ContentsDoctrina Monroe.........................................................................................................................................1

Studiu de caz...........................................................................................................................................1

Cum s-a născut doctrina Monroe............................................................................................................2

Doctrina Monroe - o regulă de politică a SUA.........................................................................................4

Politica expansionistă americană.............................................................................................................5

Doctrina – ca document...........................................................................................................................8

Efectele Doctrinei Monroe....................................................................................................................10

Reactia Americii-Latine in anii 1820.......................................................................................................10

The Big Brother ( Fratele cel Mare).......................................................................................................12

Corolarul lui Roosevelt..........................................................................................................................13

Memorandumul lui Clark.......................................................................................................................14

Razboiul Rece........................................................................................................................................15

1

Doctrina Monroe

Studiu de caz1

Deşi la Congresul de la Viena, din anul 1815, care urma să rezolve toate problemele

litigioase ale Europei, au participat majoritatea statelor mari, mijlocii şi mici de pe continent,

„Actul final“ a fost semnat numai de reprezentanţii a şapte puteri. Acest act cuprindea 17

documente, unele întocmite şi semnate înainte, altele - după încheierea Congresului.

Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanţilor diplomatici, semnat în martie 1815, poate fi

caracterizat drept o piatră de hotar în evoluţia raporturilor dintre state.

El cuprindea, în cele 67 de articole ale sale, o delimitare exactă a diplomaţilor acreditaţi

în străinătate, chestiuni de reprezentare, de protocol, precum şi instituirea clasei agenţilor

diplomatici - categorie intermediară între miniştrii rezidenţi şi însărcinaţii cu afaceri.

Practic, în 1815, în Europa se confruntau două state: Imperiul ţarist, monarhie

conservatoare, cu guvernare autocratică, cea mai puternică forţă terestră, şi Marea Britanie,

monarhie constituţională, stăpâna mărilor şi oceanelor, posesoare a unei redutabile flote militare

şi comerciale. Atât Anglia, cât şi Rusia căutau să aibă, simultan, iniţiative atât în domeniul

militar, cât şi în cel politic.

Diplomaţia ţaristă va iniţia Sfânta Alianţă, ţarul chemând toate statele - o invitaţie cu ca-

racter religios - să adere la Alianţă, făcând un apel deosebit puterilor maritime: Spania, Ţările de

Jos, Franţa, S.U.A. Este vorba de un document personal fără precedent în istoria actelor

diplomatice, deoarece accentul se pune ex-clusiv pe naţiunile creş-tine.

Americanii au comentat favorabil tratatul, dar au refuzat politicos, însă categoric, motivând că

principiile lor de politică externă se deosebesc de cele ale Rusiei, ei sprijinind orice mişcare de

emancipare naţională, în speţă cea a coloniilor spaniole din America.

1 Contributie personala,punct de plecare de la sursa: http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/ascensiunea-statelor-unite-la-rangul-de-putere-mondiala

2

Cum s-a născut doctrina Monroe

La 8 ani după iscălirea Tratatului de la Viena, ne regăsim într-o Europă ameninţată acut

de un război anglo-francez de care, evident, diplomaţia rusă era încântată. Spania s-a regăsit în

postura de cal de bătaie. Guvernul de la Madrid nu s-a pregătit pentru rezistenţă, mizând pe

ridicarea maselor, pe sprijinul englez şi pe inexpugnabila fortăreaţă Cadiz. Rezultatul a fost acela

că garnizoanele franceze au staţionat în Spania până în 1828; ocupanţii au dus în Franţa

numeroşi prizonieri, captivitatea lor încetând abia după izbucnirea revoluţiei din 1830.

Constatând că Anglia n-a avut curajul să intervină în sprijinul Spaniei, Alianţa a încercat

să extindă intervenţia dincolo de ocean, din dorinţa de a opri procesul de emancipare a coloniilor

spaniole, dar SUA s-au opus categoric unei asemenea intervenţii.

Astfel a luat naştere doctrina Monroe, prin care era reafirmat principiul neintervenţiei, ca

răspuns la ameninţarea unei intervenţii din partea Sfintei Alianţe în treburile ţărilor continetului

american.

Doctrina Monroe, proclamată la 2 decembrie 1823, în mesajul adresat Congresului de James

Monroe, preşedintele SUA, a fost cunoscută ulterior sub sintagma „America americanilor“.

În mesajul său anual, preşedintele SUA face referiri la propunerea Rusiei ca, prin

reglementări şi negocieri amicale, interesele celor două naţiuni să fie satisfăcute pe coasta nord-

vestică a continentului american. Este vorba de Alaska, aflată în stăpânirea Imperiului rus, prin

aceasta guvernul american dorind să demonstreze preţul pe care-l pune pe prietenia ţarului.

Monroe afirma că cele două Americi (de Nord şi de Sud ) „ ... nu pot fi, de acum înainte,

considerate ca obiect de viitoare colonizare din partea nici unei puteri europene“.

„Este de datoria noastră, faţă de sinceritatea şi caracterul amical al relaţi-ilor existente

între Statele Unite şi alte puteri, să declarăm că am considera primejdioasă pentru pacea şi

siguranţa noastră orice încercare din partea lor de a-şi extinde dominaţia asupra oricărei părţi

din această emisferă.“

3

Se subliniază că SUA nu au intervenit în războaiele europene deoarece considerau că ele

reprezintă o problemă internă a vechiului continent, dar că Statele Unite vor riposta prompt în

cazul în care drepturile lor sunt încălcate sau serios ameninţate.

În mesaj se fac referiri la evenimentele din Spania şi Portugalia, la intervenţia Sfintei

Alianţe în Spania şi la faptul că SUA s-au declarat neutre, deoarece ele se ghidează după

principiul „ ... a nu se amesteca în afacerile interne ale nici unei puteri europene, a considera

guvernele de facto ca guverne legitime, a cultiva relaţii printr-o politică deschisă, fermă şi

hotărâtă, ţinând seama în orice moment de pretenţiile juste ale fiecărei puteri, dar netolerând

vexaţiuni din partea nici uneia“. Dacă, faţă de Europa, aceasta era optica politicii externe

americane, „ ... în privinţa continentelor noastre, circumstanţele sunt total şi vădit diferite (...).

Este tot atât de imposibil ca noi să ne comportăm cu indiferenţă faţă de o asemenea intervenţie,

în orice formă s-ar produce“.

Concluziile sunt clare: SUA, simţindu-se destul de puternice, se opun categoric oricărei

intervenţii pe continentul american. Sesizând dorinţa de independenţă a coloniilor spaniole din

America Centrală şi de Sud, SUA realizează că, pentru obiectivele politice ale Washingtonului,

era mult mai convenabil să poată trata cu state independente, dar care nu reprezentau o forţă

economică sau militară, decât cu posesiuni ale Marii Britanii, ale Rusiei sau ale oricărei alte

puteri europene; totodată, SUA doreau să apară în ochii noilor state independente drept ţara prin

a cărei intervenţie le-a fost garantată obţinerea suveranităţii naţionale, obligându-le moral şi

transformându-le într-un partener docil în viitoarele combinaţii ale politicii americane.

Doctrina Monroe - o regulă de politică a SUA

În esenţă, doctrina Monroe conţinea trei mari idei: nepermiterea colonizării continentului

american de către statele europene; nepermiterea intervenţiei statelor europene în afacerile

continentului american; SUA se vor abţine de la intervenţia în treburile Europei.

Secretarul de stat al SUA, Richard Olney, într-o notă adresată guvernului englez la 20

iulie 1895, spunea că „ ... în virtutea doctrinei Monroe, Statele Unite au un fel de protectorat

asupra continentului american şi, fiind suverane în problemele care le privesc, pot să-şi impună

voinţa, aici ea având forţă de lege“.

4

Senatorul Knox, fost secretar de stat al preşedintelui Taft, spunea, în august 1919: „Doctrina

Monroe nu este un angajament internaţional sau o înţelegere internaţională. Ea este o regulă de

politică a Statelor Unite, de care noi ne servim în măsura în care avem nevoie. Ea nu este supusă

altor reguli decât necesităţilor noastre, voinţei noastre şi forţei armatelor noastre“.

Doctrina Monroe a fost folosită de nenumărate ori pentru justificarea inter-venţiilor

americane în Cuba, Nicaragua, Mexic, Guatemala, Haiti etc.

La conferinţa de pace de la Paris din 1919, în urma insistenţelor preşedintelui Wilson,

doctrina Monroe a fost introdusă în articolul 21 al pactului Ligii Naţiunilor, care prevedea că:

„obligaţiile internaţionale, cum sunt tratatele de arbitraj şi acordurile limitate la cadrul unor

anumite regiuni, ca doctina Monroe, care asigură menţinerea păcii, nu sunt considerate

incompatibile cu vreuna dintre prevederile prezen-tului pact“.

La cea de-a cincea Conferinţă panamericană de la Santiago de Chile din 1923, reprezentanţii

unor ţări latino-americane au ridicat problema caracterului, a însemnătăţii şi interpretării

doctrinei Monroe. Reprezentantul SUA la această conferinţă a declarat că doctrina nu implică

discuţii şi că ea este o chestiune unilaterală a politicii naţionale a SUA.

Politica expansionistă americană

Principiul neintervenţiei, în forma sa generală, a fost consacrat în articolele 2 şi 7 ale

Cartei Naţiunilor Unite. Din acestea rezultă că statele, Organizaţia Naţiunilor Unite însăşi,

organele sale şi alte organizaţii sunt obligate ca, în activitatea lor, să se abţină de la orice

intervenţie în afacerile care intră în competenţa internă a unui stat, fie el membru sau nemembru

al organizaţiei.

Noua politică externă americană a fost inaugurată în 1898, printr-un război cu Spania. Ca

urmare a acestuia, SUA şi-au impus protectoratul asupra Cubei (pe care au ocupat-o) şi au anexat

Puerto Rico. Acţiunea în Antile era în chiar litera doctrinei Monroe. Prin acelaşi război însă,

Statele Unite au anexat Filipinele, punct de plecare al expansiunii în Pacificul de Vest. Războiul

hispano-american din 1898 este primul război imperialist pentru împărţirea posesiunilor

coloniale la sfârşitul secolului al XIX-lea, deoarece, lumea fiind deja împărţită, puteau avea loc

5

numai reîmpărţiri ale ei, adică „trecerea de la un stăpân la altul şi nu trecerea de la situaţia de

teritorii fără stăpâni la cea de teritorii cu stăpâni“.

Politica expansionistă americană şi-a găsit teoreticienii cei mai avizaţi în cei trei

preşedinţi de la începutul secolului: Th. Roosevelt, G. Taft şi W. Wilson. Primul sublinia că,

datorită interdependenţei crescânde a relaţiilor internaţionale, Marile Puteri au dreptul de a

exercita o poliţie internaţională în zona lor de influenţă, Statele Unite avându-l în emisfera

occidentală. Era politica bâtei (big stick) aplicată prin intervenţiile uneori brutale în Columbia,

Venezuela, Antile, ceea ce nu l-a împiedicat pe Th. Roosevelt să primească Premiul Nobel

pentru Pace (1906). Taft a inaugurat o nouă politică, diplomaţia dolarului, în conformitate cu

care acţiunea diplomatico-militară urmează capitalurile, cum s-a întâmplat în Nicaragua (1912)

sau în China. În sfârşit, Wilson a reluat tradiţia misiunii civilizatoare, moralitatea, şi nu

oportunitatea, trebuind să conducă.

Big stick, diplomaţia dolarului şi moralismul civilizator sunt trei manifestări diferite ale

aceleiaşi schimbări: ascensiunea Statelor Unite la rangul de putere mondială. Era o încununare a

întregii evoluţii anterioare a Statelor Unite, fiind îndreptată către viitor.

Nicolae Iorga a avut o intuiţie deosebită când considera că epoca contemporană începe cu

războiul de independenţă american. Participarea la Primul Război Mondial, desfăşurat departe de

hotarele SUA, nu a modificat liniile esenţiale ale dezvoltării sale ulterioare.

 Politica big stick

„Din ce în ce mai mult, interdependenţa crescândă şi complexitatea relaţiilor internaţionale,

politice şi economice impun tuturor naţiunilor civilizate şi organizate să exercite propria lor

poliţie în toată lumea (...).

Incidente cronice, incapacitatea (unor guverne) pot, în America, ca şi oriunde, cere intervenţia

unei naţiuni civilizate şi, în emisfera occcidentală, adeziunea Statelor Unite la doctrina Monroe

le poate forţa să exercite acţiuni de poliţie internaţională în cazuri evidente de astfel de

incidente sau incapacităţi.“

6

Diplomaţia dolarului

„Dacă este adevărat că politica noastră externă nu trebuie să se îndepărteze (...) de drumul

drept al justiţiei, aceasta nu exclude nicicum o intervenţie activă pentru a asigura mărfurilor şi

capitalurilor noastre facilităţi pentru investiţii profitabile, surse de beneficii pentru ambele

părţi.“

Moralismul civilizator

„Nu ne vom îndepărta niciodată de principiul conform căruia moralitatea, şi nu oportunitatea,

trebuie să ne conducă şi nu vom accepta niciodată inechitatea sub pretext că este mai comod s-o

faci.“

Doctrina Monroe este una din doctrinele Statelor Unite intocmita la data de 2

decembrie 1823 de catre presedintele Statelor Unite, James Monroe, si urmarea ca puterile

europene sa nu mai colonizeze si sa nu mai intervina in afacerile interne ale Americii. Ea a fost

emisa intr-un moment cand aproape toate coloniile din America Latina ale Spaniei si Portugaliei

au obtinut independenta fata de Imperiul spaniol (cu exceptia statelor Peru si Bolivia, care au

devenit independente in 1825, precum si Cuba si Puerto Rico).

Presedintele James Monroe a stabilit aceasta doctrina in timpul celei de-a saptea

ceremonii anuale a Congresului Uniunii. A devenit un moment definitoriu in politica externa a

SUA, precum si una dintre cele mai longevive dogme, si va fi invocata de catre multi

presedinti de stat ai Americii, precum Theodore Roosevelt, John F. Kennedy, Ronald Reagen si

altii. Intentia si impactul Doctrinei Monroe a persistat cu variatii minore timp de doua secole.

Obictivul sau principal a fost de a elibera noile colonii independente din America Latina

de sub controlul European, care ar transforma Lumea Noua un camp de batalie pentru cea

Veche. Doctrina invoca faptul ca Lumea Noua si Lumea Veche trebuie sa ramana sfere diferite

de influenta, pentru ca au fost compuse din natiuni complet separate si independente. Imediat ce

revolutionarele razboaie napoleoniene(1802-1815) s-au incheiat, Prusia, Rusia si Austria au

Totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios etc America teritoriul geografic al globului terestru care era cunoscut înainte de a descoperi Cristofer Columb Lumea Noua(America)

7

format Sfanta Alianta pentru a apara monarhismul. In particular, Sfanta Alianta a autorizat

incursiuni militare pentru a restabili regula Bourbon asupra Spaniei si coloniilor sale, care au

instituit independenta lor. Permitand Spaniei sa-si restabileasca controlul asupra fostelor sale

colonii ar fi taiat schimburile comerciale profitabile ale Marii Britanii cu regiunea. Din acest

motiv,

Ministrul de Externe George Canning al Marii Britanii a propus Statelor Unite o politica

de separare a noii lumi de cea veche. Cu toate acestea, urmatoarea provocare a venit din partea

proclamatiei rusesti Ukase din 1821, ce privea afirmarea drepturilor si interzicerea navelor non-

rusesti sa se apropie de coasta. In anul 1819, dupa un razboi cu Florida spaniola, guvernul

spaniol a vandut in cele din urma acest teritoriu Statelor Unite pentru suma de cinci milioane de

dolari. Astfel Spania s-a retras pentru totdeauna din continetul nord-american, numai ca

tulburarile din Europa aveau sa ameninte din nou America. Suveranii din Lumea Veche doreau

sa mentina principiul monarhiei si sa intervina cu forte unite in orice tara care ar da semne de

revolta impotriva acestor institutii existente.

Franta Bourbonilor ardea de dorinta de a-si recupera caracterul respectabil in noua

Europa, trimitand astfel o armata dincolo de Pirinei pentru a restaura monarhia spaniola. De

asemenea Rusia avea pretentii asupra coastei de vest a Americii de Nord . Astfel, la Washington

au ajuns zvonuri potrivit carora puterile reactionare din Europa, care sprijineau restaurarea

Bourbonilor in Spania, ar putea sa initieze actiuni similare in Lumea Noua, pentru a restaura si

aici suveranitatea Bourbonilor.

In oprirea extinderii acestui principiu in Lumea noua, guvernul britanic s-a alaturat

Statelor Unite. Intre timp, presedintele Monroe a trimis Congresului un mesaj prin care proclama

principiile cunoscute mai apoi sub denumirea de Doctrina Monroe.

Doctrina – ca document

Casa de Bourbon a fost o importantă casă regală europeană și actuala casă regală în Spania și în Ducatul Luxemburg. Primii regi Bourbon au condus Navara și Franța în secolul al XVI-lea.

8

Documentul complet al Doctrinei Monroe este lung si formulat in limbaj diplomatic, dar

esenta acestuia este exprimata in doua pasaje cheie. Primul curpinde declaratia introductiva:

“Ocazia a fost considerata adecvata pentru afirmarea, ca un principiu in care drepturile si

interesele Statelor Unite sunt implicate, ca contientele americane, cu conditia libera si

independenta pe care si-au asumat-o si o mentin, sa nu fie luate in considerare, de acum inainte,

ca subiecti de colonizare de catre nici o putere europeana.”2

Al doilea pasaj cheie, o declaratie mai complete a doctrinei, este adresata puterilor aliate

ale Europei (Sfanta Alianta):

“Suntem datori, prin urmare, relatiilor amicale existente intre Statele Unite si aceste puteri, sa

declaram ca vom considera, orice tentativa venita din partea lor de a-si extinde sistemul pe orice

portiune din aceasta emisfera geografica, ca fiind periculoasa pentru pacea si siguranta noastra.

Nu am interferat cu coloniile existente sau dependentele oricarei puteri europene, si nici

nu vom interfera. Dar, cu Guvernele care si-au declarat independenta si si-au mentinut-o, si a

caror independenta o avem, bazata pe o mare consideratie si doar pe principii, am recunoscut, nu

am putea vedea nici un fel de interpunere in scopul oprimarii lor, sau controland in orice alta

maniera destinul lor, de catre orice putere europeana in orice alta sursa de lumina decat ca

manifestare a unei dispozitii neprietenoase fata de SUA.”3

Mesajul - prezentat sub forma unei Declaraţii de principii - conţinea, în esenţă,

următoarele teze de bază:

- continentele americane nu pot fi supuse colonizării din partea vreunei puteri europene; orice

amestec în treburile interne ale statelor din această regiune este considerat ca o manifestare a

unei atitudini neamicale faţă de Statele Unite;

- Statele Unite nu au intervenit şi nu vor interveni în războaiele dintre ţările europene şi în

problemele acestor ţări;

2 James Monroe, The Monroe Doctrine (http://usinfo.org/PUBS/LivingDoc_e/monroe.htm) accesat la data de 2 noiembrie, 20113 James Monroe, The Monroe Doctrine (http://usinfo.org/PUBS/LivingDoc_e/monroe.htm) accesat la data de 2 noiembrie, 2011

9

- Statele Unite nu vor permite puterilor europene aliate să extindă sistemul lor politic în vreo

parte a Americii şi să încerce să intervină împotriva independenţei republicilor sud-americane.

 

Afirmând principiul neamestecului în treburile interne, în opoziţie cu principiile

intervenţioniste ale Sfintei Alianţe, doctrina Monroe a avut, pentru perioada istorică în care a fost

formulată, un caracter progresist. Scopul său real, însă, a ieşit la iveală ulterior în relaţiile dintre

Statele Unite şi statele latino-americane. Conţinutul său complex şi contradictoriu a permis ca, în

virtutea ei, Statele Unite să-şi aroge „hegemonia” asupra întregului continent american.

 

La scurt timp după proclamarea ei, doctrina Monroe a fost folosită pentru justificarea

intervenţiei Statelor Unite, în treburile interne ale statelor din America Latină. Doctrina Monroe

însă nu s-a bucurat şi nici nu se va bucura de o acceptare internaţională întrucât, datorită modului

în care a fost folosită, contravine principiilor fundamentale ale dreptului internaţional.4

Efectele Doctrinei Monroe

Doctrina Monroe a fost vazuta ca un precursor al relatiilor speciale dintre Marea Britanie

si Statele Unite. Similar cu propunerea facuta Statelor Unite de catre Regatul Marii Britanii Ligii

Natiunilor aproximativ 100 de ani mai tarziu, propunerea lui Canning a introdus ideile

defectuoase in procesul decizional al Americii in asa maniera incat ele in mod imperceptibil

pareau a apartine Washingtonului.

Reactia Americii-Latine in anii 1820

4 http://www.crispedia.ro/Doctrina_Monroe

10

Reactia in America Latina cu privire la Doctrina Monroe a fost in mod incontestabil una

optimista. John Crow, autorul cartii “The Epic of Latin America”, afirma ca, Simon Bolivar

insusi, aflat inca in mijlocul ultimei sale campanii impotriva spaniolilor, Santander in Columbia,

Rivadavia in Argentina, Victoria in Mexic –lideri ai miscarii de emancipare de pretutindeni- au

primit doctrina cu cea mai sincera recunostinta. Crow sustine ca liderii din America Latina erau

realisti. Ei stiau ca presedintele Statelor Unite detinea foarte putina putere in cel moment,mai

ales neavand sprijinul fortelor britanice.

In plus, ei credeau ca doctrina Monroe era lipsita de putere deoarece a fost singura

impotriva Sfintei Aliante. In timp ce ei apreciau si laudau suportul din partea de nord, ei stiau ca

viitorul lor de independenta se afla in mainile Marii Britanii si in flota lor marina. In 1826,

Bolivar a indemnat in timpul Congresului sau din Panama, sa gazduiasca prima intalnire “pan-

America”. In ochii lui Bolivar si ai oamenilor lui, doctrina Monroe urma sa devina nimic mai

mult decat un instrument de politica nationala. Potrivit lui Crow, “Nu a fost menita sa fie, si nu a

fost niciodata destinata sa fie o carta pentru actiuni comune emisferice.”

In prima jumatate a secolului al nouasprezecelea, Marea Britanie s-a preocupat cu

exercitarea puterii sale in ceea ce priveste restul lumii, care a condus-o la sustinerea doctrinei

Monroe. La acea vreme, America de Sud constituia o piata mult mai larga pentru marfurile Marii

Britanii decat Statele Unite.

Crow sustine ca Marea Britanie a fost cea care , in cele din urma a protejat suveranitatea

natiunilor independente din America Latina, si nu Doctrina Monroe.

In 1936 guvernul Statelor Unite s-a opus aliantei Marii Britanii cu nou creata Republica Texas pe

principiul doctrinei Monroe. Pe 2 decembrie 1845, presedintele SUA, James Polk a anuntat in

timpul Congresului, ca principiul doctrinei ar trebui sa se aplice cu strictete si ca Statele Unite ar

trebui sa se extinda agresiv in vest, actiune cunoscuta sub numele de “Manifet Destiny”

( Destinul Evident).

In 1842, presedintele SUA, John Tyler a aplicat Doctrina Monroe in Hawaii, si a anuntat

Marea Britanie sa nu intervina, urmand procesul de anexare al statului Hawaii la Statele Unite.

In 1852, unii politicieni au folosit principiul Doctrinei Monroe pentru a forta inlaturarea

spaniolilor din Cuba.

In 1898, in urma razboiului spaniol-american, Spania a cedat Statelor Unite, pentru suma de 20

de milioane de dolari, Puerto Rico, Filipine, Guam si Cuba (pana au obtinut independenta in

11

1902). Urmatorul presedinte, si mai apoi secretar de stat, John Quincy Adams, a vazut doctrina

ca o proclamatie a SUA catre colonialism, dar care a fost ulterior reinterpretata si aplicata intr-o

varietate de instante.

Presedintele Theodore Roosevelt a obtinut dreptul de a interveni pentru a stabiliza afacerile

economice ale micilor natiuni din Caraibe si America Centrala, in cazul in care acestea nu erau

capabile sa-si plateasca datoriile internationale.

In 1862, fortele franceza, aflate sub conducerea lui Napoleon al treilea au invadat si

cucerit Mexicul, oferindu-l imparatului austriac Maximilian. Americanii au proclamat acest lucru

ca fiind o violare a doctrinei Monroe, dar nu au putut sa intervina din cauza Razboiului Civil

American. Acest lucru a marcat pentru prima data Doctrina Monroe ca fiind mentionata pe scara

larga ca o “doctrina”.

Dupa incheierea Razboiului Civil, SUA si-a adus trupele pana la Rio Grande, in speranta

ca presiunile asupra guvernului francez vor pune capat ocupatiei sale. Nationalistii mexicani l-au

capturat in cele din urma pe imparat, si l-au executat, reafirmand astfel independenta Mexicului.

In 1870, presedintele Ulysses S. Grant si secretarul sau de stat, Hamilton Fish, au incercat

sa inlocuiasca influenta europeana din America Latina cu cea americana. O parte din eforturile

lor implica extinderea doctrinei, afirmand ca “de acum inainte nici un teritoriu de pe acest

continent (America Centrala si de Sud) nu va mai fi privit ca un transfer la puterea europeana”.

In 1895 a izbucnit criza din Venezuela, unul din episoadele cele mai insemnate din istoria

relatiilor anglo-americane.

Venezuela a incercat sa implice Statele Unite intr-o disputa teritoriala cu Marea Britanie

din Guayana Esequiba, si a angajat fostul ambasador american William L. Scruggs pentru a

arata ca, comportamentul britanic a incalcat Doctrina Monroe.

Presedintele Grover Cleveland, prin secretarul sau de stat Richard Olney, a pus in aplicare o

actiune impotriva Marii Britanii, in cazul in care aceasta nu reuseste sa arbitreze disputa cu

Venezuela.

In ziua de 20 iulie 1895, Olney a declarat Marii Britanii ca Statele Unite sunt, practic,

suverane pe acest continet, avand ca decret legea cu privire la subiectele care se limiteaza

interpunerii sale. SUA au obiectat propunerea britanica de a se reuni in cadrul unei sedinte cu

scopul de a clarifica domeniul de aplicare al Doctrinei Monroe. Istoricul George Herning a scris

12

ca prin esecul de a urmarii problema mai departe , britanicii in mod tacit au permis sa se

raspandeasca definitita americana a doctrinei Monroe si hegemonia ei in emisfera.

Doctrina Drago a fost anuntata pe 29 decembrie 1902 de catre ministrul de externe al

Argentinei, Luis Maria Drago. Drago a stabilit politica ca nici o putere europeana sa foloseasca

forta impotriva unei natiuni americane pentru a colecta datoriile. Presedintele Theodore

Roosevelt a respins aceasta ca o prelungire a doctrinei, spunand ca “noi nu garantam nici un stat

impotriva pedepsei in cazul in care se abat singuri”.

The Big Brother ( Fratele cel Mare)

Politica Big Brother a fost o prelungire a Doctrinei Monroe formulata de catre James G.

Blaine, in 1880, cu scopul de a aduna toate natiunile latino-americane sub conducerea Statelor

Unite, si sa le deschida pietele comerciantilor din SUA. Ca parte a politicii, Blaine a aranjat si a

condus Prima Conferinta Internationala a statelor americane in 1889.

Corolarul lui Roosevelt

Cum Statele Unite au inceput sa fie o putere mondiala, Doctrina Monroe a definit sfera de

control pe care putini au indraznit sa o conteste. Inainte de a deveni presedinte, Theodore

Roosevelt, a proclamat ratiunea Doctrinei Monroe in sprijinirea interventiei coloniei spaniole

din Cuba, in 1898. Dupa ce a devenit presedinte, si dupa criza din Venezuela (1902-1903),

Roosevelt a adaugat “Corolarul Roosevelt” la Doctrina Monroe in 1904.

Acest corolar permitea Statelor Unite sa intervina in America Latina in cazuri de

infractiuni flagrante comise de o natiune latino-americana. Corolarul Roosevelt a invocat

Doctrina Monroe sa intervina militar in America Latina pentru a pune stop raspandirii puterilor

europene. Corolarul Roosevelt a fost cea mai importanta rectificare a doctrinei originale, si a fost

Concluzie care derivă nemijlocit dintr-o teoremă

13

contrara multor critici, care au argumentat ca Doctrina Monroe a fost menita initial sa opreasca

influenta europeana in America. Aceasta rectificare a fost conceputa pentru a impiedica violarea

doctrinei de catre puterile europene, care ar putea sustine ca aceste natiuni independente erau

dezordonate si prost conduse.

Cu toate acestea, criticii, au afirmat ca Corolarul sustinea pur si simplu dominatia

Statelor Unite in acea zona, numind SUA “politistul emisferic”5.

Memorandumul lui Clark

A fost lansat in 1928, concluzionand ca Statele Unite nu trebuie sa invoce Doctrina

Monroe ca o aparare a interventiilor sale in America Latina. In acest memorandum se sustinea ca

Statele Unite au avut un drept de la sine inteles de auto-aparare, si ca acest lucru era tot ce conta

pentru a justifica anumite actiuni. Aceasta politica a fost cunoscuta publicului in 1930.

In 1954, secretarul de stat John Foster Dulles a invocat Doctrina Monroe in cadrul celei de-a

zecea Conferinte Pan-America, denuntand interventia comunismului sovietic in Guatemala.

Acest lucru a fost folosit pentru a justifica Operatiunea PBSUCCESS. Presedintele John F.

Kennedy anunta in cadrul conferintei de presa din 29 august 1962 urmatoarele:

“Doctrina Monroe inseamna ceea ce a insemnat inca de cand presedintele Monroe si

John Quincy Adams au enuntat-o, si ca aceasta este cea care ne-ar opune extinderii puterilor

straine in emisfera vestiva, si de aceea ne opunem si intamplarilor din Cuba de astazi. Acesta

5 http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3406400597.html , consultat la data de 20 decembrie 2011

14

este motivul pentru care am intrerupt comertul nostru, precum si motivul pentru care am lucrat

in OSA (Organizatia Statelor Americane), si am incercat sa izolam amenintarea comunista din

Cuba. De aceea vom continua sa acordam o atentie si o afacere buna efortului nostru.”6

Razboiul Rece

In timpul Razboiului Rece, Doctrina Monroe a fost aplicata in America Latina de catre

parintii politicii externe ai Americii.

Cand Revolutia Cubaneza a stabilit un guvern socialist cu legaturi in Uniunea Sovietica, dupa

incercarea de a stabili relatii fructuoase cu SUA, s-a sustinut ca spiritul doctrinei trebuie din nou

invocat, de data aceasta pentru a preveni raspandirea comunismului sovietic in America Latina.

Astfel, in timpul Razboiului Rece, Statele Unite au oferit informatii si ajutor militar latinilor, si

guvernelor din America de Sud, care pareau sa fie amenintati de subminarea comunista.

Aceasta, la randul sau, a dus la unele controverse interne in SUA, in special printre

membrii de stanga, care sustineau ca amenintarea comunista si influenta sovietica in America

Latina a fost mult exagerata. Dezbaterea asupra acestui nou spirit al doctrinei, a ajuns la un cap

in 1980, ca parte a opunerii afacerilor din Iran. Printre altele, a fost dezvaluit faptul ca Agentia

Centrala de Informatii a SUA a fost antrenata pe ascuns contra soldatilor de gherila din

Honduras, in incercarea de a destabiliza si rasturna guvernul revolutionar Sandinist din

Nicaragua, impreuna cu presedintele acestuia Daniel Ortega.

Directorul CIA Robert Gates, a aparat cu tarie aceasta operatiune, argumentand ca

evitarea interventiei americane in Nicaragua ar insemna abandonarea Doctrinei Monroe. Criticii

6 http://www.jfklibrary.org/Research/Ready-Reference/Press-Conferences/News-Conference-42.aspx , consultat la

data de 21 decembrie 2011

15

Doctrinei Monroe, precum Noam Chomsky, argumenteaza ca, in practica, Doctrina Monroe a

functionat ca o declaratie de hegemonie si ca un drept de interventie unilaterala pentru Americi.

Bibliografie:

*Winston Churchill, Istoria Americii , traducere Anca Ionescu, Editura Orizonturi, pp. 168

16

*Geiss Imanuel, Istoria Lumii-din preistorie pana in anul 2000, traducere de Aurelian Cojocea,

Editira All Educational 2002, pp. 407

*Monroe James, The Monroe Doctrine

http://usinfo.org/PUBS/LivingDoc_e/monroe.htm , accesat la data de 20 mai 2015

* Encyclopedia.com, topic: Monroe Doctrine

http://www.encyclopedia.com/doc/1G2-3406400597.html , consultat la data de 20 mai 2015

*John F. Kennedy, Presidential Library and Museum : News Conference 42 (29 august 1962)

http://www.jfklibrary.org/Research/Ready-Reference/Press-Conferences/News-Conference-

42.aspx , consultat la data de 21 decembrie 2011

17