Doctrina Biblica a Raiului
-
Upload
liviumacelar -
Category
Documents
-
view
770 -
download
12
Transcript of Doctrina Biblica a Raiului
INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL FACULTATEA DE TEOLOGIE PENTICOSTALĂ
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator:
Lect. univ. drd. EUGEN JUGARU
Absolvent:
MĂCELAR LIVIU-ALIN
BUCUREŞTI 2007
INSTITUTUL TEOLOGIC PENTICOSTAL FACULTATEA DE TEOLOGIE PENTICOSTALĂ
DDOOCCTTRRIINNAA BBIIBBLLIICCĂĂ AA RRAAIIUULLUUII
Coordonator:
Lect. univ. drd. EUGEN JUGARU
Absolvent:
MĂCELAR LIVIU-ALIN
, BUCUREŞTI 2007
C U P R I N S C A P I T O L U L I INTRODUCERE
1
1. Aspecte metodice 1 1.1. Definirea, delimitarea şi încadrarea subiectului 1 1.2. Importanţa subiectului 1 1.3. Motivarea opţiunii şi obiectivele lucrării 1 1.3.1. Motivarea obţiunii – respingerea conceptului de Rai în gândirea modernă şi contemporană
1
1.3.2. Obiectivele lucrării 4 1.4. Surse de documentare şi metode de lucru 4 2. Înţelesul termenilor „rai”, „cer”, „ceruri” 5 2.1. Termenul „Rai” 5 2.2. Înţelesul termenilor „Cer”, „ceruri”
7
C A P I T O L U L I I PLANUL INIŢIAL AL LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA OM – RAIUL EDENIC
9
1. Omul şi soarta lui 9 1.1. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu 1 0 1.2. Natura constitutivă a omului 1 2 1.3. Nemurirea sufletului 1 42. Imaginea Raiului Edenic 1 63. Paradisul pierdut – despărţirea omului de Dumnezeu
2 0
C A P I T O T U L I I I RAIUL CERESC – „LOCUINŢA” LUI DUMNEZEU 2 2 1. O privire sistematică asupra subiectului 2 22. Omniprezenţa lui Dumnezeu 2 43. Mărturia biblică asupra subiectului
2 5
C A P I T O L U L I V IISUS HRISTOS – DOMNUL CERULUI 2 91. Hristos a fost în Cer din eternitate înainte de întrupare 3 02. Hristos a coborât din Cer prin actul chenozei 3 13. Trei declaraţii din Cer care confirmă întruparea şi dumnezeirea lui Iisus 3 24. Expresia „...astăzi vei fi cu Mine în Rai.” 3 35. Învierea lui Hristos 3 4
6. Hristos s-a înălţat la Cer 3 57. Lucrarea de mijlocire a Domnului nostru în Raiul ceresc 3 88. Sanctuarul ceresc şi lucrarea lui Hristos ca Mare Preot 3 9 C A P I T O L U L V RAIUL CERESC – SPERANŢA CELOR NEPRIHĂNIŢI 4 4 1. Împărăţia Cerului 4 4 1.1. Posibilităţile deţinerii vieţii cereşti de pe pământ 4 62. Starea intermediară 4 8 2.1. O bază biblică 4 9 2.1.2. Terminologia biblică 5 0 2.2. O perspectivă comparată 5 13. Bogăţia răscumpăraţilor în Rai: răsplată şi moştenire 5 2 3.1. Răsplătirea 5 3 3.2. Moştenirea 5 54. Ocupaţia răscumpăraţilor în Raiul ceresc 5 7 4.1. Închinarea 5 7 4.2. Slujirea 5 8 4.3. Domnia 5 8 4.4. Părtăşia 5 9 4.4.1. Părtăşia cu sfinţii şi cu îngerii 5 9 4.4.2. O părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu 6 0 4.5. Odihna
6 2
C A P I T O L U L V I REVELAŢIA RAIULUI ÎN APOCALIPSA 6 4 1. Generalităţi 6 4 1.1. Cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu 6 4 1.2. Tronuri în Cer 6 4 1.3. Făpturile din jurul Tronului 6 5 1.3.1. Bătrânii. 6 5 1.3.2. Făpturile vii 6 6 1.4. Templul din Cer 6 6 1.5. Activitatea îngerilor în Apocalipsa 6 82. Un Cer nou şi un Pământ nou 6 93. Cetatea sfântă – Noul Ierusalim
7 1
C O N C L U Z I I G E N E R A L E 7 5B I B L I O G R A F I E 7 8
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
DOCTRINA BIBLICĂ A RAIULUI
C A P I T O L U L I
INTRODUCERE
1. Aspecte metodice
1.1. Definirea, delimitarea şi încadrarea subiectului. Lucrarea de faţă tratează doctrina
despre Rai din punct de vedere biblico-dogmatic. Având în vedere baza biblică de la care se pleacă în
tratarea acestui subiect, acesta se încadrează în cadrul teologiei biblice, folosindu-se uneori şi studiul
exegetic al unor pasaje biblice. În ceea ce priveşte teologia sistematică, lucrarea se corelează mai ales
cu teologia doctrinară, tratând în prima parte probleme de antropologie, mai apoi în raport cu Hristos
sunt abordate probleme de soteriologie, dar în mod deosebit lucrarea studiază chestiuni care se
încadrează în domeniul eshatologic. Există, însă relaţii şi cu teologia etică, comparată şi apologetică.
1.2. Importanţa subiectului. Raiul ceresc reprezintă într-un fel cheia vieţii creştine. Modul
în care omul căzut poate fructifica lucrarea răscumpărătoare a Domnului Iisus Hristos pentru a fi
mântuit şi a trăi o viaţă nouă în Hristos, îl poate conduce pe acesta înspre calea pierzării sau către
nădejdea creştină – Raiul ceresc. Din această cauză, restaurarea doctrinei biblice despre Rai are o
importanţă covârşitoare în creştinism.
Deformarea doctrinei despre Rai în cursul istoriei de către anumite tradiţii i-au făcut pe
credincioşi să se îndepărteze de adevărul biblic şi să practice în multe privinţe altă religie decât cea
creştină. Precum vom înţelege doctrina despre Rai, va afecta cu desăvârşire modul nostru de viaţă.
Dacă ne vom raporta la Rai doar ca la un concept învechit şi dacă vom lua în braţe ideea existenţei
raiului pe pământ, cu siguranţă vom ajunge la eşec. Cred, de altfel, că pentru a ajunge în Rai, nu este
nevoie să încercăm prin efortul personal să atingem acest scop, ci Acel care ne poate duce acolo este
Însuşi Iisus Hristos. Credinţa în Fiul lui Dumnezeu ne duce în Cer, dar, în acelaşi timp, această
credinţă poate aduce Cerul la noi.
Am optat pentru subiectul acesta, deoarece, pe lângă importanţa doctrinară şi istorică, are o
mare valoare aplicativă, toate problemele actuale ale Bisericii, în general ale mişcării evanghelice
multiconfesionale contemporane şi chiar ale lumii de astăzi impun necesitatea înţelegerii corecte a
învăţăturii biblice despre Rai.
1.3. Motivarea opţiunii şi obiectivele lucrării
1.3.1. Motivarea obţiunii – respingerea conceptului de Rai în gândirea modernă şi
contemporană. Subiectul pe care îl voi prezenta în această lucrare – „Raiul”, este din ce în ce mai
puţin discutat, şi foarte rar se mai întâlnesc oameni care să fie preocupaţi de un subiect atât de
1
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
important pentru viaţa de credinţă. În general, omenirea se ocupă mai mult de problemele vieţii
pământeşti şi refuză să se gândească la ceea ce este dincolo de lumea aceasta, mai presus de starea
materială a lucrurilor trecătoare. Omul este îndoctrinat cu hedonismul1 postmodern, care reprezintă o
ideologie ateistă, alternativă la Raiul ceresc şi premisă a creării „paradisului” tehnologic.2
În lumea contemporană există o totală ignoranţă faţă de subiectul veşniciei, şi, implicit,
ignoranţă faţă de problema Raiului. Ceea ce a dus la ignorarea acestui subiect a fost cu siguranţă,
înlăturarea lui Dumnezeu din viaţa de zi cu zi a individului. Înlăturându-l pe Dumnezeu s-a ajuns la
starea de moarte spirituală care domină în acest moment miliarde de oameni. Ceea ce trebuie să
înţeleagă omul este faptul că viaţa este prea scurtă pentru a ne mulţumi pe deplin şi faptul că
Dumnezeu a pus în noi şi gândul veşniciei (Ecl. 3:11). Ignorarea Raiului este într-un fel mai puţin
gravă faţă de a nu crede în existenţa lui, aceasta fiind o altă problemă a lumii contemporane. René
Pache, tratează subiectul lumea de dincolo, în cartea cu acelaşi titlu, încercând să arate importanţa
veşniciei, spune: „dacă nu există lumea de dincolo (raiul, s.n.), atunci toate lucrurile acestei vieţi sunt
lipsite de sens”3.
În lumea modernă se regăseşte o puternică opoziţie faţă de adevărurile sfinte ale credinţei
creştine, mai mult decât în timpul apostolilor. Au fost diferite evenimente în istorie care au generat o
asemenea opoziţie. Revoluţia Franceză face parte din această categorie. De aici a luat naştere un
curent al opoziţiei faţă de creştinism, care după părerea unora, a fost „asemenea opoziţiei din zilele
lui Diocleţian”.4 Curând după aceasta, „cel mai mare oponent şi blasfemiator al Creştinismului”5 –
Nietzsche6, spune: „noi l-am ucis pe Dumnezeu, ne mai existând un act mai grandios [...], noi suntem
asasinii lui Dumnezeu”.7 Puţin mai târziu, în Europa, iau naştere odraslele Comunismului, şi scrierile
lui Karl Marx încep să domine inimile goale a milioane de europeni. În scrierile şi discursurile lui cu
privire la religie, Marx respinge cu vehemenţă conceptul despre Rai.8
1 Hedonismul este „ideologizarea plăcerii şi a iubirii de sine excesive, a egocentrismului extrem, acestea au dus la dezvoltarea teoriei că omul este o plăcere în mişcare şi căruia trebuie să-i facă plăcere toate lucrurile, de la cele mai banale până la cele mai perverse, să îl conducă la un extaz al simţurilor elementar. El, omul, merită orice, lui i se cuvine să experieze în fiecare secundă toate deliciile. Orice senzaţie trebuie trăită ca o desfătare maximă, chiar şi cea mai vulgară şi mai neînsemnată.” (Gianina Maria-Cristina Picioruş, Hedonismul Postmodern: Ideologie Ateistă Alternativă la Raiul Ortodox şi Premisă a Creării Paradisului Tehnologic, în http://bastrix.wordpress.com). 2 Gianina Maria-Cristina Picioruş, op. cit. 3 René Pache, Lumea de dincolo, Ghimbav, Braşov, Casa Literaturii Creştine, 1996, p. 10. 4 Wilbur M. Smith, The Biblical Doctrine of Heaven, Chicago-USA, Moody Press, 1968, p. 17. 5 Idem. 6 Nietzsche Friedrich (1844-1900) a fost un german filolog şi filosof, fiul unui preot luteran. Şi-a început studiile universitare în teologie, iar mai apoi interesul său s-a concentrate asupra filologiei şi filosofiei, devenind profesor la Basel, la 26 de ani. Printre operele sale amintim: The Birth of Tragedy (1872), Thus Spake Zarathustra (1883). (Sinclair B. Ferguson & David F. Wright, New Dictionary of Theology, Leicester, England, IVP, 2003, p. 470, 471). 7 Claude Geffré & Jean-Pierre Jossua, Nietzsche and Christianity, Edinburg, T&T Clark LTD. & The Seabury Press, New York, 1981, p. 65-74. 8 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 17.
2
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Ştiinţa a avut şi ea un aport la dezvoltarea luptei contra adevărurilor despre existenţa Raiului,
aducând cu sine o mai mare împotrivire, care predomină şi în prezent.
Cât priveşte filosofia, ea nu a acceptat niciodată existenţa Raiului; prin urmare, nu trebuie să
fim surprinşi că în multe lucrări filosofice a fost exclusă în totalitate ideea despre Rai. Iată cu cât
sarcasm şi ireverenţă scrie Dr. Alfred Whitehead: „poţi să îţi imaginezi ceva mai idiot şi mai
îngrozitor decât ideea creştină despre Rai?”9. Astfel, putem să ne dăm seama de verdictul pe care îl
acordă filosofia doctrinei biblice despre Rai.
Nu numai comunismul, filosofia contemporană sau ştiinţa modernă, ci şi teologia liberală nu
a ezitat să se refere la Rai ca la o superstiţie, un mit sau un concept învechit. Dean Inge este unul
dintre teologii liberali care a scris împotriva conceptului biblic despre Rai. Pe lângă aceasta, Dean a
mai abandonat şi alte doctrine fundamentale ale creştinismului. Fiind pe acest „teren” al
liberalismului, nu putem să trecem cu vederea noua şcoală a demitologizării a lui Rudolf Bultman. În
urma încercărilor de demitologizare, Bultman a respins multe din adevărurile Bibliei, şi bineînţeles, a
respins şi conceptul despre Rai.10
Peter Kreeft arată că acest răspuns modern la teologia biblică despre existenţa Raiului
demonstrează marea prăpastie dintre credinţa creştină şi lumea modernă, iar această diferenţă este
între speranţă şi deznădejde, adică diferenţa între două perspective total diferite asupra vieţii.11
„Mulţi oameni spun că nu are nici un sens să trăieşti. Ei îşi spun lor înşişi că moartea este inevitabilă,
că este un eveniment normal a naturii organice. Dar adevărul este că moartea îi sperie,” relatează
David MacLeod.12
Din perspectiva lor, oamenii au probabil o anumită siguranţă în ce priveşte sensul vieţii şi
ameninţarea morţii, dar credincioşii au o temelie sigură când ne referim la sensul vieţii şi destinul
uman, pentru că baza lor este în Cuvântul lui Dumnezeu – Biblia. Pentru ei „moartea este o uşă spre
Rai, o uşă înspre bucuria şi mulţumirea veşnică.”13 La creştini, „lumea mai presus de lumea aceasta
face diferenţa”, relatează Kreeft. Cerul ne dă sensul vieţii pe pământ pentru că, în ciuda rebeliunii şi
păcatului, aceasta este lumea lui Dumnezeu. Credincioşii privesc moartea cu speranţă deoarece ei au
siguranţa că Raiul ceresc este următoarea lor casă. În Casa Cerească „ne vom da seama de fantastica
diferenţă care există între cele două lumi.”14
Confruntându-ne cu atacurile moderne asupra conceptului creştin de Rai din atâtea direcţii,
9 H. J. Paton, The Modern Predicament, London, 1955, p. 104, apud. Wilbur Smith, op. cit., p. 21. 10 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 23. 11 Peter Kreeft, Every Thing You Ever Wanted to Know about Heaven... But Never Dreamed of Asking, (San Francisco: Ignatius, 1990), p. 17; apud. David J. MacLeod, The Seventh „Last Thing”: The New Heaven and The New Earth (Rev. 21:1-8), în Bibliotheca Sacra 157, oct-dec 2000, p. 439. 12 David J. MacLeod, op. cit., p. 439. 13 Ibidem, p. 439-440. 14 Peter Kreeft, op. cit., p. 17.
3
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
ce putem să facem noi creştinii? Nu putem face decât un singur lucru – să ne întoarcem la Cuvântul
lui Dumnezeu cu rugăciunea „Cred, ajută necredinţei mele.” Scriptura este unica resursă în zilele
acestea de unde putem să vedem ce este adevărat şi ce nu este cu adevărat real. Din acest motiv
alegem să abordăm acest adevăr şi această realitate – Raiul, din punct de vedere biblic.
1.3.2. Obiectivele lucrării. Primul obiectiv al lucrării l-a reprezentat examinarea planului
iniţial al lui Dumnezeu cu privire la om, accetuând destinul veşnic al omului şi imaginea Raiului
Edenic. Obiectivul următor l-a constituit prezentarea din punct de vedere sistematic şi biblic al
conceptului de Rai (Cer) ca „locuinţă” a lui Dumnezeu.
În continuare am avut ca obiectiv să-L prezint pe Iisus Hristos ca Dumnezeu întrupat, care a
coborât din Cer, a trăit pe pământ ca să ducă la îndeplinire planul Tatălui, iar apoi s-a înălţat la Cer,
îndeplinind acum lucrarea de Mare Preot al noii dispensaţii, şi de unde are să vină iarăşi în vremurile
de pe urmă. Fiindcă Hristos a redeschis calea spre Rai pentru cei mântuiţi, următorul obiectiv va
urmări prezentarea a tot cea ce va însemna Raiului ceresc pentru cei răscumpăraţi, aşa cum găsim
scris în Sfintele Scripturi. Obiectivul final va prezenta revelaţia despre Rai în cartea Apocalipsa, după
care urmează sintetizarea învăţăturilor care reies din lucrarea de faţă.
1.4. Surse de documentare şi metode de lucru
Referinţele biblice din studiul de faţă sunt preluate în general din Versiunea Dumitru
Cornilescu. Unde cerinţele au impus, s-a folosit originalul ebraic (BHS Hebrew Old Testament [4th
ed]) cât şi cel grecesc (BGT – BibleWorks Greek LXX/BNT), de asemenea, s-au folosit versiuni ale
Bibliei în limba engleză (YLT – Young’s Literal Translation 1898, King James Version 1769).
În studiul termenilor s-au folosit dicţionare şi lexicoane ca de exemplu: Baker’s Dictionary
of Theology, Dicţionar Biblic (Stephanus), The New International Dictionary of New Testament
Theology, Dicţionar de Teologie Ortodoxă (Ioan Bria), Theological Dictionary of the New
Testament (Kittel) şi altele. De asemenea, amintim folosirea lucrărilor de teologie sistematică a
unor autori ca: Dumitru Stăniloae, Garret, Chafer, Sf. Ioan Damaschin, Derickson, Erickson,
Grudem, Hodge, Thiessen şi alţii. Un aport mare în documentarea lucrării l-au avut comentariile
biblice printre care le amintim pe cele ale lui Thomas Constable, Adam Clarke, Sf. Chiril al
Alexandriei, Sf. Teofilact al Bulgariei, Ier. Serafim Rose, Leon Morris, William MacDonald,
Matthew Henry, William Barclay etc. În tratarea subiectului s-au mai folosit articole şi studii ale unor
autori din mediu evanghelic şi de asemenea din mediul ortodox. S-au folosit şi cărţi care tratează
subiectul lucrării în mod specific, de un mare folos fiind lucrările lui Wilbur Smith (The Biblical
Doctrine of Heaven) şi René Pache (Lumea de dincolo).
Informaţiile obţinute din sursele de documentare au fost prelucrate astfel încât să corespundă
cu scopul lucrării. Punând în relaţie aspectul informaţional cu cel interdisciplinar pentru a corespunde
4
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
cu perspectiva teologiei biblice, se va aborda o metodologie de lucru analitică, descriptivă, şi pe
alocuri comparată. Interpretarea şi prelucrarea informaţiei se intenţionează a fi una ce se desfăşoară
sub protecţia criteriilor autenticităţii şi obiectivităţii ştiinţifice din cadrul surselor folosite.
2. Înţelesul termenilor „rai”, „cer”, „ceruri”
În cele ce urmează vom analiza distinct termenii „rai” şi „cer” sau „ceruri”. În general se
recunoaşte că termenii „rai” şi „cer” sunt sinonime, şi bineînţeles că în studiul nostru vom porni de la
această premiză. Diferenţele care există între aceşti doi termeni vor fi scoase în evidenţă în urma
analizei termenilor.
2.1. Termenul „Rai”. Termenul „rai” în limba română provine din slavonescul cu acelaşi
nume. Cuvântul rai este sinonim şi cu paradis, care provine din grecescul παραδεισος (paradeisos)
şi din latinescul paradisus.15 În sensul origininal al limbii greci clasice, acest cuvânt înseamnă
grădină sau parc.16 Grecescul paradeisos este un cuvânt împrumutat din iranianul pardez, care are
înţelesul de grădină împrejmuită cu un zid, grădină sau ogradă circulară.17
Vechiul Testament, în traducerea LXX, acumulează 47 de referinţe ale cuvântului, iar
aproape de fiecare dată este echivalentul ebraicului Gan sau Gannâh (grădină). În Geneza 2 şi 3 se
găsesc 13 pasaje, 4 pasaje în Ezechiel iar 3 în Isaia. În fiecare caz referindu-se la grădina lui
Dumnezeu.18
Conform Geneza 2:8, Paradisul a fost aşezat în Răsărit. Grădina Eden (ebr. Gan Eden –
Grădina Deliciilor) a fost concepută cu o livadă fermecătoare în mijlocul căreia erau aşezaţi pomul
vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului. Dumnezeu se plimba prin grădină, şi a dat-o omului să o
îngrijească. După înfăptuirea primului păcat, ca şi consecinţă, omul a fost dat afară din grădină,
întoarcerea în ea fiind imposibilă pentru că heruvimii o păzeau.19
În iudaismul târziu au fost multe speculaţii privind Paradisul descris în Geneza 2 şi 3. S-a
spus, de exemplu, că a fost făcut înainte de creaţie, sau în a treia zi a creaţiei, şi că după păcătuirea lui
Adam, Paradisul a fost mutat şi ascuns pe un munte înalt sau în Cer, fiind localizat în al treilea cer
(Ap. Mos 37:5 şi Sl. Enoh 8:1).20 Acest Paradis ascuns era locul unde erau duse sufletele patriarhilor,
15 Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1981, p. 319. 16 Unele mituri de la multe naţiuni vorbesc despre o ţară sau un loc binecuvântat în timpurile de început sau în prezent, unde zeii trăiesc şi unde eroii sau morţii care au avut o viaţă remarcabilă sunt duşi sau merg după moarte. Se crede că ideile Vechiului Testament despre Paradis au fost preluate din miturile culturii mesopotaniene sau iraniene, şi de asemenea din concepţia feniciană. În poporul grecesc paradisul a fost asemănat cu câmpiile Elyziene şi cu Insulele Binecuvântaţilor. (H. Bietenhard, C. Brown, Paradeisos în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software, variantă electronică. 17 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 18 Idem. 19 Mircea Eliade, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Bucureşti, Ştiinţifică, 1999, p. 111. 20 Idem.
5
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
„a celor aleşi şi a celor drepţi”,21 spunându-se că această idee a apărut odată cu înfiltrarea doctrinei
greceşti a imortalităţii sufletului.22 În timp, imaginaţia religioasă a înfrumuseţat din ce în ce mai mult
conceptul de paradis: acesta are porţi şi ziduri, iar îngerii veghează peste el; lumina străluceşte peste
cei neprihăniţi; pomul vieţii este acolo, şi un râu frumos curgător trece prin el.
Paradisul trecut, cel prezent şi cel viitor erau considerate ca fiind identice.23 Despre paradisul
viitor se credea că în creaţia nouă se va ivi din ascunzişul său, iar Dumnezeu sau Mesia îl va aduce
ca locuinţă a neprihănirii şi a binecuvântării, pe pământul nou, în Palestina, în vecinătatea
Ierusalimului. Învăţaţi de către Dumnezeu, neprihăniţii vor studia Tora în Paradis, şi Dumnezeu îi va
pregăti pentru sărbătoarea mesianică, dar mai înainte de toate vor gusta fructul pomului vieţii.24
În Noul Testament cuvântul paradeisos apare în trei locuri: Luca 23:43; 2 Corinteni 12:4 şi
Apocalipsa 2:7. Vom prezenta cele trei pasaje în care apare cuvântul paradeisos dar nu sub formă
exhaustivă, deoarece textele acestea vor fi comentate într-un capitol ulterior.
În Luca 23:43 termenul se referă la prezentul ascuns şi locuinţa intermediară a neprihăniţilor.
Iisus i-a promis tâlharului părtăşie cu El încă de „astăzi în Paradis (Rai)”, şi i-a oferit iertare şi
binecuvântare. Astfel, starea intermediară a devenit, în esenţă, părtăşie cu Hristos (cf. Fapte 7:58; 2
Cor. 5:8; Fil. 1:23).25
Apostolul Pavel ne spune în 2 Corinteni 12:4 că a avut o experienţă a Duhului în care a fost
răpit în Paradis (în prezentul ascuns), şi acolo a auzit cuvinte „care nu se pot spune”. Formularea este
paralelă cu ceea ce zice el în v. 2; “Cunosc un om în Hristos, care, acum patrusprezece ani, a fost
răpit pînă în al treilea cer (dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu: Dumnezeu ştie)”.
Faptul că Pavel insistă asupra faptului că nu ştie că a fost în trup sau nu, contrastează cu viziunea
curentului gnostic asupra spiritualităţii. Această experienţă anticipă transferul final al credincioşilor la
Cer, sau în Paradis. 26
Cosmologia antică ilustrează trei, cinci, şapte, zece şi alte numere variate de ceruri, cu toate
că numărul de trei este comun acceptat. Sl. Enoh 8 plasează al treilea cer în Paradis, şi Apc. Mos.
37:5 ilustrează faptul că Dumnezeu i-a poruncit lui Mihail să îl ridice pe Adam în Paradis, în al
treilea cer, şi să îl lase să aştepte acolo până în ziua judecăţii. Ideea auzirii unor cuvinte care nu se pot
21 J. D. Douglas, Dicţionar Biblic, Oradea, Cartea Creştină, 1995, p. 971. 22 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 23 J. D. Douglas, op. cit., p. 971. 24 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 25 Idem. 26 C. K. Barret notează experienţe paralele în diferite sfere. Eth. Enoh 39:3f; Sl. Enoh 7; 8, 11, 18; 3 Bar. 2:2 descriu vizita multora în ceruri. În scrierea rabinică Hagiga 14b se menţioneză patru oameni care au intrat în paradis. Dar şi în opera lui Plato – Republica, Mitul lui Er arată apariţia sufletului lui Er, care a fost distrus în bătălie, vizitând locul judecăţii şi întoarcându-se cu un raport la umanitate (10, 614-21). Filo vorbeşte de asemenea despre o experienţă extatică în care influenţa divină coboară asupra lui (Migr. Abr. 34f.) şi despre o ridicare la cer (Spec. Leg. 3, 1 f.). (C. K. Barrett, A Commentary on the Second Epistle to the Corinthians, BNTC, Hardcover, Hendrickson Publishers, 1973, p. 308.)
6
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
spune este găsită şi în religiile de mistere (cf. Apuleius, Metamorphoses 11, 23). Dar Barrett arată că
Pavel nu a fost dependent de ele.27 Acelaşi limbaj este folosit în Filo (Leg.All. 2, 57; Det.Pot.Ins.
175), şi noţiunea unei revelaţii secrete a fost utilizată în iudaismul rabinic şi este găsită, de asemenea,
în Vechiul Testament (Isa. 8:16; Dan. 12:4; cf. Sl. Enoh 17; Apoc. 14:3).28
În Apocalipsa 2:7 Duhul promite bisericii din Efes: “Celui ce va birui, îi voi da să mănînce
din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” Pasajul poate fi comparat cu Test. Lev. 18:11;29
Eth. Enoh 24:4; 25:4f.30 Apocalipsa 21:1f, 14 ne dă o ultimă viziune a pomului vieţii în revelaţia
finală a paradisului în termenii Noului Ierusalim.
În cursul istoriei bisericii multe motive extra-biblice, imagini şi idei au fost absorbite de
conceptul de paradis, fiecare dintre acestea încercând să zugrăvească starea celor binecuvântaţi după
moarte în culori cât mai luminoase.
2.2. Înţelesul termenilor „Cer”, „ceruri”. În traducerea engleză a Bibliei – King James
Version, cuvântul „cer” este găsit de 582 de ori, în 550 de versete diferite.31 Cuvântul ebraic cel mai
des folosit pentru „cer” este shamayim, fiind un substantiv la plural, însemnând „înălţimi” (Gen. 1:1;
2:1).32 Eastons Bible Dictionary mai oferă şi alte sensuri din originalul ebraic, în felul următor: (1)
cuvântul ebraic marom (Ps. 68:18; 93:4; 102:19 etc.), ca echivalent pentru shamayim, „locuri înalte”,
„înălţimi”; (2) ebraicul shahak, atribuit lui „cer” (Deut. 33:26; Iov 37:18; Ps. 18:11), la plural „nori”
(Iov 35:5; 36:28; Ps. 68:34), înseamnă probabil firmamentul; (3) ebr. rakia este în relaţie cu shahak,
care în Vulgata este atribuit pentru „firmamentum” (Geneza 1:6; Deut. 33:26), fiind privit ca o
întindere solidă.33
Cuvântul grecesc pentru „cer” sau „ceruri” este ouranos (acelaşi cuvânt care a inspirat
numele planetei Uranus).34 Cuvântul se referă la „ceva ce este ridicat” sau „ceva foarte înalt”.35
Luând în considerare nuanţele acestui cuvânt în limbile originale ale Vechiului şi Noului Testament,
şi sensul cuvântului în limba română (s.n.) este de necontestat că sensul primar al cuvântului actual
„cer” este „ceva care este sus (mai sus, deasupra)”.36
Termenii ebr. shamayim sau gr. ouranos sunt folosiţi in Sfânta Scriptură cu trei sensuri
diferite. Aceste sensuri diferite se referă mai exact la trei tărâmuri diferite.
27 C. K. Barrett, op. cit., p. 311. 28 H. Bietenhard, C. Brown, op. cit. 29 Testamentul lui Levi 18:9-12: „orice păcat va fi înlăturat [...], şi El Însuşi (Mesia) va deschide porţile Paradisului [...] şi le va da sfinţilor să mănânce din pomul vieţii”. (Mircea Eliade, op. cit., p. 390) 30 R. H. Charles, The Revelation of St. John, International Critical Commentary, vol. I, T & T Clark, 1920, p. 54. 31 John F. MacArthur, The Glory of Heaven, Wheaton, Illinois, Crossway Books, 1996, p. 55. 32 *** Baker’s Dictionary of Theology, Michigan, Baker Book House, Grand Rapids, 1960, p. 264. 33 M.G. Easton M.A., Eastons Bible Dictionary, OR USA, AGES Software Albany, Version 1.0, 1996, p. 497. 34 John F. MacArthur, op. cit., p. 55. 35 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 27. 36 Idem.
7
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Primul dintre cele trei este cerul atmosferic. Acesta este cerul care se află imediat deasupra
noastră, sau „troposfera37 – regiunea atmosferică respirabilă care acoperă pământul”.38 Aşa cum
relatează Paul Enns, „din acest cer atmosferic îşi primeşte pământul roua (Deut. 33:13), gheaţa (Iov
38:29), ploaia şi zăpada (Isaia 55:10), vântul (Iov 26:13) şi tunetul (1 Sam. 2:10)”, iar „norii se află în
cerul atmosferic (Ps. 147:8) şi păsările zboară în el (Geneza 1:20)” şi „din moment ce lucrurile
necesare vieţii pe pământ – roua, ploaia, zăpada, vântul – vin din cer, acestea sunt o aducere aminte a
darului plin de îndurare a lui Dumnezeu.”39
Cerurile celeste sau al doilea cer, sunt sfera în care se găsesc stelele, luna, soarele şi
planetele.40 În Scriptură aceste corpuri cereşti sunt menţionate ca fiind aşezate în ceruri. La începutul
creaţiei, în Geneza 1:14 ni se spune că luminătorii sunt pe „întinderea cerului”, iar din Geneza 15:5 şi
Deuteronom 4:19 înţelegem că stelele sunt ale cerului. Autorul cărţii Evrei spune în felul următor:
„Doamne, [...], cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale” (Evrei 1:10). Alte menţionări indirecte se fac în
Isaia 14:12 şi Amos 5:26 cu referire la Venus şi Saturn. În Iov 9:9; 38:31, şi Amos 5:8 se fac referiri
cu privire la un anumite constelaţii ca „Ursa Mare”, „Raliţele”, „Găinuşa” şi Orion.
Al treilea Cer – este locul prezenţei lui Dumnezeu. În al treilea cer a fost răpit apostolul
Pavel, cerul acesta i s-a deschis lui Ştefan în clipa morţii sale (Fapte 5:55-56), şi în cerul acesta vor fi
şi fiii împărăţiei (Mat. 22:30).41 Având în vedere că acest sens al cuvintelor originale ne interesează
în mod special, în această parte a lucrării nu vom aborda subiectul acesta în mod exhaustiv, deoarece
ne vom opri asupra lui într-un studiu aprofundat într-un alt capitol.
Am observat în cele prezentate semnificaţia cuvintelor „rai” şi „cer – ceruri” în sensul lor
primar din limbile ebraică şi greacă. Prin urmare, Raiul Edenic este locul unde a fost introdus primul
om (Gen. 2:8), iar Raiul ceresc este locuinţa lui Dumnezeu. Raiul înseamnă nu numai sfera şi
comuniunea lui Dumnezeu în care se afla omul la începutul erei ci şi participarea la viaţa divină, la
sfîrşitul creaţiei, adică slava veşnică sau împărăţia lui Dumnezeu. După acest înţeles eshatologic,
Paradisul „este echivalent cu « parousia », adică cu prezenţa în persoană a Domnului cel proslăvit
(Mat. 24, 30; 26:34; Ap. 1:7).42
Noţiunea de paradis sau cer cuprinde cei doi termeni ai tensiunii în care se află Biserica în
istorie: pregustarea împărăţiei („a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, cari nu se pot spune, şi pe cari
37 “Pătura de aer care înconjoară pământul, şi pe care o respirăm, este cuprinsă în spaţiul cunoscut sub numele de troposferă, care nu se extinde mai mult de 20 de mile deasupra pământului. Norii sunt la distanţa de 7 mile deasupra pământului. De la 20 la 30 de mile este stratosfera, iar între 30 şi 50 de mile înălţime se găseşte mezosfera. Ionosfera începe de la 50 până la 300 de mile, iar exosfera începe la 200 sau 300 de mile şi poate să se extindă de la 800 la 20 000 de mile.” (Wilbur M. Smith, op. cit., p. 28, 29) 38 John F. MacArthur, op. cit., p. 55. 39 Paul Enns, Manual Teologic, Oradea, Casa Cărţii, 2005, p. 374. 40 John F. MacArthur, op. cit., p. 56. 41 René Pache, op. cit., p. 329. 42 Ioan Bria, op. cit., p. 319.
8
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
nu-i este îngăduit unui om să le rostească” – 2 Cor. 12:4) şi aşteptarea făgăduinţelor („astăzi vei fi cu
Mine în rai” – Luca 23:43). Raiul reprezintă şi o stare de biruinţă („Celui ce va birui îi voi da să
mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” – Apoc. 2:7) astfel, Biserica se roagă ca
toţi membrii să fie cetăţeni ai raiului.43
C A P I T O L U L I I
PLANUL INIŢIAL AL LUI DUMNEZEU CU PRIVIRE LA OM – RAIUL EDENIC
Domnul este un Dumnezeu al dragostei şi a vieţii. El „a dorit pentru omenire o soartă
minunata de fericire şi părtăşie permanentă cu El”.44 Omul creat după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, a devenit un suflet viu, nefiind destinat nici morţii şi nici pierzării. Aşa cum s-a spus mai
sus, omul a fost creat să trăiască în fericire şi în părtăşie cu Creatorul, iar dacă vorbim despre moarte
şi pierzare veşnică „este din pricină că o tragedie a avut loc şi s-a produs o răsturnare a planului
iniţial al lui Dumnezeu.”45
René Pache în cartea Lumea de Dincolo, spune în felul următor: „a fi creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu implică pentru om faptul de a fi înzestrat cu voinţă şi libertate. Dumnezeul
dragostei vrea să fie iubit cu bucurie şi slujit de bunăvoie de către făptura Sa. El nu obligă pe nimeni
să devină sclavul Lui şi le oferă oamenilor posibilitatea – dacă doresc aceasta – să aleagă o altă cale.
Îngerii, Adam şi Eva, Domnul Iisus Însuşi au fost cu toţii ispitiţi. Dumnezeu nu a vrut să facă din
Eden o închisoare aurită din care le-ar fi fost imposibil să plece. El a lăsat întredeschisă o poartă de
ieşire, în speranţa că omul, avertizat categoric şi cucerit de multele Sale binefaceri, va alege clar să
rămână în ascultare şi comuniune cu Domnul său. Adam şi Eva păcătuiesc deliberat şi fac să se
restrângă asupra lor teribila ameninţare: « veţi muri negreşit » (Gen. 2:7).”46
Chiar dacă omul a căzut, Dumnezeu face dovada că primul Său gând este salvarea tuturor
oamenilor, precum declară El Însuşi: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea
păcătosului...” (Ezechiel 33:11) şi „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care doreşte ca toţi oamenii să fie
mântuiţi” (1 Tim. 2:3, 4).
1. Omul şi soarta lui
Pentru a înţelege mai bine ce îl aşteaptă pe om în lumea cealaltă, trebuie să cunoaştem care
este natura lui şi destinaţia sa veşnică. În continuare, vom aborda aceste probleme bazându-ne în 43 Ioan Bria, op. cit., p. 319. 44 René Pache, op. cit., p. 25. 45 Idem. 46 Ibidem, p. 26.
9
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
principal pe argumentele biblice, încercând să răspundem unor întrebări, ca de exemplu: Ce este
omul? Care este natura omului? Este sufletul omului nemuritor?
Iată cum este reprezentat omul în cultura necreştină: omul ca maşină, ca animal, ca fiinţă
sexuală, ca fiinţă economică, omul ca marionetă a Universului, omul ca fiinţă liberă şi omul ca fiinţă
socială.47 Având în vedere aceste reprezentări greşite ale omului trebuie să arătăm care este concepţia
adevărată despre om şi despre existenţa lui.
1.1. Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Concepţia creştină despre om
este că omul este o creatură a lui Dumnezeu, făcută după chipul şi asemănarea Sa. „Acest lucru
înseamnă [...] că omul trebuie văzut nu ca un rezultat al unui proces evolutiv întâmplător, ci ca rodul
unui act conştient şi planificat de Dumnezeu. Aşadar, raţiunea de la baza existenţei omului constă din
intenţia Fiinţei supreme.”48
Pe baza expresiei Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa s-au făcut multe
comentarii, unii fiind de părere că a fost dezbătut prea mult, dar în realitate „conceptul desemnat de
expresia de mai sus este de o importanţă crucială deoarece chipul lui Dumnezeu este cel care face ca
omul să fie om”.49
Unul dintre pasajele cele mai relevante din Scriptură care vorbesc despre chipul lui
Dumnezeu în om este Geneza 1:26, 27: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul nostru,
după asemănarea Noastră” (...) Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui
Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Termenul în ebraică pentru chip este
(tselem)50 iar pentru asemănare este folosit termenul µlx twmd (demuth). Termenul demut apare
în Geneza 5:1. În Noul Testament există două pasaje care vorbesc despre chipul lui Dumnezeu în
legătură cu crearea omului, 1 Corinteni 11:7 („bărbatul [...] este chipul şi slava lui Dumnezeu” –
eikon) şi Iacov 3:9 („...oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu” - homoiosis). Pe
lângă acestea, mai sunt pasaje care vorbesc despre chipul lui Dumnezeu în legătură cu ceea ce devin
credincioşii prin procesul mântuirii, Romani 8:9 spunând în felul următor: „... pe aceia pe care i-a
cunoscut mai dinainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său...”; şi alte
pasaje: 2 Corinteni 3:18, Efeseni 2:23-24 şi Coloseni 3:10. 51
47 Millard J. Erickson, Teologie Creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004, p. 405-412. 48 Ibidem, p. 413. 49 Ibidem, p. 435. 50 Termenul ţelem (chip) este folosit rar în Biblie şi este nesigură etimologia lui iar interpretarea acestei fraze este destul de dificilă. Din cele 17 ocurenţe găsite în Sfânta Scriptură, 10 dintre ele se referă la diverse tipuri de imagini fizice, modele ale unor umflături (1 Sam. 6:5); imagini ale omului (Ezechiel 16:17); sau ale idolilor (Num. 33:52), iar două pasaje în Psalmi compară existenţa umană cu o imagine sau cu o umbră (Ps. 39:7; 73:20). Alte pasaje unde este folosit termenul sunt Geneza 5:3; 9:6 (Gordon J. Wenham, Word Biblical Commentary, Genesis 1-15, vol. 1, Dallas-Texas, Word Books Publisher, 1998 – Genesis 1:26, 27, variantă electronică.) 51 Millard J. Erickson, op. cit., p. 436, 437.
10
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
În legătură acest concept – chipul lui Dumnezeu în om, s-au făcut multe discuţii, existând
multe comentarii asupra acestei expresii, dar toate acestea pot fi sintetizate în trei teorii principale: (1)
teoria structurală,52 (2) teoria relaţională53 şi (3) teoria funcţională.54
Nu mi-am propus în această prezentare să evaluez fiecare teorie dar se cere a se exprima
câteva concluzii în legătură cu natura chipului lui Dumnezeu în om. Millard Erickson oferă un sprijin
remarcabil în privinţa aceasta şi datorită acestui fapt voi prezenta pe scurt concluziile studiului său
asupra acestui subiect: (1) chipul lui Dumnezeu este universal în rasa umană; (2) chipul lui
Dumnezeu nu a fost pierdut în urma păcatului sau a căderii; (3) nu se indică deloc faptul că ar fi
prezent într-o măsură mai mare într-o anumită persoană decât în alta; (4) chipul nu este corelat cu
nici un factor variabil (relaţii sau stăpânire); (5) în lumina celor precedente, chipul ar trebui imaginat
ca fiind în primul rând structural. Ţine de natura omului, de modul în care a fost făcut. Omul este
după chipul lui Dumnezeu în virtutea faptului că este el este om; (6) chipul se referă la acele
elemente din alcătuirea omului care-i dau posibilitatea să-şi împlinească destinul. Chipul este
52 (1) Teoria structurală. Elementul comun al diverselor variante ale acestei teorii este identificarea chipului cu o anumită caracteristică sau calitate a alcătuirii omului. Unii au considerat chipul lui Dumnezeu ca pe un aspect al structurii noastre fizice, ca de exemplu secta mormonă ( Millard J. Erickson, op. cit., p. 437.) Alte teorii structurale identifică chipul divin din om cu raţiunea şi liberul arbitru, iar unul dintre susţinătorii unei astfel de teorii este Sfântul Ioan Damaschin, care mai spune că expresia „după asemănare” arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil. (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti, I.B.M. al B.O.R., 2005, p. 82.) Origen susţine faptul că „plăsmuirea trupului nu conţine chipul lui Dumnezeu”, ci chipul lui Dumnezeu este primit la creaţie şi se referă la „omul nostru lăuntric, nevăzut şi netrupesc, nestricat şi nemuritor”, iar asemănarea cu El urma să fie primită într-un moment ulterior. (Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, p. 151-155.) Alţi susţinători ai unei teorii structurale sunt Irineu, Martin Luther şi chiar Jean Calvin. Teologia lui Irineu a fost dezvoltată în teologia scolastică medievală, iar „diferenţa dintre chip şi asemănare a fost clarificată, iar efectele căderii au fost identificate. Chipul era similitudinea naturală a omului cu Dumnezeu, puterea de a raţiona şi a voi. Asemănarea era un donum superadditum, un dar divin adăugat la natura umană de bază [...], această asemănare consta din calităţile morale ale lui Dumnezeu... Luther spunea că „nu este cu adevărat o diferenţă între chip şi asemănare”, ci, mai degrabă „este un caz de paralelism” ebraic. Toate aspectele chipului lui Dumnezeu în om „au fost corupte; ceea ce a rămas este o urmă sau o rămăşiţă a chipului” (Millard J. Erickson, op. cit., p. 438, 439.) 53 (2) Teoria relaţională. Teologii moderni concep chipul lui Dumnezeu în om ca experimentarea unei relaţii, relaţia respectivă fiind chipul lui Dumnezeu. Emil Brunner, Karl Barth şi Dietrich Bonhoeffer au acordat o mare atenţie acestei probleme. Dietrich Bonhoeffer susţine că dacă vrem să îl cunoaştem cu adevărat pe om trebuie să începem de la Hristos. În om „Dumnezeu a creat chipul Său pe pământ”, iar aceasta înseamnă că omul „este asemenea Creatorului, este liber”. El susţine că această libertate nu este ceva ce omul are pentru el însuşi, ci „este ceva ce omul are pentru alţii”, „libertatea este o relaţie între două persoane” şi „numai în relaţie cu altul eu sunt liber”. Cu privire la asemănarea cu Dumnezeu, Bonhoeffer spune: „asemănarea, analogia omului cu Dumnezeu, nu este analogia entis ci analogia relationis. Aceasta înseamnă că relaţia între om şi Dumnezeu nu este o parte a omului; nu este o capacitate, o posibilitate, sau o structură a fiinţei, ci este o relaţie dăruită: justitia passiva. Iar în această relaţie primită, libertatea este dăruită” (Dietrich Bonhoeffer, Creation and Temptation, London, SCM Press, 1996, p. 36-38). Karl Barth şi Emil Brunner dezvoltă, în esenţă, aceleaşi idei ca Bonhoeffer. 54 (3) Teoria funcţională. Potrivit acestei teorii chipul nu este ceva prezent în alcătuirea omului, şi nu este experimentarea unei relaţii cu Dumnezeu sau cu semenul, ci constă din ceva ce face omul, este una din funcţiile pe care omul le îndeplineşte, cea mai frecvent menţionată fiind exercitarea stăpânirii asupra creaţiei. (Millard J. Erickson, op. cit, p. 445.) Pe lângă faptul că susţine şi chipul lui Dumnezeu redus la relaţii, Bonhoeffer mai susţine faptul că prin libertatea care Dumnezeu i-a oferit-o omului ca parte a chipului Său, omul stăpâneşte asupra creaţiei, iar chipul lui Dumnezeu este cu adevărat în om doar atunci când acesta exercită această stăpânire. (Dietrich Bonhoeffer, op. cit., p. 36, 37.) Cei care susţin această teorie pun versetul 26 în relaţie directă cu porunca lui Dumnezeu dată omului de a stăpâni peste creaţia Sa (Millard J. Erickson, op. cit, p. 446.)
11
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
constituit din acele puteri ale personalităţii umane care fac ca omul, asemenea lui Dumnezeu, să fie o
fiinţă capabilă să interacţioneze cu alte persoane, să gândească, să mediteze, şi să voiască liber.55
Cei care îi aparţin lui Dumnezeu ar trebui să se modeleze după Iisus, care este revelarea
completă a chipului lui Dumnezeu, experimentând deplina umanitate atunci când se raportează cum
trebuie la Dumnezeu. Omul este valoros, iar caracterul sacru al vieţii este un principiu foarte
important. Universalitatea chipului în om ne dă demnitatea de a fi oameni, şi de asemenea,
universalitatea înseamnă că toate persoanele sunt sensibile sub o formă sau alta la lucrurile spirituale.
„Fiecare fiinţă umană este creatura lui Dumnezeu, făcută după chipul Său. El ne-a înzestrat pe fiecare
dintre noi cu puterile personalităţii care fac posibile închinarea la Creatorul nostru şi slujirea Lui.
Când folosim aceste puteri în aceste scopuri noi suntem în sensul cel mai deplin ceea ce ne-a destinat
Dumnezeu să fim.”56
1.2. Natura constitutivă a omului. În acest subcapitol vom prezenta pe scurt teoriile cu
privire la alcătuirea omului, iar în cele din urmă vom încerca să găsim un punct de echilibru care să
satisfacă din punct de vedere biblic această problemă. În legătură cu structura umană sau emis, în
general, trei teorii: monismul, dihotomismul şi trihotomismul.
Teoria monistă susţine că omul este indivizibil şi insistă asupra faptului că omul nu trebuie
imaginat ca un întreg compus din părţi sau entităţi separate, ci mai degrabă ca o entitate categorică.
Monismul spune că Biblia nu îl vede pe om ca trup, suflet şi spirit, ci doar ca pe un sine, iar termenii
folosiţi „pentru a distinge unele părţi ale omului trebuie cosideraţi de fapt sinonimi” şi „ideea că o
fiinţă omenească ar putea exista separat de trup este de neconceput.”57
Teoria dihotomică susţine că fiinţa umană este formată din două părţi: partea materială –
trupul, şi partea imaterială – sufletul. Această teorie susţine că „Dumnezeu nu a insuflat în om decât
un singur principiu, un suflet viu, deoarece cuvintele viaţă şi duh din Iov 27:3 sunt folosite cu acelaşi
sens, iar cuvintele suflet şi duh din unele texte biblice, cum ar fi: Geneza 41:8; Psalmul 42:6 şi Matei
20:28, par să fie echivalente.” 58
Teoria trihotomică apără faptul că omul este compus din trei părţi: trup, suflet şi duh (spirit).
După părerea trihotomiştilor „sufletul omului este compus din intelectul, emoţiile şi voinţa acestuia”,
şi „toţi oamenii au un asemenea suflet” iar elementele sufletului pot „sluji fie lui Dumnezeu, fie
păcatului”.59 Cât despre duhul omului, acesta „este o înzestrare mai înaltă a acestuia, care prinde
55 Millard J. Erickson, op. cit, p. 449, 450. 56 Ibidem, p. 453. 57 Ibidem, p. 458. 58 Florin Maghiar, Existenţa vieţii după moarte, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 1999, p. 12. 59 Wayne Grudem, Teologie Sistematică, Oradea-România, Făclia & Ed. Universităţii Emanuel, 2004, p. 500.
12
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
viaţă în momentul în care persoana devine creştină”, prin urmare, „spiritul unui om ar fi acea parte
din el care se închină şi îl laudă pe Dumnezeu în modul cel mai direct (Ioan 4:24; Fil. 3:3).”60
Talmudul spune că omul seamănă cu Dumnezeu pentru că a fost înzestrat cu un suflet.
Rabinii atribuie fiinţei omeneşti o natură mistică: „Sufletul omenesc vine din cer, trupul vine din
pământ” (Sifre Deuteronom, paragr. 306, 132a). Ei prezintă trupul ca „învelitoarea sufletului” (Sanh.,
108a), şi situează între suflet şi trup aceeaşi relaţie ca între Dumnezeu şi univers.61 Talmudul susţine
preexistenţa sufletelor. În înţelegerea rabinică „sufletul este forţa spirituală internă care înalţă omul
deasupra existenţei pământene, îi inspiră un ideal şi îl determină să aleagă binele şi să respingă răul.62
Omul este destinat, înainte de toate, pentru viaţă. Dumnezeu l-a făcut din ţărâna pământului şi
i-a suflat în nări „suflare de viaţă” şi astfel el a devenit un suflet viu (sau o fiinţă vie); apoi El sădeşte
în mijlocul grădinii Edenului pomul vieţii care îi va permite, într-o zi să trăiască veşnic (Gen. 2:7, 9;
3:22).63
Pasajul din Geneza 2:7 distinge în fiinţa omului: (1) trupul provenit din ţărâna pământului;
(2) suflarea de viaţă pe care i-a dat-o Dumnezeu; (3) sufletul viu sau ceea ce devine el după aceea.
Cu referire la termenii „suflet” şi „duh” este de menţionat că aceştia nu sunt uşor de deosebit
în Biblie. Iată câteva sensuri ale cuvântului suflet (ebr. nefeş, gr. psyche): (a) Suflare de viaţă,
principiul vital (Gen. 2:7; 9:4, 5; Lev. 17:15; Luca 21:26); (b) „Un suflet” înseamnă o persoană (Ex.
1:5; 12:4; Lev. 4:2); (c) Sediul sentimentelor (Gen. 34:3; Ps. 42:2, 5; Luca 2:35; Mat. 26:38); (d)
Sufletul este echivalent cu duhul (după unele pasaje), (Ecl. 12:7; Ps. 16:10; Luca 1:46-47; Mat.
10:28; Fapte 7:59; Evrei 12:23; Ap. 6:9-10).
Apostolul Petru vorbeşte despre suflet ca fiind partea spirituală a fiinţei noastre pe care
Dumnezeu o sfinţeşte şi o mântuieşte pentru eternitate: „veţi dobândi ca sfârşit al credinţei voastre,
mântuirea sufletelor voastre” (1 Pet. 1:9, 22), dar tot Petru declară că duhurile celor nelegiuţi se află
acum în închisoare (1 Petru 3:19).64
Wayne Grudem relatează următoarele: „Înainte de a întreba dacă Scriptura consideră sufletul
sau duhul ca părţi disticte în om, trebuie să spunem de la început că accentul Scripturii cade pe
unitatea totală a omului, care a fost creat de Dumnezeu [...]. Adam ne este prezentat ca o persoană
60 Wayne Grudem, op. cit., p. 500. 61 În Talmud se spune că „sufletul este desemnat prin cinci nume: nefeş, ruah, neşama, iehida şi haiya. Nefeş este sângele [...], ruah este ceea ce urcă şi coboară [...], neşama este înclinarea [...], haiya este numit aşa pentru că supravieţuieşte atunci când toate membrele au sucombat. Iehida, « unica », arată că toate membrele sunt dispuse în perechi, doar sufletul este unic în corp.” Ruah şi neşema par să fi fost utilizate, indiferent care, pentru a desemna psihicul fiinţei omeneşti; aceşti termeni erau aplicaţi exclusiv acestei fiinţe. „Este ceea ce are nemuritor, suflul pe care Dumnezeu i l-a suflat.” (A. Cohen, Talmudul, Bucureşti, Hasefer, 1999, p. 138, 139) 62 Ibidem, p. 139. 63 René Pache, op. cit., p. 15. 64 Ibidem, p. 20.
13
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
unificată, înzestrată cu trup şi suflet care trăiesc şi acţionează inseparabil” şi „fiecare acţiune
reprezintă o activitate a întregii persoane, implicând în aceeaşi măsură atât trupul cât şi sufletul.”65
După câte observăm, este foarte greu să stabilim o distincţie netă între suflet şi duh, dar este
foarte bine să înţelegem şi să reţinem învăţătura generală şi perfect de clară a Bibliei, şi anume, că o
parte a fiinţei noastre este spirituală, destinată să-l cunoască pe Dumnezeu şi să supravieţuiască
morţii fizice. Dumnezeu mărturiseşte clar despre existenţa sufletului după moarte, iar acest aspect nu
poate fi cunoscut decât prin mărturia Scripturii. Scriptura afirmă că sufletul poate funcţiona oarecum
independent de procesul nostru obişnuit de gândire (1 Cor. 4:14; Rom. 8:16), şi, de asemenea,
sufletul, atunci când intervine moartea, este capabil să continue să acţioneze conştient şi să se
relaţioneze la Dumnezeu fără a avea nevoie de trup (Luca 23:43; Fapte 7:59; Fil. 1:23; 2 Cor. 5:8;
Ap. 6:9, 10; 20:4). Scriptura ne concepe ca pe o entitate în care trupul sufletul şi duhul acţionează
împreună ca o singură persoană, dar va veni o vreme între moartea noastră şi ziua revenirii lui
Hristos când duhul sau sufletul nostru va exista temporar separat de trupul nostru fizic.66
1.3. Nemurirea sufletului. Subiectul despre nemurirea sufletului are o importanţă deosebită.
Dacă am susţine că viaţa omului se termină la mormânt şi sufletul omului ar înceta să existe atunci
când trupul uman intră în starea de descompunere, aceasta ar însemna că tema acestei lucrări nu ar
mai intra deloc în discuţie. Existenţa Raiului, ca loc unde vor merge cei neprihăniţi, presupune
existenţa sufletului uman după moarte. Iar fiindcă partea spirituală a omului dăinuieşte în viaţa de
dincolo aceasta necesită a fi un loc în care aceste suflete să fie primite, acest loc fiind ori Raiul ori
Iadul.
Prin nemurirea sufletului nu se înţelege că acesta există din veşnicie, aşa cum se crede în
unele cercuri teologice sau filosofice. Sufletul este nemuritor din momentul în care este creat de
Dumnezeu. Cât priveşte originea sufletului, Sfânta Scriptură recunoaşte că a fost dat de Dumnezeu
prin creaţie: „atunci Domnul Dumnezeu [...], a făcut pe om, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-
a făcut omul fiinţă vie” (Gen. 2:7). Potrivit concepţiei ortodoxe, „sufletul se dă atunci când se
formează trupul şi este în stare de a-l primi, adică la concepţie.”67 Grigore de Nazians spune că deşi
sufletul nu este preexistent, el este totuşi veşnic (aidios), înţelegând prin veşnic „ceea ce derivă în
mod sigur dintr-un principiu, însă nu are sfârşit.”68
Fiindcă nu ne preocupă în mod special problema originii sufletului, vom vorbi mai departe
despre nemurirea sufletului.
65 Wayne Grudem, op. cit., p. 501. 66 Ibidem, p. 512. 67 Vasile Doru, Un capitol de teologie biblică: Antropologia, în Orizonturi Teologice, Oradea, Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Anul II, nr. 4, oct.-dec. 2001, p. 194. 68 Remus Rus, Concepţia despre om în marile religii, teză de doctorat în teologie, în Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XXXVII, nr. 7-8, iulie-august 1978, p. 781.
14
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Filosofii greci credeau şi ei în nemurirea sufletului, chiar dacă nu în acelaşi fel ca şi creştinii.
Filosoful Platon (427-348 a.Chr.) în opera sa Phaidon ne dă câteva argumente importante pentru
nemurirea sufletului.69 Primul dintre acestea este argumentul dedus din succesiunea contrariilor.70
Al doilea argument platonic pentru nemurirea sufletului este argumentul nemuririi dedus din
alcătuirea calitativă a sufletului.71 Argumentul dedus din principiul contradicţiei este cel de al treilea
argument al lui Platon.72
De asemenea, rabinii credeau în nemurirea sufletului. Conform mărturiei Talmudului,
sufletul omului supravieţuieşte dincolo de mormânt. Eshatologia talmudică este bazată în totalitate pe
acest fapt al existenţei sufletului după moarte. În afară de saduchei, care nu credeau într-o viaţă
viitoare, iudeii şi-au format doctrina lor cu privire la înviere, viaţa viitoare, răsplată şi judecată,
bazându-se pe faptul că sufletul omului continuă să fiinţeze în cele veşnice.73
Precum relatează Athanase Negoiţă, din cele ce înţelegem din cărţile Sfintei Scripturi,
„vedem că sufletul a fost creat de Dumnezeu să locuiască în corpul omului, dar şi în afară de el, după
încetarea omului din viaţă.”74 „Este drept că lucrul acesta nu este spus cu limpezimea din Noul
Testament. [...] Moise nu spune direct că omul a fost creat pentru o viaţă nemuritoare, dar aceasta
reiese în mod logic din cuvintele sale prin care ne încredinţează că omul a fost creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu.75 Mai ajungem la încredinţarea că omul a fost creat nemuritor şi din
ameninţarea divină faţă de om, că va muri dacă va mânca din pomul oprit. Dacă omul n-ar fi călcat
această poruncă divină, ar fi rămas străin de moarte.”76
În expunerea sa despre nemurirea sufletului în Vechiul Testament, Athanase Negoiţă se
foloseşte de câteva exemple care demonstrează lucrul acesta. În primul rând se aminteşte istorisirea
despre Enoh când se spune că „Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, căci l-a luat
Dumnezeu” (Gen. 5:24). În Geneza 25:8 ni se spune că Avraam a fost îngropat şi a fost adăugat la 69 Ioan I. Rămureanu, Concepţia platonică despre suflet, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, anul XXXIX, nr. 5, sept-oct 1987, Bucureşti, p. 31-36. 70 Acest argument cuprinde două momente: (1) momentul întâi ne arată că, dacă devenirea nu ar fi constituită dintr-un ciclu de schimbări naturale a contrariilor (gr. antapodosis) şi dacă acestea nu ar putea renaşte de la moarte la viaţă, s-ar ajunge la sfârşit ca toate lucrurile „să se prăbuşească în moartea generală”, ceea ce vedem în realitatea că nu se întâmplă; (2) al doilea moment este întemeiat pe teoria reminiscenţei sau aducerii aminte. Ceea ce vede sufletul prin simţuri este numai lumea perceptibilă şi vizibilă, pe când, „prin el însuşi, este în stare să vadă şi o altă lume, neperceptibilă, însă inteligibilă”. Corpul este pentru suflet o închisoare din care caută să se elibereze cu ajutorul filosofiei. După Platon, ştiinţa persoanei nu este decât aducere aminte. (Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 32) 71 Spre deosebire de trup, sufletul “prin asemănarea cu Esenţele pure care sunt întotdeuana identice cu sine, are un singur element şi ceea ce este simplu nu se descompune.” “El este divin, nemuritor, inteligibil, unic prin natura esenţei sale, nedestructibil, totdeauna identic în sine şi în relaţiile sale” (Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 33). 72 “Din moment ce moartea este potrivnicul sufletului, sufletul nu va primi niciodată ceea ce este potrivnic vieţii pe care el o aduce trupului. Deci, sufletul este nemuritor, iar ceea ce este nemuritor este indestructibil.” (Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 35) 73 A. Cohen, op. cit., p. 139, 456-501. 74 Athanase Negoiţă, Teologia Biblică a Vechiului Testament, ediţia a II-a, Bucureşti, Sophia, 2004, p. 136. 75 Carl Henry consideră, de asemenea, că nemurirea omului face parte din elementele chipului divin. (Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. 2, Oradea, Cartea Creştină, 1994, p. 155.) 76 Athanase Negoiţă, op. cit., p. 136, 137.
15
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
poporul său, explicându-se că sufletul lui Avraam s-a adăugat la cele ale strămoşilor lui. Mai departe
ne este prezentat evenimentul consultării sufletelor morţilor de către Saul (1 Sam. 28:8-25). Se
continuă cu relatarea experienţei lui Ilie când a fost ridicat la cer (2 Regi 2:11). Alt argument care
pledează pentru nemurirea sufletului este doctrina despre şeol a iudeilor. Un text important care
exprimă aceeaşi idee este Eclesiast 12:7: „Ţărâna se întoarce în pământ, cum a fost, dar sufletul se
reîntoarce înapoi la Dumnezeu, care l-a dat.”77
Iisus Hristos Însuşi, ca să arate nemurirea sufletelor în controversa cu saducheii, care nu
credeau în această doctrină, se foloseşte de Exod 3:6 unde Domnul spune: „Eu sunt Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Hristos arată că atât Avraam, Isaac şi Iacov,
„după moartea trupurilor lor, au trebuit să existe după suflet, căci Dumnezeu a spus că: « El nu este
un Dumnezeu al morţilor, ci al celor vii » (Mat. 21:32).”78 Iisus mai învaţă că oamenii buni sau răi,
după moarte, vor intra într-o lume în care sunt pe deplin conştienţi (Luca 16:19-31). Conceptul de
nemurire a fost aplicat de către Hristos şi de către Apostolul Pavel cu referire la trupurile care vor fi
primite la învierea din morţi, la sfârşitul vremurilor (1 Cor. 15:53).79
Pentru a exprima mai desluşit ideea nemuririi René Pache oferă următorul tablou80:
Omul primeşte: la naştere în sufletul său o existenţă fără sfârşit la naşterea din nou în duhul său viaţa veşnică la înviere în trupul său nemurirea
Din cele prezentate despre existenţa veşnică a sufletului putem să concludem, cu toată
convingerea şi hotărârea, bazaţi în mod deosebit pe Sfintele Scripturi, că omul creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu este destinat să aibă o existenţă fără sfârşit. Având această convingere,
respingem orice doctrină falsă a anihilării sufletului (precum susţin adventiştii sau martorii lui
Iehova), orice învăţătură străină de Scriptură care neagă viaţa de dincolo, care neagă existenţa Iadului
sau a Raiului. După moarte sufletul omului îşi va dobândi „meritele” care şi le-a acumulat în timp ce
exista pe pământ, sufletele celor drepţi vor intra în părtăşie cu divinitatea, iar cei nelegiuţi vor lua
drumul văii umbrelor morţii, în locul pregătit maleficului.
2. Imaginea Raiului Edenic
Relatarea din Geneza 2 şi 3 ne prezintă imaginea Raiului Edenic81, acolo unde primul om
împreună cu prima femeie au fost aşezaţi ca să trăiască într-o relaţie de iubire cu Creatorul lor. Când 77 Athanase Negoiţă, op. cit., p. 137-139. 78 Ibidem, p. 139. 79 *** Dicţionar Biblic, vol. 2, Bucureşti, Stephanus, 1996, p. 431. 80 René Pache, op. cit., p. 23. 81 Sumerianul edin însemna stepă sau deşert. Înţelesul ebraic al cuvântului Eden este: bucurie, desfătare. Septuaginta, foloseşte pentru grădină cuvântul grecesc paradeisos, de origine iraniană, desemnând iniţial un parc îngrădit, dar primind treptat sensul de rai, grădină a bucuriei. (Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Bucureşti, Christiana, 2002, p. 24.)
16
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
vorbim despre acest subiect al grădinii Edenului, observăm că este un subiect subtil şi tainic, şi, în
acelaşi timp, este „cheia necesară înţelegerii întregii învăţături creştineşti”, precum relatează
Ieromonah Seraphim Rose.82 Raiul, aşa cum se ştie, „nu este doar ceva ce a existat înainte de cădere,
el există chiar şi acum, [...], şi este, de asemenea (într-o formă oarecum diferită), ţelul întregii noastre
vieţi pământeşti – fericita stare la care ne străduim a ne reîntoarce, cu care ne vom desfăta în toată
plinătatea (dacă ne vom afla printre cei mântuiţi) la sfârşitul lumii acesteia căzute.”83
După părerea unor comentatori, naraţiunea din Geneza 2 şi 3 coincide cu unele evidenţe din
literatura Mesopotamiană, ca de exemplu în epopeea lui Ghilgameş sau în Atrahasis, aceasta din
urmă fiind o compoziţie care este aproape de relatarea din Geneza 1-11.84
În cercurile liberale este un mod obişnuit de a considera că relatarea din Geneza 2 şi 3 este
doar un mit asemănător cu alte mituri din Orientul Apropiat, aşa cum consideră şi Hermann
Gunkel.85 T. Stordalen spune că naraţiunea despre Eden este cu adevărat simbolică, şi mai mult,
numele proprii au şi ele o valoare simbolică. El spune că „în text se găsesc cuvinte polisemantice şi
omonime folosite în ordine pentru a crea un text unde sunt în joc diferite înţelesuri.”86 Aşadar, după
înţelegerea teologilor liberali naraţiunea biblică este inspirată din surse necredibile, care sunt doar
mituri, şi în cele din urmă istoria biblică despre Eden şi creaţie ar fi doar un mit.
Philip Eveson, în Cartea Originilor, sintetizează câteva aspecte în legătură cu imaginea
Grădinii lui Dumnezeu. Grădina este: un loc real, un loc pregătit, un loc excepţional şi încântător, un
loc al activităţii, un loc plin de viaţă, un loc al temerii de Dumnezeu, un loc sfânt şi nu în ultimul
rând, un loc profetic.87
Un loc real. În cursa în care s-au avântat teologii, filosofii şi filologii pentru a afla care au
fost contururile geografiei miraculoase a Grădinii au existat numeroase ramificaţii, ale căror trasee şi
ocolişuri au făcut obiectul unor explorări nesfârşite. Cât priveşte locul unde era aşezată Grădina, după
spusele lui William MacDonald aceasta era înspre est, adică estul Palestinei, punctul de referinţă
pentru toate direcţiile din Biblie. Era situată în regiunea Mesopotamiei, lângă fluviile Hidechel
(Tigru) şi Eufrat.88 Echivalentul din zilele noastre al Râului Pison este nesigură. Comentatorii au
sugerat că a fost Indus sau Ganges, un râu în Arabia, sau un râu al Mesopotamiei. Ţara Havila ar
putea să fie în sud-vestul Arabiei (cf. 25:18). Râul Ghihon poate fi Nilul întrucât ţara Cuş în Vechiul
Testament de obicei descrie Etiopia de azi (cf. Gen. 10:6-8; Num. 12:1; 2 Sam. 18:19-33; 2 Regi
82 Ieromonah Seraphim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Bucureşti, Sophia, 2001, p. 110. 83 Idem. 84 T. Stordalen, Echoes of Eden, Leuven-Belgium, Peeters, 2000, p. 201, 202. 85 Hermann Gunkel & L. Harnack, vol. 4, Die Religion in Geschichte und Gegenwart, Tubingen, Mohr, 1930, p. 381-390, apud. T. Stordalen, op. cit., p. 205. 86 T. Stordalen, op. cit., p. 205, 217. 87 Philip Eveson, Cartea Originilor: Geneza explicată pe înţelesul tuturor, Oradea, Făclia, 2005, p. 51-59. 88 William MacDonald, Comentariul Biblic al Credinciosului - Vechiul Testament, Bielefeld, Germania, CLV, 2002, p. 34.
17
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
19:9; 2 Cron. 14:9-15; Is. 37:9; Ier. 13:23; 38-38).89 Tigru şi Eufrat sunt acum în Babilonia. Edenul
mai apare ca fiind Ţara Promisă (Is. 51:3; Ez. 36:35; Ioel 2:3; Zah. 14:8; Ap. 22:1-2).90 Pe baza
informaţiilor pe care le avem, am putea presupune că Edenul a fost situat undeva în regiunea
Mesopotamiei.91
Un loc pregătit. În Geneza capitolul 2, „Dumnezeu este descris ca un grădinar care pregăteşte
o suprafaţă întinsă de pământ pentru a servi ca loc de înviorare şi relaxare: « Domnul Dumnezeu a
sădit o grădină » (Gen. 2:8).”92 Ea este numită „grădina Domnului” (Gen. 13:10; Is. 51:3 şi Ez.
28:13). Dumnezeu a folosit acest loc pentru a crea o grădină care să ofere omului o ocupaţie
solicitantă şi în acelaşi timp bine întemeiată. Dumnezeu a pregătit locul acesta pentru ca primii
oameni să trăiască în comuniune cu El. În dragostea Sa, Domnul Însuşi a oferit omului posibilitatea
să locuiască într-un loc pregătit special pentru el. Fiindcă a fost un loc pregătit de Dumnezeu, acesta
nu a fost un loc oarecare, pentru că ceea ce pregăteşte Domnul, sau ceea ce crează El este desăvârşit.
Un loc excepţional şi încântător. În Grădină, apa şi hrana se găseau din abundenţă. În 2:6
apare termenul „abur” (ebr. daeÞ) care s-ar mai putea traduce prin izvor, sau nor.93 Aşadar, acest
izvor ar putea fi sursa râului care „ieşea din Eden şi uda grădina” şi se împărţea apoi în patru braţe
(2:10-14).94 Cu atâta abundenţă de apă, în grădină au răsărit „tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi
buni la mâncare” (2:9). Domnul îi asigură lui Adam că nu va duce lipsă de hrană când îi spune: „Poţi
să mănânci după plăcere din orice pom din grădină...” (2:16), primind de la Dumnezeu toate lucrurile
din belşug, ne având lipsă de nici un bine.95 Totodată însă, „El nu este un Dumnezeu caracterizat de
monotonie deoarece creaţia Lui era plăcută la privit, frumoasă, într-o multitudine de culori.” 96
Grădina Eden era un loc unde omului îi făcea plăcere să trăiască, tocmai această idee sugerând-o şi
numele „Eden” – plăcere, desfătare. Ori de câte ori este menţionat în Sfânta Scriptură, Edenul
semnifică un loc încântător, mai ales în contrast cu zonele aride, deşertice. Domnul îi spune lui Israel
că „ca face pustia ca un Rai, şi pământul ca o grădină a Domnului” (Is. 51:3; Ioel 2:3).97
Un loc al activităţii. Omului i s-a dat o sarcină specifică: „Domnul Dumnezeu a luat pe om şi
l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (2:15). Aşa cum spune John Phillips,
Adam „era atât grădinarul cât şi paznicul”, iar Dumnezeu i-a dat „un sentiment de responsabilitate, o
ocupaţie plăcută, dar şi de răspundere, ceva important şi care merita să fie făcut.”98 Primul om avea
89 J. Daniel Hays, The Cushites: A Black Nation in the Bible, în Bibliotheca Sacra 153:612, oct.- dec. 1996, p. 396-409. 90 Thomas L. Constable, Notes on Genesis, Sonic Light, 2004, p. 37, variantă electronică. 91 Philip Eveson, op. cit., p. 51. 92 Ibidem, p. 52. 93 ***Septuaginta 1 – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iaşi, Polirom, 2004, p. 56. 94 Philip Eveson, op. cit., p. 53. 95 John Philips, Comentariu asupra Genezei, Bucureşti, Stephanus, p. 35, 36. 96 Philip Eveson, op. cit., p. 53. 97 Idem. 98 John Philips, op. cit., p. 36.
18
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
din partea lui Dumnezeu o poruncă: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi
stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ”
(Gen. 1:28).
Un loc plin de viaţă. Eveson relatează: „Grădina pulsa de viaţă. Era străbătută de acel râu
binefăcător, iar vegetaţia luxuriantă o făcea extraordinară. Mai presus de toate acestea însă, era pomul
vieţii în mijlocul grădinii.”99 Ceea ce atrage de la început atenţia în textul din Geneza este tocmai
existenţa a doi pomi care se aflau în grădină: pomul cunoştinţei binelui şi răului şi bineînţeles pomul
vieţii. Iată ce ne prezintă Ioan Sorin Usca despre pomul vieţii: „În multe tradiţii religioase este
consemnată existenţa arborelui lumii, ce îşi are rădăcinile în ţinuturile subpământene, iar vârful său
atinge cerul. Pomul acesta aşezat în centrul lumii, uneşte cele trei zone cosmice – cerul, pământul şi
străfundurile. El este o imago mundi, un simbol al înnoirii permanente, al regenerării cosmice, şi,
deci, al fertilităţii universale, al realităţii absolute şi al imortalităţii. În tradiţiile indice şi iraniene,
strămoşul mitic s-a hrănit cu fructele sale iar datorită lui a căpătat nemurirea. În Ezechiel 31 şi Daniel
4:7-9 arborele vieţii poartă întreg universul şi hrăneşte toate creaturile. Datorită unei vechi tradiţii
iudaice, care apropia arborele vieţii de crearea lui Adam şi mântuirea mesianică, autorii creştini au
văzut în arborele vieţii prefigurarea crucii. Astfel lignum sau arbor vitae devine un simbol important
a două teme creştine esenţiale – Paradisul şi Crucea. Anumite credinţe, cu mare răspândire şi
audienţă în popor, au făcut să se ivească convingerea provenienţei crucii pe care a fost răstignit Iisus
din lemnul arborelui vieţii.”100
În concluzie, pomul vieţii este simbolul vieţii101, acesta se găsea în mijlocul Raiului ca o
răsplată102, acest pom vorbeşte în mod deosebit despre plinătatea viaţii, despre viaţa lui Dumnezeu,
iar aşa cum spune Eveson „grădina era plină de viaţa lui Dumnezeu, întrucât lui Dumnezeu îi făcea
plăcere să se afle acolo.”103
Un loc al temerii de Dumnezeu. Pe lângă pomul vieţii care se afla în Grădină, este consemnat
pomul cunoştinţei binelui şi răului (Gen. 2:9, 17). Pomul cunoştinţei este real şi la fel de important ca
şi pomul vieţii. Adam şi Eva au primit o poruncă din partea lui Dumnezeu: „Poţi să mănânci după
plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în
ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2:16-17). Pomul cunoştinţei, după cum spune
Thomas Constable, ar putea „să se refere la abilitatea omului de a decide pentru sine ce este bine şi ce
nu este bine.”104 De fapt, pomul acesta nu conţinea vreo substanţă otrăvitoare, care să îl omoare pe
99 Philip Eveson, op. cit., p. 54. 100 Ioan Sorin Usca, op. cit., p. 26, 27. 101 Philip Eveson, op. cit., p. 54. 102 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre facerea Lumii, 5-7, apud. Ieromonah Seraphim Rose, op. cit., p. 117. 103 Philip Eveson, op. cit., p. 55. 104 Thomas L. Constable, Notes on Genesis, op. cit., p. 37.
19
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
om după ce ar fi mâncat din el. Moartea la care se referă porunca urma să afecteze în primul rând
sufletul omului – moartea spirituală, moartea fizică intervenind mai târziu, tot datorită căderii în
păcat. Dumnezeu dorea ca omul să trăiască în voia Lui, şi fiindcă nu l-a făcut o maşinărie, i-a dat
posibilitatea să aleagă să-l asculte sau nu. Alegerea a făcut-o omul, ispitit fiind de diavolul a mâncat
din acest pom interzis, dovedind prin neascultare că nu mai este vrednic de binecuvântările
Paradisului, şi mai mult, nu mai putea să aibă părtăşie cu Creatorul său.
Un loc sfânt. Edenul era Raiul pe pământ şi se asemăna cu un sanctuar. Thomas Constable
notează unele asemănări105 între grădina Edenului şi cortul întâlnirii (Exod 25-27). Aceste locuri
„reflectă gloria prezenţei lui Dumnezeu”106 în tot ceea ce exprimă ele.
Un loc profetic. Într-un mod interesant, cartea Apocalipsa se sfârşeste cu aceeaşi imagine cu
care începe cartea Genezei: grădina lui Dumnezeu aşezată într-o nouă creaţie, iar pentru ca legătura
să fie completă, Ioan foloseşte expresia „Domnul Dumnezeu” în Apocalipsa 21:22 şi 22:5, 6.107
Cartea Apocalipsa este străbătută de răsunetul cuvintelor Domnului Hristos:,,Celui ce va birui, îi voi
da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Ap. 2:7). Mai târziu, Ioan face o
descriere amplă a grădinii-oraş, el văzând „cortul lui Dumnezeu cu oamenii” şi pe Dumnezeu
locuind în mijlocul poporului său (Ap. 21:3), şi mai mult râul vieţii şi pomul vieţii se găsesc în Raiul
ceresc.108 Bineînţeles că acest al doilea rai depăşeşte cu mult splendoarea celui dintâi, însă imaginea
Raiului ceresc va fi discutată într-un capitol ulterior.
În linii mari, aceasta este imaginea Grădinii Eden – Raiul de pe pământ, acolo unde primul
om a fost aşezat ca să trăiască în relaţie sfântă cu Creatorul Său. Domnul a oferit toate acestea din
dragoste pentru om, iar datorită acestor binecuvântări omul avea un ajutor în lupta alegerii pe care la
un moment dat trebuia să o facă. Omul a căzut, Raiul nu i-a mai fost accesibil, a pierdut fericirea
veşnică şi adevăratul sens al vieţii, pe Dumnezeu. Ce s-a făcut cu grădina Eden nu se va şti probabil
niciodată, dar cu siguranţă ştim că Mântuitorul va restaura starea căzută a omului şi pe cei care cred
în El, îi va primi în Raiul ceresc, în prezenţa glorioasă a Domnului.
3. Paradisul pierdut – despărţirea omului de Dumnezeu
Omul a căzut iar inima lui Dumnezeu este întristată. Păcatul a intrat în viaţa omului şi
Dumnezeul sfânt se îndepărtează de omul păcătos. O relaţie desăvârşită este ruptă, dar o alta ia
naştere – omul intră în relaţie cu diavolul. Fericirea şi viaţa veşnică este pierdută pe când întristatea şi
105 Aceste asemănări se referă în general la: prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu, omul într-o relaţie directă cu Domnul, pietrele scumpe şi aurul, heruvimii etc. 106 John H. Sailhamer, The Expositor's Bible Commentary: Genesis-Numbers. Vol. 2, Grand Rapids, Zondervan Publishing House, 1990, p. 43, apud. Dr. Thomas L. Constable, op. cit., p. 37. 107 Philip Eveson, op. cit., p. 57. 108 Ibidem, p. 58-59.
20
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
moartea se nasc pe pământ. Ascultarea de voia Domnului a fost încălcată, şi din pricina aceasta
neascultarea face primii paşi. Paradis pierdut – aceasta este consecinţa căderii în păcat.
Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nefiind destinat nici morţii şi nici
pierzării, ar fi putut trăi pentru eternitate împreună cu Creatorul.109 Chiar în ziua căderii Dumnezeu îi
spune omului că va muri şi va trebui să îşi câştige existenţa prin multă trudă (Gen. 3:19). Apostolul
Pavel confirmă aceste cuvinte când scrie: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în
lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că
toţi au păcătuit...” (Rom. 5:12). Moartea „devine împăratul spaimelor şi ultimul cuvânt ale celor mai
frumoase cariere terestre sună ca un dangăt de clopot sinistru: « ...apoi a murit »” (Gen. 5:5, 8, 11).110
Iată dar calea aleasă de Adam şi Eva; „din pricina ei întreaga noastră fire s-a schimbat. Orice
om este liber – la fel ca Adam – dar noi ne-am născut deja în păcate. Chiar copiii mici sunt plini de
tot felul de lucruri rele. Cu toate acestea, adevăratul rău nu-şi intră în drepturi până ce omul nu alege
în mod conştient să fie rău. Iar aceasta este alegerea maturităţii”, relatează teologul Serephim
Rose.111
Căderea omului implică o serie multiplă de probleme importante, dar care nu vor fi dezbătute
în lucrarea de faţă.
În capitolul de faţă, în prima parte, am prezentat conceptul creştin despre om, am răspuns pe
cât posibil la unele întrebări foarte importante, care trebuiau lămurite deoarece ceea ce urmează să
prezint în continuare are legătură directă cu subiectele discutate. Dacă omul nu există şi printr-o
natură spirituală atunci cu siguranţă că nu există o viaţă spirituală, dincolo de lumea aceasta, sau dacă
sufletul omului nu este creat să existe veşnic atunci nu mai este necesar să vorbim despre viaţa
veşnică sau pierzarea veşnică. Dar fiindcă aceste chestiuni sunt pe cât se poate de reale, voi continua
să prezint perspectiva biblică asupra existenţei unui loc unde vor locui cei neprihăniţi şi unde
„locuieşte” Dumnezeu împreună cu oştile cereşti.
109 René Pache, op. cit., p. 25. 110 Ibidem, p. 26. 111 Serephim Rose, op. cit., p. 114.
21
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
C A P I T O T U L I I I
RAIUL CERESC – „LOCUINŢA” LUI DUMNEZEU
1. O privire sistematică asupra subiectului
Se ridică deseori o întrebare inevitabilă: „dacă Dumnezeu este omniprezent, cum poate
Scriptura să spună că cerul este locuinţa Sa?” sau „cum poate o Fiinţă omniprezentă să spună că
poate locui undeva?”
Iată ce relatează teologul ortodox Dumitru Stăniloae: „Dumnezeu e mai presus de spaţiu,
întrucât spaţiul mărgineşte. Dar în acelaşi timp e prezent în tot spaţiul, fără ca părţile spaţiului să
înscrie în El părţi corespunzătoare. Dumnezeu e mai presus de spaţiu, cum e mai presus de timp,
fiind mai presus de un când sau de un unde, precum e mai presus de orice cum, pentru că toate
acestea L-ar limita, L-ar determina, L-ar defini. El e mai presus de acestea, căci e mai presus de orice
sistem de referinţe, ca supraexistent, sau apofatic.”112
În acelaşi timp Dumnezeu Însuşi spune: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă
este vecinică şi al cărui Nume este sfânt: « Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie...»” (Is. 57:15),
şi Iisus Hristos mărturiseşte: „...şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:16). De
aici reiese ideea că Dumnezeu locuieşte undeva, într-un anumit loc.
Este adevărat că Dumnezeu nu este limitat de timp sau de spaţiu, fiind prezent pretutindeni în
acest Univers, dar tot aşa este pe deplin adevărat ceea ce relatează Scriptura despre existenţa unui
anumit loc – cerul (raiul ceresc) sau cerurile, unde Domnul îşi are scaunul Său de domnie, unde
îngerii cu serafimii şi heruvimii îi aduc slavă, unde sfinţii vor trăi pentru eternitate în prezenţa Lui.
Bineînţeles, că aceste idei sunt paradoxale şi la prima vedere s-ar contrazice, dar în cele ce urmează
vom privi înspre aceste lucruri mai îndeaproape, încercând să aducem puţină lumină. Însă, oricât
vom încerca să lămurim unele aspecte ale acestor chestiuni, vor rămâne altele care întrec înţelegerea
noastră limitată, pe care le vom cunoaşte atunci când această cunoaştere „în parte” se va sfârşi.
Al treilea cer, cel despre care Pavel vorbeşte în 2 Corinteni 12, este cerul unde Dumnezeu
locuieşte împreună cu îngerii şi cu sfinţii care au murit.
Solomon, când a dedicat Templul în Ierusalim, s-a rugat, „Iată că cerurile şi cerurile cerurilor
nu pot să Te cuprindă: cu atât mai puţin casa aceasta pe care Ţi-am zidit-o eu!” (1 Regi 8:27). Este cu
siguranţă adevărat că „cerurile şi cerurile cerurilor” nu pot să îl cuprindă pe Dumnezeu. El este
omniprezent. Nu este tărâm unde prezenţa Sa să nu fie găsită. Psalmistul, înalţă omniprezenţa lui
112 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, IBM al BOR, 1996, p. 139.
22
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Dumnezeu, spunând: „Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor,
iată-Te şi acolo” (Ps. 139:9).113
John MacArthur prezintă următoarele: „A spune că locuinţa lui Dumnezeu este în ceruri nu
este a spune că El este conţinut acolo. Dar este în mod unic casa Sa, centrul Său de operare (s.n. de
unde acţionează), postul Său de comandă. Este locul unde tronul Său există. Acolo este cea mai
perfectă închinare adusă Lui. În acest sens spunem că cerul este locuinţa lui Dumnezeu.”114
În teologia ortodoxă acest concept este prezentat astfel: „Se numeşte aşadar loc al lui
Dumnezeu acela care participă mai mult la energia şi la harul Lui. Pentru aceasta cerul este tronul
Lui, în cer sunt îngerii, care fac voia Lui şi care îl slăvesc pururea, în cer este locul Lui de odihnă, iar
pământul este aşternut picioarelor Lui, căci pe pământ a petrecut, în trup, cu oamenii. Sfântul Lui
trup este numit picior al lui Dumnezeu. Şi Biserica se numeşte loc al lui Dumnezeu, căci am afierosit
acest loc spre slăvirea Lui ca pe un loc sfinţit, în care ne facem rugăciunile noastre către El. De
asemenea, se numesc locuri ale lui Dumnezeu şi locurile în care ni s-a făcut cunoscută energia Lui fie
prin corp, fie fără corp. Trebuie să se ştie că Dumnezeirea este neîmpărţită, deoarece este în
întregime pretutindeni şi nu este împărţită parte cu parte în chipul celor corporale, ci este în întregime
în toate şi în întregime mai presus de toate. Numai Dumnezeu poate să lucreze în acelaşi timp
pretutindeni, îngerul, prin iuţeala firii şi prin faptul că este gata, adică grabnic de a se muta, lucrează
în diferite locuri. Dumnezeirea, însă, pentru că este pretutindeni şi mai presus de toate, lucrează
simultan în diferite moduri printr-o energie unică şi simplă.”115
În lucrarea Credinţa Ortodoxă se pune următoarea întrebare: „Dacă Dumnezeu este peste tot
locul, de ce se spune în Sfânta Scriptură că El este în ceruri sau în Biserică?”116 Răspunsul este
următorul: „Dumnezeu este peste tot locul; dacă se zice că El este în mod deosebit în ceruri, este
pentru că prezenţa Lui e mai vădită fiinţelor spirituale, şi cerul închipuieşte sfinţenia; dacă se
vorbeşte de prezenţa Lui deosebită în Biserică, este pentru că mai ales în Biserică împărtăşeşte El,
prin Sfintele Taine, harul Său Sfinţitor.”117
Lewis Sperry Chafer, în Systematic Theology (vol. IV), prezintă acest concept în următoarele
cuvinte: „Cerul este locuinţa lui Dumnezeu şi a poporului Său. Cerul este casa lui Hristos, a Duhului
Sfânt, a Bisericii celor întâi născuţi, şi a „duhurilor celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi” (Evrei 12:22-
24). ...Când credincioşii mor, ei merg fără întârziere să fie cu Hristos (2 Cor. 5:8; Fil. 1:23) şi de
113 John MacArthur, op. cit., p. 56. 114 Idem. 115 Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p. 32-33. 116 *** Credinţa Ortodoxă, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2006, p. 53. 117 Ibidem, p. 53.
23
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
aceea ei îşi primesc locuinţa în această sferă. În acelaşi fel, toţi credincioşii care trăiesc vor fi duşi în
acest loc al gloriei la venirea Domnului...”118
O întrebare obişnuită printre teologii creştini a fost dacă binecuvântarea veşnică a
răscumpăraţilor va implica doar o stare a existenţei sau a conştiinţei, ori o stare şi un loc al
existenţei.119 Conner Walter Thomas este de părere că cerul ca stare este mai important decât a fi un
loc.120 Miley defineşte „loc” ca „locuinţă materială”,121 şi Erickson identifică cerul ca „un loc al
gloriei măreţe.”122 Erickson mai relatează: „trebuie să ţinem cont de faptul că cerul este un alt tărâm,
o altă dimensiune a realităţii, astfel că este greu de ştiut care dintre caracteristicile lumii i se aplică şi
lumii viitoare şi ce înseamnă termenul loc atunci când este vorba de eshaton. Este probabil mai sigur
să se spună că deşi cerul este un loc şi o stare, el este în primul rând o stare.”123 Augustus Strong
spune că datorită faptului că Hristos s-a înăţat la Cer în trup putem deduce că cerul este un loc.124 tot
prin acest fel de argumentaţie, Erickson susţine existenţa cerului ca loc, doar că el se referă în mod
special la trupurile înviate ale celor credincioşi.125
Concluzionăm prin ceea ce spune Stanley Derickson: „Cerul în realitate este mai mult decât
un loc, este veşnicie, veşnicie cu Domnul şi Mântuitorul nostru, este eternitate cu toţi sfinţii din toate
timpurile, şi este eternitate plină de pace.”126
2. Omniprezenţa lui Dumnezeu
Aşa cum se preciza la începutul acestui capitol, între conceptul de locuinţă a lui Dumnezeu şi
omniprezenţa Sa există un aparent paradox. Dacă am spune că Dumnezeu are doar un loc unde
vieţuieşte, l-am limita pe Dumnezeu şi nu am mai spune că El este prezent în acelaşi timp peste tot.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale lui Dumnezeu este omniprezenţa. Omniprezenţa
Domnului nu Îl limitează în timp şi spaţiu iar în acelaşi timp nu exclude existenţa unui loc mai
deosebit unde Dumnezeu Îşi are tronul Său, unde îngerii îi aduc închinare, unde se strigă neîncetat
„Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul”, şi nu în ultimul rând, locul unde sunt şi vor fi primiţi credincioşii
Domnului.
118 Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology, vol. IV, Dallas-Texas, Dallas Seminary Press, 1971, p. 436-438. 119 James Leo Garrett, Jr., Systematic Theology – Biblical, Historical and Evangelical, vol. 2, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Company, 1995, p. 815. 120 Conner Walter Thomas, The Gospel of Redemption, p. 344-348, apud. James Leo Garrett, op. cit., p. 815. 121 John Miley, Systematic Theology, vol. 2, p. 472, apud. James Leo Garrett, op. cit., p. 815. 122 Millard Erickson, op. cit., p. 1057. 123 Ibidem, p. 1059. 124 Augustus Hopkins Strong, Systematic Theology, p. 1032, apud. James Leo Garrett, op. cit., p. 815. 125 Millard Erickson, op. cit., p. 1059. 126 Stanley L. Derickson, Derickson’s Notes on Theology, Albany - OR USA, Books For The Ages, AGES Software, Version 1.0, 1997, p. 1366.
24
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Omniprezenţa lui Dumnezeu poate fi definită astfel: „Acest termen înseamnă că Dumnezeu
este prezent în orice loc în acelaşi timp. Omniprezenţa lui Dumnezeu înseamnă existenţa lui
Dumnezeu pretutindeni, nu printr-o extensie a unor părţi ale Sale, ci prin esenţa fiinţei Sale.”127
Hodge observă: „teologii sunt obişnuiţi să distingă trei moduri ale prezenţei în spaţiu. (1) Trupurile,
care sunt circumscriptibile. Ele sunt limitate de spaţiu. (2) Spiritele sunt în spaţiu în mod definitv. Ele
nu sunt pretutindeni, dar sunt numai undeva. (3) Dumnezeu umple spaţiul. Cu alte cuvinte, limitările
spaţiului nu au referinţe pentru El. El nu este absent dintr-o parte a spaţiului, nici mai prezent într-o
parte sau în alta. Nu trebuie înţeles ca fiind o extensie sau o difuziune. Extensia este o caracteristică a
materiei, şi nu poate fi aplicată lui Dumnezeu.”128
„Omniprezenţa nu înseamnă că apropierea prezenţei Lui nu variază,” relatează Charles
Ryrie.129 Conform lui Ryrie, prezenţa lui Dumnezeu pe tron (Ap. 4:2), în cortul întâlnirii, în templul
lui Solomon (2 Cr. 7:2), sau în cel credincios (Gal. 2:20) diferă de prezenţa Lui în iazul de foc (Ap.
14:10). Deşi în iazul de foc oamenii vor fi separaţi de prezenţa feţei lui Dumnezeu (2 Tes. 1:9), ei nu
vor fi niciodată separaţi de prezenţa Celui care este omniprezent (Ap. 14:10). Prezenţa comuniunii va
lipsi (căci El îşi va întoarce faţa de la cei răi aflaţi în lacul cu foc) aşa cum există ea atunci când
Domnul locuieşte în cei credincioşi.130
3. Mărturia biblică asupra subiectului
Conceptul „cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu” este găsit în toată Scriptura. În Vechiul
Testament, pentru exemplu, Isaia 57:15 spune: „Pentru că aşa zice Cel măreţ şi Cel înălţat, Cel care
locuieşte în eternitate şi al cărui Nume este Sfânt: « Eu locuiesc în loc înalt şi sfânt... »”131 Deci,
Dumnezeu Însuşi declară că are o locuinţă.132 Isaia 63:15 identifică acest loc: ,,Priveşte din cer şi
vezi, din locuinţa Ta cea sfântă şi slăvită...” Psalmul 33:13-14 spune: „Domnul priveşte din înălţimea
cerurilor, şi vede pe toţi fiii oamenilor. Din locaşul locuinţei Lui, El priveşte pe toţi locuitorii
pământului.”
În Vechiul Testament, „Yahweh este zugrăvit ca fiind Cel care tronează în cer (Ps. 2:4), Lui i
se atribuie un palat (Ps. 11:4), are reşedinţa în cer (1 Regi 8:39) sau în Templu unde Dumnezeu
127 Aaron Merritt Hills, Fundamental Christian Theology, vol. I, California, HDM, 1993-2003, p. 164. 128 Charles Hodge, Systematic Theology, vol. I, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1940, p. 383. 129 Charles C. Ryrie, Teologie Elementară, Făgăraş, România, Ed. Agape, 1998, p. 36. 130 Ibidem, p. 36. 131 S-a folosit versiunea în limba română a Bibliei GBV (Traducerea Literară Nouă, Bucureşti 2001). Versiunea Dumitru Cornilescu traduce textul original din Isaia 57:15 astfel: „Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este vecinică şi al cărui Nume este sfânt. ,Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie...” GBV traduce în loc de „în sfinţenie” (VDC) cu „(loc) sfânt”, fiind în acord cu textul original. Printre traducerile engleze mai traduc în acest fel King James Version şi Young’s Literal Translation. 132 John MacArthur, op. cit., p. 57.
25
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
spune că se află încontinuu prezent pe Caporet (Ex. 2:3; Num. 7:89).”133 Tronarea în cer nu exclude
prezenţa sa în alt loc. După concepţia Vechiului Testament Domnul „apare ca Acel ce tronează în cer
şi în acelaşi timp el se află peste tot pământul prezent. ...Tronarea lui Dumnezeu în cer indică puterea
Sa nemărginită peste toată lumea, slava Sa peste tot ce este pământesc şi omenesc.”134
Aceeaşi idee a cerului ca locuinţă a lui Dumnezeu străbate şi Noul Testament. Pentru prima
dată acest concept apare în Predica lui Iisus de pe Munte. El spune: „Tot aşa să lumineze şi lumina
voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care
este în ceruri” (Mat. 5:16). El i-a atenţionat pe cei înclinaţi spre a face jurăminte ca să nu jure pe cer,
pentru că „este scaunul de domnie al lui Dumnezeu” (Mat. 5:34). Hristos şi-a instruit ascultătorii să-şi
iubească duşmanii, ca să fie „fii ai Tatălui care este în ceruri” (Mat. 5:45). Matei 6:1 spune: „Luaţi
seama să nu vă îndepliniţi neprihănirea voastră înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altminteri,
nu veţi avea răsplată dela Tatăl vostru care este în ceruri.” Mai apoi, Domnul şi-a instruit ucenicii să
se roage în felul următor: „Tatăl nostru care eşti în ceruri...” (Mat. 6:9). Aproape de sfârşitul predicii
Sale, Iisus spune: „deci, dacă voi, cari sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai
mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat. 7:11). Şi, „nu
orişicine-Mi zice: ,,Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci celce face voia Tatălui Meu
care este în ceruri” (Mat. 7:21).135
Aceeaşi expresie răsună din nou şi din nou în predicile şi lucrarea privată a lui Iisus Hristos.
În Matei 10:32-33 El spune: „Deaceea, pe orişicine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi
mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea
oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 12:50 spune:
„...oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela-mi este frate, soră şi mamă.” Iisus i-a spus
lui Petru: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul
acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri” (Mat. 16:17). El îi compară pe credincioşi cu copiii şi îi
avertizează împotriva defăimării lor: „Feriţi-vă să defăimaţi pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că
îngerii lor în ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 18:9-10). El adaugă: „Tot
aşa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din aceşti micuţi” (Mat. 18:14).
Hristos se referă la Dumnezeu ca „Tatăl meu ceresc”.136
Acest concept al cerului ca locuinţă a lui Dumnezeu este implicit găsit în Noul Testament
atunci când se vorbeşte despre divinitatea lui Hristos.137 El este descris ca „pâinea lui Dumnezeu...
care s-a coborât din ceruri” (Ioan 6:33). Divinitatea lui Iisus este afirmată implicit prin următoarele: 133 Athanase Negoiţă, op. cit., p. 44. 134 Idem. 135 Martyn Lloyd-Jones, Studii asupra Predicii de pe Munte, Oradea, Cartea Creştină, 2003, p. 194, 287, 330, 410, 557. 136 John MacArthur, op. cit., p. 57-58. 137 Ibidem, p. 58.
26
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
„Eu am coborât din ceruri, nu ca să fac voia mea, ci să fac voia Celui ce m-a trimis.” El Însuşi
spune: „Eu sunt pâinea vieţii care s-a pogorât din ceruri” (Ioan 6:41). De mai multe ori în Ioan 6
Iisus face aceste afirmaţii despre Sine Însuşi (vv. 50-51, 58).138 Aceste expresii sunt corect înţelese
de ascultătorii lui Iisus drept afirmaţii puternice că El este Dumnezeu.139 Hristos vorbeşte despre cer
ca fiind casa lui eternă, în trecut, prezent şi în viitor.140
În scrierile rabinice şamaim a devenit un substitut pentru Iahweh Însuşi.141 Numele lui
Dumnezeu a fost înlocuit cu cerul de către popor, de frică să nu i-a în deşert Numele Domnului. În
timpul perioadei intertestamentale (400 de ani între evenimentele Vechiului Testament şi cele ale
Noului Testament), poporul evreu a dezvoltat o frică superstiţioasă pentru folosirea Numelui lui
Dumnezeu. Poporul credea Numele de Legământ al lui Dumnezeu (Yahweh sau Iehovah) ca fiind
prea sfânt pentru a fi rostit de buzele omului. În cele din urmă, poporul a început să folosească alţi
termeni în locul Numelui lui Dumnezeu, şi „cerul” a devenit un substitut comun.142 Folosirea
termenului „cer” este mai mult decât un substitut pentru Dumnezeu. În timpul Noului Testament
această practică a fost aşa de înrădăcinată încât poporul evreu înţelegea referirile la „cer” în cele mai
multe cazuri ca referindu-se la Dumnezeu Însuşi.143
În loc de jurământul pe Numele lui Dumnezeu, ca de exemplu, ei jurau pe cer. Şi deoarece
„cerul” a fost cu totul un substitut pentru Dumnezeu Însuşi, Iisus scoate în evidenţă că jurământul pe
cer este de fapt încălcarea poruncii care spune să nu se ia Numele Domnului în deşert. Astfel, în
Matei 23:22 El spune: „şi cine jură pe cer, jură pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi pe Celce
şade pe el.” Cuvântul cer s-a folosit cu referire la Dumnezeu Însuşi.144
Această folosire este comună în Noul Testament. Evanghelistul Luca face referire la
„Împărăţia lui Dumnezeu,” dar, Matei scrie pentru cititorii evrei numind-o „Împărăţia cerurilor” (cf.
Luca 8:10; Mat. 13:11).145 Un alt exemplu al folosirii termenului cer ca eufemism pentru Dumnezeu
este în Luca 15:18, unde fiul pierdut se reexaminează cu privire la ceea ce i-a făcut tatălui său, căruia
îi spune: „...am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta”. Aceasta însemnă, cu siguranţă, că el a
păcătuit împotriva lui Dumnezeu. 146
Cu toate că cerul este folosit de cele mai multe ori în locul numelui lui Dumnezeu, nu trebuie
să concludem că Scriptura intenţionează să egalizeze cerul cu Dumnezeu Însuşi. Aceşti termeni nu
138 Gerhard Friedrich, Theological Dictionary of the New Testament, vol. V, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1991, p. 527. 139 John MacArthur, op. cit., p. 58. 140 Stanley L. Derickson, op. cit., p. 1370. 141 Gerhard Friedrich, op. cit., p. 521. 142 John MacArthur, op. cit., p. 59. 143 Gerhard Friedrich, op. cit., p. 522. 144 John MacArthur, op. cit., p. 59. 145 Gerhard Friedrich, op. cit., p. 521. 146 Gerhard Maier, Evanghelia după Luca, vol. 4 şi 5, Korntal, Germania, Lumina lumii, 1999, p. 662.
27
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
sunt sinonime. Dumnezeu transcede cerurile. Cerul, în cele din urmă, este un loc – locul unde
Dumnezeu trăieşte (locuieşte), locul unde cei aleşi vor locui cu El pentru eternitate.147
Dumnezeu este omniprezent, cerurile cerurilor nu pot să Îl cuprindă, El transcede cerurile,
este etern şi nemărginit, nu este limitat de timpul şi spaţiul nostru pământesc, dar totuşi El locuieşte
în locuri înalte, de unde priveşte spre fiii oamenilor, şi mai mult decât a privi spre fiii oamenilor, El
locuieşte în inimile celor care Îl cred şi Îl primesc.
Cerul nu este restrâns la un singur loc marcat de unele hotare care pot fi văzute sau măsurate.
Cerul transcede limitele timpului şi spaţiului. Este ceea ce Scriptura spune atunci când vorbeşte
despre Cel „a cărui locuinţă este veşnică” (Is. 57:15). Locuinţa Lui – cerul – nu este subiectul
limitărilor normale, a dimensiunilor finite. Nu avem nevoie să facem speculaţii despre cum poate fi
acesta; este suficient să notăm că este aşa cum ni-l descrie Sfânta Scriptură. Este un loc real unde
oameni cu trupuri schimbate vor locui în prezenţa lui Dumnezeu pentru eternitate; şi acesta este de
asemenea un tărâm care depăşeşte conceptul nostru finit despre ce fel de „loc” este.148
147 John MacArthur, op. cit., p. 59. 148 Ibidem, p. 60.
28
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
C A P I T O L U L I V
IISUS HRISTOS – DOMNUL CERULUI
Încă de la începutul creştinismului multe învăţături greşite despre Iisus Hristos au pătruns în
rândul credincioşilor. Primele semne ale ereziilor hristologice au apărut în secolul I prin docetism (gr.
dokein - a apărea, 1 Ioan 4:2-3). Docestismul spune că Hristos a apărut în faţa oamenilor ca o fiinţă
umană (Iisus), dar nu a fost nicidecum o fiinţă divin-umană. Ei negau astfel umanitatea lui Iisus.149 O
altă grupare eretică erau ebioniţii care respingeau divinitatea lui Iisus. Ei se trăgeau dintre evrei şi
spuneau că Iisus s-a născut din Maria ca om normal dar poseda daruri supranaturale. Hristos,
Logosul divin s-a coborât peste omul Iisus la botez, de aceea Iisus a putut să facă minuni. Însă chiar
înainte de a muri pe cruce partea divină din Iisus s-a retras, de aceea Iisus a rostit „Dumnezeul Meu
Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit”.150 Dintre cele mai puternice erezii a fost arianismul151 (au
mai fost încă două mari erezii şi anume adopţionismul şi sabelianismul sau modalismul). Arie sau
Arius (250-336) a învăţat că Fiul lui Dumnezeu a fost o creatură perfectă, un fel de semi-zeu
subordonat Tatălui. Ideea de bază este că Dumnezeu nu îşi poate împărţi Fiinţa Lui cu nimeni, numai
El este etern, restul e creat. Când a creat Dumnezeu lumea nu a creat-o direct pentru că atunci ar fi
intrat în contact cu ea, de aceea s-a folosit de un intermediar. Logosul este agentul personal a lui
Dumnezeu. Arius declara că acest Logos a avut un început şi „a existat un timp în care el nu a
existat”. Textul de pornire al învăţăturii ariene a fost Coloseni 1:15 unde s-ar indica faptul că Fiul
este o creatură.152
Moştenitorii moderni şi contemporani ai ereziei lui Arie sunt binecunoscuţii Martori ai lui
Iehova. Aceştia au preluat aproape în totalitate gândirea lui Arie, arătând în credinţa lor ignoranţă faţă
de adevăratele afirmaţii ale Scripturii, încercând să-i îndepărteze pe creştini cât mai mult de teologia
biblică.
Nu îmi propun în această lucrare să combat aceste erezii, nefiind obiectul studiului lucrării.
Însă, doresc să afirm credinţa adevăraţilor creştini „într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu 149 Emil Bartoş, Istoria Gândirii Creştine, curs universitar, ITPB, 2005, p. 16. 150 Idem. 151 Împăratul Constantin a anunţat primul Conciliu ecumenic al Bisericii în anul 325 la Niceea, în Asia Mică. Cele două tabere au fost reprezentate de Arie şi de Atanasie. Atanasie (296-373) a fost episcop de Antiohia. Acesta a susţinut divinitatea lui Iisus Hristos pornind, nu de la persoana lui Iisus, ci de la lucrarea Lui. Atanasie se întreba: „Cum e posibil să crezi în mântuire, în răscumpărare, dacă Cel ce te răscumpără, nu este Dumnezeu-om. De aceea Atanasie vede în întruparea Fiului rezolvarea problemei: „Dumnezeu a devenit om ca noi să putem deveni fii de Dumnezeu”. Conciliul de la Niceea şi apoi cel de la Constantinopol (381) au decis că Fiul este de-o-fiinţă cu tatăl. Termenul grecesc cheie al acestei afirmaţii este homoousios. Termenul rival, folosit de Arie, a fost homoiousios (de fiinţă asemănătoare). Conciliul clarifică astfel identitatea lui Iisus Hristos care nu este doar de fiinţă asemănătoare cu Tatăl, ci de aceeaşi fiinţă sau substanţă cu Tatăl. (Emil Bartoş, op. cit., p. 17) 152 Valeriu Andreiescu, Istoria creştinismului, curs universitar, ITPB, 2003, p. 160-161.
29
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. Care pentru noi
oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria
Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a
îngropat. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui...”153
1. Hristos a fost în Cer din eternitate înainte de întrupare
În al doilea articol din Crezul Creştin se spune: „cred într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul născut, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii.” Prin aceste cuvinte „se
arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp.”154 Evanghelistul Ioan îşi
începe Evanghelia cu următoarele cuvinte: „La început era Cuvântul” (1:1), arătând că atunci când s-
a pus începutul timpului şi a lumii, Cuvântul era mai dinainte. Ca atare, „El e Dumnezeu, nu e
făptură, căci numai Dumnezeu e veşnic...”155
Sfântul Chiril al Alexandriei, în comentariul său asupra Evangheliei lui Ioan, relatează
următoarele: „Început în timp nu se poate cugeta pentru Unul-Născut, fiindcă este înainte de vreme şi
are existenţa dinainte de veci şi, pe lângă acestea, firea dumnezeiască nu atinge sfârşitul. Deci fiindcă
Fiul e mai vechi şi decât veacurile înseşi, e liber de calitatea de-a fi fost născut în timp. Era din şi
pentru totdeauna, fiind în Tatăl ca izvor, după însăşi spusa Lui: „Eu am ieşit şi am venit din Tatăl”
(Ioan 16: 28).”156
Sfântul Ioan Damaschin susţine acest adevăr în următoarele: „Căci n-a fost cândva Tatăl,
când n-a fost Fiul, ci o dată cu Tatăl şi Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea
numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar
deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, şi astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a
deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie.”157
Conceptul acesta este cu siguranţă acceptat şi de către teologii din mediul evanghelic. Astfel,
William W. Menzies şi Stanley M. Horton, în cartea Doctrine Biblice, exprimă acest adevăr: „Iisus
Hristos este Fiul etern a lui Dumnezeu. Ioan 1:18 exprimă divinitatea Sa într-un mod foarte explicit:
« Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela l-a
făcut cunoscut » …Ioan identifică Cuvântul ca fiind de la început cu Tatăl, o afirmaţie clară a
153 *** Credinţa Ortodoxă, p. 46. 154 Ibidem, p. 82. 155 Idem. 156 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Scrieri partea a patra, Bucureşti, IBM al BOR, 2000, p. 15, 16, variantă electronică. 157 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Apologeticum, 2004, p. 19, variantă electronică.
30
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
coexistenţei Fiului cu Tatăl din eternitate. …Divinitatea lui Hristos include coexistenţa Sa în timp şi
veşnicie cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.”158
Trandafir Sandru ne arată câteva evidenţe biblice cât priveşte preexistenţa lui Iisus Hristos în
ceruri. Domnul Iisus Însuşi spune: „Adevărat, Adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască
Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58). În rugăciunea Sa de Mare Preot, Iisus Hristos se adresează Tatălui
vorbind despre gloria care a avut-o mai înainte de întemeierea lumii (Ioan 17:5). Apostolul Petru
afirmă: „El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor
pentru voi” (1 Pet. 1:20). Mai mult, Ioan Botezătorul face următoare afirmaţie: „După mine vine un
om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine” (Ioan 1:30). Apostolul Pavel în 1 Corinteni 8:6
ne arată că „nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile..., şi un singur
Domn: Iisus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”159
Pe lângă evidenţele noutestamentale despre preexitenţa lui Hristos, Sandru mai prezintă
mărturii vechitestamentale. În profeţia lui Mica ni se spune că din Betleem va ieşi „Cel ce va stăpâni
peste Israel” a cărui „obârşie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2).
Mai mult de atât, Trandafir Sandru vede o manifestare a preexistenţei Fiului în teofaniile din Vechiul
Testament.160
În această preexistenţă Domnul Iisus Hristos a fost prezent la creaţie (Ioan 1:1-3). El este
Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul (Evr. 13:8; Ap. 1:8; 22:13), bucurându-se de adoraţie, închinare
(Evr. 1:2-6) şi de glorie (Ioan 1:14).161
2. Hristos a coborât din Cer prin actul chenozei
Fiindcă am adus în discuţie unele articole din Crezul creştin care vorbesc despre Iisus
Hristos, aş dori mai departe să amintesc o altă afirmaţie despre Domnul nostru: „S-a pogorât din cer
şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.”
În prima parte a acestui capitol am arătat că Iisus Hristos există din veşnicie în cer cu Tatăl şi
cu Duhul Sfânt. La vremea potrivită Hristos a coborât din cer şi s-a întrupat prin Duhul Sfânt pentru
ca să ducă la îndeplinire planul lui Dumnezeu de mântuire cu privire la omenire.162
158 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, Doctrine Biblice: O perspectivă penticostală, Oradea, Life Publishers România, 1999, p. 67, 68. 159 Trandafir Sandru, Doctrinele Biblice ale Bisericii, Bucureşti, ITPB, 1994, p. 109-110. 160 Ibidem, p. 10, 11. 161 Trandafir Sandru, op. cit., p. 111. 162 Chafer notează câteva scopuri pentru care a avut loc întruparea: ca să restabilească legătura dintre Dumnezeu şi om, şi dintre om şi Dumnezeu, ca să poată fi un Mare Preot iertător şi credincios, ca să distrugă lucrările celui rău, ca să fie Stăpân peste noua creaţie, ca să stea pe tronul lui David, şi ca să poată fi Salvatorul nostru. (Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology, vol. 1, Dallas, Texas, Dallas Seminary Press, 1971, p. 355.)
31
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Creştinismul istoric „susţine credinţa că Iisus, Fiul lui Dumnezeu, a luat asupra Sa natura
umană şi a devenit om – Dumnezeu întrupat”163, astfel, „Fiul etern a lui Dumnezeu, păstrându-şi
toate atributele divine, Şi-a asumat un comportament volitiv uman, atunci când a luat asupra Sa
atributele esenţiale ale naturii umane.”164 Prin urmare, Dumnezeu-Fiul a venit pe Pământ prin
preluarea, adăugarea unei naturi umane. Unirea dintre natura divină şi umană într-o persoană – a lui
Iisus Hristos – se numeşte unire hipostatică.165 Acest adevăr este un mister divin, revelat în Sfânta
Scriptură.
În Ioan 3:13 Hristos foloseşte următoarea afirmaţie: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel
ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, care este în cer.” În acest verset Iisus a explicat de ce poate
vorbi cu autoritate despre lucrurile cereşti. Nici un învăţător nu s-a ridicat la cer iar apoi să se întoarcă
să vorbească despre cele cereşti. Este evident că Iisus s-a referit la prezenţa Lui personală în ceruri.
Aici, Iisus se proclamă a fi Fiul Omului (Dan. 7:13-14) care a coborât din cer pentru a-L descoperi de
Dumnezeu omenirii (cf. Ioan 1:51).166
Mântuitorul, în discursul Său din Ioan capitolul 6 despre pâinea vieţii, se referă la Sine ca
fiind pâinea ce s-a pogorât din cer (Ioan 6:33-58). Este interesant de notat că termenul grecesc tradus
cu „s-a coborât” (gr. kataba,j) este acelaşi folosit de LXX în Exod 16 unde se spune despre mana care
s-a coborât din cer.167 Hristos este pâinea care S-a pogorât din cer, fiind superior manei pe care au
mâncat-o israeliţii în pustiu. El este „Pâinea lui Dumnezeu, care dă viaţă veşnică tuturor celor ce se
hrănesc din El.”168 Declarând acelaşi adevăr, Domnul afirmă: „Eu sunt de sus, …Eu nu sunt din
lumea aceasta” (Ioan 8:23), şi în acelaşi discurs El spune: „Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu” (8:42
şi 13:3).
Intrarea lui Hristos în lumea umană a fost prin Duhul Sfânt, care L-a conceput pe Mesia în
pântecele Fecioarei Maria, iar apoi a fost născut în ieslea din Betleem.169
3. Trei declaraţii din Cer care confirmă întruparea şi dumnezeirea lui Iisus
Toate cele trei Evanghelii sinoptice consemnează faptul că la ieşirea lui Hristos din apa
Iordanului, când a fost botezat, „cerurile s-au deschis” asupra Lui, şi o voce s-a auzit din cer spunând:
„Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Mat. 3:16-17; Mc. 1:10-11; Luca
3:21-22). După o revelaţie viziuală urmează una auzibilă (v. 17). Vocea diin ceruri nu poate fi alta
163 Norman Geisler şi Peter Bocchino, Temelii de Neclintit, Timişoara, Impact Media, 2005, p. 297. 164 James Oliver Buswell, Jr., A Systematic Theology of the Christian Religion, vol. 2, Grand Rapids, Michigan, Zondervan, 1962, p. 54, apud. în Norman Geisler şi Peter Bocchino, op. cit., p. 297. 165 Norman Geisler şi Peter Bocchino, op. cit., p. 300. 166 Thomas L. Constable, Notes on John, Sonic Light, 2002, p. 56, variantă electronică. 167 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 79. 168 William MacDonald, Comentariul Biblic al Credinciosului – Noul Testament, Bielefeld, CLV, 2004, p. 334. 169 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 80.
32
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
decât vocea lui Dumnezeu. Au trecut 400 de ani de la ultima revelaţie profetică şi Dumnezeu
vorbeşte. El vorbeşte din ceruri către om încă odată confirmând că Iisus este Mesia, cel promis în
Vechiul Testament.170
A doua ocazie când este confirmată din cer dumnezeirea lui Iisus, de asemenea, este amintită
de cele trei Evanghelii sinoptice. Evangheliştii declară că o voce a fost auzită din nor mărturisind
încă odată că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (Mat. 17:5, Mc. 9:2; Luca 9:35). Termenul cer nu apare în
cele trei referinţe amintite, dar Apostolul Petru declară: „Şi noi înşine am auzit acest glas venind din
cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.”171
Cea de a treia declaraţie divină venită din cer este înregistrată în cea de a patra Evanghelie:
„« Tată, proslăveşte Numele Tău! » Şi din cer, s-a auzit un glas, care zicea: « L-am proslăvit, şi-L voi
mai proslăvi! »” (Ioan 12:28). Glorificarea lui Dumnezeu s-a făcut prin viaţa lui Iisus, prin minunile
şi învăţăturile Sale, prin toate exemplele de sfinţenie şi bunătate. Vocea de sus anunţă că glorificarea
Numelui lui Dumnezeu va mai avea loc prin moartea, învierea şi înălţarea lui Hristos. Înţelepciunea
şi puterea Sa, dreptatea şi sfinţenia Sa, adevărul şi bunătatea Sa, au fost măreţ glorificate. Tatăl şi-a
exprimat plăcerea în Fiul Său, Cel care va fi implinit planul divin.172
4. Expresia „...astăzi vei fi cu Mine în Rai.”
Unul dintre cei doi tâlhari de pe cruce, răstignit împreună cu Iisus, primeşte vestea bună a
Împărăţiei în ultima clipă a vieţii sale. Pătruns de harul divin el i se adresează Mântuitorului:
,,Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42). Iisus îi răspunde
întâiului Său rod printr-o afirmaţie zguduitoare: ,,Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai”
(Luca 23:43).
Asupra acestei afirmaţii s-au făcut multe comentarii, mai ales de acei care neagă existenţa
unei vieţi după moarte.173 Martorii lui Iehova sunt renumiţi pentru încercarea lor zadarnică de a
schimba sensul expresiei din limba originală.174 Secta iehovistă propune următoarea traducere:
„Adevărat îţi spun astăzi: vei fi (s.n. cândva mai târziu) cu Mine în Paradis”.175 Această traducere
contrazice concepţia biblică despre existenţa vieţii după moarte.
Charles R. Erdman scrie despre acest verset: „Pasajul acesta ne dezvăluie adevărul potrivit
căruia mântuirea depinde de pocăinţă si credinţă... Este o dovadă în plus că mântuirea nu depinde şi
nu este condiţionată de săvârşirea unor fapte bune... De asemenea, se poate observa că sufletul nu 170 Thomas L. Constable, Notes on Matthew, Sonic Light, 2002, p. 51, 52, variantă electronică. 171 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 80. 172 Matthew Henry, Commentary on the Whole Bible, Matthew – John, vol. 8, Albany, OR, AGES Software, Version 1.0, 1999, p. 2392. 173 *** Ce ne învaţă în realitate Biblia?, Pennsylvania, WTBTS, 2005, p. 58. 174 *** Să aducem argumente din Scripturi, Pennsylvania, WTBTS, 1989, p. 241-243. 175 *** Sfintele Scripturi – Traducerea Lumii Noi, Pennsylvania, WTBTS, 2006, Luca 23:43.
33
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
doarme. Trupul poate adormi, dar persoana este conştientă după moarte. Din nou, vedem clar din
acest text că nu există nici un « purgatoriu » după moarte. Din viaţa de păcat şi fapte ruşinoase, tâl-
harul pocăit a trecut imediat într-o stare de binecuvântare. Din nou se poate vedea că mântuirea nu se
aplică automat tuturor. Au existat doi tâlhari, dar numai unul a fost mântuit. ...Se remarcă faptul că
esenţa bucuriei din viaţa de dincolo de mormânt constă din părtăşia personală cu Hristos. Miezul
făgăduinţei oferite tâlharului a fost acesta: « Vei fi cu Mine. » Aceasta este fericita noastră nădejde şi
asigurare, că a pleca din viaţa actuală « înseamnă a fi cu Cristos », ceea ce este « cu mult mai bine
».”176
Iisus Hristos îl asigură „astăzi” (gr. sh,meron) pe criminal că primeşte iertare regească şi
astăzi, după moartea lor, vor fi împreună în Paradis. John Nolland spune: „având în vedere
înţelegerea Hadesului din vremea aceea, paradisul ar fi putut fi înţeles ca locul fericit de odihnă a
celor care vor avea parte de marea zi a învierii (sânul lui Avraam, Luca 16:19-31).”177
Thomas Constable notează următoarele: „Când Iisus a suferit pe cruce, El a experimentat
separarea de Tatăl, care este moartea spirituală. Cuprins şi de moartea fizică trupul Său a fost pus în
mormânt trei zile. Duhul Său a mers în Paradis, adică în prezenţa Tatălui unde duhurile celor
neprihăniţi aşteaptă după reunirea cu trupurile lor, la înviere. Când Iisus a înviat, Tatăl a reunit duhul
Său cu trupul său nemuritor.”178
Paradisul „este (1) un loc al fericirii, paradisul lui Dumnezeu (Ap. 2:7), făcând aluzie la
Eden, în care erau primii noştri părinţi când erau inocenţi. În al doilea Adam noi primim tot ce am
pierdut în primul Adam, şi mai mult, primim un paradis ceresc în locul unuia pământesc; (2) este a fi
cu Hristos. Aceasta este fericirea raiului, a-L vedea pe Hristos, a rămâne cu El, a împărtăşi gloria Sa
(Ioan 17:24); (3) paradisul vine imediat după moarte: „astăzi vei fi cu Mine”, nu mâine. Sufletele
celor credincioşi, după ce se despart de povara cărnii, imediat sunt în fericire şi binecuvântare;
duhurile celor drepţi sunt făcute deîndată perfecte. Lazăr a plecat dintre cei vii, dar a fost imediat
mângăiat; plecarea lui Pavel ar fi însemnat: a fi cu Hristos (Fil. 1:23),” relatează comentatorul creştin
Matthew Henry.179
5. Învierea lui Hristos
Când vorbim despre înviere în creştinism nu ne referim doar la o reanimare sau resuscitare, ci
învierea implică transformare (1 Cor. 15:52) şi glorificare (Fapte 2:32-33; 5:30-31). În sensul său
176 Charles R. Erdman, The Gospel of Luke, Philadelphia, The Westminster Press, 1921, apud. William MacDonald, Comentariu la Noul Testament, p. 284. 177 John Nolland, Word Biblical Commentary, Luke 18:35-24:53, vol. 35c, Dallas, Texas, Word Books Publisher, 1998, Luca 23:43, variantă electronică. 178 Thomas L. Constable, Notes on Luke, Sonic Light, 2002, p. 261, variantă electronică. 179 Matthew Henry, op. cit., p. 1826.
34
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
deplin, învierea reprezintă ridicarea persoanelor din moarte la o viaţă nouă şi veşnică în prezenţa lui
Dumnezeu. Este un eveniment ce duce spre o nouă stare.180 Prin înviere, cei credincioşi vor primi un
trup transformat, astfel încât să fie un vehicol adecvat pentru viaţa diferită din lumea viitoare, în raiul
promis.181
În Sfânta Scriptură se vorbeşte despre mai multe tipuri de înviere (învieri ocazionale pe
pământ, cea a credincioşilor, cea universală, în trup sau spirituală etc.), dar toate acestea sunt
relaţionate într-un fel sau altul la învierea lui Hristos.
Una dintre cele mai importante lucrări care s-au săvârşit prin învierea lui Hristos a fost unirea
cu El. Toţi cei care cred în Hristos sunt uniţi în El. Unirea cu Hristosul înviat a credincioşilor implică
şi “a şedea împreună cu El în locurile cereşti, în Hristos” (Ef. 2:5).182 Credincioşii sunt văzuţi ca
incluşi în Hristos, şi astfel, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Hristos, a făcut-o ca şi reprezentant al
unei noi umanităţi. Accentul cade aici pe uniunea intimă dintre credincioşi şi Hristos, creştinii
bucurându-se de beneficiile învierii Sale.183
Învierea lui Hristos este “punctul de plecare pentru credinţa creştină în învierea
credincioşilor, atât a celor « adormiţi », cât şi a celor ce vor fi în viaţă la venirea lui Hristos. Hristos
reprezintă, de fapt, « primul rod », asigurând prin învierea Lui pe cea a poporului Său şi implicând,
totodată, învierea trupească a credincioşilor,”184 care vor locui pentru eternitate împreună cu Domnul
înviat. În discuţiile din 1 Corinteni 15 sau Efeseni, Pavel vorbeşte doar despre promisiunea învierii
făcută celor credincioşi, dar învierea lui Hristos e stâns legată şi de învierea escatologică, universală a
omenirii, lucru proclamat explicit de primii creştini.185
6. Hristos s-a înălţat la Cer
Înălţarea Domnului la cer, fără îndoială, are legătură directă cu subiectul despre Cer. De
modul cum interpretăm însemnătatea deplină a înălţării va depinde într-o mare parte însăşi concepţia
despre cer, care poate fi privit ca o stare sau un loc.
Vom arăta prima dată toate datele din Noul Testament pe care le deţinem pentru acest mare
eveniment, care se găsesc în Evanghelii, în Fapte, în multe dintre Epistolele pauline, în scrierile lui
Petru, date mai extinse în cartea Evrei, şi câteva referiri preluate în Apocalipsa.
Domnul nostru Însuşi în mai multe rânduri a prezis faptul că se va înălţa iarăşi la Tatăl Său,
acolo de unde a venit. O mare parte dintre aceste preziceri se găsesc în cea de a patra Evanghelie, dar 180 H. J. Harris, Resurrection, în New Dictionary of Theology, Leicester, IVP, 1991, p. 581. 181 J. D. Douglas, op. cit., p. 705. 182 Carmen Calujac, Realitatea Învierii în Creştinism, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 2003, p. 14. 183 Andrew T. Lincoln, Word Biblical Commentary, Ephesians, vol. 42, Dallas, TX, Word Books Publisher, 1998, Efeseni 2:5, variantă electronică. 184 Carmen Calujac, op. cit., p. 17. 185 Idem.
35
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
evenimentul în sine nu este înregistrat de către Apostolul Ioan. La concluzia discursului Său despre
pâinea care s-a coborât din ceruri, El pune întrebarea: „Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se
unde era mai înainte?...” (Ioan 6:62). Cu o frazeologie diferită dar cu aceeaşi conotaţie, El le spune
fariseilor: „Mai sunt cu voi puţină vreme, şi apoi Mă duc la Cel ce M-a trimes” (Ioan 7:33). În Joia
din Săptămâna Mare, Domnul nostru nu numai că a declarat că merge să ne pregătească un loc (Ioan
14:2) dar din nou foloseşte propoziţia „Eu mă duc la Tatăl” (Ioan 14:12, 28). În timpul aceleaşi zi de
Joi, seara, împreună cu apostolii, Domnul cuprins de întristare le spune ucenicilor că merge la Cel ce
L-a trimis (Ioan 16:5, 10, 17), iar apoi la final le spune mai detaliat: „Am ieşit de la Tatăl, şi am venit
în lume; acum las lumea, şi Mă duc la Tatăl” (Ioan 16:28).186
Ultima afirmaţie a lui Hristos cu privire la înălţarea Sa este găsită după înviere în cuvintele
Sale adresate Mariei Magdalena: „« Nu mă ţinea », i-a zis Iisus; « căci încă nu M-am suit la Tatăl
Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru »” (Ioan 20:17).187 Acest pasaj este de obicei interpretat în două feluri. Unii sunt
de părere că Domnul Iisus a informat-o pe Maria Magdalena că în dimineaţa aceea El se va ridica la
cer, şi de aceea nu poate întârzia pentru un act de închinare care ea ar fi vrut să i-L ofere. Această
interpretare este însoţită de ideea că Domnul s-a înălţat la cer mai devreme, nu la patruzeci de zile de
la înviere, când Iisus a avut ultima comuniune cu apostolii Săi.188 Cea de a doua interpretare ne
spune că Domnul nu a intenţionat să îi spună Mariei că va pleca la cer în dimineaţa aceea. Iisus i-ar fi
spus Mariei, cu alte cuvinte: „Nu pierde timpul acum cu Mine, nu voi pleca imediat la cer, şi vei mai
avea diferite oportunităţi să mă vezi iarăşi: dar, du-te acum şi spune ucenicilor că Eu sunt gata să mă
sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru. Încurajează-i.”189
În Evanghelia după Marcu este amintită înălţarea lui Iisus, în mod special, în cuvintele de
încheiere a Evangheliei (Mc. 16:19). Chiar dacă aceste cuvinte de concluzie ale Evangheliei după
Marcu ar fi recunoscute ca o adăugare mai târzie, şi ceilalţi evanghelişti nu ar insista asupra acestui
eveniment, am putea spune că înălţarea Domnului este arătată ca un eveniment istoric numai în
scrierile lui Luca, cu martori direcţi – apostolii.190
Doctorul Luca conclude Evanghelia sa cu cuvintele: „Pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de
ei, şi a fost înălţat la cer” (Luca 24:51). Evenimentele de la sfârşitul Evangheliei după Luca sunt
preluate la începutul celei de a doua lucrări ale evanghelistului – Faptele Apostolilor, unde citim:
„După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din 186 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 81, 82. 187 W. B. Godbey, Commentary on the New Testament – Gospel Harmony, part 2, vol. 7, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997, p. 360f, 361. 188 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 82. 189 Adam Clarke, Clarke’s Commentary NT, John-Acts, vol. 5B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 331f, 332. 190 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 83.
36
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
ochii lor” (Fapte 1:9). De două ori în acelaşi capitol Luca face referire la acest eveniment istoric. În
prima afirmaţie, el vorbeşte despre „ziua în care (Iisus) S-a înălţat la cer” (1:2). Iar apoi relatează
cuvintele îngerilor care au confirmat înălţarea lui Iisus: „Acest Iisus, care S-a înălţat la cer din
mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” (1:11).191
Apostolul Pavel, în Epistolele sale, vorbeşte despre „Stăpânul lor şi al vostru este în cer” (Ef.
6:9; Col. 4:1), iar mai apoi le scrie specific celor din Efes despre Hristos, astfel: „Cel ce S-a pogorât,
este acelaşi cu cel ce s-a suit mai pe sus de toate cerurile” (Ef. 4:10).192 Aproape de sfârşitul vieţii, în
scrisorile către Timotei, într-un imn teologic al tainei evlaviei, după referirea la întrupare, Pavel
atrage atenţia la Hristos ca fiind Domnul „înălţat în slavă” (1 Tim. 3:16). După cum spune Wilbur
Smith, „fiecare afirmaţie a apostolului în care vorbeşte despre premărirea sau şederea lui Hristos la
dreapta Tatălui, implică cu siguranţă înălţarea.”193 În cartea Evrei se găsesc numeroase referinţe în
legătură cu înălţarea Lui Iisus şi cu privire la lucrarea Sa din cer, dar asupra acestora mă voi opri
când vom vorbi despre lucrarea din ceruri a Domnului Înălţat.
Apostolul Petru, în întâia sa Epistolă sobornicească, ni-L prezintă pe Hristos ca Unul care
„care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi
puterile” (1 Pet. 3:22). Ne este dată deplina mărturie a învierii Sale dintre cei morţi şi a lucrării Sale
împlinite pe acest pământ. Hristos s-a ridicat la dreapta Tatălui, acolo în locul plin slavă, onoare şi
putere. Domnul a primit autoritatea deplină asupra îngerilor, stăpânirilor şi puterilor.194
Cuvântul grecesc tradus prin „înălţare” în Noul Testament este anabaino. În Theological
Dictionary of the New Testament, Schneider spune: „înţelesul de bază este spaţial, « a se urca din
adâncimi spre înălţimi. » Este folosit pentru a urca la bordul unei bărci, a urca pe cal, sau a urca un
munte.”195 Cuvântul s-a folosit frecvent când se vorbea despre urcarea la Ierusalim sau la Templu.196
În traducerea septuagintală termenul este folosit atunci când se vorbeşte despre: ridicarea norului de
deasupra cortului (Ex. 40:36, 37); ridicarea slavei Domnului (Ez. 9:3; 11:23), reîntoarcerea lui
Dumnezeu în cer (Gen. 17:22; 35:14).197
Cuvântul anabaino este cuvântul găsit şi în discuţia lui Iisus cu Maria Magdalena: „Mă sui la
Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (Ioan 20:17). O construcţie cu acest cuvânt se găseşte în consemnările lui
Marcu cu privire la înălţare şi în trei locuri în Fapte 1, tradus cu „s-a înălţat” (Mc. 16:19; Fapte 1:2,
191 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 83. 192 Adam Clarke, Clarke’s Commentary NT, Romans-Colossians, vol. 6A, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 1030f, 1031. 193 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 83. 194 Adam Clarke, Clarke’s Commentary NT, 1 Thessalonians-Revelation, vol. 6B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 766, 767. 195 Johannes Schneider, în Theological Dictionary of the New Testament, vol. I, ed. Gerhard Kittel, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1993, p. 519. 196 Idem. 197 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 84.
37
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
11, 22). Apostolul Pavel, în pasajul din scrisoarea către Efeseni privitor la înălţarea lui Hristos,
foloseşte acelaşi termen (4:8-10). Când apostolul Petru îl prezintă pe Hristos care „s-a înălţat la cer”
(1 Pet. 3:22), el foloseşte un cuvânt care nu se mai găseşte nicăieri în Noul Testament, poreuomai.
Evanghelistul Luca face o afirmaţie interesantă: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în
cer” (Luca 9:51). Cuvântul de aici este analepsis. Când acelaşi autor ne vorbeşte la începutul
Faptelor despre faptul că Iisus a „fost înălţat” (Fapte 1:9), el foloseşte acelaşi cuvânt care este găsit
în Septuaginta atunci când ni se relatează ridicarea lui Ilie la cer, epairo (2 Regi 2:11).198
O problemă delicată se ridică atunci când vorbim despre înălţarea lui Hristos, şi anume, s-a
înălţat în trup sau în duh. Luând în considerare toate referinţele biblice amintite despre înălţare,
etimologia cuvântului anabaino, şi pasajele biblice în care este dovedită învierea în trup a lui Hristos
(Mat. 28; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20, 21), putem să susţinem că Domnul Iisus s-a înălţat la cer în
trup glorificat, nu în duh.
T.V. Moore arată câteva motive pentru care Hristos a trebuit să se înalţe la cer.199 Unul dintre
acestea sună în felul următor: „Ca să arate că cerul este mai mult un loc decât o stare, şi că El este
Mântuitorul trupurilor dar şi a sufletelor, a fost nevoie să se ridice la cer în trupul său uman, şi să
intre în oraşul ceresc ca Marele nostru Domn, să ia în posesie numele noastre, şi să ne dea asigurarea
că atât trupurile cât şi sufletele noastre vor fi salvate; şi de asemenea, să asigure pentru viitor o
înviere în glorie a tuturor celor care au adormit în Hristos.”200
Printre motivele înălţării lui Iisus, pe care le aminteşte Moore, două dintre ele vor fi în
continuare subiectul studiul nostru: lucrarea lui Hristos ca Mare Preot şi de Mijlocitor.
7. Lucrarea de mijlocire a Domnului nostru în Raiul ceresc
Cele mai profunde afirmaţii despre lucrarea prezentă a lui Hristos din ceruri se găsesc în
Epistola către Evrei, în mod deosebit în capitolele 8-10. Textele acestea din Evrei, referitoare la
înălţarea Domnului, ne amintesc că El „a străbătut cerurile” (4:14) sau „a intrat în cer” (9:24), acestea
fiind completate de o altă afirmaţie, El a fost „înălţat mai presus de ceruri” (7:26). De trei ori în
198 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 84, 85. 199 Motivele înălţării lui Iisus Hristos, pe care le prezintă Moore, sunt următoarele: (1) primul motiv este găsit în lucrarea lui Hristos ca Mare Preot, care este incompletă fără înălţarea Sa; (2) pentru revendicarea oficiului Său de Mediator; (3) să dovedească măreţia Sa divină ca Dumnezeu-om, Fiul etern; (4) al patrulea motiv este pus în legătură cu lucrarea Duhului Sfânt; (5) să facă intermedierea între noi şi Dumnezeu; (6) să pregătească un loc pentru credincioşi; (7) ca să fie un exemplu pentru noi, în ce priveşte intrarea în odihnă după terminarea alergării pe pământ; şi (8) pentru faptul că Regele Regilor trebuie să stea la dreapta Tatălui. (T. V. Moore, The Last Days of Jesus, Carlisle, Pennsylvania, The Banner of Truth Trust, 1981, p. 186-197) 200 T. V. Moore, op. cit., p. 195-196.
38
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
epistolă ni se spune că atunci când Hristos s-a înălţat El s-a aşezat la dreapta Tatălui201 (8:1; 10:12;
12:2), un statut „încununat cu slavă şi cu cinste” (2:9).
Precum aminteam, una dintre lucrările măreţe ale lui Hristos din cer, este lucrarea de
mijlocire. Sfânta Scriptură consemnează diferite cazuri când Iisus a mijlocit pentru ucenicii Săi în
timp ce se afla pe pământ. Cel mai semnificativ caz este rugăciunea Lui de Mare Preot pentru ucenici
(Ioan 17).202 Aşa cum spune Erickson, „ceea ce a făcut Iisus pentru ucenicii Săi în timp ce se afla pe
pământ, continuă să facă pentru toţi credincioşii în perioada şederii Sale în cer cu Tatăl.”203
În Evrei 9:24 ni se spune: „...a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi,
înaintea lui Dumnezeu;” şi în 7:25 se spune că „trăieşte pururea ca să mijlocească”204 pentru noi, iar
Pavel în Romani 8:34 ne arată că Iisus a înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.
Această lucrare este un har măreţ pentru credinciosul păcătos, fricos, care poate să vină la altar,
pentru că acolo este Unul înaintea tronului care mijloceşte pentru el prin „sângele stropirii, care
vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” („...dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe
Iisus Hristos, Cel neprihănit,” 1 Ioan 2:1).205 Acesta este unul dintre obiectivele acestei mijlociri. Un
al doilea obiectiv, care este notat de Erickson, este cel de justificare. Iisus Îi prezintă Tatălui dreptatea
Sa spre justificarea noastră.206
8. Sanctuarul ceresc şi lucrarea lui Hristos ca Mare Preot
Capitolele 7, 8, 9 şi 10 ale Epistolei către Evrei conţin explicaţii lungi şi detaliate ale modului
în care preoţia lui Hristos este mai bună decât cea a lui Aaron, legământul Său nou este mai bun
decât cel vechi al lui Aaron, sanctuarul Său este mai bun decât cel construit de Moise, iar jertfa Sa
unică pentru păcate este infinit mai bună decât jertfele nesfârşite ale iudaismului din vechime.
Ceea ce vreau să evidenţiez în continuare nu se referă în mod specific la lucrarea lui Hristos
de Mare Preot ci la faptul că această lucrare măreaţă a fost săvârşită în sanctuarul ceresc, în cer, acolo
unde Dumnezeu locuieşte.
201 T. V. Moore este de părere că expresia „a sta la dreapta lui Dumnezeu” nu trebuie înţeleasă literal, „pentru că Dumnezeu nu are o mână stângă sau una dreaptă”. „A sta la dreapta lui Dumnezeu înseamnă a deţine un loc al celei mai mari siguranţe şi autorităţi. În ce priveşte Persoana lui Iisus, înseamnă că El are cea mai mare măreţie şi glorie atât în cer cât şi pe pământ. (T. V. Moore, op. cit., p. 196.) 202 Millard Erickson, op. cit., p. 667. 203 Ibidem, p. 668. 204 Cuvântul „mijloceşte” este traducerea grecescului entugchano, iar acesta vorbeşte despre o intervenţie care este mai mult decât o simplă mijlocire. Scriitorul vorbeşte aici de prezenta mijlocire a lui Mesia pentru cei credincioşi, care este bazată pe sacrificiul lui Însuşi oferit pentru eliberarea din păcat a celor ce cred. Kennet S. Wuest vede în lucrarea lui Hristos două dimensiuni ale salvării, materială – mântuirea trupului (la înviere), spirituală – a sufletului şi duhului. (Kenneth S. Wuest, Hebrew’s in the Greek New Testament, Wuest’s Word Studies, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1947, p. 137, 138.) 205 T. V. Moore, op. cit., p. 192. 206 Millard Erickson, op. cit., p. 668.
39
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Scriitorul Epistolei către Evrei face o comparaţie între sanctuarul pământesc arătat lui
Moise207 şi sanctuarul ceresc în care Hristos a intrat.
Un lucru deosebit de important este că în Locul Preasfânt, Dumnezeu a binevoit să locuiască
într-un mod în care nu a mai locuit niciodată în vreun alt templu, altar sau cort înălţat de om. Atunci
când Cortul lui Moise a fost înălţat „norul a acoperit cortul întâlnirii, şi slava Domnului a umplut
cortul”. Moise nu putea să intre în cort, pentru că norul stătea deasupra lui, şi „slava Domnului
umplea cortul” (Exod 40:34-35). În mod similar, când s-au încheiat lucrările la Templul lui Solomon,
„preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului” (2 Cr.
7:2). Dumnezeu Însuşi s-a aşezat „între heruvimi deasupra chivotului”, în Locul Preasfânt (2 Sam.
6:2).208
Relaţia dintre sanctuarul pământesc şi cel ceresc, unde Domnul este „slujitor în Locul
Preasfânt” (8:2), este arătată prin folosirea elaborată a trei cuvinte, găsite într-o singură frază, unde ni
se spune despre cortul pământesc că „este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite
de Moise de la Dumnezeu, când avea să facă cortul: « Ia seama », i s-a zis, « să faci totul după chipul
care ţi-a fost arătat pe munte » (Evrei 8:5, cu referire la Exod 25:40). Cuvântul tradus prin „chipul”
arătat pe munte, este gr. tupos, un termen cu sensul original de a reprezenta sau a urma o copie, o
imagine (ca un copil părinţii săi), o figură, şi în unele cazuri, a urma un exemplu. Alte pasaje unde
este folosit cuvântul sunt: Fapte 7:44 şi 23:25; 1 Petru 3:21; 5:3.209 Termenul tradus „chip” în 9:24
este o construcţie a cuvântului antitupos. Cuvântul tradus cu „umbra” este grecescul skia, care
înseamnă „conturul întunecat făcut de un obiect care contrastează cu reprezentarea completă, produsă
cu ajutorul culorilor şi sunetelor”.210 Alte ocazii unde este folosit termenul: Marcu 4:32; Luca 1:79;
Mat. 4:16. Şi ultimul cuvânt, „chipul” lucrurilor cereşti este gr. hupodeigma, care „nu este numai o
imagine care este făcută pentru imitare, ci este modelul care este oferit pentru imitare” (a se vedea de
207 William Barclay, în comentariul său asupra cărţii Evrei, face o descriere a sanctuarului pământesc, pe care o vom prezenta în cele ce urmează. El spune astfel: „O descriere detaliată a cortului găsim Exod 25-31 şi 35-40. Dumnezeu îi spune lui Moise: « Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor » (Exod 25:8). ...Cortul era împărţit în două părţi. Prima parte – Locul Sfânt şi partea interioară – Sfânta Sfintelor. Perdeaua care era atârnată în faţa Locului Sfânt era pusă pe 5 stâlpi de aramă şi făcută din pânză împodobită cu fire albastre, purpurii şi stacojii. Locul Sfânt conţinea trei lucruri. (i) Sfeşnicul de aur... (ii) Masa pentru punerea înainte... (iii) Altarul tămâierii... În faţa Sfintei Sfintelor era a doua perdea, care era făcută cu măiestrie din fir de in, şi din fir albastru, purpuriu şi stacojiu, şi pe care erau făcuţi heruvimi. În Sfânta Sfintelor Marele Preot intra o singură dată pe an, în Ziua Ispăşirii, şi numai după o pregătire foarte minuţioasă. În interiorul Sfintei Sfintelor era Chivotul Legământului, care avea în el trei lucruri, cupa de aur cu mana, toiagul lui Aaron care a înflorit, şi tablele legii. Era făcut din lemn de salcâm iar apoi poleit cu aur... Capacul său era numit Capacul Ispăşirii. Pe Capacul Ispăşirii erau doi heruvimi din aur masiv cu aripile deschise deasupra Chivotului. Este locul unde Dumnezeu se prezenta, aşa cum a spus: « Acolo Mă voi întâlni cu tine; şi de la înălţimea capacului ispăşirii, dintre cei doi heruvimi aşezaţi pe chivotul mărturiei, îţi voi da toate poruncile Mele pentru copiii lui Israel » (Exod 25:22),” (William Barclay, The Letter to the Hebrews, Revised Edition, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976, p. 95-96.) 208 David Gooding, Epistola către Evrei-O împărăţie ce nu poate fi clătinată, Cluj Napoca, Logos, 2006, p. 174. 209 H. Müller, tuvpo" în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software. 210 Brooke Westcott, The Epistle to the Hebrews, London, 1892, p. 242, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 89.
40
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
asemenea 4:11 şi 9:23).211
În cele ce urmează voi analiza trei pasaje din Evrei care vorbesc despre „sfera” în care
Domnul a intrat în lucrarea Sa de Mare Preot.
Primul dintre aceste pasaje ne relatează faptul că Domnul „a intrat pentru totdeauna în Locul
Prea Sfânt” (9:8, 12). În ce priveşte felul acestui loc au fost puse foarte multe întrebări; dar în ce mă
priveşte, cred că acest loc înseamnă cerul cerurilor, unde Dumnezeu locuieşte. Acest fapt este
demonstrat de v. 24, care spune: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână
omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze
acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”, unde „locaş de închinare”, „cer” şi „înaintea lui
Dumnezeu” trebuie luate ca sinonime. În acest Loc Sfânt avem acces prin sângele lui Iisus (10:19).
Iată ce spune teologul puritan John Owen cu privire la acest pasaj: „Domnul Hristos a intrat
în ceruri, locul unde este prezentă gloria lui Dumnezeu; se aseamănă cu un templu, un loc sfânt, un
loc al închinării sfinte. El a spus că este un Mare Preot al bisericii, Evrei 9:24... El a intrat în cer, care
este prefigurat de cortul dintâi; care era un loc al închinării sacre şi solemne. De asemenea, mai este
spus că El a intrat „prin perdeaua dinlăuntru” (Evrei 6:19, 20; 10:19, 20); care era în calea intrării în
Locul Prea Sfânt, şi în cortul întâlnirii dar şi în Templu. Cerul nu este numai un palat, un tron (Mat.
5:34); ci este un templu, unde Dumnezeu locuieşte, nu numai în glorie şi putere, dar şi în har şi milă.
Este locul închinării ritualice şi solemne. În Apocalipsa 7:15, 17 ni se spune că un mare număr de
sfinţi, care au trecut prin necazul cel mare, sunt « înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, şi-I
slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie, îşi va întinde peste ei cortul
Lui » şi « Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, (şi) îi va duce la
izvoarele apelor vieţii. » ...În acest templu, acest sanctuar, Domnul Iisus Hristos continuă glorios să
slujească înaintea tronului harului... Ca Mare Preot a intrat în Locul Sfânt pentru a sluji pentru
biserică înaintea lui Dumnezeu, înaintea chivotului şi a capacului ispăşirii, care sunt modele ale
tronului harului; deci, Marele nostru Preot mijloceşte pentru noi în adevărata prezenţă a lui
Dumnezeu. El nu a intrat în Locul Sfânt numai ca să locuiască în glorie, dar şi să facă o lucrare
deosebită, şi să dea lui Dumnezeu toată gloria, cinstea şi închinarea, care El o primeşte de la
biserică.”212
O altă frază folosită pentru acelaşi loc este găsită în 6:19, 20 sau 10:20, unde ni se spune că
Iisus a intrat pentru noi dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului ca înainte mergător. F. F. Bruce
sumarizează foarte bine înţelesul acestui pasaj:
„Este uşor de dedus că perdeaua, la care autorul epistolei se gândea, este perdeaua dinlăuntru 211 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 89. 212 John Owen, Christologia, Albany, OR, The Ages Digital Library Collections, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997, p. 341, 342.
41
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
care separa Locul Sfânt de Locul Preasfânt, a doua perdea din 9:3, prin care Iisus a trecut ca înainte
mergător al poporului Său (6:19f). Aceste cuvinte conţin o aluzie explicită la ruperea perdelei din
Templu de sus până jos în momentul morţii lui Iisus (Mc. 15:38; Mat. 27:51; Luca 23:45). Perdeaua
care a fost ruptă în două este desigur perdeaua dinlăuntru, şi ruperea sa este înregistrată nu numai ca
o prevestire naturală, ci şi ca un eveniment cu semnificaţie teologică: în moartea lui Hristos,
înţelegem că Dumnezeu Însuşi ne este descoperit şi calea prin care putem să avem acces la El este
deschisă. ...Prin jertfa Sa, calea către apropierea de Dumnezeu a fost deschisă. Perdeaua care, dintr-
un punct de vedere, l-a ţinut pe om departe de Dumnezeu, poate fi gândită acum dintr-un alt punct de
vedere: îl aduce pe om împreună cu Dumnezeu; aceeaşi perdea, într-o parte, era în contact cu gloria
lui Dumnezeu iar în cealaltă parte era în contact cu nevoile omului. Aşadar, în Domnul nostru divin
şi uman suntem aduşi împreună; El este adevăratul „mijlocitor” sau arbitru care poate să-şi pună
mâna peste amândouă naturi pentru că El împărtăşeşte cele două naturi. Şi prin moartea Sa, perdeaua
trupului Său a fost ruptă în bucăţi şi prin noua cale consacrată omul poate să vină la Dumnezeu.”213
Ultimul text pe care îl vom lua în considerare este: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al
bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini,
adică nu este din zidirea aceasta” (9:11). Adevărul acestui pasaj este introdus în capitolul precedent
când scriitorul, după ce ne spune că Hristos ca Mare Preot stă la dreapta tronului măririi în ceruri;
adăugând că El a devenit slujitor al Locului preasfânt al cortului adevărat, pe care Dumnezeu l-a
ridicat, nu omul (8:1, 2).
Cu privire la acest cort părerile sunt împărţite. Unii insistă că este biserica, cum ar fi primii
părinţi greci. Alţii sunt de părere că acest cort a fost natura umană a lui Hristos, Owen fiind unul care
o prezintă aceată idee foarte elaborat. Franz Delitzsch are dreptate atunci când identifică acest cort
ceresc cu cerul însuşi, dar ne atenţionează că „în acelaşi timp nu putem să transferăm cu exactitate
sensul literal al limitărilor şi părţilor modelului pământesc la cortul ceresc”.214 Adevăratul cort, „în
care Marele nostru Preot slujeşte acum, este cel original, esenţial, şi singurul model perfect; nu este o
lucrare a mâinii omeneşti; nu este construit din materiale perisabile, ci este o lucrare supraomenească
a lui Dumnezeu Însuşi, produsul direct al unei acţiuni divine.”215
În final, trebuie să amintim că Acel care s-a înălţat la cer în glorie nu a fost numai Fiul lui
Dumnezeu ci şi Omul Iisus Hristos. El S-a înălţat la dreapta lui Dumnezeu unde este întronat Omul
născut de fecioara Maria şi de asemenea Fiul lui Dumnezeu. Credincioşii recunosc că înălţarea este
ultimul ţel al umanităţii. Noi suntem participanţi cu El, membri ai trupului Său, identificaţi nu numai 213 F. F. Bruce, The Epistle to the Hebrews, NICNT, Grand Rapids-Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Co, 1964, p. 246, 247. 214 Franz Delitzsch, Commentary on the Epistle to the Hebrews, Edinburgh, 1870, II, 34, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 93. 215 Idem.
42
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
în moartea şi învierea Sa, ci şi uniţi cu El în înălţarea Sa.
Desigur, Hristos S-a înălţat la cer, în casa Tatălui din ceruri, dar tot aşa va coborî iarăşi la a
doua Sa venire. Apostolul Petru, în a doua sa predică din Fapte, vorbeşte despre cel „pe care cerul
trebuie să-L primească, până la vremile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” (Fapte 3:21). La fel,
Apostolul Pavel, în a prima sa epistolă către Tesaloniceni, reaminteşte noilor convertiţi la creştinism
că „Hristos Însuşi va coborî din cer”, sau cu alte cuvinte, creştinii Îl aşteaptă pe Iisus care are să vină
din ceruri (1 Tes. 4:16; 1:10).
În acest capitol am arătat că Iisus Hristos este Domnul Cerului, al Raiului. El Însuşi ne învaţă
că de acolo a coborât pentru întrupare, ca să ducă la îndeplinirea voia Celui Preaînalt. Precum se
amintea, Hristos a murit, a înviat şi s-a înălţat la cer, acolo unde El mijloceşte pentru poporul Său –
Biserica, şi îndeplineşte slujba glorioasă de Mare Preot.
Dacă prin primul om ni s-a oprit calea către Dumnezeu, acum, prin al doilea Adam ni s-a
deschis o poartă către Tatăl nostru, care este Hristos Însuşi. Adam a păcătuit de bună voie şi a adus
asupra umanităţii păcatul şi asuprirea diavolului, fiind izgonit din Raiul Edenic; dar Domnul Iisus
Hristos de bună voie a luat pedeapsa păcatului, a suferit moartea şi S-a adus pe Sine jertfă pentru noi,
iar prin El putem să intrăm acum în posesia Raiului ceresc, care este mai glorios decât cel dintâi. În
mod spiritual, heruvimii, care interziceau accesul în splendoarea Raiului, au fost înlăturaţi; şi, în
acelaşi mod, perdeaua din lăuntru care despărţea pe om de prezenţa lui Dumnezeu a fost ruptă, lăsând
cale liberă spre Dumnezeu prin Hristos.
43
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
C A P I T O L U L V
RAIUL CERESC – SPERANŢA CELOR NEPRIHĂNIŢI
1. Împărăţia Cerului
Profetul şi înainte mergătorul lui Hristos, Ioan Botezătorul, îşi începe lucrarea sa
propovăduind un mesaj de pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu. Mesajul său răsuna în felul următor:
„Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 3:2). De asemenea, Marele Domn şi
Mântuitor Iisus Hristos îşi începe lucrarea Sa în felul următor: „Iisus a început să propovăduiască, şi
să zică: ,,Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 4:17). Aşadar, conceptul acesta
introdus de Ioan Botezătorul şi apoi continuat de Iisus Hristos, este de o importanţă deosebită
deoarece este în centrul propovăduirii celor doi.
Evanghelistul Matei foloseşte termenul de „Împărăţie a cerurilor” în loc de expresia
„Împărăţia lui Dumnezeu”, folosită de ceilalţi autori ai Evangheliilor. Cu siguranţă că el nu o evită pe
aceasta din urmă (12:28; 21:31) şi nu există o diferenţă de esenţă între cele două denumiri.216 Matei
Îl prezintă pe Domnul Iisus ca pe „fiul lui David, fiul lui Avram”, şi „Împărat al iudeilor” (2:2).217
Mântuitorul străbătea toată Galilea, învăţând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia
Împărăţiei şi tămăduind orice boală şi orice neputinţă care era în norod. Ce se înţelege prin Împărăţie
în expresia „Evanghelia Împărăţiei”? În conotaţia sa cea mai largă, „expresia « Împărăţia cerurilor »,
« Împărăţia lui Dumnezeu », sau pur şi simplu « Împărăţia » (când contextul arată clar că ceea ce se
are în vedere este Împărăţia cerurilor sau a lui Dumnezeu) indică domnia, conducerea sau
suveranitatea lui Dumnezeu recunoscută în inimile oamenilor, operativă în vieţile celor care sunt ai
Lui şi ajutând la realizarea mântuirii lor depline, la constituirea lor în Biserică şi în cele din urmă la
răscumpărarea universului”, explică William Hendriksen.218
În general, se acceptă cele patru semnificaţii ale Împărăţiei, amintite de William Hendriksen,
pe care le voi dezvolta în cele ce urmează.
Împărăţia lui Dumnezeu indică:
a. Domnia, stăpânirea sau suveranitatea recunoscută a lui Dumnezeu prin Hristos. Iisus
Hristos este Împăratul, Stăpânul cerului şi al pământului, El nu mântuieşte suflete care nu doresc să
intre sub domnia Sa, harul lui Hristos lucrează la inima celor care doresc să intre sub autoritatea voii
216 Diferenţele între cele două expresii sunt de ordin lingvistic. Evanghelia după Matei foloseşte mai mult „Împărăţia cerurilor” pentru că este scrisă de un evreu pentru evrei, folosind un limbaj semitic şi aproape de gândirea iudaică. Probabil că în vorbirea Sa Hristos a folosit acest limbaj semitic. Expresia „Împărăţia lui Dumnezeu” este folosită mai mult de ceilalţi evanghelişti într-un context grec. (George Ladd, Jesus and the Kingdom, New York, 1964, p. 106, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 131.) 217 William Hendriksen, Evanghelia după Matei, Oradea, Reformatio, 2006, p. 80. 218 Ibidem, p. 226.
44
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
divine.219 Probabil acesta este sensul din Luca 17:21, „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”, şi din
Matei 6:10, „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta”.
b. Mântuire deplină, adică toate binecuvântările spirituale şi materiale – anume, binecuvântări
pentru suflet şi trup – care rezultă în urma faptului că Dumnezeu este Împărat în inimile noastre,
recunoscut şi ascultat ca atare.220 Acesta este sensul, conform contextului, lui Marcu 10:25, 26: „Mai
lesne este... decât să intre un om bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Ucenicii... au zis: «Cine poate
atunci să fie mântuit?»”
c. Biserica: comunitatea oamenilor în a căror inimi Dumnezeu este recunoscut ca Împărat.
Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica, atunci când sunt luate cu acest sens, sunt aproape echivalente.
Acesta este sensul din Matei 16:18,19: „Şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea... îţi voi da cheile
Împărăţiei cerurilor.”
d. Universul răscumpărat: cerul nou şi pământul nou cu toată slava lor; ceva care
încă urmează să vină: realizarea finală a puterii mântuitoare a lui Dumnezeu. Astfel în
Matei 25:34 apare: „... moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită...”.221
În învăţătura Sa, Iisus arăta caracterul duhovnicesc şi eshatologic al Împărăţiei lui Dumnezeu,
„accentuând faptul că aceasta nu este o împărăţie delimitată de timp şi spaţiu, ci o lume nouă, care nu
este supusă delimitărilor temporale sau de alt fel ale acestei lumi; o nouă stare a lucrurilor, o nouă
calitate a vieţii, care nu provine din încercările oamenilor, ci din intervenţia lui Dumnezeu în lume.
Această intervenţie care se realizează prin lucrarea lui Hristos, constituie o tăietură adâncă în istoria
omenirii în general şi în viaţa fiecărui om în particular. Pentru că viaţa cea nouă, pe care Hristos nu
numai o propovăduieşte, ci o şi împlineşte prin minunile Sale, prezintă următoarele caracteristici: în
locul urii domneşte iubirea, în locul îndoielii credinţa, în locul incertitudinii despre viitor – nădejdea;
astfel se crează o nouă legătură a omului cu Dumnezeu şi cu omul.”222
Ioannis Karavidopoulos mai spune următoarele: „Împărăţia [...] reprezintă două dimensiuni
fundamentale: a prezentului şi a viitorului. ...Interpretarea corectă, aşadar, a propovăduirii lui Iisus,
constă în sublinierea, pe de o parte, a dimensiunii istorice de acum a lumii noi a lui Dumnezeu, care
constituie deja pentru oameni o realitate nouă, realitate pe care omul o trăieşte în Biserică, şi, pe de
altă parte, în sublinirea dimensiunii viitoare, a aşteptării împlinirii viitoare a lucrării înnoitoare a lui
Dumnezeu.”223
Aceste sensuri nu sunt separate şi neînrudite. Ele izvorăsc toate din ideea centrală a domniei
219 Adam Clarke, Clarke’s Commentary The New Testament, Matthew through Luke, vol. 5, Albany, OR USA, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997, p. 54, 55. 220 William Hendriksen, op. cit., p. 227. 221 Idem. 222 Ioannis Karavidopoulos, Cometariu la Evanghelia după Marcu, Bucureşti, Bizantină, 2001, p. 57. 223 Ibidem, p. 58.
45
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
lui Dumnezeu, a supremaţiei Lui în sfera puterii mântuitoare. Împărăţia sau domnia (cuvântul
grecesc are ambele sensuri) cerurilor este ca o sămânţă de muştar care se dezvoltă treptat; de aici,
coexistenţa prezentului cu viitorul (Mat. 4:26-29). Ea este prezentă (Mat. 5:3; 12:28; 19:14; Mc.
10:15; 12:34; Luca 7:28; 17:20,21; Ioan 3:3-5; 18:36). Ea este viitoare (Mat. 7:21, 22; 25:34; 26:29).
Iisus a vorbit despre lucrarea de mântuire ca despre Împărăţia sau domnia cerului pentru a indica
originea, caracterul şi scopul supranatural al mântuirii noastre. Mântuirea noastră începe în ceruri şi
ar trebui să contribuie la gloria Tatălui nostru din ceruri. De aceea, folosind acest termen, Cristos a
apărat adevărul, atât de preţios pentru toţi credincioşii că orice lucru are ca scop glorificarea lui
Dumnezeu.224
1.1. Posibilităţile deţinerii vieţii cereşti de pe pământ. „Nu putem intra în Cer dacă nu a
intrat Cerul în noi!”, relatează un anonim. Este un sens important în care Cerul transcede
dimensiunile normale ale spaţiului şi timpului. În acord cu Biblia, o formă tainică a Împărăţiei lui
Dumnezeu – conţinând toate elementele Cerului însuşi – este sfera spirituală în care creştinii trăiesc
acum. Împărăţia lui Dumnezeu copleşeşte şi începe să guverneze viaţa fiecăruia care crede în Hristos.
În mod spiritual, creştinii devin o parte a cerului cu drepturi depline de cetăţeni ai cerului aici şi
acum în viaţa aceasta.225
Este exact ceea ce Pavel vrea să spună când scrie că „cetăţenia noastră este în ceruri” (Fil.
3:20). Acest verset vorbeşte despre sensul poziţional prin care noi credem că suntem deja în
Împărăţia lui Dumnezeu. Cetăţenia noastră din ceruri şi destinul veşnic sunt mult mai importante
decât scurta noastră călătorie pe acest pământ (Gal. 4:26; Evrei 11:10). Toţi credincioşii trebuie să
înveţe să trăiască pe pământ gândindu-se că sunt străini şi călători pe acesta (Evrei 11:13; 1 Pet.
2:11).226 Mai mult, la arătarea viitoare a Împărăţiei cerului, Domnul va veni să ne salveze din răul
lumii acesteia prezente, şi să ne ia cu El în casa Sa de sus (Ioan 14:1-2). Perspectiva venirii Domnului
ar trebui să ne motiveze să trăim ca cetăţeni ai cerului acum când trăim pe acest pământ (1 Ioan 3:2-
3).227
În Efeseni 1:3 apostolul Pavel spune că Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu tot felul de
binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” Efeseni 2:5-6 în acelaşi mod spune:
„...măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi
mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos
Iisus.” Este de notat că în aceste două versete, verbele folosite sunt la aorist activ: sunezwopoi,hsen
(ne-a adus la viaţă), sunh,geiren (ne-a înviat) şi suneka,qisen (ne-a pus să şedem împreună).
224 William Hendriksen, op. cit., p. 227. 225 John MacArthur, op. cit., p. 60. 226 John A. Witmer, The Man with Two Countries, în Bibliotheca Sacra 133:532, Oct.-Dec. 1976, p. 338-349. 227 Thomas L. Constable, Notes on Philippians, Sonic Light, 2004, p. 52, 53, variantă electronică.
46
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Dumnezeu i-a aşezat pe credincioşi cu Hristos în locurile cereşti. Aceasta lucrare este făcută explicită
în Coloseni 3:1-3. Credincioşii sunt sfătuiţi să caute ta; a[nw, „lucrurile de sus,” pentru că Hristos este
sus şi viaţa credincioşilor este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. În Coloseni 3:1 locul ceresc este
strâns legat de realitatea învierii. „A fi înviat împreună cu Hristos este a fi în locurile cereşti, unde
este Hristos. Viaţa învierii este viaţa cerească, iar de la începutul unirii cu Hristos, în învierea Sa,
credincioşii participă la viaţa tărâmului ceresc,” comentează Andrew Lincoln.228
Pavel vorbeşte despre o realitate deja realizată. Noi nu suntem încă cu trup în cer. Dar
pozitional noi suntem aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti. Datorită uniunii noastre
spirituale cu El, noi am intrat deja în locurile cereşti. Noi deja suntem în posesia vieţii veşnice, iar
bogăţiile spirituale ale cerului sunt deja ale noastre prin Iisus Hristos.229
Hristos Însuşi a predicat că Împărăţia cerurilor este la îndemâna noastră (Mat. 4:17). Mai
mult, El le-a spus celor care L-au întrebat despre cum vor putea cunoaşte că Împărăţia vizibilă va
veni: „…Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: « Uite-o
aici! », sau: « Uite-o acolo! » Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca
17:20-21).
Într-un extraordinar pasaj din cartea The Glory of Heaven, John MacArthur prezintă
următoarele în legătură cu pasajul de mai sus: „Cerul este acolo unde există: sfinţenia, părtăşia cu
Dumnezeu, bucuria, pacea, iubirea, şi toate virtuţile realizate în curăţie. Dar, noi experimentăm toate
aceste lucruri – parţial – chiar acum. Duhul Sfânt produce în noi roadele dragostei, bucuriei, păcii,
răbdării, bunătăţii, facerii de bine, credincioşiei, blândeţii şi a înfrânării poftelor (Gal. 5:22-23).
Acestea sunt particularităţi care caracterizează cerul. Mai mult de atât, noi avem viaţa lui Dumnezeu
în noi şi domnia Domnului asupra noastră. Noi cunoaştem bucuria, pacea, bunătatea şi
binecuvântarea. Am devenit parte a unei noi familii, am devenit copii ai unei noi comunităţi. Am
părăsit împărăţia întunericului pentru a intra în Împărăţia luminii. Am fost mult timp sub stăpânirea
lui Satan iar acum suntem sub autoritatea lui Dumnezeu, în Hristos. A doua epistolă către Corinteni
5:17 spune: « Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată
că toate lucrurile s-au făcut noi. » Noi suntem făpturi noi. Aceasta înseamnă ceea ce a zis Hristos că
< Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru >.”230
Iisus Hristos nu a negat realitatea literală, vizibilă, pământească a Împărăţiei. Foarte multe
profeţii ale Vechiului şi Noului Testament afirmă, de asemenea, că o împărăţie va exista într-o zi. De
asemenea, Hristos a arătat în învăţătura Sa că Cerul este un loc real. El ne-a învăţat foarte simplu că
228 Andrew T. Lincoln, op. cit., Efeseni 2:5-6. 229 John MacArthur, op. cit., p. 61. 230 Idem.
47
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Cerul transcede toate limitările timpului şi spaţiului. A atras atenţia fariseilor asupra unui aspect
important a Împărăţiei cerului că ea este disponibilă exact aici şi acum.231
Când Iisus a predicat, El a chemat oamenii să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 13:24).
În alte rânduri El a vorbit despre moştenirea vieţii veşnice (Mc. 10:30). Într-o împrejurare un tânăr
bogat l-a întrebat pe Iisus: „Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?” (Luca 18:18). Când tânărul a
renunţat la a mai crede în El, Iisus a zis: „Cu cât greu vor intra bogaţii în Împărăţia lui Dumnezeu!”
(Luca 18:24). Şi ucenicii, şocaţi de ceea ce au auzit, l-au întrbat: „atunci cine poate fi mântuit?” (v.
26). Când o persoană crede în Hristos, aceasta este salvată, moşteneşte viaţa veşnică, şi intră în
Împărăţia lui Dumnezeu. Credincioşii vin sub domnia lui Dumnezeu, încă nu în mod fizic în ceruri,
dar în mod spiritual în locurile cereşti.
Credincioşii născuţi din Dumnezeu, prin Iisus Hristos, încă nu deţin viaţa cer în mod fizic,
dar au cetăţenia spirituală în ceruri. Aceştia vor intra, la revenirea lui Domnului, din toate punctele de
vedere în casa cerească, când trupurile lor fi înviate în glorie şi vor fi uniţi cu cerul pentru eternitate.
„Împărăţia lui Dumnezeu este dobândirea perfecţiunii, a îndumnezeirii, a frumuseţii şi integralităţii
spiritului, şi nu o răsplată,”232 pentru că prin har am fost mântuiţi. Având în vedere aceste adevăruri
trebuie să fim preocupaţi, în orice moment al vieţii, de lucrurile cereşti.
2. Starea intermediară
„Moartea este faptul cel mai profund şi mai semnificativ al vieţii, care îl ridică pe ultimul
muritor deasupra cotidianităţii şi platitudinii. Numai ea pune în profunzimea ei problema sensului
vieţii. Într-adevăr, aceasta nu are sens decât pentru că moartea există. Sensul fiind legat de sfârşit,
dacă infinitatea rea ar fi domnit în lumea noastră, viaţa ar fi fost absurdă. Şi este curios că oamenii
care încearcă pe bună dreptate o spaimă în faţa morţii şi care văd în ea ultimul rău, sunt totuşi nevoiţi
să recunoască legătura sa cu dobândirea definitivă a sensului. Astfel, deşi este paroxismul fricii şi al
răului, moartea se dovedeşte a fi singura ieşire ce permite trecerea din timpul rău la veşnicie; viaţa
nemuritoare fiind accesibilă doar prin ea. Prin urmare, în ea îşi pune omul ultima speranţă. Acesta
este paradoxul său cel mai prodigios”, notează Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç.233
Am început cu acest citat deoarece subiectul ce urmează a fi discutat are legătură directă cu
ceea ce urmează a fi dincolo de moarte. Moartea este necruţătoare, fie bogat, fie sărac, creştin sau
necreştin, tânăr sau bătrân, bolnav sau sănătos, toţi sunt „datori” cu moartea. Însă, inevitabil, se
ridică o întrebare: ce se întâmplă după moarte? Scriptura ne vorbeşte că după moarte sufletul omului
continuă să trăiască într-o stare conştientă. Având în vedere aceste lucruri, aducem în discuţie starea 231 John MacArthur, op. cit., p. 62. 232 Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç, Despre Menirea Omului, Oradea, Aion, 2004, p. 379. 233 Ibidem, p. 331.
48
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
intermediară, care este definită ca însemnând sfera sau condiţia în care sufletele există între moartea
fizică şi înviere.234
Sensul vieţii, despre care vorbea Berdjaev, nu este găsit cu siguranţă pe acest pământ.
Încercările omului de a căuta adevărata fericire nu vor fi niciodată satisfăcute pe deplin aici pe
pământul acesta. În partea precedentă a capitolului am vorbit despre faptul că adevăraţii creştini
trăiesc o parte din splendorile cerului aici pe pământ, dar deocamdată, calea spre deplina fericire şi
împlinire nu o găsim decât trecând prin evenimentul morţii. Această prezentare a stării intermediare,
nu va viza foarte mult starea celor care nu sunt vrednici de fericirea veşnică, ci mă voi opri în mod
deosebit asupra condiţiei sufletelor între moarte şi înviere a celor credincioşi care au murit.
2.1. O bază biblică. Biblia spune puţin despre această stare intermediară, pentru că
învăţătura ei se focalizează nu pe ceea ce este temporar şi trecător, ci mai degrabă, pe întorcerea lui
Iisus şi noua eră eternă care va începe. Vom vedea că este dificil să formăm o idee adecvată care să
caracterizeze întru totul starea intermediară.
Sunt câteva pasaje existente în Scriptură care învaţă că aceasta este o stare a unei existenţe
conştiente atât pentru neprihăniţi cât şi pentru cei nelegiuiţi, pentru cei neprihăniţi, o stare de bucurie;
pentru cei nelegiuţi, o stare de chin. Aceasta reiese clar din istoria bogatului şi săracului Lazăr,
prezentată de Hristos în Luca 16. Săracul Lazăr a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar bogatul a
fost dus în chin, în flăcările iadului. Apostolul Pavel notează acest aspect în 2 Corinteni 5:8 şi
Filipeni 1:23, accentuând faptul că starea credincioşilor de după moarte este mai de valoare decât
viaţa prezentă, pentru că acolo ei sunt „acasă la Domnul”. Iar pe cruce, Hristos îi spune tâlharului
„astăzi vei fi cu mine în Paradis” (Luca 23:43). Pentru credincioşi a fi în starea intermediară este a fi
împreună cu Hristos în Paradis. Precum s-a mai amintit, Pavel face referire, în 2 Corinteni 12:2-4, la
faptul că a fost răpit în al treilea cer, în Paradis, Paradisul fiind identificat cu însuşi Cerul. Iar în
Apocalipsa 14:13 este făcută una dintre cele mai clare afirmaţii cu privire la starea intermediară:
„« Ferice de acum încolo de morţii, care mor în Domnul! » - « Da », zice Duhul; « ei se vor odihni de
ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează! »”235
Starea intermediară pentru cei credincioşi este o stare a odihnei şi fericirii. Aceasta nu
înseamnă că viaţa de acolo va fi caracterizată de trândăvie şi inactivitate. Departe de aşa ceva. În
primul rând, „odihnă”, în limbajul Scripturii, poartă cu ea ideea de mulţumire pentru muncă, sau
bucurie după realizarea unui lucru. Activitatea sfinţilor nu este trudnică sau laborioasă, în sensul că
este obositoare şi plictisitoare. În lumea aceasta omul, în condiţia sa decăzută, este sub sentinţa
câştigării pâinii prin sudoarea feţei (Gen. 3:19). Mai mult, munca sa este canalizată greşit, monotonă,
234 Loraine Boettner, Immortality, Philadelphia, Pennsylvania, P&RPC, 1956, p. 91. 235 Ibidem, p. 92.
49
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
repetată şi fără rost. Dar acolo, toate formele acestea neplăcute dispar, şi este dată o nouă direcţie, cu
motive noi, care vor fi o bucurie să fie trăite. Viaţa cerească ne duce „în faţa tronului lui Dumnezeu,
unde îi vom sluji zi şi noapte în templul Său” (Ap. 7:15).236 După moarte „sufletele credincioşilor
sunt făcute perfecte în sfinţenie, şi imediat după aceasta intră în glorie; şi trupurile lor aşteaptă în
morminte până la înviere”,237 când credincioşii îşi vor primi trupurile glorificate pentru a se bucura
nu numai de mântuirea sufletelor ci şi a trupurilor.
Cât despre sfinţii de la neprihănitul Abel înainte, care au trecut prin viaţa aceasta, ei trăiesc în
mod glorios în starea intermediară în splendoarea transcendentă a Paradisului.238 Acest lucru este
demonstrat de unele pasaje din Scriptură care ne spun că Avraam, Isaac şi Iacov sunt în ceruri (Mat.
8:11). Cei buni sunt purtaţi „în sânul lui Avraam”. Moise şi Ilie au apărut în glorie pe Muntele
schimbării la faţă, vorbind cu Hristos. În Epistola către Evrei este spus: „Ci v-aţi apropiat de muntele
Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în
sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu,
Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Iisus, Mijlocitorul
legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel” (Evrei
12:22-24).239
2.1.2. Terminologia biblică. În Vechiul Testament cuvântul ebraic folosit pentru a desemna
locul sufletelor după moarte este Şeol sau Locuinţa morţilor, iar în Noul Testament echivalentul lui
este Hades.240 În legătură cu sensul real al acestor cuvinte s-au făcut multe comentarii şi chiar astăzi
rămâne o considerabilă diferenţă între opiniile particulare ale teologilor liberali şi conservatori.
Semnificaţia termenului Şeol oscilează între conceptul de mormânt, de lume subterană la cel
de stare de moarte.241 Conform unor pasaje, Şeolul era imaginat ca fiind sub suprafaţa pământului
(Ez. 31:15, 17; Ps. 86:13), un loc al prafului (Iov 17:16), al întunericului (Iov 20:21), al liniştei (Ps.
94:17) şi al uitării (Ps. 88:12). În unele pasaje, Şeol are un aspect represiv (Ps. 49:13-14) şi destinarea
prematură pentru Şeol este o formă de judecată. Domnul este arătat ca fiind prezent în Şeol (Ps.
139:8) şi este în stare să izbăvească pe cei de acolo (Ps. 16:10).242
În perioada dinaintea venirii lui Hristos, iudeii erau înclinaţi să distingă în Locuinţa morţilor
două locuri: unul rezervat celor răi, păcătoşilor pierduţi, care erau chinuiţi din momentul plecării lor
236 Loraine Boettner, op. cit., p. 92, 93. 237 Charles DD. Hodge, Systematic Theology, vol. III, Grand Rapids, Michigan, CCEL, 2005, p. 516. 238 Loraine Boettner, op. cit., p. 93. 239 Charles Hodge, op. cit., p. 520. 240 J. D. Douglas, op. cit., p. 1245. 241 În tot Orinentul Apropiat din antichitate, precum şi în alte părţi, cei morţi erau imaginaţi ca existând într-un ţinut subteran, cunoscut în babiloniană sub numele de aralu şi în ugarită ieres, „pământ”. Dar în timp ce aceste ţinuturi erau conduse de zeii lor proprii, domnitorul din Şeol era Iahve (J. D. Douglas, op. cit., p. 1245). 242 Idem.
50
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
din lumea aceasta, iar celălalt loc era pus la dispoziţia celor fericiţi, numit „Rai” sau „sânul lui
Avraam”. Iisus Însuşi a întrebuinţat cele două expresii şi a confirmat această învăţătură. El ni-i
prezintă pe Lazăr şi pe bogatul nemilostiv într-o situaţie total diferită, fiind separaţi de o prăpastie
veşnică. De altă parte, în Luca 23:43, El îi dă tâlharului asigurarea că vor fi în Rai în aceeaşi zi.243
După părerea multor teologi, Iisus Hristos s-ar fi pogorât în Hades (1 Pet. 3:18-20 şi altele),
în locul unde erau duşi cei sfinţi, iar în locul unde cei răi erau chinuiţi nu s-a produs nici o schimbare.
Precum spune René Pache, Iisus s-a coborât printre morţii fericiţi, iar după trei zile „Dumnezeu L-a
înviat, dezlegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” (Fapte 2:24).
Hristos i-ar fi eliberat pe morţii credincioşi şi i-a dus cu Sine în Cer.244 Cu privire la eventuala
coborâre a lui Hristos în Hades s-au iscat multe controverse, pe care nu le vom discuta. Însă, ceea ce
este important este că Domnul a biruit moartea şi porţile Locuinţei Morţilor, iar cei care mor în
Hristos se duc în părtăşie cu El.
2.2. O perspectivă comparată. În gândirea ortodoxă, sufletul omului din momentul în care
părăseşte trupul, îşi continuă existenţa şi nu este trimis imediat într-un loc anume, ci petrece un timp
de 40 de zile făcând diverse lucruri245, iar după cea de-a 40 zi i se decide locul unde va fi dus.246
Conform gândirii ortodoxe, după cele 40 de zile, omul este trimis în sânul lui Avram sau rai (Luca
16:22). Gândirea ortodoxă nu susţine existenţa unui loc intermediar, în care să aibă loc curăţirea
morală.247
Creştinii care au murit cu păcate mici nemărturisite sau cei care nu au adus roadele pocăinţei
pentru păcatele pe care le-au mărturisit, sunt curăţaţi de aceste păcate fie prin judecata morţii, cu frica
ei, fie după moarte, când sunt siliţi să rămână în iad (dar nu pururea). Ei sunt curăţiţi doar prin
rugăciunile şi Liturghiile Bisericii şi prin faptele bune săvârşite pentru ei de către credincioşi. În
perioada intermediară nu există foc curăţitor pentru păcătoşi nici în iad (căci focul veşnic va începe
numai după Judecata de Apoi), nici un al treilea loc, cum ar fi „purgatoriul”. 248
În gândirea catolică, sufletul după moarte, trăieşte în afara trupului şi imediat după moartea
fizică este hotărâtă calea pe care o va urma. Imediat după moartea fizică sufletul „se hotărăşte de
bună voie să se îndrepte grabnic fie spre rai, fie spre iad, fie spre purgatoriu potrivit cu meritele
lui”.249
243 René Pache, op. cit., p. 55. 244 Idem. 245 Din aceste 40 de zile, 3 zile umblă în preajma trupului său, apoi între ziua 3 şi ziua a 9-a, sufletul este dus pentru a-L adora pe Dumnezeu, trecând prin vămi, care sunt mici judecăţi. Apoi din ziua a 9-a până în ziua a 40-a este dus în iad pentru a vedea suferinţa celor de acolo. 246 Costion Nicolescu, Sufletul între rai şi iad, Bucureşti, Vremea, 2003, p. 19. 247 Vasile Dumitru Călugăru, Carte de învăţătura creştină ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1978, p. 71. 248 Ieromonah Serafim Rose, Sufletul după moarte, Iaşi, Tehnopress, 2003, p. 206. 249 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1014.
51
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
După această hotărâre a locului spre care să meargă, cei care se simt păcătoşi merg spre iad
unde îşi dau seama că sunt pierduţi fără nici o cale de întoarcere, cei care sunt într-o stare perfectă de
har şi penitenţă merg direct şi imediat în rai. Cei care cu toate că se află într-o stare de har, nu sunt
perfecţi din punct de vedere spiritual, aceştia merg în purgatoriu.250 Până la Judecata de apoi mai
există limbus infantium (pentru copilaşii care mor nebotezaţi) şi limbus patrium (locuinţa sfinţilor
care au murit înainte de Hristos; acum fiind gol).251
Purgatoriul252 este văzut ca şi o stare de pedeapsă temporară pentru cei care, păsărind în harul
lui Dumnezeu viaţa aceasta, nu sunt în întregime liberi de păcate scuzabile sau nu au dat încă o
deplină satisfacţie pentru fărădelegile lor. Pentru a fi scăpate cât mai repede de chinuri, sufletele pot
fi ajutate prin mijlocirea „jertfei din cadru mesei, a rugăciunilor şi a pomenilor”.253
Despre purgatoriu Jean Calvin spunea că „aruncă un oprobiu insuportabil asupra îndurării lui
Dumnezeu, răstoarnă şi nimiceşte credinţa noastră”.254 Contrar gândirii catolice şi celei ortodoxe,
Calvin nu crede în posibilitatea curăţirii sufletului după moartea fizică. El consideră un act pios a-i
ajuta pe cei morţi, dar, spune referitor la rugăciunile pentru morţi: „cererile noastre ar trebui supuse
testului Cuvântului lui Dumnezeu.”255
De notat este gândirea adventistă şi a martorilor lui Iehova, care este diferită de toate
gândirile neo-protestante cât şi de cele tradiţionale, susţinând teoria adormirii sau anihilării sufletului
conform căreia după moartea fizică sufletul nu mai există256, deci nu ar exista o stare
intermediară.257
Locul intermediar al credincioşilor nu înseamnă răsplată finală, ci un repaus binecuvântat
până la înviere, când îşi vor primi trupurile glorificate. Starea intermediară, atât cea a celor
credincioşi cât şi cea a celor necredincioşi, este o stare perfect conştientă, atât cu privire la trecut cât
şi la prezent. După moarte nu se mai poate schimba nimic. Ziua Judecăţii va determina pentru cei
mântuiţi recompensa ce li se va da iar pentru cei nemântuiţi gradul osândei.258
3. Bogăţia răscumpăraţilor în Rai: răsplată şi moştenire
250 Donald Attwater, A catholic dictionary, The MacMillan Company, 1958, p. 413. 251 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1014 252 Toma d`Aquino crede că purgatoriul e legat de iad, deoarece este un loc de suferinţă, pe când Pohle crede că este legat de rai deoarece cei care sunt în purgatoriu sigur vor intra în rai, variind doar durata necesară curăţirii lor (Ioan Tamaş, Mic Dicţionar Creştin Catolic, Iaşi, Sapientia, 2001, p. 200). 253 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1015. 254 Jean Calvin, Învăţătura Religiei Creştine, vol. 1, Oradea, Cartea Creştină, 2003, p. 800. 255 Ibidem, p. 807. 256 Paul Dan, Adevărul despre Mişcarea Adventistă, Bucureşti, Alfa-Omega, 2002, p. 140 257 ***O scurtă expunere a principiilor Comunităţii Evanghelice a Adventiştilor de ziua a şaptea, Cartea Românească, p. 69. 258 Trandafir Sandru, op. cit., p. 232.
52
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
În viaţa aceasta pământească, multe bogăţii le revin oamenilor prin moştenire sau ca rezultat
al muncii lor laborioase, dar în Noul Testament, bogăţia credincioşilor în viaţa care va veni este
făcută de cunoscut în câteva pasaje ca o răsplată pentru slujirea creştină aici pe pământ, iar în alte
pasaje, ca o moştenire cinstită, care înseamnă un dar. Domnul Însuşi se referă la aceste două aspecte
cu privire la viaţa bogată din slavă. Voi prezenta în primul rând subiectul răsplătirii, reamintindu-ne
de principiul fundamental din Scriptură care spune că „vrednic este lucrătorul de plata lui” (1 Tim.
5:18).
3.1. Răsplătirea. În cele ce urmează voi prezenta câteva dintre pasajele unde Domnul
vorbeşte despre o răsplată în viaţa viitoare. Primul dintre acestea vorbeşte despre fericirea ca
răsplată,259 pe care o vor primi cei care vor fi respinşi, persecutaţi şi vorbiţi de rău: „Ferice de cei
prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din
pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate
împotriva voastră!” (Mat. 5:10-11, şi Luca 6.23).
Al doilea pasaj care vorbeşte despre o răsplată cerească se găseşte în Matei 10:41-42: „Cine
primeşte un proroc, în numele unui proroc, va primi răsplata unui prooroc; şi cine primeşte pe un om
neprihănit, în numele unui om neprihănit, va primi răsplata unui om neprihănit. Şi oricine va da de
băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic, adevărat vă spun că
nu-şi va pierde răsplata.” O altă referinţă care arată ideea răsplătirii, este în Luca 6:35: „Voi însă,
iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb. Şi
răsplata voastră va fi mare, şi veţi fi fiii Celui Prea Înalt.” La sfârşitul lucrării Sale, Iisus Hristos face
o ultimă referinţă directă la răsplătire: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe
scaunul de domnie al măririi Sale, la înoirea tuturor lucrurilor, voi, cari M-aţi urmat, veţi şedea şi voi
pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi ori
şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau holde, pentru
Numele Meu, va primi însutit, şi va moşteni viaţa veşnică.” (Mat. 19:28-29; de asemenea Mc. 10:29-
30; Luca 18:29-30).
259 Berdjaev Aleksandroviç relatează următoarele despre fericirea cerească: „Ideea paradisului este fondată pe postulatul conform căruia dobândirea perfecţiunii este însoţită de beatitudine, desăvârşiţii, drepţii, sfinţii fiind în acelaşi timp fericiţii, viaţa în Dumnezeu fiind o fericire. Însă ideea beatitudinii drepţilor este sursa eudemonismului. Eudemonismul pământesc sugerează că omul este născut în vederea fericirii. Eudemonismul ceresc crede că omul este creat pentru beatitudine. El consideră că răul, suferinţa sunt rezultatul păcatului, că înainte de cădere, beatitudinea domnea în paradis, că fericitul este dreptul supus Domnului, sfântul, şi că în noul paradis, care îl aşteaptă, el va regăsi beatitudinea. [...] În viaţa lumii viitoare, clipele de bucurie şi chiar beatitudineane sunt acordate ca ieşire în afara acestei lumi şi comuniune cu lumea libertăţii ce nu cunoaşte greutatea şi grija, însă nici o fericire stabilă şi durabilă nu este posibilă aici. ...În definitiv, beatitudinea edenică pare a fi blamabilă în lumea noastră păcătoasă... Beatitudinea edenică, de care ne împărtăşim în puţine momente din viaţă, corespunde dobândirii integralităţii, plenitudinii, perfecţiunii asemănătoare celei a lui Dumnezeu. [...] Pentru conştiinţa creştină, beatitudinea paradisiacă corespunde Împărăţiei lui Hristos şi este inconceptibilă în afara Lui.” (Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç, op. cit., p. 379, 380, 381.)
53
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Hristos îşi prezintă mai pe larg învăţătura despre răsplată în patru dintre cele mai cunoscute
pilde ale Sale: parabola ispravnicului necredincios (Luca 12:41-47); parabola minelor (Luca 19:11-
28); parabola lucrătorilor viei (Mat. 20:1-16); şi în faimoasa pildă a talanţilor (Mat. 25:14-30).
Răsplata despre care se vorbeşte în aceste pilde este răsplata viitoare la a doua venire a lui Hristos. În
prima dintre ele găsim expresia „stăpânul robului aceluia va veni,” în cea de a doua, „până mă voi
întoarce”, iar în cea de a patra, „După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors.”260
Iisus „le-a promis ucenicilor Lui o răsplătire (Mc. 9:41; 10:29; Mat. 5:3-12), atât de mult
legată de renunţarea la sine şi suferinţa pentru Evanghelie, încât să prevină formarea unei atitudini de
mercenar. El a anihilat conceptul fariseic al serviciului meritoriu (Luca 17:10) şi a descurajat dorinţa
obţinerii unei răsplătiri omeneşti (Mat. 6:1), întrucât Tatăl reprezintă cea mai bună răsplată a
ucenicului, Iisus arată că răsplata este inseparabilă de Sine însuşi şi de Dumnezeu, iar apostolii s-au
străduit să stabilească o completă dependenţă a supunerii şi a credinţei omului de mila şi harul Lui
(Rom. 4:4; 6:23). Faptele sunt, desigur, importante şi, ca atare, şi răsplata, însă doar ca un indice al
credinţei vii (Iac. 2:14-16; Ioan 6:28), nu ca o bază de revendicare înaintea lui Dumnezeu. Răsplata
mântuirii în Cristos începe în timp (2 Cor. 5:5) iar împlinirea ei este căutată după judecată (răsplătirea
şi pedeapsa finală), când cei cu care s-a încheiat legământul intră în deplina bucurie a prezenţei lui
Dumnezeu, care este răsplata lor permanentă (Ap. 21:3).”261
Sfânta Scriptură ne învaţă că vor fi şi anumite grade de răsplătire pentru credincioşi. Pavel îi
încurajează pe corinteni să fie atenţi cum zidesc biserica pe temelia aşezată deja – Iisus Cristos: „Iar
dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fân şi trestie, lucrarea
fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face de cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul
va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea, rămâne în
picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îsi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi
mântuit, dar ca prin foc” (1 Cor. 3:12-15).262
În acelaşi mod, Pavel spune despre creştini că „Toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului
de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va
fi făcut când trăia în trup” (2 Cor. 5:10), făcând iarăşi aluzie la gradele de răsplătire pentru ceea ce
am făcut în viaţa aceasta. La fel şi în pilda talanţilor, celui care a câştigat cu zece talanţi mai mult, i s-
a spus „Primeşte cârmuirea a zece cetăţi”, celui care a câştigat cu cinci talanţi mai mult, i s-a spus:
„Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi” (Luca 19:17, 19). Multe alte pasaje asemănătoare învaţă sau
sugerează că, la judecata finală, fiecăruia i se va răsplăti după faptele sale.263 Chiar dacă răsplătirile
260 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 173. 261 J. D. Douglas, op. cit., p. 1110. 262 Wayne Grudem, op. cit., p. 1187. 263 Millard J. Erickson, op. cit., p. 1061.
54
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
vor fi diferite, fericirea deplină o vor primi toţi cei care vor avea parte de răsplătiri.264
Richard Shalom Yates într-un studiu asupra textului Apocalipsa 7:15-17, notează şapte
răsplătiri ale sfinţilor care vin din necazul cel mare: „(1) Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de
domnie al lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. (2) Cel ce şade pe scaunul de
domnie, îşi va întinde peste ei cortul Lui. (3) Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; (4) nu-i va
mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. (5) Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de
domnie, va fi Păstorul lor, (6) îi va duce la izvoarele apelor vieţii, (7) şi Dumnezeu va şterge orice
lacrimă din ochii lor.”265 Cu siguranţă că de aceste răsplătiri vor avea parte toţi cei mântuiţi prin Iisus
Hristos.
Dumnezeu a promis răsplătire pentru cei care Îl iubesc. Noi suntem bogaţi în Hristos pentru
că El a devenit sărac de dragul nostru (2 Cor. 8:9). Darurile primite sunt daruri reale care pot fi
împărţite pentru îmbogăţirea altora: o bogăţie a harului divin, a bunătăţii, gloriei, sau moştenirii în
general, toate acestea sunt nelimitate în contrast cu limitările bogăţiei materiale (Rom. 2:4; 6:10;
9:23; 11:33; Efes. 1:7, 18; 2:7; 3:8; Fil. 4:19; 1 Cor. 3:21-22).266
3.2. Moştenirea. Iisus Hristos nu numai că a vorbit despre o răsplată pe care o vor primi prin
har toţi cei care îi vor fi credincioşi, dar în învăţătura Sa mai apare conceptul de moştenire în relaţie
cu viitorul credincioşilor. Fiindcă în această lucrare atenţia mea se concentrează asupra Raiului
ceresc, nu este necesar să comentez versetul din Predica de pe Munte, care spune că cei blânzi vor
moşteni pământul (Mat. 5:5). Voi evidenţia moştenirea despre care vorbeşte Hristos în următorul
verset: „Atunci Împăratul va zice celor dela dreapta Lui: « Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de
moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii »” (Mat. 25:34).
Dar care este sensul acestei moşteniri despre care vorbeşte Biblia?
Cuvântul grecesc klhronomia, tradus prin „moştenire”, şi în formele sale verbale „a moşteni”,
apare de 285 de ori în Septuaginta, şi joacă un rol important în conceptul relaţiei dintre Dumnezeu şi
Israel. Este folosit cu referire la o posesie, moştenire, ca în Numeri 24:18; 27:7; Deuteronom 3:20.
Palestina este numită o moştenire a Domnului (Ier. 2:7). Deseori, Dumnezeu spune că El este
moştenirea sau partea leviţilor (Num. 18:20; Ios. 13:14). Ideea că Israel este o moştenire a Domnului
este extinsă în tot Vechiul Testament, începând cu Deuteronom 3:29 până la profeţi, Ieremia 12:7f şi
Mica 7:14.267
264 Thiessen aminteşte existenţa unor cununi: cununa care nu se poate veşteji (1 Cor. 9:25), cununa dreptăţii (2 Tim. 4:8), cununa vieţii (Iac. 1:12; Ap. 2:10), cununa slavei (1 Pet. 5:4) şi cununa de bucurie sau de slavă (1 Tes. 2:19; Fil. 4:1). (Henry C. Thiessen, Prelegeri de Teologie Sistematică, Societatea Română Misionară, 1986, p. 451). 265 Richard Shalom Yates, The Rewards of the Tribulation Saints, în Bibliotheca Sacra 163, July-September 2006, p. 322-334. 266 Allen Guenther, Possessions: Biblical Study of the Principle of Reward and Retribution, p. 31, www.atla.com 267 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 179.
55
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Wilbur Smith notează o definiţie a moştenirii prezentată de Westcott: „Sensul biblic
dominant al moştenirii este posedarea în mod legitim al unui titlu sau a altui lucru care nu este fructul
efortului personal. Moştenitorul intră în posesia unei moştenirii care corespunde cu poziţia lui... Un
moştenitor este unul care are autoritate să facă dreptate şi să administreze o posesie sau o moştenire.
Principiul că « moştenirea este prin naştere nu prin dar » are o împlinire spirituală. Când Dumnezeu
dă o moştenire este pentru că acel la care îi este dată rămâne în harul Său în această relaţie de fiu şi
Tată, care în acest sens este un dar.”268
În Epistola către Efeseni, în primul capitol, Apostolul Pavel aduce în prim plan faptul că
Duhul Sfânt „este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu,
spre lauda slavei Lui” (Ef. 1:14). Acest verset este o reaccentuare a versetului 11: „În El (s.n. în
Hristos) am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face
toate după sfatul voiei Sale.” La sfârşitul aceleaşi Epistole (5:5), Apostolul îi enumeră pe cei
nelegiuiţi care nu au „parte de moştenire în Împărăţia lui Hristos şi a lui Dumnezeu. În Coloseni 1:12
Pavel mai declară că Tatăl nostru ne-a învrednicit să avem parte „de moştenirea sfinţilor, în lumină”,
şi într-o frază mai elaborată el spune: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca
pentru oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului
Hristos” (Col. 3:23, 24).
Alte referinţe pauline cu privire la conceptul de moştenire se găsesc în Fapte 20:32 „(El) vă
poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi”; în Galateni 3:29 vorbeşte despre moştenirea „prin
făgăduinţă”; în Romani 8:16-17 se găseşte o explicaţie mai detaliată: „Însuşi Duhul adevereşte
împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi, dacă suntem copii, suntem şi
moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu
adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” Iată cum comentează Sfântul
Teofilact al Bulgariei aceste versete: „De vreme ce nu toţi fiii ajung moştenitori, Pavel arată aici că
noi, Creştinii, suntem şi fii, şi moştenitori. Şi – fiindcă, pe de altă parte, nu toţi moştenitorii
moştenesc lucruri mari – Pavel arată că noi, Creştinii, moştenim lucruri mari, adică pe Dumnezeu
Însuşi. Iar fiindcă nu este cu putinţă ca moştenitorii să nu moştenească împreună cu fiul întâi născut,
Pavel zice că noi, Creştinii, împreună moştenim cu Hristos, cu unul născut Fiu al lui Dumnezeu. [...]
Şi Dumnezeu face aceasta, adică răsplăteşte doar celor ce s-au ostenit, pentru ca aceia ce au primit
darurile să nu se ruşineze că le-au luat fără osteneală.”269
Epistola către Evrei conţine multe referinţe cu privire la această temă – moştenirea sfinţilor.
Prima referire este în primul capitol (1:2) unde ni se spune despre Hristos că este moştenitorul tuturor
268 B. F. Westcott, op. cit., p. 168, apud. în Wilbur M. Smith, op. cit., p. 179. 269 Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Bucureşti, Cartea Ortodoxă & Sofia, 2005, p. 134, 135.
56
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
lucrurilor. În 6:12 şi 17 autorul epistolei către Evrei vorbeşte despre „moştenitorii făgăduinţei”, pe ale
căror urme trebuie să călcăm. Mai târziu, spre finalul cărţii, ni se spune atât de minunat: „El (este)
mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile
făptuite supt legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost
făgăduită” (9:15).
Un singur pasaj voi mai evidenţia, 1 Petru 1:3-5: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea
lui Iisus Hristos din morţi, la o nădejde vie, şi la o moştenire nestricăcioasă, şi neîntinată, şi care nu
se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin
credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Petru îi sfătuieşte pe cititori
să se închine lui Dumnezeu pentru că ne-a dat un scop viu. „Scopul nemuritor rămâne în învierea lui
Iisus Hristos. Pentru că El trăieşte, şi noi trăim. Naşterea noastră din nou ne dă viaţa învierii Sale. În
consecinţă speranţa noastră trăieşte cu noi şi este parte la noua viaţă în Hristos.”270
Cum israeliţii au aşteptat moştenirea lor, Ţara promisă, şi noi creştinii o aşteptăm pe a
noastră, dar în alt sens. „Moştenirea noastră nu este subiectul unei distrugeri, pângăririi din afară sau
putrezirii pe dinăuntru. Nimeni nu o poate distruge sau să o strice... Ce este ea exact? Moştenirea
noastră este Iisus Hristos Însuşi şi binecuvântările pe care ni le-a promis (1 Ioan 3:2; Col. 3:4; Ef.
1:14; Rom. 8:11, 18-23). Nu toţi creştinii vor obţine acelaşi grad de moştenire (conf. 2 Tim. 2:12;
Mat. 25:14-30; şi altele), dar fiecare creştin va obţine o moştenire. Cerul va fi partea tuturor, dar
răsplata va fi variată (1 Cor. 3:14-15; 2 Cor. 5:10; 2 Ioan 8). Ideea slujirii lui Hristos cu credincioşie
pentru a primi o răsplată este neplăcută pentru unii creştini din cauză că unele servicii le pot face din
motive egoiste. Deşi egoismul nu este singurul motiv posibil. Creştinii care Îl slujesc pe Hristos cu
credincioşie acum, El va putea să le încredinţeze o lucrare importantă în Împărăţia lui care va veni. Ei
trebuie să slujească acum şi în viitor pentru a-L glorifica pe Domnul. Viaţa prezentă este o perioadă
de instruire destinată să ne pregătească pentru slujirea viitoare în Împărăţia mileniului şi în veşnica
Împărăţie cerească (Luca 16:1-13; 19:11-27; Rom. 8:16-18).271
4. Ocupaţia răscumpăraţilor în Raiul ceresc
Biblia ne oferă date despre ceea ce vor face răscumpăraţii în Raiul lui Dumnezeu. Voi
surprinde următoarele aspecte: închinarea, slujirea, domnia, părtăşia şi odihna.
4.1. Închinarea. Probabil că prima activitate măreaţă şi continuă a răscumpăraţilor va fi
închinarea în faţa Domnului Dumnezeu. Pentru a ilustra această închinare sfântă şi adevărată, voi cita
270 Thomas L. Constable, Notes on 1 Peter, Sonic Light, 2004, p. 8, variantă electronică. 271 Ibidem, p. 9.
57
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
câteva versete extraordinare din Apocalipsa 19: „După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de
gloată multă, care zicea: « Aliluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea
şi puterea! Pentrucă judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte... » Şi au zis a doua oară: « Aliluia!..
Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor! » Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru făpturi vii
s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis:
« Amin! Aliluia! » Şi din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: « Lăudaţi pe Dumnezeul
nostru, toţi robii Lui, voi cari vă temeţi de El, mici şi mari! » Şi am auzit, ca un glas de gloată multă,
ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: « Aliluia! Domnul,
Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să-I
dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit, şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire,
strălucitor, şi curat. »” (19:1-8).
Alte pasaje care vorbesc despre închinarea în cer a celor mântuiţi şi a celorlalte făpturi din
jurul tronului sunt: Apocalipsa 7:10; 11:16-18; 15:2-4.
4.2. Slujirea. O expresie care este folosită cu privire la activitatea celor mântuiţi răsună în
felul următor: „robii Lui Îi vor sluji” (Ap. 22:3). Termenul doulos, tradus prin „rob”, este folosit de
apostolul Pavel când vorbeşte despre relaţia credincioşilor cu Iisus Hristos (Ef. 6:6; Fil. 1:1; Col.
4:12) şi de către ceilalţi apostoli, de exemplu 2 Pet. 1:1; Iac. 1:1; Iuda 1.272 Slujirea celor credincioşi
pe lângă Miel va fi preoţească. De aceea, textul grec nu foloseşte aici termenul diakonia, ci acel de
latreia, folosit în textul biblic în legătură cu cortul, biserica, sau templul. Nimeni nu va putea
întrerupe sau tulbura această slujire, ea „va fi expresia sentimentelor noastre de dragoste pentru Miel;
ea va fi desăvârşită şi fără lipsă, ca o jertfă adusă lui Dumnezeului desăvârşit, prin slujitori făcuţi
desăvârşiţi prin lucrarea desăvârşită a lui Hristos în ei.”273
4.3. Domnia. În capitolul 22 din cartea Apocalipsa, apostolul Ioan ne relatează următoarele:
„Şi vor împărăţi în vecii vecilor” (v. 5). Constable comentează acest verset: „Slujitorii lui Hristos vor
domni împreună cu El pentru veşnicie, nu numai în împărăţia milenară (20:4, 6). Aceasta este
îndeplinirea dorinţei şi poruncii divine ca omul să domnească peste creaţia Sa (Gen. 1:26). Este
exclus orice gând că această domnie va avea tentă opresativă asupra cuiva. Credincioşia noastră în
viaţa aceasta ne pregăteşte pentru o slujire măreaţă în ceruri.”274
Jonh Alexander spune că domnia credincioşilor implică în primul rând o supunere de bună
voie şi veselă, iar în al doilea rând, eventual, chemarea lui Hristos să domnească peste naţiunile
venite la cunoştinţa Sa şi vindecate mai înainte prin frunzele pomului vieţii.275
272 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 193. 273 John H. Alexander, Apocalipsa verset cu verset, Făgăraş, Agape, 1993, p. 391. 274 Thomas L. Constable, Notes on Revelation, Sonic Light, 2003, p. 209, variantă electronică. 275 John H. Alexander, op. cit., p. 392.
58
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Alte pasaje, care vorbesc despre această autoritate a celor răscumpăraţi, se găsesc în pildele
eshatologice ale lui Iisus, care deja au mai fost amintite, pilda minelor şi pilda talanţilor. Textul din
Matei 19:28 vorbeşte despre cele doisprezece tronuri de judecată pe care vor sta cei doisprezece
apostoli pentru a judeca pe poporul Israel.
4.4. Părtăşia. În legătură cu părtăşia din cer se pot pune o serie de întrebări: Îi vom
recunoaşte pe cei iubiţi? Ne vom aminti de relaţiile de pe acest pământ? Ce fel de relaţii vom avea în
ceruri? Vom avea o dragoste de familie şi părtăşie în Cer? Va fi părtăşia noastră din cer altfel decât
cea de pe pământ? În cele ce urmează voi încerca să ofer răspunsuri bazate pe Sfânta Scriptură.
4.4.1. Părtăşia cu sfinţii şi cu îngerii. O întrebare foarte des întâlnită este: „Voi fi căsătorit
cu aceeaşi soţie sau soţ în cer?” Mulţi îşi spun: „Nu vreau să pierd părtăşia cu soţia sau soţul meu; nu
imi imaginez să merg în cer fără să fiu căsătorit cu ea sau el.”
Biblia dă un răspuns specific pentru multe din felul acesta de întrebări: „Iată ce vreau să spun,
fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum
n-ar avea; cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura; cei ce
cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni; cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea;
căci chipul (gr. sch/ma - schema) lumii acesteia trece” (1 Cor. 7:29-31). Apostolul enumeră o serie de
lucruri care vor trece: căsătoria, lacrimile, bucuria pământească, stăpânirea. Toate shema ale acestei
lumi vor trece. Shema se referă la forma şi obiceiurile vieţii. Despre cei căsătoriţi Pavel nu spune să
fie indiferenţi faţă de persoana alăturată. Prin căsătoria lor ei trebuie să aducă slavă lui Dumnezeu.
Dar acest pasaj arată caracterul temporar al căsătoriei.276
Iată ce relatează Iisus Hristos Însuşi despre acest subiect: „... la înviere, nici nu se vor însura,
nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22:30). Cu alte cuvinte, îngerii
nu procrează. Toate motivele căsătoriei vor dispărea. „Aici pe pământ bărbatul are nevoie de un
ajutor, femeia are nevoie de un protector, şi Dumnezeu i-a destinat să dea naştere la copii. În cer,
bărbatul nu va mai avea nevoie de un ajutor pentru că el va fi perfect. Femeia nu va mai avea nevoie
de un protector pentru că va fi perfectă. Şi populaţia cerului va fi fixă. În concluzie, o căsătorie nu va
mai fi necesară în Cer”, relatează John MacArthur.277
În cer ne vom bucura de relaţii veşnice care vor fi mult mai perfecte decât orice relaţie de pe
pământ. Vom avea părtăşie desăvârşită cu fiecare persoană care va fi acolo. Dacă pe pământ o relaţie
perfectă este atât de binecuvântată, cu atât mai mult în cer, unde va fi nespus de glorios când ne vom
bucura de fiecare relaţie cu orice om care va fi acolo, iar aceasta pentru veşnicie.278
276 John MacArthur, op. cit., p. 135. 277 Ibidem, p. 137. 278 Ibidem, p. 138.
59
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
„Ne vom cunoaşte unii pe alţii? Şi ne vom întâlni cu prietenii credincioşi şi cu familia în
cer?” Acestea sunt alte întrebări care necesită un răspuns.
Precum spune James Montgomery Boice, „dacă nu ne-am putea recunoaşte prietenii şi
familia, atunci cerul şi-ar pierde inevitabil o mare parte din atracţia lui. ...Dar Cuvântul lui Dumnezeu
ne spune clar că ne vom recunoaşte unii pe alţii... Ne vom recunoaşte părinţii şi copiii, prietenii şi
rudele, precum şi pe toţi cei care au murit în Hristos înaintea noastră.”279
John MacArthur ne spune un adevăr măreţ: „În cer vom fi reuniţi nu numai cu familiile
noastre sau numai cu cei pe care îi iubim acum, ci şi cu poporul lui Dumnezeu din toate timpurile. În
Rai toţi vom fi o familie iubitoare. Imensitatea acestei familii nu va conta în imensitatea perfectă a
Cerului.”280
Alături de părtăşia sfântă care o vom avea unii cu alţii în cer, este părtăşia cu îngerii, care este
descrisă de Thomas Boston astfel: „Sfinţii vor avea tovărăşie cu toţi sfinţii îngeri. O tovărăşie
nenumărabilă de îngeri îi va însoţi în starea lor glorificată. Fericiţi au fost păstorii care au auzit
cântecul oştirii cereşti când Hristos s-a născut, dar mult mai fericiţi vor fi acei care vor cânta cu vocea
lor alături de ei în corurile sfinţilor şi a îngerilor în cer, când El va fi glorificat în tot ce va fi acolo!
...Câtă bucurie va fi în ultima noastră casă...! [...] Îngerii vor putea fi văzuţi de ochii sfinţilor şi vor
avea capacitatea să converseze cu ei, ...această comunicare nu va fi niciodată întreruptă.”281
4.4.2. O părtăşie neîntreruptă cu Dumnezeu. Părtăşia cu sfinţii şi cu îngerii din cer are
importanţa ei, dar mai presus de părtăşia cu fiinţele create din ceruri, vom avea parte de o părtăşie
neîntreruptă cu Creatorul nostru, cu Dumnezeu Însuşi.
Apostolul iubirii, Ioan, prima sa Epistolă şi-o începe astfel: „...şi vă vestim viaţa veşnică,
viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; - deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi
vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus
Hristos” (1 Ioan 1:3). Când devenim copii ai lui Dumnezeu intrăm într-o părtăşie spirituală cu El.
Viaţa Lui devine a noastră. Voia Lui devine voia noastră, şi scopul Lui scopul nostru. Chiar dacă
păcatul întârzie umblarea noastră cu Hristos pe pământ, partea profundă a sufletului nostru regenerat
279 James Montgomery aduce din Sfânta Scriptură câteva argumente în favoarea acestui subiect: (1) expresia folosită în Vechiul Testament: „a fost adăugat la poporul său” (Gen. 25:8, 17; 35:29; 49:33; Num. 20:24; 27:12-13). Expresia aceasta trebuie să se refere la moartea propriu-zisă, în urma căreia Avraam şi ceilalţi s-au alăturat la cei care plecaseră înaintea lor. (2) De asemenea, se mai adaugă cuvintele lui David: „...Eu mă voi duce la el, dar el nu se va mai întoarce la mine” (2 Sam. 12:22-23). David a crezut că într-o zi, după ce va muri, îl va revedea pe copil în Cer. (3) În Noul Testament se precizează evenimentul de pe Muntele Schimbării la faţă, când s-au arătat Moise şi Ilie. (4) Relatarea lui Iisus despre Lazăr şi bogat spune acelaşi lucru (Luca 16:23). (5) Într-o împrejurare Iisus face referire la o mare reuniune când alături de evreii credincioşi vor lua parte şi neamurile, şi „vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov” (Mat. 8:11). (James Montgomery Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine, Oradea, Institutul Biblic „Emanuel”, 2000, p. 676-678.) 280 John MacArthur, op. cit., p. 140. 281 Thomas Boston, The Kingdom of Heaven, în John MacArthur, op. cit., p. 213.
60
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
este unit cu Dumnezeul vieţii şi în părtăşie cu Hristos cel viu. Cu alte cuvinte, „mântuirea ne aduce în
comuniune cu Dumnezeu, putem să vorbim şi să comunicăm cu El.”282
Dar această comuniune nu este completă, aşa cum spune Pavel: „Acum, vedem ca într-o
oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi
cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Cor. 13:12). El vorbeşte despre relaţia
noastră cu Dumnezeu, care în Cer va fi perfectă, neîmpiedicată de nimic, liberă de orice păcat şi de
întuneric.
Acest lucru era în inima lui Iisus atunci când s-a rugat pentru ucenici şi pentru cei ce vor
crede în El. Spre sfârşitul misiunii Sale pe pământ, Domnul Iisus se roagă: „Tată, vreau ca acolo
unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe cari Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă,
pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17:24). El doreşte să
fim cu El, dar aceasta nu este totul. El se mai roagă pentru toţi credincioşii: „Mă rog ca toţi să fie
una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca, şi ei să fie una în noi” (v. 21). El doreşte pentru noi
cea mai perfectă părtăşie cu El, la fel ca unitatea dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acesta este un
concept care nu poate fi înţeles de către mintea noastră limitată.
Este de remarcat mesajul lui Iisus din aceeaşi Evanghelie: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi
credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi
aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc,
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (14:1-3). MacArthur ne
spune că este important a merge şi a locui în cer, dar mai presus de toate noi mergem acolo pentru o
Persoană, Iisus Hristos, iar „prezenţa lui Hristos este ceea ce face cerul să fie cer.”283
Un alt verset care arată adevărata părtăşie care va fi în cer între om şi Dumnezeu este găsit în
Apocalipsa 21:3: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi
Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Acest verset vorbeşte „despre sălăşluirea
definitivă şi veşnică a lui Dumnezeu cu oamenii; despre adunarea într-o singură comunitate a întregii
familii a lui Dumnezeu;”284 şi, de asemenea în prezenţa lui „nu vor mai fi lacrimi, doliu, strigăt şi
durere, din moment ce primele, adică tot ce a fost neplăcut până acum, au trecut.”285
Sfinţii vor avea unica şansă în Cer să Îl vadă pe Dumnezeu faţă în faţă. Acest lucru nu este
posibil pe acest pământ, pentru că Dumnezeu a spus: „...nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască!”
(Exod 33:20, de asemenea Hab. 1:13; Ioan 1:18; 1 Ioan 4:12; 1 Tim. 6:16). Atâta timp cât suntem
stricaţi de păcat noi nu Îl vom putea vedea pe Dumnezeu. Adam Îl vedea pe Dumnezeu faţă în faţă,
282 John MacArthur, op. cit., p. 141. 283 John MacArthur, op. cit., p. 142. 284 Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsă, Bucureşti, Bizantină, 2004, p. 308, 309. 285 Ibidem, p. 309.
61
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
dar din cauza păcatului a pierdut această oportunitate. Hristos s-a făcut om ca să ne facă din nou
accesibilă calea spre Tatăl, astfel, prin Hristos, noi Îl vom vedea pe Dumnezeu, atunci când vom fi ca
El. În Cer vom trăi liberi faţă de păcat, ni se va descoperi gloria lui Dumnezeu în plinătatea ei.
Apocalipsa înregistrează această promisiune minunată pentru cei mântuiţi (22:4): „Ei vor
vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.” Iisus Însuşi spune că acei curaţi cu inima vor
vedea pe Dumnezeu (Mat. 5:5). Credincioşii nu vor experimenta o prezenţă mistică a lui Dumnezeu,
ci vor avea libertatea de a privi fără sfială în ochii Marelui Judecător. Ioan ilustrează plinătatea
experienţelor de care vor avea parte creştinii adevăraţi datorită mântuirii ce le-a fost oferită prin
Hristos.286
4.5. Odihna. Cartea Evrei explică un concept găsit pe paginile sfintelor Scripturi – intrarea în
odihnă. Aşadar, în capitolul 4:8-11 ni se spune: „Căci, dacă le-ar fi dat Iosua odihna, n-ar mai vorbi
Dumnezeu după aceea de o altă zi. Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui
Dumnezeu. Fiindcă cine intră în odihna Lui, se odihneşte şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit
Dumnezeu de lucrările Sale. Să ne grăbim dar să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu
cadă în aceeaş pildă de neascultare.” Unii israeliţi au intrat în Canaan, împreună cu Iosua. Dar nici
măcar aceştia nu s-au bucurat de odihna finală pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei care Îl
iubesc, deoarece în Canaan au fost confruntaţi cu păcate, boală, întristare, suferinţă şi moarte.
Scriitorul recurge la un alt termen din limba greacă pentru a reda cuvântul odihnă (sabbatismos), care
este înrudit cu termenul Sabbath. E o referire la odihna eternă de care vor beneficia toţi cei ce au fost
răscumpăraţi prin sângele scump al lui Cristos. Această ţinere a „sabatului” nu va înceta niciodată.287
Orice om care intră în odihna lui Dumnezeu se bucură de o încetare a lucrului, după cum a
procedat şi Dumnezeu în ziua a şaptea. După ce am fost mântuiţi, „ne mistuim prin truda noastră
izvorâtă din dragoste pentru Cel ce ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi. Faptele bune pe care le
săvârşim sunt roadă a Duhului Sfânt, Care locuieşte în noi. Adesea obosim în slujirea noastră pentru
El, dar nu ne saturăm niciodată de a-L sluji pe El. În odihna eternă a lui Dumnezeu, vom înceta de a
mai face muncile noastre de aici de pe pământ. Asta nu înseamnă că vom fi inactivi în cer.
Dimpotrivă, noi ne vom închina şi-L vom sluji şi acolo, dar nu o vom mai face în condiţii de trudă
sau epuizare, de strâmtorare, prigoană sau suferinţă.”288
Închei acest capitol despre Speranţa celor mântuiţi – Raiul ceresc, spunând că imi doresc ca
tot mai mulţi oameni să fie mântuiţi şi să primească această speranţă. Speranţa aceasta este minunată,
pentru că acolo ne vom întâlni cu Domnul. Împărăţia lui Cerului ne-a fost descoperită prin Hristos,
286 G. R. Beasley-Murray, The Book of Revelation, NCBC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Co. & Marshal, Morgan and Scott Publ. LTD., London, 1974, p. 333. 287 William MacDonald, op. cit., p. 1010, 1011. 288 Ibidem, p. 1011.
62
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
iar cei care au intrat în ea trăiesc deja o parte din bucuriile cerului, şi simt că Cerul întreg este alături
de ei în această călătorie spre limanurile sfinte.
Aşa cum s-a mai spus: „nu putem intra în Cer dacă nu a intrat Cerul în noi.” Creştinii
adevăraţi se pot bucura de această oportunitate, ei ştiu că sunt cetăţeni ai cerului. Am relatat la un
moment dat cuvintele lui Berdajev care spun „că moartea se dovedeşte a fi singura ieşire” ce ne
permite trecerea spre veşnicie, dar afirm cu toată convingerea că nu este singura. Având în vedere că
trăim vremurile din urmă ne aşteptăm mai mult ca oricând ca Hristos să revină. Milioane de creştini
vor intra în cer după ce vor muri, dar când Hristos va veni, El îi va lua pe toţi sfinţii cu El în Cer.
Acei dintre noi, care vor trăi în acea zi măreaţă, vor merge acolo fără să moară, „pentru că vor fi
schimbaţi într-o clipă şi vom fi luaţi pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh, care ne va duce direct
în Cer.”289
Un alt adevăr este că vom moşteni Cerul împreună cu toţi sfinţii şi ne vom primi răsplata
pentru credincioşia arătată faţă de Domnul Hristos. În mod sigur, Cerul nu este un loc al plictiselii,
precum se gândesc unii. În Cer, sfinţii vor avea diferite activităţi. Închinarea, slujirea, domnia,
părtăşia, şi odihna vor fi principalele ocupaţii ale răscumpăraţilor în Cer. Toate acestea vor fi făcute
în prezenţa Creatorului şi închinate Lui. Părtăşia sfinţilor va fi cu îngerii, dar mai mult de atât va fi cu
Însuşi Domnul, pe care Îl vor vedea faţă în faţă, care după părerea personală este cel mai măreţ scop
al unui creştin autentic.
289 John R. Rice, Bible Facts about Heaven – Sweet Home of the Lord Jesus and Departed Saints, Murfreesboro, Tennesee, Sword of The Lord Publishers, 1940, p. 48.
63
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
C A P I T O L U L V I
REVELAŢIA RAIULUI ÎN APOCALIPSA
1. Generalităţi
Dintre toate cărţile din Sfânta Scriptură, Apocalipsa ne oferă o descriere mai detaliată a ceea
ce este Cerul, şi a ceea ce se întâmplă cu adevărat acolo. Apostolul Ioan a avut privilegiul să i se
descopere adevăruri minunate despre ceea ce se va întâmpla la sfârşitul vremurilor, dar mai presus de
acestea, a avut ocazia să vadă o parte din ceea ce înseamnă Cerul. Ceea ce ne descrie apostolul Ioan
despre Cer, cu siguranţă nu exprimă în totalitate ceea ce este acolo, pentru că Cerul este mult mai
mult, şi multe „lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au
suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Ceea ce îi
descoperă Hristos lui Ioan ne face să dorim a fi acolo, în prezenţa binecuvântată a Împăratului
Împăraţilor. Cât priveşte revelaţia despre Rai în Apocalipsa se ridică multe întrebări, dar la care cu
siguranţă nu voi putea răspunde în această lucrare. Ceea ce voi prezenta va fi în acord cu principiul:
„unde vorbeşte Biblia vorbim şi noi, iar unde tace Biblia tăcem şi noi...”
Dacă omitem referinţele din Evanghelia după Matei cu privire la „Împărăţia cerurilor”, putem
spune că Apocalipsa lui Ioan înregistrează cele mai multe referinţe ale termenului „cer”, aproximativ
54. În Apocalipsa termenul „cer” nu numai că este folosit pentru a spune că acolo este locuinţa lui
Dumnezeu, dar ni se spun câteva lucruri şi despre ceea ce se întâmplă şi ce se va întâmpla acolo.
1.1. Cerul ca locuinţă a lui Dumnezeu. În profeţia apocaliptică Ioan foloseşte un titlu în
dreptul lui Dumnezeu, şi anume, Dumnezeul cerului (11:13). Acest titlul adresat Domnului mai este
folosit şi de profetul Daniel (2:18, 19). Din pricina durerilor şi necazurilor, oamenii Îl huleau pe
„Dumnezeul cerului” (Ap. 16:11). În capitolul 4, Ioan are o viziune în care vede o uşă „deschisă în
cer” (v. 1) iar mai apoi el vede scaunul de domnie pe care tronează Dumnezeu (vv. 2-5). Când este
anunţată distrugerea Babilonului, Cerul este chemat la bucurie, pentru că Dumnezeu este Acel care a
distrus cetatea Babilon (18:5, 20).
1.2. Tronuri în Cer. În Apocalipsa ni se vorbeşte nu numai despre tronul lui Dumnezeu şi al
lui Hristos, ci şi despre tronurile lui Satan (2:13; 13:2), şi a al fiarei (13:2; 16:10). Tronul, în relaţie cu
64
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Dumnezeu, este menţionat de 36 de ori, de la primul capitol (1:4) şi până la prima propoziţie din
ultimul capitol (22:1).290
Conceptul de „tron al lui Dumnezeu” nu este nou în Apocalipsa. Psalmistul face următoarea
afirmaţie: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale
este un toiag de dreptate” (Ps. 45:6); iar lui Isaia Domnul îi vorbeşte astfel: „Cerul este scaunul Meu
de domnie, şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!” (Is. 66:1 citat în Fapte 7:49; 1 Regi 8:27).
Lui Ezechiel i se arată slava lui Dumnezeu la râul Chebar, iar în descrierea pe care o face, este făcută
o afirmaţie cu privire la un scaun de domnie: „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva
ca o piatră de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un
chip de om, care şedea pe el” (Ez. 1:26); cu siguranţă că Acel ce stătea pe acest chip de scaun de
domnie era Însuşi Dumnezeu. Este important de menţionat faptul că Însuşi Iisus Hristos în Predica de
pe Munte spune despre Cer că „este scaunul de domnie al lui Dumnezeu” (Mat. 5:34), iar mai târziu
spune despre El Însuşi: „...Fiul omului va sta pe scaunul de domnie al măririi Sale” (Mat. 19:28;
25:31; şi Luca 1:32). Precum s-a mai amintit, autorul Epistolei către Evrei ne spune despre Hristos,
marele nostru Preot, că „S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri” (Evrei 8:1;
12:2).
Sunt multe ocazii când Scriptura vorbeşte despre evenimente când Cerul s-a deschis, ca de
exemplu în Ezechiel 1, şi în timpul botezului Domnului (Mc. 1:10). Amintim aici afirmaţia
Domnului Iisus: „veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste
Fiul omului” (Ioan 1:51). În capitolul 4 al Apocalipsei, Apostolul Ioan este invitat să privească
tronul, dar nu să şi zugrăvească pe Acela care stătea pe el. Fără îndoială că Acela era Însuşi
Dumnezeu, „singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia...”
„Scena din acest capitol ne depăşeşte. Totul aici este grandios, infinit, minunat. ...Toate aceste făpturi
cereşti se vor uni într-un extraordinar concert de laude Creatorului. [...] Iată de ce această scenă e
plină de contraste: pe de o parte mânia (exprimată în tunete), pe de alta lauda de care vorbeşte
sfârşitul capitolului. Toţi se unesc pentru a glorifica pe Iahve-Elohim, El-Şadai, „Domnul Dumnezeu,
Cel Atotputernic... Cele patru făpturi vii laudă sfinţenia Celui Preaînalt. Cei douăzeci şi patru de mai-
bătrâni îşi aruncă cununile înaintea tronului. Toate făpturile cereşti se închină Domnului care a făcut
toate şi care e singur vrednic să primească gloria, cinstea şi puterea (cf. 1 Cor. 8:6; Col. l:16).” 291
1.3. Făpturile din jurul Tronului
290 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 204. 291 John H. Alexander, op. cit., p. 136.
65
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
1.3.1. Bătrânii. Tot în capitolul 4 al Apocalipsei ni se spune că în jurul tronului lui
Dumnezeu se găsesc un număr de douăzeci şi patru de bătrâni, fiecare dintre ei având un tron, erau
îmbrăcaţi în haine albe iar pe cap aveau cununi de aur (4:4).
Richard Brooks este de părere că acei 24 de bătrâni amintiţi de Ioan „au rolul simbolic de
reprezentanţi ai întregii biserici a lui Dumnezeu, atât în perioada vechiului cât şi a noului
legământ”,292 argumentându-şi poziţia prin faptul că în Vechiul Testament sunt menţionate 12 triburi
ale lui Israel iar în Noul Testament avem de a face cu 12 apostoli. Pe de altă parte, Seiss spune că nu
sunt îngeri, ci fiinţe umane, nu sunt nici patriarhii, evrei sau apostoli, deoarece ei ar fi din orice trip,
limbă, popor sau naţiune (5:9), nu sunt nici fiinţe nedecăzute, ci sunt fiinţe răscumpărate, pentru că
dădeau slavă lui Hristos pentru că răscumpărarea adusă omenirii. „Ei nu sunt nici duhuri fără trupuri
ale sfinţilor, dar sunt subiecte glorificate ale harului; pentru că sunt întronaţi, încoronaţi, îmbrăcaţi în
alb, fiind o fructificare a binecuvântării şi onorii care sunt oricând rezervate până după înviere şi
răpire.”293
Cu siguranţă că nu se ştie sigur pe cine reprezintă cei 24 de bătrâni, dar putem spune că sunt
sfinţi care au fost răscumpăraţi şi răsplătiţi, deoarece au fost întronaţi, încununaţi şi îmbrăcaţi în haine
albe. Aceştia au onoarea de a sta pe tronuri alături de Dumnezeu, şi să i se închine marelui Stăpân
(5:5-9; 7:11, 13; 11:16; 19:4).
1.3.2. Făpturile vii. „Împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe
dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia
are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii
avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru” (Ap. 4:6-8), aşa ne sunt
relatate cele patru făpturi vii. Comparând cu Ezechiel 1:5-10, putem spune că sunt câteva deosebiri,
dar profetul ne arată că heruvimii văzuţi de el sunt făpturile vii pe care le văzuse în prima lui
viziune.294 Activitatea lor este de a aduce închinare zi şi noapte Dumnezeului cel Atotputernic (v. 8).
1.4. Templul din Cer. Menţiunile făcute în Apocalipsa în legătură cu templul din cer sunt
extrem de importante. Trebuie neapărat să notăm că termenul folosit aici pentru templu nu este
hieron, ci în fiecare caz este folosit termenul naos.295
Precum s-a mai arătat, sanctuarul ceresc este adevăratul sanctuar (Evrei 9:24). El aparţine
poporului unui nou legământ (Evrei 6:19-20), iar faptul că Iisus Cristos, Marele Preot, este în acest
sanctuar înseamnă că, deşi noi suntem încă pe pământ, noi participăm deja la închinare (10:19;
12:22). Ce este acest templu? Scriitorul ne oferă un indiciu când spune că sanctuarul ceresc a fost 292 Richard Brooks, Vrednic este Mielul să primească Slava-Apocalipsa, Oradea, Făclia, 2003, p. 55, 56. 293 J. A. Seiss, The Apocalypse, Lectures on the Book of Revelation, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1977, p. 103, 104. 294 Henry Alford, The Greek Testament, London: 1877, IV, p. 599, apud. în Wilbur Smith, op. cit., p. 207.295 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 208, 209.
66
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
curăţat (9:23), adică, a fost făcut apt pentru folosire (Num. 7:1). Adunarea întâilor născuţi (Evrei
12:23), adică, biserica triumfătoare, este templul ceresc.296
După cum spune Douglas, „Templul ceresc din Apocalipsa face parte din marea schemă de
spiritualizare întreprinsă de autorul cărţii Evrei. Lui Ioan, pe Patmos i-au fost arătate două temple,
unul în Cer şi altul pe pământ. Acesta din urmă este avut în vedere în 11:1. Biserica hărţuită în lupta
ei este descrisă ca şi Templul din Ierusalim, sau, mai precis, ca sanctuarul Templului din
Ierusalim.”297
Iisus i se adresează bisericii din Filadelfia în felul următor: „Pe cel ce va birui, îl voi face un
stâlp în Templul Dumnezeului Meu.” Dumnezeu „îi va face pe cei biruitori stâlpi în templul spiritual
al lui Dumnezeu, Noul Ierusalim (21:22; cf. Gal. 2:9; 1 Cor. 3:16-17; 2 Cor. 6:16; Ef. 2:19-22; 1 Pet.
2:4-10).”298 Constable face referire la stâlpii pe care Dumnezeu i-a poruncit lui Solomon să îi facă în
Templu. Cei doi stâlpi se numeau Iachin şi Boaz, însemnând „statornicie”, respectiv „putere”.
Aşadar, a fi stâlp în Templul lui Dumnezeu înseamnă a fi în siguranţă lângă Domnul pentru veşnicie,
într-o poziţie de statornicie şi putere ca regi în Împărăţia cerului.299
Un verset care nu trebuie neglijat este cel din capitolul 11:19: „Şi Templul lui Dumnezeu,
care este în cer, a fost deschis: şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său.” Chivotul
legământului a fost în Sfânta Sfintelor, locul unde nici o persoană de rând nu a intrat niciodată, doar
marele preot odată pe an. Acest verset înseamnă că acum gloria lui Dumnezeu este pe cale să fie pe
deplin manifestată. Referirea la Chivotul legământului „este o amintire a deosebitului legământ al lui
Dumnezeu încheiat cu oamenii. Vechiul Legământ a fost cu Israelul, dar noul Legământ este făcut cu
orice naţiune care Îl iubeşte şi Îl crede pe Iisus.”300
Noul Ierusalim nu are nici un templu (21:22). Într-un document cum este Apocalipsa care
urmează îndeaproape imaginile şi motivele tradiţionale iudaice, ideea unui Ierusalim fără un Templu
este desigur o noutate. Afirmaţia lui Ioan că „nu a văzut nici un templu în cetate” a fost luată în
sensul că întreaga cetate era un templu; se observă că forma cetăţii este cubică (21:16), la fel ca şi
Sfânta Sfintelor din Templul lui Solomon (1 Regi 6:20). Dar Ioan nu afirmă aşa ceva. El afirmă clar
că Dumnezeu şi Mielul sunt Templul cetăţii. Ceea ce vrea să spună el este că în locul templului avem
pe Dumnezeu şi Fiul Său.301
Apostolul Ioan, la începutul cărţii, „anunţă în mod dramatic că templul din Cer este deschis şi
conţinutul lui poate fi văzut de ochii omeneşti (11:19). În cele din urmă el sugerează că locuinţa 296 J. D. Douglas, op. cit., p. 1266. 297 J. D. Douglas, op. cit., p. 1266. 298 Thomas L. Constable, Notes on Revelation, op. cit., p. 44. 299 Arlen L. Chitwood, Judgment Seat of Christ, Norman, Okla., The Lamp Broadcast, 1986, apud. în Thomas L. Constable, op. cit., p. 44. 300 William Barclay, The Revelation of John, vol. 2, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976, p. 73. 301 J. D. Douglas, op. cit., p. 1267.
67
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
divină este de fapt Dumnezeu Însuşi (21:3). În fine, el spune clar că templul este Domnul Dumnezeul
Atotputernic şi Mielul. „Barierele care separă pe om de Dumnezeu sunt îndepărtate una câte una
până când nu mai rămâne nici un lucru care să-L ascundă pe Dumnezeu de poporul Său: « Slujitorii
Lui vor vedea faţa Lui » (22:3). Acesta este privilegiul glorios al tuturor celor care intră în noul
Ierusalim.”302
1.5. Activitatea îngerilor în Apocalipsa. În cartea revelaţiei apocaliptice, îngerii joacă un rol
important în evenimentele care sunt înregistrate de către apostolul Ioan. Îngerii apar cu o frecvenţă
mare, mai mult decât în orice carte din Biblie. În Apocalipsa „nimic nu se întâmplă fără mijlocirea
îngerilor: vedeniile despre prezent şi viitor sunt date de Hristos profetului prin îngerul Său (1:1).”303
Acest înger în 17:7 îl încurajează pe Ioan spunându-i secretul femeii, iar mai apoi este cel care îl
conduce pe Ioan pentru a vizita Cetatea sfântă. Ioan mai aminteşte despre acest înger în capitolul 22,
care îi spune: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate” (v. 6).
Îngerii execută voia lui Dumnezeu şi duc la îndeplinire hotărârile Celui Atotputernic.304
Amintim în acest sens pe cei şapte îngeri care primesc trâmbiţele şi pe cei şapte cărora le-au fost date
cele şapte cupe. Primii şapte îngeri „care stau înaintea lui Dumnezeu” (8:2) au primit şapte trâmbiţe
ca să sune din ele cu scopul de a anunţa revărsarea mâniei lui Dumnezeu (capitolele 8, 9 şi 11:15). A
doua serie de şapte îngeri primesc poruncă din Templul lui Dumnezeu, din Cer, să reverse peste
pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (cap. 16). Aceşti îngeri au fost văzuţi de Ioan
ieşind din „Templul chivotului mărturiei” (15:5, 6). Finalul acestei acţiuni a îngerilor este confirmată
tot din Templul ceresc: „din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: « S-a
isprăvit! »” (16:17). Alţi trei îngeri îi sunt arătaţi lui Ioan în capitolul 14. Primul dintre aceştia „zbura
prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică” (vv. 6, 7), scopul acestuia era să vestească această
Evanghelie locuitorilor pământului. Cel de-al doilea a vestit căderea cetăţii Babilon (v. 8), iar ultimul
îi avertizează pe cei care vor primi semnul fiarei că vor cădea sub focul mâniei lui Dumnezeu (vv. 9,
10).
Oricare ar fi activitatea acestor îngeri, trebuie notat că această activitate este condusă de
Dumnezeul Universului. Judecata lui Dumnezeu va fi revărsată peste fiii neascultării, dar cei care Îl
vor primi pe Domnul vor fi scutiţi de încercările care au să vină peste lumea întreagă. O mulţime de
îngeri sunt surprinşi într-un moment deosebit, aceştia ziceau cu glas tare: „vrednic este Mielul, care a
fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!” (5:12), dar
302 J. D. Douglas, op. cit., p. 1267. 303 Savvas Agouridis, op. cit., p. 70. 304 În primele capitole ale cărţii sunt menţionate şapte biserici din Asia, cărora le este transmis un mesaj din partea lui Hristos. Cât priveşte îngerii celor şapte biserici nu se pot spune multe lucruri, deoarece părerile comentatorilor sunt împărţite cu privire la ce sunt ei cu adevărat. Putem spune doar că „aceştia ar putea reprezenta partea cerească a bisericilor”( Savvas Agouridis, op. cit., p. 70).
68
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
în acelaşi timp răsună şi pentru noi ca un îndemn la a-L preamări pe El: „A Celui ce şade pe scaunul
de domnie şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” (5:13). Aşadar, Cel
care merită toată închinarea noastră, prin tot ceea ce facem, este Cel ce şade pe tronul din Cer şi
Mielul – Iisus Hristos.
Biblia începe prin a-L prezenta pe Dumnezeu ca şi Creatorul cerului şi al pământului. Noul
Testament Îl scoate în evidenţă pe Unul care a coborât din Cer pentru a instaura Împărăţia cerurilor şi
să ne dea promisiunea unei vieţi veşnice în Cer împreună cu El. Ultima carte a Noului Testament, pe
de o parte descrie rebeliunea finală împotriva lui Hristos a oamenilor, a lui Satan, a îngerilor lui, şi a
lui antihrist; iar de de altă parte, arată Cerul şi locuitorii lui ca având o cunoaştere mai dinainte a ceea
ce se va întâmpla pe pământ, şi putere supranaturală: pentru a determina timpul şi limitele acestor
revolte, pentru a anunţa şi executa judecata lui Dumnezeu, şi, să participe la nimicirea finală a
puterilor ridicate împotriva Lui. În tot ce se întâmplă în cartea Apocalipsa este simţită pe deplin
realitatea deseori pronunţată că toată puterea şi autoritatea i-a fost dată lui Hristos şi El singur poate
să supună toate lucrurile şi să aducă pe acei care au fost răscumpăraţi în casa lor eternă, care este
locuinţa lui Dumnezeu.305
2. Un Cer nou şi un Pământ nou
Este foarte greu să ne formăm o părere destul de stabilă în ce priveşte acest subiect, „un cer
nou şi un pământ nou”, din cauză că Biblia nu oferă foarte multe detalii despre ce înseamnă acest
fenomen în adevărata lui esenţă, iar părerile teologilor diferă de la caz la caz.
Profetul Isaia în 65:17 şi 66:22 relatează cuvintele Domnului, care spun astfel: „Eu fac ceruri
noi şi un pământ nou”. Această expresie este foarte mult legată de ceea ce spune Ioan în Apocalipsa
21:1: „Apoi am văzut un cer nou306 şi un pământ nou; pentrucă cerul dintâi şi pământul dintâi
pieriseră.” Trebuie să spunem neapărat că pământul şi cerul nou „nu vor apărea până după bătălia de
la Armaghedon, împărăţia milenară a lui Hristos, distrugerea finală a lui Satan şi până după judecata
de la marele tron alb.”307
Cheia înţelegerii versetului de mai sus este cuvântul folosit de Ioan pentru „nou.” Când Ioan
spune „nou”, gr. kaino.n, el vrea să transmită că va fi un univers complet nou, făcut din materiale
noi,308 şi nu că va fi o restaurare sau reînoire a ceea ce este vechi, adică a pământului şi cerului
305 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 220. 306 Trebuie notat că acest „cer nou” nu trebuie confundat cu „Cerul Cerurilor”, locuinţa lui Dumnezeu. Acesta din urmă există în perfecţiune fizică şi morală şi nu are nevoie de schimbare (Walter Scott, Exposition of the Revelation of Jesus Christ, Westwood, New Jersey, Fleming H. Revell Company, p. 417). 307 Walter Scott, op. cit., p. 225. 308 David J. MacLeod, op. cit., p. 441.
69
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
prezent.309 Sfinţii Părinţi considerau şi ei că „înnoirea celor ce s-au învechit nu înseamnă nimicirea şi
îndepărtarea lor, ci izbăvirea de învechirea şi zbârcitura lor.”310 Această teorie a unui pământ
complet nou şi a unui cer complet nou este argumentată cu succes de teologii penticostali Menzies şi
Horton.
Iată ce spune apostolul Petru: „Cerurile vor trece cu trosnet; trupurile cereşti se vor topi de
mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el va arde... Cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti
se vor topi de căldura focului” (2 Petru 3:10, 12).311
Termenul „nou” folosit pentru a descrie pământul nou este folosit atunci când se vorbeşte
despre natura noastră nouă, ca o creaţie nouă (2 Cor. 5:17; Gal. 6:15; Ef. 4:24). Cu toate acestea, noi
ne păstrăm identitatea, fiind aceleaşi persoane. Totuşi, acest cuvânt este folosit mai des cu privire la
ceva cu totul nou, cum ar fi burdufuri noi (Mat. 9:17; Mc. 2:22), un petic nou de haină (Mc. 2:21).
Este folosit şi cu privire la lucruri necunoscute până atunci, inexistente anterior, despre care nu s-a
mai auzit, cum ar fi un nume nou (Ap. 2:17) şi un nou legământ, care este un legământ cu totul diferit
de cel vechi. Acesta mai este folosit cu privire la Noul Ierusalim care există deja în cer (Gal. 4:26), şi
va coborî de acolo pe noul pământ. Este clar că nu e vorba despre Ierusalimul actual renovat, ci de
unul nou, care se va coborî pe minunatul pământ nou.312
Cuvântul „pieriseră” din 21:1 (gr. avph/lqan) este folosit de asemenea pentru a descrie trecerea
dintr-o stare în alta. Dar este folosit şi cu privire la vindecarea de lepră (Mc. 1:42) sau cu privire la
trecerea unei nenorociri, al cărui loc urmează să fie luat de altele (Ap. 9:12). Apoi, deoarece focul
este folosit frecvent în Biblie când se vorbeşte despre curăţare şi purificare, se poate interpreta că
cerurile şi pământul vor fi pur şi simplu renovate, reînnoite şi restaurate la o stare mai bună trecându-
le prin foc. Dar focul este folosit şi pentru a arde complet ceva.313
Indiferent cum va face Dumnezeu ca pământul şi cerurile vechi să piară, dispariţia
pământului şi a cerurilor de acum, va face loc creaţiei unui cer nou şi a unui pământ nou, unde nu va
mai fi nici soare, nici lună. Credincioşii vor avea deja trupuri noi, nemuritoare şi nesupuse putrezirii, 309 Cei care susţin restaurarea sau reînoirea pământului şi cerului actual îşi construiesc teoria pe următoarele argumente: (1) argumentul exegetic; (2) argumentul teologic; (3) argumentul hristologic; (4) argumentul soteorologic şi antropologic; şi (5) argumentul ştiinţific. (David J. MacLeod, op. cit., p. 441.) Alţi autori care susţin teoria reînoirii sau restaurării pământului şi cerului sunt Peter Lewis (Peter Lewis, The Glory of Christ, Chicago, Moody Press, 1997, p. 471-473), sau Wayne Grudem (Wayne Grudem, op. cit., p. 1201-1207). 310 Arh. Averchie Tauşev şi Serafim Rose, Apocalipsa în Învăţătura Sfinţilor Părinţi, ICOS, 2000, p. 229. 311 Cuvântul din 2 Petru 3:10 tradus „trece” (gr. pareleu,sontai) uneori înseamnă „a trece pe lângă”, „a se trece, a muri” ori „a trece prin”. Dar acesta mai înseamnă şi „a trece, a înceta”, „a ajunge la sfârşit”, „a dispărea”. Acesta pare să fie sensul său clar în Matei 5:18; 24:35; Marcu 13:31; Luca 16:17; 21:33 .Cuvântul tradus „topi” (gr. luqh,setai) uneori înseamnă „a dezlega”, „a desface”, „a sparge” (a rupe legăturile sau sigiliile). Dar acesta este folosit şi pentru a descrie naufragiul unei corăbii şi distrugerea acesteia („să se rupă”, Fapte 27:41), dărâmarea unei clădiri, nimicirea lucrărilor diavolului (1 Ioan 3:8) şi abolirea legilor. Alte utilizări includ înţelesurile: „a anula, a aboli”, „a sfârşi”, „a termina cu”. Apoi, un alt cuvânt th,ketai, din 2 Petru 3:12 înseamnă „topit” şi confirmă faptul că stelele, pământul şi planetele vor fi distruse. (William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 278). 312 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 278, 279. 313 Ibidem, p. 279.
70
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
aşa că distrugerea universului prezent nu îi va afecta.314
Ioan, în viziunea sa de pe insula Patmos, ne oferă detalii despre pământul cel nou, detalii care
ne arată că acesta va fi într-adevăr diferit de pământul prezent. În noua creaţie, o nouă atmosferă va
înconjura noul pământ, iar marea nu va mai exista.315 Nu se spune nimic despre mărimea pământului
şi nici despre cum va arăta, dar ni se spune foarte clar că oraşul cel sfânt – Noul Ierusalim se va
coborî din Cer de la Dumnezeu, pregătit ca o mireasă de Însuşi Domnul Iisus Hristos. În acest oraş
vor locui cei neprihăniţi împreună cu Atotputernicul Dumnezeu.
3. Cetatea sfântă – Noul Ierusalim
Un aspect desosebit de important al viziunii lui Ioan este imaginea coborârii Cetăţii sfinte,
Noul Ierusalim, din Cer de la Dumnezeu (v. 2). Cu privire la această viziune a Noului Ierusalim şi
Miresei Mielului sunt două interpretări. (1) Prima dintre acestea spune că „Noul Ierusalim nu este
material, luat în sens literal, ci simbolizează Soţia Mielului – Biserica, în toată plinătatea ei. Ea este
îmbrăcată în neprihănire, şi vedem frumuseţea ei în termenii pământeşti, folosiţi în mod simbolic.
Această interpretare argumentează că Împărăţia lui Dumnezeu nu este materială ci spirituală...”316 (2)
Cea de a doua interpretare consideră că afirmaţiile despre Noul Ierusalim trebuie luate în mod literal.
„Mireasa Mielului este în interiorul cetăţii pentru că ea a fost ridicată de pe pământ. Acest Oraş este
împlinirea promisiunii lui Iisus din Ioan 14:1-3, când promite că merge să pregătească un loc pentru
credincioşi, nu o stare a existenţei.”317 Părerea personală este că Noul Ierusalim va fi un loc real,
unde sfinţii vor locui în prezenţa Domnului pentru eternitate, dar aceasta nu exclude şi valoarea
simbolică acordată Noului Ierusalim.
Ideea unui oraş al lui Dumnezeu este observată la Avraam, aşa cum arată autorul cărţii Evrei
în 11:10: „Căci el (Avraam) aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este
Dumnezeu”; iar în 12:22 vorbeşte despre apropierea sfinţilor „de muntele Sionului, de cetatea
Dumnezeului cel viu, Ierusalimul ceresc...” Ezechiel are o viziune cu un munte care semăna cu o
cetate zidită (40:2), iar în 48:35 el spune că numele cetăţii va fi „Domnul este aici”. De asemenea,
Isaia 4:3-4, Ioel 3:17 şi Ieremia 31:40 ar putea fi referinţe cu privire la restaurarea Ierusalimului.318
Dimensiunile Oraşului Sfânt sunt notate în v. 16. Astfel, Noul Ierusalim are formă cubică,
asemănător cu Locul Preasfânt din Cortul întâlnirii şi Templu (1 Regi 6:20. Lăţimea, lungimea şi
înălţimea având fiecare aproximativ 2 220 km (folosind stadia [stade], unitatea de măsură grecească
egală cu 185 m), aproape 12 000 de stadii. Ioan vrea să arate că oraşul ceresc este perfect şi sfânt 314 Ibidem, p. 280. 315 David J. MacLeod, op. cit., p. 441. 316 Parnell C. Coward, Revelation - Systematically Studied, Cleveland, Tennessee, Pathway Press, 1974, p. 271. 317 Idem. 318 Wilbur M. Smith, op. cit., p. 244.
71
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
asemenea Locului Preasfânt şi este locul unde Dumnezeu locuieşte în perfectă părtăşie cu poporul
Lui. Imensitatea oraşului depăşeşte imaginaţia noastră, dar ideea principală este că în acest oraş va fi
loc pentru toţi acei care au crezut, care cred şi vor crede în Domnul Dumnezeu.319
Prima menţionare a „sfintei cetăţi” – Noul Ierusalim în Apocalipsa 21:2-3, ne face de
cunoscut că Dumnezeu va locui împreună cu cei răscumpăraţi din omenire. În acest fel, „scopul lui
Dumnezeu, atât pentru Israel cât şi pentru Biserică va fi în sfârşit îndeplinit integral (Gen. 17:7; Exod
19:5-6; Lev. 11:45; 2 Sam. 7:14; 2 Cor. 6:16, 18; Gal. 3:29; 1 Pet. 2:5, 9-10). Efectele păcatului nu
vor mai fi cunoscute şi simţite niciodată. Credincioşii vor experimenta moştenirea deplină şi
împlinirea finală a tot ceea ce a fost obţinut pentru ei la Calvar prin moartea lui Isus şi vărsarea
sângelui Său”, relatează Horton.320 Aşadar, nu vor mai fi nici lacrimi şi nici moarte, căci moartea
este plata păcatului (Rom. 6:23), şi noi avem promisiunea că Dumnezeu „va nimici moartea pe
vecie” (Is. 25:8), şi „moartea va fi înghiţită de biruinţă” (1 Cor. 15:54). Atunci nu va mai exista
separarea produsă de moartea venită în lume prin primul om, nici nu va mai exista nimic care să
cauzeze durere, întristare sau vinovăţie. Nimic nu va tulbura părtăşia pe care o vom avea cu Domnul,
şi unii cu alţii, pentru că diavolul cu demonii vor fi îndepărtaţi pentru veşnicie.
Faptul că îngerul i-a promis lui Ioan că îi va arăta Mireasa (Apoc. 21:9), înseamnă pur şi
simplu că el era mai preocupat de locuitorii cetăţii decât de cetate în sine. Biblia identifică adesea o
cetate cu locuitorii ei. (Matei 23:37, Isus a plâns pentru Ierusalim, dar se gândea la locuitorii
acestuia.) Aşadar, Ioan, în viziunea lui, a văzut o cetate reală, locuinţa celor mântuiţi. Ioan a văzut
cetatea plină de slava lui Dumnezeu, şi din aceasta radia o slavă cu mult mai mare decât slava văzută
de Moise pe Muntele Sinai, sau decât cea manifestată în Sfânta Sfintelor din Cortul întâlnirii şi
Templu.321
Cât priveşte zidul cetăţii, acesta va avea doisprezece temelii pe care vor fi scrise cele
doisprezece nume ale apostolilor, aceştia reprezentând Biserica lui Hristos (21:14). Zidul ne atrage
atenţia asupra siguranţei eterne pe care aceasta o oferă tuturor locuitorilor ei.322 Zidul, de asemenea,
atrage atenţia asupra faptului că această cetate este reală, având dimensiuni fizice. Pe porţile sale sunt
înscrise numele celor douăsprezece seminţii ale lui Israel, însă acestea sunt deschise, astfel încât
oricine poate intra şi ieşi liber. Prin urmare, nu există nici un zid între Israel şi Biserică. Cele
douăsprezece temelii având scrise pe ele numele celor doisprezece apostoli, şi porţile având numele
celor douăsprezece seminţii ale lui Israel „arată că cetatea este locuinţa finală şi sediul central atât
319 Canon Leon Morris, The Revelation of St. John, TNTC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1975, p. 250, 251. 320 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 281, 282. 321 Ibidem, p. 282. 322 G. R. Beasley-Murray, The Book of Revelation, NCBC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publ. CO. & Marshal, Morgan & Scott Publ. Ltd., London, 1992, p. 320.
72
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
pentru Israel cât şi pentru Biserică, ambele alcătuind împreună poporul răscumpărat al lui
Dumnezeu.”323
În interiorul zidurilor ei, cetatea este din aur curat, transparent ca sticla (21:18). Aici Ioan
descoperă că limbajul uman este nepotrivit pentru a descrie ce a văzut. În lumea noastră nu există aur
transparent ca sticla. Biblia pare să ne spună că în noua creaţie vor exista substanţe noi, mult mai
frumoase decât tot ce cunoaştem sau ne putem noi imagina acum.
Cred că farmecul acestei descriei, este dat şi aspectele exterioare şi interioare ale cetăţii, dar
mai presus de toate acestea farmecul cetăţii este dat de faptul că întreaga cetare este umplută de
prezenţa şi slava lui Dumnezeu. În Noul Ierusalim nu va exista templu, pentru că acesta va fi
reşedinţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (21:22). Manifestarea supremă a gloriei Shekinah va fi
în acest măreţ oraş. Tatăl şi Fiul vor fi prezenţi personal, într-un mod special în Noul Ierusalim, şi
tronul lui Dumnezeu va fi acolo.324 În mod spiritual, toţi credincioşii vor fi locuiţi de Duhul Sfânt, şi
vor continua să fie împreună „un Templu sfânt în Domnul... un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”
(Ef. 2:21-22).
Hristos Însuşi, Mielul lui Dumnezeu, va fi „făclia” ei, sursa şi transmiţătorul luminii şi
energiei, aşa încât nu va mai fi nevoie de soare sau lună. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne va transmite
lumina şi energia divină direct prin Hristos. În Cetate va exista Pomul vieţii la care vor avea acces
neprihăniţii lui Dumnezeu, şi ale cărui frunze slujesc la „vindecarea” (sănătatea, bunăstarea)
„neamurilor”, adică a tuturor credincioşilor indiferent de origine, deoarece ei vor umbla în lumina
Domnului (Apoc. 22:2).325 Precum comentează Horton, „nu numai că nu va fi boală sau durere, dar
noi vom cunoaşte într-o măsură deplină ce înseamnă să-L avem pe Domnul ca Păstor al nostru,
deoarece nu ne va lipsi nimic din ceea ce ne trebuie. El ne va asigura o plinătate a vieţii, puterii şi
bucuriei (cf. Ps. 16:11).”326
Blestemul va dispărea, „va fi îndepărtat de la locuitorii acestei sfinte cetăţi şi cei care s-au
făcut vrednici de a-i deveni locuitori vor vedea pe Dumnezeu faţă în faţă”,327 şi vor sta în faţa
tronului din care ieşea „un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul” (22:1). Închinarea noastră înaintea
Domnului va fi inspirată, extraordinară şi neîmpiedicată de nimic. Prin Duhul Sfânt, noi avem acum
o arvună, am gustat deja din această experienţă. Dar ce vom experimenta atunci va depăşi tot ce ne
putem noi imagina în prezent. Îl vom vedea pe Domnul, şi Numele Lui va fi scris nu numai pe
fruntea noastră (Ap. 22:4), ci şi în inimile noastre, identificându-ne pentru totdeauna ca fiind ai
323 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 283. 324 G. R. Beasley-Murray, op. cit., p. 327. 325 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 283. 326 Ibidem., p. 283. 327 Averchie Tauşev şi Serafim Rose, op. cit., p. 242.
73
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Lui.328
Dumnezeu, în dragostea Sa, ne aminteşte de necesitatea distrugerii universului material
actual, astfel încât acesta să poată fi înlocuit cu cerul nou şi cu pământul nou. „Scopul lui Dumnezeu
nu este doar să ne satisfacă curiozitatea despre viitorul luminos şi etern, ci vrea să ne împărtăşească
lucruri noi. El ne invită să ne bucurăm de râurile de apă vie (Ioan 4:14; 7:37-39). El vrea să stăm
aproape de Iisus. Cei care nu stau aproape de Iisus, cei care se leapădă de El din cauza fricii, a
necredinţei, a poftelor sau a mândriei egoiste, vor pierde totul, vor sfârşi în iazul de foc.”329
Dumnezeu ne-a făcut pe noi, credincioşii, moştenitori împreună cu Hristos (Rom. 8:16-17)
moştenitorul tuturor lucrurilor (Evrei 1:2). În consecinţă, cei care cred în Iisus şi ascultă de El vor
moşteni şi ei toate lucrurile. Putem fi siguri că aceasta include lucruri noi şi oportunităţi minunate,
absolut noi pe care Dumnezeul nostru veşnic şi Hristosul Său le-au pregătit pentru noi. De fapt,
limbajul folosit de Noul Testament despre ceea ce va urma poate fi în cazul cel mai fericit o
reflectare palidă a bogăţiilor şi slavei pe care le descrie.330
În concluzie, noi ştim că Noul Ierusalim va fi un loc de o frumuseţe şi strălucire de nedescris
(Ap. 21:23; 22:5). Acolo va exista o cunoaştere desăvârşită (1 Cor. 13:12). Acesta va fi un loc al
activităţilor interesante, dar, mai presus de toate, va fi un loc în care ne vom odihni de toată truda,
osteneala şi frământarea (Ap. 14:13; 21:4). Totuşi, această odihnă nu va însemna inactivitate, pentru
că acolo va fi o slujire semnificativă (Ap. 7:15; 22:3). Va fi o bucurie nemaipomenită (Ap. 21:4). Va
fi o părtăşie minunată (Ioan 14:3; Evrei 12:22-23). Nu vor mai fi dureri, întristare, sau singurătate.
Această stare va fi permanentă, fără să existe vreodată pericolul de-a fi întreruptă, fiindcă păcatul va
fi nimicit pentru veşnicie, de către Biruitorul slavei!
328 Ibidem, p. 243. 329 William W. Menzies şi Stanley M. Horton, op. cit., p. 283. 330 Idem.
74
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
C O N C L U Z I I G E N E R A L E
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, l-a aşezat în grădina Eden, unde
urma să trăiască într-o relaţie de dragoste cu Creatorul Său. Acesta a fost planul iniţial al lui
Dumnezeu cu privire la primul om, Adam. Prezenţa lui Dumnezeu, harul suprem şi dragostea lui
Dumnezeu erau suficiente pentru Adam şi Eva ca să-i determine să trăiască în ascultare faţă de
Domnul. Dar, o turnură a evenimentelor schimbă automat cursul istoriei omenirii. Adam şi Eva au
păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi schimbând astfel planul iniţial al Domnului cu privire la creaţia
Sa. Dacă până în momentul păcătuirii Adam şi Eva trăiau în pace, în dragoste, într-o părtăşie
desăvârşită cu Dumnezeu, şi nu duceau lipsă de nici un bine, acum, după căderea în păcat toate
acestea dispar, omul este despărţit de Dumnezeu. Grădina Eden era o grădină a desfătărilor, precum
arată şi semnificaţia cuvântului, acolo se afla pomul vieţii, pomul cunoştinţei, şi bineînţeles exista un
peisaj impresionat, dar valoarea grădinii nu era dată neapărat de aceste lucruri, ci era dată de faptul că
Domnul îşi făcea făcută prezenţa acolo. Aşadar, ceea ce a pierdut mai valoros Adam şi Eva este
însăşi părtăşia cu Creatorul.
Dar oare mai există o speranţă pentru omul căzut? Cu siguranţă că mai există o speranţă.
Această speranţă o oferă Însuşi Dumnezeu. Tatăl din ceruri a privit spre omul păcătos şi în harul Său
L-a trimis pe Fiul Său din Cer pe pământ ca să restabilească relaţia care era la început între om şi
Dumnezeu. Noua dispensaţie, mântuită prin Hristos, nu va mai intra într-un paradis pământesc ci va
intra în Paradisul ceresc, ale cărui porţi au fost deschise de Însuşi Domnul pentru cei răscumpăraţi.
Despre Raiul ceresc am vorbit în lucrarea aceastan din punct de vedere biblic şi sistematic.
În primul rând, Raiul ceresc este locuinţa lui Dumnezeu. Dumnezeu este omniprezent dar în
acelaşi timp Cerul este în mod unic casa Sa, centrul său de operare, este locul unde tronul Său există,
acolo îi este adusă forma închinării perfecte, adusă de sfinţii îngeri şi de cei răscumpăraţi. În teologia
creştină, Raiul ceresc este locul unde prezenţa lui Dumnezeu este deplină. Cerul este casa lui Hristos,
a Duhului Sfânt şi a duhurilor celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi. Cerul nu este restrâns la un singur
loc marcat de unele hotare care pot fi văzute sau măsurate. Cerul transcede limitele timpului şi
spaţiului.
În al doilea rând, Raiul ceresc este casa lui Iisus Hristos. El este Domnul Cerului. Fiindcă
Iisus Hristos este Dumnezeu, El este veşnic, pentru că Dumnezeu este veşnic. Astfel, Hristos este din
eternitate Domn al Cerului. Prin actul chenozei Domnul a coborât din Cer, a luat chip de om, a trăit
pe pământ pentru a duce la bun sfârşit planul de restaurare a omenirii căzute, prin jertfa sfântă de la
Golgota. A murit, dar nu a rămas în mormânt, pentru că a înviat iar apoi s-a înălţat la Cer. În
75
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
Ierusalimul ceresc Hristos îndeplineşte slujba de Mare Preot al răscumpărării noastre. Domnul
Cerului mijloceşte pentru cei răscumpăraţi în sanctuarul ceresc şi se înfăţişează pentru cei mântuiţi în
faţa lui Dumnezeu. Mântuirea nu înseamnă numai iertarea păcatelor ci şi intrarea celor mântuiţi în
Raiul ceresc, în prezenţa lui Dumnezeu.
Fiindcă am amintit despre cei mântuiţi, Raiul ceresc este adevărata lor speranţă. Mai mult,
Cerul este destinaţia noastră finală. Iisus Hristos a vestit Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind prezentă
încă de pe acest pământ. Cei care cred în Hristos intră în realitatea prezentă a acestei Împărăţii a
cerului. Astfel, copii lui Dumnezeu trăiesc o parte din bucuriile Cerului încă de pe acest pământ.
Acesta este un sens important prin care Cerul transcede dimensiunile normale ale spaţiului şi
timpului, este o formă tainică a Împărăţiei lui Dumnezeu conţinând toate elementele Cerului însuşi,
este sfera spirituală în care trăiesc creştinii acum. Este ceea ce spune Sfântul Apostol Pavel când
scrie: „cetăţenia noastră este în ceruri” (Fil. 3:20). Această cetăţenie fiind mai importantă decât
cetăţenia temporară de pe acest pământ. Cerul este acolo unde există: sfinţenia, părtăşia cu
Dumnezeu, bucuria, pacea, iubirea, şi toate virtuţile realizate în curăţie. Noi experimentăm toate
aceste lucruri – parţial – chiar acum. Duhul Sfânt produce în noi roadele dragostei, bucuriei, păcii,
răbdării, bunătăţii, facerii de bine, credincioşiei, blândeţii şi a înfrânării poftelor (Gal. 5:22-23).
Credincioşii născuţi din Dumnezeu încă nu deţin viaţa în cer în mod fizic, dar au cetăţenia
spirituală în ceruri. Aceştia vor intra, la revenirea lui Domnului, din toate punctele de vedere în casa
cerească, când trupurile lor fi înviate în glorie şi vor fi uniţi cu cerul pentru eternitate. „Împărăţia lui
Dumnezeu este dobândirea perfecţiunii, a îndumnezeirii, a frumuseţii şi integralităţii spiritului, şi nu
o răsplată,”331 pentru că prin har am fost mântuiţi. Având în vedere aceste adevăruri trebuie să fim
preocupaţi în orice moment al vieţii de lucrurile cereşti.
Cât despre răsplată şi moştenire, Dumnezeu a promis răsplătire pentru cei care îl iubesc. Noi
suntem bogaţi în Hristos pentru că El a devenit sărac de dragul nostru. Răsplata care o vom primi va
fi o dovadă a credincioşiei noastre. Moştenirea credincioşilor este Iisus Hristos Însuşi şi
binecuvântările pe care le-a promis. Cerul va fi moştenirea tuturor. În casa cerească vom avea cu
siguranţă activitate deplină. Vom aduce închinare Dumnezeului nostru, îi vom sluji cu credincioşie
pentru eternitate, vom domni împreună cu Domnul cerului şi mai mult de atât odihna şi părtăşia
perfectă nu va lipsi. Părtăşia va fi cu sfinţii din Cer, cu îngerii, dar adevărata părtăşie va fi cu
Împăratul Împăraţilor. Ceea ce va face ca fericirea să fie deplină, este părtăşia cu Dumnezeu Însuşi,
pentru că „ei vor vedea faţa Lui”. Aceasta a dorit şi încă doreşte Hristos pentru omenire, să se
întâlnească cu Dumnezeu, să intre din nou în relaţie cu Creatorul unui Cer nou şi a unui Pământ nou.
Aşadar, ajungem la ultima carte a Bibliei – Apocalipsa, în care ne este prezentată o revelaţie 331 Berdjaev Nikolaj Aleksandroviç, op. cit., p. 379.
76
Lucrare de Licenţă Doctrina Biblică a Raiului
mai complexă despre ceea ce înseamnă cu adevărat Cerul. Cerul ne este prezentat ca locuinţa lui
Dumnezeu, unde se găseşte tronul divin, în jurul căruia făpturile vii, cei douăzeci şi patru de bătrâni
şi o mulţime de îngeri se închină Dumnezeului Cerului. Cei răscumpăraţi vor fi stâlpi în Templul lui
Dumnezeu pentru că vor fi în siguranţă lângă Domnul pentru veşnicie ca regi în Împărăţia cerului.
Este important de precizat revelaţia Noului Ierusalim sau Cetatea Sfântă în care vor locui cei
neprihăniţi împreună cu Domnul lor. Noul Ierusalim este un loc real, este Cerul, unde sfinţii vor
locui în prezenţa Domnului pentru eternitate. În Noul Ierusalim nu va exista templu, pentru că acesta
va fi reşedinţa Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt (21:22). Manifestarea supremă a gloriei Shekinah
va fi în acest măreţ oraş. Tatăl şi Fiul vor fi prezenţi personal, într-un mod special în Noul Ierusalim,
şi tronul lui Dumnezeu va fi acolo. În mod spiritual, toţi credincioşii vor fi locuiţi de Duhul Sfânt, şi
vor continua să fie împreună „un Templu sfânt în Domnul... un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul”
(Ef. 2:21-22). În Ierusalimul ceresc nu vor mai fi dureri, întristare, sau singurătate. Această stare va fi
permanentă, fără să existe vreodată pericolul de-a fi întreruptă, fiindcă păcatul va fi nimicit pentru
veşnicie, de către Biruitorul slavei.
Dar, cum se ajunge acolo? Pentru că singura cale prin care oamenii pot fi mântuiţi este Iisus
Hristos, tot aşa singura cale prin care se ajunge în Cer este Domnul Iisus. Acceptându-l pe Hristos în
viaţa lor, credincioşii au fost născuţi din nou prin Duhul Sfânt, trăind astfel o viaţă nouă în Hristos şi
au siguranţa că într-o vor intra în Raiul ceresc, în viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu. Nu putem
intra în Cer dacă nu a intrat Cerul în noi. În concluzie, pentru a intra în Cer pentru eternitate trebuie
să devenim încă de pe acest pământ cetăţeni ai Cerului.
Mulţi oameni se amăgesc că vor intra în Cer chiar dacă au trăit o viaţă nelegiuită, sau cred că
vor intra acolo prin puterile personale, dar Scriptura spune foarte clar: „nimic întinat nu va intra în ea,
nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Ap.
21:27).
Cerul în realitate este mai mult decât un loc, este veşnicie, veşnicie cu Domnul şi Mântuitorul
nostru, este eternitate cu toţi sfinţii din toate timpurile, şi este eternitate plină de pace.
Toate acestea ne îndeamnă la a trăi o viaţă sfântă, fără să urmărim obţinerea unei răsplătiri
pământeşti. Biserica lui Hristos trebuie să fie în permanenţă cu privirele aţintite spre răsplătirea
cerească. Dacă o lume întreagă trăieşte în nepăsare faţă de realitatea cerească, credincioşii vor trăi în
acord cu voia divină, aşteptând fericita intrare pe porţile Paradisului ceresc. Iubirea lui Dumnezeu,
harul suprem şi prezenţa Lui în viaţa noastră ne vor ajuta pe calea aceasta înspre Canaanul ceresc.
77
B I B L I O G R A F I E
Agouridis, Savvas, Comentariu la Apocalipsă, Bucureşti, Bizantină, 2004.
Aleksandroviç, Berdjaev Nikolaj, Despre Menirea Omului, Oradea, Aion, 2004.
Alexander, John H., Apocalipsa verset cu verset, Făgăraş, Agape, 1993.
Andreiescu, Valeriu, Istoria creştinismului, curs universitar, ITPB, 2003.
Attwater, Donald, A catholic dictionary, The MacMillan Company, 1958.
Barclay, William, The Letter to the Hebrews, Revised Edition, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976.
Barclay, William, The Revelation of John, vol. 2, DSBS, Philadelphia, The Westminster Press, 1976.
Barrett, C. K., A Commentary on the Second Epistle to the Corinthians, Black’s New Testament Commentary, Hardcover, Hendrickson Publishers, 1973.
Bartoş, Emil, Istoria Gândirii Creştine, curs universitar, ITPB, 2005.
Beasley-Murray, G. R., The Book of Revelation, NCBC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publ. CO. & Marshal, Morgan & Scott Publ. Ltd., London, 1992.
Bietenhard, H., C. Brown, Paradeisos în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software.
Boettner, Loraine, Immortality, Philadelphia, Pennsylvania, P&RPC, 1956.
Boice, James Montgomery, Fundamente ale Credinţei Creştine, Oradea, Institutul Biblic „Emanuel”, 2000.
Bonhoeffer, Dietrich, Creation and Temptation, London, SCM Press, 1996.
Bria, Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1981.
Brooks, Richard, Vrednic este Mielul să primească Slava-Apocalipsa, Oradea, Făclia, 2003.
Bruce, F. F., The Epistle to the Hebrews, NICNT, Grand Rapids-Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Co, 1964.
Calujac, Carmen, Realitatea Învierii în Creştinism, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 2003.
Calvin, Jean, Învăţătura Religiei Creştine, vol. 1, Oradea, Cartea Creştină, 2003.
Călugăru, Vasile Dumitru, Carte de învăţătura creştină ortodoxă, Bucureşti, IBM al BOR, 1978.
Chafer, Lewis Sperry, Systematic Theology, vol. 1, Dallas, Texas, Dallas Seminary Press, 1971.
_________, Systematic Theology, vol. IV, Dallas-Texas, Dallas Seminary Press, 1971
Charles, R. H., The Revelation of St. John, International Critical Commentary, vol. I, T & T Clark, 1920.
Clarke, Adam, Clarke’s Commentary NT, 1 Thessalonians-Revelation, vol. 6B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.
_________, Clarke’s Commentary NT, John-Acts, vol. 5B, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.
_________, Clarke’s Commentary NT, Romans-Colossians, vol. 6A, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.
_________, Clarke’s Commentary The New Testament, Matthew through Luke, vol. 5, Albany, OR USA, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997.
Cohen, A., Talmudul, Bucureşti, Hasefer, 1999.
Constable, Thomas L., Notes on 1 Peter, Sonic Light, 2004, variantă electronică.
_________, Notes on Genesis, Sonic Light, 2004, variantă electronică.
_________, Notes on John, Sonic Light, 2002, variantă electronică.
_________, Notes on Luke, Sonic Light, 2002, variantă electronică.
_________, Notes on Matthew, Sonic Light, 2002, variantă electronică.
_________, Notes on Philippians, Sonic Light, 2004, variantă electronică.
_________, Notes on Revelation, Sonic Light, 2003, variantă electronică.
Coward, Parnell C., Revelation - Systematically Studied, Cleveland, Tennessee, Pathway Press, 1974.
Damaschin, Sfântul Ioan Dogmatica, Bucureşti, Apologeticum, 2004, variantă electronică.
_________, Sfântul Ioan, Dogmatica, Bucureşti, IBM al BOR, 2005.
Dan, Paul, Adevărul despre Mişcarea Adventistă, Bucureşti, Alfa-Omega, 2002.
Derickson, Stanley L., Derickson’s Notes on Theology, Albany - OR USA, Books For The Ages, AGES Software, Version 1.0, 1997.
Doru, Vasile, Un capitol de teologie biblică: Antropologia, în Orizonturi Teologice, Oradea, Universitatea din Oradea, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Anul II, nr. 4, oct.-dec. 2001.
Douglas, J. D., Dicţionar Biblic, Oradea, Cartea Creştină, 1995.
Easton, M.G., M.A., Eastons Bible Dictionary, OR USA, AGES Software Albany, Version 1.0, 1996.
Eliade, Mircea, Istoria Credinţelor şi Ideilor Religioase, Bucureşti, Ştiinţifică, 1999.
Enns, Paul, Manual Teologic, Oradea, Casa Cărţii, 2005.
Erickson, Millard J., Teologie Creştină, Oradea, Cartea Creştină, 2004.
Eveson, Philip, Cartea Originilor: Geneza explicată pe înţelesul tuturor, Oradea, Făclia, 2005.
Ferguson, Sinclair B. & David F. Wright, New Dictionary of Theology, Leicester, England, IVP, 2003.
Friedrich, Gerhard, Theological Dictionary of the New Testament, vol. V, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1991.
Garrett, James Leo, Jr., Systematic Theology – Biblical, Historical and Evangelical, vol. 2, Grand Rapids, Michigan, William B. Eerdmans Publishing Company, 1995.
Geffré, Claude & Jean-Pierre Jossua, Nietzsche and Christianity, Edinburg, T&T Clark LTD. & The Seabury Press, New York, 1981.
Geisler, Norman şi Peter Bocchino, Temelii de Neclintit, Timişoara, Impact Media, 2005.
Godbey, W. B., Commentary on the New Testament – Gospel Harmony, part 2, vol. 7, Albany, OR, ADLC, AGES Software, Version 1.0, 1997.
Gooding, David, Epistola către Evrei-O împărăţie ce nu poate fi clătinată, Cluj Napoca, Logos, 2006.
Grudem, Wayne, Teologie Sistematică, Oradea-România, Făclia & Ed. Universităţii Emanuel, 2004.
Guenther, Allen, Possessions: Biblical Study of the Principle of Reward and Retribution, www.atla.com
Harris, H. J., Resurrection, în New Dictionary of Theology, Leicester, IVP, 1991.
Hays, J. Daniel, The Cushites: A Black Nation in the Bible, în Bibliotheca Sacra 153:612, oct.- dec. 1996.
Hendriksen, William, Evanghelia după Matei, Oradea, Reformatio, 2006.
Henry, Carl F. H., Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. 2, Oradea, Cartea Creştină, 1994.
Henry, Matthew, Commentary on the Whole Bible, Matthew – John, vol. 8, Albany, OR, AGES Software, Version 1.0, 1999.
Hills, Aaron Merritt, Fundamental Christian Theology, vol. I, California, HDM, 1993-2003.
Hodge, Charles, Systematic Theology, vol. I, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1940.
_________, Systematic Theology, vol. III, Grand Rapids, Michigan, CCEL, 2005.
Karavidopoulos, Ioannis, Cometariu la Evanghelia după Marcu, Bucureşti, Bizantină, 2001.
Lewis, Peter, The Glory of Christ, Chicago, Moody Press, 1997.
Lincoln, Andrew T., Word Biblical Commentary, Ephesians, vol. 42, Dallas, TX, Word Books Publisher, 1998, variantă electronică.
Lloyd-Jones, Martyn, Studii asupra Predicii de pe Munte, Oradea, Cartea Creştină, 2003.
MacArthur, John F., The Glory of Heaven, Wheaton, Illinois, Crossway Books, 1996.
MacDonald, William, Comentariul Biblic al Credinciosului – Noul Testament, Bielefeld, CLV, 2004.
_________, Comentariul biblic al credinciosului – Vechiul Testament, Bielefeld-Germania, CLV, 2002.
MacLeod, David J., The Seventh „Last Thing”: The New Heaven and The New Earth (Rev. 21:1-8), în Bibliotheca Sacra 157, oct-dec 2000.
Maghiar, Florin, Existenţa vieţii după moarte, teză de licenţă, Bucureşti, ITPB, 1999.
Maier, Gerhard, Evanghelia după Luca, vol. 4 şi 5, Korntal, Germania, Lumina lumii, 1999, p. 662.
Menzies, William W. şi Stanley M. Horton, Doctrine Biblice: O perspectivă penticostală, Oradea, Life Publishers România, 1999.
Moore, T. V., The Last Days of Jesus, Carlisle, Pennsylvania, The Banner of Truth Trust, 1981.
Morris, Canon Leon, The Revelation of St. John, TNTC, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing CO., 1975.
Müller, H., tuvpo" în The New International Dictionary of New Testament Theology, Zondervan Reference Software.
Negoiţă, Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament, ediţia a II-a, Bucureşti, Sophia, 2004..
Nicolescu, Costion, Sufletul între rai şi iad, Bucureşti, Vremea, 2003.
Nolland, John, Word Biblical Commentary, Luke 18:35-24:53, vol. 35c, Dallas, Texas, Word Books Publisher, 1998, variantă electronică.
Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, Iaşi, Ed. Polirom, 2006.
Owen, John, Christologia, Albany, OR, The Ages Digital Library Collections, AGES Software, Version 2.0, 1996, 1997.
Pache, René, Lumea de dincolo, Ghimbav-Braşov, Casa Literaturii Creştine, 1996.
Philips, John, Comentariu asupra Genezei, Bucureşti, Stephanus.
Picioruş, Gianina Maria-Cristina, Hedonismul Postmodern: Ideologie Ateista Alternativă la Raiul Ortodox şi Premisă a Creării Paradisului Tehnologic, în http://bastrix.wordpress.com).
Rămureanu, Ioan I., Concepţia platonică despre suflet, în Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, seria a II-a, anul XXXIX, nr. 5, sept-oct 1987, Bucureşti.
Rice, John R., Bible Facts about Heaven – Swet Home of the Lord Jesus and Departed Saints, Murfreesboro, Tennesee, Sword of The Lord Publishers, 1940.
Rose, Ieromonah Serafim, Sufletul după moarte, Iaşi, Tehnopress, 2003.
_________, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, Bucureşti, Sophia, 2001.
Rus, Remus, Concepţia despre om în marile religii, teză de doctorat în teologie, în Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XXXVII, nr. 7-8, iulie-august 1978.
Ryrie, Charles C., Teologie Elementară, Făgăraş, România, Ed. Agape, 1998.
Sandru, Trandafir, Doctrinele Biblice ale Bisericii, Bucureşti, ITPB, 1994.
Schneider, Johannes, în Theological Dictionary of the New Testament, vol. I, ed. Gerhard Kittel, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1993.
Scott, Walter, Exposition of the Revelation of Jesus Christ, Westwood, New Jersey, Fleming H. Revell Company.
Seche, Luiza şi Mircea, Dicţionar de sinonime, Litera Internaţional, 2002, variantă electronică.
Seiss, J. A., The Apocalypse, Lectures on the Book of Revelation, Grand Rapids, Michigan, Zondervan Publishing House, 1977.
Sf. Teofilact al Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către Romani, Bucureşti, Cartea Ortodoxă & Sofia, 2005.
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Scrieri partea a patra, Bucureşti, IBM al BOR, 2000, variantă electronică.
Smith, Wilbur M., The Biblical Doctrine of Heaven, Chicago-USA, Moody Press, 1968.
Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Bucureşti, IBM al BOR, 1996, p. 139.
Stordalen, T., Echoes of Eden, Leuven-Belgium, Peeters, 2000.
Tamaş, Ioan, Mic Dicţionar Creştin Catolic, Iaşi, Sapientia, 2001.
Tauşev, Averchie şi Serafim Rose, Apocalipsa în Învăţătura Sfinţilor Părinţi, ICOS, 2000.
Thiessen, Henry C., Prelegeri de Teologie Sistematică, Societatea Română Misionară, 1986.
Usca, Ioan Sorin, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi – Facerea, Bucureşti, Christiana, 2002.
Wenham, Gordon J., Word Biblical Commentary, Genesis 1-15, vol. 1, Dallas-Texas, Word Books Publisher, 1998, variantă electronică.
Witmer, John A., The Man with Two Countries, în Bibliotheca Sacra 133:532, Oct.-Dec. 1976.
Wuest, Kenneth S., Hebrew’s in the Greek New Testament, Wuest’s Word Studies, Grand Rapids, Michigan, WM. B. Eerdmans Publishing Company, 1947.
Yates, Richard Shalom, The Rewards of the Tribulation Saints, în Bibliotheca Sacra 163, July-September 2006.
*** Baker’s Dictionary of Theology, Michigan, Baker Book House, Grand Rapids, 1960.
*** Ce ne învaţă în realitate Biblia?, Pennsylvania, Watch Tower Bible and Tract Society, 2005.
*** Credinţa Ortodoxă, Iaşi, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 2006.
*** Dicţionar Biblic, vol. 2, Bucureşti, Stephanus, 1996.
*** O scurtă expunere a principiilor comunităţii Evanghelice a Adventiştilor de ziua a şaptea, Cartea Românească.
*** Să aducem argumente din Scripturi, Pennsylvania, WTBTS, 1989.
*** Sfintele Scripturi – Traducerea lumii noi, Pennsylvania, WTBTS, 2006.
*** Septuaginta 1 – Geneza, Exodul, Leviticul, Numerii, Deuteronomul, Iaşi, Polirom, 2004.
Adnotări:
DSBS – The Daily Study Bible Series.
IBM al BOR – Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române
ITPB – Institutul Teologic Penticostal Bucureşti
HDM - Holiness Data Ministry
WTBTS – Watch Tower Bible and Tract Society
IVP – Inter Varsity Press
P&RPC – The Presbyterian and Reformed Publishing Co.
CCEL – Christian Classics Ethereal Library
NCBC – New Century Bible Commentary
ADLC – The Ages Digital Library Commentary
NICNT – The New International Commentary on the New Testament
TNTC – The Tyndale New Testament Commentaries
NCBC – The New Century Bible Commentary
Test. Lev. – Testamentul lui Levi
Apc. Mos. – Apocalipsa lui Moise
BNTC – Black’s New Testament Commentary