DIRIJAREA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT ÎN PROBELE DE … · antrenamentului sportiv pag. 5 2.2....
54
DIRIJAREA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT ÎN PROBELE DE SPRINT LA JUNIORI -Studiu individual- ISBN 978-606-577-248-9 Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2010 PROFESOR LUCIAN OGRĂZEANU
Transcript of DIRIJAREA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT ÎN PROBELE DE … · antrenamentului sportiv pag. 5 2.2....
DIRIJAREA MIJLOACELOR DE ANTRENAMENT ÎN
PROBELE DE SPRINT LA JUNIORI
-Studiu individual-
ISBN 978-606-577-248-9
Editura Sfântul Ierarh Nicolae 2010
PROFESOR LUCIAN OGRĂZEANU
1
CUPRINS CAPITOLUL I. INTRODUCERE pag. 2 1.1. Importanţa şi actualitatea temei. Motivarea alegerii temei pag. 2 1.2. Scopul lucrării pag. 4 1.3. Ipoteza de lucru pag. 4 1.4. Sarcinile lucrării pag. 4 CAPITOLUL II. REFLECTAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE SPECIALITATE pag. 5 2.1. Importanţa folosirii metodei modelării în procesul antrenamentului sportiv pag. 5 2.2. Unele aspecte ale procesului de antrenament la juniori pag. 10 2.3. Particularităţi morfo-funcţionale ale tinerilor cu vârsta de 16-17 ani pag. 15 2.4. Particularităţile vârstei post pubertate (de la instalarea pubertăţii până la 20 – 22 ani fete şi 23 – 25 ani băieţi). pag. 19 2.5. Viteza- calitate motrică de bază în probele de sprint. Mijloacele şi metodele de dezvoltare pag. 20 2.6. Bazele fiziologice ale vitezei pag. 27 CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII pag. 34 3.1. Subiecţii cercetării pag. 34 3.2. Conţinutul şi etapele cercetării pag. 35 3.3. Metodele folosite în cercetare pag. 35 CAPITOLUL IV. REZULTATELE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA LOR pag. 37 Concluzii pag. 51 Bibliografie pag. 52
2
CAPITOLUL I.
INTRODUCERE 1.1 Importanţa şi actualitatea temei. Motivarea alegerii temei.
Modelarea este una dintre metodele pe care ştiinţa contemporană le utilizează
în mod curent pentru studierea diferitelor sisteme şi fenomene. Deoarece
termenul de modelare are în momentul de faţă mai multe sensuri, este necesar
să precizăm diferitele accepţii ale noţiunii de model.
Dicţionarul enciclopedic defineşte modelul ca un sistem teoretic sau material cu
ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui alt
sistem mai complex cu care modelul prezintă o anumită analogie. Modelul
reprezintă o simplificare, o reflectare numai parţială a obiectului, având ca scop
să ofere un material mai accesibil investigaţiei teoretice sau experimentale.
Metodele pot fi ideale (teoretice) sau materiale.
În limba latină modelul (modus) – tipar în timp ce în limba germană model
înseamnă modul, tipar, matriţă. Remarcăm că, încă de la început, termenul de
model oscila între un sens abstract şi unul concret.
În ştiinţă întâlnim în mod curent diferite modele, iar modelarea ca metodă o
găsim aproape în toate domeniile de activitate umană. Putem afirma că
modelarea este o metodă de cercetare a unor sisteme numite originale, cu
ajutorul studiilor efectuate pe alte sisteme, numite modele, care se află în
anumite relaţii cu primele. De cele mai multe ori, modelarea serveşte la
obţinerea de informaţii privind originalele cu ajutorul investigării modelelor.
3
Această situaţie apare atunci când se studiază un sistem complex, greu sau
imposibil de abordat direct, cu ajutorul unor modele. Orice modelare presupune
mai multe etape .
Prima etapă este aceea a izolării din complexitatea fenomenului a unor
elemente esenţiale: este etapa de stabilire a modelului. În al doilea rând se
stabilesc relaţiile existente între termenii care descriu elementele izolate, adică
modelul ideal. În al treilea rând, se stabileşte un model fizic descris prin acelaşi
tip de relaţii ca şi modelul ideal considerat anterior. Aşa se prezintă, pe scurt,
problema modelului şi a modelării în plan teoretic .
În ceea ce priveşte activitatea sportivă în general şi problema antrenamentului
în mod special, mai ales atunci când sportivii participă la întreceri sportive pe
parcursul întregului an, selecţionarea celor mai eficace mijloace de pregătire şi
aplicarea celor mai eficiente metode de antrenament capătă o importanţă
deosebită.În această situaţie, un sprijin real ne aduce metoda modelării.
Această metodă se bazează pe o selecţie obiectivă a mijloacelor de
antrenament,apelându-se în acest scop la măsurători, cu ajutorul cărora se poate
aprecia calitatea execuţiei mijloacelor de antrenament şi efectuarea evaluării
calitative. Folosind, apoi, calculele matematico-stastistice în aprecierea acestor
date, se stabileşte gradul de corelaţie ,dintre mijloacele folosite şi efectul lor
asupra performanţei în proba practicată.
Problematica cercetării noastre se referă tocmai la acest aspect al problemei :
evidenţierea principalelor mijloace folosite în pregătirea alergătorilor de viteză
in vârstă de 16-17 ani şi determinarea, pe cale matematico-statistică, a relaţiilor
acestora cu proba practică. Selecţionarea celor mai eficiente mijloace şi
valoarea acestora, condiţionează în mod direct performanţa în alergările de
viteză .
4
Am ales această temă deoarece ca viitor profesor sau antrenor doresc să
cunosc cele mai moderne metode de lucru şi să aplic în activitatea mea acele
mijloace şi metode care permit realizarea performanţelor planificate.
1.2 Scopul lucrării
Obţinerea datelor obiective în dirijarea antrenamentului alergătorilor de
viteză juniori (16-17ani) prin selecţionarea obiectivă a mijloacelor care au un
coeficient de corelaţie ridicat cu performanţă sportivă.
1.3 Ipoteza de lucru
S-a presupus că: valoarea (cantitativă şi calitativă) a mijloacelor de
antrenament incluse în pregătirea zilnică a alergătorului de viteză în vederea
ridicării potenţialului de efort, trebuie să constituie, în acelaşi timp şi criteriul
de apreciere a evoluţiei adaptării organismului la efort competiţional.
1.4 Sarcinile lucrării :
1.4.1 Identificarea unor mijloace de antrenament care, în urma execuţiei
repetate, vor influenţa pozitiv rezultatul individual la alergările de sprint.
1.4.2 Selecţionarea unor mijloace de pregătire care vor deveni un model de
pregătire individuală a alergătorilor.
5
CAPITOLUL II
REFLECTAREA TEMEI ÎN LITERATURA DE
SPECIALITATE
2.1 Importanţa folosirii metodei modelării în procesul antrenamentului
sportiv
Creşterea rezultatelor sportive, în ultima perioadă de timp, s-a datorat într-o
măsură din ce în ce mai mare creşterii principalilor factori de antrenament
(volum şi intensitate). Volumul de antrenament este exprimat atât prin numărul
sporit de antrenamente cât şi numărul de ore afectat desfăşurării lor, iar
intensitatea este exprimată prin viteza de execuţie şi repetiţie a principalelor
mijloace cuprinse în antrenament. Această situaţie a fost posibilă datorită
aprofundării cunoştinţelor despre potenţialul organismului uman şi metodele
mai bune de antrenament .
S-a constatat că creşterea continuă a volumului de antrenament a început să
întâmpine diferite obstacole mai ales în probele în care rezistenţa, nu
întotdeauna este compatibilă cu celelalte calităţi motrice (viteza, forţa, detenta,
îndemânare). Creşterea permanentă a volumului poate duce la un anumit nivel
de oboseală fizică şi nervoasă care nu permit manifestarea eficientă a celorlalte
calităţi motrice (Alexandru D – 1992). Aspectul negativ al creşterii volumului
de antrenament creează premizele pentru o nouă posibilitate în vederea creşterii
performanţelor sportive care constau într-o selecţie mai viguroasă a mijloacelor
6
de antrenament. Această cale se bazează pe o selecţie obiectivă a mijloacelor de
antrenament, apelându-se în acest scop la măsurători, cu ajutorul cărora se
poate aprecia calitatea execuţiei mijloacelor de antrenament şi efectuarea unei
evaluări cantitative.
Selecţia obiectivă a mijloacelor de antrenament devine posibilă folosind
metoda modelării, care permite reprezentarea schematică a unui fenomen
natural exemplar (pregătirea sportivă) prin câteva caracteristici esenţiale, care îi
condiţionează în general manifestarea.
Metoda modelării a fost aplicată din cele mai vechi timpuri şi continuă să fie
folosită de fiecare din noi în cele mai diverse ocazii fără a şti de multe ori că e o
realizare .În ceea ce priveşte modelarea capacităţii fizice, aceasta reprezintă o
problemă specifică activităţii sportive care poate fi realizată cu mijloacele cu
care aceasta operează de obicei.
Trebuie subliniat că nu orice model realizat poate fi considerat ca ceva ideal,
de neschimbat. El poate fi susceptibil de continuă perfecţionare şi evoluţie în
funcţie de îmbunătăţirea cunoştinţelor despre fenomenul corectat, de
posibilitatea de transformare a aspectelor calitative în măsurări cantitative.
Aceasta continuă evoluţie a modelului trebuie considerată ca necesară, prin
faptul că multe din cauzele care influenţează un fenomen nu pot fi încă
cunoscute, fie că nu există metode de măsurare, fie că nu s-a găsit soluţia de
integrare a datelor obţinute în tehnica modelării respective.
Modelul apare ca o încercare de a depista factorii care determină evoluţia unui
fenomen. Fiecare dintre aceşti factori reprezintă în fond, o ipoteză, iar modelul,
un sistem care se bazează pe un ansamblu organizat de ipoteze.
Ipotezele componente ale „ modelului ” se presupune că au o evoluţie proprie,
determinată şi de structura relaţiilor de influenţă cu evoluţia particulară şi
globală a celorlalte ipoteze (Cîrstea Ghe.- 1996; Demeter A.-1981) .
7
În modelarea pregătirii fizice este normal ca drept cauze care influenţează (în
mod esenţial şi important) nivelul pregătirii fizice, să fie considerate mijloacele
de antrenament.
De mare importanţă apare aici capacitatea autorului de a selecţiona din
mulţimea cauzelor care influenţează evoluţia unui fenomen, pe cele mai
semnificative, care pot fi exprimate cantitativ şi pornind de la datele statistice
disponibile, să obţinem o exprimare cantitativă a fenomenului studiat (modelat ).
Valoarea unui model va creşte dacă acesta va permite, pe baza exprimărilor
cantitative care-l compun, să se efectueze explorări în vederea unor viitoare
previziuni ale evoluţiei sau involuţiei, creând posibilitatea de a cunoaşte , în ce
măsură unele schimbări cantitative ale unor cauze vor determina mişcări
substanţiale ale întregului sistem al modelării.
Cunoscând acest lucru, se vor putea urmări creşteri sau descreşteri ale factorilor
cauzelor, componenţi ai modelării, pentru a determina şi consemna evoluţiile
dorite ale sistemului natural complex cercetat. În acest sens, activitatea depusă de
sportivi şi antrenor va fi orientată iniţial pe elementele cauzate de efect pozitiv
asupra performanţei sportive (Dragnea A. – 1996).
În plus, putând definitiva părţile slabe şi tari din pregătirea fiecărui sportiv şi
posibilităţile de creştere teoretică a acestor potenţiale parţiale, orientarea
antrenamentului spre elemente de eficienţă maximă pentru sportivul respectiv, va
avea un caracter obiectiv. Modelarea, ca metodă de analiză a unei realităţi
complexe din activitatea sportivă, are mai multe etape.
Prima etapă a modelării, obiective oricărei încercări în acest sens, este
modelarea pedagogică. Aceasta se bazează pe o analiză empirică a manifestării
fenomenului cercetat din care se scot în evidenţă acei parametri care au un rol
important în realizarea scopului principal-performanţa sportivă. Această
modelare mintal-pedagogică foarte importantă va furniza materia de bază a
8
matematicii .De calitatea datelor iniţiale depinde lanţul logic al legităţilor care se
vor evidenţia în cursul analizei (Dietrich M.- 1973 ; Dumitrescu V.- 1971).
Modelarea pedagogică se bazează iniţial pe metoda discursivă, unde
reprezentarea este formată din aprecieri verbale subiective .Un exemplu de
modelare discursivă îl poate constitui următorul : alergarea de 100 m este un
efort de intensitate maximală, prestat pe o durată de timp relativ scurtă în care un
rol important revine calităţii de forţă-viteză, desfăşurată într-un regim anaerob de
lucru.
Primele încercări de modelare pedagogică, bazate pe unele precizări de
raporturi procentuale, au fost consumate cu precizarea celor cinci factori ai
antrenamentului :
pregătirea fizică generală;
pregătirea fizică specială;
pregătirea tehnică;
pregătirea tactică;
pregătirea moral-volitivă, cărora li se acordă diferite ponderi, relative şi
subiective, în funcţie de scopul pe care îl urmăreau.
De regulă, ponderea celor cinci factori în etapa pregătitoare, al alergătorilor de
viteză este următoarea:
pregătirea fizică generală 30 - 40%
pregătirea fizică specială 40 - 30%
pregătirea tehnică 20 - 20%
pregătirea moral-volitivă 10 - 10%
O altă încercare de modelare pedagogică, situată la un nivel superior, este
aceea a lui Diacicov, în care se grupează ramurile sportive după calităţile fizice
9
care au un rol important în obţinerea rezultatelor sportive şi care şi-au găsit o
astfel de reprezentare grafică simplificată:
În această modelare pedagogică, exprimată grafic, efortul la probele de
viteză, este caracterizat în funcţie de distanţa faţă de punctele socotite drept
manifestări maxime ale calităţilor fizice (viteza, forţa, rezistenţa).
Astfel, alergările de viteză, apar ca un efort de viteză şi forţă, cu o uşoară
deviaţie spre rezistenţă.
Pentru a ne asigura certitudinea că modelarea a reuşit să selecţioneze cei mai
importanţi factori determinanţi, care condiţionează evoluţia performanţei
sportive, trebuie trecut la a doua etapă a modelării, la modelarea matematică.
Modelarea matematico-statistică ne va ajuta să ne mărim şansele de reuşită
sporind nivelul de încredere în munca antrenorilor, prin precizia selecţionării
obiective bagajului de mijloace de antrenament. Această selecţie a mijloacelor
de antrenament va permite mărirea eficienţei sportive şi deci în consecinţă va
îmbunătăţi performanţa sportivă .
Metoda modelării ca o formă de rezolvare concretă a cerinţelor
antrenamentului sportiv, vine să abordeze la un nivel de pretenţie ştiinţifică
superioară, problematica complexă a adaptării organismului sportivilor la
eforturi mari ale pregătirii sportive (Dragnea A – 1996) .
10
Aplicarea modelării poate fi realizată în mod diferit, în funcţie de unele
particularităţi specifice ale diferitelor ramuri sportive. Aceste particularităţi sunt:
1. Rezultatul sportiv este sau nu exprimat cantitativ (metri, secunde,
kilograme ).
2. Foloseşte în antrenamente, în mod curent, mijloace de antrenament
măsurabile, exprimate în unităţi de timp, număr de repetări, metri, kilograme.
3. Practica antrenamentului sportiv a creat sau nu necesitatea şi obişnuinţa de
a cuantifica mijloacele de antrenament.
Durata de timp necesară trecerii de la cunoaştere la aplicarea practică este
condiţionată de trecerea succesivă a următoarelor etape:
a. înţelegerea necesităţii şi posibilităţii de adaptare a modelării la specificul
sportiv respectiv;
b. caracterizarea efortului competiţional din punct de vedere al contribuţiei şi
ponderii calităţilor motrice;
c. selecţia empirică a mijloacelor de antrenament considerate ca necesare;
d. fixarea posibilităţilor de apreciere cantitativă (măsurare) a mijloacelor de
antrenament selecţionate empiric, în condiţiile antrenamentului sportiv.
2.2. Unele aspecte ale procesului de antrenament la juniori În ultimii ani preocupările specialiştilor în vederea îmbunătăţirii
conţinutului, metodelor şi formelor de desfăşurare a activităţilor sportive, de
care depinde în principal realizarea obiectivelor, au înregistrat o creştere
cantitativă şi calitativă.
O problemă de actualitate în domeniul atletismului este aceea a metodicii
antrenamentului la juniori. Metodica antrenamentului la juniori elaborată pe
baze ştiinţifice permite obţinerea de către aceştia a unor rezultate de valoare la
vârsta senioratului (Dragnea A. – 1996).
11
Din aceste motive problema instruirii sportive a juniorilor ocupă un loc
important în cadrul teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului. Crearea
unui sistem de pregătire, începând cu vârstele mici, a apărut ca o necesitate
obiectivă o dată cu creşterea nivelului performanţelor pe plan mondial .Acest
sistem prevede că sportul la juniori reprezintă o etapă din cadrul procesului de
perspectivă, cuprinzând o verigă intermediară între pregătirea copiilor şi
pregătirea seniorilor. Eficacitatea lui nu trebuie apreciată pe baza unor rezultate
imediate, ci exclusiv pe baza unor măsuri în care sunt realizate sarcinile de
ordin strategic.
Instruirea juniorilor are loc în perioada în care aceştia trec printr-o serie de
modificări dinamice, atât în sfera morfologică, fiziologică, psihologică cât şi
motrică. Organismul în cadrul procesului dezvoltării şi maturizării sale trece
prin perioade şi etape care se caracterizează printr-o serie de particularităţi de
care antrenorul trebuie să ţină cont.
Analizând conţinutul materialelor metodice care se referă la pregătirea
juniorilor, observăm că baza realizării scopurilor de instruire o constituie un
volum destul de mare de lucru, care dezvoltă şi formează în mod armonios
funcţiile organismului. La această vârstă pericolul mare îl reprezintă nu atât
alegerea mijloacelor şi metodelor de pregătire, cât valoarea mare a solicitării. În
acelaşi timp în cadrul volumului mijloacelor destinate pregătirii atletice,
ponderea cea mai mare o au exerciţiile pentru învăţarea şi perfecţionarea
deprinderilor tehnicii şi exerciţiile care în mod armonios contribuie la ridicarea
nivelului de dezvoltare a tuturor calităţilor motrice.
Introducerea în pregătirea juniorilor a unor mijloace specifice de pregătire
trebuie făcută cu mare atenţie, în caz contrar, ele pot anula sau reduce
posibilitatea de valorificare deplină a potenţialului individual la vârsta
senioratului.
12
Întreg procesul de instruire a juniorilor trebuie să se caracterizeze printr-o
pregătire multilaterală, care să asigure formarea modelului sportivului cu o
structură motrică stabilă.
După părerea mai multor specialişti, principalele caracteristici ale procesului
de pregătire la această vârstă sunt :
concordanţa cu particularităţile de dezvoltare biologică;
volumul relativ mare de lucru;
intensitatea relativ redusă;
accent mare pe însuşirea tehnicii;
introducerea treptată a mijloacelor specifice de pregătire;
Se înţelege de la sine că rezolvarea tuturor acestor sarcini impune necesitatea
unei bune organizări, condiţii materiale optime de trai şi pregătire, asigurarea
asistenţei medicale corespunzătoare, cadre didactice (antrenori) bine pregătiţi
şi cu o experienţă bogată şi aplicarea metodicii moderne de antrenament
(Dragan I. – 1994).
Pentru ca scopul antrenamentului, aşa cum am amintit mai sus, este necesară
dezvoltarea la un nivel înalt a tuturor calităţilor motrice de bază, atingerea unui
nivel corespunzător al pregătirii fizice generale. Această pregătire are o
importanţă foarte mare şi realizarea ei treptată constituie o necesitate şi în
acelaşi timp suportul formării unei tehnici raţionale. Aceasta impune de
asemenea necesitatea repartizării judicioase a timpului atât pentru dezvoltarea
calităţilor motrice de bază cât şi pentru însuşirea tehnicii raţionale.
Paralel cu realizarea acestor sarcini se va urmări permanent gradul de
adaptare la efort şi starea sănătăţii. Antrenamentul raţional trebuie să contribuie
la întărirea sănătăţii, îmbunătăţirea activităţii marilor funcţiuni a organelor
interne şi a aparatului locomotor (Bota C. – 1993) .
13
Atingerea performanţelor optime nu e posibilă numai pe baza unei pregătiri
metodice corespunzătoare şi a unui nivel tehnic superior. Pentru realizarea
acestora este nevoie de prezenţa anumitor trăsături de caracter şi a unor calităţi
psihice ca voinţa, dârzenia, perseverenţa.
Aşadar una din sarcinile antrenamentului constă în educarea permanentă a
acestor calităţi a căror prezenţă întregeşte personalitatea viitorilor campioni.
Pe lângă cele enumerate mai sus, antrenamentul trebuie să aibă un caracter
atractiv, să contribuie la menţinerea stării emoţionale optime, să dezvolte
interesul şi participarea activă a sportivilor.
Fără aceste valenţe, procesul de antrenament nu numai că nu poate să
realizeze sarcinile propuse, dar de cele mai multe ori duce la instaurarea
plictiselii şi a unei stări de suprasaturare.
Adaptarea organismului la efort se realizează nu numai în condiţiile în care
frecvenţa şi durata excitanţilor au valori optime dar şi cu cât acţiunea
excitanţilor este mai frecventă şi de mai lungă durată. O importanţă mare pentru
adaptarea organismului la efort, cât şi pentru creşterea capacităţii de efort a
acestuia o are forţa de acţiune a excitanţilor.
Forţa excitanţilor folosiţi în antrenament trebuie să fie diferită, în funcţie de
vârsta şi gradul de pregătire. În etapa iniţială de pregătire, forţa lor trebuie să fie
mai mică şi de durată mai scurtă. Creşterea treptată a forţei excitanţilor nu
trebuie să se realizeze prea lent, deoarece numai solicitarea cu o valoare ce
depăşeşte eforturile normale, poate duce în final la creşterea capacităţii de efort.
Valoarea optimă şi eficientă a forţei excitantului, ca şi durata acţiunii acestuia
va depinde de gradul de pregătire a sportivului, de aici şi unele particularităţi
individuale de dezvoltare a acestora. Acest lucru se aplică mai ales la sportivii
cu un nivel de pregătire mai ridicat, unde problema individualizării
antrenamentului este obligatorie.
14
Tinerii pot efectua, fără a le dăuna sănătăţii, eforturi fizice destul de mari, cu
condiţia să păstreze raportul optim dintre lucru şi odihnă.
Cauza principală a supra-oboselii la tineri de multe ori este determinată nu
atât de solicitarea fizică, cât de oboseala psihică, cauzată de antrenamentele
puţin atractive şi pierderea interesului pentru acestea. (Tatu T. – 1973). Fiecare
exerciţiu fizic folosit în antrenament trebuie să solicite organismul în asemenea
măsura încât, modificările pozitive determinate de acesta să nu se „şteargă”
prea repede. Datorită acestui lucru, exerciţiul următor va avea loc în perioada
unei capacităţi sporite de lucru, determinată de exerciţiul precedent.
Aşadar, fiecare antrenament care urmează trebuie să aibă loc în momentul în
care în organism există încă urmele unei capacităţi sporite, după antrenamentul
precedent. Pauzele prea lungi între antrenamente nu sunt recomandate. În
medie, se consideră că pentru a avea eficienţă, antrenamentele trebuie să aibă
loc cel puţin de 4-5 ori pe săptămână, iar durata lor să fie cuprinsă între 90 –
100 minute (Nicu A. – 1993) .În momentul în care apar primele semne de
oboseală, ele trebuie bine studiate în vederea depistării şi înlăturării cauzelor
care le determină. Acest lucru în antrenamentul juniorilor are o importanţă
foarte mare deoarece poate avea repercusiuni mult mai grave decât la lucrul cu
seniorii.
Din acest punct de vedere este mai bine să păstrăm o anumită rezervă în
exploatarea potenţialului biomotric al tânărului, decât să riscăm să depăşim
această barieră care inevitabil va duce la supra-antrenare. Nu trebuie să uităm
că obiectul principal al pregătirii, la această vârstă, constă în stimularea
dezvoltării şi creşterea premizelor pentru performanţe maxime la vârsta
senioratului şi nu realizarea acestora cu orice scop la o vârstă timpurie. Este
necesar ca solicitarea în antrenament să crească treptat, atingând valorile
maxime la sfârşitul perioadei pregătitoare. Modificările solicitărilor vor depinde
de raportul dintre volum şi intensitatea mijloacelor folosite.
15
În perioada pregătitoare, mai ales în prima sa parte, solicitarea va creşte
datorită creşterii volumului de lucru, iar în partea a doua şi perioada pre-
competiţională, valoarea ei este determinată de creşterea intensităţii. Raportul
dintre volumul şi intensitatea efortului se va modifica în funcţie de nivelul de
pregătire, perioada de pregătire, calendarul competiţional şi scopul urmărit
(Dolti A., Nicolin I. – 1992) .
În cadrul ciclului anual de antrenament, atleţii la această vârstă (16-17 ani)
realizează în medie un volum de 530-560 ore de pregătire repartizate în felul
următor :
A - pregătire fizică (dezvoltarea calităţilor motrice de bază) – 25-30%
B - pregătire atletică direcţionată – 40-50%
C- dezvoltarea calităţilor motrice specifice
D - însuşirea şi perfecţionarea tehnică – 5-10%
E - alte discipline sportive - 5%
F - pregătire psihologică şi teoretică - 5%
G - pregătirea la concursuri – 5-10%
Un antrenament bine organizat trebuie să asigure alergătorilor de viteză la
această vârstă (16-17 ani) realizarea în medie de performanţe pe distanţa de
100 m – 11,5sec - 11,8 sec, iar pe distanţa de 200 m – 23,5 sec – 24,5 sec.
2.3 Particularităţile morfo-funcţionale ale tinerilor în vârstă de
16-17 ani Pubertatea, fenomen fiziologic ce constă dintr-o serie de transformări
anatomice, fiziologice şi psihice ale organismului, ce transformă copilul în
tânăr, este proprie fiecărui copil şi constituie o etapă de durată variabilă.
Această etapă de dezvoltare se caracterizează printr-un ritm de creştere
accelerat atât la nivelul sferei somatice (aparat locomotor, sistem nervos,
16
analizatori ), cât şi la nivelul organelor vegetative. Modificările ce apar în
dezvoltarea copiilor la această vârstă sunt mai pregnante, în timp ce la alţii sunt
lente, durând o perioadă mai lungă. Aceste caracteristici fac ca unii copii să-i
depăşească pe colegii lor la toţi parametrii dezvoltării.
Superioritatea potenţialului biologic temporar determinată nu de aptitudini ci
de ritmul de dezvoltare rapid, trebuie avută în vedere în activitatea sportivă cu
copiii (Zatiorski A. – 1971).
La copiii de vârsta pubertăţii se constată o accelerare a creşterii, de cele mai
multe ori, membrele cresc mult faţă de trunchi, segmentele corporale crescând
neuniform – dând aspect caricatural – în special băieţilor. În acelaşi timp se
poate observa şi o oarecare stagnare a procesului de mineralizare a scheletului,
cu posibilitatea instalării deformaţiilor coloanei vertebrale şi a piciorului plat.
La această vârstă se definitivează osificarea unor piese ca femurul, tibia, ca şi
sudarea completă a coxalului. Datorită faptului că scheletul este în continuă
definitivare, vor fi evitate, sau folosite cu mare atenţie exerciţiile ce cuprind
sărituri cu aterizare rigidă, ca şi exerciţiile de forţă, în afara celor cu împingerea
greutăţii proprii a corpului.
Acest lucru este necesar mai ales în scopul pregătirii coloanei vertebrale care
la această vârstă nu este încă suficient susţinută de musculatură. Musculatura
cunoaşte o dezvoltare continuă, cu alungirea fibrelor în detrimentul grosimii.
Forţa musculară creşte în ritm lent, la băieţi viteza de creştere a forţei fiind
mai bine exprimată decât la fete .În timp ce la băieţi se constată creşterea
indicatorului forţa absolută cât şi relativă, la fete creşterea greutăţii corpului
depăşeşte creşterea forţei absolute, ce în final duce la scăderea nivelului forţei
relative (Demeter A. – 1981) .
Datorită faptului că tonusul flexorilor predomină asupra celui a extensorilor se
recomandă acordarea atenţiei deosebite exerciţiilor care contribuie la formarea
unei ţinute corecte. De asemenea se va pune accent deosebit pe menţinerea
17
poziţiei corecte în efectuarea tuturor exerciţiilor cuprinse în conţinutul
activităţii atletice (alergări, sărituri etc.). În atenţia profesorului trebuie să stea
fetele care la sfârşitul acestei perioade manifestă o tendinţă de reducere a
timpului afectat mişcării şi implicit activităţii motrice organizate.
Organele vegetative care au pondere deosebită în susţinerea unui anumit
nivel al efortului cresc lent şi continuu atât în ce priveşte volumul, cât şi
îmbunătăţirea activităţii acestora, a stării lor funcţionale. Volumul inimii
cunoaşte o dezvoltare progresivă, de asemenea şi patul vascular. Debitul
cardiac către sfârşitul perioadei atinge valori apropiate de ale adulţilor de 4-5
litri / min în repaus şi 15-20 l/min în efort .
Dr. Szogy prin calcularea cantităţii de oxigen furnizată de fiecare pulsaţie,
evaluează capacitatea funcţională a sistemului de transport a oxigenului şi
raportând acest parametru la greutatea corporală, ajunge la concluzia că fetele
de 14 ani prezintă valorile cele mai mari pe care băieţii le au abia la 17 ani .
De aici şi indicaţia că fetele de 14 ani şi băieţii de 17 ani pot lucra pentru
dezvoltarea capacităţii aerobe. Frecvenţa cardiacă relativ mare tinde să scadă
către sfârşitul perioadei la 80 de pulsaţii pe minut, iar la cei ce practică în mod
judicios efortul fizic, ajunge la valori egale cu ale adulţilor. Datorită ritmului
cardiac crescut pentru efectuarea unui efort, inima copilului din această grupă
de vârstă, consumă mai multă energie, ceea ce determină instaurarea timpurie a
oboselii. Aşadar, se va acorda atenţie deosebită dozării efortului, a naturii şi
intensităţii acestuia precum şi pauzelor de revenire (Dragan I. 1994) .
Se consideră că la aceasta vârstă copiii suportă mult mai uşor eforturile de
viteză, viteză-forţă, decât eforturile de forţă şi rezistenţă. Frecvenţa respiratorie
de asemenea nu indică o economie funcţională. Volumul respirator diferă cu
sexul, în favoarea băieţilor. Exerciţiile atletice în general, iar mai ales cele cu
caracter ciclic şi cu influenţă generală asupra organismului ca: mersul,
alergarea judicios aplicate pot constitui mijloace importante în reglarea şi
18
perfecţionarea funcţiilor vitale ce cunosc în această perioadă aşa-numita
„furtună vegetativă”. Labilitatea neurovegetativă manifestată prin variaţii atât
ale comportamentului cât şi ale performanţelor fizice şi intelectuale pune
probleme deosebite profesorului .
De aceea, se recomandă începerea practicării regulate a activităţilor atletice,
înainte de începerea pubertăţii active. Este mult mai uşor în această perioadă să
se menţină interesul pentru practicarea sportului dacă acesta a fost imprimat în
perioada anterioară.
În ceea ce priveşte dezvoltarea sistemului nervos, acesta cunoaşte o continuă
specializare funcţională precum şi o mărire a numărului conexiunilor diferitelor
segmente nervoase. Copiii prezintă o mare plasticitate a fenomenelor nervoase
ca şi o instabilitate comportamentală, lucru ce necesită grija deosebită în lucrul
cu această grupă de vârstă. De multe ori această perioadă este apreciată ca
nefavorabilă pentru activitatea sportivă.
Observaţii recente arată totuşi că unele neconcordanţe ce apar în comportare
şi în aptitudini trebuie tratate ca fenomene normale, trecătoare. Lucrări de
specialitate apreciază că reglarea corticală a actelor motrice prezintă o eficienţă
crescută, manifestată printr-o bună coordonare şi precizie a mişcărilor. Aceasta
este perioada formării legăturilor temporare trainice favorabile învăţăturii
actelor motrice cu un grad înalt de dificultate. Mişcările copiilor de această
vârstă se caracterizează printr-o armonie, precizie şi economicitate. Se
consideră că este vârsta favorabilă învăţării tehnicii probelor accesibile acestei
vârste (Zatiorski A- 1971).
Capacitatea de concentrare sportivă permite însuşirea chiar a unor elemente
tehnice de mare fineţe şi imprimarea unui ritm corespunzător execuţiei
mişcărilor învăţate.
Activităţile fizice bine dozate şi practicate cu regularitate nivelează şi
atenuează unele manifestări mai puţin favorabile ale copiilor ce trec prin
19
pubertate, activitatea sportivă având rolul de regulator şi moderator al funcţiilor
organismului.
2.4. Particularităţile vârstei postpubertate (de la instalarea pubertăţii până la 20-22 ani fete şi 23-25 ani băieţi).
Adolescenţa cum mai este numită această perioadă din viaţa tânărului, este
etapa de desăvârşire a proceselor de creştere şi dezvoltare care se instalează
dupa pubertate până la maturizarea completă.
Paralel cu definitivarea creşterii şi diferenţierea tuturor structurilor are loc
realizarea completă a maturizării.
În această perioadă echilibrul între cele două procese fundamentale,
asimilaţia şi dezasimilaţia se realizează complet.
Organismul tânărului cunoaşte un ritm lent dar progresiv de creştere la
sfârşitul perioadei, organismul atingând gradul optim de maturitate somatică şi
vegetativă.
Dacă creşterea în lungime a oaselor se face lent, procesul de îngrăşare este
evident. Se produce osificarea completă şi a ultimelor piese osoase ca:
vertebrele sacrale, sternul, coxalul. Rata anuală de creştere este de 1-2 cm/an,
iar a greutăţii corporale de 1-2 kg.
În ce priveşte musculatura se constată dezvoltarea în grosime a fibrelor prin
hipertrofiere, dar forţa rămâne încă uşor deficitară adulţilor. La băieţi forţa
musculară este net superioară fetelor.
Capacităţile funcţionale ale principalelor aparate implicate în efort ca
circulaţia, respiraţia, cât şi reglarea nervoasă a funcţiilor organismului ajung la
valori optime reuşind în această perioadă şi mai ales către sfârşitul ei să asigure
suportul biologic pentru susţinerea eforturilor de viteză şi îndemânare, dar şi a
20
celor de rezistenţă şi forţă. Se constată la această vârstă cea mai crescută
capacitate de efort a organismului (Dragan I- 1994).
Pentru prima dată la această vârstă se vorbeşte de o economie funcţională a
aparatului cardiovascular care este cu atât mai pregnantă cu cât organismul este
mai bine adaptat. Cordul unui organism tânăr prezintă o hipertrofie determinată
de o dilataţie tonogentă a unei bune adaptabilităţi la efort.
2.5. Viteza- calitatea motrică de bază în probele de sprint. Mijloace şi metode de dezvoltare
Calitatea motrică este aptitudinea individului de a executa mişcări exprimate
în parametrii de viteză, de forţă, de rezistenţă şi de îndemânare. Valoarea
acestor indici reflectă, în cele din urmă, nivelul pregătirii fizice atins la un
moment dat.
Calităţile motrice sunt însuşiri ale sistemului neuromuscular de a produce
mişcări propriului său corp, de a imprima mişcări altor corpuri, respectiv
obiectivelor de aruncare, aparatelor şi obiectivelor ajutătoare în procesul de
pregătire.
În atletism calităţile motrice se manifestă concret, în primul rând prin
intermediul deprinderilor de alergări, sărituri şi aruncări (Ardeleanu T – 1982).
Manifestarea unei calităţi motrice nu poate fi privită niciodată izolat, ci
întotdeauna în corelaţia cu celelalte calităţi motrice. În acelaşi timp, trebuie
remarcat, că fiecare probă atletică are o anumită calitate dominantă, care dă
performanţa în această probă.
De exemplu: performanţa în alergările pe distanţa de 100 si 200 m depinde în
primul rând de nivelul de dezvoltare a vitezei.
Viteza este capacitatea omului de a executa acte şi acţiuni motrice într-un
timp cât mai scurt, în condiţiile în care se desfăşoară mişcările respective.
21
Cu alte cuvinte viteza este capacitatea de deplasare cu cea mai mare viteză
(iuţeală), sau de a executa rapid, cu frecvenţa mare,diverse mişcări
(Filin V – 1958).Această capacitate constă, în fond, în producerea unui efect de
mişcare, a uneia sau mai multor segmente ale corpului, exprimat printr-o
cantitate (valoare) cât mai mare a raportului dintre spaţiu şi timp (m/s).
În literatura de specialitate, de cele mai multe ori, sunt evidenţiate următoarele
forme de manifestare a vitezei:
- viteza de reacţie (timpul de reacţie)
- viteza de execuţie
- viteza de repetiţie
- viteza de deplasare (forma complexă a vitezei care se manifestă în exerciţii
ciclice-alergare în atletism).
Cu toate că există încă preocupări privind determinarea gradului de corelaţie
dintre aceste forme de manifestare a vitezei, rezultatele obţinute sunt
contradictorii.
Marea majoritate a specialiştilor înclină însă spre ideea ca între aceste forme
(mai ales primele trei de bază) nu există o dependenţă.
Nivelul de dezvoltare al vitezei la un individ se apreciază pe baza însumării
rezultatelor obţinute la primele trei forme de viteză, sau rezultatul obţinut în
viteza de deplasare pe o anumită distanţă. Putem vorbi, de asemenea, de nivelul
de dezvoltare a fiecărei forme de manifestare a vitezei în parte.
Nivelul de dezvoltare al vitezei, apreciat în mod global depinde de:
- forţa şi elasticitatea muşchilor
- mobilitatea articulară
- starea sistemului nervos central
- concentrarea atenţiei şi a voinţei
- valoarea rezistenţei pe care trebuie să o învingă sistemul motric
- perfecţionarea tehnicii.
22
Calitatea motrică viteza, se formează o dată cu dezvoltarea organismului.
Deoarece procesul de dezvoltare a organismului nu are un caracter omogen,
diferite organe şi sisteme dezvoltându-se în mod diferit, aceasta se reflectă şi în
dezvoltarea vitezei. Sunt etape în care dezvoltarea vitezei este stimulată şi de
etape în care dezvoltarea este mai anevoioasă (Dragnea A – 1996).
Se apreciază că nivelul cel mai înalt al dezvoltării vitezei îl obţin fetele în
vârstă 13-14 ani şi băieţii în vârstă 15-17 ani. După această vârstă, dacă nu se
aplică mijloacele şi metodele corespunzătoare pentru formarea vitezei, nivelul
acesteia rămâne la aceeaşi înălţime şi ulterior începe să scadă. Astfel se înţelege
că pentru a stimula dezvoltarea mai departe a vitezei este nevoie de un
antrenament sistematic şi raţional început din timp (la o vârstă mică).
Domină o părere generală că viteza este o calitate înnăscută. Categoric
talentul şi predispoziţiile înnăscute au o importanţă foarte mare, dar esenţialul
constă în învăţare, dezvoltare şi formare. În procesul unui antrenament
îndelungat, orice sportiv este capabil să dezvolte calitatea viteză într-o măsură
foarte mare.
Stimularea dezvoltării vitezei trebuie începută la o vârstă mică de 7-8 ani, la
început cu ajutorul jocurilor dinamice, ca ulterior la vârsta de 10-12 ani să se
includă şi mijloacele specifice. Cea mai eficace metodă pentru formarea vitezei
este aceea care recomandă folosirea exerciţiilor de viteză foarte des (în fiecare
zi), sub diverse forme, în diferite condiţii şi nu prea multe cu viteza apropiată
de viteza limită.
Formarea vitezei cu ajutorul exerciţiilor efectuate numai cu viteza maximă
duce la stabilirea vitezei la un anumit nivel, depăşirea căreia de multe ori este
foarte dificilă (Gîrleanu D – 1989). Repetarea exerciţiilor cu viteza maximă
duce în acelaşi timp la suprasolicitarea sistemului nervos, dereglarea
coordonării şi dezvoltării unei tensiuni musculare inutile.
23
Aceste considerente arată că antrenamentul cu intensitate maximă în
exerciţiile de viteză trebuie folosit rar (mai ales când este vorba de începători la
care nivelul tehnicii este scăzut). Ponderea exerciţiilor efectuate cu viteza
maximă trebuie să crească în paralel cu perfecţionarea tehnicii probei practice.
Se poate afirma deci că metoda cea mai raţională pentru dezvoltarea vitezei
este lucrul în paralel asupra perfecţionării tehnicii, îmbunătăţirea mobilităţii,
îmbunătăţirea capacităţii de relaxare a muşchilor antagonişti etc.
În antrenamentul de viteză trebuie respectate anumite condiţii fundamentale şi
anume:
- însuşirea corectă a tehnicii exerciţiului;
- durata exerciţiului să nu depăşească 8-10 secunde;
- pauzele între repetări să asigure o revenire care să permită repetarea
exerciţiului cu viteză maximă.
Practic orice exerciţiu fizic a cărei execuţie îndeplineşte aceste condiţii poate
fi considerat exerciţiu de viteză. De aceea, în perioada iniţială de pregătire mai
ales la copii, mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei trebuie să fie cât mai
variate. În afară de gama largă a jocurilor şi a diferitelor ştafete, în care
elementul de întrecere creează condiţiile favorabile pentru manifestarea vitezei
se va introduce şi exerciţiile efectuate la semnal. De exemplu:
- din alergare schimbarea direcţiei de deplasare;
- plecări din diferite poziţii (şezând, culcat, ghemuit etc.);
- din culcat pe spate ridicare în picioare;
- din culcat pe spate „briceagul” şi revenire în poziţia iniţială;
- din culcat cu faţa în jos – extensia trunchiului şi revenire.
Numărul acestor exerciţii poate fi foarte mare, el va depinde de inventivitatea
profesorului. Principalul, în aceste exerciţii, este să urmărim de la început
executarea lor cât se poate de rapidă cu însuşirea deprinderii de relaxare a
muşchilor care nu participă direct la mişcare. Mişcările trebuie să fie precise.
24
Fiecare din aceste exerciţii pot fi repetate de 8-10 ori cu pauze corespunzătoare
între ele (Ozolin NG – 1972).
După etapa iniţială de pregătire, în care dezvoltarea vitezei se realizează
preponderent pe baza exerciţiilor cu caracter general pentru stimularea
dezvoltării ulterioare a vitezei se folosesc exerciţii cu orientare mai specializată.
Aici, în funcţie de proba atletică se va introduce exerciţii a căror structură va fi
identică sau cel puţin apropiată de proba respectivă. Aceste exerciţii în cadrul
tinerilor alergători trebuie să asigure formarea vitezei de deplasare.
Introducerea acestor exerciţii nu va elimina din pregătirea tinerilor mijloacele
de pregătire fizică generală, deoarece se ştie că, mai ales la această vârstă
pregătirea fizică generală cu accent pe exerciţii de viteză-forţă creează condiţii
necesare pentru exploatarea ulterioară a potenţialului motric şi formarea unei
viteze superioare (Dragnea A – 1996).
Aşa cum s-a mai amintit, formarea vitezei depinde în mare măsură de
pregătirea, de forţa şi gradul de însuşire a tehnicii. De aceea îmbunătăţirea
forţei acelor grupe musculare care sunt angajate direct în mişcarea şi
perfecţionarea deprinderilor motrice, va contribui direct la perfecţionarea
acestei calităţi.
În acest scop sunt folosite exerciţii speciale şi executarea probei în întregime.
Ponderea acestor exerciţii este destul de mare, numărul mare de repetări rămâne
şi atunci când tehnica este însuşită aproape perfect. Ele sunt chemate să
contribuie la îmbunătăţirea vitezei de repetiţie şi execuţie.
Principala metodă folosită pentru dezvoltarea vitezei este aceea a repetărilor.
Repetările pot fi efectuate cu viteză aproape de maximă (9/10), maximă, şi în
condiţii uşurate, care permit depăşirea nivelului de viteză instalat (Butenko B.I.
– 1981).
25
Pentru formarea vitezei specifice pot fi efectuate:
1. Exerciţii speciale pentru dezvoltarea vitezei:
- alergarea cu joc de glezne şi alergarea cu genunchii sus;
- alergarea cu start din picioare, cu start de jos şi cu start lansat pe diferite
distanţe (10-50 m);
- alergarea accelerată pe distanţa de 30-60 m;
- alergarea repetată pe distanţa de 30-80 m;
- alergarea pe loc cu frecvenţa foarte mare şi durata ce nu depăşeşte 6-8’’
- alergare la deal şi vale;
- deplasare prin sărituri (plurisalturi).
2. Repetarea unor porţiuni din proba de concurs (verificări pe distanţe
intermediare).
3. Repetarea probelor de concurs în întregime.
4. Participarea la concurs.
Prezentăm câteva observaţii privind efectuarea unor exerciţii semnalate mai
sus. De exemplu:
- Alergarea cu joc de glezne efectuată cu paşi relativ scurţi, permite creşterea
frecvenţei de execuţie şi a accelerării în condiţii mai uşoare. Acest exerciţiu
perfecţionează coordonarea neuromusculară, alternarea rapidă a contracţiei cu
relaxarea şi implicit manifestarea vitezei;
- Alergarea accelerată asigură creşterea treptată a vitezei până la viteza
maximă.
Folosirea condiţiilor uşoare se recomandă mai ales atunci când există
pericolul de instalare a „barierei de viteză”. Aceste condiţii trebuie să stimuleze
executarea alergării, săriturilor şi aruncărilor cu viteză mai mare decât cea
stabilită (Filin V.T. – 1958).
26
In acest scop se folosesc: alergarea pe o pantă înclinată (la vale), înclinare 2-
3º, alergările cu handicap, aruncările cu obiecte mai uşoare, sărituri în lungime
cu elan mai scurt şi ultimii paşi (4-6) efectuaţi pe teren înclinat etc.
Volumul exerciţiilor de viteză va depinde de intensitatea cu care sunt
executate. La un volum mai mare vor fi folosite exerciţiile efectuate cu viteza
apropiata de limită, iar la volum mai mic cele cu viteza maximă şi cele care
depăşesc viteza limită (Girleanu D – 1989).
Durata pauzelor depinde de felul exerciţiului, starea organismului, nivelul de
pregătire, condiţiile de antrenament. În orice caz durata pauzei, de cele mai
multe ori apreciată în mod subiectiv, trebuie să asigure revenirea organismului
pentru a repeta exerciţiul cu aceeaşi intensitate. Atât pauzele prea scurte, cât şi
cele prea lungi nu stimulează dezvoltarea vitezei. În primul caz următoarea
repetare se execută pe fondul unei oboseli, iar în al doilea se modifică starea de
excitabilitate a sistemului nervos, scade temperatura optimă a muşchilor şi ca
urmare reduce viteza.
Mulţi autori sugerează respectarea anumitor etape în formarea vitezei. Este
interesant din acest punct de vedere opinia lui Z. Stawczyk, care distinge în
procesul formării vitezei şapte etape, şi anume:
1. Formarea calităţii motrice de viteză în cadrul antrenamentului de pregătire
fizică generală. Mijloacele de bază folosite în acest scop sunt:
jocurile dinamice bazate pe elemente de alergări, aruncări şi sărituri, efectuate
dinamic cu intensitate mare.
2. Asigurarea pregătirii generale prin angajarea intensă a membrelor
inferioare şi superioare şi a trunchiului. Acest obiectiv se realizează prin
folosirea pe scară largă a mijloacelor de pregătire fizică generală.
3. Asigurarea pregătirii speciale a membrelor inferioare şi superioare în
scopul însuşirii cât mai corecte a probei. Conţinutul principal al lucrului în
27
această etapă trebuie să cuprindă toate exerciţiile pregătitoare şi introductive
pentru proba respectivă.
4. Însuşirea şi perfecţionarea tehnicii probei.
5. Dezvoltarea rezistenţei în funcţie de cerinţele probei.
6. Dezvoltarea rezistenţei speciale în funcţie de cerinţele probei.
7. Îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare a calităţii motrice care sporesc
potenţialul şi efectele motrice de viteză.
Exerciţiile de viteză se introduc imediat după încălzire, atunci când organismul
este odihnit, iar în cadrul ciclurilor săptămânale, cel mai bine după o zi de
odihnă.
Este important să se ştie dacă calitatea de viteză formată într-un exerciţiu poate
fi transferată în altă acţiune motrică. Experienţa arată că în acţiuni motrice
diferite ca structura, acest transfer nu se realizează. În acelaşi timp, în mişcări
asemănătoare din punct de vedere al coordonării lucrul se prezintă astfel:
calitatea de viteză formată în alegerea de viteză de exemplu, se transferă la
mişcarea de desprindere în sărituri.
2.6.Bazele fiziologice ale vitezei Literatura de specialitate este concordantă în aprecierea că, în cadrul
diferitelor acte motrice, viteza se manifestă sub forme şi aspecte diferite, însă
totdeauna una din formele de manifestare a vitezei are o pondere mai mare în
realizarea actului motric respectiv (Ardeleanu T – 1983).
De regulă sunt evidenţiate trei forme de manifestare a vitezei, şi anume:
- timpul latent al reacţiei motrice;
- viteza mişcării singulare;
- frecvenţa mişcărilor.
28
O altă clasificare adoptată evidenţiază patru variante de manifestare a vitezei,
cum ar fi:
- viteza de reacţie (timpul de reacţie) sinonimă cu perioada latentă a reacţiei
motrice elementare, viteza de execuţie a unor mişcări mai complexe ce
caracterizează o ramură de sport sau probă;
- viteza de repetiţie, în efectuarea unor acte motrice ciclice, de exemplu
frecvenţa paşilor în unitatea de timp;
- viteza de deplasare (viteza integrală) în condiţii specifice unor ramuri de
sport sau a unor probe.
Se ştie că un timp de reacţie scurt nu implică în mod obligatoriu şi o viteză de
execuţie crescută, aşadar în formele elementare de manifestare a vitezei există o
relativă independenţă.
Viteza de reacţie (sau latenta reacţiei motrice) exprimă durata unui ciclu de
procese fiziologice şi biochimice care au loc în urma aplicării unui stimul,
urmat de o reacţie de răspuns.
Componentele perioadei latente a reacţiei motrice sunt:
- durata recepţionării stimulului (în medie 3-5 m/s);
- transmiterea aferentă spre sistemul nervos central a mesajului, sub forma
unei unde de polarizare a membranei dendritelor şi axonilor neuronali, are o
durată variabilă, în funcţie de distanţa parcursă de receptor până la nucleul
cortical al analizatorului stimulat;
- timpul central necesar recepţionării, analizei, sintezei şi comenzii adecvate
stimulului are o durată mai mare decât timpul de recepţionare şi de transmitere
aferentă la un loc şi este în funcţie de viteza de desfăşurare a unor reacţii
biochimice complexe de la nivelul neuronilor corticali;
- transmiterea aferentă a mesajului de răspuns de la centrii corticali motori,
situaţi la nivelul circumvoluţiunii frontal-ascendente, se realizează prin
intermediul axonilor căii piramidale (în medie 8-10 m/s);
29
- timpul efectuat necesar pregătirii şi realizării actului motric comandat are o
durata de 25-35 m/s. Acest interval de timp este compus din următoarele
momente neuro-fiziologice: excitarea plăcii neuromusculare (în medie 2-5 m/s);
generalizarea excitaţiei în muşchi prin intermediul aşa-numitelor „triade”
descrise relativ recent (în medie 10-15 m/s) şi apariţia răspunsului motor simplu
(în medie 10-15 m/s).
În concluzie latenta reacţiei motrice sau timpul de reacţie simplu, ca răspuns
la un excitant dinainte stabilit printr-un act motric elementar, este diferit de
natura excitantului aplicat şi de particularităţile individuale ale sistemului
nervos al fiecărui individ, determinat genetic. La sportivi, în funcţie de
experienţa personală şi proba practică, timpul de reacţie este mai scurt sau mai
lung, fără a exista o corelaţie strânsă între timpul de reacţie şi performanţă.
Viteza de execuţie reprezintă timpul necesar efectuării integrale a unor acte
motrice mai complexe sau a celor realizate în condiţii îngreunate, când, atât
stimulul, cât şi execuţia, conţin elemente surpriză. Astfel de stimuli pot fi
obiecte aflate în mişcare, iar execuţia de cele mai multe ori se bazează pe o
selecţie prealabilă a răspunsului adecvat din mai multe răspunsuri posibile
(Bratu I. – 1985).
Timpul de execuţie cuprinde următoarele faze:
- faza aferentă, reprezentată prin recepţionarea şi transmiterea aferentă a
stimulului declanşator;
- faza centrală de prelucrare, concretizată prin analiza şi sinteza mesajului şi
elaborarea comenzii;
- faza sau componenta aferentă, reprezentată de transmiterea spre muşchi a
răspunsului motor;
- faza de răspuns efectiv, concretizată prin execuţia mişcării comandate.
În activitatea sportivă, reacţia motrică caracteristică diferitelor probe este de
obicei mai complexă. De cele mai multe ori, în sport este vorba despre o reacţie
30
motrică declanşată de către un obiect care se mişcă sau despre o reacţie
efectuată în condiţii îngreunate.
Aflăm astfel că, viteza de execuţie în cazul unor acte motrice complexe sau în
condiţii speciale de îngreunare, cuprinde perioada de timp ce se consumă din
momentul apariţiei semnalului până la încheierea complexă a actului motric
adecvat.
Viteza de repetiţie se referă în primul rând la frecvenţa cu care sunt repetate
anumite acte motrice. Frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod voluntar
exprimă viteza de repetiţie a actului motric dat. În practică, de cele mai multe
ori, viteza de repetiţie se exprimă prin numărul maxim de mişcări simple
efectuate în unitate de timp.
Din punct de vedere fiziologic, capacitatea omului de a efectua acte motrice
repetate cu mare frecvenţă depinde de mobilitatea sau labilitatea funcţională a
sistemului nervos central, în direcţia emiterii unor comenzi rapide în mod
succesiv, precum şi de capacitatea funcţională a efectorului muscular de a
îndeplini cu frecvenţa ridicată aceste comenzi. În ultima analiză factorul
determinant şi totodata limitativ este reprezentat de către sistemul muscular ca
efector periferic, a cărui viteză de contracţie şi de relaxare este esenţială din
acest punct de vedere. În cazul în care timpul de execuţie a mişcării repetate se
prelungeşte, intervine în sens limitativ şi oboseala plăcii motorii, la nivelul
căreia au loc sinteza şi inactivitatea mobilităţii funcţionale corticale, oboseala
survenită la acest nivel determină înrăutăţirea rapidă a performanţei motrice
repetate cu mare frecvenţă. În unele probe viteza de repetiţie poate fi
hotărâtoare în obţinerea unor rezultate de mare valoare.
Astfel în probele de viteză din atletism frecvenţa maximă a paşilor – în
condiţia luminii corespunzătoare – joacă un rol esenţial în realizarea marii
performanţe.
31
Aşa deci, frecvenţa maximă a mişcărilor succesive în unitatea de timp
exprimă viteza de repetiţie a actului motric dat. Acest element de bază al vitezei
este determinat din punct de vedere fiziologic de labilitatea funcţională a
centrilor nervoşi şi a efectorului muscular, în mare parte determinată genetic.
Viteza de deplasare este forma complexă a vitezei şi exprimă rapiditatea
actelor motrice integrale, ca: alergarea, marşul sportiv etc. În practica educaţiei
fizice şi sportului, această formă complexă a vitezei are cea mai mare
importanţă, deoarece oglindeşte posibilităţile momentane ale sportivului pentru
parcurgerea cu maximum de viteză a unei distanţe date. În probele de viteză la
atletism, viteza crescută de deplasare este esenţială pentru victorie.
Viteza de deplasare ca formă complexă a vitezei, se află între formele
elementare de manifestare a vitezei. Astfel, în proba de 100 m plat, performanţa
realizată depinde de: viteza de reacţie în momentul startului, viteza de execuţie
a desprinderii din block-starturi, a vitezei de avansare a coapselor şi a efectuării
complete a ciclurilor repetate, viteza de deplasare este determinată şi de alţi
factori, care nu se încadrează în domeniul (strângere a muşchilor), coordonarea
fină a activităţii grupurilor musculare agoniste şi antagoniste.
Datorită faptului că viteza de deplasare este determinată nu numai de formele
elementare ale calităţii fizice viteza, ci şi de alte calităţi, cum sunt forţa de
împingere a picioarelor, coordonarea neuro-motorie, rezistenţa în regim de
viteză şi altele, ea oglindeşte numai parţial viteza omului, nefiind concludentă
din punct de vedere ştiinţific în caracterizarea calităţii de viteză.
La acestea se mai pot adăuga unele influenţe biomecanice şi chiar anatomice,
care prin dimensiunile segmentelor implicate în viteza de deplasare, joacă un
rol important în determinarea vitezei de deplasare, fără ca aceasta să presupună
o corelaţie strânsă cu formele elementare de manifestare a vitezei (Filin V.P. –
1958).
32
Din punct de vedere biomecanic viteza de deplasare poate fi decompensată în
două faze:
- faza de accelerare;
- faza stabilirii relative a vitezei de parcurs.
Analiza performanţelor sportive în probele de viteză arată că cele două
aspecte ale vitezei de deplasare sunt relativ independente una de cealaltă.
Sportivul care acumulează repede viteza în timpul startului poate realiza un
rezultat mai greu după start, dar posedă o viteză mare şi constantă pe parcurs.
Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare viteză au la
bază repetarea automată a emiterii comenzii nervoase către muşchii efectori.
Semnalele senzitive proprioceptive cu punct de plecare de la receptorii din
muşchi, tendoane şi ligamente, în condiţiile vitezei maxime de deplasare, nu pot
interveni în corectarea şi în general în dirijarea mişcării, deoarece nu dispun în
aceste condiţii de timpul intervenţiei eficiente a mecanismelor de corectare a
eventualelor greşeli de coordonare. De aceea se recomandă evitarea repetării
mişcărilor insuficient stăpânite (Demeter A. – 1981).
În concluzie, viteza de deplasare, ca formă complexă de manifestare a vitezei,
se află în independenţă relativă faţă de celelalte forme de manifestare a vitezei.
Coordonarea neuromotorie, forţa în regim de viteză, rezistenţă în regim de
viteză, joacă un rol esenţial în determinarea vitezei de deplasare. Cele două
aspecte biomecanice ale vitezei de deplasare, accelerarea după start şi stabilirea
vitezei pe parcurs au la bază, de asemenea, mecanisme distincte.
Din punct de vedere fiziologic metodele moderne de educare a vitezei se
bazează pe repetarea cu viteza aproape de intensitatea maximă a unor porţiuni
relativ scurte, exerciţiul fiind efectuat integral cu intensitate mare. În funcţie de
gradul de pregătire, perioada de antrenament şi condiţiile materiale de lucru,
distanţa parcursă şi intervalul de odihnă variază.
33
Este bine ca intervalul de odihnă să fie astfel stabilit, încât să permită
refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort, iar în timpul pauzei sportivul să
execute mersul şi alergarea uşoară, în vederea menţinerii la un nivel ridicat a
excitabilităţii sistemului nervos central, fapt ce asigură prospeţimea necesară
îmbunătăţirii vitezei maxime.
Numărul de repetări trebuie să fie bine stabilit, deoarece în cazul unui număr
prea mare de repetări există pericolul instaurării aşa-numitei „bariere de
viteză”, care este determinată de fixarea solidă a caracteristicilor temporale şi
spaţiale ale mişcării ciclice. O dată apărută bariera de viteză, antrenorul şi
sportivul trebuie să depună eforturi sistematice şi ştiinţifice concepute în
vederea distrugerii sau strângerii acestei bariere, care împiedică realizarea
progresului în continuare. Strângerea barierei de viteză necesită o îmbunătăţire
mai scurtă sau mai lungă, în care locul exerciţiilor specifice este preluat de
exerciţiile de educare a celorlalte calităţi fizice, complementare probei de
specialitate.
34
CAPITOLUL III
ORGANIZAREA ŞI DESFĂŞURAREA CERCETĂRII
3.1. Subiecţii cercetaţi
Cercetarea a cuprins un număr de 12 subiecţi în vârstă de 16-17 ani din
Clubul Sportiv al Şcolii 190 din Bucureşti, care practică probele de viteză (100
şi 200 m). În tabelul următor vom prezenta unele caracteristici şi cele mai bune
performanţe realizate de aceştia în anul 2006.
Tabel 1
Nr.crt. Subiectul Anul naşterii
Talia Greutatea Performanţa 200 m
1 B.C. 1989 1.72 64.0 22.5 2 M.P. 1989 1.83 72.0 23.8 3 B.A. 1990 1.68 53.0 25.8 4 S.E. 1989 1.74 64.0 25.6 5 A.D. 1990 1.81 68.0 25.8 6 C.R. 1989 1.80 67.0 25.5 7 F.C. 1990 1.79 62.0 23.2 8 A.C. 1989 1.74 60.0 24.7 9 B.A. 1989 1.69 58.0 24.7 10 F.B. 1990 1.72 60.0 25.8 11 T.G. 1989 1.72 66.0 23.4 12 V.S. 1989 1.70 60.0 25.2
X=24.66 Nu s-a putut departaja pe cei de 16 ani de cei de 17 deoarece aceste două
vârste fac parte din aceeaşi categorie sportivă (juniori), urmează acelaşi
program de pregătire, probele de control sunt identice şi de regulă participă în
concurs la ambele probe de viteza 100 şi 200 m plat.
35
3.2. Conţinutul şi etapele cercetării
Cercetarea a fost afectată în perioada de 1.II – 20.II.2006 şi a cuprins
următoarele etape:
1. Documentare: studiul materialului bibliografic, întocmire de fişe de
conţinut;
2. Recoltarea de date: rezultatele în probele de control au fost culese din
caietul antrenorului pentru fiecare sportiv în parte;
3. Prelucrarea matematico-statistică a datelor cercetării;
4. Analiza şi interpretarea datelor cercetării.
3.3. Metode folosite în cercetare
Principalele metode folosite în cercetare au fost:
- studiul materialului bibliografic;
- observaţia pedagogică;
- metoda de măsurări;
- metoda matematico-statistică de prelucrare a datelor.
Studiul materialului bibliografic. Au fost studiate un număr de 24 de lucrări
de specialitate, elaborate de autori autohtoni şi din străinătate, care după părerea
noastră, au tangenţă cu tema lucrării de faţă.
Observaţia pedagogică. Pe lângă acţiunea înregistrării datelor într-un număr de
22 de probe de control, au fost purtate discuţii atât cu sportivii cât şi cu antrenorii
acestora referitoare la conţinutul, mijloacele şi metodele folosite în procesul de
pregătire a acestora.
Prin acest demers am căutat să depistăm caracteristici comune ale
antrenamentului tinerilor alergători de viteză cuprinse în planurile de pregătire a
36
lor. Accentul care se pune pe diferite mijloace şi metode în diferite perioade ale
pregătirii. Acest lucru a permis stabilirea modului în care este respectată linia de
pregătire a juniorilor în general şi alergătorilor de viteză în special.
Metoda matematico-statistică de prelucrare a datelor. Au fost calculate: 1. X (media aritmetică) ca valoare tipică în aprecierea tendinţei centrale a
fenomenului studiat, după formula: ΣM X═ —— N 2. Es(eroarea standard) – indice al dispersiei, reprezintă rădăcina pătrată a
dispersiei, după formula: Σ(x1·x2)² Es ═ ±√——— N-1 3. Cv (coeficient de variaţie) care reprezintă raportul între abaterea standard şi
media aritmetică, calculat în procente, după formula: Τ·100 Cv ═ ——— X 4. Em (eroare medie) un indice de măsură a erorii mediei eşantionului studiat,
după formula: Es Em ═ —— √N
5. r – coeficientul de corelaţie gradată Spearman după formula: 6Σd² r ═ 1– ——— n(n²·1) 6. Er – (eroarea coeficientului de corelaţie) pentru a stabili semnificaţia
acestuia după formula: 1−r² Er ═ —— N 7. Scalarea Sigma: 3Es X ±—— 50
37
CAPITOLUL IV
REZULTATELE OBŢINUTE ŞI INTERPRETAREA LOR
Tabelele 2, 3 şi 4 prezintă rezultatele individuale înregistrate la probele de
viteză, probele de detentă, probele de rezistenţă specifică şi probele de forţă.
Am evidenţiat acele probe care sub forma de mijloacele de antrenament au
fost cuprinse în cadrul conţinutului de pregătire la toţi subiecţii cercetaţi.
Rezultatele obţinute în probele de control, care, aşa cum am subliniat,
reprezintă în acelaşi timp şi principalele mijloace de antrenament au fost
grupate în felul următor:
1. Probele de control (mijloacele) pentru dezvoltarea vitezei. Din
această baterie de teste au făcut parte următoarele probe:
- alergare 30 m cu start de jos;
- alergare 50 m cu start de jos;
- alergare 20 m cu start lansat;
- alergare 30 m cu start lansat;
- alergare 50 m cu start lansat;
- alergare 80 m cu start înalt;
- alergare 100 m cu start de jos.
38
2. Probele de control (mijloace) pentru dezvoltarea detentei.
- săritura în lungime de pe loc;
- triplusalt de pe loc;
- pentasalt de pe loc;
- decasalt;
- 20 paşi săriţi;
- dezprindere pe verticală.
3.Probele de control (mijloace) pentru dezvoltarea rezistenţei specifice în
regim anaerob şi mixt.
- alergare 120 m;
- alergare 150 m;
- alergare 250 m;
- alergare 300 m;
- alergare 600 m;
- alergare 3 x 200 m cu pauză de 5 min.
4.Probele de control (mijloace) pentru dezvoltarea forţei:
- exerciţii pentru forţa muşchilor abdominali (din culcat pe spate executarea
unui număr maxim de flexii ale trunchiului în timp de 30 de secunde);
- aruncarea mingii medicinale de 3 kg cu două mâini, peste cap înapoi.
39
Trebuie subliniat că în afară de mijloacele cercetate de noi, în planul de
pregătire al alergătorilor cercetaţi au fost incluse o serie de exerciţii destinate
pregătirii fizice generale (prelucrarea analitică a tuturor grupelor musculare,
exerciţii de mobilitate şi îndemânare, exerciţii din gimnastica acrobatică, jocuri,
alergare de durată etc). Ponderea acestor exerciţii este diferită în diferite
perioade de pregătire şi de multe ori diferă de la un alergător la altul.
Deoarece aceste exerciţii nu au putut fi măsurate obiectiv ele nu au putut
constitui obiectul cercetării noastre.
Tabelele Nr. 5, 6 şi 7 prezintă cele 21 de mijloace, folosite ca probe de control
(unul din acestea constituie o unitate funcţională de antrenament: 3 x 200 m cu
pauză de 5 min) şi rezultatele calculelor matematico-statistice privind tendinţa
generală de evoluţie a fenomenului (media aritmetică) şi valoarea indicilor de
împrăştiere (eroarea medie Em, eroarea standard (Es), şi coeficientul de
variabilitate(r).
Interesante sunt valorile coeficientului de variabilitate, care ne arată o mare
omogenitate a colectivului cercetat, la toate probele studiate.
La nici una din probele cercetate coeficientul de corelaţie nu depăşeşte
valoarea 10.
Tabelele 8, 9 şi 10 prezintă valoarea indicelui de corelaţie între proba de 200
m şi rezultatele înregistrate în probele de control.
Ele ne indică departajarea mijloacelor de antrenament, după valoarea
coeficientului de corelaţie şi implicit, gradul de semnificaţie statistică.
După aceasăa repartitie avem următoarea situaţie:
- 14 mijloace de antrenament cu valori ale coeficientului de corelaţie (r), mai
mari de 0,66, ceea ce încadrează la un prag de semnificaţie (p) 0,05.
După teoria probabilităţilor, valoarea lui p de 0,01 ne indică că avem doar o
şansă la sută de a greşi în aprecierile noastre.
40
- 4 mijloace de antrenament cu valori ale coeficientului de corelaţie (r) mai
mari de 0,53 ceea ce se încadrează la un prag de semnificaţie (p) 0,05.
- 3 mijloace de antrenament cu valori ale coeficientului de corelatie (r) sub
0,53, ce din punct de vedere statistic, la numărul subiecţilor cercetaţi, are
caracter nesemnificativ. Această situaţie este prezentată în tab. 9.
În tabelul 10 avem prezentate mijloacele selecţionate de noi ca determinante
în pregătirea alergătorilor în vârstă de 16-17 ani pentru proba de 100 m.
Aceste mijloace au un coeficient de corelaţie mai mare de 0,66, ceea ce
satisface cerinţele unui risc statistic de a greşi maximum 1% şi arată prin
valoarea lor o legătură bună între mijloacele de pregătire şi rezultatul sportiv.
Exerciţii astfel selecţionate, sunt propuse de noi să constituie elemente
componente ale modelului matematic de pregătire al alergătorilor de 200 m
În acest tabel sunt trecute concomitent cu valorile coeficienţilor de corelaţie,
care ne-a dat posibilitatea să alegem aceste mijloace şi valorile mediilor
aritmetice ale probelor (mijloacelor respective).În felul acesta metodic, formată
dintr-o serie ipotetică cu scop metodic, formată dintr-o serie de ipoteze (statistic
probabile) determinate în obţinerea rezultatelor la 200 m, juniori în vârstă de
16-17 ani.
Se observă predominantă în mijloacele selecţionate a exerciţiilor de viteză,
rezistenţa în regim de viteză şi a exerciţiilor pentru dezvoltarea
detentei.Celelalte mijloace ca: exerciţii pentru forţa abdominală şi aruncarea
mingii medicinale de 3 kg peste cap înapoi, cu toate că au coeficient de
corelaţie pozitiv, nu au nici o semnificaţie în antrenamentul la 200 m.În cazul în
care considerăm că selecţia iniţială a mijloacelor a fost efectuată corect, putem
concluziona că efortul competiţional la 200 m, la juniori în vârstă de 16-17 ani,
este condiţionat de rezultatele obţinute la mijloacele de viteză, rezistenţa în
regim de viteză şi detenta.
41
Aplicarea acestor mijloace de antrenament, volumul şi intensitatea lor vor
depinde de măiestria antrenorului şi particularităţile individuale ale fiecărui
alergător în parte.
În tabelul 11 prezentăm o scalare efectuată în mod simplificat la cele 14
mijloace (probe) selecţionate pentru modelare şi probe de concurs 200 m plat.
Scalarea a fost efectuată după calcule făcute cu ajutorul formulei de scalare sigma: 3Es
X ±—— 50
Conform metodei scalării s-au acordat puncte doar performanţelor care s-au
încadrat în limite. Prin sistemul punctajului se creează condiţii ca în funcţie de
media şi eroarea standard (Es) să putem acorda, ulterior compara, distanţe
foarte diverse şi măsurători efectuate cu diferite sisteme de măsurare. În acest
fel putem să prevedem care sunt normativele necesare de a fi realizate la
mijloace selecţionate pentru a obţine o anumită performanţă.
Se poate afirma că, performanţa sportivă este formată din aportul valoric al
fiecăruia dintre mijloacele determinate (selecţionate prin modelare).În acelaşi
timp punctajul acordat fiecărui rezultat obţinut în fiecare probă de control,
permite stabilirea punctelor mai “slabe” şi mai “tari” în pregătirea fiecărui
alergător şi va indica direcţia de orientare a pregătirii.
Figura 1 prezintă, pentru exemplificare, două profiluri grafice executate la
sportivi: B.C.(rezultat la 200 m 22.5) si F.B. (rezultat la 200 m 25.8).Baza de
referinţă a acestor profiluri a constituit modelul prezentat în tab. Nr. 11, care în
tabela de scalare are valoarea de 50 puncte.Analiza succintă a Fig. 1 ne arată că
rezultatele obţinute în probele de control de către sportivul B.C. sunt net
superioare în comparaţie cu aceleaşi rezultate obţinute de sportivul F.B.Studiul
şi analiza planurilor de pregătire al subiecţilor cercetaţi ne-a permis, de
42
asemenea, aprecierea ponderii a unor mijloace de pregătire în diferite perioade
de antrenament.
Trebuie subliniat că, în ultimii ani planificarea pregătirii întâmpină unele
greutăţi determinate de existenţa a două perioade competiţionale (iarna şi vara)
şi a unui număr mare de concursuri de-a lungul întregului an.
Fig. 2, 3 şi 4 prezintă ponderea mijloacelor destinate pregătirii fizice generale,
a mijloacelor destinate dezvoltării rezistenţei specifice şi a mijloacelor pentru
dezvoltarea vitezei, calculate în procente.
Rezultate individuale înregistrate la probele de viteze
Tabel 2 Nr.
crt.
N si
P
Al.
30
m
s.j.
Al. 50
m s.j.
Al.
20
m
s.j.
Al. 30
m s.j.
Al.
50
m
s.j.
Al.
80 m
s.j.
AL.
100 m
s.j.
1
B.C. 4.2 6.2 2.0 3.0 5.3 9.5 11.7
2
M.P. 4.1 6.2 2.0 3.1 5.3 9.3 11.9
3
B.A. 4.5 6.5 2.1 3.3 5.4 10.0 12.5
4
S.E. 4.3 6.4 2.0 3.1 5.5 9.8 12.4
5
A.D. 4.4 6.6 2.1 3.3 5.5 10.2 12.6
6
C.R. 4.4 6.5 2.2 3.1 5.4 10.0 12.3
7
F.C. 4.0 6.2 2.0 3.0 5.3 9.1 11.8
8
A.C. 4.3 6.5 2.2 3.2 5.4 9.8 12.0
9
B.A. 4.3 6.5 2.1 3.1 5.4 9.8 12.1
10
F.B. 4.3 6.6 2.1 3.3 5.6 10.1 12.8
11
T.G. 4.2 6.4 2.1 3.3 5.8 10.7 12.9
12
V.S. 4.4 6.5 2.1 3.2 5.5 9.9 12.2
43
Rezultate individuale înregistrate la probele de detentă
Tabel 3
Nr.
crt.
N si
P
Lungime
d.p.l.
Triplusalt
d.p.l.
Pentasalt
d.p.l.
Decasalt 20
paşi
săriţi
Desprin-
dere pe
verticală
1
B.C. 2.60 7,62 13.88 26,12 52.20 55
2
M.P. 2.56 7,22 14.00 26,15 50.50 52
3
B.A. 2.48 6,90 13.82 25,10 50.70 57
4
S.E. 2.58 7,00 13.76 25,60 51.15 56
5
A.D. 2.34 6,55 13.85 25.20 50.60 50
6
C.R. 2.43 7,14 13.67 26.10 51.45 58
7
F.C. 2.34 6,94 13.70 25.70 51.20 48
8
A.C. 2.40 7,10 13.82 27.20 50.00 52
9
B.A. 2.38 7,30 13.84 26.00 50.00 50
10
F.B. 2.30 7,15 13.74 26.10 51.20 54
11
T.G. 2.40 7,10 13.87 26.10 50.65 53
12
V.S. 2.48 7,28 13.65 25.88 50.55 54
44
Rezultate individuale înregistrate la probele de rezistenţă specifică
(în regim anaerob şi mixt) şi forţă
Tabel 4
N
r. crt
N
si P
A
l.
12o
m
s.j.
A
l.
15
0
m
s.j.
A
l.
25
0
m
s.j.
Al
. 300
Al.
600 m
Al.
3x200 m
pauză 5’
Ex.
Pt.
Abdome
n Nr.
Rep in
30’’
Ar.
m.m 3
kg
înapoi
1
B
.C
1
4.6
1
8.2
3
1.7
41
.7
1 :49.
6
26.3 27 10.2
0
2
M
.P.
1
4.5
1
8.0
3
1.0
38
.4
1 :44.
2
25.7 28 9.60
3
B
.A.
1
5.8
1
9.6
3
5.6
41
.8
1 :39.
8
27.6 29 10.0
0
4
S
.E.
1
5.2
1
8.9
3
4.3
40
.5
1 :42.
6
26.8 27 10.2
0
5
A
.D.
1
6.0
1
9.5
3
5.5
39
.8
1 :35.
4
26.0 30 9.60
6
C
.R.
1
5.6
1
9.1
3
7.4
41
.5
1 :44.
0
26.6 28 9.80
7
F
.C.
1
4.4
1
7.8
3
0.2
38
.6
1 :42.
0
25.0 27 9.10
8
A
.C.
1
5.3
1
9.0
3
2.0
40
.2
1 :40.
3
26.1 26 10.3
0
9
B
.A.
1
5.3
1
9.1
3
4.2
41
.1
1 :40.
5
26.4 29 9.90
10
F
.B.
1
5.7
1
9.3
3
6.2
41
.0
1 :39.
6
26.5 27 9.80
11
T
.G.
1
5.0
1
8.8
3
5.0
40
.8
1 :40.
8
25.8 26 9.80
12
V
.S.
1
5.2
1
9.5
4
1.2
1 :42.
4
27.5 28 9.50
45
Indicii statistici ai probelor pentru dezvoltarea vitezei
Tabel 5
Nr.
crt.
Proba de
control
X+/- m Cv
1 Alergare 30 m
s.j.
4,28 +/-
0,054
+/-
0,181
4.22
2 Alergare 5m
s.j.
6,42 +/-
0,058
+/-
0,296
4.61
3 Alergare 20 m
s.j.
2,08 +/-
0,025
+/-
0,088
4.24
4 Alergare 30 m
s.j.
3,17 +/-
0,046
+/-0,162 5.11
5 Alergare 50 m
s.j.
5,48 +/-
0,061
+/-
o,214
3.96
6 Alergare 80 m
s.j.
9,76 +/-
0,139
+/-
0,484
4.95
7 Alergare 100
m s.j.
12,26
+/- 0,126
+/-
0,436
3.60
46
Indicii statistici ai probelor pentru dezvoltarea detentei
Tabel 6
Nr.
Crt
.
Proba de
control
X Em Es Cv
1 Lungime 30
d.p.l.
2.44 0.03
5
+/- 0.124 5.08
2 Triplusalt 50
d.p.l.
7.10 0.08
4
+/-0.292 4.11
3 Pentasalt 20
d.p.l
13.80 0.16
3
+/-0.566 4.10
4 Decasalt
25.93 0.44
2
+/-0.530 5.90
5 20 paşi săriţi 50.85 0.81
2
+/-0.812 5.52
6 Desprindere
verticală
53.25 0.64
3
+/-0.210 4.15
47
Indicii statistici ai probelor pentru dezvoltarea rezistenţei specid
Tabel 7
Nr.
Crt.
Proba de
control
X Em Es Cv
1 Alergare 120 m
s.j. (sec)
15.21 0.176 +/-
0.612
4.08
2 Alergare 150 m
s.j. (sec)
19.8 0.186 +/-
0.648
3.38
3 Alergare 200 m
s.j. (sec)
24.66 0.242 +/-
0.840
3.46
4 Alergare250 m
s.j. (sec)
34.0 0.682 +/-
1.662
4.88
5 Alergare 300 m
s.j. (sec)
40.55 0.530 +/-
1.834
4.51
6 Alergare 600 m
s.j. (sec)
1.41.7 1.402 +/-
4.880
4.84
7 Alergare 3x200
p.5’ (sec)
26.35 0.253 +/-
0.878
3.33
8 Ex. Pt. abdomen
(nr. Flexiuni 30”)
27.66 0.624 +/-
2.160
7.80
9 Aruncarea nr. m.
3 kg peste cap
înapoi
9.81 0.208 +/-
0.722
7.35
48
Valoarea coeficientului de corelaţie între alergarea 200 m şi
probele de control Tabel 8
No Indicii r
1 Alergarea 30m.s.j.(sec) 0.622
2 Alergarea 50m.s.j.(sec) 0.715
3 Alergarea 20m.s.j.(sec) 0.633
4 Alergarea 30m.s.j.(sec) 0.720
5 Alergarea 50m.s.j.(sec) 0.886
6 Alergarea 80m.s.j.(sec) 0.792
7 Alergarea
100m.s.j.(sec)
0.901
8 Alergarea 120m.(sec) 0.906
9 Alergare 150m.(sec) 0.824
10 Alergarea 250m.(sec) 0.962
11 Alergarea 300m.(sec) 0.734
12 Alergarea 600m.(sec) 0.544
13 Alergarea 3x200m (sec) 0.728
14 Lungime d.p.l. 0.598
15 Triplusalt d.p.l. 0.712
16 Pentasalt d.p.l. 0.761
17 Decasalt d.p.l. 0.864
18 20 paşi săriţi 0.681
19 Desprinderea pe
verticală
0.208
20 Ex. Pt. Forţa
abdominală
0.341
21 Aruncarea mingii m. 3
kg
0.216
49
TABEL 9 Nr.
crt.
Mijloace semnificative
P 0,01 = r 0,66
1 Al. 50 m. s.j.
2 Al. 30 m. s.j.
3 Al. 50 m. s.j.
4 Al. 80 m. s.j.
5 Al. 100 m. s.j.
6 Al. 120 m. s.j.
7 Al. 150 m. s.j.
8 Al. 250 m. s.j.
9 Al. 300 m. s.j.
10 Al. 3x200 pauza 5’
11 Triplusalt 50 d.p.l.
12 Pentasalt 20 d.p.l.
13 Decasalt
14 20 paşi săriţi
Nr.
crt.
Mijloace semnificative
P 0,05 = r 0,53
1 Al. 30 m.s.j.
2 Al. 20 m. s.j.
3 Al. 600 m..j
4 Sărit în lungime d.p.l.
Nr.
crt.
Mijloace semnificative
1 Desprinderea pe verticală
2 Ex. pt. forţa abdominală
3 Ar. m.m. 3 kg înapoi
50
Mijloacele principale de antrenament selecţionate pentru
modelarea cu un „r” mai mare de 0,66 Tabel 10
Nr.
Crt.
Mijloace principale de
antrenament
„T” Media
1 Alergare 50 m s. de jos 0.715 6.42
2 Alergare 30 m s. lansat 0.720 3.17
3 Alergare 50 m s. lansat 0.886 5.48
4 Alergare 80 m s. din picioare 0.792 9.76
5 Alergare 100 m s. de jos 0.901 12.10
6 Alergare 120 m s. din
picioare
0.806 15.21
7 Alergare 150 m s. din
picioare
0.824 18.90
8 Alergare 250 m s.din picioare
Alergare 300 m s. din
picioare
0.962 34.0
9 Alergare 300 m s. din
picioare
0.734 40.55
10 Alergare 3x200 m s. cu pauză
de 5’
0.728 26.35
11 Triplusalt de pe loc 0.712 7.10
12 Pentasalt de pe loc 0.716 13.80
13 Decasalt de pe loc 0.864 25.93
14 20 paşi săriţi 0.681 50.85
51
CONCLUZII
1. Metoda modelării este o metodă eficientă în obiectivizarea procesului de
pregătire al tinerilor alergători de viteză.
2. Metoda modelării a permis o selecţie obiectivă a celor mai eficiente 14
mijloace de pregătire ale alergătorilor de 200 m în vârstă de 16-17 ani şi anume:
- 5 mijloace pentru dezvoltarea vitezei;
- 5 mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei specifice;
- 4 mijloace pentru dezvoltarea detentei.
3. Mijloace de antrenament devin, în acelaşi timp şi probe de control. Se
creează posibilitatea urmării adaptării organismului în cadrul fiecărui
antrenament.
4. Scalarea permite aprecierea mijloacelor de antrenament măsurate în mod
diferit (timp, distanţă, greutate etc.).
5. Considerăm că în afară de mijloace selecţionate de noi cu ajutorul metodei
modelării, pot exista şi alte mijloace care să influenţeze în mod pozitiv
performanţa în proba de 200 m, dar pe care, din motive obiective, noi nu le-am
putut cerceta.
6. În afară de mijloacele principale de antrenament selecţionate de noi un loc
important în pregătirea alergătorilor de 200 m juniori trebuie să ocupe şi
mijloacele pentru pregătirea fizică generală (dezvoltarea tuturor calităţilor
motrice, alte probe şi discipline sportive) care să sigure baza solidă unui
antrenament specializat.
Raportul între mijloacele principale şi cele de pregătire fizică generală trebuie
să varieze în funcţie de etapa de pregătire (pregătitoare, precompetiţională sau
competiţională).
52
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandrescu D. Programa atletism – unităţi sportive şcolare cu profil
sportiv – Atletism – Bucureşti, Editura Sport - Turism, 1992
2. Ardeleanu T. Programa atletism – Bucureşti Editura Sport – Turism, 1992
3. Ardeleanu T. Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism –
Bucureşti Editura IEFS, 1982
4. Bratu I. Deprinderi motrice de bază – Bucureşti, Editura Sport – Turism
1985
5. Bota C. Fiziologia educaţiei fizice şi sportului Bucureşti, Editura CNEFS
1993
6. Butenko B.I.Antrenamentul sportiv Bucureşti, CCPES 1981
7. Cârstea Gh. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului – Bucureşti,
ANEFS, 1996
8. Demeter A. Bazele fiziologice şi biochimice ale calităţilor motrice –
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981
9. Dietrich M. Teoria antrenamentului – Bucureşti, Editura Stadion, 1973
53
10. Dolti A., Nicoliin I. Mijloacele şi metodele pentru un antrenament modern,
Bucureşti CCPES, 1992
11. Dragnea A. Antrenamentul sportiv -, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1996
12. Dragnea A. Antrenamentul sportiv, teorie şi metodologie, Bucureşti, Editura
ANEFS 1996
13. Dragan I. Medicina Sportivă Aplicată Bucureşti, Editura EDITIS 1994
14. Dumitrescu V. Metode Matematico-Statistice în Sport, Editura Stadion 1971
15. Garleanu D. Atletismul de performanţă, Bucureşti, Editura Sport-Turism,
1989
16. Nicu A. Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, Editura Caritas 1993
17. Ozolin N.G. Metodica antrenamentului sportiv Bucureşti, Editura Stadion,
1972
18. Zatiorski A. Studii privind pregătirea sportivă a copiilor şi juniorilor –
Bucureşti, Editura Stadion, 1971
19. Tatu T. Atletism. Îndrumar pentru antrenamentul juniorilor, Editura Stadion,
1973
