CONVENŢIA EUROPEANĂ DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL din 21.04.611. Părţile la o convenţie de arbitraj sunt libere să prevadă: a) că litigiile lor vor fi supuse unei instituţii permanente de arbitraj; în acest caz, arbitrajul se va desfăşura în conformitate cu Regulamentul instituţiei desemnate, sau b) că litigiile lor vor fi supuse unei proceduri arbitrale ad-hoc; în acest caz, părţile vor avea în special facultatea: i) de a desemna arbitrii sau de a stabili modalităţile potrivit cărora vor fi desemnaţi arbitrii în caz de litigiu; ii) de a determina locul arbitrajului; iii) de a fixa regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii. 2. Dacă părţile au înţeles să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc şi dacă într-un termen de 30 de zile de la data notificării cererii de arbitraj de către pîrît, una din părţi nu şi-a desemnat arbitrul său, acesta va fi desemnat, dacă nu există înţelegere contrară, la cererea celeilalte părţi, de către preşedintele Camerei de Comerţ competente a ţării în care partea în culpă are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul. Prezentul paragraf se aplică şi la înlocuirea arbitrilor desemnaţi de către o parte sau de către preşedintele Camerei de Comerţ mai sus vizată. 3. Dacă părţile au hotărît să supună reglementarea litigiilor lor unui arbitraj ad-hoc printr-unul sau mai mulţi arbitri fără ca convenţia de arbitraj să conţină indicaţii în legătură cu măsurile necesare pentru organizarea arbitrajului, cum ar fi cele prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol, aceste măsuri vor fi luate, dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă şi sub rezerva cazului menţionat la paragraful 2 de mai sus, de către arbitrul sau arbitrii deja desemnaţi. În lipsa unui acord între părţi asupra desemnării arbitrului unic sau în lipsa acordului între arbitri asupra măsurilor de luat, reclamantul va putea să se adreseze, pentru luarea acestor măsuri, dacă părţile au hotărît locul arbitrajului, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării unde se află locul ales de părţi, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul său; dacă părţile nu s-au înţeles asupra locului arbitrajului, reclamantul se va putea adresa, la alegerea sa, fie preşedintelui Camerei de Comerţ competente a ţării în care pîrîtul îşi are, în momentul introducerii cererii de arbitraj, reşedinţa sa obişnuită sau sediul sau, fie Comitetului Special a cărui compunere şi modalitate de funcţionare sunt determinate prin anexa la prezenta Convenţie. Dacă reclamantul nu-şi exercită drepturile care-i sunt acordate prin prezentul paragraf, aceste drepturi vor putea fi exercitate de către pîrît sau de către arbitri. 4. Preşedintele sau Comitetul Special sesizaţi vor putea proceda, după caz: a) la desemnarea arbitrului unic, a arbitrului preşedinte, a supra-arbitrului sau a arbitrului terţ; b) la înlocuirea unuia sau a mai multor arbitri desemnaţi după o altă procedură decît cea prevăzută la paragraful 2 al prezentului articol; c) la determinarea locului arbitrajului, subînţelegîndu-se că arbitrii pot să aleagă un alt loc de arbitraj; d) la stabilirea directă, sau prin referire la regulamentul unei instituţii arbitrale permanente, a regulilor de procedură care trebuie respectate de arbitri, dacă aceştia nu şi-au fixat regulile lor de procedură, în lipsa unui acord între părţi în această privinţă. 5. Dacă părţile au convenit să supună reglementarea litigiilor lor unei instituţii arbitrale permanente fără a desemna această instituţie şi nu se înţeleg asupra acestei desemnări, reclamantul va putea să ceară această desemnare în conformitate cu procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. 6. Dacă convenţia de arbitraj nu conţine nici o indicaţie asupra modului de arbitraj (arbitraj printr-o instituţie permanentă de arbitraj sau arbirtaj ad-hoc) căruia părţile s-au înţeles să supună litigiul lor şi dacă părţile nu cad de acord asupra acestei chestiuni, reclamantul va avea facultatea de a recurge, în această privinţă, la procedura prevăzută la paragraful 3 de mai sus. Preşedintele Camerei de Comerţ competente sau Comitetul Special pot, fie să îndrepte părţile la o instituţie permanentă de arbitraj, fie să le invite să-şi desemneze arbitrii, într-un termen pe care îl vor fixa părţilor, şi să convină în acelaşi termen asupra măsurilor necesare funcţionării arbitrajului. În acest din urmă caz, vor fi aplicabile paragrafele 2, 3 şi 4 din prezentul articol. 7. Dacă în termen de 60 de zile din momentul în care a fost sesizat cu una din cererile enumerate la paragrafele 2, 3, 4, 5 şi 6 ale acestui articol, preşedintele Camerei de Comerţ desemnat în baza unuia din aceste paragrafe, n-a dat urmare cererii, reclamantul va putea să se adreseze Comitetului Special pentru ca acesta să-şi asume funcţiile care nu au fost îndeplinite.

INCOTERMS este un acronim pentru INternational COmmercial TERMS ceea ce înseamnă Clauze de Comerț Internațional.În orice contract de vânzare se pune problema stabilirii modalităților de livrare, a transferului riscurilor și a repartizării între vânzător și cumpărător a cheltuielilor aferente transportului mărfurilor (cheltuieli privind asigurarea mărfii, contravaloarea transportului).Este anevoioasă rezolvarea acestor formalități de fiecare dată prin inserarea în contract a clauzelor detaliate cuprinzând reglementarea tuturor acestor aspecte. De aceea practica a imaginat o metodă de a scurta drumul până la încheierea contractului, recurgând la termeni comerciali ce condensează într-o formă cat mai simplificată posibil, situațiile cele mai uzuale.Uzanțele comerciale au fost la origine, proprii vânzarilor maritime iar înțelesul lor era diferit in functie de loc, de port (maritim sau fluvial), sau de țară. Acest fapt crea dificultăți în ceea ce privește cunoasterea lor de către părți, care nu știau exact întinderea obligațiilor lor, deoarece uzanțele cunoșteau accepțiuni variate în funcție de portul în care se aplicau. De exmplu, o vanzare FOB implica intr-un port obligatia vanzatorului de a incarca marfa la bordul navei, in timp ce intr-un alt port, se impunea numai sa aduca marfa la chei, langa nava. Ori aceste diferente erau stanjenitoare si erau surse de neintelegeri intre parti, fiind extrem de dificil de stabilit care a fost intentia initiala a partilor.Pentru a înlătura aceste inconveniente Camera Internațională de Comerț de la Paris , incepand cu anul 1920 a avut inițiativa si a întreprins codificarea termenilor comerciali cei mai uzuali. Scopul INCOTERMS este acela de a oferi un set de reguli internaţionale pentru interpretarea celor mai uzitaţi termeni comerciali ce sunt

încorporaţi în mod regulat în contractele de vânzare în întreaga lume şi au devenit parte din limbajul cotidian al comerţului. Regulile globale introduse de ICC şi utilizate de către companii în nenumarate tranzacţii de afaceri din întreaga lume sunt o parte esenţială a activităţii ICC şi ne diferenţiaza de multe alte organizaţii de afaceri internaţionale12. Pentru a ţine pasul cu dezvoltarea rapidă a comerţului internaţional şi cu globalizarea, regulile INCOTERMS sunt revizuite o data la 10 ani. Având în vedere că, de la ultima revizuire din 2000, s-au schimbat multe în comerţul internaţional, Camera de Comert Internaţională întrunită la Paris în septembrie 201013 lansează publicaţia INCOTERMS® 2010, ce stabileşte un ghid practic pentru a ajuta utilizatorii în alegerea mai uşoară a celor mai potrivite reguli pentru tranzacţile lor14. Noii termeni INCOTERMS au fost elaboraţi cu scopul delimitării drepturilor şi obligaţiilor părţilor participante în comerţul internaţional de mărfuri şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2011. utilizate la nivel mondial în contracte interne şi internaţionale pentru vânzarea de bunuri. Normele au fost dezvoltate şi întreţinute de către experţi şi practicieni, ele ajută comercianţii în evitarea neînţelegerilor costisitoare, de clarificare a sarcinilor, a costurilor şi riscurilor implicate în livrarea de bunuri de la vânzători la cumpărători. Prima schimbare pe care o aduce INCOTERMS® 2010 constă în reducerea termenilor de la 13 în INCOTERMS 2000 la 11 în INCOTERMS 2011, termeni de livrare ce definesc în mod clar obligaţiile părţilor şi reduc riscul apariţiilor unor complicaţii juridice. O a doua schimbare structurală apare la grupa D, care a suferit cele mai mari schimbări, referitoare la faptul că termenul de livrare DEQ a fost înlocuit cu DAT (livrare la terminal) şi că termenii de livrare DAF, DES şi DDU au fost inlocuiţi cu DAP (livrare la un loc numit). O altă schimbare se referă la ajustarea termenilor de comerţ la necesităţile progresului tehnologic, astfel sunt recunoscute semnăturile electronice care pot servi drept dovezi în reglemetarea litigiilor şi se ia în calcul şi comerţul electronic şi sistemul electronic de facturare şi transfer de date. O altă shimbare constă în împărţirea pe grupe a clauzelor INCOTERMS, astfel în INCOTERMS 2000 clauzele erau împărţite în patru grupe: grupa E, grupa F, grupa C, grupa D, iar în INCOTERMS 2010, în funcţie de modalitatea de transport, noile clauze INCOTERMS sunt structurate în 2 mari categorii: I. Clauze aplicabile tuturor modalităţilor de transport: EXW Ex Works Marfa e pusă la dispoziţia cumpărătorului la sediul vânzătorului FCA Free Carrier Vânzătorul predă bunurile primului cărăuş numit de cumpărător într-un loc prestabilit. CPT Carriage Paid To Transport plătit până la CIP Carriage and Insurance Paid Transport şi asigurare plătite DAT Delivered At Terminal Livrat la terminal DAP Delivered At Place Livrat la locul convenit DDP Delivered Duty Paid Livrat cu taxele plătite Această grupă include şapte reguli incoterms care pot fi utilizate indiferent de modul de transport selectat şi indiferent dacă unul sau mai mult de un mod de transport este angajat. Ele pot fi folosite chiar şi atunci când nu există niciun transport maritim. II. Clauze ce se aplică doar transportului maritim şi celui efectuat pe apele interioare navigabile FAS Free Alongside Ship Liber lângă vas FOB Free On Board Liber la bord CFR Cost and Freight Cost şi transport CIF Cost, Insurance and Freight Cost, asigurare şi transport În această grupă punctul de livrare, precum şi locul în care mărfurile sunt transportate către cumpărător sunt ambele porturi, prin urmare regulile de etichetare „mare şi pe căi navigabile interioare” FAS, FOB, CFR, CIF sunt incluse în această clasă. În plus faţă de cele 11 reguli, INCOTERMS® 2010 mai cuprinde: note explicative care să-i ajute pe utilizatori să aleagă regula potrivită pentru fiecare tranzacţie, clasificări noi care să ajute la alegerea celei mai potrivite reguli pentru categoria de transport avută în vedere, sfaturi pentru folosirea procedurilor electronice, informaţii despre regulile de securitate privind autorizaţia de plecare a unei nave, sfaturi privind aplicarea INCOTERM® 2010 comerţului intern. Una dintre schimbările conceptuale se referă la faptul că INCOTERMS nu mai sunt clauze de comerţ internaţional, ci clauze de comerţ „domestic” (ICC rules for the use of domestic and international trade terms), deoarece aceste modificări survenite vin să faciliteaze regulile de comerţ în utilizare lor de către comercianţi. Astfel, în Ghidul16 INCOTERMS 2010 se precizează că regulile INCOTERMS au fost utilizate în mod tradiţional de contractele de vânzare internaţională în cazul în care mărfurile trec dincolo de frontierele naţionale, în diferite zone ale lumii; cu toate acestea, structurile comerciale, cum ar fi Uniunea Europeană, au făcut formalităţile de frontieră între diferite ţări mai puţin importante. În consecinţă, regulile INCOTERMS® 2010 recunosc în mod oficial că acestea sunt disponibile pentru aplicarea în ambele tipuri de contracte de vânzare, atât internaţionale, cât şi interne.

Asemănări şi deosebiri între contractul de comision şi contractul de mandatA. AsemănăriPotrivit prevederilor art. 2.039 alin. (2) noul Cod Civil dispoziţiile relative la contactul de comision se completează cu regulile aplicabile mandatului cu reprezentare. De asemenea, aşa cum s-a văzut, legiuitorul defineşte contractul de comision prin referirea la mandat. De altfel, comisionul este o varietate a mandatului fără reprezentare. Lipsa de reprezentare constă în faptul că actele juridice se încheie în numele comisionarului, adică acesta nu îl reprezintă pe comitent, ci încheie actele în nume propriu. Faţă de terţ, comisionarul este perceput ca stăpân al afacerii.Toate aceste premise îndreptăţesc susţinerea potrivit căreia obiectul contractului de comision este asemănător cu obiectul contractului de mandat, constând în încheierea actelor juridice, cu deosebirea că, deşi actele sunt încheiate în nume propriu de către comisionar, efectele juridice ale acestora se vor produce în persoana şi patrimoniul comitentului. Prin urmare, principala asemănare între cele două contracte o constituie obiectul acestora.

De asemenea, atât în baza contractului de comision, cât şi în baza contractului de mandat, actele juridice se încheie cu terţii pe seama persoanei care a dat împuternicirea (mandatarul, respectiv comitentul). De altfel, chiar Codul civil consacrăregula că între comitent şi comisionar există aceleaşi drepturi şi obligaţii ca între mandant şi mandatar, cu deosebirile prevăzute de lege. De aceea, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate'1' şi, cum de altfel prevede şi actualul Cod civil, contractul de comision se înfăţişează ca o varietate a mandatului, contractul de comision fiind un mandat fără reprezentare.B. DeosebiriCu toate acestea, contractul de comision nu se confundă cu contractul de mandat. Principala deosebire dintre cele două contracte priveşte structura lor; în cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare şi deci el încheie actele juridice în numele şi pe seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază de dreptul de reprezentare si, în consecinţă, el încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului'.De asemenea, în timp ce mandatul poartă exclusiv asupra actelor juridice, potrivit art. 2.043 noul Cod Civil, comisionul poate avea ca obiect şi prestarea de servicii pe seama comitentului. Aşadar, obiectul contractului de comision este mixt, încheierea de acte juridice şi prestarea de servicii.

12. Particularitatile contractului de factoring Contractul de factoring se inscrie in categoria contractelor comerciale sinalagmatice, consensuale,

oneroase si cu executare succesivă. Pe langa aceste caracteristici generale se disting cateva elemente specifice acestui tip de contract:

este un contract de adeziune deoarece aderentul, in scopul obtinerii creditului, accepta ansamblul clauzelor impuse de factor, mai cu seama cele in legatura cu alegerea clientilor;

are un caracter personal (intuitu personae) in privinta aderentului, deoarece factorul incheie contractul numai cu aderentii care isi conduc afacerile cu diligenta si pe care ii verifica in acest sens;

clauza de exclusivitate se refera la cedarea de catre aderent a tuturor creantelor sau a unor categorii de creante in favoarea aceluiasi factor (de exemplu in privinta tuturor vanzarilor efectuate in anumite tari precizate in contract). Aceasta clauza nu poate viza o creanta izolata ca in cazul cesiunii de creanta sau a operatiunii de scontare a cambiei.

In unele state, operatiunile de factoring sunt reglementate prin dispozitiile legii civile aplicabile cesiunii de creanta (Italia, Belgia, Olanda, Anglia) sau subrogatiei conventionale (Franta).

Contractul de factoring are insa o configuratie particulara, care il defineste ca un tot unitar si de sine statator, cu un regim juridic propriu, distinct nu doar de cesiunea de creanta ci si de subrogatia conventionala, pe care le implica. El presupune: un raport contractual al aderentului (de vanzare-cumparare, prestare de servicii, executare de lucrari) cu diferiti beneficiari, debitori ai platii prestatiilor efectuate de aderent; creditul acordat de factor aderentului din momentul cedarii creantelor pana la incasarea lor de la debitori; cesiunea creantelor de la aderent in favoarea factorului cesionar, care din momentul platii facute aderentului se subroga in drepturile acestuia fata de debitori.

Contractul de factoring nu poate fi asimilat imprumutului garantat cu gajul factorului si nici nu poate fi redus la mandatul comercial, deoarece, in prima ipoteza, factorul detine proprietatea si nu gajul creantelor cedate, iar in cea de-a doua situatie, multitudinea obligatiilor factorului depaseste angajamentele unui mandatar. Mandatarul se obliga sa transmita mandantului sumele efectiv incasate, in timp ce factorul se obliga sa plateasca intreaga valoare a creantelor aderentului, suma urmand a fi ulterior incasata, factorul asumandu-si si riscul insolvabilitatii debitorilor.

Spre deosebire de mandatar, factorul devine proprietarul creantelor si poate prin urmare să le transmită altui factor în cadrul operaţiunilor internaţionale. Astfel, factorul, în calitate de mandatar al aderentului, nu ar putea transmite valoarea creanţelor către aderent înaintea încasării efective a creanţelor, nu şi-ar puta asuma riscul insolvabilităţii debitorilor cedati si nici nu ar putea incasa creantele cedate in favoarea sa.

Factoringul nu poate fi conceput decat ca o operatiune vizand totalitatea creantelor aderentului, spre deosebire de mandat care se poate referi si la o singură operatiune izolata.Desi factoringul are afinitati cu tehnica scontului, deoarece ambele se realizeaza printr-o cesiune de creanta, el implica incredere si acordarea creditului inainte de scadenta, intre cele doua operatiuni existand deosebiri esentiale. Scontul are efecte asupra unei operatii izolate si nu asupra tuturor creantelor in cazul carora intervine clauza de exclusivitate; scontul implica existenta unui titlu negociabil, imprumutatul ramanand garantul operatiunii.

Factoringul se distinge si de operatiunea de asigurare de credite, deoarece societatea de asigurare isi asuma obligatia ferma de a plati numai in cazul in care debitorul principal nu plateste, spre deosebire de factor care, devenind beneficiarul valorii tuturor creantelor acceptate din momentul cesiunii acestora, isi asuma obligatia imediata de plata. Avantaje si dezavantaje. Posibilitatea de a obtine finantarea intr-un termen foarte scurt, fara a lua in considerare gradul de indatorare al societatii si fara garantii suplimentare. Astfel, se acorda finantarea in ziua prezentarii facturilor, dupa semnarea acordului de factoring.

Imbunatatirea "cash-flow"-ului, datorata perioadei de obtinere a lichiditatilor mult mai scurte decat in cazul unui credit. In plus, spre deosebire de credit, fondurile obtinute nu trebuie sa respecte o anumita destinatie, putand fi investite in functie de necesitatile imediate ale clientului.

Pentru comerciantii care apeleaza la factoring, facilitatile sunt completate de faptul ca numarul documentelor ce trebuie prezentate bancii sau firmei de factoring este mult mai redus decat in cazul solicitarii unui credit. In urma analizarii documentatiei, factorul poate refuza acordarea serviciilor numai in cazul existentei unor legaturi de actionariat intre aderent si debitor sau in cazul conditionarii platilor de vanzare, plata in avans ori la livrare.

Prin factoring, firmele angrenate in tranzactii comerciale mai beneficiaza si de faptul ca se pot concentra pe dezvoltarea afacerii prin extinderea productiei si a vanzarilor, in timp ce factorul se ocupa de urmarirea incasarii si evidenta facturilor derulate prin factoring.

.FACTORINGÎn literatura juridică de specialitate s-au evidenţiat mai multe definiţii.O primă definiție este dată de doctrina franceză, aceasta definind contractul de factoring ca fiind contractul prin care o persoană, numită aderent, care poate fi vânzător de bunuri sau furnizori servicii, cedează creanţele pe care le are împotriva cumpărătorilor săi unei alte persoane, numită factor, care se obligă să încaseze aceste creanţe, subrogându-se în acest scop în toate drepturile pe care cedentul le are împotriva debitorilor săi. Într-o altă opinie, contractul de factoring este o convenţie prin care o parte, cedentul denumit aderent, cesionează către cealaltă parte (instituţie de credit sau un alt finanţator) denumită factor creanţe pe care le deţine din activităţi comerciale față de un debitor (client), în scopul finanţării de către factor integral sau parţial a activităţii aderentului, imediat sau la o data ulterior stabilită, în limita creanţelor cesionate. În Legea nr. 469/2002 s-a conferit contractului de factoring o definiţie menită să-i statueze natura sa specifică de mecanism de mobilizare a creanţelor: „Factoringul este contractul încheiat între o parte denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii, şi o societate bancară sau oinstituie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi prezervarea contra riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului cu titlu de vânzare creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi.” Aceasta constituie singura definiție legală în vigoare care definește în mod corect operațiunea de factoring ca fiind o preluare de creanțe născute din vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii către terți în proprietate de către factor de la aderent, respectiv o cesiune de creanță, și nu drept garanție a unei obligații de plată,asumată anterior. Sediul materiei. Pe plan internațional sediul materiei se regăsește în:- Convenția UNIDROIT privind contractul internațional de factoring încheiată la Ottawa în 1988;- Convenția de la Roma1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale;- Convenția ONU de la New York 2001 privind cesiunea de creanță în comerțul internațional;

LEASING Campul de aplicare juridica a Conventiei din 1988 de la Ottawa este limitat la leasingul financiar sau locatia financiara.            Leasingul financiar este operatia de leasing cea mai intalnita in comertul international. Acesta se distinge dupa cum s-a aratat mai sus, de leasingul operational, propus de intreprinderi, care in mod general sunt legate de fabricanti care aleg ei-insisi bunul si il inchirieaza imediat. Acest din urma tip de operatie nu este vizat de conventia de la Ottawa, care in art. 1 defineste operatia de care se ocupa. Este vorba de operatia in care “locatarul alege bunul si furnizorul, fara sa recurga in mod determinat la competenta locatorului” [art. 2 lit.a]. Locatorul cumpara apoi bunului, potrivit contractului de leasing care prevede si inchirierea acestuia, in beneficiul locatarului, furnizorul avand cunostinta de aceasta operatie.            Specificul acestei operatii are drept consecinta crearea de drepturi si obligatii intermediare situate intre raporturile financiare si relatiile de inchiriere.            Inchiriind, locatorul trebuie sa-i furnizeze locatarului garantii cu privire la folosirea linistita a lucrului. El va trebui sa-l asigure impotriva oricarei persoane care si-ar valorifica un drept cu privire la acelasi bun. In mod egal, locatarul poate refuza un bun care nu este conform. Cum insa bunul a fost ales de locatar, acesta din urma dispune de o actiune directa impotriva vanzatorului. In mod corelativ, locatorul este exonerat de orice responsabilitate legata de bunul in discutie.            Conventia de la Ottawa pune in aplicare, in mod nuantat principiul simbiozei intre mai multe operatii juridice care compun leasingul. Conventia instituie pentru locatar conditii favorabile de plata a ratelor, fiind de dorit ca locatarul parat sa nu fie asaltat de o acumulare de sanctiuni. Se consacra astfel principiul potrivit caruia locatorul nu poate primi mai mult, cu titlu de daune interese, decat acelea care l-a adus in situatia in care s-ar fi aflat daca locatarul ar fi executat in mod satisfacator, in conformitate cu termenii acestuia, contractul de leasing [(art.13.2.b) din Conventie].            Un aport original al Conventiei consta in elaborarea de reguli precise pentru a proteja dreptul de proprietate al locatorului in caz de faliment al locatarului, fata de eventualele pretentii pe care le-ar putea

ridica sindicul de faliment (lichidatorul, administratorul sau orice alta persoana desemnata sa administreze bunurile locatarului) si creditorii locatarului.             FRANCHISING contractul de franciză este definit ca fiind acel contract sinalagmatic, cu executare succesivă prin care o întreprindere, denumită francizor, conferă uneia sau mai multor întreprinderi diferite, denumite francizați, dreptul de a reitera, sub firma francizorului, cu ajutorul semnelor sale de atragere a clientelei și cu asistență continuă, sistemul de gestionare prealabil experimentat de francizor; în esență, grație avantajului competitiv pe care îl procură, permite în mod rezonabil unui francizat diligent să desfășoare afaceri profitabile.• Franciza de servicii presupune un sistem standardizat, care se pune la dispoziţie de franchisor. Franchisee este autorizat să ofere consumatorilor pe o anumită piaţă un serviciu sub marca franchisor-ului. • Franciza de distribuţie se utilizează în domeniul desfacerii de produse. Franchisor-ul poate fi producătorul mărfurilor sau un angrosist şi poate organiza o reţea proprie de distribuţie a produselor ori asigură aprovizionarea franchisee cu produsele sale. • Franciza de producţie sau industrială implică un acord între doi producători. Franchisee produce anumite mărfuri, utilizând tehnica şi cunoştinţele oferite de franchisor. Franchisee comercializează mărfurile sub marca franchisor-ului.În Republica Moldova franchising-ul poate fi practicat în una din următoarele forme: corporativ sau comercial. • Franchising-ul corporativ prevede participarea franchisee-ului la întregul ciclu de producţie al franchiser-ului şi se caracterizează prin: a) contracte permanente între franchiser şi franchisee; b) schimb permanent de informaţii; c) reglementare detaliată a activităţii şi grad înalt de responsabilitate a franchisee-ului. • Franchising-ul comercial prevede comercializarea de producţie finită (mărfuri) sau prestarea de servicii de către franchisee şi se caracterizează prin: a) specializarea îngustă a părţii denumită franchisee în comercializarea unui anumit tip de produse (mărfuri) sa u în prestarea unui anumit tip de servicii; b) plata redevenţei de către franchiser din volumul total de vînzări; c) riscul franchisee legat de comercializarea de produse (mărfuri) sau în prestarea unui anumit tip de servicii; d) gradul scăzut de reglementare a obligaţiilor franchisee-ului.Avantajele franchisingului sunt: - un pachet de acte bine elaborate (instrucţiuni, cerinţe, materie primă, produse finite, utilaj, sistem de distribuţie, sisteme de activitate); - viabilitatea şi competitivitatea afacerii garantate de imaginea firmei de bază; - instruirea în domeniul managementului eficient. 2 Principalul dezavantaj este dat pe de o parte de costurile francizei (taxa de intrare în franciză şi o parte din contribuţiile publicitare) şi pe de altă parte de riscul pierderii notorietăţii. Pe lângă taxa de acordare a francizei şi redevenţele anuale care diminuează profitul beneficiarului, acesta trebuie să menţină permanent un anumit standard de calitate [16] pentru a nu a angaja prejudicii de imagine în dauna francizorului. Adesea, francizatul este obligat prin contract să cheltuiască bani, periodic, pentru îmbunătăţiri, contribuţii proporţionale pentru reclamă etc., cerute de francizor.Francizatul (beneficiarul), deşi are permisiunea să folosească o marcă, în cadrul unui contract de franciză, acesta este ţinut să urmeze anumite reguli şi să solicite aprobare de la francizor, pentru schimbarea utilizării/extinderii acesteia, etc., ceea ce impune un control redus al afacerii. Din aceste considerente, franacizele şi antreprenoriatul sunt două realităţi economice distincte. Principalele responsabilităţi ale francizatului constau în promovarea produselor şi serviciilor companiei-mamă către utilizatori, acordarea de asistenţă clienţilor, păstrarea legăturii cu clientul etc.3 Cunoscutul investitor, om de afaceri şi autor american, Robert Kiyosaki, în una din seria cărţilor “Tată bogat, tată sărac” relatează: Costurile obţinerii drepturilor de franchiză la produse, servicii sau tehnologii renumite pot să varieze între 100.000 $ 1.5 milione $. Acelaşi autor susţine: Chiar dacă este mai puţin riscant să începeţi propria afacere de la zero, statistica arată că, în final, o treime din toate afacerile bazate pe franchiză dau faliment.Părţile pot insera în contractul de franchising orice clauze pe care le consideră necesare, dar unele clauze sunt impuse în baza legii. Astfel, potrivit art.9, alin.(2) al Legii nr.1335-XIII din 01.10.1997 în contract se indică: a. clauza cu privire la identificarea părţilor contractante; b. denumirea, tipul şi domeniul business-ului; c. cuantumul şi termenele efectuării plăţilor (plata iniţială unică, royalty, plăţi permanente, taxa pentru reclamă); d. drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv după expirarea contractului; e. angajamentul franchiser-ului de a acorda asistenţă părţii denumite franchisee; f. răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contract; g. modul de soluţionare a litigiilor; h. teritoriul pe care va fi folosită marca franchiser-ului; i. termenul de valabilitate a contractului, condiţiile de modificare, prelungire sau reziliere a acestuia; j. sediul, datele bancare şi semnăturile părţilor. Conform art.1172 alin.(2), în contractul de franchising, pe lângă obligaţiile reciproce clar precizate ale părţilor, durata contractului, dispoziţiile referitoare la reziliere şi la prelungire, şi pe lângă alte elemente importante, se face şi o descriere completă a programului de prestare a franchisei.Franchisor-ul este obligat: • Să asigure franchisee utilizarea numelui său comercial şi a mărcii sale pe durata contractului de franchising. • Să acorde asistenţă continuă franchisee. *Să furnizeze franchisee mărfurile, care constituie obiectul contractului de franchising. • Să acorde franchisee exclusivitate în teritoriul stabilit în contract. • Să asigure franchisee-ului protecție• Să exercite control asupra mărfurilor și serviciilor acordate de franchisee.franchisee are următoarele obligaţii: • Să utilizeze numele comercial şi marca franchisor-ului exclusiv în scopurile prevăzute în contract. • Să desfăşoare activitatea în condiţiile stabilite de franchisor şi potrivit

instrucţiunilor furnizate de acesta. • Să plătească taxa iniţială şi redevenţele periodice franchisor-ului. • Să respecte confidenţialitatea asupra informaţiilor furnizate de franchisor în baza contractului. • Să respecte obligaţia de neconcurenţă. • Să încheie un contract de asigurare privind activitatea desfăşurată. • Să distribuie mărfurile furnizate de franchisor. Indiferent de motivul încetării contractului internaţional de franchising, franchisee are unele obligaţii şi după încetarea contractului31, şi anume: • Să înceteze să mai desfăşoare activităţi în calitate de franchisee şi de a mai utiliza marca franchisor-ului sau alte semne distincte ale acestuia. • Să returneze franchisor-ului toate copiile materialelor puse la dispoziţie de acesta în scopul executării contractului. • Să permită franchisor-ului, la solicitarea acestuia, cumpărarea stocurilor de mărfuri şi materii prime rămase, precum şi a bunurilor utilizate de franchisee pentru executarea contractului de franchising. • Să ia toate măsurile legale necesare pentru încetarea contractului şi să comunice o evidenţă a acestora franchisor-ului în termenul stipulat in contract. • Să păstreze confidenţialitatea asupra informaţiilor conform condiţiilor stabilite în contractul internaţional de franchising