlamentar exercitat prin dări de seamă, mesaje, rapoarte,

programe

Acesta este un mijloc de control direct asupra activităţii autorităţilor statale.

Potrivit Constituţiei unele organe de stat au obligaţia de a prezenta parlamentului

sau uneia din camerele sale mesaje, rapoarte, dări de seamă, programe.

Astfel Parlamentul României, ascultă anual mesajul Preşedintelui României cu

privire la principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88 din Constituţie); ascultă

şi aprobă programul Guvernului (art. 103 din Constituţie); ascultă anual raportul

Curţii de Conturi (art. 140 din Constituţie), ascultă rapoartele Avocatului Poporului

(art. 60 din Constituţie).

b. Controlul exercitat prin comisiile parlamentare

Acesta este un control eficient, practicat destul de

comisiile parlamentare pot efectua control, dar aceste

încredinţate unor comisii de anchetă sau comisii speciale.

des. în sens larg toate

funcţii sunt de regulă

c. Controlul exercitat prin întrebări şi interpelări

Acesta este un important mijloc de control, reglementat detaliat în Constituţia

României.

Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori organelor de stat

(îndeosebi guvernului sau miniştrilor) în legătură cu activitatea analizată în

parlament sau cu orice alte probleme sociale, economice, culturale, juridice. Prin

întrebări se cer anumite informaţii, precizări etc.

76

Interpelările se deosebesc de întrebări atât prin importanţa lor sporită, cât şi

prin regimul lor juridic deosebit stabilit de către regulamentele parlamentare. De

regulă, obiectul interpelării se formulează în scris şi se depune preşedintelui

Camerei care o supune atenţiei acesteia spre a hotărî dacă urmează a fi dezvoltată de

îndată sau în care anume şedinţă. De asemenea, dacă se socoteşte necesar, discuţiile

asupra interpelării se încheie printr-o moţiune [art. 112 alin. (2) din Constituţie], în

mod obişnuit, interpelarea presupune un vot, ea putând avea drept consecinţă chiar

punerea în joc a responsabilităţii guvernului în faţa parlamentului.

Regulamentul Camerei Deputaţilor arată că interpelarea este o cerere formulată

fie de un grup parlamentar, fie de unul sau mai mulţi deputaţi, adresată Guvernului,

prin care se solicită explicaţii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale

activităţii sale interne şi externe. Regulamentul Senatului defineşte interpelarea ca o

cerere adresată de un senator Guvernului sau unui membru al acestuia.

d. Dreptul Deputaţilor şi senatorilor de a cere şi obţine informaţiile

necesare

Exercitarea eficientă a controlului parlamentar presupune dreptul deputaţilor şi

senatorilor de a cere informaţii autorităţilor publice şi desigur obligaţia acestora de a

le furniza. Este şi motivul pentru care Constituţia prin art. 111 stabileşte că, în

cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, Guvernul şi celelalte organe ale

administraţiei publice sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de

Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul

preşedinţilor acestora.

e. Controlul exercitat prin rezolvarea petiţiilor cetăţenilor

Cetăţenii se pot adresa cu petiţii deputaţilor, senatorilor sau Camerelor

Parlamentului, ştiut fiind că deputaţii şi senatorii sunt reprezentanţii cetăţenilor şi ca

atare pot fi intermediari între cetăţeni şi guvern. Deputaţii şi senatorii trebuie să se

preocupe de rezolvarea petiţiilor cetăţenilor, să acţioneze şi să intervină pentru ei la

administraţie, la miniştri. Este un mijloc prin care miniştrii şi guvernul pot cunoaşte

doleanţele cetăţenilor, este deci un aspect al apărării intereselor particulare.

Rezolvarea petiţiilor de către Camerele Parlamentului, discutarea în şedinţele

acestora a unor probleme rezultând din petiţii, au o mare eficienţă date

77

fiind publicitatea dezbaterilor parlamentare, faptul că guvernul trebuie să se explice

în public, publicarea dezbaterilor în M. Of, difuzarea lor prin presă, radio,

televiziune.

f. Controlul exercitat prin avocatul poporului (ombudsman)

Instituţia ombudsman-ului este de origine suedeză (1766) şi a cunoscut o

rapidă răspândire, mai ales la nivelul continentului european, în special după cel de-

al doilea război mondial. Ea funcţionează sub diferite denumiri precum: comisar

parlamentar, apărător al poporului, apărător public, mediator public, avocat al

poporului, procuror parlamentar.

Ombudsman-ul, este o persoană (sau mai multe) independentă, numită de către

Parlament pentru a supraveghea administraţia.

Denumirea sub care instituţia ombudsman-ului se regăseşte în România este

Avocatul poporului. Avocatul poporului îşi găseşte reglementarea constituţională în

articolele 58-60.

Rolul fundamental al avocatului poporului este de a apăra drepturile şi

libertăţile cetăţeneşti, în genere în raport cu autorităţile publice şi în special în raport

cu cele executive. Avocatul poporului va putea deveni un antidot puternic contra

birocratismului care este, în mare măsură, o boală foarte extinsă.

Avocatul poporului este numit în şedinţa comună a celor două Camere ale

Parlamentului pentru un mandat cu o durată de 5 ani. Această modalitate de numire,

precum şi prelungirea mandatului de la 4 la 5 ani sunt rezultatul revizuirii textului

constituţional. Anterior revizuirii Constituţiei din 2003 Avocatul Poporului era

numit doar de Senat, această atribuţie specială a Camerei superioare fiind singura ce

diferenţia competenţele celor două Camere ale Parlamentului. Pe durata mandatului

său avocatul poporului nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată,

regimul incompa-tibilităţilor fiind modificat în urma revizuirii Constituţiei în sensul

că este permis cumulul unor funcţii didactice în învăţământul superior.

O altă noutate introdusă prin revizuirea Constituţiei o reprezintă şi posibilitatea

numirii de adjuncţi ai Avocatului Poporului, specializaţi pe domenii de activitate.

78

Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile fie din oficiu, fie la cererea

persoanelor interesate. Pentru ca activitatea sa să fie eficientă Constituţia obligă

autorităţile publice să-i asigure sprijinul necesar.

Avocatul poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, având obligaţia de a

prezenta acestuia rapoarte, în aceste rapoarte avocatul poporului poate face şi

recomandări privind legislaţia sau luarea unor măsuri pentru ocrotirea libertăţilor

publice.

5. Conducerea în politica externă

Parlamentului îi revin importante atribuţii în sfera relaţiilor externe, atribuţii ce

ţin de domeniul conducerii. Cele mai importante atribuţii în acest domeniu sunt:

ratificarea şi denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război; decizia

de suspendare sau încetare a ostilităţilor militare (a se vedea şi art. 65 din

Constituţie).

6. Atribuţiile parlamentului privind organizarea internă şi funcţionarea

sa

În cadrul acestor atribuţii menţionăm îndeosebi: validarea sau anularea alegerii

parlamentarilor; adoptarea regulamentului de funcţionare; alegerea organelor interne

de lucru; aprobarea bugetului propriu: unele atribuţii privind statutul

parlamentarilor.

a.Validarea sau anularea alegerii parlamentarilor

Atunci când se întrunesc în prima şedinţă după alegeri, separat, Camera

Deputaţilor şi Senatul procedează la verificarea legalităţii alegerii fiecărui membru,

hotărând validarea alegerii sau, după caz, anularea alegerii, în acest sens, fiecare

Cameră îşi alege o comisie de validare care să reflecte configuraţia sa politică, aşa

cum rezultă ea din constituirea grupurilor parlamentare. Verificând legalitatea

alegerii, comisia întocmeşte un raport, în ultimă instanţă decizia privind validarea

sau invalidarea alegerii aparţinând respectivei Camere. Camera Deputaţilor sau,

după caz, Senatul sunt legal constituite numai după validare. Potrivit

Regulamentelor Camerei Deputaţilor şi Senatului, acestea sunt legal constituite

după validarea a două treimi din mandate.

79

b. Adoptarea regulamentului de funcţionare

Adoptarea regulamentului exprimă autonomia regulamentară a parlamentului

şi, desigur, a Camerelor acestuia în sistemul bicameral. Atât Camera Deputaţilor cât

şi Senatul îşi stabilesc organizarea şi funcţionarea prin regulamente proprii, în

sistemul bicameral, se poate adopta şi un regulament al întregului parlament, mai

ales când Camerele reunite funcţionează ca adunare constituantă sau, în Constituţie

se prevede realizarea unor atribuţii numai în această formulă organizatorică

(validarea alegerii şefului de stat, ascultarea mesajului anual al şefului de stat,

exercitarea altor atribuţii).

c. Alegerea organelor interne ale Camerelor Parlamentului

În cadrul acestei atribuţii, care exprimă autonomia organizatorică a Camerelor,

sunt incluse: alegerea birourilor camerelor, a comitetului (biroului) parlamentului

pentru situaţia în care camerele lucrează reunite (Adunarea Constituantă în

România); formarea comisiilor parlamentare etc.

d. Stabilirea bugetului propriu

Această atribuţie exprimă autonomia bugetară a camerelor, a parlamentului.

Astfel potrivit art. 64 alin. (1) din Constituţie resursele financiare ale Camerelor sunt

prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

e. Unele atribuţii privind statutul deputaţilor sau senatorilor

Dacă statutul senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea acestora face

obiectul unei legi organice [conform art. 73 alin. (3) litera c) din Constituţie]

adoptată în şedinţa comună a celor două Camere [conform art. 65 alin. (2) litera j)

din Constituţie], există şi unele atribuţii legate de statutul parlamentarilor care ţin

exclusiv de competenţa fiecăreia din Camere (de exemplu, ridicarea imunităţii

parlamentare - art. 72 din Constituţie).

.

80

Funcţionarea parlamentului 1.

Mandatul sau legislatura

Prin mandat sau legislatură se înţelege perioada de timp pentru care este ales

parlamentul (sau camerele) şi îşi exercită împuternicirile sale.

Cât priveşte Parlamentul României, art. 63 din Constituţia revizuită prevede ca

mandatul Camerei Deputaţilor şi Senatului este de 4 ani şi că acest mandat se

prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu sau de urgenţă, până

la încetarea acestora. Alegerile pentru noile Camere vor avea loc în termen de cel

mult trei luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.

Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel

mult 20 de zile de la alegeri. Pentru a atenua influenţa parlamentarilor în funcţie în

alegerile ce urmează expirării mandatului sau dizolvării acestuia şi desigur pentru a

găsi o soluţie de asigurare a continuităţii conducerii la acest înalt nivel statal,

Constituţia stabileşte că mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală

a noului Parlament. Această prelungire nu dă însă Parlamentului totalitatea

împuternicirilor din timpul mandatului normal. Astfel, pe perioada acestei prelungiri

a mandatului, Parlamentul nu poate revizui Constituţia şi nu poate adopta, modifica

sau abroga legi organice. Tot în ideea garantării unei necesare continuităţi în

activitatea parlamentară, Constituţia a prevăzut şi că proiectele de legi sau

propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi

continuă procedura în noul Parlament.

2. Sesiunea

Camerele parlamentare îşi desfăşoară activitatea periodic, principala formă de

lucru fiind sesiunea.

a. Categorii de sesiuni

Sesiunile parlamentare sunt sesiuni ordinare şi sesiuni extraordinare. Sesiunile

ordinare sunt acele sesiuni în care Camera (adunarea, parlamentul) este obligată a se

întruni, numărul lor fiind expres prevăzut prin lege. Potrivit art. 66 alin. (1) din

Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni

ordinare pe an.

Sesiunile extraordinare sunt acele sesiuni care se pot ţine ori de câte ori este

nevoie, în afara sesiunilor ordinare. Desigur, sesiunile extraordinare se realizează

81

acolo unde durata în timp a sesiunilor este limitată. Potrivit art. 66 alin. (2) din

Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni

extraordinare.

b. Convocarea sesiunilor parlamentare

Conform art. 66 alin. (3) din Constituţia României, convocarea, în orice tip de

sesiune, revine preşedinţilor camerelor şi se realizează prin decizie. In legătură cu

acest aspect trebuie reţinute însă şi dispoziţiile art. 63 alin. (3), potrivit cărora

Parlamentul nou ales se întruneşte la convocarea Preşedintelui României în cel mult

20 de zile de la alegeri. Trebuie menţionată şi ipoteza convocării de drept a

Parlamentului, ipoteză ce rezultă din art. 92 alin. (3) şi art. 93 alin. (2) din

Constituţie. Astfel potrivit art. 92 alin. (3) Parlamentul se convoacă de drept în 24 de

ore în cazul declanşării unei agresiuni armate împotriva României, iar potrivit art.

93 alin. (2) convocarea de drept se realizează în cel mult 48 de ore de la instituirea

stării de asediu sau a stării de urgenţă. De asemenea Parlamentul se convoacă

obligatoriu în sesiune în situaţia adoptării ordonanţelor de urgenţă, prevăzute la art.

115 alin. (5) din Constituţie.

c. Durata sesiunilor

Durata sesiunilor este fie stabilită explicit prin lege, fie, de regulă, durează

până la epuizarea problemelor înscrise pe ordinea de zi, în afara situaţiilor când se

hotărăşte închiderea sau suspendarea lor.

Dispoziţiilor Constituţiei României în acest domeniu valorifică procedee

eficiente şi practice, în ce priveşte sesiunile ordinare, Constituţia stabileşte că

acestea sunt două pe an, menţionând şi perioada calendaristică în care se desfăşoară.

Astfel, prima sesiune ordinară începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul

lunii iunie. Cea de a doua sesiune ordinară începe în luna septembrie şi nu poate

depăşi sfârşitul lunii decembrie.

Cât priveşte sesiunile extraordinare acestea pot fi convocate la iniţiativa

Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori cel puţin o

treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.

82

3. Şedinţele

În cadrul sesiunilor, camerele parlamentului lucrează în şedinţe, care se

desfăşoară potrivit regulamentelor de funcţionare. Cât priveşte şedinţele, trebuie

avut în vedere că potrivit Constituţiei Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în

şedinţe separate şi şedinţe comune. Constituţia nominalizează prin art. 65 alin.

(2) situaţiile în care Camerele lucrează în şedinţe comune, menţionând că

desfăşurarea acestora este stabilită prin regulament. Aceste şedinţe sunt publice, cu

excepţia situaţiilor când se hotărăşte şedinţă secretă.

Prezidarea şedinţelor aparţine de regulă preşedintelui camerei, ajutat de

membri ai biroului, toţi sau numai unii prin rotaţie. Potrivit regulamentelor

Camerelor Parlamentului României, conducerea lucrărilor aparţine Preşedintelui

Camerei sau, în lipsa acestuia, unuia din vicepreşedinţi, ajutat de doi secretari.

Lucrările şedinţelor comune sunt conduse, alternativ, de preşedintele Camerei

Deputaţilor şi de preşedintele Senatului, asistaţi de doi secretari câte unul de la

fiecare Cameră.

Astfel, potrivit regulamentului, Camera Deputaţilor îşi desfăşoară activitatea,

în plen, în comisii, şi în grupurile parlamentare, pe parcursul a patru sau cinci zile

consecutive din săptămână, potrivit programului stabilit de ea, la propunerea

Biroului permanent. A cincea zi din săptămână, de regulă, potrivit programului este

rezervată activităţii în circumscripţiile electorale în care deputaţii au fost aleşi. La

propunerea Biroului permanent se vor putea ţine şedinţe şi după un alt program.

Cât priveşte Senatul, acesta îşi desfăşoară activitatea în plen şi pe comisii, de

regulă, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi. La propunerea Biroului permanent se

vor putea ţine şedinţe sau efectua deplasări ale senatorilor în judeţe şi după un alt

program. La şedinţe au dreptul să participe, în afara deputaţilor sau senatorilor,

membrii sau reprezentanţii Guvernului, diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului

şi televiziunii, precum şi cetăţeni, pe baza autorizaţiei sau invitaţiei emise de

secretarul general al aparatului Camerei, în condiţiile stabilite de Biroul permanent.

Camera parlamentului lucrează valabil dacă în sala de şedinţă sunt 783 prezen

şi cel puţin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi, adică dacă este

întrunit cvorumul de şedinţă. De aceea, deputaţii şi senatorii sunt obligaţi să fie

prezenţi la lucrările Camerei şi să se înscrie pe lista de prezenţă, ţinută de unul din

83

secretari. Deputatul sau senatorul care nu poate lua parte la şedinţă, din motive

independente de voinţa sa, va trebui să anunţe din timp biroul permanent,

menţionând cauzele care îl împiedică să participe.

Puterea executivă

Precizări terminologice

În cadrul „puterilor" statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice,

puterea executivă. Această putere este nominalizată în ştiinţă şi legislaţie (în

constituţie în primul rând) fie prin expresia „putere executivă", fie prin cea de

„autoritate administrativă", fie prin cea de „administraţie de stat". Constituţia

României, sub titlul III intitulat Autorităţile publice reglementează, în ordine,

Parlamentul (cap. I), Preşedintele României (cap. II), Guvernul (cap. III),

Administraţia publică (cap. V). Practic sunt numite direct autorităţile.

Şeful de stat, deseori denumit şeful executivului, purtând, de regulă, denumirea

de monarh sau preşedinte, se prezintă cu trăsături diferite în funcţie de forma de

guvernământ.

Guvernul este consacrat în constituţii sub denumiri diferite precum cele de

Cabinet, Guvern, Consiliu de Miniştri. Aceste denumiri depind de sistemul

constituţional, de faptul dacă executivul este format din una sau două structuri.

Guvernul are două componente şi anume şeful guvernului (acolo unde există) şi

miniştri şi secretari de stat. Potrivit art. 102 alin. (3) al Constituţiei României,

Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege

organică.

Ministerele şi celelalte organe centrale ale administraţiei publice execută legile

în domeniile lor de activitate. De aceea mai sunt denumite de domeniu sau de resort.

Ele se subordonează guvernului.

Organele administraţiei publice locale îşi desfăşoară activitatea în unităţile

administrativ-teritoriale. Ele cunosc o subordonare ierarhică (pe verticală) faţă de

organele executive superioare, dar şi (uneori) o subordonare pe orizontală faţă de

organele locale alese prin vot de către cetăţeni.

84

Desemnarea şefului de guvern şi a membrilor acestuia

În România, potrivit Constituţiei, şeful de stat desemnează un candidat pentru

funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută

în parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în

parlament. Candidatul va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de

încredere al parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

Programul şi lista guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi de către

Senat în şedinţă comună. Votul de încredere se acordă cu votul majorităţii

deputaţilor şi al senatorilor, iar pe baza sa Preşedintele României numeşte Guvernul.

Primul-ministru şi ceilalţi miniştri vor depune individual, în faţa Preşedintelui,

jurământul de credinţă, acesta fiind momentul începând cu care membrii Guvernului

îşi încep exercitarea mandatului, (art. 104 din Constituţia revizuită)

Preşedintele României are dreptul să revoce şi să numească, la propunerea

primului ministru pe membrii Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau

de vacanţă a postului. Articolul 107 alin. (2) din Constituţia revizuită prevede că

Preşedintele nu poate totuşi să îl revoce pe Primul-Ministru. Doar în cazul în care

Primul-Ministru se află într-una din situaţiile enumerate la art. 106 din Constituţie

(demisie, pierderea drepturilor electorale, stare de incompatibilitate, deces sau alte

cazuri prevăzute de lege) şeful statului poate desemna un alt membru al Guvernului

ca prim-ministru interimar, până la formarea noului Guvern.

Raporturile legislativ-executiv în legătură cu activitatea acestora

În activitatea de guvernare legislativul şi executivul au un rol hotărâtor.

Participarea lor la actul guvernării este complexă şi nuanţată încât uneori este dificil

de identificat cât reprezintă în guvernare intervenţia legislativului şi cât cea a

executivului.

Se afirmă tot mai des şi mai ferm că organele executive sunt singurele în

măsură să elaboreze politica şi să o pună în aplicare. Rolul organelor executive, se

spune, este de a lua decizii, de a realiza programe, de a angaja şi realiza negocieri,

85

de a recompensa pe cei devotaţi, de a sancţiona încălcările, de a reglementa afacerile

şi problemele curente, ceea ce nu poate face o adunare parlamentară.

Se consideră că organele executive sunt perfect înarmate pentru această

misiune. Din punct de vedere tehnic ele dispun de oameni de decizie, ierarhizaţi.

Din punct de vedere politic membrii executivului (a se vedea situaţia primului-

ministru) sunt conducători, lideri ai partidului majoritar, în fine, din punct de vedere

instituţional executivul dispune de mijloace administrative, financiare şi de o forţă

publică ce este indispensabilă executării legilor.

Intervenţia legislativului în activitatea executivului

Aceasta se realizează prin mai multe căi:

a. Adoptarea legilor

Puterea legislativă este cea care stabileşte normele juridice (legile) pe care

puterea executivă trebuie să le aducă la îndeplinire, să le execute.

b. Aprobarea programul executivului

Orice guvern îşi formulează un program de guvernare. Acest program este

aprobat de parlament, aprobarea fiind şi un vot de încredere în guvern. De regulă,

neaprobarea programului conduce la demisia guvernului.

c. Aprobarea delegării legislative

În anumite situaţii şi condiţii guvernul poate fi abilitat să emită norme juridice

în domenii rezervate legii. Trebuie observat că numai parlamentul dă o asemenea

delegare, stabilind cu acest prilej domeniul şi durata delegării, precum şi modul în

care va controla exercitarea delegaţiei de către guvern (a se vedea şi art. 115 din

Constituţia României privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe).

d. Controlul activităţii guvernului

Este una din cele mai importante funcţii ale parlamentului. Deşi această funcţie

pierde mult din importanţă dacă guvernul dispune în adunări de o majoritate fidelă,

ea rămâne o funcţie nu numai teoretică, ci şi practică. Dar existenţa

86

parlamentului şi dreptului său de control, explicit prevăzut în constituţii, constituie

un avertisment permanent pentru executiv şi un garant contra eventualelor abuzuri.

2. Intervenţia executivului în activitatea legislativului

Relaţiile dintre cele două puteri, legislativă şi executivă implică şi intervenţii

ale executivului, care se exprimă îndeosebi cu prilejul iniţiativei legislative, al

promulgării legilor şi al referendumului.

a. Cu prilejul iniţiativei legislative

Importanţa iniţiativei legislative în guvernare a fost explicată deja. Se constată

că, în toate sistemele constituţionale, printre subiectele dreptului de iniţiativă

legislativă se numără şi guvernul. Dar, şi acest lucru este revelator aici, guvernul îşi

exercită cu prisosinţă dreptul de iniţiativă legislativă.

b. Cu prilejul promulgării legilor

Promulgarea legii, etapă finală în procesul complex de elaborare a acesteia, a

aparţinut şi aparţine de regulă executivului, prin şeful acestuia. Promulgarea legii nu

este o simplă semnare a legii. Deşi de regulă este obligatorie, în unele sisteme

constituţionale promulgarea presupune posibilitatea pentru şeful statului de a cere,

în cazuri întemeiate, reexaminarea legii de către Parlament. Uneori şeful statului are

drept de veto, putând practic bloca o lege.

c. Cu prilejul referendumului

În multe sisteme constituţionale organizarea referendumului este în sarcina

executivului şi el poate privi chiar adoptarea unor legi.

Compatibilitatea funcţiei parlamentare şi funcţiei executive

Practica constituţională a statelor evidenţiază cel puţin trei soluţii distincte.

Sunt sisteme constituţionale în care exerciţiul unei funcţii ministeriale este

considerat ca incompatibil cu exerciţiul unui mandat în parlament.

87

Un al doilea sistem practicat caută să valorifice cât mai mult echilibrul şi

colaborarea puterilor permiţând cumularea celor două funcţii (mandate).

Există un al treilea sistem, de mijloc, în ţările în care miniştrii nu sunt obligaţi

să fie şi parlamentari.

În România, potrivit Constituţiei, funcţia de membru al guvernului este

compatibilă cu cea de parlamentar.

Creşterea rolului executivului. Cauze şi consecinţe

Există tendinţa constantă de creştere a rolului executivului, tendinţă evidentă în

sistemele pluraliste de guvernământ.

Această tendinţă nu este întâmplătoare şi nici pur subiectivă. Ea îşi găseşte

explicaţia şi justificarea în rolul hotărâtor al partidelor politice în crearea celor mai

importante instituţii statale. Aşa văzute lucrurile vom observa că la putere este adus

acel guvern care să înfăptuiască platforma electorală a partidului învingător în

alegeri, desigur împreună cu majoritatea din corpurile legiuitoare. De aici tendinţa

de a da guvernului misiunea, dar posibilitatea luării marilor decizii politice care se

traduc prin legi sau prin măsurile executive, corpurilor legiuitoare rezervându-li-se

rolul de organisme de reflecţie şi de control al acţiunilor guvernului. Această

fundamentare teoretică şi practică face ca guvernul, considerat subordonat

parlamentului fiindcă nu rezultă direct din alegeri, să fie în realitate „elementul

motor şi dinamic al întregului sistem politic" (Pierre Pactet). în relaţia legislativ-

executiv guvernului nu i se mai rezervă deci un rol secundar, ci deseori un rol

primordial.

Dacă privim executivul în complexitatea lui, vom observa că tendinţa de

creştere a rolului său este practic instituţionalizată. Astfel, în unele sisteme

constituţionale, şeful de stat este ales prin vot universal, el primind împuternicirile

sale direct de la popor (SUA, Franţa, România).

Creşterea rolului executivului se exprimă şi prin trecerea în sarcina sa a unor

atribuţii legislative, lucru evident mai ales prin legislaţia delegată (Franţa,

România), în fine, importanţa crescândă a sectoarelor afaceri străine, apărare,

economie, sectoare în care parlamentele pot face puţine lucruri, duce evident la

sporirea rolului executivului.

88

Instituţia şefului de stat

Consideraţii generale

Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a sistemelor

statale. Din totdeauna colectivităţile umane organizate au avut un şef, recunoscut

sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult statele, concepute

ca mari colectivităţi umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puţin întinse,

delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice şi instituţia

şefului de stat. Această instituţie, a cunoscut o evoluţie cât priveşte formele,

structurile, împuternicirile, protocoalele.

Cei care au ocupat această înaltă demnitate statală s-a numit sau se numesc

regi, principi, regenţi, emiri, împăraţi, preşedinţi.

2. Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Explicarea rolului şi atribuţiilor şefului de stat în România trebuie să pornească

de la dispoziţiile clare şi explicite ale Constituţiei. Astfel, din art. 80 alin.

(1) din Constituţie se desprinde următoarea caracterizare a Preşedintelui României:

a) reprezintă statul român. Aceasta înseamnă că în relaţiile interne şi

internaţionale, statul este reprezentat de şeful de stat;

b) este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a

ţării. Din aceasta rezultă marea responsabilitate pe care şeful de stat o are în

ocrotirea acestor valori. Această trăsătură fundamentează unele atribuţii ale

Preşedintelui României, precum cele în domeniul apărării;

c) veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor

publice. Această caracterizare are un conţinut complex în semnificaţii juridice, dar şi

politice, Constituţia adăugând că, în acest scop, Preşedintele exercită funcţia de

mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

89

De asemenea, potrivit art. 92 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României

este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării.

Caracterizându-1 astfel Constituţia stabileşte ce atribuţii îndeplineşte

Preşedintele României. Pe criteriul conţinutului aceste atribuţii pot fi grupate astfel:

a) atribuţii privind legiferarea; b) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea

puterilor publice; c) atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea

sau revocarea unor autorităţi publice; d) atribuţii în domeniul apărării ţării şi

asigurării ordinii publice; e) atribuţii în domeniul politicii externe; f) alte atribuţii.

1. Atribuţii privind legiferarea

Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către parlament concură

şi alte autorităţi, mai ales executivul. De aceea şeful de stat are importante atribuţii

în acest domeniu. Astfel, Preşedintele României: promulgă legile (art. 77), având

dreptul de a cere, o singură dată. Reexaminarea legii; semnează legile în vederea

publicării lor în Monitorul Oficial; poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu

neconsti-tuţionalitatea legilor, potrivit art. 146 lit. a) sau în legătură cu conflicte

juridice de natură constituţională, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţia revizuită.

2. Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice

Din caracterizarea instituţiei şefului de stat stabilită de art. 80 alin. (2) din

Constituţie rezultă că Preşedintele României exercită funcţia de mediere între

puterile statului, precum şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în

raporturi constituţionale clar definite cu autorităţile publice, multe din atribuţiile

sale privesc organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea

de mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii

(art. 88); consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă

deosebită (art. 86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe

în condiţiile art. 87; organizarea referendumului în probleme de interes naţional,

după aprobarea prealabilă a Parlamentului (art. 90).

90

3. Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau

revocarea unor autorităţi publice

În sistemul constituţional fundamentat pe echilibrul puterilor este firesc ca

principalele autorităţi să colaboreze la constituirea autorităţilor. Atribuţiile ce revin

Preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea Parlamentului în

condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru,

numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi

numirea unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la

propunerea primului-ministru (art. 85 din Constituţie); numirea a trei judecători la

Curtea Constituţională, potrivit art. 142 alin. (3) din Constituţie, numirea în funcţie

a magistraţilor în condiţiile art. 125 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit

art. 94 lit. c) din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de amiral

[art. 94 lit. b)], etc.

4. Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinei publice

În cadrul acestor atribuţii includem: declararea cu aprobarea prealabilă a

Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate, în situaţii

excepţionale Preşedintele României poate lua această măsură, hotărârea fiind supusă

aprobării Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri pentru

respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva României. Printr-un

mesaj aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului această situaţie; instituirea stării

de asediu sau stării de urgenţă, parţiale sau totale. Preşedintele va solicita

Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate în cel mult 5 zile de la luarea acestor

măsuri.

5. Atribuţii în domeniul politicii externe

În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României, a tratatelor

negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare Parlamentului într-un termen

rezonabil; acreditarea şi rechemarea, la propunerea Guvernului, a reprezentanţilor

diplomatici ai României; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului

misiunilor diplomatice; acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai

altor state.

91

6. Alte atribuţii

În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare;

acordarea graţierii individuale.

Alegerea şefului de stat în România

România a adoptat forma de stat republicană, ceea ce înseamnă că funcţia de

şef de stat este exercitată de către un preşedinte. Preşedintele României este ales

prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, soluţie adoptată de Decretul-

lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României şi

consacrată prin art. 81 din Constituţie. Alegerea Preşedintelui României se

realizează în două tururi de scrutin. Dacă un candidat obţine în primul tur de scrutin,

majoritatea de voturi a alegătorilor înscrişi în listele electorale, este declarat ca ales

Preşedinte. Dacă nici unul dintre candidaţi nu obţine această majoritate se realizează

al doilea tur de scrutin. La acesta participă numai primii doi candidaţi stabiliţi în

ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Va fi declarat ales Preşedinte,

candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.

Răspunderea şefului de stat

Răspunderea şefului de stat pentru activitatea ce o desfăşoară în această calitate

este o problemă mult mai complexă şi mai delicată decât apare la prima vedere.

Ideea ce a dominat sistemele constituţionale este în sensul că şeful de stat nu

răspunde pentru actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se

fundamentează multe prevederi constituţionale, precum cele privind contrasemnarea

actelor şefului de stat.

Astfel, Constituţia română din 1923 (art. 87) stabilea că „persoana regelui este

inviolabilă, miniştrii lui sunt răspunzători. Nici un act al regelui nu poate avea tărie

dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine

răspunzător de acel act" (vezi şi art. 44 din Constituţia din anul 1938).

Desigur, şeful statului nu poate fi în afara răspunderii politice a guvernanţilor.

Dacă în sistemele monarhice lucrurile se pun altfel datorită chiar modului de

succesiune la tron, în sistemele republicane răspunderea trebuie să

92

existe. Aici întinderea răspunderii şi modalităţile de realizare depind de modalitatea

de desemnare a şefului de stat.

Astfel, atunci când şeful de stat este ales de parlament, şeful de stat răspunde,

măcar aparent în faţa acestuia. Parlamentul poate chiar controla activitatea şefului

de stat şi îl poate revoca.

Dacă însă şeful de stat este ales direct, prin sufragiu universal, atunci

parlamentul are un rol foarte scăzut sau inexistent în antrenarea răspunderii şefului

de stat.

Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în legătură cu răspunderea

şefului de stat, aceste dispoziţii privind imunitatea, răspunderea politică şi

răspunderea penală.

1. Imunitatea

Ca şi deputaţii şi senatorii, Preşedintele României se bucură de imunitate. Deşi

textul constituţional nu este la fel de explicit ca cel privind imunitatea

parlamentarilor, printr-o interpretare sistematică a Constituţiei vom reţine că sunt

aplicabile, corespunzător, regulile pe care le-am analizat deja privind lipsa

răspunderii juridice pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în

exercitarea mandatului [art. 84 alin. (2) trimite explicit la art. 72 din Constituţie],

precum şi cele privind inviolabilitatea persoanei Preşedintelui, coroborate cu

dispoziţiile art. 84.

2. Răspunderea politică

Denumim astfel această răspundere pentru a o deosebi de răspunderea penală,

pentru că urmările acestei răspunderi sunt de fapt politico-juridice. Această

răspundere îşi are temeiul juridic în art. 95 din Constituţie. Ea intervine atunci când

Preşedintele României săvârşeşte fapte grave prin care încalcă prevederile

Constituţiei, în asemenea situaţie se poate propune suspendarea din funcţie, de către

cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor. Această iniţiativă se

comunică neîntârziat şi Preşedintelui României. Discutând propunerea, Camera

Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi

93

senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale, pot hotărî suspendarea din

funcţie a Preşedintelui României. Constituţia dă dreptul Preşedintelui de a putea da

Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

În cazul în care propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, demiterea

Preşedintelui României se poate decide numai prin referendum, care se organizează

în cel mult 30 de zile.

3. Răspunderea penală

Această răspundere intervine în situaţia în care şeful statului ar comite crima de

înaltă trădare, în acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera

Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul

deputaţilor şi senatorilor. Constituţia revizuită a precizat cui revine competenţa de a

propune punerea sub acuzare a Preşedintelui, respectiv majorităţii senatorilor şi

deputaţilor. Acuzaţia se aduce la cunoştinţa celui interesat neîntârziat, pentru ca

acesta să poată da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

Între momentul punerii sub acuzare şi cel al demiterii Preşedintele este

suspendat de drept, conform art. 96 alin. (3) din Constituţia revizuită.

Competenţa de judecată aparţine înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Dacă s-a

pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare, Preşedintele este demis de drept.

În legătură cu răspunderea şefului de stat, trebuie să menţionăm că potrivit art.

98 din Constituţie, şi preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind

răspunderea politică.

Actele şefului de stat

Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt de regulă

denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau caracter individual. Decretele

trebuie contrasemnate de către primul-ministru. Contrasem-narea actelor şefului de

stat s-a practicat şi se practică în sistemele constituţionale. Prin aceasta, se dă actului

respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă, răspunderea juridică a

celui care a contrasemnat actul. Contrasemnarea este şi o măsură împotriva depăşirii

de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de constituţie şi legi,

contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului.

94

Constituţia României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia

contrasemnării decretelor de către primul-ministru nu priveşte toate aceste decrete,

ci numai cele expres menţionate prin art. 100 alin. (2). Decretele Preşedintelui

României se publică în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând

inexistenţa decretului.

Curtea Constituţională a României

Controlul constituţionalităţii în România

În România, controlul constituţionalităţii îşi găseşte reglementarea în art. 142-

147 din Constituţie, precum şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările din anul 1997. în dezvoltarea

dispoziţiilor constituţionale şi legale, Curtea Constituţională şi-a adoptat

Regulamentul de organizare şi funcţionare. Dispoziţii privind competenţa Curţii

Constituţionale mai sunt şi în alte legi, ca de exemplu în Legea nr. 69/1992 pentru

alegerea Preşedintelui României.

Caracterizarea Curţii Constituţionale

Constituţia României încredinţează controlul constituţionalităţii unei autorităţi

publice denumite Curtea Constituţională. Aceasta este formată din 9 judecători

numiţi pentru o durată de 9 ani, fără posibilitate de prelungire sau reînnoire a

mandatului, trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat, trei de către

Preşedintele României. Preşedintele Curţii Constituţionale este ales, dintre

judecătorii Curţii, de către aceştia, prin vot secret, pentru o durată de 3 ani.

Membrii Curţii Constituţionale, se reînnoiesc, la fiecare 3 ani cu câte o treime,

procedeu ce permite îmbinarea experienţei şi continuităţii cu noile tendinţe.

Condiţiile constituţionale pentru a putea candida la funcţia de judecător al

Curţii Constituţionale sunt următoarele: pregătire juridică superioară; înaltă

competenţă profesională; o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în

învăţământul superior juridic, în activitatea lor judecătorii sunt independenţi şi sunt

inamovibili pe durata mandatului. Ei nu pot fi traşi la răspundere pentru opiniile şi

voturile exprimate la adoptarea soluţiilor. De asemenea, judecătorii

95

Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată penală ori

contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al

Senatului sau a Preşedintelui României, după caz, şi la cererea Procurorului

General.

Trebuie observat că activitatea Curţii Constituţionale nu priveşte numai

controlul constituţionalităţii legilor, ci cuprinde şi alte domenii, desigur în strânsă

legătură cu aplicarea şi respectarea Constituţiei.

De aceea având în vedere complexitatea şi natura atribuţiilor Curţii

Constituţionale, precum şi procedurile potrivit cărora îşi realizează aceste atribuţii

ea poate fi considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională. Caracterul politic

rezultă din modul de desemnare a membrilor Curţii Constituţionale, precum şi din

natura unor atribuţii, caracterul jurisdicţional rezultând din principiile de organizare

şi funcţionare (independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor), precum şi din alte

atribuţii şi proceduri. Caracterizarea Curţii Constituţionale rezultă din dispoziţiile

art. 142 alin. (1) din Constituţie, care arată ca ea este garantul suprem al

Constituţiei. Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile legale potrivit cărora aceasta este

unica autoritate jurisdicţională constituţională din România şi este independentă faţă

de orice altă autoritate publică, iar competenţa sa nu poate fi contestată de nici o

autoritate publică.

Actele supuse controlului de constituţionalitateExaminând dispoziţiile constituţionale vom observa că intră în sfera

controlului de constituţionalitate următoarele acte: legile ca acte juridice ale

Parlamentului; tratatele sau alte acorduri internaţionale; iniţiativele de revizuire a

Constituţiei; regulamentele Parlamentului; ordonanţele guvernului; iniţiativele

legislative populare.

1. Legile

Cât priveşte legile se disting două situaţii exprimate printr-un control prealabil

şi printr-un control posterior.

Controlul prealabil (a priori) se exercită asupra legilor votate de către Parlament,

dar înaintea promulgării lor de către Preşedintele României. Curtea Constituţională

poate proceda la control dar numai la sesizarea uneia dintre autorităţile publice

prevăzute de către Constituţie şi anume: Preşedintele României,

96

preşedinţii celor două Camere, Guvernul, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

Avocatul Poporului, cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori. Ca atare

este exclus controlul din oficiu.

Cea de a doua situaţie priveşte controlul posterior (a posteriori) al

constituţionalităţii legilor (adică legile intrate în vigoare). Acest control se realizează

pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

2. Tratatele sau alte acorduri internaţionale

Atribuţie adăugată competenţei Curţii Constituţionale prin revizuirea

Constituţiei din 2003, verificarea constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri

internaţionale trebuie corelată cu prevederea art. 11 alin. (3), şi ea nouă, prin care se

dispune ratificarea unui tratat internaţional ce ar cuprinde dispoziţii contrare

Constituţiei numai după revizuirea acesteia din urmă. Aceasta înseamnă că în cadrul

procedurii de ratificare a tratatelor sau altor acorduri internaţionale o etapă

obligatorie este verificarea conformităţii acestora cu prevederile constituţionale

anterior aprobării acestora de către Parlament. Această verificare nu se exercită de

Curtea Constituţională din oficiu, ci numai la sesizarea unor subiecte de drept

limitativ enumerate de litera b) a art. 146, anume unul din preşedinţii celor două

Camere sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, în

cazul în care se constată o contrarietate între dispoziţiile tratatului sau acordului

internaţional şi cele ale legii fundamentale pentru ca ratificarea să fie posibilă este

necesară mai întâi revizuirea Constituţiei.

3. Iniţiativa de revizuire a Constituţiei

În limitele precizate prin art. 150 şi art. 152 din Constituţia revizuită, legile

constituţionale formează obiectul singurei atribuţii exercitate de Curtea

Constituţională din oficiu.

97

4. Regulamentele Parlamentului

Sunt şi ele supuse controlului de constituţionalitate. Controlul

constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului se poate efectua numai la sesizarea

unuia din preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr

de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori. Faţă de procedura de

adoptare a regulamentelor Parlamentului şi deci de posibilitatea sesizării Curţii

Constituţionale, urmează să constatăm că aici suntem în prezenţa unui control

posterior (sancţionator).

5. Ordonanţele Guvernului

Potrivit art. 115 din Constituţie, Guvernul poate emite ordonanţe. Aceste

ordonanţe conţin de fapt norme cu putere de lege, instituţia ca atare, fiind cunoscută

în teorie şi legislaţie ca delegare legislativă. Aşa stând lucrurile, este firesc ca şi

ordonanţele să fie supuse controlului de constituţionalitate, aceasta realizându-se

însă prin procedeul excepţiei de neconstituţionalitate.

6. Iniţiativele legislative populare

Aşa cum am explicat la procedura de elaborare a legii, iniţiativă legislativa pot

avea şi cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot, cu respectarea, desigur, a unor

reguli constituţionale. Verificarea respectării acestor reguli constituţionale în cazul

iniţiativei legislative populare revine Curţii Constituţionale.

Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

În afara controlului constituţionalităţii unor acte normative Curţii

Constituţionale îi revin şi alte atribuţii prin care este împuternicită a se pronunţa

asupra constituţionalităţii unor acţiuni sau măsuri întreprinse de către unele

autorităţi publice situate la înalte nivele statale.

98

1. Atribuţia de a veghea Ia respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui

României şi de confirmare a rezultatelor sufragiului

În exercitarea acestei atribuţii Curtea Constituţională: înregistrează câte un

exemplar al propunerilor de candidatură; soluţionează contestaţiile, rezolvă

contestaţiile împotriva soluţiilor date de către birourile electorale de circumscripţie

în legătură cu împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice, ori a unui

candidat de a-şi desfăşura campania electorală; primeşte procesele-verbale privind

rezultatele alegerilor prezidenţiale şi documentaţia respectivă şi validează sau

anulează aceste alegeri; publică rezultatul alegerilor prezidenţiale în presă şi în

Monitorul Oficial; prezintă Parlamentului un exemplar din actul de validare a

alegerii Preşedintelui în vederea depunerii jurământului etc.

2. Constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea

funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi

Guvernului

3. Avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României

4. Atribuţia de a veghea la respectarea procedurii pentru organizarea şi

desfăşurarea referendumului şi de a confirma rezultatele acestuia

5. Rezolvarea contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid

politic

6. Soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre

autorităţile publice

Revizuirea Constituţiei din cursul anului 2003 a adăugat competenţei Curţii

Constituţionale şi această atribuţie care priveşte toate autorităţile publice de la nivel

central prin care se realizează puterea legiuitoare, cea executivă şi cea

judecătorească, dar se limitează doar la conflictele juridice de natură

99

constituţională, neincluzându-le şi pe cele de natură politică sau pe cele care nu sunt

de rang constituţional. Atribuţia se exercită doar la sesizarea Preşedintelui

României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a

preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.

7. Alte atribuţii

Prin revizuirea legii fundamentale enumerarea atribuţiilor constituţionale ale

acestei jurisdicţii s-a transformat din limitativă în enumerativă, adău-gându-se

posibilitatea ca prin legea organică a Curţii Constituţionale să fie prevăzute şi alte

competenţe decât cele expres menţionate în textul constituţional. Această modalitate

de reglementare permite o mai mare flexibilitate a legii fundamentale, prin aceea că,

în cazul în care ar fi necesară o eventuală adaptare a reglementării la realitatea

socială în permanentă schimbare, acest lucru nu ar mai necesita o revizuire a

Constituţiei, ci s-ar putea realiza prin modificarea legii organice a Curţii. Cu toate

acestea, intervenţia liberului arbitru al legiuitorului constituant într-un domeniu ce

ţine exclusiv de competenţa puterii constituante, în ultimă instanţă garantul

independenţei jurisdicţiei constituţionale, poate ridica unele semne de întrebare.

Procedura în faţa Curţii Constituţionale

Controlul constituţionalităţii actelor normative arătate şi exercitarea celorlalte

atribuţii prezentate aici se realizează potrivit unor proceduri stabilite pe larg în

Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu

modificările ulterioare.

Potrivit art. 16 din sus-menţionata lege procedura jurisdicţională se

completează cu regulile procedurii civile în măsura în care ele sunt compatibile cu

natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, compatibilitatea hotărându-se

exclusiv de către Curte. Regulile procedurale cuprind îndeosebi sesizarea Curţii

Constituţionale, operaţiunile premergătoare şedinţelor, examinarea şi deliberarea,

comunicarea actelor Curţii.

Câteva reguli generale trebuie menţionate şi anume: sesizarea Curţii

Constituţionale se face numai în scris şi motivat; plenul Curţii Constituţionale este

100

legal constituit numai dacă sunt prezenţi cel puţin două treimi din numărul

judecătorilor; actele Curţii se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor; şedinţele

Curţii sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, Curtea hotărăşte

şedinţă secretă; părţile au acces la lucrările dosarului; autorităţile publice,

instituţiile, regiile autonome, societăţile comerciale şi orice alte organizaţii au

obligaţia să comunice Curţii, la cererea acesteia, informaţiile, documentele şi datele

pe care le deţin; cererile adresate Curţii sunt scutite de taxa de timbru.

1. Denumirea actelor Curţii Constituţionale

Această problemă poate suscita multe discuţii faţă de terminologia nuanţată

utilizată atât în Constituţie, cât şi în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi

funcţionarea Curţii Constituţionale. Dacă examinăm art. 146 din Constituţie unde

sunt stabilite atribuţiile Curţii Constituţionale, vom observa că aceasta: se pronunţă

[lit. a), b) şi c)], hotărăşte [lit. d) şi k)], soluţionează [lit. e)], veghează [lit. f) şi i)],

constată [lit. g)], dă aviz [lit. h)], verifică [lit. j)]. Indiferent de diversitatea acestor

activităţi, considerate într-o viziune generală, toate înseamnă sau presupun control

de constituţionalitate, care se realizează prin acte juridice. Constituţia nominalizează

două acte juridice şi anume decizia şi avizul consultativ. Faţă de realitatea că avizul

consultativ intervine numai în situaţia expres şi limitativ prevăzute de art. 144 lit. h)

din Constituţie (la propunerea de suspendare din funcţie) s-ar putea interpreta că

toate celelalte acte juridice ale Curţii Constituţionale îmbracă forma deciziilor. Mai

mult, într-o interpretare restrictivă a dispoziţiilor constituţionale ale art. 147 alin.

(4), s-ar părea că numai deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii.

După ce stabileşte că actele Curţii Constituţionale sunt deciziile, hotărârile şi

avizele, dezvoltând dispoziţiile constituţionale, Legea nr. 47/1992 arată şi care este

actul prin care se procedează la exercitarea atribuţiilor.

Astfel, Curtea Constituţională procedează prin emiterea de decizii atunci când

se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, tratatelor sau altor acorduri

internaţionale, iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, ordonanţelor, precum şi când

soluţionează contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.

Curtea Constituţională procedează prin emiterea de hotărâri în cazurile în care

101

veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi

confirmă rezultatele sufragiului, constată existenţa împrejurărilor care justifică

interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României, verifică îndeplinirea

condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni sau soluţionează

conflicte juridice de natură constituţională, în fine, Curtea Constituţională

procedează prin emiterea de avize consultative în cazul propunerii de suspendare

din funcţie a Preşedintelui României.

Trebuie, de asemenea, adăugat că deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele

legii.

Ca atare, în afară de decizii şi avize Curtea Constituţională mai emite şi

hotărâri. Soluţia Legii nr. 47/1992 nu poate rămâne sub acest aspect în afara

discuţiei şi criticii pentru că adaugă la Constituţie. Desigur exced acestei prelegeri

universitare discuţiile pe teme de rigurozitate juridică şi, ca atare, aici doar

semnalăm aceste aspecte.

Autoritatea judecătorească

Terminologie şi noţiuni

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri este cea judecătorească.

Statul de drept ca atare a devenit de neconceput fără justiţie, lipsa justiţiei

veritabile însemnând arbitrariu şi nedreptate. Dacă viaţa socială trebuie să se

desfăşoare potrivit constituţiei şi legilor, în mod firesc trebuie să existe o funcţie (o

putere, o autoritate) care să le cunoască şi să le poată interpreta şi aplica concret

atunci când sunt încălcate, când drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt periclitate,

neglijate.

Această funcţie a fost şi este încredinţată unei autorităţi (puteri) distincte,

învestită cu puteri statale care-i dau eficienţă şi care trebuie să fie independentă şi

imparţială.

102

Specificul activităţii jurisdicţionale

Statul de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi

legilor. Judecătorul interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept. El aplică

dreptul creat de către parlament, ci nu poate înlătura o lege pe motiv că nu-i de

acord cu ea, din diferite motive reale sau pur sentimentale, ştiut fiind că dura

lexsedlex. Va trebui să observăm că însăşi competenţa instanţelor judecătoreşti

(autorităţii jurisdicţionale) este stabilită prin constituţie şi legi. Justiţia (în general,

activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul

constituţiei şi legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care

înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv pentru a identifica

exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.

1. Principiile fundamentale potrivit cărora se realizează justiţia

Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale, în cadrul acestor

exigenţe se enumera în general următoarele: legalitatea; buna administrare a

justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui proces echitabil; publicitatea

procesului; imparţialitatea judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor

etc.

1. Principiul legalităţii

Este un principiu ce în mod firesc exccde justiţiei, fiind de esenţa statului de

drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul justiţiei şi anume sub două mari

aspecte; legalitatea instanţelor judecătoreşti şi, respectiv legalitatea infracţiunilor şi

a pedepselor. Cât priveşte primul aspect, vom reţine că pot îndeplini funcţii

jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi legile le recunosc

asemenea calităţi. De asemenea, instanţele judecătoreşti (jurisdicţionale) pot rezolva

procese numai în limita competenţei conferite de lege. în fine, procedura de

rezolvare a litigiilor este numai cea prevăzută de lege.

Sub cel de al doilea aspect, vom observa că nu există infracţiune decât dacă

este prevăzută de lege şi că nu există pedeapsă decât dacă este prevăzută de lege.

103

Principiul legalităţii, cu aplicaţiunea sa specifică la justiţie este consacrat prin

art. 124 din Constituţia României.

2. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi

Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu marele

principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. Constituţia României revizuită a

adăugat o nouă dimensiune acestui principiu, stabilind că justiţia este nu doar unică

şi egală, ci şi imparţială, [a se vedea art. 124 alin. (2)]

De asemenea, acest principiu presupune folosirea în speţe similare a aceloraşi

reguli procedurale şi acordarea drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor

participanţilor.

3. Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne în justiţie

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului. Persoanelor care

nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure comunicarea pieselor dosarului şi a

tuturor actelor procedurale în limba pe care o cunosc. De aceea Ii se asigură

traducerea printr-un interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în

acest sens, ele fiind îmbogăţite prin revizuirea ce a avut loc în cursul anului 2003.

Astfel, art. 128 alin. (1) stabileşte că procedura judiciară se desfăşoară în limba

română, pentru ca următoarele două alineate să stabilească în ce cazuri şi condiţii se

poate utiliza limba maternă în justiţie. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor

naţionale vor avea dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor

judecătoreşti, în condiţiile ce vor fi stabilite printr-o lege organică. Modalităţile

concrete de realizare a acestui drept special al acestor subiecte de drept vor fi astfel

reglementate încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice

cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu

înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi

lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, în

procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

104

4. Dreptul la apărare

Este nu numai un drept fundamental cetăţenesc, ci şi un principiu fundamcntal

al justiţiei.

5. Prezumţia de nevinovăţie

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată

nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de

condamnare. Este una din cele mai puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii

umane. Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate jurisdicţională.

Este prevăzut explicit în art. 23 alin. (11) din Constituţia României.

6. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit acestui principiu,

în activitatea sa judecătorul se supune numai legii şi conştiinţei sale. Ca atare, în

rezolvarea litigiilor judecătorul nu poate primi nici un fel de ordine, instrucţiuni,

indicaţii, sugestii sau alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o

dea.

Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine de chiar

separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de independenţa autorităţii

jurisdicţionale.

Constituţia României prin art. 124 alin. (3) stabileşte că judecătorii sunt

independenţi şi se supun numai legii.

Inamovibilitatea este o puternică garanţie a independenţei judecătorului, fiind o

măsură de protecţie a acestuia. Potrivit acestui principiu judecătorul nu poate fi nici

revocat, nici retrogradat, nici transferat pe un post echivalent, nici avansat fără

consimţământul său. Inamovibilitatea pune magistraţii la adăpost de orice revocare

şi transferare impusă în afară de greşeli foarte grave şi după o procedură

jurisdicţională.

Constituţia României cuprinde câteva dispoziţii privitoare la inamovibilitatea

judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii rezultă că judecătorii sunt

inamovibili, dar în condiţiile legii. [art. 125 alin. (1)] Inamovibilitatea nu priveşte

105

însă judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Ori

judecătorii stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedinte. Dar în

legătură cu aceştia, legea de organizare judecătorească, arată că se bucură de

stabilitate, ca şi procurorii.

O precizare este de asemenea pertinentă şi anume că inamovibilitatea priveşte

numai calitatea de judecător şi nu funcţiile de conducere judecătorească.

Cât priveşte avansarea magistraţilor, pentru a nu depinde de executiv, trebuie

avute în vedere două reguli şi anume; ea să revină numai corpului magistraţilor (de

exemplu, Consiliului Superior al Magistraturii); limitarea treptelor (gradelor) şi

consecinţelor avansării, în sensul de a se face cât mai puţine diferenţieri în carieră,

în acest sens Constituţia României, prin art. 125 alin. (2) prevede că promovarea,

transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi propuse numai de Consiliul Superior

al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Pentru a nu crea prin avansare

situaţii nedorite se practică şi avansarea pe Ioc. Astfel, legea de organizare

judecătorească, prin art. 78, după ce stabileşte că avansarea sau transferarea

magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora, adaugă că magistraţii

care îndeplinesc condiţiile pentru a fi avansaţi, dar care nu doresc să schimbe funcţia

şi instanţa ori parchetul, pot fi avansaţi pe loc.

Desigur un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are

controlul hotărârilor judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe

judecătoreşti şi numai după proceduri jurisdicţionale. Astfel realizate lucrurile se

poate vorbi de independenţa justiţiei în faţa legislativului şi a executivului.

2. Organele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti, denumite şi instanţe

judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti este format în general din judecătorii,

tribunale, curţi de apel şi curţi supreme etc. Organizarea şi funcţionarea instanţelor

judecătoreşti sunt stabilite prin lege.

Constituţia României, sub titlul VI denumit Autoritatea judecătorească,

reglementează, în ordine, instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul

106

Superior al Magistraturii. Nu trebuie înţeles că toate aceste organisme se integrează

în puterea judecătorească, în această putere intră numai instanţele judecătoreşti.

Instanţele judecătoreşti sunt, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Constituţia lasă pe seama legii organice stabilirea gradelor de jurisdicţie şi a

instanţelor judecătoreşti corespunzătoare. Aşa cum am mai precizat este interzisă

înfiinţarea de instanţe extraordinare. Iar Legea de organizare judecătorească (nr. 92

din 4 august 1992, cu modificările ulterioare) prin art. 10 stabileşte următoarele

instanţe judecătoreşti: judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie. Constituţia revizuită a precizat şi că prin lege organică pot fi

înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu participarea unor persoane din

afara magistraturii. De asemenea, în limitele stabilite prin lege funcţionează şi

tribunalele militare. Compunerea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile sale

de funcţionare vor fi reglementate printr-o lege organică [art. 126 alin. (4)].

Ministerul Public cuprinde procurorii, constituiţi în pachete, care în mod

generic intră în categoria magistraţilor. Ei lucrează sub autoritatea ministrului

justiţiei. Rolul Ministerului Public este de a reprezenta, în activitatea judiciară,

interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile

şi libertăţile cetăţenilor. Principiile constituţionale de organizare şi funcţionare a

Ministerului Public sunt: legalitatea, imparţialitatea, controlul ierarhic.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte funcţia de garant al

independenţei justiţiei. Această autoritate a fost creată în vederea exercitării a două

funcţii expres enumerate în textul constituţional şi anume: a) propune Preşedintelui

României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţie celor

stagiari; b) este colegiul de disciplină al judecătorilor şi procurorilor, în condiţiile

stabilite prin legea sa organică. Articolul 134 alin. (4) din legea fundamentală lasă la

latitudinea legiuitorului organic stabilirea şi a altor competenţe în sarcina

Consiliului Superior al Magistraturii, numai în măsura în care prin acestea s-ar

realiza rolul său fundamental, acela de garant la independenţei justiţiei.

Constituţia revizuită a prevăzut o structură complexă pentru această autoritate,

care este formată din 19 membri, desemnaţi pentru un mandat de 6 ani, după cum

urmează: 14 aleşi de adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; 2

107

reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului care se bucură de

înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; ministrul justiţiei, preşedintele

înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă

înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii

este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit dintre cei 14 magistraţi

desemnaţi în adunările generale ale magistraţilor.

În cazul în care Preşedintele României participă la şedinţele Consiliului

Superior al Magistraturii el le şi prezidează.

Consiliul Superior al Magistraturii adoptă hotărâri definitive şi irevocabile prin

vot secret. O singură excepţie se stabileşte de la caracterul definitiv al hotărârilor,

anume situaţia prevăzută la art. 134 alin. (2) din Constituţia revizuită, atunci când

acesta îşi îndeplineşte rolul de instanţă de judecată a judecătorilor şi procurorilor; în

materie disciplinară înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte rolul de instanţă

de recurs.

Nu poate fi în afara explicaţiilor Ministerul Justiţiei, care are un rol aparte în

administrarea Justiţiei. Potrivit dispoziţiilor legale prin care este organizat el „este

organul administraţiei publice de specialitate care exercită atribuţiile prevăzute de

lege în domeniul administraţiei Justiţiei, al executării pedepselor penale, precum şi

cu privire la activitatea Ministerului Public, asigurând condiţiile necesare

funcţionării întregului sistem al Justiţiei pe baza strictei aplicări a legii,

corespunzător principiilor democratice ale statului de drept".

108

* * * Bibliografie la capitolul IX

1) Werner Bergengruen, Tiranul şi Judecata, Editura Univers, Bucureşti,

1983, p. 174.

2) Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I,

Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti 1996, îndeosebi paginile: 19,26, 56, 65-

66,71,80, 132.

3) Maurice Duverger, Institutions politiques et droit constitutionnel, 1988, p.

151, 197-200.

4) loan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţilor

notariale, Editura Lumina Lex, 1997.

5) Ion Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Bucureşti, 1994, p.

56-87. Sunt considerate ca principii fundamentale ale procesului penal: legalitatea,

prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, rolul

activ al organelor judiciare penale, garantarea libertăţii persoanei, respectarea

demnităţii umane, garantarea dreptului de apărare, egalitatea persoanelor în

procesual penal, operativitatea procesului penal; limba în care se desfăşoară

procesul penal, folosirea limbii oficiale prin traducător (p. 59-87).

6) Pierre Pactet, op. cit., p. şi urm.

7) Rapport presente par M. le Conseiller federal Arnold Kollcr, President de la

Confederation, Ministre suisse de la justice, â la XVII-e Conference des Ministres

europeens de la justice, Istambul, 5-7 juin 1990, Le patrimoine juridique du Conseil

de l'Europe son role dans le rapprochement avec Ies pays de l'Europe de l'Est. Se

consideră că se regăsesc în dreptul intern al statelor europene o serie de exigenţe

fundamentale: principiul legalităţii; dreptul la o bună administrare a justiţiei;

garanţia unui proces echitabil; accesul la un tribunal, căci preeminenţa dreptului nu

se poate realiza fără posibilitatea accesului la tribunale; dreptul la proces public,

care protejează pe justiţiabil, împotriva unei justiţii secrete scăpând controlului

public; imparţialitatea judecătorilor; principiul proporţionalităţii, care reflectă

expresia „măsuri necesare într-o societate democratică".

8) Henry Roussillon, Le Conseil Constitutionnel, Dalloz, Paris, 1991. Este

interesantă constatarea de la p. 96 în sensul căreia „Puterea judiciară nu există în

109

Franţa spre deosebire de ţările anglo-saxone şi Constituţia a avut grijă să nu

utilizeze decât autoritatea judiciară".

9) Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în M. Of. nr.

197/13.8.1992, cu modificările ulterioare.

10) Legea nr. 56/1993, Legea Curţii Supreme de Justiţie, publicată în M. Of.

nr. 159/13.7.1993, cu modificările ulterioare.

11) Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de

asigurări sociale, publicată în M. Of. nr. 140/1.4.2000. Prin această lege (art. 154) s-

au creat la instanţe secţii de asigurări sociale.

1) Bignc de Villeneuve Marcel (de la), La fin du principe de separation des

pouvoirs, Librairie du Recueil Sirey, Paris, 1934.

2) Burdeau Georges, Droit constitutionnel el institutions politiques, op. cit., p.

136 şi urm.

3) Ceterchi loan, Luburici Momcilo, Teoria generală a statului şi dreptului,

Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1983.

4) Drăganu Tudor, Drept constituţional si instituţii politice, vol.II,

Universitatea Ecologică „Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept Târgu Mureş,

1995. Este interesant chiar titlul cu care distinsul profesor explică noţiunea de organ

de stat „Un război al cuvintelor care ascunde o luptă de idei: organe sau autorităţi

publice?" (p. 5) şi apoi concluzia: „în ciuda inconsecvenţelor terminologice ale

Constituţiei din 1991, una din tendinţele ei fundamentale este de a identifica

noţiunea de autoritate publică cu cea de organ" (p. 9). Pentru clasificarea organelor

statului a se vedea p. 12-21.

5) Duguit Leon, Manuel de droit public franqais, Droit constitutionnel, Paris,

1907, p. 316 şi urm.

Deosebit de semnificative sunt concluziile lui Leon Duguit în ce priveşte

separaţia puterilor. Voinţa naţională poate fi reprezentată prin mai multe organe.

Este mult mai bine ca ea să fie reprezentată prin mai multe organe decât prin unul

singur, pentru că aceste organe se limitează, se ponderează reciproc. Dar, dacă există

multe organe de reprezentare suveranitatea nu poate fi divizată în mai multe

elemente şi nu se poate atribui, sub numele de putere, fiecăruia din aceste organe un

element parţial al suveranităţii, ea rămânând în ciuda acestei diviziuni una şi

110

indivizibilă. Această concepţie a unei puteri suverane, una sau trei puteri, este o

concepţie metafizică... dar ea este inadmisibilă într-o construcţie cu adevărat

pozitivă în dreptul public. Când există mai multe organe de reprezentare, ele

colaborează obligatoriu în întreaga activitate generală a statului; dar modul lor de

participare este natural diferit; el este reglementat prin Constituţia fiecărei ţări şi

ceea ce se denumeşte impropriu separaţia puterilor, este diversitatea colaborării

diferitelor organe în activitatea generală a statului (p. 335-336).

6) Duverger Maurice, Institutions politiques et droit constitutionnel, 1988, p.

150-225.

7) Fell Martine, Bossuyt Dominique, Citoyen aujourd 'hui, Hachette, Paris,

1985, p. 26 şi urm.

8) Kelsen Hans, Teoria generală a statului, Bucureşti, Tiparul Oltenia, 1928.

„După concepţia tradiţională puterea unitară a statului se împarte în trei -

închipuite reciproc coordonate - puteri: puterea legiuitoare, cea executivă, cea

judecătorească, în aceste trei puteri apar cele trei funcţiuni fundamentale ale statului:

legislaţia, administraţia, justiţia" (p. 69). Cele trei funcţiuni tradiţionale: legislaţie,

justiţie şi administraţie, se reduc la două, dat fiind că justiţia şi administraţia intră

amândouă în noţiunea mai largă a executării de legi..." (p. 70).

9) Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, baron de la Brede (et de),

Despre spiritul legilor, voi. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1964,p. 11-43; 195,196.

Dreptul ginţilor este format din legi privitoare la raporturile dintre popoare (p. 15),

dreptul public este format din legile privitoare la raporturile dintre cei ce

guvernează şi cei guvernaţi, iar dreptul civil este format din legile cu privire la

raporturile pe care toţi cetăţenii le au unii cu alţii (p. 16).

Legile, spunea Montesquieu, trebuie să i se potrivească într-un asemenea grad

poporului pentru care sunt făcute, încât este o foarte rară întâmplare dacă legile unui

popor sunt nimerite pentru altul (p. 17).

10) Pactct Picrrc, Institutions politiques. Droit constitutionnel, 22" edition,

Armând Colin, Paris, 2003, p. 110-113.

11) Rousseau Jean Jacques, Contractul social, Editura Cartea Noastră,

Bucureşti, arată că suveranitatea este inalienabilă şi indivizibilă (p. 21). „Dar

oamenii noştri politici, neputând împărţi suveranitatea în principiul ei, o împart în

111

obiectul ei, o împart în forţă şi în voinţă, în putere legislativă şi în putere executivă;

în drepturi de impozite, de justiţie şi de război; în administraţie interioară şi în

puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părţi, alteori le separă"

(p. 27). „Ar trebui zei pentru a da legi oamenilor" (p. 42). „De altminteri, oricum ar

fi, un popor este totdeauna stăpân să-şi schimbe legile, chiar cele mai bune; căci,

dacă-i place să-şi facă rău lui însuşi, cine are dreptul să-1 împiedice de la aceasta?"

(p. 58). „în toate vremurile au avut loc discuţii nesfârşite asupra celei mai bune

forme de guvernământ, fără a se ţine seamă că fiecare din ele este cea mai bună în

unele cazuri şi cea mai rea în altele (p. 72)". Dacă ar exista un popor de zei, el s-ar

guverna democratic, un guvernământ atât de desăvârşit nu se potriveşte oamenilor"

(p. 75).

12) Tocqueville Alexis (de), Despre democraţie în America, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 228.

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi instituţii

politice, vol. I şi II, Ediţia a XI-a Editura All Beck, Buc. 2004.

112