Negocierile de aderare

Negocierile de aderare se desfăşoară în conformitate cu un cadru de negocieri care stabileşte metoda şi principiile pe care se bazează negocierile, în conformitate cu concluziile Consiliului European din decembrie 2004. Negocierile se desfăşoară în cadrul unei conferinţe interguvernamentale la care participă toate statele membre, pe de o parte şi ţările candidate, pe de altă parte. Pentru ca negocierile să avanseze, ţările candidate trebuie să îndeplinească condiţiile de aderare, în special criteriile de la Copenhaga descrise mai jos.

Examinarea gradului de însuşire a acquis-ului comunitar

Pentru a deveni state membre, ţările candidate trebuie să accepte acquis-ul comunitar, un set de norme şi reglementări în vigoare în UE. Se poate conveni asupra unor dispoziţii specifice, ceea ce s-a şi întâmplat în cazul tuturor negocerilor precedente. Examinarea analitică, denumită „screening”, reprezintă prima etapă a negocierilor de aderare. Acest proces, care durează câteva luni, le permite ţărilor candidate să se familiarizeze cu acquis-ul, iar Comisiei şi statelor membre să evalueze gradul de pregătire a ţărilor candidate, înainte de deschiderea negocierilor. Screeningul şi negocierile ulterioare sunt organizate pe capitole, fiecare acoperind un anumit domeniu politic.

Evaluarea economică a gradului de pregătire a ţărilor candidate

Comisia răspunde de evaluarea periodică a gradului de pregătire a ţărilor candidate la aderare publicând, de obicei în fiecare toamnă, rapoarte privind progresele înregistrate. La nivelul Comisiei, Direcţia Generală Afaceri Economice şi Financiare se ocupă de:-evaluarea respectării criteriilor economice de aderare adoptate de Consiliul European la Copenhaga, în 1993, care, împreună cu alte criterii de aderare, sunt cunoscute drept criteriile de la Copenhaga (a se vedea pagina dedicată acestei teme)

-monitorizarea strictă a perspectivelor economice şi fiscale pe termen mediu ale ţărilor candidate, în primul rând printr-o procedură anuală de supraveghere economică şi fiscală, destinată să pregătească ţările candidate pentru aderarea la Uniunea Economică şi Monetară.

Tratatul de aderare 2015 Tratatul de aderare a României și Bulgariei la Uniunea

Europeană (sau Tratatul de aderare 2005) este o înțelegere între Uniunea

Europeană și două țări (Bulgaria și România), privind aderarea acestora la UE. De

asemenea, acest document schimbă câteva prevederi care erau reglementate inițial

de Tratatul de la Nisa.

Pe 13 aprilie 2005, Parlamentul European a aprobat semnarea Tratatului de

Aderare a României și Republicii Bulgaria, făcând posibilă aderarea lor la Uniunea

Europeană. Parlamentul a votat cu 497 voturi pentru, 93 împotrivă și 71 de abțineri

aderarea României. 

Ceremonia de semnare a tratatului s-a desfășurat pe 25 aprilie 2005 la Abația

Neumünster din Luxemburg. Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007,

ziua extinderii Uniunii Europene. Din partea României au semnat președintele Traian

Băsescu, premierul Călin Popescu-Tăriceanu, ministrul afacerilor externe Mihai

Răzvan Ungureanu și negociatorul șef cu Uniunea Europeană, Leonard Orban.

Uniunea Europeană este constitută pe mai multe structuri legale, datorită diverselor

tratate internaționale succesive care au fost semnate. Tratatul de Aderare a

României și Bulgariei la Uniunea Europeană modifică:

Tratatul de la Roma (Tratatul de institutire a Comunității Europene),

Tratatul Euratom și

Tratatul de la Maastricht (Tratatul de formare a Uniunii Europene)precum și alte acte care împrepună formează structura legală (acquis) a Uniunii.

NEGOCIERI LA SANGE

Lansate la inceputul anului 2000 si incheiate in 2004, negocierile de aderare au constituit un drum lung si complicat de pregatire pentru dificila misiune europeana.

Comunitatea europeana, sceptica fata de noii candidati la statutul de membri ai Uniunii, a impus o serie foarte complexa de negoci-eri, care sa acopere structura unei societati. Initial impuse ca un experiment in negocierile cu 10 membri ai UE, capitolele au reprezentat o metoda a autori-tatilor europene de a-si proteja propria piata interna de socurile rezultate din aderarile concomitente ale unui numar mare de state aflate intr-un stadiu diferit de dezvoltare. Astfel, de incheierea acestor capitole, care trebuie realizata conform acquis-ului comunitar, este direct legata semnarea Tratatului de aderare a unui stat candidat la Uniunea Europeana.

Si Romania a fost nevoita sa deschida 31 de capitole de negociere. Povestea noastra a fost insa una mai complicata, pentru ca negocierile s-au intins pe durata a

patru ani. Dupa multe acorduri provizorii si redeschideri ale unora dintre capitolele mai problematice, autoritatile de la Bucuresti au reusit sa adopte o mare parte din legile inspirate din acquis-ul comunitar. Progresul a fost remarcat in ultimul Raport de tara al Comisiei Europene, din 6 octombrie 2004, cand Romania a primit statutul de "economie de piata functionala". Doua luni mai tarziu, la data de 14 decembrie, Romania incheia ultimele trei capitole cu UE, iar Consiliul European recomanda semnarea Tratatului de aderare la 25 aprilie 2005.

Urmeaza o perioada foarte solicitanta pentru Romania, care trebuie sa dovedeasca Uniunii in urmatorii doi ani ca isi poate duce la capat angajamentele pe care le-a luat prin intermediul negocierilor de aderare. O monitorizare periodica va fi realizata de Comisia Europeana. Oficialii europeni au anuntat deja ca monitorizarea se va concretiza la sfarsitul anilor 2005 si, respectiv, 2006 cu cate un raport, in aceste documente urmand sa fie analizate toate domeniile aderarii."Vom depune toate eforturile pentru atingerea obiectivului trasat de catre Consiliul European de a incheia cu succes negocierile cu Bulgaria si Romania in 2004", promitea Executivul de la Bruxelles, la inceputul anului 2004. Dupa cateva luni, comunicatul oficial releva evolutia remarcabila a celor doi candidati: "Comisia Europeana confirma ca strategia de preaderare pentru Romania si Bulgaria a fost un succes" - Comunicatul Comisiei Europene

Pentru a se asigura ca Romania nu se va abate de la angajamentele pe care si le-a asumat in negocierile de aderare, Comisia Europeana are la dispozitie cateva mecanisme de "convingere", denumite clauze. Pentru cazurile de deficiente serioase, Comisia are la dispozitie cateva clauze de siguranta, prevazute in Tratatul de aderare. Acestea reprezinta un mecanism de ultim recurs si vizeaza cadrul economic general, piata interna si justitie si afacerile interne.

Daca se constata nereguli flagrante, Comisia poate dispune, ca masura de protectie, controale la granita pentru marfurile provenite din Romania.

CLAUZA GENERALA

Daca in primii trei ani de la aderare vor aparea dificultati grave si persistente intr-un anumit sector din economia Romaniei sau care ar putea deteriora situatia economica intr-un anumit domeniu, noul stat membru poate solicita autorizatia de a lua masuri protectioniste pentru a ameliora situatia creata si a ajusta respectivul sector economic al Pietei Comune.

CLAUZA PENTRU PIATA INTERNA

In cazul in care un nou stat membru nu isi indeplineste angajamentele asumate in cadrul negocierilor de aderare, Comisia, din proprie initiativa sau la solicitarea unui stat membru, poate, in primii trei ani de la intrarea in vigoare a Tratatului de aderare, sa ia masurile necesare. Masurile nu vor fi mentinute mai mult decat este necesar si vor fi ridicate atunci cand respectivul angajament a fost indeplinit.Clauza se aplica prin unanimitatea voturilor statelor membre din Consiliu.

CLAUZA PENTRU JUSTITIE

Daca exista intarzieri sau riscuri iminente cu privire la transpunerea sau implementarea deciziilor cadru si a angajamentelor relevante, a instrumentelor de cooperare si a deciziilor privind recunoasterea mutuala in materie civila intr-un nou stat membru, Comisia, din proprie initiativa sau la solicitarea unui stat membru, poate, in primii trei ani de la intrarea in vigoare a Tratatului de aderare, sa ia masurile necesare si sa specifice conditiile de aplicare a acestora. Masurile pot lua forma unor suspendari temporare de la aplicarea prevederilor relevante si a deciziilor in relatiile dintre un nou stat membru si oricare alt stat membru. Masurile nu vor fi mentinute mai mult decat este necesar si vor fi ridicate atunci cand respectivul angajament a fost indeplinit.

Integrare Europeana Integrarea Europeană este, terminologic, un proces de integrare politică, juridică, economică (și în unele cazuri sociale și culturale) ale unor state care se află parțial sau total în

Europa.Termenul de integrare europeană a apărut în primul rând prin intermediul Uniunii Europene și al Consiliului European.

Unul dintre primii, care au conceput o uniune a națiunilor europene a fost contele Richard von Coudenhove-Kalergi.  Ideile sale l-au influențat pe Aristide Briand, care la data de 8 septembrie 1929 a ținut un discurs în favoarea unei Uniuni Europene și a unei Ligi a Națiunilor, și care în 1930 a scris „Memorandumul privind organizarea unui Regim de Uniune Federală Europeană” pentru guvernul Franței,[2]care a devenit primul guvern european, care a adoptat în mod oficial principiul.

„Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei. Numai în acest fel, sute de milioane de truditori își vor putea recâștiga micile bucurii și speranțe, care fac viața să merite să fie trăită.”Winston Churchill 

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, climatul politic continental a favorizat unitate în țările democratice europene, văzută de mulți ca o evadare din formele extreme ale naționalismului, care au devastat continentul. În discursul rostit la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a emis ideea Statelor Unite ale Europei .

Consiliul Europei.

Împotriva devastărilor și suferințelor umane din cel de-al Doilea Război Mondial ca și din nevoia de reconciliere după război, ideea integrării europene în 1949 a dus la creareaConsiliului Europei cu sediul la Strasbourg.

Cea mai importantă realizare a Consiliului Europei este Conven ț ia Europeană a Drepturilor Omuluidin 1950 cu Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, care servește drept curte supremă pentru drepturile omului și libertăților fundamentale în toată Europa.

CRONOLOGIA ADERARII ROMANIEI

1997. La 27 iunie 1997 are loc la Amsterdam summit-ul statelor membre ale UE cu tarile candidate la aderare. Aici Romania obtine statutul de candidat la aderare. Anul se incheie cu intrunirea din 12-13 decembrie 1997 a Consiliul European, la Luxembourg, unde se decide lansarea unui "proces global, inclusiv si evolutiv de aderare si negociere", in care sunt incluse cele zece state candidate din Europa Centrala si de Est (printre care si Romania), carora li se adauga si Ciprul.

1998. Uniunea Europeana decide pe 30 martie ca va deschide negocieri efective de aderare doar cu sase state din cele 11 nominalizate. Acestea sunt Cipru, Republica Ceha, Estonia, Polonia, Slovenia si Ungaria. O luna mai tarziu, pe 29 aprilie, este semnat la New York Protocolul de la Kyoto intre cele 15 state ale UE si SUA. Protocolul vizeaza schimbarile climaterice si reducerea emisiilor de gaze nocive.

1999. La 1 ianuarie moneda unica europeana, euro, intra in circulatie. Doar Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania adopta euro drept moneda lor oficiala.La 1 mai intra in vigoare Tratatul de la Amsterdam, prin care era intarit statutul de candidat al Romaniei; iar Oficiul European de Lupta Anti-Frauda este infiintat sub coordonarea Executivului European.Sfarsitul anului este marcat de intrunirea de la Helsinki a Consiliului European, din 10-11 decembrie, care a decis sa deschida negocierile de aderare cu Romania, Bulgaria, Lituania, Letonia, Slovenia si Malta (al doilea "val" de tari candidate).

2000. Anul debuteaza cu lansarea oficiala la 15 februarie 2000 a negocierilor de aderare cu Romania si restul statelor candidate din cel de-al doilea "val", in cadrul conferintei interguvernamentale de aderare Romania-UE. Romania isi asuma unilateral, in documentele de pozitie, data tinta de 1 ianuarie 2007 pentru aderarea la UE. O luna mai tarziu, autoritatile de la Bucuresti prezinta Comisiei Europene "Strategia nationala de dezvoltare economica a Romaniei". In decembrie Romania este prezenta la Nisa, unde are loc reuniunea la nivel inalt a Uniunii. In cadrul acestei intruniri se semneaza Tratatul de la Nisa, care sta la baza unor viitoare extinderi ale UE.

2001. Pe 15-16 iunie Romania este prezenta la Göteborg, in Suedia, unde are loc reuniunea Consiliului European, care evalueaza stadiul extinderii UE. Cele 15 state ale UE recunosc necesitatea acordarii unui sprijin sporit Romaniei si Bulgariei pentru aderarea la UE. Tot in acest an Comisia Europeana prezinta prin intermediul raportoarei pentru Romania, baroana Emma Nicholson, primul Raportul anual de tara, la data de 13 noiembrie.

2002. Cel de-al doilea Raport de tara pentru Romania al Comisiei Europene este dat publicitatii la 9 octombrie 2002. Doua saptamani mai tarziu, Consiliul European isi exprima sprijinul pentru aderarea Romaniei si Bulgariei la UE in anul 2007, iar pe 14 decembrie, in cadrul unei reuniuni tot a Consiliului, care a avut loc la Copenhaga, autoritatile europene valideaza anul 2007 ca data-tinta pentru aderarea Romaniei la UE.

Statele membre ale Uniunii acorda, de altfel, si o foaie de drum Romaniei si un ajutor financiar suplimentar pentru perioada 2004- 2006.

2003. Tratatul de la Nisa, care reglementeza viitoarele extinderi ale Uniunii Europene, intra in vigoare la 1 februarie. In acest cadru, la 9 aprilie, Parlamentul European da unda verde integrarii in Uniune Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei, Slovaciei, programata pentru 2004.O saptamana mai tarziu, tratatele de aderare ale celor zece state la UE sunt semnate. Romania primeste, la data de 5 noiembrie 2003, al treilea an la rand Raportul anual de tara al Comisiei Europene.

2004. UE decide in iunie crearea unei clauze de salvgardare atat pentru Romania, cat si pentru Bulgaria, prin activarea careia integrarea acestora va fi amanata cu un an. La 6 octombrie 2004, Romania primeste cel de-al patrulea Raportul anual de tara al Comisiei Europene, iar la mijlocul lunii decembrie inchide provizoriu toate capitolele de negociere. Trei zile mai tarziu, 17 decembrie 2004, Consiliul European declara inchise negocierile cu Romania si Bulgaria, recomandand semnarea Tratatelor de aderare ale celor doua tari la UE la data de 25 aprilie 2005.

2005. Textul Tratatului de aderare al Romaniei si Bulgariei este votat de Parlamentul European la 13 aprilie, iar acesta este semnat la Luxembourg pe 25 aprilie, atat de oficialii europeni, cat si de inalti reprezentanti ai celor doua state.Acesta este si primul an in care UE va realiza un raport de monitorizare a candidatilor la aderare. 2006. Un alt raport de monitorizare va fi intocmit de oficialii Uniunii Europene. Acesta va cuprinde observatii foarte stricte legate de domeniile in care autoritatile romane mai au de realizat reforme. Tot in acest an cele 25 de state membre ar trebui sa ratifice Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei la UE.

2007. La 1 ianuarie, atat Romania, cat si Bulgaria ar trebui sa devina membrii ai Uniunii Europene.

Cu toate acestea, modelarea dupa normele europene nu inceteaza, deoarece nici

Romania si nici Bulgaria nu au aceleasi drepturi cu statele mai vechi ale comunitatii

europene. De progresul lor continuu este legata si obtinerea avantajelor de membru al

UE.

Integrare regională

Regiunea Mării Negre

După destrămarea Uniunii Sovietice, în regiunea Mării Negre au fost fondate mai multe organizații regionale, cum ar fi:

Organiza ț ia de Cooperare Economică la Marea Neagră  (OCEMN) are scopul de a asigura pacea, stabilitatea și prosperitatea prin încurajarea relațiilor de prietenie și bună vecinătate dintre cele 12 state membre, situate în principal în regiunea Mării Negre. Ea a fost creată la 25 iunie

1992 în Istanbul și a intrat în vigoare la 1 mai 1999. Cei 11 membri fondatori au fost Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Republica Moldova, România, Rusia, Turcia și Ucraina. Serbia (atunci Serbia și Muntenegru) a aderat în aprilie 2004.

GUAM este o organizație regională formată din patru state post-sovietice, care are scopul de a promova cooperarea și valorile democratice, să asigure dezvoltarea stabilă, consolidarea securității internaționale și regionale, precum și intensificarea integrării europene. Membrii actuali sunt cele patru cele fondatoare, și anume, Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, și Moldova. Uzbekistanul a aderat în 1999 și în 2005 a părăsit organizația.

Europa Centrală[modificare | modificare sursă]

Următoarele acorduri de cooperare au fost semnate în Europa Centrală:

Grupul de la Visegrád este o alianță din Europa Centrală, creată pentru cooperare și integrare europeană, fiind bazată pe o alianță strategică veche a țărilor de bază din Europa Centrală. Grupul a apărut în urma ueni reuniuni dintre Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, ce a avut loc în orașul castel din Ungaria, Visegrád, la 15 februarie 1991. Republica Cehă și Slovacia au devenit membri după dizolvarea Cehoslovaciei în 1993.

În 1989, Ini ț iativa Central Europeană , un forum regional, a fost format in Ungaria.

Acordul Central European al Comer ț ului Liber  (CEFTA) este un acord comercial între țările din Europa Centrală și Balcani, care funcționează ca o pregătire pentru aderarea deplină la Uniunea Europenă. Începând cu 2013 are 7 membri: Macedonia, Albania, Bosnia și Herțegovina, Moldova, Muntenegru, Serbia și provincia Kosovo adiminstrată de UNMIK.

Ea a fost fondată în 1992 de către Cehoslovacia, Ungaria și Polonia, dar a intrat în vigoare abia în 1994. Cehoslovacia între timp s-a divizat în Republica Cehă și Slovacia. Slovenia a aderat în 1996, România a făcut același lucru în 1997, Bulgaria în 1999, iar Croația în 2003. În 2004, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Polonia și Slovenia au părăsit CEFTA pentru a adera la UE. România și Bulgaria au făcut același lucru în 2007 (motivul rămânând același). Ulterior, Macedonia a aderat în 2006, iar Albania, Bosnia și Herțegovina, Republica Moldova, Muntenegru, Serbia și UNMIK (în numele Kosovei) în 2007. În 2013, Croația a ieșit din CEFTA și a aderat la UE.

Elveția și Liechtenstein fac parte dintr-o uniune vamală din 1924, ambele folosesind francul elve ț ian  ca monedă națională.

Regiunea Baltică[modificare | modificare sursă]

Următoarele organizații politice și/sau economice au fost în Regiunea Baltică în era postmodernită:

Adunarea Baltică are ca scop promovarea cooperării între parlamentele statelor baltice, și anume republicile Estonia, Letonia și Lituania. Organizația a fost planificată în Vilnius la data de 1 decembrie 1990, iar cele trei națiuni au fost de acord cu structura și normele sale la 13 iunie 1994.

Zona de Liber Schimb Baltică (BAFTA) a fost un acord comercial între Estonia, Lituania și Letonia. Acesta a fost semnat la 13 septembrie 1993 și a intrat în vigoare la 1 aprilie 1994. Acordul a fost extins ulterior să se aplice, de asemenea, la produsele agricole, începând cu 1 ianuarie 1997. BAFTA a încetat să mai existe atunci când la 1 mai 2004 membrii săi au aderat la UE.

Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CSMB) a fost înființat în 1992 pentru a promova cooperarea interguvernamentală cu țările din Marea Baltică la întrebări cu privire la economie, dezvoltarea societății civile, probleme legate de drepturile omului, precum și siguranța nucleară și cea a radiațiilor. Ea are 12 de membri, inclusiv Danemarca, Estonia,Finlanda, Germania, Islanda (din 1995), Letonia, Lituania, Norvegia, Polonia, Rusia, Suedia și Comisia Europeană.

În 2009, Consiliul Europei a aprobat Strategia UE pentru regiunea Mării Baltice (EUSBSR), ca urmare a unei comunicări din partea Comisiei Europene. EUSBSR a fost prima strategie macro-regională din Europa. Strategia își propune să consolideze cooperarea în regiunea Mării Baltice, pentru a aborda provocările împreună, și pentru a promova dezvoltarea echilibrată în regiune. Strategia contribuie la politicile majore ale UE, inclusiv Europa 2020, și consolidează integrarea în cadrul regiunii.[6]

Regiunea Nordică[modificare | modificare sursă]

După sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, următoarele organizații au fost stabilite în Regiunea Nordică:

Consiliul Nordic și Consiliul Nordic de Miniștri este un forum de cooperare pentru parlamentele și guvernele ț ărilor nordice  creat în februarie 1953. Acesta include state precum Danemarca, Finlanda,

Islanda, Norvegia și Suedia și teritoriile lor autonome (Insulele Feroe, Groenlanda și Åland).

Uniunea Europeană este asocierea a 28 state membre suverane, care prin tratat și-au delegat câteva dintre competențele lor unor instituții comune pentru ca acestea să le coordoneze politicile în mai multe domenii. Oficial este stabilită prin Tratatul de la Maastricht în 1993 pe baza Comunității Economice existente.

Istoricul procesului de extindere[modificare | modificare sursă]

În prezent, Uniunea are 28 membri, dintre care sase membri fondatori din 1951:

 Franța,  Germania,  Italia,  Olanda,  Belgia  Luxemburg.

Alte trei state au aderat succesiv:

1973:  Irlanda,  Regatul Unit,  Danemarca

Prima extindere a CE (1973)

La o prima privire asupra tratatelor fondatoare ale Conisliului Europei se poate constata ca Marea Britanie este cea mai notabila absenta in randul membrilor CEE. Marea Britanie se percepea pe sine ca o putere mondiala în perioada postbelică, iî continuarea unei epoci trecute în care fusese un mare imperiu. Aceasta situație se schimbă însă, iar episodul crizei de Suez din 1956 a jucat un rol important. Criza Suezului a fost declanșată de naționalizarea canalului de către Egipt sub conducerea președintelui Nasser. Franța și Marea Britanie au vrut să-l răstoarne de la putere pe Nasser. Israelul a sprijinit efortul lor, invadând Peninsula Sinai. Franța și Marea Britanie au oferit sprijin militar și ocupă Canalul Suez. Opinia publică internațională își manifestă oprobriul, sub influenta dată de Statele Unite ale Americii. Înfruntarea de putere la scară

internațională a aratat Marii Britanii că pierduse din putere și că va trebui să își reconsidere strategia.

Marea Britanie nu s-a alăturat celor 6 state europene în 1957 și pentru că doreau să fie independente și sub nicio forma sub dominația franceză care se prefigura pe continentul european. Marea Britanie nu era împotriva cooperării, ci era precaută la o apropiere prea mare ca aceea declarată de Monnet și mai ales nu voia o cooperare condusă de francezi.

Pierderea puterii sale coloniale, temerea că va ramane izolată și nu va fi parte a jocului de putere european au determinat Marea Britanie să fie foarte decisă în anii '60 să devină membră în Consiliul Europei. Tările mai mici din Consiliu ar fi dorit intrarea Marii Britanii pentru că ar fi contrabalansat puterea celor mari, în principal a Frantei și a Germaniei.

Marea Britanie era interesată să îi fie protejate interesele și legaturile cu Commonwealth-ul.

Marea Britanie era membra fondatoare a AELS (EFTA) alături de Austria, Danemarca, Elveția, Norvegia, Portugalia, Suedia. Dar AELS nu avea o structură instituțională asemanatoare cu Consiliul Europei. Deși au fost operate tăieri de tarife interne AELS, organizația părea ca fiind ineficientă: membri AELS făceau mai mult comerț cu țări CE decât între ele.

În 1963, s-a încheiat o întelegere franco-germană. Charles de Gaulle și Adenauer semnează un tratat de prietenie franco-german. În acest context Franța se opune aderării Marii Britanii la Uniunea Europeană. Sunt respinse la pachet și aplicațile venite din Danemarca și Irlanda. Marea Britanie a reaplicat în 1967. Din nou se izbește de veto-ul francez. Este vorba despre teama francezilor de faptul că Marea Britanie ar fi reprezentat un concurent la poziția dominantă a Frantei. Franța nu dorea întărirea rolului Statelor Unite ale Americii în Europa, prin Marea Britanie.

În 1969, Charles de Gaulle nu mai este preșidentle Franței. Marea Britanie aplică din nou. Irlanda, Danemarca, Norvegia își reînnoiesc candidaturile pentru calitatea de membru al CE. Intrarea Marii Britanii în Consiliul Europei a fost favorizată de venirea la președinția Franței a lui Georges Pompidou, dar și de faptul că Franța începea să aibă temeri că puterea Germaniei a crescut atât de mult încât are nevoie să contrabalanseze această putere împreuna cu Marea Britanie. Exista și temerea că venirea la putere a

social-democraților în Germania și a lui Willy Brandt va însemna apropierea lui de Est și va destabiliza Consiliul Europei.

Pe acest fond, Marea Britanie, Irlanda și Danemarca devin membri ai CE în ianuarie 1973. Norvegia, în ciuda dorinței liderilor politici, a renunțat la candidatură în urma unui referendum organizat în septembrie 1972, când cetățenii norvegieni au respins-o. În urma acestei prime extinderi, Comunitățile Europene sunt alcătuite din 9 membri. Ca performanță economică, cele trei noi membre, au scăazut media CE de până atunci. Este vorba în primul rând de Irlanda, care era o țară relativ săracă și Marea Britanie, care era pe o pantă descendentă, economic vorbind, în perioada postbelică.

1981:  Grecia

A doua extindere (1981)

Este un val mic de extindere, cu o singură țară, Grecia. Ea ceruse asocierea la Consiliul Europei încă din 1959. Inițial, a fost respinsă datorită faptului că economia sa era subdezvoltată în comparație cu cei șase. Grecia devine membră asociată din 1961. Foarte probabil ca ar fi devenit mai repede membră dacă nu ar fi intervenit lovitura de stat militară din 1967 și care a menținut Grecia într-un regim autoritar–militar până în 1974. Este vorba despre „regimul coloniilor” și care pretindea că protejează Grecia decomunism. Pe perioada acestui regim s-au înregistrat violări flagrante ale drepturilor omului dar și o administrație ineficientă.

Înlăturarea regimului autoritar nu a fost lipsită de turbulențe, antrenând revolte chiar în interiorul militarilor. Până în 1973, Grecia a fost condus de Georgios Papadopoulos, dar care a fost înlăturat de brigadierul Dimitros Ioannides. Acesta încearcă și înlăturarea arhiepiscopului Macarios III, care conducea Ciprul. În contextul acestei crize, dar și a gravelor încălcări a drepturilor omului în Cipru în timpul coloniilor, Turcia invadează Ciprul în 1974. Grecia iese din criză prin întoarcerea la putere a lui Constantin Karamanlis, care a avut rolul istoric de a superviza reîntoarcerea la democrație.

Negocierile dintre Consiliul Europei și Grecia au fost începute în 1976. Grecia nu era o țară bogată, dimpotrivă. Turismul nu reprezenta nici pe departe ceea ce reprezinta azi ca și contribuție la venitul național. Grecia devine membră a CE în 1981.

1986:  Spania,  Portugalia

A treia extindere (1986)

Este vorba despre valul alcătuit din cele doua țări iberice: Spania și Portugalia. Ambele ceruseră asociere încă din 1962. Abia din 1970, respectiv 1973, cele doua țări obțin statutul de comerț preferențial cu Consiliul Europei, constând în scutirea de taxe și tarife la exportul din aceste țări către țările comunitare.

Dupa înlaturarea regimurilor dictatoriale a fost luata în considerare aplicația celor doua state iberice. Ambele erau relativ sărace, deși în trecutul lor fuseseră puteri coloniale. ÎnPortugalia, unul din motivele pentru care s-a prăbușit regimul Salazar a fost incapacitatea guvernamentala și militară de a face față problemelor puse de coloniile Mozambic șiAngola si de lupta lor pentru independență (obtinuță în 1975). Spania, sub conducerea Generalului Francisco Franco și a ideilor sale, a trecut printr-o perioadă dificilă economic în a doua jumătate a anilor '50 și '60, datorită orientarii politicii economice spre autarhie. Regimul Franco s-a încheiat, la moartea generalului în 1975 și a beneficiat de o tranziție pașnică spre democrație, la care au colaborat diferitele elite spaniole – militare, religioase, politice, inclusiv casa regală.

Consiliul Europei a încurajat procesele de democratizare în ambele tari. Negocierile de aderare a Spaniei și Portugaliei au fost demarate în anii 1978-1979. Ele devin membre ale CE in 1986. Prin aceasta s-a ajuns la dublarea membrilor CE și aceasta a avut drept consecințe: creșterea influenței CE în lume (devenise cel mai mare bloc comercial din lume); complicarea procedurilor decizionale în organismele politice; reducerea influenței Frantei și Germaniei; schimbarea echilibrului economic în interior – prin intrarea unor tari mai putin dezvoltate – Grecia (1981), Spania, Portugalia (1986). În opinia multor europeni, era timpul pentru suspendarea extinderii și pentru adâncirea integrării.

În același deceniu al valurilor doi și trei ale extinderii, au mai depus aplicații de membru: Turcia în 1987, Austria în 1989, Cipru și Malta în 1990.

1995:  Finlanda,

 Suedia,  Austria.

A patra extindere (1995)

A patra extindere a Uniunii Europene are un caracter aparte față de celelalte trei care au precedat-o: este vorba despre extinderea CEE cu 3 țări bogate, al caror Produs Intern Brut depășea semnificativ media PIB-ului țărilor UE la acel moment.

De asemenea, mai este distinct acest val și prin faptul că este primul val post-1989, când Zidul Berlinului a reunit estul și vestul Europei. Toate cele trei țări care au intrat in UE în1995 – Austria, Finlanda, Suedia – erau țări neutre, care în sfârșit au putut să iși manifeste liber opțiunea pentru intrarea în Comunitîțile Europene. Intrarea lor a avut consecințe în ce privește interesul dat de Consiliul Europei pentru estul Europei și o strângere a relațiilor economice dintre CE și aceste țări. Prima extindere a Uniunii Europene în est a fost plănuită pentru 1 mai 2004.Negocierile de aderare au fost închise definitiv pentru toate statele. Au aderat:

 Polonia,  Slovenia ,  Ungaria,  Malta ,  Cipru,  Letonia,  Estonia,  Lituania,  Cehia,  Slovacia.

La 1 ianuarie 2007, au aderat alte două state la Uniunea Europeană:

 România,  Bulgaria.

Bulgaria și România au încheiat negocierile de aderare la UE și au aderat împreună la Uniunea Europeană în ianuarie 2007. Într-o ceremonie desfășurată la 25 aprilie înLuxemburg, România și Bulgaria, împreună cu țările membre ale UE, au semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007. Acesta prevăzuse însă clauze de salvgardare ce ar fi putut întârzia aderarea cu

un an. Cele mai problematice capitole au fost Justiția și Afacerile Interne și Politica în Domeniul Concurenței.

La 1 iulie 2013, a aderat încă un stat la Uniunea Europeană:

 Croația.

Extinderi viitoare[modificare | modificare sursă]

Turcia este un candidat oficial la aderarea la Uniunea Europeană. Ambițiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia a început negocieri preliminare pe 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră ca această țară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse. De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme permanente în privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde, și a avansat în rezolvarea diferendului cipriot. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în relație cu Europa, Turcia se lovește de o opoziție puternică din partea guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în special Franța, Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.

Macedonia: Pe 9 noiembrie 2005, Comisia Europeană a recomandat acordarea statutului de candidat, fosta Republică iugoslavă a Macedoniei devenind astfel cea de a treia republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.

Republica Moldova este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, în care aceste două structuri vecine au stabilit un acord de cooperare, menit să îmbunătățească relațiile dintre cele 2 entități. Aceasta este totodată un membru al Acordul Central European al Comerțului Liber ( și al Parteneriatului pentru pace (program lansat de NATO).

Serbia este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. Serbia a inceput negocieri preliminare pe 21 ianuarie2014.

Albania a fost un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană începând cu ianuarie 2003, și este un aplicant oficial pentru aderarea la UE de la data de 28 aprilie 2009.

Ucraina este un potențial candidat la aderarea în Uniunea Europeană, dar din cauza presiunilor făcute de Rusia, refuză asocierea cu UE. Acest lucru declanșează proteste în lanț în Kiev.

Muntenegru este un candidat oficial la aderarea în Uniunea Europeană. În 2010 în urma unui referendum, 76,2% din populație a decis că drumul țării este integrarea europeană. Muntenegru a inceput negocieri preliminare pe 29 iunie 2012.

Bosnia și Herțegovina este un potențial candidat la aderare în Uniunea Europeană. În prezent, Bosnia-Herțegovina a angajat un proces de negocieri cu UE vizând, pe termen lung integrarea sa în cadrul Uniunii.

Georgia este un aspirant și eligibil candidat la aderare în Uniunea Europeană, dar o piedică sunt cele două republici separatiste, Abhazia și Osetia de Sud. Totuși, în noiembrie2010 a semnat acordul de asocire cu UE.

Descentralizare

Procesul de descentralizare interna reprezinta  transferul definitiv de autoritate din punct de vedere al elaborării deciziilor, al managementului financiar şi general către autorităţile APL

autonome alese. În domeniul în care se transferă competenţele, statul intervine doar prin reglementări cu caracter general.

Descentralizarea puterii şi asigurarea autonomiei locale este una din priorităţile actualei guvernări şi unul din obiectivele definite în documentul de reforme „Relansăm Moldova", prezentat partenerilor de dezvoltare la Bruxelles. Mai mult decât atât, obţinerea asistenţei tehnice externe este condiţionată şi de promovarea reformei de descentralizare.

Descentralizarea pleacă de la premisa că autorităţile administraţiei publice locale sunt mai în măsură să răspundă necesităţilor cetăţenilor, cunoscând mai profund problemele lor, dar şi cele mai bune căi pentru rezolvarea acestora. Descentralizarea înseamnă apropierea deciziei de cetăţean, luarea unor decizii mai adecvate necesităţilor lui. O serie întreagă de servicii publice sunt furnizate mai eficient la nivel local. Învăţământul preuniversitar, asistenţa socială, alimentarea cu apă şi infrastructura rutieră sunt doar câteva din serviciile publice pentru care autorităţile administraţiei publice locale sunt cele mai indicate să ia decizii privind alocarea resurselor.

Descentralizarea nu este un scop în sine, ci o metodă de a furniza servicii publice mai eficiente, în corespundere cu cerinţele şi preferinţele beneficiarilor. Nici un sistem centralizat nu poate răspunde varietăţii nevoilor comunităţilor locale la fel de bine ca autorităţile locale. Totodată, structurile guvernului îşi vor păstra, în cele mai multe domenii, doar atribuţii de reglementare, inspecţie şi control.

Descentralizarea este definită ca fiind transferul, de la autoritatea centrală la autorităţile locale, a competenţelor, precum şi a resurselor financiare necesare. Nu există descentralizare decât în condiţiile în care competenţele trecute în sarcina autorităţilor locale - primării, consilii locale sau consilii raionale - sunt însoţite de alocările bugetare corespunzătoare. Deşi acest principiu stă la baza Legii privind descentralizarea administrativă, el nu se respectă. De aceea, odată cu delimitarea competenţelor, trebuie aprobat şi mecanismul de

acoperire financiară. În acest sens, Guvernul intenţionează să finalizeze noua redacţie a Legii privind finanţele publice locale.

 

Cum se va realiza descentralizarea?

Procesul de descentralizare se va produce în câteva etape:

1. Etapa de  instituţionalizare. La această etapă vor fi create Comisia paritară şi grupurile de lucru, care vor avea printre competenţe coordonarea acestui proces. O jumătate din această comisie va fi constituită din reprezentanţii autorităţilor centrale, cealaltă jumătate - ai autorităţilor locale şi societăţii civile. Şi deoarece reuşita descentralizării depinde în mare măsură de modul în care va fi organizat procesul, Guvernul, prin intermediul Cancelariei de Stat, promovează un format extins de consultări publice cu toţi actorii şi partenerii implicaţi în procesul de reformă.  

2. Etapa de conceptualizare. Grupurile de lucru asistate de partenerii de dezvoltare şi reprezentanţii societăţii civile vor analiza situaţia existentă şi vor propune o Strategie însoţită de un plan concret de acţiuni, pe etape, care va fi supus consultărilor şi dezbaterilor. Această Strategie trebuie să ne dea răspuns la întrebările: până unde (către cine) mergem cu delegarea competenţelor? Cum vom  face transferurile financiare?

Astfel, iniţial vom adopta o strategie cadru, cu identificarea priorităţilor, etapelor de descentralizare. 

3. Etapa de implementare. Ea va include elaborarea planurilor de descentralizare pe sectoare, domenii şi implementarea lor. După aceasta vor fi selectate o serie de centre-pilot în cadrul cărora va începe testarea strategiilor de descentralizare.

4. Etapa de modernizare a administraţiei publice urmează să demareze imediat la toate nivelurile. Îmbunătăţirea capacităţii administrative trebuie să aibă loc în mod permanent şi continuu. În acest sens avem suficientă susţinere din partea donatorilor.

Indiferent de apartenenţa politică sau de relaţiile între conducătorii la nivel raional şi de primării locale, cetăţeanul trebuie să fie beneficiarul acţiunilor şi a normei legale.