Arhivele Naţionale ale României, denumite până în 1996 "Arhivele Statului", reprezintă principala instituţie de profil din România, având sediul în Bucureşti. În prezent, director al Arhivelor Naţionale este Ioan Drăgan, începând cu iunie 2012. Instituţia se află în subordinea Ministerului de Interne şi cuprinde 42 de filiale judeţene (servicii/birouri), câte una pentru fiecare judeţ al României şi una a Municipiului Bucureşti.

În conformitate cu Legea 16/1996 (preconizată a fi modificată, din considerentul îmbunătăţirii legii existente şi al racordării sale la legislaţia Uniunii Europene), Arhivele stabilesc norme ale activităţii arhivistice; implementează măsuri pentru gestionarea arhivelor; preiau documente pentru Fondul Arhivistic Naţional al României; inventariază, selecţionează şi conservă documentele deţinute; conservă documentele pe microfilm sau pe alte suporturi; administrează baza de date arhivistică; editează periodicul Revista Arhivelor [1]  şi alte publicaţii de specialitate; asigură pregătirea şi calificarea arhiviştilor şi arhivarilor prin Şcoala Naţională de Pregătire Arhivistică; stabileşte dacă un anumit document aparţine Fondului Arhivistic Naţional al României; autorizează mutarea temporară a anumitor documente pentru scopuri ştiinţifice şi culturale; ţine legătura cu instituţiile de profil, pune în aplicare convenţiile internaţionale în domeniu şi participă la congresele şi conferinţele internaţionale ale arhiviştilor; de asemenea, asigură protecţia documentelor din depozite.[2]

Legea defineşte Fondul Arhivistic Naţional ca "acte oficiale şi particulare, diplomatice şi consulare, memorii, manuscrise, proclamaţii, chemări, afişe, planuri, schiţe, hărţi, pelicule cinematografice şi alte asemenea mărturii, matrice sigilare, precum şi înregistrări foto, video, audio şi informatice, cu valoare istorică, realizate în ţară sau de către creatori români din străinătate."[3]

Arhivele sunt afiliate la Consiliul Internaţional al Arhivelor din 1954; au acorduri bilaterale cu instituţiile de profil din Franţa,Germania, Ungaria, Bulgaria, Republica Cehă, Republica Populară Chineză şi alte state.[4]

Sediul din Bucureşti are două săli de studiu, precum şi o sală de consultat microfilme, toate deschise în zilele de lucru cercetătorilor. Documentele bisericeşti şi cele familiale sunt adesea solicitate, ca şi documentele referitoare la istoria comunismului şi la colectivizare şi naţionalizare. Documentele pot fi de asemenea consultate la cele 42 de direcţii judeţene ale Arhivelor.[5] De asemenea, la sediul central se află o bibliotecă ce conţine circa 70.000 de cărţi şi 50.000 de periodice, multe dintre ele rare şi de patrimoniu; la rândul său, fiecare filială judeţeană beneficiază de câte o bibliotecă proprie.[6]

IstoricPână la începutul secolului al XVIII-lea, arhivele din Ţările Române erau păstrate de către Cancelaria domnească, autorităţile ecleziastice şi de către demnitarii de diferite ranguri în cadrul ierarhiei boiereşti. Cele mai vechi locuri de conservare a documentelor erau mănăstirile, care, fiind locuri considerate ca sigure, păstrau şi documente laice. Spre exemplu, se ştie că în 1775 Mitropolia

Bucureştilor avea în păstrare o arhivă generală ce cuprindea documente private de tipul hotărniciilor.[7]

Arhivele din Ţara Românească au luat fiinţă la 1 mai 1831, iar cele din Moldova la 1 ianuarie 1832, în condiţiile în care primele legi administrative moderne,Regulamentul Organic, au intrat în vigoare. După Unirea Principatelor, în 1859, cele două instituţii de arhivă s-au unit în octombrie 1862, conducerea lor fiind asigurată de Direcţia Generală a Arhivelor Statului cu sediul în Bucureşti. [8]

În ce priveşte teritoriul Transilvaniei, autorităţile ungare şi-au păstrat arhivele până în momentul în care Regatul maghiar a fost desfiinţat ca urmare a bătăliei de laMohacs din 1526. După ce Transilvania a intrat în componenţa Imperiului habsburgic la 1688, metodele de conservare a documentelor s-au îmbunătăţit. Atunci când Arhivele de Stat Maghiare au luat fiinţă în 1875, multe dintre vechile arhive transilvănene au fost mutate la Budapesta. Astfel, la finele secolului al XIX-lea, documentele referitoare la Transilvania, ca şi cele din Banat şi Bucovina, erau deja concentrate la arhivele statale de la Budapesta (Országos Lévéltár) şi Viena(Haus-, Hof- und Staatsarchiv).[7]

După primul război mondial, statul român şi-a extins substanţial teritoriul şi Arhive ale Statului au luat fiinţă în 3 dintre provinciile noi ale României: la Cluj în 1920 pentru Transilvania, la Cernăuţi în 1924 pentru Bucovina şi la Chişinău în 1925 pentru Basarabia. În 1925, o nouă lege referitoare la Arhivele Statului a intrat în vigoare; instituţia intra în subordinea Ministerului Educaţiei Publice. Constantin Moisil a fost director al instituţiei între 1923 şi 1938, fiind urmat de Aurelian Sacerdoţeanu între 1938 şi 1953.[7]

În 1951, în timpul perioadei comuniste, Direcţia Arhivelor Statului a trecut sub controlul Ministerului Afacerilor Interne şi modelul sovietic de organizare a fost adoptat. O nouă lege a Arhivelor a intrat în vigoare în 1996, ca urmare a căderii regimului comunist din România la 1989.[7] Un nou proiect de lege a Arhivelor, care se doreşte să racordeze instituţia Arhivelor Naţionale la realităţile europene, a fost înaintat spre aprobare şi aflat în dezbaterea Parlamentului încă din 2008,însă adoptarea sa întârzie.

În 19 octombrie 2009, Arhivele Naţionale ale României au pus la dispoziţia publicului inventarul Secţiei Organizatorice – „Dosare-Anexe” (1950-1989) din cadrul Fondului C.C. al Partidului Comunist Român [9] .

Începând din august 2014, pe site-ul www.arhivelenationale.ro au început să fie introduse inventare ale fondurilor şi colecţiilor administrate de către Arhivele Naţionale. Procesul este în derulare, până în prezent fiind postate aproape 500 de inventare