39

Capitolul 2

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

2.1 NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE

RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

2.1.1 Noţiunea raportului juridic civil

Relaţiile dintre oameni sunt diverse. Unele sunt simple relaţii care alcătuiesc raporturi de prietenie, de amiciţie, de colegialitate, etc. Altele sunt relaţii reglementate de norme juridice şi alcătuiesc raporturi juridice.

Deci nu toate relaţiile sociale sunt şi raporturi juridice, ci doar acelea care fac obiectul reglementării juridice, celelalte rămânând în domeniul social43.

Dintre raporturile juridice (relaţiile sociale) care se stabilesc între oameni, unele intră în sfera dreptului civil. Vânzarea – cumpărarea, schimbul, prestarea unor servicii

43 Numai existenţa unei norme de drept dă relaţiilor sociale caracterul de raport juridic, normă care creează şi posibilitatea realizării dreptului cu ajutorul forţei de constrângere a statului (Petru P. Andrei, Irina Apetrei, Drept civil - Partea generala - Persoanele, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p.5).

40

constituie exemple de raporturi juridice ale căror condiţii de desfăşurare sunt reglementate de dreptul civil.

Putem defini astfel raportul juridic civil ca fiind acea relaţie socială reglementată de norma de drept civil.

2.1.2 Caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic civil are atât caracterele comune

tuturor raporturilor juridice, câr şi unele caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de raporturi juridice44. Acestea sunt:

a) Caracterul de raport social

Raportul juridic civil, fiind un raport social, este un raport între oameni, priviţi fie individual, în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în colective de persoane în calitate de persoane juridice45.

Prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde principala sa trăsătură, aceea de a fi o relaţie socială.

Norma de drept civil se adresează conduitei oamenilor în relaţii dintre ei, în calitatea lor de fiinţe sociale, şi nu între oameni şi lucruri. Chiar şi atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate se are în vedere conduita oamenilor cu privire la lucruri46. 44 Teofil Pop, Drept civil român. Teoria Generală, Ed. Lumina Lex, bucureşti, 1993, p. 54; 45 Dumitru Lupulescu, Introducere în dreptul civil, Editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi, 2000, p. 37; 46 În literatura juridică s-a evidenţiat în mod deosebit caracterul social al raporturilor juridice civile, deoarece au fost unii autori, în special francezi, care au susţinut că în cazul raporturilor de proprietate, raportul juridic civil s-ar stabili între proprietar, pe de o parte şi bunul ce

41

b) Caracterul voliţional Raportul juridic civil este un raport voliţional, în

sensul că exprimă atât voinţa statului de a transforma o simplă relaţie socială în raport juridic prin edictarea unei norme de drept civil, cât şi voinţa subiectivă a persoanelor care dau naştere raporturilor juridice civile prin încheierea de acte juridice.

Prin urmare, în raporturile juridice civile concrete, voinţa are un caracter dublu şi anume: ea apare ca voinţă a legiuitorului şi ca voinţă juridică individuală a participanţilor la raporturile juridice de drept civil.

c) Caracterul de raport de drept în care părţile au o

poziţie de egalitate juridică

În raporturile juridice de drept civil părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică, ele nefiind subordonate una, celeilalte.

În acest fel raporturile juridice de drept civil se deosebesc de raporturile juridice ale altor ramuri de drept (drept penal, drept administrativ, etc.) în care una dintre părţi este în poziţie de subordonare faţă de cealaltă.

Acest caracter nu trebuie confundat cu principiul fundamental al dreptului civil şi anume „egalitatea în faţa legii civile”. Această poziţie de egalitate juridică nu semnifică că părţile ar avea drepturi egale sau că patrimoniile

alcătuieşte obiectul dreptului său de proprietate. Acest punct de vedere a fost supus criticii, susţinându-se, pe bună dreptate, că legea nu poate reglementa decât conduita oamenilor nu şi pe cea a lucrurilor care nu sunt susceptibile de a avea voinţă. A stabili obligaţii în sarcina lucrurilor constituie „o absurditate” remarca Nicolae Titulescu (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 39).

42

lor ar fi identice. Poziţia de egalitate juridică înseamnă că nici una din părţi nu poate impune celeilalte să încheie un raport juridic de drept civil sau să stabilească unilateral conţinutul acestuia.

2.2 IZVOARELE RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL47

2.2.1 Noţiunea de izvor al raportului juridic civil Aşa cum s-a arătat, raportul juridic civil este un

raport social reglementat de o normă de drept civil. Normele dreptului civil, reglementează, aşadar, relaţii sociale care prin aceasta devin raporturi juridice tip, adică raporturi juridice abstracte.

Pentru ca un raport juridic abstract să devină raport juridic concret care să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii este necesar să aibă loc o împrejurare concretă (act sau fapt juridic) de producerea căreia legea civilă leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

Naşterea unui raport juridic civil concret presupune, aşadar, existenţa unei norme juridice civile ca premisă necesară şi obligatorie prin care raporturile sociale devin raporturi juridice abstracte, precum şi producerea unui fapt juridic de care legea civilă leagă naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil concret.

Devin izvoare ale raporturilor juridice civile concrete numai acele fapte de care norma juridică civilă leagă producerea de efecte juridice, ele devenind prin aceasta fapte juridice. 47 A se vedea Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 73 şi urm.

43

Faţă de cele învederate se poate concluziona că prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o

împrejurare (act sau fapt) de care legea civilă leagă

naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil

concret.

2.2.2 Noţiunea de fapt juridic Se numesc fapte juridice, evenimentele şi acţiunile

omeneşti care produc efecte juridice, adică care creează,

modifică, transmit sau sting raporturi juridice concrete. Prin ele însele, faptele nu sunt creatoare de efecte

juridice. Ele numai atunci au această putere şi devin fapte juridice când normele de drept le recunosc ca atare, legând de ele producerea unor consecinţe juridice. Într-adevăr trăsnetul privit ca fapt în sine nu are nici o semnificaţie juridică. Dacă însă trăsnetul distruge un bun care era asigurat, el va produce efecte juridice dând naştere la un raport juridic civil concret din care se va naşte pentru asigurat un drept la despăgubire, iar pentru asigurator, obligaţia de a plăti această despăgubire. Acest fapt produce astfel de efecte juridice deoarece norma juridică civilă prevede naşterea drepturilor şi obligaţiilor respective.

2.2.3 Clasificarea faptelor juridice Faptele juridice sunt foarte variate. Ele pot fi

împărţite în două mari categorii: 1) evenimente (fapte naturale) şi 2) acţiuni omeneşti producătoare de efecte juridice.

44

1) Evenimentele

Prin evenimente se înţeleg acele fapte care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care normele de drept leagă anumite consecinţe juridice.

Sunt astfel de evenimente: naşterea, moartea, scurgerea timpului, intemperiile naturii etc.

Naşterea înseamnă apariţia unui nou subiect de drept în viaţa juridică, ceea ce este de natură să creeze între copil şi părinţii săi raporturi juridice privitoare la creşterea, întreţinerea şi educaţia copilului etc.

Moartea înseamnă încetarea calităţii de subiect de drept a unei persoane, făcând să ia fiinţă raporturi juridice de succesiune etc.

Scurgerea timpului prevăzut de lege face să se stingă dreptul material la acţiune în justiţie. Cutremurul ori inundaţia ca fapte pot fi forţă majoră şi produc efecte juridice în sensul că, potrivit legii, suspendă prescripţia extinctivă ori constituie cauze exoneratoare de răspundere civilă.

2) Acţiunile omeneşti Cele mai numeroase fapte juridice sunt acţiunile

omeneşti de care normele de drept leagă anumite efecte juridice. Cu acţiunile sunt asimilate şi abţinerile de la săvârşirea unor acţiuni ce trebuiau îndeplinite.

Prin acţiuni se înţeleg, aşadar, nu numai fapte de comisiune, ci şi fapte de omisiune sau abţinerea de la o activitate impusă de lege.

Acţiunile omeneşti sunt fapte voluntare ale subiectelor raportului juridic. Prin aceasta ele se deosebesc de evenimente care se produc independent de voinţa persoanelor între care se stabileşte raportul juridic.

45

Criteriul după care vom distinge dacă un fapt juridic este o acţiune sau un eveniment va fi deci caracterul voluntar sau involuntar al producerii acelui fapt faţă de subiectele raportului juridic respectiv. Cu alte cuvinte, legătura faptelor juridice cu voinţa umană face ca acestea să se înfăţişeze fie ca evenimente fie ca acţiuni omeneşti.

Acest criteriu “îşi păstrează valoarea în teoria generală a dreptului, întrucât separă net faptele juridice în care participarea voinţei umane se impune a fi luată în considerare la stabilirea tratamentului juridic aplicabil, de faptele juridice pentru care voinţa omului este nerelevantă”48.

Acţiunile omeneşti se împart la rândul lor în: a) Acţiuni ce se săvârşesc fără intenţia de a produce

anumite efecte juridice, dar care se produc totuşi în virtutea legii.

b) Acţiuni ce se săvârşesc cu intenţia de a produce anumite efecte juridice.

a) Acţiunile ce se săvârşesc fără intenţia de a

produce efecte juridice şi care, cu toate acestea, creează, modifică, transmit sau sting raporturi juridice, fiindcă aşa prevede legea, pot fi acţiuni licite şi acţiuni ilicite.

Astfel, faptul de a găsi un bun care a fost pierdut, - acţiune licită, creează un raport juridic în temeiul căruia cel ce a găsit bunul este obligat să-l restituie, iar proprietarul este îndrituit să-l preia în schimbul restituirii cheltuielilor de păstrare a lucrului, efecte juridice ce se produc în puterea legii şi nu fiindcă ar fi fost urmărite anume de către părţi.

48 D.Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1969, p.7.

46

Tot astfel, invaliditatea unei persoane provocată de loviturile aduse altei persoane, vinovată astfel de o acţiune ilicită, dă naştere unui raport juridic în temeiul căruia victima este îndreptăţită să obţină de la autorul agresiunii o despăgubire care să-i repare paguba materială suferită. Raportul juridic se naşte în puterea legii, drept consecinţă a săvârşirii acţiunii ilicite şi aceasta împotriva - chiar - a voinţei celui care a săvârşit acţiunea ilicită (art.998 şi urm. C.civ.).

b) Acţiunile ce se săvârşesc cu intenţia de a produce

efecte juridice, adică cu intenţia de a crea, modifica, transmite sau stinge raporturi juridice, sunt cele mai numeroase dintre acţiunile omeneşti producătoare de efecte juridice. Ele se numesc acte juridice.

Astfel, persoanele fizice sau persoanele juridice care vor să creeze între ele raporturi juridice de vânzare-cumpărare, locaţiune, antrepriză, depozit, transport, împrumut etc. vor trebui să încheie între ele în acest scop actul juridic corespunzător care, cuprinzând manifestarea intenţiei lor de a crea aceste raporturi, va da naştere drepturilor şi obligaţiilor specifice conţinutului acestor acte juridice.

Actul juridic produce efecte juridice, nu numai fiindcă a fost săvârşit cu această intenţie de către părţi, dar şi fiindcă voinţa statului, exprimată în normele de drept, recunoaşte această putere actului juridic.

Spre a deosebi actele juridice (care se săvârşesc cu intenţia de a produce anumite efecte juridice) de celelalte fapte juridice (care se produc independent de voinţa subiectelor raportului juridic – evenimente - sau de acţiunile care se săvârşesc fără intenţia de a produce efecte juridice),

47

în literatura juridică se foloseşte pentru acestea din urmă, termenul de fapte juridice în sensul restrâns al cuvântului.

Prin urmare în sensul larg al cuvântului (lato sensu), prin expresia de fapte juridice înţelegem toate evenimentele şi acţiunile care produc efecte juridice, inclusiv actele juridice, iar în sensul restrâns al cuvântului (stricto sensu), prin fapte juridice înţelegem numai evenimente şi acele acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice.

Expresia de fapte juridice este întrebuinţată în sensul restrâns al cuvântului, atunci când ne referim la ele în opoziţie cu actele juridice, pentru a scoate în relief ceea ce le deosebesc. Dimpotrivă, când ne referim la caracterul lor comun, care este acela de a produce efecte juridice, atunci expresia de fapte juridice este întrebuinţată în sensul larg al cuvântului.

Importanţa teoretică şi practică a acestei clasificări constă nu numai în aceea de opunere a actelor juridice faţă de faptele juridice, ci şi într-un regim juridic diferit ce există în materia probaţiunii judiciare. Într-adevăr, în timp ce faptele juridice stricto sensu, de regulă, pot fi dovedite prin toate mijloacele de probă prevăzute de lege, pentru actele juridice legea prevede condiţii restrictive de probaţiune.

2.3 ELEMENTELE RAPORTULUI

JURIDIC CIVIL

Raportul juridic civil este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul. Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil aceste trei elemente trebuie întrunite cumulativ.

48

Părţile (sau subiectele) raportului juridic sunt persoanele fizice sau persoanele juridice între care se statorniceşte raportul juridic.

Conţinutul raportului juridic reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor civile ale părţilor care participă la raportul juridic civil.

Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile pe care le vizează drepturile şi obligaţiile părţilor.

2.3.1 Părţile (subiectele) raportului juridic civil

2.3.1.1 Noţiunea de subiect al raportului

juridic civil Raportul juridic civil fiind un raport social, părţile

acestui raport nu pot fi decât oamenii, priviţi fie individual, în calitate de persoane fizice, fie grupaţi în anumite colective, în calitate de persoane juridice49.

Persoanele fizice sunt oamenii priviţi individual ca titulari de drepturi şi obligaţii în raporturile juridice civile.

Persoanele juridice sunt colective de oameni, care, în numele lor propriu, pot să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii. Pentru a deveni persoană juridică un colectiv de persoane trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii50:

49 În dreptul modern, orice fiinţă umană este subiect de drept, deci să figureze ca parte într-un raport juridic civil. Această calitate a fiinţei umane este însă o însuşire social – juridică ce necesită o consacrare legală cu puternic caracter istoric. De exemplu, în epoca sclavagistă, sclavilor nu li se recunoştea calitatea de fiinţe umane, fiind consideraţi lucruri. (a se vedea Petru P. Andrei, Irina Apetrei, op. cit, p. 9). 50 Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 41.

49

- organizarea de sine stătătoare, care asigură funcţionarea persoanei juridice ca un tot unitar;

- independenţa patrimonială, care constă în aceea că persoana juridică are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile celor ce o alcătuiesc;

- afectarea patrimoniului la realizarea unui scop

determinat, în acord cu interesul general. În lipsa acestor elemente, un colectiv nu dobândeşte

personalitate juridică51. Astfel, un cerc de prieteni sau un grup de persoane care urmăresc în mod temporar un scop comun, alcătuiesc un colectiv, fără ca să dobândească personalitate juridică. În schimb agenţii economici, instituţiile publice, partidele politice sau organizaţiile neguvernamentale dobândesc personalitate juridică52.

Persoanele fizice sau persoanele juridice au în cadrul raportului juridic civil situaţii diferite. Unele sunt titulare de drepturi, altele de obligaţii.

Persoana care dobândeşte drepturile ce formează conţinutul raportului juridic civil se numeşte subiect activ, iar persoana căreia îi incumbă obligaţiile corespunzătoare se numeşte subiect pasiv. În raporturile de obligaţii, subiectul activ este numit creditor, iar cel pasiv debitor.

2.3.1.2 Determinarea subiectelor raportului

juridic civil În majoritatea cazurilor, subiectele raportului juridic

civil (părţile) sunt determinate în mod concret şi

51 Cele trei condiţii obligatorii pentru existenţa calităţii de persoană juridică sunt prevăzute de art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954: „organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop anume în acord cu interesul obştesc.” 52 Petru P. Andrei, Irina Apetrei, op. cit., p. 9.

50

individualizate încă de la început. În anumite raporturi juridice civile, însă, numai unul din subiecte este determinat.

Determinarea subiectelor raporturilor juridice civile se pune diferit, în funcţie după cum acesta are în conţinutul lui un drept absolut sau un drept relativ.

Astfel, în cazul raporturilor juridice ce au în conţinutul lor un drept absolut, precum dreptul de proprietate, numai subiectul activ (titularul de drepturi) este determinat; subiectul pasiv (titularul de obligaţii) este nedeterminat, el fiind format din toate celelalte persoane cărora le incumbă obligaţia general negativă de a nu stânjeni exercitarea drepturior de către subiectul activ53.

La raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi

relative, precum drepturile de creanţă54, atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv sunt determinate din momentul naşterii raportului juridic.

De asemenea, în cele mai multe situaţii, fiecare dintre părţile raportului juridic civil este în acelaşi timp şi subiect activ şi subiect pasiv, caracter specific raporturilor juridice

53 De exemplu, într-un raport juridic de proprietate asupra unui automobil, proprietarul automobilului (subiect activ determinat) are toate prerogativele acordate de lege asupra bunului aflat în proprietate, în timp ce, toate celelalte persoane (subiecte pasive nedeterminate) au obligaţia să se abţină de la comiterea unor acte care ar aduce atingere stăpânirii în bune condiţii a bunului respectiv. Aşadar subiectul pasiv, respectiv titularul obligaţiei, nu este individualizat (Ştefan Răuschi, Tamara Ungureanu, op. cit., p. 42; Gabriel Boroi, op. cit., p.45). 54 Dreptul ce aparţine creditorului într-un raport juridic de obligaţie de a pretinde debitorului său îndeplinirea prestaţiei la care acesta s-a obligat, adică de a da, a face sau a nu face ceva (Dicţionar de drept privat, Ed. Mondan `94, p.432).

51

civile care izvorăsc din contractele sinalagmatice55. În aceste raporturi, fiecare din părţi are drepturi şi obligaţii56.

2.3.1.3 Pluralitatea subiectelor raportului

juridic civil Raportul juridic civil se stabileşte, în mod obişnuit,

între două persoane, caz în care vorbim despre un raport juridic simplu. Există şi cazuri în care raportul juridic se stabileşte între mai multe persoane, raport în care mai multe persoane au calitatea de subiect activ sau pe aceea de subiect pasiv.

Un raport juridic de drept civil poate avea deci, fie mai multe subiecte active şi un subiect pasiv57, fie mai multe subiecte pasive şi un subiect activ58, fie mai multe subiecte active şi mai multe subiecte pasive59. În astfel de situaţii ne aflăm în prezenţa unui raport juridic complex, cu pluralităţi active, pasive ori mixte de subiecte60.

În funcţie de categoria din care face parte raportul juridic respectiv, pluralitatea de subiecte se înfăţişează astfel:

55 Contract care produce, de la data încheierii lui, obligaţii reciproce şi interdependente în sarcina ambelor părţi (Dicţionar de drept privat, op. cit., p.333). 56 Astfel, în raportul juridic civil care se naşte dintr-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul este subiectul activ al dreptului de a i se plăti preţul lucrului vândut şi subiectul pasiv al obligaţiei de transmitere, predare şi garantare a lucrului, iar cumpărătorul este subiectul activ al dreptului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat şi subiectul pasiv al obligaţiei de a plăti preţul (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 43). 57 De exemplu, o casă este coproprietatea mei multor persoane care o închiriază alteia. 58 De exemplu o persoană împrumută altor trei persoane o sumă de bani. 59 De exemplu doi fraţi vând altor doi fraţi un teren. 60 C.Stătescu, C.Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura All Educational, 1998, p.381.

52

a) În raporturile reale (care conţin drepturi reale precum dreptul de proprietate) există o pluralitate de subiecte pasive, toate persoanele având obligaţia de a nu stânjeni pe proprietar în exercitarea atributelor recunoscute de lege61. Pluralitatea activă în cazul raporturilor de proprietate se întâlneşte în cazul dreptului de proprietate comună, când un bun sau o universalitate de bunuri aparţin mai multor proprietari sub formă de cote părţi sau în devălmăşie. b) În raporturile obligaţionale (care conţin drepturi de creanţă), pluralitatea poate fi : activă (când există mai mulţi creditori), pasivă (când există mai mulţi debitori) sau mixtă (când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori). În funcţie de forma pe care o îmbracă pluralitatea de subiecte, raporturile obligaţionale sunt de trei feluri: - raporturi obligaţionale conjuncte; - raporturi obligaţionale solidare; - raporturi obligaţionale indivizibile. În cadrul raporturilor conjuncte, drepturile şi obligaţiile părţilor se împart în mod corespunzător. Fiecare creditor nu va putea cere decât partea sa şi fiecare debitor va fi obligat numai pentru partea sa62. În cazul raporturilor de obligaţii solidare, fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă), sau creditorul poate de la oricare din debitori plata integrală a datoriei (solidaritate pasivă). Solidaritatea nu se presupune. Ea trebuie să rezulte din voinţa părţilor sau din lege.

61 D.Lupulescu, Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi şi

aplicaţiile sale practice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.37. 62 De exemplu, daca o persoană împrumută 100 de lei altor doua persoane, creditorul nu va putea cere de la fiecare dintre debitori decât câte 50 de lei.

53

În raporturile obligaţionale indivizibile, obligaţiile nu pot fi împărţite nici între creditori şi nici între debitori., fie datorită naturii obiectului, fie datorită voinţei părţilor63.

c) În raporturile nepatrimoniale, care decurg din creaţia intelectuală (operă sau invenţie), pluralitatea se manifestă sub forma coautoratului. Opera comună a fost creată de mai multe persoane prin contribuţia determinată (operă comună divizibilă) sau imposibil de determinat (operă comună indivizibilă) a fiecărui autor.

2.3.1.4 Schimbarea subiectelor raportului

juridic civil Subiectele raportului juridic civil (persoanele fizice

sau juridice) se pot schimba doar în cadrul raporturilor civile patrimoniale, fiindcă drepturile personale nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectele pasive sunt nedeterminate64.

În privinţa schimbării subiectelor raporturilor civile patrimoniale trebuie să distingem după cum conţinutul acestora este format din drepturi reale sau de creanţă.

În cazul raporturilor civile reale, schimbarea subiectului activ se realizează prin transmiterea bunului ce formează obiectul dreptului real către o altă persoană. Subiectul pasiv în astfel de raporturi fiind nedeterminat nu se pune problema schimbării acestuia.

În cadrul raporturilor civile obligaţionale, subiectul activ poate fi schimbat prin una din următoarele forme: cesiunea de creanţă, subrogaţia personală şi novaţia prin

63 De exemplu, dacă 3 persoane se obligă să predea alteia o maşină, nu este posibil ca fiecare să predea câte 1/3; de aceea creditorul se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre debitori. 64 A se vedea Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 45.

54

schimbare de creditor Schimbarea subiectului pasiv în astfel de raporturi juridice se poate realiza prin: novaţie prin schimbare de debitor , delegaţie imperfectă şi perfectă , stipulaţie pentru altul şi poprire65.

2.3.1.5 Capacitatea civilă a subiectelor

raportului juridic

Pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată participa la raporturile juridice de drept civil, trebuie să aibă capacitate civilă. Capacitatea civilă cuprinde capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei

de a avea drepturi şi obligaţii.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei

de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii.

Capacitatea de folosinţă este deci aptitudinea care

conferă persoanelor posibilitatea de a avea drepturi şi obligaţii şi de deveni, astfel, subiecte în raporturile juridice de drept civil.

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea ei, iar în ce priveşte aptitudinea de a dobândi drepturi civile, chiar de la data când copilul a fost conceput, cu condiţia însă de a se naşte viu. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia sau odată cu declararea judecătorească a morţii persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă este recunoscută de lege tuturor persoanelor fizice, fără nici o discriminare. Ea este generală – cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile

65 T.Pop, op.cit., p.59; G.Boroi, op.cit., p.50.

55

recunoscute de dreptul obiectiv – şi este egală pentru toate persoanele. Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea sa de folosinţă, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. De asemenea, nici o persoană fizică nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea ei de folosinţă sau la cea de exerciţiu. Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă odată cu înfiinţarea lor. Astfel, persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor66. Persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, dobândesc capacitatea de folosinţă, după caz, de la data înscrierii, a actului de dispoziţie prin care se înfiinţează, de la data recunoaşterii actului de înfiinţare sau a celui prin care se autorizează înfiinţarea lor, precum şi de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice ia sfârşit prin încetarea fiinţei lor.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanelor fizice sau juridice de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, încheind acte juridice în nume propriu.

Persoanele fizice dobândesc capacitatea deplină de exerciţiu la 18 ani, vârsta majoratului, la care legiuitorul presupune că ele au o voinţă conştientă şi putere de discernământ care le îngăduie să-şi dea seama de însemnătatea actelor juridice ce le săvârşesc.

Până la vârsta de 14 ani, minorii sunt complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Sunt, de asemenea, lipsiţi de capacitatea de exerciţiu alienaţii şi debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească. Actele juridice ale celor lipsiţi de 66 În conformitate cu prevederile art.33 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice.

56

capacitatea de exerciţiu sunt încheiate de reprezentanţii lor legali, părinţi sau tutori, în numele şi pe seama minorilor şi a alienaţilor şi debililor mintali puşi sub interdicţie judecătorească.

Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitatea de exerciţiu restrânsă. Ei încheie singuri acte juridice, dar cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui. Aceasta înseamnă că între 14 şi 18 ani minorii au o voinţă conştientă şi discernământul actelor lor de comportament însă nu au experienţa vieţii juridice.

În ce priveşte capacitatea de exerciţiu a persoanelor

juridice, potrivit legii ele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele lor de conducere.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice în limita puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost săvârşite cu prilejul exercitării atribuţiilor lor. Faptele ilicite atrag însă şi răspunderea personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi67.

2.3.2 Conţinutul raportului juridic civil

2.3.2.1 Noţiune Conţinutul raportului juridic civil este alcătuit din

drepturile subiectului activ şi din obligaţiile subiectului pasiv.

Drepturile şi obligaţiile ce se nasc între părţile raportului juridic civil sunt interdependente în sensul că drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile

67 A se vedea Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 49.

57

subiectului pasiv şi invers, obligaţiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ68.

Conţinutul drepturilor subiective este deci determinat de obligaţiile ce corespund acestor drepturi, după cum conţinutul obligaţiilor este determinat de drepturile subiective corespunzătoare.

Cuprinsul drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil este, prin urmare, corelativ sau, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile reprezintă diferitele aspecte ale conţinutului unui raport juridic civil, după cum acest conţinut e privit din punctul de vedere al subiectului activ sau al subiectului pasiv.

Interdependenţa corelativă a drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic se întâlneşte la toate raporturile juridice, indiferent că acestea sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, iar cele patrimoniale, reale sau de creanţă.

2.3.2.2 Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv poate fi definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanei obligate o anumită comportare

68 Astfel, de exemplu, la raportul juridic de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor vânzătorului de a transmite, preda şi garanta lucrul vândut, le corespund drepturile cumpărătorului de a i se transmite, preda şi garanta lucrul cumpărat. Tot astfel, la raportul juridic de proprietate, drepturilor proprietarului de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra lucrului său, le corespunde obligaţia tuturor celorlalte persoane de a nu stânjeni pe proprietar în exerciţiul acestor drepturi.

58

corespunzătoare care poate fi impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive a statului69.

Din această definiţie, reiese că dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere specifice:

a) presupune neapărat o obligaţie corelativă a altei sau altor persoane, implicând astfel în mod necesar un raport social între două sau mai multe persoane, raport reglementat de norma juridică de drept civil;

b) conferă titularului său posibilitatea de a desfăşura o anumită conduită, în limitele legii, căreia îi corespunde o anumită comportare corelativă din partea persoanei obligate;

c) conferă titularului său putinţa de a pretinde persoanei obligate să-şi îndeplinească obligaţia, adică de a avea o anumită comportare corespunzătoare, recurgând în caz de nevoie la concursul forţei de constrângere a statului;

d) ia fiinţă la naşterea raportului juridic, chiar dacă titularul său n-a început încă să-l exercite, deoarece el este posibilitatea juridică a unei anumite conduite şi nu numai decât însăşi această conduită.

În conformitate cu prevederile art.1 din Decretul nr.

31/1954, drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.

Acelaşi decret, prevede în art.2 că drepturile civile pe care le au persoanele juridice, sunt recunoscute în scopul de a se asigura creşterea neîncetată a bunăstării materiale şi a

69 Gh.Beleiu, Op.cit., p.74; I.Dogaru, Op.cit., p.76; Şt.Rauschi, Op.cit., p.49; T.Pop, Op.cit., p.69; D.Ştefănescu, Contribuţii la elaborarea unei

noi definiţii a dreptului subiectiv, în revista „Dreptul” nr. 7-8/1991, p.77 şi urm.

59

nivelului cultural al populaţiei, prin dezvoltarea puterii economice a ţării.

Această recunoaştere cu caracter general (globală) făcută prin textele de lege menţionate se completează cu recunoaşterea specială a drepturilor civile ce se realizează prin celelalte acte normative, izvoare ale dreptului civil, dintre care cel mai important este Codul civil care reglementează majoritatea raporturilor patrimoniale al căror conţinut este format din drepturi reale şi de creanţă.

Drepturile civile, se prevede în art.3 al Decretului nr. 31/1954 sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social. Această prevedere constituie consacrarea legală a unuia dintre principiile fundamentale ale dreptului civil a cărui înfăptuire, în practică, se poate realiza, de regulă, pe calea procesului civil. Într-adevăr, în cazul încălcării unui drept subiectiv civil, titularul acestuia este îndreptăţit să cheme în judecată persoana ce răspunde de această încălcare în vederea restabilirii dreptului încălcat sau nesocotit.

Pentru unele drepturi civile este stabilit un cadru legal special de ocrotire al acestora cum ar fi, spre exemplu, dispoziţiile cuprinse în art.54-56 din Decretul nr. 31/1954 privind ocrotirea şi apărarea drepturilor personale nepatri-moniale. În legătură cu aceasta în art.54 din Decretul nr. 31/1954 se prevede că persoana care a suferit o atingere într-un drept al său nepatrimonial, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei ce aduce atingere acelui drept.

În scopul restabilirii dreptului încălcat instanţa de judecată va putea obliga pe autorul faptei săvârşite fără drept să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea judecătorească pronunţată sau să îndeplinească orice alte fapte de natură să restabilească dreptul atins, iar în cazul în care refuză să

60

aducă la îndeplinire dispoziţiile instanţei stabilite prin hotărâre, poate fi obligat la plata, în folosul statului, a unei amenzi de întârziere.

Recunoaşterea şi ocrotirea drepturilor civile are ca scop practic asigurarea exercitării acestor drepturi în conformitate cu principiile stabilite de normele legislaţiei civile. Astfel, în exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să fie avute în vedere următoarele principii: exercitarea dreptului subiectiv civil se face numai potrivit cu scopul său social şi economic, principiu prevăzut în mod expres de art.3 alin.2 al Decretului nr. 31/1954; drepturile civile trebuie exercitate cu respectarea strictă a legii şi a regulilor de morală, principiu consacrat de art.5 din Codul civil; drepturile subiective civile trebuie exercitate cu bună-credinţă, principiu prevăzut de art.54 din Constituţie şi art.970 alin.1 din Codul civil70.

Exercitarea drepturilor subiective civile prin încălcarea acestor principii constituie, ceea ce se numeşte în literatura de specialitate şi practica judecătorească, abuz de drept71.

Exercitarea abuzivă a drepturilor subiective civile nu se bucură de ocrotirea legii, în sensul că titularului dreptului îi este refuzat concursul forţei coercitive a statului în apărarea dreptului exercitat abuziv, iar dacă prin exercitarea abuzivă s-a produs un prejudiciu, el urmează să fie reparat de către autorul faptei ilicite.

70 I.Dogaru, Op.cit., p.87; Gh.Beleiu, Op.cit., p.80. 71 În legătură cu teoriile exprimate în doctrină în legătură cu abuzul de drept, a se vedea P.M.Cosmovici, Op.cit., p.78-83.

61

Drepturile subiective civile se clasifică după următoarele criterii:

1) în funcţie de gradul de opozabilitate în drepturi absolute şi drepturi relative;

2) în funcţie de conţinutul lor în drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale;

3) în funcţie de gradul de siguranţă şi certitudine oferit titularilor se împart în drepturi pure şi simple şi afectate de modalităţi72.

1) Drepturi absolute şi drepturi relative

Drepturile absolute sunt acele drepturi în temeiul

cărora titularul lor are posibilitatea să le exercite singur, fără concursul altor persoane, drepturi cărora le corespunde obligaţia generală negativă a tuturor persoanelor de a se abţine de a le aduce vreo vătămare.

Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:

a) raportul juridic care are în conţintul său un drept absolut, se stabileşte între titularul dreptului, ca subiect activ, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive, nedeterminate;

b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor, erga omnes;

c) conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este îndatorirea lor generală negativă de a se abţine de la orice act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului absolut al subiectului activ.

Sunt drepturi absolute: drepturile personale nepatrimoniale ; dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale. 72 G.Boroi, Op.cit., p.57; Gh.Beleiu, Op.cit., p.75; T.Pop, Op.cit., p.70; Şt.Rauschi, Op.cit., p.50.

62

Drepturile relative, în opoziţie cu cele absolute, sunt acele drepturi cărora le corespunde obligaţia uneia sau a unor persoane determinate din însăşi momentul naşterii raportului juridic, de a da, de a face (obligaţii pozitive), sau, uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor acte sau fapte juridice (obligaţie negativă).

Drepturile relative prezintă următoarele caractere specifice:

a) raportul juridic care are în conţinutul său un drept relativ se stabileşte între titularul sau titularii dreptului ca subiect activ şi una sau mai multe persoane, determinate din însăşi momentul naşterii raportului juridic ca subiecte pasive;

b) drepturile relative sunt opozabile numai unor persoane determinate, care constituie subiectele pasive determinate ale raportului juridic respectiv;

c) conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea, cel mai adesea, pozitivă, de a da sau a face ceva prin îndeplinirea cărora se realizează dreptul subiectului activ, sau uneori, de a se abţine de la săvârşirea unor anumite acte sau fapte (obligaţie negativă).

Sunt drepturi relative, drepturile care rezultă din acte juridice ori din fapte juridice, în temeiul cărora una sau mai multe persoane determinate numite creditori, au dreptul de a pretinde altor persoane determinate, numite debitori, de a da, a face sau a nu face ceva73. 73 Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare, rezultă dreptul relativ al vânzătorului de a obţine de la o persoană determinată (cumpărătorul) plata preţului lucrului vândut, plată prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului; vânzătorul este creditorul preţului, iar cumpărătorul este debitorul plăţii acestui preţ; dreptul vânzătorului este relativ, deoarece el nu poate cere şi obţine plata preţului decât de la cumpărător. Tot astfel, dacă o persoană a suferit o pagubă în urma faptei ilicite

63

2) Drepturi patrimoniale şi drepturi personale

nepatrimoniale

După cum au sau nu conţinut economic drepturile

civile se împart în drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un conţinut economic şi care pot fi evaluate în bani. Marea majoritate a drepturilor civile sunt patrimoniale, căci dreptul civil reglementează, în principal, raporturi patrimoniale. Drepturile patrimoniale pot fi, fie absolute, cum este dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale, fie relative, cum sunt drepturile de creanţă.

Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care n-au un conţinut economic şi nu pot fi evaluate în bani. Intră în această categorie: drepturile care privesc integritatea fizică şi morală a persoanei, cum ar fi drepturile la existenţă şi integritate corporală, la cinste, la onoare, la reputaţie, etc.; drepturi care privesc atributele de identificare ale persoanei, cum ar fi dreptul la nume, prenume, domiciliu, etc.; drepturile care privesc latura nepatrimonială a creaţiei intelectuale, cum ar fi dreptul de autor, inventator, etc.

Aceste drepturi sunt drepturi absolute, adică opozabile tuturor persoanelor, erga omnes; nu fac parte din patrimoniul persoanei; nu se pot transmite prin moştenire şi se exercită personal74.

culpabile a altor persoane, victima are dreptul relativ de a cere de la autorii pagubei, persoane determinate, o despăgubire corespunzătoare 74 T.Pop, Op.cit., p.72; Şt.Rauschi, Op.cit., p.51.

64

Uneori, drepturile personale nepatrimoniale sunt împletite cu drepturile patrimoniale sau pot da naştere la drepturi patrimoniale. Astfel, de exemplu, dreptul personal nepatrimonial de autor sau de inventator dă naştere dreptului patrimonial de a primi o remuneraţie atunci când opera este încredinţată unei edituri spre publicare, sau când invenţia este predată unei societăţi comerciale spre a fi aplicată în practică.

Drepturile patrimoniale se împart, la rândul lor, în

drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale în

temeiul cărora titularii lor îşi pot exercita prerogativele conferite de lege, direct şi nemijlocit asupra unui bun determinat fără a fi necesar concursul altor persoane.

Drepturile reale prezintă următoarele caractere specifice:

a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane, ca subiecte active determinate, şi toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;

b) ele conferă titularilor lor puterea de a-şi exercita prerogativele direct şi nemijlocit asupra unui bun, fără concursul altor persoane;

c) ele implică obligaţia generală negativă a subiectelor pasive de a nu face nimic de natură să stânjenească exerciţiul prerogativelor ce aparţin titularului dreptului real;

d) ele sunt drepturi absolute şi, ca atare, opozabile tuturor, erga omnes;

e) ele conferă titularilor, atât prerogativa de a putea urmări lucrul respectiv în orice mâini s-ar afla (dreptul de

65

urmărire), cât şi prerogativa creditorilor ale căror creanţe sunt garantate prin drepturi reale accesorii asupra unor lucruri ale debitorilor lor, de a fi satisfăcuţi cu preferinţă faţă de creditorii chirografari, lipsiţi de asemenea garanţii (dreptul de preferinţă);

f) drepturile reale sunt limitate ca număr. Drepturile reale se clasifică, la rândul lor, în drepturi

reale principale şi drepturi reale accesorii. Drepturile reale principale sunt acele drepturi care

au o existenţă de sine stătătoare, existenţa lor nefiind condiţionată de un alt drept, titularul lor exercitându-şi atributele conferite de lege asupra bunului fără intervenţia altor persoane.

Sunt drepturi reale principale, dreptul de proprietate, în toate formele sale, drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie, superficie, servitute), dreptul de folosinţă, etc.

Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi care nu au o existenţă de sine stătătoare, naşterea, existenţa şi stingerea lor depinzând de drepturile de creanţă ale căror garanţii sunt. Aceste drepturi sunt accesorii drepturilor de creanţă şi sunt afectate garantării acestor drepturi.

Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj (amanet) ipoteca, privilegiile şi dreptul de retenţie.

Drepturile de creanţă sunt acele drepturi

patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, ca acesta să dea, să facă ori să nu facă, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează dreptul creditorului. Raporturile juridice al căror conţinut este alcătuit din drepturi de creanţă şi obligaţii corespunzătoare acestor drepturi, se numesc raporturi de obligaţii, sau pe scurt obligaţii, expresia de obligaţie fiind

66

întrebuinţată aici în înţelesul larg al cuvântului, de raport obligaţional civil.

Drepturile de creanţă prezintă următoarele caractere specifice:

a) ele rezultă din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane, ca subiecte active determinate, şi una sau mai multe persoane, ca subiecte pasive determinate;

b) ele conferă titularului lor − creditorului − dreptul de a pretinde subiectului pasiv determinat − debitorul − să dea, să facă sau să nu facă ceva, obligaţii prin săvârşirea cărora se realizează drepturile creditorului. Astfel, în raportul juridic de vânzare-cumpărare, vânzătorul (care este creditorul preţului lucrului vândut), poate pretinde cumpărătorului (care este debitorul obligaţiei de a plăti preţul lucrului cumpărat) să efectueze această plată, prin săvârşirea căreia se realizează dreptul vânzătorului. Vânzătorul (creditorul) nu se poate adresa în acest scop decât cumpărătorului (debitorului său);

c) ele implică obligaţia subiectului pasiv − a debitorului − de a da (adică de a constitui sau strămuta un drept real asupra unui anumit bun), de a face (adică de a săvârşi anumite acte, acţiuni, lucrări sau de a presta anumite servicii), sau de a nu face (adică de a se abţine de la o anumită activitate pe care ar fi avut dreptul să o săvârşească);

d) ele sunt drepturi relative şi, ca atare, nu sunt opozabile decât faţă de persoana sau persoanele care figurează în raportul juridic respectiv, ca subiect sau subiecte pasive determinate;

e) drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr. Între drepturile reale şi cele de creanţă există unele

asemănări, dar şi deosebiri.

67

Astfel, sub aspectul asemănărilor, menţionăm în primul rând, că ambele drepturi sunt patrimoniale şi în al doilea rând, în raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi reale şi de creanţă sunt cunoscuţi titularii acestor drepturi, adică subiectele active.

Drepturile de creanţă se deosebesc de drepturile reale, aşa cum reiese din caracterele lor specifice, prin următoarele:

a) la drepturile de creanţă, creditorul nu poate obţine realizarea dreptului său decât în urma activităţii sau abţinerii debitorului, pe când la drepturile reale, titularul dreptului real îşi poate exercita direct şi nemijlocit atributele (prerogativele) dreptului său asupra bunului, fără concursul altor persoane;

b) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv − debitorul − este determinat din momentul naşterii raportului juridic, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv, este universal, nedeterminat;

c) la drepturile de creanţă, subiectul pasiv − debitorul − are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, pe când la drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească pe titularul dreptului real în exerciţiul atributelor conferite de lege;

d) drepturile de creanţă sunt relative, pe când drepturile reale sunt absolute;

e) drepturile de creanţă sunt nelimitate, ca număr pe când drepturile reale sunt limitate;

f) drepturile reale conferă titularilor săi dreptul de urmărire şi drept de preferinţă.

68

3) Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de

modalităţi

Drepturile pure şi simple sunt acele drepturi care

conferă titularilor lor certitudine şi siguranţă, ele producându-şi efectele, imediat şi definitiv din momentul naşterii raportului juridic, existenţa şi exercitarea lor nefiind afectată de vreo împrejurare viitoare75.

Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi a căror naştere, existenţă, exercitare ori stingere depind de anumite evenimente viitoare sigure sau nesigure denumite termen, condiţie şi sarcină.

2.3.2.3 Obligaţia civilă

Obligaţia, la rândul ei, poate fi definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al unui raport juridic civil, de a avea o anumită comportare corespunzătoare faţă de conduita titularului dreptului subiectiv, comportare care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, poate fi impusă la nevoie, prin mijlocirea forţei de costrângere a statului.

Din această definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice ale obligaţiei:

a) constă într-o îndatorire a subiectului pasiv şi nu într-o posibilitate juridică pe care o are subiectul activ;

b) îndatorirea subiectului pasiv constă dintr-o conduită corespunzătoare şi pretinsă de conduita subiectului activ;

c) conduita subiectului pasiv constă, cel mai adesea, dintr-o prestaţie pozitivă, a da, a face şi numai rareori dintr-o prestaţie negativă, a nu face;

75 Şt.Rauschi, Op.cit., p.55; Gh.Beleiu, Op.cit., p.78.

69

d) în caz de nevoie, subiectul pasiv poate fi obligat să-şi îndeplinească îndatorirea prin mijlocirea forţei coercitive a statului.

Termenul de obligaţie civilă în afara sensului de îndatorire a subiectului pasiv mai are şi sensurile de raport juridic obligaţional ce se naşte între creditor şi debitor, precum şi de înscris constatator al unei datorii, cum ar fi spre exemplu, obligaţiile la o bancă.

2.3.3 Obiectul raportului juridic civil

2.3.3.1 Noţiune

Fiind un raport social, raportul juridic de drept civil se referă la activitatea oamenilor. De aceea, obiectul lui va consta întotdeauna în anumite acţiuni ale acestora sau în abţinerea de a săvârşi anumite acţiuni, deci într-o conduită anume.

Prin urmare, obiectul raportului juridic civil îl constituie acţiunea sau inacţiunea pe care subiectul activ o

pretinde şi pe care subiectul pasiv trebuie să o

îndeplinească.

Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului juridic. Prin conţinut se înţeleg drepturile şi obligaţiile părţilor, adică posibilitatea juridică de a întreprinde anumite acţiuni, în timp ce prin obiect se înţeleg însăşi acţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde şi subiectul pasiv trebuie să le îndeplinească76.

76 De exemplu, la raporturile juridice de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului de a preda bunul vândut şi dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea bunului intră în noţiunea de conţinut al raportului juridic de vânzare cumpărare, în timp ce acţiunea efectivă de predare şi,

70

Acţiunea sau inacţiunea care constituie obiectul raportului juridic civil se referă de foarte multe ori la bunuri (obiect material)77. În aceste cazuri, acţiunile titularilor de drepturi reale şi în special acţiunile proprietarului, se confundă în aşa măsură cu lucrul la care se referă, încât lucrul apare ca fiind obiectul raportului juridic. Dar aceasta nu este decât o aparenţă pentru că obiectul raportului juridic este întotdeauna acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

Bunurile nu sunt decât obiecte materiale exterioare raportului juridic la care se referă raportul juridic (obiecte juridice derivate), ele neputând fi considerate un element al raportului juridic civil. Ele nici nu apar în toate raporturile juridice civile, ci doar în unele raporturi patrimoniale.

2.3.3.2 Bunurile şi clasificarea lor

În legislaţia civilă, deşi există numeroase texte care folosesc termenul de „bun” sau „lucru”, nu găsim o definiţie a bunului.

Literatura juridică a fost cea care a arătat că prin lucru se înţelege tot ce se află în natură, fiind perceptibil prin simţurile noastre78. Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic, trebuie să fie util omului, să aibă valoare economică şi să fie susceptibil de apropriere (însuşire) sub forma unor

respectiv, de primire a bunului vândut fac parte din noţiunea de obiect al aceluiaşi raport juridic (D. Lupulescu, op. cit.,p. 61). 77 Astfel, proprietarul îşi îndreaptă acţiunea sa de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra unui lucru. Tot astfel, titularii de alte drepturi reale îşi îndreaptă acţiunile corespunzătoare drepturilor lor asupra unor lucruri 78 G.Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti 1947, p.81.

71

drepturi ce intră în compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice79. Putem defini astfel bunul ca fiind acea valoare

economică ce este utilă pentru satisfacerea nevoilor

materiale ori spirituale ale omului şi este susceptibilă de

apropriere sub forma dreptului patrimonial80.

Bunurile pot fi clasificate după următoarele criterii: 1) În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de

lege, bunurile se împart în bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile (mişcătoare);

2) În raport de regimul juridic al circulaţiei lor bunurile se împart în bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil;

3) După cum au o întrebuinţare independentă sau sunt utile numai prin intermediul altor bunuri de care sunt strâns legate, deosebim bunuri principale şi bunuri accesorii;

4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia, distingem bunuri divizibile şi bunuri indivizibile;

5) După cum sunt ori nu producătoare de fructe, bunurile se clasifică în bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere;

6) După modul cum sunt determinate, bunurile se clasifică în bunuri individual determinate (res certa) şi bunuri determinate generic (res genera);

79Aşa se explică de ce unele lucruri care sunt nu numai utile omului, dar chiar indispensabile vieţii cum ar fi aerul, apa mărilor, căldura şi lumina soarelui nu sunt bunuri în sens juridic, deoarece ele nu sunt susceptibile de apropriere (însuşire) sub formă de drepturi patrimoniale care să aparţină unor persoane fizice sau juridice (Dumitru Lupulescu, op.cit., p.62). 80 Corneliu Turianu, Curs de drept civil.Partea generală, Editura Universitară, Bucureşti, 2005, p. 78.

72

7) După cum pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii, deosebim bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;

8) După cum întrebuinţarea lor implică ori nu consumarea sau înstrăinarea lor, bunurile se împart în bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

9) După modul cum sunt percepute, bunurile se împart în bunuri corporale şi bunuri incorporale;

10) După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite, distingem bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile.

În funcţie de criteriile menţionate, în cele ce urmează vor fi înfăţişate noţiunea şi caracterele specifice fiecărei categorii de bunuri în parte81:

1) Bunuri imobile (nemişcătoare) şi bunuri mobile

(mişcătoare)

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă şi nu pot fi mişcate dintr-un loc în altul.

Bunurile mobile sunt acele bunuri care se pot muta dintr-un loc în altul fie prin energie proprie, fie cu ajutorul unei energii străine82.

Bunurile imobile se clasifică în: a) imobile prin

natura lor; b) imobile prin destinaţie; c) imobile prin

obiectul la care se aplică.

81 Dumitru Lupulescu, op.cit., p.65 82 În legătură cu această definiţie în art.473 C.civ. se prevede că „Sunt

mobile prin natura lor corpurile care se pot transporta de la un loc la

altul, atât cele care se mişcă de la sine precum sunt animale, precum şi

cele care nu se pot strămuta din loc în loc decât printr-o putere străină

precum sunt lucrurile neînsufleţite”.

73

a) Sunt bunuri imobile prin natura lor: pământul şi toate bunurile care, în mod natural sau artificial sunt încorporate pământului, cum sunt clădirile, construcţiile, fabricile, conductele de apă, gaz sau electricitate, recoltele prinse de rădăcini etc. (art.463-465 C.civ.).

b) Sunt bunuri imobile prin destinaţie: bunurile mişcătoare prin natura lor, aşezate în mod perpetuu asupra unui imobil (de exemplu obiectele de ornamentaţie) sau destinate serviciului ori exploatării unui imobil (de exemplu maşinile, aparatele ori camioanele afectate unei exploatări industriale, uneltele de arat, animalele întrebuinţate la munca câmpului etc.), care, deşi mobile prin natura lor, sunt totuşi considerate ca bunuri imobile prin destinaţie.

Pentru ca un bun mobil să poată deveni imobil prin destinaţie este necesară întrunirea următoarelor două condiţii:

- atât bunul mobil, cât şi cel imobil trebuie să se afle în proprietatea aceleiaşi persoane;

- între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate, adică bunul mobil să fie afectat exploatării bunului imobil (art.468-470 C.civ.).83.

c) Sunt bunuri imobile prin obiectul la care se aplica drepturile reale asupra imobilelor, creanţele imobiliare şi acţiunile în justiţie privitoare la imobile care, deşi sunt drepturi şi nu bunuri, sunt totuşi considerate ca bunuri imobile prin obiectul la care se aplică (art.471 C.civ.).

Bunurile mobile, la rândul lor, se împart în trei

categorii şi anume: a) mobile prin natura lor; mobile prin

determinarea legii; c) mobile prin anticipaţie.

83 Acest raport se stabileşte fie printr-o legătură materială, ca de exemplu ţevile, fie printr-o legătură intelectuală, cum ar fi inventarul agricol

74

a) Bunuri mobile prin natura lor se pot strămuta din loc în loc (art.473 C.civ.). Sunt bunuri mobile prin natura lor cele care se mişcă de la sine prin putere proprie, precum şi cele care pot fi mişcate dintr-un loc în altul printr-o forţă externă.

b) Bunuri mobile prin determinarea legii sunt de exemplu, drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanţă asupra bunurilor mobile, precum şi acţiunile în justiţie privitoare la mobile (art.474 C.civ.).

c) Bunuri mobile prin anticipaţie. Fac parte din această categorie bunuri imobile prin natura lor, dar pe care părţile prin contract le consideră ca fiind bunuri mobile. De exemplu acele imobile care prin aderenţa lor la pământ sunt considerate într-un contract, în mod anticipat, ca mobile, calitate pe care nu o vor avea decât în viitor, în care caz, pentru contractanţii respectivi, ele sunt mobile prin anticipaţie84.

2) Bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri

scoase din circuitul civil

Sunt bunuri aflate în circuitul civil acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, în alţi termeni, bunurile care pot fi dobândite ori înstrăinate prin acte juridice. Sunt scoase din circuitul civil acele bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil. Aceste bunuri sunt inalienabile85. 84 Potrivit dispoziţiilor art. 465 C.civ., recoltele prinse în rădăcini şi fructele neculese încă sunt imobile prin natura lor. Dar de „îndată ce

recoltele se vor tăia şi fructele se vor culege, sunt mobile”. La aceste prevederi legale, în art.466 C.civ. se adaugă cfaptul că “arborii ce se taie devin mobile”. 85 Un asemenea bun este teritoriul României precum şi bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituţie care nu pot fi decât obiect al proprietăţii publice: bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul

75

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în planul valabilităţii prevederilor legale. Astfel, nerespectarea prevederilor legale care supun unor condiţii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage, pe lângă nulitatea respectivelor acte şi răspunderea administrativă sau penală86.

3) Bunuri principale şi bunuri accesorii

Bunurile ce servesc la folosirea altor bunuri se numesc bunuri accesorii, iar cele pe care le servesc se numesc bunuri principale. Sunt astfel, bunuri accesorii: cutiile pentru instrumentele muzicale, cheile pentru lacăte, pompa şi cheile pentru bicicletă, lopeţile pentru o barcă, beţele de sprijin pentru schi etc.

Această clasificare prezintă interes în dreptul civil deoarece bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului principal, dacă nu reiese altfel din lege sau din convenţia părţilor87.

4) Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

Sunt divizibile acele bunuri care se pot divide în mai multe părţi, fără ca prin aceasta să se schimbe destinaţia lor economică. De exemplu, o bucată de stofă care se poate împărţi în mai multe cupoane.

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice, etc. 86 Corneliu Turianu, op. cit. p. 86. 87 Astfel, vânzarea unui instrument muzical implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului şi cutia care este bun accesoriu, dacă părţile nu au convenit altfel.

76

Dimpotrivă, bunurile care, prin împărţirea lor în mai multe părţi, îşi pierd destinaţia lor economică anterioară sunt bunuri indivizibile. De exemplu, o maşină, o haină etc.

Această clasificare prezintă interes juridic în cazul împărţirii bunurilor comune între mai mulţi coproprietari. Bunurile indivizibile vor fi atribuite în întregul lor unui coproprietar, iar ceilalţi vor primi în schimb alte bunuri de valoare egală sau compensaţii în bani.

5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt acelea care dau naştere în mod periodic altor produse (fructe), fără a se consuma substanţa lor.

Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu pot crea alte produse fără consumarea substanţei lor. Codul civil distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile. Fructele naturale sunt produsul naturii, fără intervenţia muncii omului. Sunt astfel de bunuri fructele de pădure88. Fructele industriale sunt acelea care se produc ca urmare a activităţii omului. Fac parte din această categorie fructele şi legumele de cultură (recoltele, plantaţiile)89. Fructele civile reprezintă echivalentul în bani al folosirii unui anumit bun. Sunt astfel de fructe chiriile, dobânzile, etc90. 88 Potrivit art. 522 teza I C. civ., „fructele naturale sunt acelea ce pământul produce de la sine; producţia şi prăsila (sporul animalelor) sunt asemenea fructe naturale”. 89 Potrivit art. 522 teza II C. civ., „fructele industriale ale unui fond sunt acelea ce se dobândesc prin cultură”. 90 Potrivit art. 523 C. civi., „fructele civile sunt chiriile caselor, dobânzile sumelor exigibile, venitul rentelor; arendele intră în clasa fructelor civile”.

77

Fructele nu trebuie confundate cu productele. Productele sunt foloase trase dintr-un bun cu consumarea substanţei sale. Este product, de exemplu, piatra dintr-o carieră sau nisipul dintr-o albie a unui râu. Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului).

De asemenea, în litigiul dintre proprietari şi posesori cu privire la un anumit bun, prezintă importanţă dacă bunul este producător de fructe, deoarece posesorul de rea credinţă este obligat să restituie nu numai bunul, ci şi fructele produse de acesta. Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte. De exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele, nu şi productele91. 6) Bunuri individual determinate (certe) şi bunuri

determinate generic (generice)

Bunurile determinate prin caractere individuale şi specifice unui anumit bun, se numesc bunuri certe. Sunt bunuri individual determinate, spre exemplu, o anumită casă, un anumit tablou etc.

Bunurile determinate prin caractere generice, adică comune unei anumite categorii de bunuri şi care se individualizează prin indicarea greutăţii, numărului ori măsurii, se numesc bunuri generice. Sunt bunuri generice, spre exemplu, banii, alimentele, combustibilul etc. 91 Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 78.

78

Bunurile sunt certe sau generice nu atât prin natura lor intrinsecă, cât mai cu seamă prin felul cum sunt privite de către părţi în actele juridice pe care le încheie cu privire la ele. Astfel, un volum de poezii împrumutat, care este un lucru generic prin natura sa, poate fi privit de părţi ca un bun cert, ce nu poate fi înlocuit prin alt exemplar, exemplarul împrumutat prezentând o valoare de amintire pentru proprietarul său92.

Clasificarea bunurilor în bunuri certe şi generice prezintă o deosebită importanţă în dreptul civil, sub aspectul regimului juridic ce li se aplică. Astfel, în caz de înstrăinare a unui bun, dacă el este cert - individual determinat - transmiterea dreptului de proprietate către dobânditor are loc în chiar momentul încheierii contractului, adică al realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul n-a fost predat.

Dacă însă, bunul este generic, determinat numai prin caractere generice, atunci dreptul de proprietate se transmite la dobânditor după încheierea contractului şi anume, de regulă, la predarea bunului când se va proceda la individualizarea acestuia prin numărare, măsurare ori cântărire. Fără individualizare nu se poate opera transmiterea dreptului de proprietate, căci până atunci bunul vândut se confundă în masa celorlalte bunuri identice ale proprietarului. 7) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele cu ocazia executării unei obligaţii. Sunt bunuri fungibile: banii, alimentele de un anumit fel, etc.

Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii. De exemplu: un tablou, o mobilă executată la comandă, etc. 92 Dumitru Lupulescu, op.cit., p.66.

79

Ca regulă, bunurile bunurile individual determinate (certe) sunt nefungibile, iar cele determinate generic (generice) sunt fungibile. Însă, ca şi caracterul generic sau cert al bunurilor, fungibilitatea ori nefungibilitatea lor depinde, nu numai de însuşirile bunurilor, ci adesea şi de intenţia părţilor93.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă în materia executării obligaţiilor civile privind valabilitatea plăţii. Astfel, dacă debitorul datora creditorului un bun fungibil plata este valabilă dacă a dat un bun de gen şi este de natură să-l libereze pe debitor de datorie. Dimpotrivă, dacă debitorul datorează creditorului un bun cert, debitorul nu poate face o plată valabilă decât dacă dă creditorului bunul pe care îl datorează.

8) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care implică prin folosirea lor conform destinaţiei obişnuite, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor de la prima întrebuinţare. Astfel, alimentele, combustibilul, etc., sunt bunuri consumptibile, deoarece ele nu pot fi folosite conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se distruge sau consuma substanţa de la prima întrebuinţare. La fel, banii sunt bunuri consumptibile, căci ei nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi, fără a ieşi din patrimoniul posesorului lor.

Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod repetat, fără ca prin aceasta să-şi consume

93 De exemplu, o carte împrumutată este un bun generic şi fungibil, putând fi în înlocuită cu o altă carte de acelaşi autor, cu acelaşi titlu şi aceeaşi ediţie. Părţile pot stabili însă ca să se restituie neapărat aceeaşi carte, deoarece poartă dedicaţia autorului sau note ale proprietarului. Astfel, cartea devine un bun individual determinat, deoarece are caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte bunuri din aceeaşi categorie.

80

substanţa sau să fie necesară înstrăinarea lor. De exemplu pământul, clădirile, maşinile, obiectele casnice, hainele etc. sunt bunuri neconsumptibile, fiindcă pot face obiectul unor acte multiple şi succesive de întrebuinţare, fără a fi distruse sau înstrăinate.

Consumptibilitatea ori neconsumptibilitatea depind, de regulă generală, de natura bunurilor. Ea poate rezulta însă şi din voinţa oamenilor.94

Clasificarea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile prezintă interes în materie de uzufruct şi împrumut.

Astfel, uzufructul implică pentru uzufructuar dreptul de a se folosi de un bun fără a-i consuma substanţa, cu obligaţia de a-l restitui proprietarului la încetarea uzufructului. Constituirea unui drept de uzufruct poate, aşadar, avea loc numai asupra unui bun neconsumptibil.

În cazul în care se constituie un drept de uzufruct asupra unui bun consumptibil., uzufructuarul nu mai are obligaţia de a conserva substanţa bunului, ci poate dispune de el, cu îndatorirea de a restitui proprietarului un bun de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare.

De asemenea, în ceea ce priveşte contractul de împrumut, obligaţia de restituire poartă asupra însuşi bunului împrumutat, dacă el este neconsumptibil, caz în care contractul se numeşte comodat, sau asupra unui bun identic,

94 Astfel, pentru o librărie cărţile sunt bunuri consumptibile, căci aceasta nu le poate folosi decât înstrăinându-le, deşi prin natura lor ele sunt neconsumptibile. De asemenea, alimentele expuse în vitrină, în scop de reclamă, deşi consumptibile prin natura lor, devin - prin această utilizare - neconsumptibile, fiind susceptibile de o întrebuinţare prelungită în timp (Dumitru Lupulescu, op. cit., p. 68).

81

dacă el este consumptibil, caz în care contractul se numeşte împrumut de consumaţie.95

9) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Bunurile corporale sunt acelea care au o existenţă materială, fiind percepute prin simţurile omului, cum ar fi o maşină, o haină, o casă, etc.

Bunurile incorporale sunt valorile economice care nu au o existenţă materială, sunt abstracte, ideale, ele neputând fi percepute cu ajutorul simţurilor noastre. Din această categorie fac parte drepturile nepatrimoniale (de autor96, de inventator, etc.), drepturile de creanţă, moştenirile, titlurile de valoare, etc.

Codul civil român, deşi nu face în mod clar această clasificare, se referă implicit la ea când se referă la bunurile mobile incorporale în art. 471 şi la mobilele incorporale în art. 474.97

95 În cazul contractului de împrumut de consumaţie se transmite faţă de dobânditor însuşi dreptul de proprietate, spre deosebire de comodat când are loc numai transmiterea folosinţei. 96 Deşi dreptul de autor înseamnă facultatea autorului de a exploata în exclusivitate opera sa, inclusiv prin primirea unei sume de bani (bun corporal), dreptul în sine nu se identifică cu suma de bani primită. Dreptul de autor ori facultatea pe care o are el asupra operei este un lucru abstract (bun incorporal). Tot astfel sunt abstracte şi drepturile de creanţă (Corneliu Turianu, op. cit., p.92).. 97 Examinată atent, această clasificare apare ca fundamentată pe un punct de vedere eronat, deoarece confundă dreptul asupra unui bun cu obiectul însuşi. Având în vedere confuzia existentă putem conchide că şi importanţa practică a acestei clasificări este redusă (a se vedea Petru p. Andrei, Irina Apetrei, op. cit., p.51)

82

10) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului. Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii. Sunt bunuri insesizabile acelea care nu se pot urmări sau vinde pentru nici o datorie, cum ar fi icoanele ori portretele de familie ale debitorului sau alte bunuri enumerate de art. 406 C. proc. Civ.