INFRACŢIUNI SĂVÂRȘITE DE PERSOANE CU

FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE

În capitolul XV din Partea specială a Codului penal al Republicii Moldova sunt

incriminate infracţiunile săvârșite de persoane cu funcţie de răspundere. El include

nouă componenţe de infracţiuni care atentează la un singur obiect juridic generic:

relațiile sociale cu privire la activitatea legală a organelor ad- ministraţiei publice,

precum și a întreprinderilor, instituţiilor și organizaţiilor de stat. Nu poate fi

considerat drept obiect juridic generic al infracţiunilor date relațiile sociale cu

privire la activitatea organizaţiilor comerciale, obștești sau altor organizaţii

nestatale. Latura obiectivă a infracţiunilor săvârșite de persoane cu funcţie de răs-

pundere se caracterizează prin prezenţa a două semne:

1) infracţiunile se comit datorită folosirii de către persoanele cu funcţie de

răspundere a îndatoririlor sale de serviciu;

2) aceste infracţiuni se comit contrar intereselor de serviciu.

În cadrul analizei semnelor infracţiunii în asemenea cazuri, este necesară

stabilirea competenţei persoanei respective, care este determinată de actele

normative corespunzătoare (statute, regulamente, instrucţiuni, alte acte nor-

mative), în care sunt prevăzute drepturile și obligaţiile acestor persoane.

Infracţiunile prevăzute de art. 327, 328, 329 și 331 din CP al RM implică

răspunderea penală numai în cazul survenirii urmărilor prejudiciabile indicate în

dispoziţiile articolelor date, adică sunt infracțiuni materiale. În majoritatea

cazurilor, în urma comiterii acestor infracţiuni se provoacă daune materiale, dar, în

calitate de urmări ale acestor infracţiuni, legea prevede și cauzarea de daune

considerabile drepturilor și intereselor legale ale persoanelor fizice sau juridice.

Asemenea urmări pot consta în încălcarea drepturilor și libertăţilor constituţionale,

tăinuirea infracţiunilor, subminarea autorităţii organelor pu- terii de stat. Celelalte

infracţiuni (art. 324, 325, 326, 330, 332 din CP al RM) sunt considerate infracţiuni

formale, deoarece ele se consideră consumate din momentul comiterii faptelor

indicate în dispoziţiile normelor date.

Latura subiectivă a infracţiunilor cuprinse în capitolul dat, cu excepţia infracţiunii

prevăzute de art. 329 din CP al RM (neglijenţa în serviciu) se ca- racterizează prin

vinovăţie intenţionată. Pentru unele infracţiuni, legiuitorul prevede prezenţa

obligatorie a motivului infracţiunii: interesul material sau alte interese personale.

În calitate de subiect al infracţiunilor prevăzute de art. 324, 327, 328, 329, 331,

332 din CP al RM poate fi doar o persoană cu funcţie de răspundere. Su- biect al

infracţiunilor de corupere activă (art. 325 din CP al RM ) și al traficu- lui de

influenţă (art. 326 din CP al RM) poate fi orice persoană fizică respon- sabilă, care

la momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani, iar subiect al infracţiunii

prevăzute de art. 330 din CP al RM poate fi doar un funcţionar al autorităţilor

publice, al altei instituţii, întreprinderi sau organizaţii de stat care nu este persoană

cu funcţie de răspundere. Noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere este

expusă în alin. (1) al art. 123 din CP al RM. Persoana cu funcţie de răspundere este

considerată persoana căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a

ad- ministraţiei publice locale, într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sau

provizoriu, prin stipularea legii, prin numire, prin alegere sau în virtutea unei

însărcinări, anumite drepturi și obligaţii în vederea exercitării funcţiilor autorităţii

publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie ori organiza- torico-

economice. La categoria de persoane cu funcţie de răspundere se referă și

reprezentan- ţii autorităţilor publice: funcţionarii organelor de stat învestiţi cu

dreptul de a înainta cerinţe, precum și de a lua decizii obligatorii pentru executare

de către cetăţeni, întreprinderi, instituţii și organizaţii, indiferent de apartenenţa și

subordonarea lor departamentală (deputaţii, conducătorii, adjuncţii și mem- brii

consiliilor raionale și locale, judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală,

lucrătorii organelor de poliţie, inspectorii de stat etc.) Prin funcţii de ordin

organizatorico-economic se înţeleg funcţiile de în- făptuire a conducerii

colectivelor sau a sectoarelor de muncă, a activităţii de producere a unor lucrători

(selectarea și repartizarea cadrelor, planificarea muncii, organizarea muncii

subalternilor, menţinerea disciplinei de muncă etc.). Asemenea funcţii îndeplinesc

conducătorii și adjuncţii conducătorilor întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor,

indiferent de forma de proprieta- te, conducătorii subdiviziunilor structurale (șefii

și adjuncţii șefilor direcţii- lor, secţiilor, laboratoarelor etc.), conducătorii

sectoarelor de muncă (maiștrii, șefii de șantiere și de brigadă ) etc.

Prin funcţii administrative de dispoziţie se înţeleg împuternicirile privind dirijarea

și dispunerea de patrimoniu, stabilirea ordinii de păstrare, prelucrare și

comercializare a acestui patrimoniu, asigurarea controlului asupra acestor

operaţiuni, organizarea deservirii sociale a populaţiei etc. Astfel de împuterniciri

au șefii secţiilor și serviciilor economice de aprovi- zionare și financiare, șefii

depozitelor, magazinelor, atelierelor etc. Prin întreprindere, instituţie, organizaţie

se înţelege orice întreprindere, instituţie, organizaţie care desfășoară o activitate

social-utilă potrivit legii și se bazează pe forma de proprietate de stat sau

municipală, indiferent de forma organizatorico-juridică. Conform dispoziţiilor

legii, ca persoană cu funcție de răspundere, alături de persoanele care, permanent

sau provizoriu, îndeplinesc funcţii ale autorită- ţii publice sau obligaţiuni de ordin

administrativ de dispoziţie și organizatori- co-economic, sunt și persoanele care

îndeplinesc aceste funcţii în virtutea unei însărcinări speciale date de organe

persoanelor cu funcţii de răspundere. Nu pot fi considerate persoane cu funcţie de

răspundere lucrătorii între- prinderilor, instituţiilor și organizaţiilor, indiferent de

forma de proprietate, care exercită funcţii pur profesionale sau tehnice. Legea

penală, de rând cu noţiunea “persoană cu funcţie de răspundere”, o folosește și pe

aceea de “funcţionar”, dar în privinţa căreia, în legislaţia în vigoare, nu există

careva reglementări. În art. 330 din CP al RM se incrimi- nează primirea de către

un funcţionar al autorităţilor publice, altor instituţii, întreprinderi și organizaţii de

stat, care nu este persoană cu funcţie de răspun- dere, a unei recompense ilicite sau

a unor avantaje patrimoniale de la cetăţeni, pentru îndeplinirea unor acţiuni sau

acordarea de servicii ce țin de atribuţiile lui de serviciu. Din cele expuse, rezultă că

funcţionarului, la fel ca persoanei cu func- ţie de răspundere, i se acordă,

permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere, fie în virtutea

unei însărcinări, anumite drepturi și obligaţii, deci atribuţii, dar prin esenţa lor nu

sunt de caracter autoritar, admi nistrativ de dispoziţie sau organizatorico-economic,

ceea ce este specific pentru atribuţiile persoanei cu funcţie de răspundere. Prin

urmare, atribuţiile funcţionarului se referă la acordarea unor servicii, executarea

unor acţiuni în interesul cetăţenilor, care, deși ţin de activitatea unei autorităţi

publice, insti- tuţii, întreprinderi sau organizaţii de stat, nu sunt de aceeași natură și

caracter cu ale persoanelor cu funcţie de răspundere. Actualitatea reglementării

penale și luptei orientate spre contracararea fenomenului de corupţie este

determinată de un șir de factori:

1) corupţia conduce la încălcări foarte serioase ale drepturilor și libertăţi- lor

constituţionale ale cetăţenilor. Cercetările sociologice stabilesc că o bună parte a

cetăţenilor, pe parcursul ultimilor ani, plasează pe primul loc problema combaterii

corupţiei; 2) răspândirea corupţiei discreditează foarte serios aparatul de stat, atin-

gând autoritatea acestuia. În situaţia respectivă, are loc o detașare a aparatului de

stat de membrii societăţii1; 3) ponderea corupţiei ca fenomen social, la moment,

este foarte mare. Acest fapt se răsfrânge nu doar asupra persoanelor cu funcţie de

răspun- dere sau asupra corupătorului, ci și asupra faptului cum se răsfrânge co-

rupţia asupra tuturor ramurilor puterii de stat2. Despre aceste fapte ne mărturisesc

și cercetările criminologice ale ultimilor ani. Raporturile corupţiei determină

apariţia și favorizarea infracţionalităţii organizate; 4) poziţia socială înaltă a

subiecților acestui fenomen, caracterul voluntar și “acordat” al raporturilor

corupţionale apărute între subiecţii acesto- ra (de obicei, nu determină conflicte,

deoarece părţile obţin un profit reciproc), în urma executării acestui raport,

stabilesc un pericol social sporit al altor categorii de infracţiuni. Astfel, necesitatea

incriminării penale a fenomenului corupţiei în Republi- ca Moldova se impune mai

ales din cauza impactului negativ foarte puternic pe care acest fenomen îl are

asupra tuturor păturilor și categoriilor sociale. Noțiunea de “corupţie”, spune codul

deontologic al persoanelor cu funcţie de răspundere din cadrul organelor de

ocrotire a normelor de drept, adoptat de Adunarea Generală a ONU la 17

decembrie 1978, trebuie să fie reglementată de sistemul de drepturi naţionale,

ținându-se cont de faptul că această noţiune în- globează comiterea, neexecutarea

unor acţiuni în cadrul exercitării funcţiilor, ca rezultat al acceptării sau extorcării

unor cadouri, promisiuni sau stimulări, sau acceptării acestora ori de câte ori este

executată o acţiune sau o inacţiune3. N. F. Cuzneţova definește noțiunea de

corupţie ca fiind un fenomen ne- gativ social, ce se exprimă în mituirea unor

persoane de către alta4. Această opinie este susţinută de A. I. Dolgova, care

rezumă corupţia la o simplă mitui- re – mituirea persoanelor de stat și a altor

persoane cu funcţie de răspundere și, în acest temei, folosirea în scop de profit a

atribuţiilor de serviciu și toate

atributele și posibilităţile legate de acest fapt5. Aceste opinii conduc la ideea că

noţiunea de corupţie se reduce la mituire. Alţi autori stabilesc corupţia ca o

atingere a aparatului de conducere, ba- zată pe folosirea situaţiei de serviciu în

scopuri de profit de către o persoană cu funcţie de răspundere6. Corupţia, explică

B. V. Voljenkin, este un fenomen social ce conduce la discreditarea (alterarea)

puterii, când funcţionarii aparatului de stat sau altor ramuri folosesc situaţia lor de

serviciu, statul și autoritatea funcţiei pe care o execută în scopuri de profit, pentru

îmbogăţirea personală sau în interese de grup7. Prin urmare, corupţia depășește

limitele unei simple mituiri și prezintă în sine orice tip de abuz în raport cu puterea

de stat, în scopuri de cupiditate. În general, corupţia pornește de la deformarea

realităţii, cu scopul de a obţine rezultate la care nu se poate ajunge promovând

adevărul, și continuă prin introducerea unui sistem de clientelă, de promovare a

rudelor, prietenilor, aliaţilor politici8. Definiţia corupţiei nu se poate reduce la o

singură formulă, fiind accepta- te câteva variante. Astfel, corupţia s-ar defini drept:

1. săvârșirea unui act oficial interzis de actele normative în vigoare; 2.

comportament care deviază de la îndatoririle normale ale unui funcţi- onar public

sau violează legile orientate împotriva exercitării anumitor tipuri de influenţă; 3.

fenomen antisocial caracterizat prin pretindere ori primire de bani, alte bunuri, de

către funcţionarii de stat și altor organizaţii, constând în utili- zarea de către

aceștia, în scopuri personale, de grup, corporative, a atribu- ţiilor de serviciu, a

autorităţii și posibilităţilor pe care le acordă serviciul; 4. fenomen antisocial

constând în utilizarea interesată (în scopuri perso- nale) de către o persoană cu

funcţie de răspundere a atribuţiilor sale de serviciu; 5. fenomen antisocial, expresie

a unor manifestări de dereglare normativă, de diluare și deformare a moralităţii

sociale sau de dereglare spirituală a societăţii, atât la nivel macro-social, cât și la

cel individual.

6. Totalitatea faptelor și actelor unor indivizi care, profitând de funcţia sau poziţia

lor, folosesc mijloace ilicite pentru obţinerea unor avantaje personale.

Mecanismele corupţiei rezidă în următoarele9: a) are loc o înţelegere (afacere,

convenţie), în cadrul căreia persoana aflată în serviciul public sau în alt serviciu

“vinde” în mod ilegal atribuţiile și favorurile sale (bazate pe autoritatea funcţiei și

posibilităţile legate de această autoritate) unor persoane fizice sau juridice, unor

grupuri (in- clusiv organizaţii criminale), iar “cumpărătorul” capătă posibilitatea de

a utiliza instituţia statală sau altă organizație în scopurile sale: pentru îmbogăţire,

evitarea răspunderii prevăzute de lege, evitarea controlului, instituirea prin diverse

reglementări de ordin economic, administrativ, financiar etc.; b) persoana cu

funcţie de răspundere pretinde, primește sau acceptă o recompensă suplimentară

ilegală; c) are loc mituirea (coruperea) activă a funcţionarilor, adesea însoţită de o

puternică influenţă psihică asupra acestora (mai ales când la corupere participă

criminalitatea organizată). În legătură cu primirea unor recompense neprevăzute de

lege, funcţio- narul îndeplinește actele favorabile (necesare) celui care corupe. În

acest caz, funcţionarul primește o recompensă ilegală fie pentru actele pe care

trebuia să le îndeplinească conform funcţiei și atribuţiilor pe care le are, fie pentru

săvârșirea unor acte ilegale. Cei care corup au diferite interese, începând cu

acordarea unor facilităţi și terminând cu scoaterea de sub control social și ad-

ministrativ a persoanelor fizice și juridice care acţionează în contradicţie cu

normele în vigoare, cu ascunderea celor care săvârșesc acţiuni, cu lobbysmul

oamenilor de afaceri și a structurilor acestora, deși aceste interese nu cores- pund

sau contravin intereselor și statutului societăţii. Sfera de existenţă a corupţiei sunt

organele de stat și ale administrării pu- blice locale. Subiecţi ai acţiunilor

corupţionale sunt persoanele cu funcţie de răspun- dere, precum și funcţionarii din

cadrul autorităţilor publice ce nu sunt per- soane cu funcţie de răspundere. Dacă

privitor la persoanele cu funcţie de răspundere, ca subiecţi ai acţiunilor de corupţie,

în literatura de specialitate, s-a format o opinie unică, atunci problemele privind

raportarea funcţionarilor la această categorie este discutabilă.

N. F. Cuzneţova consideră neîntemeiată din punct de vedere criminologic opinia

conform căreia funcţionarii pot fi supuși răspunderii penale pentru infracţiunile de

corupţie, dacă nu sunt persoane cu funcţie de răspundere. Pe- ricolul social al

acestor persoane, după părerea ei, nu atinge nivelul antisocial al criminalităţii10.

Opinia în cauză este susţinută de un șir de autori11. Cu toate acestea, considerăm

că necesitatea raportării funcţionarilor pu- blici care nu sunt persoane cu funcţie de

răspundere la subiecţii acţiunilor de corupţie este determinată de următoarele

circumstanţe: a) răspândirea fără precedent a corupţiei în ultimul timp, scindarea

tuturor ramurilor puterii atât pe orizontală, cât și pe verticală dau temei pentru

căutarea celor mai eficiente metode de influenţă juridi- co-penale, inclusiv pe calea

extinderii cercului de persoane – subiecţi ai infracţiunilor de corupţie; b)

conţinutul, esenţa corupţiei se rezumă la folosirea de către funcţionar a situaţiei

sale de serviciu în scopuri personale. Folosirea situaţiei de serviciu presupune

folosirea nu doar a împuternicirilor de serviciu, dar și a autorităţilor și

posibilităţilor apărute în legătură cu ocuparea unui anumit post. Deși funcţionarii

fără funcţii de răspundere nu deţin îm- puterniciri autoritare, totuși ei pot folosi

autoritatea și posibilităţile ce le deţin în temeiul serviciului în interes material sau

personal. Activitatea în cauză contravine intereselor de stat și sociale și se

caracteri- zează printr-un profit de ordin personal sau material. În rezultatul

acţiunilor de corupţie sunt încălcate grav interesele protejate prin lege, precum și

cele ale statului și sociale. Astfel, tocmai în temeiul acestui semn se efectuează

delimitarea infracţiunilor de corupţie de alte simple acţiuni ilegale ce atrag

răspunderea administrativă, disciplinară, civilă. În literatura de specialitate există o

opinie conform căreia corupţia se consideră a fi prezentă doar în cazul comiterii

unor astfel de acţiuni în mod sistematic12. Acest fapt însă, considerăm noi, nu este

cel mai elocvent și ar de- termina apariţia unei piedici în lupta cu corupţia,

deoarece apare necesitatea demonstrării semnului de sistematicitate. Cu atât mai

mult că pericolul corup-ţiei constă în cauzarea unui prejudiciu efectiv obiectului

protejat de normele dreptului penal. Astfel, nu este oportună posibilitatea

calificării acestui pre- judiciu în raport cu numărul de atentări comise. Un singur

abuz de serviciu poate determina un prejudiciu mult mai important decât comiterea

câtorva infracţiuni de corupţie puţin grave. Ţinând cont de toate semnele

caracteristice corupţiei, putem da următoa- rea definiţie a acestui fenomen:

corupţia este folosirea de către persoana cu funcţie de răspundere, precum și

funcţionarul public de stat sau municipal, care nu este considerat persoană cu

funcţie de răspundere, a situaţiei sale de serviciu în interes material sau alt interes

personal, cauzând prin aceasta pre- judiciu drepturilor și intereselor statului,

sociale și personale, protejate prin lege, sau creând pericolul comiterii unui astfel

de prejudiciu. Formele de combatere a corupţiei se conţin și în unele acte

internaţionale. Astfel, abordarea problemei corupţiei și aspectele luptei cu aceasta,

pe plan in- ternaţional, au o istorie destul de bogată. Pentru prima dată, problema

corupţiei este discutată pe plan mondial de Adunarea generală a ONU, care a luat

atitudine în această privinţă prin Rezo- luţia nr. 3514 din 15 decembrie 1975. Cele

mai recente preocupări de nivel internaţional privind corupţia s-au manifestat în

cadrul discuţiilor de la Conferinţa miniștrilor europeni ai jus- tiţiei, care a avut loc

în vara anului 1999, și prin semnarea de către Republica Moldova a Convenţiei

juridico-penale privind lupta cu corupţia, adoptată la Strasbourg pe 27 ianuarie

1999. Intrarea în vigoare a Convenţiei sus-numite a permis racordarea legislaţiei

interne la exigenţele normelor internaţionale în domeniu, și contribuie la stabilirea

instituţiilor democratice în republică. Cele mai actuale și în esenţă importante acte

internaţionale în acest sens sunt Convenţiile penală și civilă cu privire la corupţie,

la care Republica Mol- dova a aderat, respectiv, la 24.08.1999 și 03.11.1999.