qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ la Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Ştiinte Juridice, Sociale şi Politice

Coordonator de disciplină:Lect. univ. dr. Ioana Panagoreţ

2008-2009Suport de curs – învăţământ la distanţă

UVTISTORIA ADMINISTRAŢIEI

ROMÂNEŞTI

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

Tematica cursului

1. Capitolul I. Administraţia pe teritoriul României în perioada veche.

2. Capitolul II. Vechi aşezări teritoriale în Evul mediu.

3. Capitolul III. Structuri administrative în statul medieval.

4. Capitolul IV. Organizarea administrativ-teritorială şi fiscală. Dregătoriile locale.

5. Capitolul V. Administraţia Ţărilor Române în perioada guvernării absolutiste.

6. Capitolul VI. Administraţia în perioada monarhiei constituţionale şi a regimului parlamentar.

7. Capitolul VII.Organizarea administrativă a României în perioada interbelică .

8. Capitolul VIII. Administraţia în perioada restaurarii regimului democratic şi parlamentar.

9. Capitolul IX.Administraţia publică a României în perioada regimului socialist.

Capitolul I

ADMINISTRAŢIA PE TERITORIUL ROMÂNIEI ÎN PERIOADA VECHE

1. Cuprins 2. Obiectiv general 3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă 5. Temă de reflecţie 6. Teste 7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Organizarea social-teritorială şi politică a geto-dacilor Dacia, provincie a Imperiului Roman Administraţia în Dacia după retragerea aureliană

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind organizarea social-teritorială, politică şi administrativă în Dacia

Obiective operaţionale: Preocupări în legătură cu cercetarea fenomenului administrativ au existat din cele mai vechi timpuri, gândirea umană abordând acest domeniu din momentul în care, în existenţa socială şi-a făcut apariţia activitatea şi structurile administraţiei de stat, cercetări care s-au intensificat odată cu dezvoltarea fenomenului administrativ statal.

= 3 ore

1. Organizarea social-teritorială şi politică a geto-dacilor

Numele de geţi şi daci, la origine nume de triburi, s-au impus treptat cadenumiri colective, generice pentru întregul neam al tracilor de la nord de Dunăre.

Încă din secolul IV î.e.n., societatea geto-dacă a fost organizată în puternice formaţiuni militare pe fondul dispariţiei obştii bazate pe legăturile de rudenie, obştea devenind o colectivitate formată din totalitatea familiilor care locuiau pe un anumit teritoriu.

Uniunile de triburi, organizate pe baza democraţiei militare, în care atribuţiile de conducere sociale reveneau adunării generale a războinicilor, ulterior unor căpetenii, şefi militari, „regi” ca: Oroles, Rubobostes, Dromichaites, care au creat premisele trecerii de la organizarea gentilico-tribală, la cea politico-statală.

La venirea primilor colonişti pe ţărmurile Dobrogei, geto-daci trăiau în aşezări nu prea mari, uneori fortificate (oppida, arces). În regiunile de şes nu existau Organizarea social-teritorială şi politică a geto-dacilor fortificaţii de piatra, apărarea acestor aşezări se făcea cu şanţuri şi valuri de pământ întărite cu palisade, în regiunea de munte, întrucât materialul se găsea mai uşor, zidurile se făceau din piatra. Reşedinţele fortificate ale uniunilor de triburi, prin contopire cu centre meşteşugăreşti şi de schimb devin treptat, odată cu statornicirea relaţiilor sociale, „oraşe”.

În astfel de aşezări de tip urban, pe care dacii le numeau „dave” s-au înmulţit vertiginos, cele mai multe fiind centre economice, producătoare de mărfuri, târguri unde se găseau mărfurile negustorilor străini, în principal greci şi romani, dar în acelaşi timp şi centre militare, politice şi religioase.

Deşi populaţia oraşelor era relativ numeroasă, majoritatea populaţiei geto-dace locuia în sate, aşezate pe cursuri de apă şi în locuri mai adăpostite.

Geograful grec, Ptolemaios din Alexandria relatează în lucrarea „Geografia” că pe teritoriul locuit de geto-daci existau anterior statului dac a lui Burebista, precum: Piroboridava (Poiana), Petrodava (Piatra Neamţ), Buridava (Ocniţa), Ziridava (Pecica), Sucidava, etc.

Numerosul popor al geto-dacilor, divizat în triburi şi uniuni de triburi a înlocuit definitiv raporturile gentilice, prin locuirea unui teritoriu care devine unic şi unitar din punct de vedere politic, unificat din punct de vedere economic militar şi religios prin intermediul acestor aşezări de tipul „davelor”, statul geto-dac luând naştere în primele decade ale secolului I î.e.n., reprezentând prima organizare politică superioară care a apărut pe teritoriul României şi una dintre cele mai importante forţe politice şi militare pe care le-a cunoscut Europa în antichitate.

Despre statul dac al lui Burebista şi despre elementele sale ne vorbeşte geograful grec Strabon, care aminteşte de „marea stăpânire” a regelui Burebista a cărui domnie, începe potrivit istoricului Iordanes cu puţin înainte ca Sylla să fi luat la Roma titlul de dictator, în anul 82 î.e.n., stăpânire ce s-a întins spre apus la Dunărea de mijloc şi Moravia, spre nord la Carpaţii Păduroşi, spre răsărit la gurile Bugului iar spre sud la lanţul munţilor Haemus (Balcani).

Consolidarea puterii de stat a fost ajutată la geto-daci, ca şi la alte popoare, defactorul religios, religia geto-dacă devenind comună mai multor triburi şi uniuni de triburi, fiind interesată în asigurarea unităţii de stat, marele preot fiind totodată şi vicerege.

Organizarea

social-teritoriala si

politica a geto-dacilor1. Organiza

rea social-

Ca şi la alte popoare trei elemente au marcat la geto-daci calea parcursă de la structura gentilico-tribală la cea statală: organizarea pe baze teritoriale, constituirea unei forţe armate desprinse de comunitate şi instaurarea unui sistem de impozite destinate păturii sociale superioare şi mai ales nevoilor sale militare.

Existenţa statului presupunea un aparat menit să îi asigure funcţiile interne şi externe, la curtea regelui, organizată probabil după model elenistic se afla viceregele ales uneori din rândul clerului, cum a fost cazul lui Deceneu sau Vezina, despre care Dio Cassius spune că „avea al doilea loc după Decebal”, dând configuraţia unui sistem dual de deţinere a puterii supreme preluat din faza de destrămare a organizării gentilico-tribale, un consiliu format din rude, ca de pildă Diegis, fratele lui Decebal, prieteni apropiaţi, comandanţi militari, şefi de fortificaţii şi căpetenii religioase.

Forma de guvernământ era cea monarhică, în stadiul ei incipient asemănător basileilor greci sau primilor regi ai Romei, regimul politic democratic şi adunările populare cedând treptat locul consiliului regal.

Conducerea triburilor politice şi administraţia erau încredinţate unor dregători aleşi dintre nobili sau oamenii de arme. Atribuţiile dregătorilor, potrivit lui Suidas erau grupate în două categorii: civile şi militare.

Existau deci două categorii de dregători, cei care exercitau atribuţii de ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda armatelor de pe teritoriu, de aici rezultând ca teritoriului statului dac era împărţit în unităţi administrativ teritoriale.

Josephus Flavius vorbind chiar de apariţia „a unui fel de preceptori ai veniturilor şi ai roadelor ce le produce pământul aleşi prin vot”, fapt ce marchează şi o specializare a funcţiilor publice. Divizarea funcţiilor sociale nu a însemnat însă o împărţire în caste de felul celor din vechea Indie, ci o distribuire de roluri administrative, ca în vechiul Egipt.

Caracterul de stat unitar al statului dac condus de Burebista era mai mult de ordin instituţional, structura sa semănând mai mult cu o federaţie, fapt care a dus la fragmentarea sa ulterioară în patru sau cinci organisme politice, fiecare cu un conducător propriu, aşa cum a fost Decebal pentru supunerea căruia împăratul Traian a trebuit să poarte două războaie.

2. Dacia, provincie a Imperiului Roman

Cucerirea Daciei în urma războiului din 105-106 e.n. a însemnat nu numai supunerea dacilor, ci şi colonizarea acestei provincii cu elemente romane sau romanizate aduse din tot Imperiul roman. Noua provincie imperială cuprindea în hotarele sale, după informaţiile lui Claudius Ptolemaios, Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei şi o parte din Moldova.

Provincia Dacia era condusă de un guvernator numit „legatus Augusti pro praetore”, iar în timpul împăratului Hadrian, acesta conducea numai provincia Dacia Superior, respectiv partea de miazănoapte, cealaltă parte Dacia Inferior, fiind sub autoritatea, iniţial a unui prefectus iar apoi a unui procurator prezidial, guvernatorul Daciei Suprior având rang mai înalt, senatorial, îndeplinind şi functia de comandant al Legiunii a XIII Gemina.

Acelaşi împărat avea să împartă Dacia, la mijlocul secolului II, în trei părţi: Dacia Apulensis, Dacia Malvensis şi Dacia Porolissensis, fiecare sub autoritatea unui procurator care avea şi atribuţii administrativ-financiare.

Organizarea Daciei, ca provincie romană era totuşi unitară, împărţită numai pentru o mai eficientă administrare, în trei subdiviziuni.

Administraţia centrală a provinciei avea în frunte pe guvernator, care după împărat avea „cea mai mare competentă” asupra locuitorilor din provincie, el îngrijindu-se ca provincia ce o administra să fie „potolită şi liniştită”.

Un rol însemnat în organizarea centrală de stat o avea „concilium provinciae Daciarum trium”, care era prezidat de preotul provinciei, şi care, pe lângă cultul împăratului se mai îngrijea şi de ridicarea de monumente sau statui în cinstea celor ce făcuseră binefaceri provinciei, aducea mulţumiri guvernatorului, la ieşirea din funcţie, pentru modul cum administrase provincia.

În Dacia, ca în întreg Imperiu Roman au existat aşezări orăşeneşti, colonii şi municipii precum şi aşezări rurale. Coloniile se bucurau de o situaţie mai bună decât municipiile, fiind alcătuite, de obicei, din foşti ostaşi romani stabiliţi în provincie, pe când municipiile erau aşezări care dobândeau acest statut ca urmare a îndeplinirii sarcinilor impuse şi a integrării în viaţa politică a Imperiului.

Dacia – provincie a ImperiuluiRoman

În coloniile şi municipiile din Dacia exista un sfat orăşenesc „ordo decurionum”, decurionii fiind aleşi de către magistraţi superiori dintre persoanele care exercitaseră, anterior, în oraşul respectiv o magistratură.

Potrivit legilor municipale, decurionii aveau, în principal, sarcini administrative: se îngrijeau de încasarea contribuţiilor impuse de autorităţile imperiale oraşului şi de perceperea la timp a impozitelor ordinare, supravegheauîndeplinirea lucrărilor edilitare, controlau gestiunea financiară a oraşului, stabileau prestaţiile ce urmau a fi efectuate de cetăţeni etc.

Cei mai de seamă magistraţi orăşeneşti erau duumvirii întâlniţi în colonii, şi quatuorviri, în municipii. În exerciţiul atribuţiilor lor, aceştia puteau fi înlocuiţi vremelnic de un prefect.

Duumvirii şi quatuorviri prezidau alegerile municipale, organizau jocuri şi serbări, adjudecau lucrările publice, arendau proprietăţile comunale şi supravegheau gestiunea financiară a oraşului

Ierarhia funcţionărească din oraşe era alcătuită din magistraţi inferiori, aedili şi quaestori.

Aedili aveau ca atribuţii: întreţinerea în bunăstare a drumurilor şi canalelor, arendarea băilor publice, supravegheau ca înhumarea celor morţi să nu se facă în interiorul oraşelor, exercitau poliţia pieţelor şi erau datori să organizeze jocuri publice pentru cetăţeni.

Quaestorii aveau funcţia de casieri comunali şi alcătuiau treapta inferioară a ierarhiei funcţionarilor. În subordinea magistraţilor orăşeneşti se aflau diferiţi slujbaşi: lictori, aprozi, scribi, arhivari, crainici etc.

Uneori împăratul putea fi ales de locuitorii oraşelor în calitate de duumvir sau quatuorvir, caz în care era reprezentat în oraşul respectiv de un delegat numit praefectus quinquennalis, care administra treburile oraşului fără să aibă vreun coleg de magistratură.

În jurul oraşelor se aflau diverse unităţi teritoriale ce depindeau administrativ de acestea, cum ar fi forurile şi conciliabulele, târguri cu magistraţi proprii, aleşi de locuitori, satele, numite vici sau pagi, şi aşezări rurale întărite, numite castella.

Cele mai importante unităţi administrative ce depindeau de oraşe erau ţinuturile numite „teritoria”. Unele dintre acestea se bucurau de oarecare autonomie, conducerea lor fiind încredinţată unui sfat de consilieri comunali în fruntea căruia se găsea un „quinquenalisales”, ales dintre conducătorii satelor din ţinut.

Satele, în care locuia mare majoritate a populaţiei locale, numite mai rar pagi şi mai frecvent vici, erau conduse de doi magistraţi, ajutaţi în problemele financiare de un questor. Satul putea avea şi un singur conducător, ales de săteni fie numit de autorităţile superioare, denumit în acest caz „princeps loci”.

Conducătorii satelor erau ajutaţi în treburile administrative de către un consiliu sătesc, „ordo”, care funcţiona într-o clădire special amenajată, numită „auditorium”.

Un rol important în Dacia l-au avut „colegiile”, asociaţii de persoane unite prin activitatea şi profesiunea lor comună, care, pentru a avea existenţă juridică,

trebuiau să fie alcătuite dintr-un număr minim de membrii care sa contribuie cu o cotizaţie bănească la fondul social comun.

Colegiile erau administrate de un preşedinte, „magister”, de un ajutor al acestuia „comagister” şi de un consiliu, colegiile din Dacia fiind de regula împărţite în decurii şi mai rar în centurii.

Pentru o bună şi eficientă organizare se percepeau de la locuitorii Daciei, impozite, care erau de două feluri: directe, cum ar fi impozitul funciar care greva toate proprietăţile particulare din Dacia şi capitaţia, un impozit personal plătit de toţi, indiferent dacă erau sau nu cetăţeni; negustorii plăteau un impozit special, numit „aurum negotiatiorum” şi indirecte, pe moşteniri, eliberări sau vânzări de sclavi etc.

Un venit important era asigurat de taxele vamale, „portoria”, care se percepeau la intrarea sau ieşirea din circumscripţiile vamale, şi care grupau două sau mai multe provincii, Dacia făcând parte din circumscripţia vamală a

Iliriei. Din punct de vedere administrativ, vămile au fost la început concesionate, ulterior sistemul fiind înlocuit cu regia.

Pentru problemele financiare, fiecare dintre cele trei subdiviziuni ale Daciei aveau câte un procurator având în subordine funcţionari inferiori care colectau diferitele categorii de impozite.

3. Administraţia în Dacia după retragerea aureliană

Retragerea autorităţilor romane din Dacia a avut, printre alte urmări şi desfiinţarea administraţiei centrale a fostei provincii; cum însă Dacia nu a intrat în componenţa altui stat, o noua administraţie centrală nu s-a putut substitui celei anterioare. Deşi a reprezentat pentru autohtoni o eliberare de forţă, de constrângere romană, retragerea autorităţilor romane a dus la dispariţia coeziunii organizării, a ruralizării modului de organizare, care va continua sa fiinţeze, în vremea tulbure a migraţiilor popoarelor barbare, numai prin forme locale, nesubordonate autorităţii centrale.

Oraşele din Dacia au continuat să existe încă multa vreme şi să-şi desfăşoare activitatea ca şi mai înainte, în numeroase oraşe constatându-se arheologic prezenţa monedelor, sarcofagelor şi necropolelor de factură romană. Spre a se apăra de barbari, oraşele îşi construiesc fortificaţii şi turnuri de apărare şi au continuat să aibă în subordine satele din „teritoria” din jurul lor, situaţie explicată prin transmiterea denumirii şi atribuţiilor administrative a duumvirilor şi quatuorvirilor, numiţi „judices”, către satele româneşti, sub forma de jude, judeţ etc.

Decăderea treptată a oraşelor a dus la o ruralizare a acestora, numele originare se pierd, aşezările întemeiate pe ruinele lor primind noi denumiri.

Satele vor continua să se organizeze şi să se dezvolte liber, fără vreo presiune de sus; obligaţiile lor fată de migratori erau numai de natură economica. În comparaţie cu oraşele, satele parcurg un proces de creştere a numărului lor, datorită sporului demografic, satul rămânând după retragerea administraţiei şi armatei romane din Dacia, forma predominantă de organizare administrativă.

Termenul de sat este preluat de autohtoni de la cuvântul latin „fossatum”, ce denumea o aşezare întărită, apărată cu şanţuri şi palisade. Vechile denumiri ale aşezărilor geto-dace de tipul davelor s-au pierdut, ajungând până la noi doar termenul de cătun ce desemna aşezările mai mici.

Satul poate fi privit ca unitate administrativă, ca totalitate a locuitorilor săi şi ca teritoriu aparţinând colectivităţii ce-l locuieşte. În totalitatea sa, satul era, încă înainte de cucerirea romană o obşte, adică o comunitate de muncă organizată în vederea desfăşurării existenţei în comun, pe baza unor puternice relaţii de solidaritate între membrii ei, formă de organizare socială şi administrativă care a continuat să existe şi după retragerea autorităţilor romane din Dacia..

Caracterul teritorial al obştii este dat de stăpânirea în comun a unui anumit perimetru determinat, în care nucleul populaţiei autohtone l-a constituit familia individuală (pereche). Mai multe asemenea familii, cu gospodarii proprii şi înrudite între ele se grupau în „cete de neam”, spre a munci în comun şi alcătuiau un fel de subdiviziuni ale obştii teritoriale.

Dată fiind omogenitatea socială a membrilor ei, obştea era o „democraţie”, ce funcţiona pe baze elective, care se autoadministra şi îşi alegea singură organele de conducere, cum au fost: adunarea megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma a teritoriului obştii, cu o competenţă generală în rezolvarea problemelor obştii,

Administratia in Dacia dupa retragerea aureliana

oamenii buni şi bătrâni, aleşi dintre megieşi şi juzii, şefi militari ai satului, însărcinaţi cu paza, apărarea şi păstrarea ordinii interioare în comunitate.

În perioada migraţiilor, obştile se înşirau de obicei pe valea unui râu, sau într-o depresiune montana, de-a lungul unor importante drumuri, formând uniuni de obşti. Necesităţi economice, cum ar fi interesul de a se pune în valoare întreaga zonă sau de a se obţine terenuri suplimentare de cultură, determinau fenomenul de expansiune, de „roire” a unei obşti, în vedere întemeierii unei noi aşezări săteşti şi a unei noi obşti.

În cadrul uniunilor, obştile săteşti îşi păstrau autonomia şi organizarea proprie, dar prin reprezentanţii lor, alcătuiau un sfat al uniunii pentru rezolvarea problemelor curente. Această aptitudine a obştilor de a se încadra în formaţiuni teritoriale mai mari se va accentua în secolele următoare, obştea pătrundu-şi individualitatea în cadrul unor mari formaţiuni politice.

În secolele IV-VIII s-a realizat procesul de etnogeneză a românilor şi s-a creat organizarea specifică a satelor româneşti devălmaşe şi a normelor corespunzătoare. La nivelul obştilor şi chiar a confederaţilor se naşte fenomenul de autoritate care implica două categorii de relaţii: de comandă şi de supunere, situaţie ce a generat desprinderea unei persoane sau a unui grup care va conduce, de grupul majoritar care va fi condus şi guvernat, creând premisele formării, sub autoritatea acestora a unor formaţiuni sociale puternice din care se vor naşte viitoarele state feudale.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2.L.Marcu , Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998; 4. D.Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999. 5. V. Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999. 6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Administraţia în Dacia Romană

MODELE DE TESTE

1. Dacia ca provincie a Imperiului Roman a fost împărţită de împăratul Hadrian în: a. 3 provincii b. 2 provincii c. 4 provincii

2. Aşezările omeneşti din Dacia Romană erau: a. oraşe şi comune b. colonii şi municipii c. municipii şi oraşe

3. Retragerea administraţiei romane din Dacia a avut loc în: a. sec. V e.n. b. sec IV e.n. c. sec. III e.n.

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul a 2. Punctul b 3. Punctul c

Capitolul II

VECHI AŞEZĂRI TERITORIALE ROMÂNEŞTI ÎN EVUL MEDIU

1. Cuprins2. Obiectiv general3. Obiective operaţionale4. Bibliografie selectivă5. Temă de reflecţie6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Organizarea teritorială în cadrul obştilor săteşti Originalitatea instituţională a „ţărilor”, cnezatelor şi

voievodatelor Întemeierea statelor feudale româneşti

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind organizarea teritorială în cadrul obştilor săteşti, precum şi întemeierea statelor feudale româneşti

Obiective operaţionale: Activitatea organelor şi structurilor din sistemul administraţiei apariţia, funcţiile şi evoluţiile acestora în diferite etape ale organizării societăţii româneşti, de-a lungul istoriei este preocuparea principală a disciplinei de faţă.

1. Organizarea teritorială în cadrul obştilor săteşti

Continuitatea obştilor săteşti pe teritoriul vechii Dacii, după retragerea romană până la formarea statelor feudale a însemnat, potrivit lui P.P. Panaitescu, continuitatea poporului român în Dacia, ca popor aşezat teritorializat, permanent legat de pământ. În cadrul obştii, teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul nu avea numai o funcţie economică, dar şi o semnificaţie nouă, socială, de determinare a aparenţei la obşte.

Aceasta formă de organizare teritorială, a dobândit posibilitatea de a se încadra în organizarea de stat a Daciei romane şi de a se menţine apoi veacuri întregi, în lipsa unor organisme suprapuse, criteriul teritorial al acestor obşti fiind primul pas spre organizarea de stat.

Acest proces de teritorializate implică prezenţa unor structuri de administraţie, cel puţin pentru a efectua lotizările şi distribuirile de terenuri în cadrul obştii, cât şi alocarea unei părţi din venitul obştii pentru a se putea întreţine asemenea organe. Caracterul străvechi al acestor forme de organizare socială, anterior statului feudal este relevat de un mare număr de sate amintite în documente, cât şi menţinerea în unele regiuni, locuite de dacii liberi şi unde procesul de destrămare a relaţiilor gentilico tribale a fost mai lent, într-o prima perioadă a feudalismului, a „judeciilor gemelare”, rămăşiţe ale vechii organizări pe baze duale a comunităţilor.

Comunităţile româneşti, agricole, sedentare au putut dăinui în spaţiul carpato-danubian, atât în perioada migraţilor cât şi ulterior, tocmai datorită faptului că aveau propria lor organizare teritorială, administrativă şi militară, organizare întemeiata pe îndeletniciri agricole exercitate în comun.

Comunităţile gentilice ale popoarelor nu au avut nici o influenţă asupra organizării social-economice a autohtonilor, dimpotrivă, modul de organizare în comunităţi teritoriale a populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea şi asimilarea noilor veniţi, aşa cum a fost cazul slavilor, pe care autohtonii nu numai că i-au asimilat dar au dobândit şi preponderenţa politica, păstrând de la vechii slavi numai denumirile unor instituţii sau realităţi sociale.

Deşi îşi păstrează forma tradiţională, se remarcă o apropiere între ele sub forma constituirii unor organizaţii mai întinse, care au cuprins o întreagă regiune, văile râurilor, depresiuni montante, câmpii, alcătuind adevărate „românii populare” cum le-a numit Nicolae Iorga. Unirea mai multor sate devălmaşe în „obşti de obşti”, confederaţii sau uniuni de obşti pe teritorii mai vaste a făcut necesară folosirea unor termeni care să le numească deosebit, aşa a apărut denumirea de „ţară” sau „câmpulung”, luată ca bază teritorială acum mai larg decât „moşia” unui sat izolat.

Ridicarea din rândurile membrilor obştii a unor vârfuri ale societăţii chemate să îndeplinească sarcini de conducere în noile organizaţii teritoriale a dus la naşterea în cadrul uniunilor de obşti a unei societăţii politice, statale. Deşi obştea teritorială, sătească, cu autoconducera ei democratică se aseamănă cu statul prin faptul că avea, ca şi acesta un teritoriu pe baza căruia se determina apartenenţa

Organizarea teritoriala in cadrul obstilor satesti

membrilor obştii, îi lipsea însă acel aparat specific statului, profesionalizat, compus din slujbaşi funcţionari, cu sarcini permanente răsplătite corespunzător.

Acest mod de organizare teritorial al obştilor săteşti, a făcut ca procesul de trecere la feudalism să capete la populaţia autohtonă o serie de particularităţi faţă de cel petrecut la popoarele vecine şi unde trecerea s-a făcut direct din organizarea gentilică şi a dat posibilitatea persistenţii denumirii de „roman”, „romanus”, al autohtonilor.

Organizarea străveche a obştilor teritoriale a fost înlăturată odată cu cristalizarea raporturilor feudale, încetul cu încetul, de către alte forme ale administraţiei şi justiţiei, impuse de vârfurile conducătoare ale obştilor care au constituit elementele constitutive ale unui aparat specializat prin care obştea teritorială a putut realiza trecerea spre constituirea unor organizaţii politice prestatale şi ulterior a statelor feudale.

Noile formaţiuni politice au purtat diverse denumiri, având în vedere fie teritoriul: Bârsa, Haţeg, Vrancea, fie caracterul etnic al locuitorilor: Vlaşca, Romanaţi, fie conducătorul politic, denumiri ce nu au implicat nici o diferenţiere calitativă între aceste formaţiuni.

2. Originalitatea instituţională a „ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor

Concomitent cu afirmarea personalităţii etnice a romanilor a avut loc şi organizarea lor în formaţiuni politice proprii răspândite pe întreg teritoriul locuit de ei.

Spre deosebire de obştile săteşti tradiţionale, noile organisme politice poartă denumiri diverse: ţară, cnezat, voievodat, câmpulung, „ţară” fiind denumirea predominantă, generică, aplicabilă şi tuturor celorlalte formaţiuni purtând alte denumiri.

În sânul acestor noi formaţiuni prestatale, vechile aşezări teritoriale, obştile, au avut autonomie administrativă şi judiciară, structuri care au reprezentat primele forme de administraţie românească, specifice epocii în care dominau normele juridice consuetudinare.

Cuvântul latinesc „terra” a intrat în limba română sub forma „ţară”, cu sensul politic de organizare statală, fiind denumirea generică, predominată pentru celelalte formaţiuni prestatale. În arcul Carpaţilor sunt semnalate Ţara Crişanei, a voievodului Menumorut, Ţara voievodului Glad, Ţara Ultrasilvana a voievodului Gelu, dar şi Ţara Bârsei, a Făgăraşului, a Haţegului, a Zarandului.

La răsărit de Carpaţi sunt menţionate Ţara Bolohovenilor, Ţara Brodnicilor, şi mai vechile organizării, Câmpulung, Vrancea şi Tigheci. Pe lângă Vlachenlant amintită în Niebelungenlied, mai exista în nordul Dunării, Vlaşca, cu codrul Vlăsiei Romanaţi, Paradunavon sau Paristrion între Dunăre şi Marea Neagră, ţările lui Litovoi şi Seneslau în regiunea Jiu, Olt şi Argeş.

În Dobrogea, sunt semnalate nuclee statale de tip feudal având în frunte „jupani”, căpetenii feudale ca „jupan Dimitrie” amintit în inscripţia de la 943, Sesthlav în regiunea Vicina şi Satzos în nord-vest, care aveau atribuţii administrative, militare şi fiscale.

Originalitatea institutionala a,,tarilor “, cnezetalelor si voievodatelor

Cnezatul era o organizaţie politică aflată sub conducerea unui cneaz. Este tot o ţară denumită după forma ei de conducere. Cuvântul „cneaz” este de origine vizigota-kunig, şi a dobândit în feudalismul dezvoltat, când acesta instituţie a dispărut, un înţeles social, acela de sătean liber.

În spaţiul carpato-dunărean termenul de cneaz a dublat şi apoi a înlocuit termenul latin de judec sau jude, instituţia nu poate fi considerata ca un împrumut de la popoarele slave vecine, fiind continuarea vechii „judecii” romane, de altfel a avut şi o evoluţie diferită faţă de slavi, la aceştia fiind domn şi stăpân cu drepturi depline, voievodul a avut un rol secundar, însărcinat cu conducerea oştirii, pe când la români cneazul era subordonat voievodului.

Cnezii au reprezentat autoritatea supremă în cadrul obştilor şi confederaţilor de obşti, coordonând activităţile administrative, economice şi militare, autoritate sporită odată cu transformarea lor din electivi în viageri şi apoi în ereditari.

În colectivităţile agropastorale româneşti, cnezii apar documetar pe o arie vastă, de la cnezatele lui Ioan şi Farcaş, amintite de Diploma cavalerilor Ioaniţi (1247), la cnezatele de sat şi cnezate de vale în Maramureş, ce cuprindeau mai multe sate situate pe valea Izei sau Vişeului, până la chinejii din Banat, căpetenii militare şi administratori locali ai comunităţilor săteşti chiar şi la începutul secolului al XVIII-lea, îndeplinind funcţia de jude sătesc.

Cnezatul a fost o instituţie general românească, izvorâtă din aceleaşi necesităţi de organizare a populaţiei; cneazul avea largi atribuţii fiscale şi administrative: repartiza şi percepea dările, repartiza obligaţiile în muncă ale ţăranilor, reprezenta populaţia autohtonă pe lângă autorităţi, aresta răufăcătorii şi menţinea ordinea în cadrul comunităţii.

Voievodatul este o instituţie de origine slavă şi este ca şi cnezatul tot o „ţară”, şi a existat în toate teritoriile locuite de romani. Deşi poartă denumirea de origine slavă, voievodatul este o instituţie românească, având o origine unică, dar care a evoluat în moduri diferite de o parte şi alta a Carpaţilor.

Cele mai vechi voievodate sunt semnalate în Transilvania de Anonymus, precum cele conduse de Glad, Gelu şi Menumorut. La români, voievodul nu a fost numai conducător militar, ci şi conducătorul unei confederaţii de obşti, cu atribuţii politice şi administrative, cum au fost voievodatele lui Litovoi şi Seneslanu aflate sub suzeranitatea regilor Ungariei.

Instituţia voievodatului este o instituţie anterioară venirii slavilor şi ungurilor, constituită în vremea descompunerii puterii avare, denumirea fiind influenţată de coabitarea româno-slavă. Ungurii nu au cunoscut această instituţie, au găsit-o în Ardeal ca o creaţie a românilor şi au trebuit să accepte existenţa ei în continuare timp de secole.

Voievodul la români a continuat în plan superior atribuţiile judecătoreşti ale juzilor şi cnezilor, situaţie neîntâlnită la slavi şi după ce instituţia voievodului a dispărut, aceasta titulatură a fost alăturată celei de domn.

O altă denumire similară cu ceea de „ţară” este „Câmpulung” cuprinzând mai multe obşti săteşti cu ţărani liberi, Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldova, Câmpulung de pe Tisa. Termenul de „câmp” indică în evul mediu o obşte, Câmpul lui Dragoş şi Câmpul Perilor în Moldova, iar „câmpulung” o uniune de

mai multe obşti săteşti, denumire păstrată mai târziu ca nume al centrului fostei uniuni, devenit, târg sau oraş.

Conducătorii acestor formaţiuni politice ajung cu vremea ereditari funcţia lor trecând din generaţie în generaţie în cadrul aceleiaşi familii. În exercitarea puterii aceşti cârmuitori erau ajutaţi de „mai marii ţării” proveniţi din vechile căpetenii ale confederaţilor vicinale, precum şi de un număr de oameni de arme de profesie alcătuind o ceată militară, nucleul oştirii din acea vreme.

Pe aceşti războinici de profesie conducătorul îi întreţinea, le făcea daruri şi stabilea o oarecare ierarhie între ei, fiind utilizaţi în menţinerea şi consolidarea puterii de stat şi a aparatului administrativ, ceea ce permitea strângerea dărilor, de a împărţi dreptatea, de a exercita autoritatea poliţienească pe domeniile lor.

Odată cu forţa publică, se creează şi se dezvoltă şi o bază materială special constituită pentru întreţinerea ei, bazată pe contribuţia cetăţenilor, pe impozite, care pe măsura întăririi puterii feudale capătă caracter regulat.

Închegarea acestor elemente feudale s-a produs printr-un proces îndelungat, cu o serie de particularităţi regionale. Sistemul fiscalităţii şi administraţiei, bazat pe contribuţia benevolă a membrilor obştilor în folosul conducerii acesteia este treptat înlocuit de mijloace specifice de constrângere, cete de oameni înarmaţi, închisori de care dispuneau conducătorii formaţiunilor politice prestatale.

O asemenea evoluţie a organizării politice şi administrative a românilor demonstrează pe plan instituţional originalitatea, statornicia, continuitatea şi dezvoltarea în condiţii proprii a aşezămintelor sale.

2. Întemeierea statelor feudale româneşti

Constituirea statelor medievale româneşti a avut loc prin reunirea formaţiunilor politice autohtone, cu caracter regional ce constau din uniuni de obşti teritoriale; în urma asocierii acestora în scop de apărare, căpeteniile lor militare, voievozi, duci, şi chiar cele civile, cnezi, juzi, şi-au permanetizat atribuţiile transformând autoritatea cu care fuseseră investiţi în putere politică.

Fondurile comune au fost preluate şi administrate de aceste căpetenii pentru raţiuni militare, iar ostaşii de rând au început să depindă necondiţionat de cei care îi întreţineau. Statul medieval la români s-a format prin închegarea elementelor constitutive în cadrul unui proces intern, printr-o subordonare voluntară.

Aceste elemente: populaţie, teritoriu, conducere proprie, existau în cadrul comunităţilor vicinale româneşti, având posibilitatea de a deveni realităţi politice ori de câte ori s-au ivit condiţii prielnice, care au imprimat statelor medievale româneşti o serie de particularităţi.

În primul rând formarea statelor feudale româneşti a pornit de la o bază preexistentă şi nu de instituţii gentilice, ca în alte state medievale, elementul de trecere fiind nu uniunile de triburi, ci confederaţiile de obşti săteşti.

În al doilea rând, centralizarea puterii a avut loc la scurt timp după întemeierea lui, fără o întreagă perioadă de „fărâmiţare feudală”, iar împărţirea administrativă în judeţe, nu a avut la bază teritoriile străvechilor clanuri, demult disolute, ci cele corespunzând marilor confederaţii de obşti teritoriale, existenţa în primele veacuri

Intemeierea statelor feudale romanesti

a unor căpetenii de districte teritoriale şi nu a unei aristocraţii gentilico-tribală, constituind o dovadă în acest sens.

Dreptul de proprietate a domnului asupra pământului prezenta aspecte particulare, ceea ce a făcut ca imunităţile feudale să aibă caracteristici distincte de alte ţări, şi, în sfârşit, ideea statală, după cum apreciază L.P. Marcu, ca formă superioară de organizare politică, preconizată de marii regi daci şi dezvoltată în cadrul imperiilor roman şi bizantin, a constituit o permanenţă în viaţa politică a vechii populaţii româneşti de pe teritoriul Daciei, găsindu-şi concretizarea în statele medievale româneşti.

Procesul complex de constituire a formaţiunilor statale în Transilvania a fost substanţial îngreunat de migraţia popoarelor şi în special, de unguri. Etapele parcurse în constituirea voievodatului Transilvaniei au fost două: într-o primă etapă, triburile ungare cuceritoare, aflate în stadiul organizării gentilice nu au reuşit să-şi asigure dominaţia asupra autohtonilor, decât înglobându-i pe aceştia din urmă, multe formaţiuni locale păstrându-şi autonomia până în secolul al XIV-lea, cum ar fi Ţara Făgăraşului, Ţara Bârsei, Ţara Maramureşului etc.

În a două etapă, care a debutat, în primii ani ai secolului al IX-lea, cu înfrângerea căpeteniilor locale şi constituirea unui stat de tip feudal sub autoritatea regelui ungur, deşi au continuat să existe secole de-a rândul puternice forme de autonomie politică şi administrativă a localnicilor.

În Dobrogea, căpeteniile locale Tatos, Satza, Sestlav îşi afirmă, la sfârşitul secolului al XII-lea, o autonomie pe care bizantinii n-o pot desfiinţa. În secolul următor, în partea de sud, se remarcă stăpânitorii Dobrotita şi Ivancu, acesta din urmă dobândind titlul de despot, bătând monedă şi încheind tratate cu genovezii.

Grupurile compacte de români din sudul Dunării s-au răsculat în secolul al XII-lea împotriva bizantinilor şi au fondat o formaţiune politică, condusă de Petru şi Asan, cunoscută ca Statul Asăneştilor. Urmaşul acestora, Ioniţă Caloian, fiind recunoscut în anul 1204, la Tivornovo, ca rege al bulgarilor şi vlahilor, aceştia din urmă fiind asimilaţii de bulgari, după cum, la rândul lor, bulgarii au fost asimilaţi de slavi.

Unificarea politică la sud de Carpaţi s-a făcut de către voievozii locali cu ajutorul unor căpetenii, ce nu mai erau simplii fruntaşi ai confederaţilor de obşti teritoriale, ci stăpâni de domenii, majores terrae, unificare ce s-a realizat prin recunoşterea unuia dintre marii conducatori, drept căpetenie, pe „basarabă”, fiul lui Tihomir, din familia voievozilor olteni.

Acest proces de constituie se va sfârşi sub domnia lui Basarab I, care învinge oştile maghiare la Posada în anul 1330, consolidând independenţa tânărului stat care îşi extinsese hotarele dincolo de Prut, noua provincie luând numele de Basarabia.

La răsărit de Carpaţi, alături de puternica formaţiune politică independentă existentă pe văile Siretului şi Prutului, mai exista în nord o „Ţara a Sepenitului”, condusă de voievozi locali. După moartea voievodului Ştefan între fii săi, Ştefan şi Petru se ajunge la un conflict. În anul 1354, un detaşament de români maramureşeni, conduşi de Dragoş, vine în sprijinul acestuia din urmă, şi învingându-l pe Ştefan ajunge, prin recunoaşterea căpeteniilor locale, conducător al acestei formaţiuni politice.

Urmaşii lui Dragoş au fost alungaţi de Bogdan, care în anul 1359, împreună cu fii săi şi mai mulţi fideli cărora li s-a alăturat locuitorii Moldovei cuceresc tronul, atacurile ulterioare ale maghiarilor pentru a-l pune pe tron pe urmaşul lui Sas, Balc, au fost respinse, Moldova constituindu-se ca stat centralizat şi independent.

Întemeierea unor state proprii de câtre români în evul mediu, printr-un excepţional efort de despresurare de sub dominaţia străină, a fost factorul decisiv al istoriei naţionale, care a salvat însăşi existenţa poporului român. Astfel societatea românească a înfăptuit pasul ireversibil în direcţia afirmării sale ca entitate autonomă, organizată politic de sine stătător, asigurând poporului român un cadru propriu de organizare politică superioară, un cadru de afirmare a energiei sale pe plan politic, economic, bisericesc şi cultural.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997;

3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998; 4. D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999. 5. V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.

6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Originalitatea instituţională a voievodatelor şi cnezatelor româneşti

MODELE DE TESTE

1.Cnezatele şi voievodatele din Ţara Românească au fost menţionate pentru prima dată de:

a. cronica lui Anonimus în anul 1247 b. cronica pictată de la Viena din 1330 c. în letopiseţul Ţării Româneşti

2. Întemeierea Ţării Româneşti are ca dată de referinţă: a. domnia lui Tihomir I b. bătălia de la Posada c. domnia lui Mircea cel Bătrân

3. Moldova a fost înainte de a fi stat feudal: a. provincie a Ungariei b. provincie a Poloniei c. „marcă” a statului maghiar

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul a 2. Punctul b 3. Punctul c

Capitolul III

STRUCTURI ADMINISTRATIVE ÎN STATUL MEDIEVAL

1. Cuprins2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie 6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Prerogative administrative ale domniei Sfatul domnesc. Consiliul principelui guberniul Transilvaniei.

Cancelaria aulică Dregătoriile centrale. Bănia Craiovei

1. Prerogativele administrative ale domniei

În Moldova şi în Ţara Românească, domnia a folosit modelul bizantin în multe din elementele structurii sale: titulatura domnului, puterea absolută, concepţia

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind prerogativele administrative ale domniei, sfatul domnesc, dregătoriile centrale

Obiective operaţionale: Drumul parcurs de administraţia românească de la primele forme de organizare statală, evoluţia sa din prima epocă, impregnată de ideile politico-juridice elenistice, la administraţia discreţionară a jurisdicţiei feudale, la noua ordine administrativă impusă treptat în secolul al XIX-lea, până la administraţia modernă constituie un util şi eficient tablou al administraţiei pe teritoriul României din cele mai vechi timpuri până în perioada contemporană.

Prerogativele administrative ale domniei

teocratică asupra puterii domneşti, asocierea la domnie etc. Domnia a reprezentat o instituite fundamentală şi centrală a dreptului cutumiar românesc.

Regimul domnesc se întemeia pe un aparat administrativ central puternic, subordonat domnului, care folosea un corp de dregători şi ostaşi care depindeau direct de acesta.

Odată cu consolidarea statelor medievale, puterea politică s-a instituţionalizat obiectiv, aparte de persoana domnitorului, disociindu-se de persoana sa pentru a se ataşa definitiv unei entităţi care îi serveşte drept suport, adică un aparat statal, situaţie în care domnitorul, sfatul domnesc şi ceilalţi dregători nu sunt decât depozitari provizorii, agenţi de exerciţiu al competentelor acestui aparat care în realitate desemnează statul ca atare, şi care îşi are drept centru de greutate instituţia domniei.

Puterea domnului a fost personală, indivizibilă şi netransmisibilă în plenitudinea sa. Prerogativele domneşti erau vaste, corespunzând celor obişnuite în întreg ev mediu. Toate puterile erau concentrate în mâinile monarhului, el era şeful întregii administraţii a ţării şi şeful puterii executive, putând lua orice măsuri pentru păstrarea ordinii feudale.

Domnul numea şi revoca pe toţi dregătorii atât ai ţării cât şi ai curţii. Tuturora el le dădea porunci, verbal sau în scris, prin „cărţi de poruncă”, pitace, hrisoave, prin care impunea implicarea dărilor, constrângerea ţăranilor să execute muncile datorate domniei şi stăpânilor de moşii.

Domnul ţării avea dreptul de a acorda ranguri şi privilegii boiereşti, de a încuviinţa întemeierea de sate şi târguri, de a împroprietări un străin, de a încuviinţa căsătoria fiilor şi fiicelor de boieri, precum şi dreptul de a percepe dările, regula înrădăcinată în obiceiul pământului.

Domnul avea dreptul să aşeze dările, stabilind cât se cuvenea să plătească fiecare colectivitate, să fixeze contribuţia la plata haraciului, să înfiinţeze dări noi, să acorde scutiri de dări prin imunităţi şi slobozii, prerogativă exercitată, de obicei, consultând sfatul domnesc sau chiar adunarea stărilor.

Domnii au exercitat efectiv dreptul de a bate monedă. În Ţara Românească, Vladislav I (1364-1377) a bătut prima monedă iar în Moldova, Petru I Muşat.

După accentuarea dominaţiei otomane, turcii nu au mai îngăduit Ţărilor Române baterea de monedă proprie.

În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul hotăra şi împărţirea teritorial-administrativă a statului şi era capul oştirii.

Aşadar, domnul exercită o multitudine de prerogative, într-un sistem bazat pe confuzia de atribuţii, dar fireşte, activitatea lui era controlată de către boieri, care îşi promovau interesele prin sfatul domnesc şi prin dregători.

Numit de regele Ungariei, voievodul Transilvaniei exercita numai o parte din prerogativele suveranităţii regale. Avea dreptul de a numi vicevoievodul şi pe comiţii comitatelor. Era administratorul veniturilor regale din care îşi reţinea o treime, şi şeful armatei care se recruta din Transilvania. Avea şi dreptul de a convoca congregaţiile generale şi de a le conduce lucrările.

Teritoriile locuite de saşi şi de secui nu erau supuse jurisdicţiei voievodale, însă din secolul al XIV-lea, voievodul devenind şi comite al secuilor administrează şi ţinuturile acestora.

După despărţirea Transilvaniei de regatul ungar şi organizarea sa ca principat sub suzeranitate turcească (1541), Transilvania a fost condusă de principe, care era ales de dietă, şi mai rar impus de turci. Principelui nu i s-a recunoscut decât iniţiativa legislativă, însă, în calitate de şef al statului deţinea puterea executivă; numea persoane în funcţii publice, atribuia titluri de nobleţe, numea şi revoca din funcţii pe marii prelaţi ai ţării, putea acorda graţierea şi amnistia şi avea vocaţia generală de a moşteni patrimoniul magnaţilor decedaţi fără erezi, de a organiza iarmaroace şi târguri.

Când Transilvania a trecut sub stăpânire habsburgică, potrivit Diplomei Leopoldine din anul 1691, împăratul de la Viena era şi principe al Transilvaniei, situaţie în care desemna un locţiitor al sau, un guvernator, ales dintre nobilii ţării.

Guvernatorul cât şi locţiitorul său trebuiau să aparţină în acelaşi timp unei din cele patru religii recepte, fiind excluşi cei de religie ortodoxă, care în mare majoritate erau români.

Guvernatorul avea numai atribuţii administrative, căci puterea legiuitoare aparţinea Dietei, iar cea executivă aparţinea în fapt împăratului. În perioada stăpânirii habsburgice, în Banat exista o înaltă autoritate, Administraţia imperială şi regală a ţării, compusă dintr-un preşedinte şi şase consilieri cu un număr corespunzător de secretari, conceptişti şi din alt personal de cancelarie necesari registraturii, contabilităţii şi caseriei regale.

2. Sfatul domnesc. Consiliul principelui.Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulică

Încă de la constituirea statelor independente a luat fiinţă un „corp” de boieri cu care domnul se consulta în problemele cârmuirii. Aşa după cum au evoluat lucrurile şi în alte state medievale europene, la constituirea sfatului domnesc s-a ajuns pe două cai: pe de o parte, boierii, vasali ai domnului, erau obligaţi faţă de acesta să-i acorde „consilium” şi în plus având grija ca domnul ales să conducă ţara conform intereselor lor, iar pe de altă parte, domnul, ca orice suveran feudal, avea nevoie de dregători pentru întreţinerea fastului curţii sale.

Ca organ colegial şi consultativ al domnitorului este amintit în documentele anilor 1400, intitulat „sfatul boierilor mari şi credincioşi”, pentru ca în secolul al XVII-lea să se folosească termenul de „svat”, mai frecvent în Moldova şi termenul de „sfatul ţării”, mai ales în Ţara Românească. Odată cu accentuarea dominaţiei otomane, termenul „divan”, care însemna consiliul sultanului, înlocuieşte treptat termenul „sfat”, fără ca acesta din urmă să dispară cu totul.

Ca denumiri mai rare, întâlnim în documente singlit, sfat de obşte, sobor, pretoriu, iar membrii sfatului erau denumiţi generic: boieri, dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani, etc. Termenii cei mai obişnuiţi de „boier”, care la origine desemna stăpânul de domeniu feudal, mai târziu dregător, care, cu timpul, dintr-o poziţie inferioară, a devenit sinonim cu titulatura de „boier”.

Iniţial, sfatul domnesc a fost alcătuit din boieri care nu deţineau nici un fel de dregătorii, apoi din majoritatea boierilor cu funcţii (dregătorii), pentru ca începând cu sec. al XVI-lea, sfatul domnesc să fie compus numai din boieri ce deţineau dregătorii.

Sfatul domnesc.Consiliul principelui. Guberniul Transilvaniei. Cancelaria aulica

Dregătorii care intrau în compunerea sfatului, în secolele XVI – XVIII, au fost în Ţara Românească: marele ban, marele vornic, marele logofăt, marele spătar, marele vistier, marele comis, marele paharnic, marele stolnic, marele postelnic, marele clucer, marele sluger şi marele pitar.

În Moldova, de la Ştefan cel Mare au intrat în sfatul domnesc şi pârcălabii cetăţilor, marele vornic al Ţării de Jos şi marele vornic al Ţării de Sus, hatmanul, marele postelnic, marele paharnic, marele vistiernic, în total opt, împreună cu cei patru ierarhi ai bisericii, sfatul ajungând la doisprezece membrii, care se menţine de-a lungul a trei secole cu o semnificaţie simbolică şi o valoare tradiţională respectată în tot timpul evului mediu. Numărul membrilor sfatului a fluctuat mereu, variaţiile cele mai relevante fiind între 5 şi 39 de membrii.

Spre deosebire de sfatul domnesc, divanul avea o componentă mai largă, în divan intrau, în afară de membrii sfatului şi dregători de rangul doi (votri) şi foşti dregători, ajungând la un total de 53 de membrii, întruniţi în şedinţa după nevoile domniei.

Sfatul a avut atribuţii corespunzătoare tuturor prerogativelor domneşti, fiind consultat de domn în toate problemele importante de ordin fiscal şi administrativ.

Domnul era obligat să consulte sfatul când voia să aşeze o dare nouă, să evite evaziunea perceperii unor dări deja stabilite, sfatul neavând atribuţia de a controla cheltuielile din vistieria ţării. Vistierul ţinea catastifele de venituri şi cheltuieli, fiind răspunzător numai faţă de domn.

Sfatul domnesc participa la înfiinţarea unei eparhii, la mutarea unei mitropolii de la o reşedinţă la alta, şi putea da valoare de act autentic oricărei învoieli pe care părţile o prezentau boierilor sfatului, printr-un zapis, sau carte de mărturie.

Până în secolul al XVII-lea, domnitori se strămutau pe la târguri şi curţi domneşti, împreuna cu boierii, ocazie cu care rezolvau chestiuni administrative şi judecătoreşti.

Şedinţele sfatului se ţineau în una din sălile curţii, numită divan, erau solemne, domnul intrând precedat de aprozi şi spătar, aşezându-se pe un jilţ pe treapta cea mai înaltă a podelii.

De la întemeiere, pentru întocmirea documentelor, domnii au avut o cancelarie. Personalul acesteia, compus din gramatici, dieci sau logofăţi în Ţara Românească, şi dieci, gramatici, pisari sau uricari în Moldova, era condus de marele logofăt, care avea ca atribuţii redactarea documentelor şi păstrarea marelui sigiliu. Acesta era şi referent al sfatului, cunoştea toate pricinile şi dădea recomandării subalternilor cum să redacteze documentele.

Voievodul Transilvaniei era ajutat la îndeplinirea atribuţiilor sale de mai mulţi subalterni, cunoscuţi sub numele de „familiares”, legaţi de el prin raporturi de vasalitate. În situaţii mai importante, erau convocate congregaţiile generale, un fel de adunări ale comitatelor, în componenţa cărora intra nobilimea din cele şapte comitate, reprezentanţi ai saşilor şi secuilor.

Dietele ţinute în Transilvania între anii 1542-1545, au hotărât ca principele să chibzuiască şi să conducă treburile statului cu ajutorul unui „consiliu” alcătuit din 21 de persoane, câte 7 pentru fiecare naţiune privilegiată. Consiliul era alcătuit din următorii dregători: magister curiae, prefectul curţii, care avea în competenţă administrarea curţii principelui; gladifer, spătarul, şeful gărzii personale a

principelui şi comandantul oştilor transilvănene, secretarul sau logafatul, şeful justiţiei şi alţi dregători care corespundeau celor din celelalte două ţări româneşti, stolnic, comis etc. la care se adăugau un itendent care se ocupa cu aprovizionarea şi un căpitan de aprozi ce se ocupa cu educaţia militară a fiilor principelui.

Prin Aprobatae et Compilatae Constitutiones, numărul membrilor consiliului este stabilit la 12, fiind obligaţi, ca la numirea în funcţie să depună jurământ de credinţă faţă de principi şi să îi consilieze principii în conformitate cu legile în vigoare.

După instaurarea stăpânirii austriece, pe lângă guvernator, funcţiona un Consiliu intim alcătuit iniţial din 12 persoane, care ulterior se transforma, în anul 1693 într-un organ mai cuprinzător, „gubernium”, având în frunte pe guvernatorul Transilvaniei, fiind alcătuit din comandantul trupelor, şeful cancelariei, tezaurarul, preşedintele Dietei şi un număr de 12 consilieri intimi.

Guberniul era organul executiv al puterii centrale de la Viena, menit să administreze ţara în numele acesteia.

Pentru a-şi asigura dominaţia şi controlul asupra Transilvanei, habsburgii au înfiinţat în anul 1694 o cancelarie aulică, cu sediul la Viena, organ prin intermediul căruia era supravegheată activitatea guvernatorului şi a guberniului.

În fruntea cancelariei se găsea un cancelar, purtător de cuvânt al politicii imperiale, care avea în subordine, consilieri aulici, referenţi, secretari, dieci, notari şi alţi funcţionari.

În secolul al XVIII-lea cancelaria aulică devine cel mai important organ constituţional şi administrativ al Transilvaniei, Împărăteasa Maria Tereza îl autorizează chiar să dea ordine nemijlocite guberniului şi guvernatorului, fără o încuviinţare prealabilă a împăratului.

3. Dregătoriile centrale. Bănia Craiovei

După întemeierea statelor feudale, aparatul central de stat era redus, fiind compus din organele esenţiale pentru existenţa statului şi din dregători care serveau curtea domnească şi persoana domnului.

Atribuţiile fiecărui dregător nu erau limitate rigid, domnul delega adesea unui dregător o sarcină care intra în atribuţiile altui dregător, întâlnindu-se o anumită specializare a dregătorilor.

Până la reforma lui Constantin Mavrocordat, aceştia nu erau retribuiţi, ci răsplătiţi prin mila domnească, prin danii domneşti de sate şi ocine, scutire de dări, daruri de la subalterni sau de la oaspeţii străini, concederea unor venituri domneşti dintr-un ţinut, taxe de judecată sau cote din veniturile domniei strânse de ei.

Între dregători exista o ierarhie, ierarhie care a variat în timp şi nu a fost identică în Ţara Românească şi Moldova, dregătorii servind deopotrivă şi interesele ţării şi ale domnitorului. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de domn. La numire sau confirmare, dregătorii depuneau jurământ de credinţă faţă de domn şi primeau, odată cu însemnele dregătoriei şi un caftan.

Specialiştii în arhondologie au propus mai multe clasificări ale dregătoriilor centrale, fie după importanţa dregătoriei, mari şi mici, fie după dreptul de a

Dregatoriile centrale. Bania Craiovei

participa la sfatul restrâns al domnului, boieri de sfat şi boieri de divan, fie după natura atribuţiilor, în serviciul personal al domnitorului şi al curţii sale, în administraţia ţării, care la rândul lor erau dregători cu atribuţii militare şi dregători cu atribuţii civile.

A. Dregătorii cu atribuţii privind administraţia ţării. Bănia Craiovei, s-a impus ca dregătorie datorită autonomiei de care s-a

bucurat Oltenia în perioada feudalismului. „Marea bănie a Ţării de peste Olt” constituia după domnie şi sfatul domnesc cea mai importantă dregătorie cu atribuţii administrative şi judecătoreşti.

Marele ban al Craiovei avea calitatea de guvernator al Olteniei, „locţiitor” al domnului, fiind dregătorul cel mai însemnat după domnitor.

Banul avea la Craiova o adevărata curte în miniatură, unele dregătorii corespundeau celor de la curte, iar cancelaria reproducea pe cea domnească, iar banul avea, ca şi domnitorul, un ispravnic înlocuitor.

Banul sau caimacanul Olteniei avea o competenţă generală şi supremă lucrând, în secolul al XVIII, cu divanul Craiovei, ca şi domnitorul cu divanul său.

În secolul al XIV-lea Banatul Severinului a trecut de câteva ori din stăpânirea Ungariei în aceea a Ţării Româneşti. În timp ce Vladislav I se intitula el însuşi ban de Severin, Mircea cel Bătrân îşi spunea „domn al Banatului Severinului”, iar dregătoria a încredinţat-o unui boier al său, Radu.

Între 1421 şi 1486, cât timp Severinul a fost pierdut, banul a continuat să existe ca dregător domnesc al unui judeţ: Gorj, cu reşedinţa la Tismana, sau Mehedinţi cu reşedinţa la Strehaia.

Bănia Mehedinţilor a câştigat importanţă prin ocuparea ei de către Neagoe, boier cu moşii întinse, a reuşit să transmită fiului său Barbu, bănia, ca o dregătorie de familie a Craioveştilor.

Sub domnia lui Vlad Călugărul, în anul 1491 reşedinţa băniei de la Strehaia a fost mutată la Craiova, Radu cel Mare a ridicat-o în rang, făcând din ea, marea bănie a Craiovei.

Sarcina originară a băniei a fost apărarea graniţei, marele ban comanda oastea Olteniei, formată din cetele boierilor şi ţărani liberi, la care se adăuga oastea sa personală de curteni şi slugi. Pentru oastea sa marele ban avea un steag, numit „grapă”.

Deşi organ suprem în Oltenia, banul era încadrat în ierarhia domniei era numit şi destituit de domn, primea porunci obligatorii de la acesta, căruia îi raporta situaţia din această regiune. Ca şi domnitorul, banul emitea cărţi de volnicie sau autorizare pentru înfiinţarea de sate, şi dispunea de o închisoare bănească la Craiova, avea ca şi domnul un drept propriu de a judeca.

Sub ocupaţia austriacă a Olteniei, între 1718-1739, titlul de mare ban a fost interzis, fiind creat un consiliu alcătuit din 4 boieri ca organ de legătură dintre boierime şi administraţia imperială.

Sfatul domnesc de la Bucureşti continua să cuprindă un mare ban, ca semn al drepturilor asupra Olteniei. După încetarea ocupaţiei austriece, pe modelul consiliului celor patru boieri, domnia a creat la Craiova o căimăcănie, iar din anul 1775, un singur caimacan numit de domn conducea efectiv, ajutat de Divan, bănia Craiovei fiind desfiinţată în 1831 prin Regulamentele Organice.

Au existat şi alte provincii româneşti cu asemenea statut, cum ar fi Ţara de Sus şi Ţara de Jos în Moldova, conduse fiecare de un mare vornic, cu reşedinţa la Bârlad şi respectiv, la Dorohoi.

Dregătoria de „mare ban” a fost instituită în anul 1695 în Moldova de către domnitorul Constantin Duca, primul mare ban fiind Teodosie Dubau şi a crescut ca importanţă în vremea lui Antioh Cantemir şi Matei Ghica, din secolul al XIX-lea, marele ban era în Moldova numai un dregător onorific „fără funcţie”.

Marele vornic, avea ca atribuţiune principală administrarea justiţiei, în sensul că ţinea evidenţa cazurilor, dar şi judeca, fie direct, fie delegând cu judecata pe un alt dregător.

În materie penală judeca furturi, călcări de hotare, răniri, stricăciunile vitelor de pripas, vinile cele mari, pedepsite cu moartea le trimitea la domnie, iar în materie civilă judeca, mai ales, pricini de stăpânire de pământ, de ţigani şi de rumâni. Veniturile lui proveneau din globirea celor ce comiteau delicte, cum ar fi: stricarea recoltelor, sau din încasarea duşegubinei, adică a gloabei pentru moarte de om sau tâlhărie, ce se cuvenea domniei, dacă autorul faptei grave nu era prins.

În Ţara Românească, între secolele XIV-XVIII a existat un singur mare vornic. În anul 1716 Constantin Mavrocordat, a mai instituit un mare vornic, împărţindu-le competenţa asupra Ţării Româneşti, număr care a fost sporit de către Alexandru Moruzii cu încă doi.

În timpul lui Constantin Brâncoveanu marele vornic numea în fiecare judeţ câte un vornicel. Ca subalterni îi avea pe vornicei, globnici, sugubinari, iar la reşedinţa sa avea o temniţă.

În Moldova, până în secolul al XVI-lea, vornicul a fost principalul dregător, înaintea logofătului. Din anul 1569 existau 2 vornici, al Ţării de Sus cu reşedinţa la Dorohoi având sub jurisdicţie 7 ţinuturi, şi al Ţării de Jos cu reşedinţa la Bârlad având sub jurisdicţie 12 ţinuturi, pentru ca din secolul al XVIII-lea, numărul acestora să se dubleze.

Începând cu acest secol competenţa marelui vornic în privinţa pricinilor supuse judecaţii sale, multe dintre ele intrând în competenţa Departamentului Criminalicesc.

În Moldova există şi vornicul de aprozi, funcţie creată de Alexandru Mavrocordat, care avea sarcina de a înfăţişa pe împricinaţii la judecată, de a executa măsurile procedurale în cursul proceselor şi executarea hotărârilor, cu rol deosebit în procedura mezatului, adică a vânzării prin licitaţie a imobilelor.

Depăşindu-şi atribuţiile, el judeca uneori şi pricini fără însărcinarea divanului şi comitea numeroase abuzuri în executarea creanţelor, luând două zeciueli, şi de la creditor şi de la debitor, având sub ordinele sale o închisoare corecţională.

Dregătoria a fost menţinută şi prin Regulamentele organice, limitându-i competenţa numai la executări de hotărâri judecătoreşti civile şi comerciale.

Timp de patru secole au funcţionat şi vornicii de poartă, ce aveau ca sarcină iniţială să trieze pricinile în faţa porţii domneşti, urmând ca pricinile minore ale oamenilor din popor, gloată, să le judece dregătorii.

Ei nu erau subalternii vornicului, primind ordine de la domn şi de la marele logofăt. Ca auxiliari ai justiţiei făceau expertize şi aduceau pe împricinaţi, „după catastif” de la poartă la judecata domnească.

În a două jumătate a secolului al XVIII-lea, li s-au accentuat atribuţiile privind hotărnicia moşiilor, li s-au fixat tarife pentru expertizele şi stâlpirea hotarelor moşiilor hotărnicite de ei.

Marele logofăt, a existat în preajma domnitorului încă de la întemeiere, statele feudale neputându-se lipsi de o cancelarie. Prin natura atribuţiilor, el era obligat să ştie carte şi să cunoască limba cancelariei.

Denumirea sa vine din limba greacă, logos, însemnând atât „cuvânt” cât şi „vorbire”, „discurs”. Ca şef al cancelariei domneşti avea obligaţia de a redacta documentele şi aplica pe ele sau a atârna pe ele, pecetea domnească. El era şi păstrătorul sigiliului domnesc.

În Ţara Românească este amintit în documente începând cu anul 1390, ca redactor şi semnatar al documentelor domneşti. Era totodată şi referentul domnului şi al divanului asupra pricinilor.

În Moldova, este menţionat în anul 1403 şi avea atribuţii asemănătoare omologului său din Muntenia, în plus el judeca pricini privind stăpânirile de moşii sau hotărniciile sau în materie penală infracţiunile de fals în documente, de strămutare de hotare.

Avea şi atribuţii de notariat, actele juridice încheiate în faţa sa având valoare de acte autentice.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, marele logofăt era de obicei ispravnic al documentului, însărcinat cu executarea lui. Avea ca subalterni doi dregători, al doilea şi al treilea logofăt şi un număr de slujbaşi ai cancelariei, dieci şi gramatici care cunoşteau limba slavă, turcă şi greacă, şi mai mulţi logofeţi mărunţi.

Poziţia marelui logofăt în ierarhie a fost în Moldova mai însemnată decât în Ţara Românească, fiind, datorită competentelor pe care le avea, cel mai important dintre toţi dregătorii. Marele logofăt şi-a păstrat atribuţiile şi după reformele lui Constantin Mavrocordat.

Atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, funcţionau un logofăt de taină, sau logofăt de divan, ca subalterni ai marelui logofăt, ei trebuiau să cunoască legile şi obiceiurile, fiind secretari intimi ai domnitorilor le citea acestora „în particular” jalbele şi plângerile adresate acestuia.

Marele vistier, sau vistiernic, este cel mai vechi dintre dregători, fiind menţionat în anul 1392 în Ţara Românească, unde a avut un rang mai mare decât în Moldova, unde, deşi amintit în anul 1400, era printre ultimii dregători ai sfatului domnesc.

Până la despărţirea vistieriei ţării de cămara domnească, vistierul avea în afară de sarcina strângerii veniturilor ţării, şi pe aceea a procurării şi păstrării pentru domn a obiectelor de lux vestimentar, blănuri, mătăsuri, pentru uzul sau ori pentru daruri necesitate de protocol, atribuite ce s-a menţinut până la mijlocul secolului al XVII-lea când s-a creat dregătoria de cămară.

După despărţirea vistieriei de cămara domnească, avea ca atribuţii: să aşeze impozitele asupra ţării; să primească banii de la cei ce strângeau dările; să păstreze aceşti bani şi să elibereze din ei sumele necesare cheltuielilor poruncite de domn.

Vistiernicul ţinea socoteală tuturor sumelor primite şi plătite spre a putea să dea oricând seama domnului şi boierilor de gestiunea lui. El avea plenitudinea de

competenţă asupra tuturor pricinilor legate de aşezarea şi perceperea dărilor. Era ajutat de al doilea şi al treilea vistier, şi avea în subordine birari, globnici, dieci de vistierie, cămăraşi de vistierie şi logofeţi de vistierie, ce erau deasupra tuturor acestora.

Din secolul al XVII-lea au funcţionat atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, răspândiţi în judeţe, ca sublaterni ai marelui vistiernic, cete de vistiuernicei, organizate milităreşte, sub comanda unui căpitan în Ţara Românească şi a unui vătaf în Moldova.

Aceştia se ocupau cu colectarea şi transportarea la vistierie a banilor strânşi de la contribuabili.

Marele postelnic, a fost iniţial un dregător de curte, prestând servicii personale domnitorului, avea grijă de patul şi camera de culcare a acestuia. Datorită faptului că putea intra oricând la domn i s-a dat ulterior atribuţia de a primi pe trimişii străini şi de a-i introduce în audienţă la domn.

Rolul său de mijlocitor între domn şi boieri, între domn şi trimişii statelor străine i-a sporit importanţa, devenind din dregător personal, dregător al ţării. Marele postelnic ţinea corespondenţa domnului cu Poarta şi cu paşalele din raiale şi serhaturi.

Astfel, atribuţiile sale iniţiale, confortul domnitorului, grija faţă de aşternuturile acestuia, au trecut la subalterni, la al doilea şi al treilea postelnic.

De anul nou el chema pe boieri la domn şi celor confirmaţi sau numiţi în dregătorii le înmâna caftanul şi avea sarcina să ducă, în numele domnitorului, negocieri cu reprezentanţii puterilor străine, atribuţiile sale judecătoreşti şi administrative fiind reduse, şi limitate doar la curtea domnească.

Începând cu secolul al XVII-lea, postelnicul a ajuns, treptat tălmaci al domnului, un adevărat ministru de externe în statul feudal.

Marele portar, a existat în Ţara Românească încă din secolul al XV-lea, cu atribuţii de primire a turcilor şi a altor oameni de seamă la curtea domnitorului, servind şi ca interpret, trebuind să cunoască cel puţin limba turcă.

El îndeplinea la curtea domnească rolul de maestru de ceremonii: primea agalele turceşti, precum şi alţi soli străini, se îngrijea de găzduirea acestora, de tainurile cuvenite şi de înmânarea darurilor trimise de domn acestora.

El avea în subordine un al doilea şi apoi un al treilea portar. În secolul al XVII-lea hotărniciile se făceau numai în prezenta sa. Marele portar avea împuternicirea sa ia măsuri împotriva boierilor hotarnici care lipseau de la lucrările încredinţate lor de domn.

Din însărcinarea domnului lua jurământul jurătorilor şi, uneori, era însărcinat să cerceteze pricini legate de stăpânirea pământului.

În Moldova, cu aceleaşi atribuţii, a existat marele portar până în vremea lui Ştefan cel Mare, când portarul Sucevei preia comanda oştilor, vechile atribuţii trecând în sarcina altui dregător, marele uşar, amintit în documente începând cu anul 1482.

Atribuţiile lui erau primirea şi găzduirea turcilor la curte, el trebuind să ştie limba turcă, de aceea dregătoria a fost încredinţată uneori de domn unor greci.

Deşi avea un rang modest, el era socotit boier de divan. În vremea lui Dimitrie Cantemir, care îl numeşte şi mare uşar şi mare portar, era socotit al doisprezecelea

din starea întâi a boierilor. Din secolul al XVII-lea, crescând frecvenţa vizitatorilor turci, a trebuit să aibă

ajutoare, un al doilea şi un al treilea uşar, un vătaf de uşerei şi o ceată de uşerei, ceea ce a făcut ca însemnătatea dregătoriei să crească, el fiind nelipsit la curtea domnească.

Vătaful de aprozi în Ţara Românească şi Moldova, aprozii, cu înţelesul de paji au fost slujitori domneşti, la început recrutaţi dintre tinerii boieri. Atestaţi documentar în Moldova din secolul al XV-lea, ei au avut ca atribuţii de curieri iar mai târziu de agenţi judecătoreşti.

Aprozii au fost organizaţi milităreşte şi puşi sub comanda unui vătaf de aprozi, care avea ca atribuţii: chemarea şi aducerea efectivă a pârâţilor la judecată; executarea hotărârilor civile date de domn sau de către divan; urmărirea debitorilor şi închiderea lor pentru a-i constrânge la plata, precum şi executarea oricărei porunci domneşti.

Aprodul avea la dispoziţie o închisoare specială, deosebită de cea a infractorilor, pentru debitorii insolvabili, numită în Moldova, warta.

B. Dregatorii de stat cu atributii militare. Marele spătar este menţionat pentru prima dată în Ţara Românească în anul

1415 dar exista ca dregător şi în Moldova. Iniţial, a fost un dregător de curte, cu atribuţia principală să poarte spada domnului la marile ceremonii. În secolul al XVII-lea este comandant al armatei, iar mai târziu al cavaleriei. Rangul său era foarte înalt, fiind al treilea mare dregător, participând în această calitate la sfatul domnesc.

El avea ca subalterni pe spătarul doi, iar din secolul al XVIII-lea şi un al treilea spătar, precum şi funcţionari numiţi spătărei, răspândiţi în judeţe, organizaţi milităreşte în cete sau bresle, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească.

Marele spătar avea şi atribuţii judecătoreşti, în sensul că judeca subalternii după dreptul disciplinar ostăşesc, primind cu timpul atribuţii de politie şi justiţie penală în Ţara Românească, iar în Moldova, în afară de comanda slujitorilor spătăriei şi a spătăreilor, avea şi starostia Cernăuţilor, judecând pricini în acel ţinut.

Dregătoria de mare spătar s-a menţinut şi după intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice, având atribuţii de ordin judecătoresc şi administrativ.

Hatmanul este un dregător exclusiv moldovenesc, până în secolul al XVIII-lea acesta dregătorie neexistând în Ţara Românească. Denumirea de hatman a fost împrumutată de la polonezi, iar dregătoria avea un caracter predominant militar, el comanda întreaga armată.

De la început, hatmanul a fost un mare dregător, cu rang imediat după marii vornici, membru al sfatului domnesc. Ca toţi marii dregători a avut şi atribuţii administrative, cum au fost: oblăduirea Sucevei, supraveghind pârcălabul şi ulterior ispravnicul Sucevei; semna hrisoavele domneşti în absenţa şi în locul marelui logofăt; avea în grijă ţiganii domneşti, care aduceau importante venituri domniei, iar mai târziu a fost însărcinat cu supravegherea menzilurilor, adică a poştelor, pentru ca în a două jumătate a secolului al XVIII-lea rolul său militar să

fie redus, sporind în schimb cel de poliţie, hatmanul răspunzând de liniştea întregului ţinut, să prindă pe răufăcători şi să facă primele cercetări.

El era şeful jandarmeriei, dar şi comandant al grănicerilor. El judeca pe toţi cei aflaţi sub comanda sa, pentru orice faptă, afară de trădare, avea o competenţă specială în privinţa robilor ţigani, pe care îi judeca chiar şi pentru fapte deosebit de grave, omor, tâlhărie etc. Avea la dispoziţie şi o închisoare, numită „grosul hatmaniei”.

În Ţara Românească nu a existat o dregătorie corespunzătoare, comandantul armatei fiind aici marele spătar. Alexandru Ipsilanti a creat dregătoria de „hatman

al divanului”, echivalent cu cea de vornic de aprozi, având sub ordinele sale pe zapcii divanului, un sameş, un logofăt, un ceuas, un stegar şi pe toţi bumbaşirii.

Dregătoria a fost menţinută prin Regulamentele Organice, păstrându-i-se atribuţiile poliţieneşti, dublate de atribuţiuni de ordin militar.

Pârcălabii au existat ca dregători în toate provinciile româneşti, sensul şi importanţa lor au variat după epoca şi provincie. În Moldova sunt atestaţi în anul 1411, fiind printre cei mai vechi dregători, comandanţi ai cetăţilor cu însemnate atribuţii militare şi administrative. De aceea, participau la sfatul domnesc poate de la Alexandru cel Bun, sigur sub domnia lui Ştefan cel Mare.

Aceştia erau câte doi de fiecare cetate şi în mod excepţional câte unul. În afară de apărarea cetăţii şi a zonei încredinţate, ei asigurau ordinea feudală şi judecau orice pricini civile sau penale, având la dispoziţie o închisoare şi dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală.

Câtre sfârşitul secolului al XVII-lea ei nu au mai făcut parte din sfatul domnesc, rămânând conducători de ţinut.

În a două jumătate a secolului al XVII-lea s-au numit pârcălabi la toate târgurile şi cetăţile, astfel ca fiecare ţinut avea cel puţin doi pârcălabi. În ţinuturile de margine, pârcălabii purtau denumirea de staroste.

În Ţara Românească, pârcălabii au jucat un rol mai mic, acolo fiind mai puţine cetăţi. Cel mai însemnat pârcălab din Ţara Românească fiind cel al cetăţii Poienari, ca şi în Moldova, exercitând atribuţiuni nu numai militare, dar şi administrative şi judecătoreşti, şi la fel, în secolul al XVII-lea, aceasta dregătorie a decăzut, titlul de pârcălab fiind dat unor dregători mărunţi, locali.

În Transilvania ca şi în celelalte provincii româneşti, dregătoria de pârcălab a avut mai ales un caracter militar, pârcălabii fiind comandanţi de cetate, cum a fost Veres, pârcălab la 1677 al cetăţii Deva.

Denumirea de pârcălab s-a utilizat ulterior pentru a desemna conducătorii satelor.

Marele armaş este menţionat ca dregător pentru prima dată în Muntenia în anul 1478, iar în Moldova în anul 1489, având ca atribuţii principale: să execute hotărârile care pedepseau cu moartea sau cu mutilarea, prin intermediul călăului, sau personal la porunca domnitorului; să prindă, să întemniţeze şi să cerceteze pe vinovaţii de crime, de la boieri trădători, până la răufăcătorii de rând, avea dreptul să supună la cazne pe cei cercetaţi, pravila asigurându-i imunitate în caz de deces a cercetatului. A abuzat atât demult de aceste mijloace, încât chiar şi numele lui răspundea teroare.

Marele armaş avea în subordine închisorile, comanda artileria şi veghea în Ţara Românească ca ostenii să nu fugă de la bătălie, ţiganii domneşti fiind în grija sa. În Moldova se îngrijea şi de steaguri, de tunuri şi de muzica militară.

Subalternii săi erau: al doilea şi al treilea armaş, ispravnicul de armaş, vătaful temniţei, condicarul temniţei, precum şi armăşei răspândiţi în teritoriu, comandaţi în Moldova de un vătaf de armăşei şi în Ţara Românească de un căpitan de armăşei, fiind organizaţi milităreşte şi participând adesea la războaie.

Veniturile lor proveneau mai ales din „gloaba grosului”, o sumă fixă plătită de cel întemniţat în momentul eliberării.

Marele aga este menţionat documentar în anul 1567, comandant de dorobanţi în Ţara Românească, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, aga devenind mare dregător, participând la sfatul domnesc.

În secolul al XVII-lea comanda pedestrimea, fiind al doilea, după spătar la comanda armatei, ulterior sarcinile sale au evoluat, în secolul al XVIII-lea, fiind şeful poliţiei capitalei, cu competenţă generală asupra pieţelor, cârciumilor şi a stingerii incendiilor.

În Moldova, marele aga este menţionat prima dată în anul 1592, el comanda pedestrimea, hatmanul fiind comandantul călăraşilor. Încă din secolul al XVII-lea, avea ca sarcină „paza Iaşilor”, judeca pricinile mici şi contravenţiile din Iaşi, pedepsea desfrânarea şi beţia pe uliţe.

Atribuţiile poliţieneşti le exercita prin intermediul bulucbaşilor de sub comanda sa şi asupra târgurilor, putând judeca pricini civile ale târgoveţilor şi închide pe debitorii rău platnici în „grosul agiei”, temniţă pe care o avea la dispoziţie.

Marele serdar, era în Ţara Românească primul subaltern al marelui spătar şi comanda pe mazili, foştii dregători. Participa la sfatul domnesc şi avea dreptul să judece, ca orice demnitar feudal, pricinile celor aflaţi sub comanda sa şi prin delegaţie domnească orice pricini.

El avea totodată şi însărcinări administrative şi politice, fiind mare dregător. În Moldova, primul serdar a fost Ştefan, în anul 1653 fiind executat de Vasile Lupu pentru hiclenie. El avea sarcina să apere graniţa răsăriteană şi comanda călăreţii „de margine” şi pe mazilii din ţinuturi ca: Orhei, Lapuşna şi Soroca, fiind până la reformele lui Constantin Mavrocordat un mare dregător, atribuţiile sale fiind preluate de ispravnici.

Marele serdar, în Ţara Românească, atestat în anul 1520, avea ca atribuţie principală, grija corturilor domneşti şi încartiruirea armatei. Era recrutat de obicei din rândul boierilor cu experienţa în războaiele cu otomanii.

În Moldova, cu atribuţii similare este amintit în anul 1517, în plus, în caz de război era comandantul artileriei. Sarcina de a se îngriji de armamentul greu, îl face pe Dimitrie Cantemir să îl numească mare general de artilerie şi itendent al armatei.

Spre deosebire de Ţara Românească, în Moldova exista şi un al doilea serdar, ca subaltern al marelui serdar.

C. Dregători în serviciul domnului sau ai curţii domneşti. Marele stolnic, este consemnat ca dregător în ambele ţări române

extracarpatice, el purtând grija mesei domneşti, „stol” în limba slavă însemnând

masă. Servea personal la mesele oficiale, gustând mâncărurile pentru a arăta

oaspeţilor că nu sunt otrăvite. Se ocupa de aprovizionarea curţii domneşti cu alimente şi strângea dijma de peşte cuvenită domniei. Era mai mare peste bucătărie în subordine avea un mare sufăr.

În Ţara Românească apare ca dregător în sfatul domnesc începând cu anul 1392, în Moldova această funcţie va fi atestată documentar la 18 noiembrie 1393. Ca mare dregător, înaintea vornicului unde, în plus de atribuţiile omologului său muntean, era „mai mare peste grădinari, pescari, dar şi peste, toate bălţile formate de braţele Prutului şi ale Nistrului”.

În subordinea sa se aflau stolniceii care aveau sarcina să servească bucatele la masa domnească. Această dregătorie a dispărut odată cu reformele lui A.I. Cuza.

Paharnicul, a existat ca mare dregător la curtea domnilor români, ca la toate curţile monarhilor feudali: francezi, unguri, bizantini etc. El a avut două denumiri: paharnic, care a circulat mai intens în Ţara Românească şi ceaşnic care a circulat mai intens în Moldova, dregători ce datează din secolul al XIV-lea, respectiv al XV-lea.

Atribuţiile care au determinat apariţia dregătoriei au fost grija de băutura domnului, atât pentru aprovizionarea pivniţelor domneşti, cât şi ca aceasta să nu fie otrăvită, paharnicul şi subalternii săi trebuind să guste în prealabil băutura domnului, să ia „credinţă”.

Cu timpul, atribuţiile s-au înmulţit, paharnicul administra viile domneşti, supraveghea pe cele particulare, percepea dijma vinului cuvenită domniei şi avea competenţa de a judeca pricinile ivite în legătură cu viile.

Comanda cetele de păhărnicei, în special în Ţara Românească, iar din a două jumătate a secolului al XVII-lea comanda pe roşii sau curteni. Subalternii paharnicului erau: al doilea paharnic, pivnicerul, cuparul, iar în Moldova şi al treilea paharnic.

Marele paharnic nu servea pe domn la masă, decât în zilele de sărbătoare, în restul zilelor era înlocuit de subalterni. În a două jumătate a secolului al XVIII-lea a pierdut caracterul de dregător la curte, atribuţiile sale fiind exercitate de alt dregător, şi anume cuparul, paharnicul rămânând un dregător fără atribuţii, un boier fără dregătorie.

Comisul, atestat în anul 1415 în Ţara Românească, era mai marele peste grajdurile domneşti, el se îngrijea de procurarea furajelor necesare cailor domneşti sau ai oaspeţilor străini.

El ţinea evidenţa cailor şi se ocupa de transportul cailor trimişi de domn sultanului. Comisul însoţea pe domn când acesta ieşea calare şi participa la ceremoniile unde erau prezenţi caii domneşti, inclusiv „tabla basa”, calul dăruit de sultan domnului.

Ca mare dregător avea în subordine un al doilea comis, fiind printre puţinii boieri care şi-au păstrat efectiv atribuţiile.

În Moldova, pentru procurarea vinului, marele comis administra braniştea de la Prut şi alte branişti domneşti, ajutat de subalterni rânduiţi special în acest scop, „branistari”.

Comisul avea în supraveghere harnaşamentele şi podoabele cailor, meşterii potcovari şi rotari, precum şi transportul prin ţară a oaspeţilor străini, fiind ajutat de al doilea comis şi de comisei, care erau răspândiţi pe întreg teritoriul ţării, alcătuind cete de comisei, organizaţi milităreşte, sub comanda unui vătaf.

Medelnicerul era un dregător care avea sarcina să toarne apă domnitorului ca să se spele pe mâini, înainte de masă. El mai servea la masă de sărbători, făcea parte din sfatul domnesc, şi avea ca subalterni pe al doilea şi al treilea medelnicer, care puneau masa domnului în fiecare zi.

În secolul al XVIII-lea slujba pe care o făcuse medelnicerul era îndeplinita de matargiu, care dădea domnului prosopul să se şteargă.

Clucerul se ocupa de aprovizionarea cu grâu, vin şi alte alimente necesare pentru curte şi oaspeţi. În lipsa jitnicerului, care a existat numai în Moldova marele clucer avea ca sarcină strângerea zeciuieli cuvenite domniei din grâu. El a avut ca subalterni pe clucerii de jitniţă sau de arie, şi un clucer de pivniţă.

Marele clucer avea dreptul de a participa la divan sau putea fi delegat să judece anumite pricini.

Slugerul, ca dregător, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova avea sarcina de a aproviziona curtea domnească şi oastea cu carne. În Ţara Românească era socotit „şeful măcelarilor” şi era „împărţitor de tainuri”.

Din cauza atribuţiilor sale multiple, el devine mare sluger, având în subordine un al doilea şi un al treilea sluger.

Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el primea bani de la vistierie, pentru a cumpăra vite, ţinea evidenţa consumului şi distribuia carnea. Către sfârşitul perioadei medievale, funcţia îşi pierde din importanţă, slugerul rămânând numai cu rangul şi cu 10 scutelnici.

Pitarul, avea sarcina să se îngrijească de pâinea care trebuia servită proaspătă, domnului şi curţii. Din secolul al XVII-lea atribuţiile lui s-au amplificat, el avea în grijă şi carele şi caleştile domneşti, precum şi caii de ham ai domnului.

Ca mare dregător avea în subordine un al doilea pitar, uneori primea şi misiuni diplomatice.

După despărţirea vistieriei ţării de cămară domnească, apare ca dregătorie cea de cămăraş, cu atribuţii de a strânge şi administra sumele de bani provenite din averile domnului sau din banii afectaţi din veniturile ţării domnului, ca şi procurarea obiectelor de lux pentru fastul curţii.

În sarcina sa era şi controlul instrumentelor de măsură ale negustorilor şi amendarea contravenienţilor. El locuia la palatul domnesc, avea şi atribuţii de protocol, fiind unul din sfetnici de taină ai domnului.

Mai existau ca dregători în serviciul curţii: marele căminar, care aduna dijmele de ceară cuvenite domniei, dările pe cârciumi şi prăvălii, pe cazanele de horincă etc; marele vameş care centraliza şi contabiliza toate veniturile provenite din vămuire; acesta depindea ierarhic de marele cămăraş.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;

4.D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999. 5.V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999.

6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Prerogativele domnitorului

MODELE DE TESTE

1. Prerogativele administrative ale domnitorului erau: a. de a înfiinţa dări noi; b. de a bate monedă c. de a judeca pricini

2. În conducerea treburilor ţării, domnitorii erau ajutaţi de: a. adunarea stărilor b. sfatul domnesc c. divanul boierilor

3. Şeful cancelariei domneşti era: a. stolnicul b. postelnicul c. logofătul

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctele a şi b 2. Punctul b 3. Punctul c

Capitolul IV

ORGANIZAREA ADMINISTRATIV – TERITORIALĂ ŞI FISCALĂ. DREGĂTORIILE

LOCALE

1. Cuprins2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie 6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Unităţi teritoriale Organizarea locală a oraşelor şi satelor Trăsăturile generale ale fiscalităţii medievale româneşti. Categorii de dări

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind apariţia unităţilor teritoriale, organizarea locală a oraşelor şi satelor precum şi trăsăturile generale ale fiscalităţii medievale româneşti

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul de unitate teritoriala, dare, categorii de dări

1. Unităţi teritoriale

Pentru stingerea veniturilor şi asigurarea ordinii feudale domnia a avut în Ţara Românească şi Moldova, încă de la întemeiere, organe locale şi regionale.

Cele mai vechi subdiviziuni administrative sunt judeţul în Ţara Româneasca şi ţinutul în Moldova. Judeţele şi ţinuturile sunt unităţi administrativ-teritoriale aşezate pe unităţi geografice naturale, văi de râuri. Originea lor pare să fie asocierea satelor în uniuni de obşti, anterioară întemeierii, iniţial având un caracter local, spontan, patriarhal, ulterior fiind complet subordonate statului feudal.

În Ţara Românească, denumirea de „judeţ” provine de la latinescul „judicium” – scaun de judecată, ce arată atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi administrative.

Cele mai vechi judeţe apar în documentele din Oltenia: Jaleş, în 1385, Vâlcea, în 1392, Gorj, în 1406, Motru, în 1415, cele din Muntenia, au fost menţionate ceva mai târziu, Prahova şi Ilfov în 1482, Brăila în 1487, Pădureţ în 1498 etc.

Denumirea conducătorilor de judeţe a variat. Cea mai veche şi cea mai răspândită, pe care o întâlnim şi în Moldova este cea de sudeţ, care îşi exercita funcţiile atât la oraşe cât şi la sate, conducând activitatea obştească timp de un an, putând fi reales.

Era ajutat în îndeplinirea funcţiilor sale de 12 pârgari, împreună cu aceştia emite şi zapise de proprietate sau întărea stăpâniri de ocine şi lua parte la hotărnicii.

Treptat atributele lor se reduc, ajungând în cele din urmă să fie înlocuit cu dregători domneşti ca: vătaful sau vornicul.

În Ţara Românească, exista instituţia banilor de judeţ, băniile fiind unităţi administrative analoge judeţelor, instituţia care s-a generalizat. Căpetenia judeţului strângea dările şi slujbele cuvenite domniei, judeca pe locuitorii satelor libere; pentru a apăra ordinea feudală avea la dispoziţie globnici, birari, podovnicari şi cete înarmate sub conducerea vătafilor.

În Moldova, ţinuturile s-au format tot pe baza unităţilor geografice iar, uneori în legătura cu oraşele şi cetăţile. Prima menţiune despre ţinut este din anul 1399.

Diferenţierea etimologică a circumscripţiilor administrative este caracteristică, în Ţara Românească punându-se accentul pe unitatea locală de jurisdicţie, iar în Moldova pe ideea implantării unor organe ale puterii domneşti în regiunea „ţinută” pentru domnie, mai ales prin cetatea locală.

Unitati teritoriale

Termenul de ţinut de la latinescul „tenutum” a fost probabil introdus după modelul documentelor polone de limbă latină.

Primele ţinuturi au apărut în documente la scurtă vreme după moartea lui Alexandru cel Bun, iar în anul 1566, diplomatul polon N. Brezski, afirma că la acea dată existau 24 de ţinuturi, acelaşi număr fiind menţionat şi de Dimitrie Cantemir, cu descrierea lor statistică şi cu menţiunea că patru ţinuturi au fost răşluite de turci şi de tătari: Chilia, Akerman, Bugeac şi Ismail.

În fruntea ţinuturilor care aveau în raza lor cetati se aflau pircalabi, iar în celelalte sudeti. Ţinuturile cu cetati, aveau, în secolele XVI – XVII, unul sau doi pâr-călabi.

La Hotin, Soroca şi Roman, pârcălabii de cetate erau şi pârcălabi de ţinut; conducătorii ţinuturilor de graniţă, Putna, Cernăuţi, se numeau starosti.

Atribuţiile conducătorilor de ţinuturi erau judecătoreşti, administrative, militare şi fiscale.

În secolul al XVI-lea, pe lângă pârcălabii de ţinuturi, au apărut mari vătafi de ţinuturi, ca şefi ai unităţilor de curteni. Sub domina lui Vasile Lupu, marii vătafi sunt înlocuiţi cu căpitanii de ţinut, care comandau curteni de ţinut, situaţie ce le-a atras denumirea de căpitani de curteni.

În secolul al XVII-lea au fost înlocuiţi cu marii căpitani care comandau slujitorii de ţinut, cu atribuţiuni judecătoreşti, militare şi administrative.

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat din anul 1741, pârcălabii de ţinut au fost înlocuiţi cu ispravnici. În ţinutul Putna, ispravnicii au păstrat titlul de starosti, la Covurului, titlul de pârcălabi, iar în ţinutul Botoşani, titlul de vornic.

Organizarea teritorial-statală a voievodatului Transilvaniei, având la bază vechile structuri autohtone româneşti, au căpătat, datorită cuceririi ungare trăsături specifice.

Diviziunile administrative ale teritoriului transilvănean, statornicite de regalitatea maghiară erau: comitatele, districtele şi scaunele.

Instituirea comitatelor s-a făcut de către Ştefan I, ţelul urmărit de rege fiind înlocuirea vechilor formaţiuni gentilice locale, cu conducere ereditară prin circumscripţii administrative supravegheate şi coordonate de rege, prin demnitari, numiţi în documentele latine, comites, iar în cele maghiare ispani.

Primul comitat atestat documentar este comitatul de Bihor, în anul 1111, urmează Crasna şi Dabica la 1164, Cluj, Timiş şi Alba, în anul 1177. Nucleul din care s-au dezvoltat aceste comitate a fost, cetatea din ţinut „castrum”. Conducătorul cetăţii, castelanul, era la început şi conducătorul comitatului.

Comitatele nu s-au format în jurul tuturor cetăţilor regale, multe dintre ele fiind organizate pe un fond preexistent, adică pe districtele româneşti.

Configuraţia acestor comitate a fost mereu schimbată, în funcţie de modul în care administraţia maghiară a reuşit să se organizeze. În prima perioadă a existenţei lor, comitatele erau sub autoritatea totală a regelui, fiind comitate regale.

Comitele era desemnat de rege, şi după anul 1526 de către principele Transilvaniei. Comitatele devin treptat instrumente de apărare a privilegiilor nobilimi şi organisme de control asupra ţărănimii care cădea vertiginos în stare de iobăgie.

Comitele numea pe vicecomite, în anul 1435, Sigismund hotărând ca vicecomitele să fie ales de către nobilimea din comitat. Comitele şi vicecomitele erau ajutaţi la îndeplinirea sarcinilor de juzii nobililor şi alţi funcţionari, aleşi de obştea nobilimii comitatului ce se întrunea în adunările proprii „congregatio comitatensis”.

Alegerea funcţionarilor comitatului se făcea din trei în trei ani, funcţionari comitali fiind realeşi, cu excepţia comitelui care era numit de rege, uneori cu titlu ereditar, dintre marile familii aristocratice.

Un rol administrativ tot mai important va căpăta „alispanul”, care, fiind ales de nobilime, va fi reprezentantul acestora în faţa comitelui, el prezidând şi şedinţele tribunalului comital.

Adunarea nobilimii din comitat alegea şi delegaţii la dieta, cu mandat imperativ, ce putea fi retras dacă delegatul îşi depăşea mandatul, sistem prin care nobilii comitatului determinau hotărârile dietei.

Comitatele erau împărţite în plasi conduse de un fel de pretor, numit la început de autorităţile centrale, şi după anul 1435, ales de nobilimea comitatului.

Treptat, comitatele încep să asigure tot mai eficient interesele nobilimii locale, Matei Corvin dispunând ca atât comitele, cât şi vicecomitele, să posede proprietari funciare, iar vicecomitele să fie din părţile comitatului.

Cu timpul, comitatele devin comitate senioriale, nobiliare, ne mai servind interesele regale, proces ce exprima tendinţa clară şi evidentă a Transilvaniei de a se autonomiza de sub regalitatea maghiară.

Românii din Transilvania îşi aveau propriile lor organizaţii teritoriale numite districte, ce cuprindeau un număr de voievodate şi cnezate locale, anterior formate cuceririi maghiare.

Menţionate încă din secolul al XIII-lea, districtele s-au dezvoltat paralel cu comitatele regale şi cu scaunele săseşti şi secuieşti, asigurând autonomia locală a obştilor româneşti.

Districtul se conducea după vechiul obicei al pământului, „jus olachorum”, pe care regalitatea maghiara a respectat-o şi după cucerirea Transilvaniei. Ele aveau scaune proprii de judecată, formate din juraţi, cnezi şi preoţi, iar crainicii erau intermediari între populaţie şi autoritari, aceştia în schimbul scutirii de dări îndeplineau o serie de atribuţii administrative şi judecătoreşti, ajungând să conducă uneori mai multe sate şi fiind mai marele peste slugile şi iobagii unei curţi nobiliare.

Cele mai importante districte româneşti erau districtele din Banat. Faţă de regatul Ungariei, Banatul s-a bucurat totdeauna de o largă autonomie, a fost condus de un ban, înalt demnitar la regelui, numărând în secolul al XVI-lea opt districte: Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almaj, Iladia, Comiat, Crasova şi Birzava.

Aceste districte erau conduse de un comite sau castelean şi de locţiitorul acestuia, ce purta denumirea de crainic. Forul principal al acestor districte era Sebeşul.

Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului, ca şi Banatul s-a bucurat de oarecare independenţă în cadrul statului feudal ungur, constituind ducatul sau voievodatul Făgăraşului, menţionat prima dată în anul 1222 ca terra Blachorum, apoi în 1372 ca terra Fogaras, iar cu denumirea de district din anul 1428.

Împreună cu Ţara Almăşului s-a aflat sub stăpânirea neîntreruptă a Ţării Româneşti între 1350 şi 1462. Ţara Făgăraşului era alcătuită din mai multe sate, conduse de boierii acestora, care alcătuiau o organizaţie obştească permanentă, cu atribuţii atât judecătoreşti, alcătuind scaunul de judecată, cât şi administrative.

Districtele din regiunea Hunedoara, districtul Haţegului, menţionat documentar în anul 1360, districtul cetăţilor Deva şi Hunedoara, al râului Dobra şi al râului Strei.

În frunte, aceste districte aveau „obştea boierilor şi cnezilor”, care se conducea după „jus valachicum”, împotrivindu-se permanent tendinţelor maghiare de a aplica alte legi şi de a o lipsi de vechile norme ce dăinuiau din timpuri imemoriale.

Ţinutul Valea Rodnei a avut în cadrul statului feudal ungar o poziţie privilegiată, bucurându-se de drepturi şi imunitate. Oraşul Rodna era condus de un jude şi de mai mulţi juraţi aleşi de comunitatea orăşenească. Satele aveau în fruntea lor cnezi, numiţi mai târziu juzi.

Ţinutul Maramureşului, este pomenit în documente în anul 1199, fiind unu dintre cele mai vechi, s-a bucurat de deplina autonomie sub conducerea voievozilor români, deşi regalitatea ungară a încercat adesea să-l subordoneze.

Ţinutul era alcătuit din mai multe sate, în fruntea cărora de afla un cneaz. Acesta strângea dările în natură datorate de ţărani regelui, o parte oprind-o pentru el.

Ca o consecinţă a folosirii pământului, care potrivit concepţiei feudale aparţinea regelui, ţărani erau obligaţi la servicii militare faţă de rege.

Pământul ce le-a fost atribuit secuilor a fost împărţit iniţial în şapte, apoi în douăsprezece scaune. Numele de „scaun” deriva din termenul de „scaun de judecată”, care desemna instanţa supremă, organizată în oraşul de frunte al respectivului ţinut.

În fruntea unui scaun se găseau doi dregători: un căpitan şi un jude pământean, din secolul al XVI-lea, judele scaunal, fiind mai mic ca funcţie. Autoritatea supremă o avea asupra secuilor o avea comitele secuilor, sub preşedinţia căruia se întrunea obştea secuilor la Odorhei.

Începând cu anul 1426, a fost numit în fiecare scaun un jude regal, care în calitate de reprezentant al regelui, controla administraţia şi justiţia scaunală.

Teritoriile pe care locuiau saşii erau organizate şi ele, conform diplomei Andreanum din anul 1224, în scaune care apar atestate documentar între 1302 şi 1349 pe rând: Sibiu, Sebeş, Cincu, Rupea, Sighişoara, Orăştie, Nochrich şi Miercurea.

În fruntea fiecărui scaun se găsea, începând cu vremea lui Carol Robert un jude regal, cu acelaşi prerogative ca şi comitele comitatelor. Pe lângă judele regal mai funcţiona şi un jude scaunal.

Oraşele săseşti nu s-au separat ca la secui de organizarea scaunală, ci au preluat încetul cu încetul conducerea scaunelor. Satele ce făceau parte din scaun erau conduse de un jude „richter”, funcţie ce devine ereditară. Scaunele săseşti erau conduse de comitele Sibiului, care deşi reprezenta puterea regală centrală, a fost pus sub autoritatea voievodului Transilvaniei.

După domnia lui Matei Corvin, comitele Sibiului devine un funcţionar ales de obştea săsească, care se întrunea la Sibiu.

În linii mari, organizarea local teritorială a Transilvaniei din epoca voievodatului s-a menţinut şi în perioada Principatului şi a stăpânirii habsburgice până la reformele lui Iosif al II-lea.

2. Organizarea locală a oraşelor şi satelor

Oraşele şi târgurile erau unităţi administrative, compuse dintr-o colectivitate complexă, aşezată pe un teritoriu cu regim special, bucurându-se de un statut juridic privilegiat care le dădea oarecare autonomie.

Oraşele medievale s-au format prin urbanizarea treptată şi lentă a unor aşezări rurale care beneficiau de condiţii geografice şi economice favorabile. Unele din acestea s-au născut prin aglomerarea unor categorii de meşteşugari care satisfăceau prin produsele lor necesităţile populaţiei din zonă, altele s-au format din dezvoltarea unor centre de schimb sau târguri periodice, sau pe drumurile principale de comerţ, sau în jurul unor cetăţi sau curţi domneşti fortificate.

Centru politico-administrativ al ţărilor Româneşti a gravitat în jurul reşedinţei domneşti. Stabilirea ei s-a făcut întotdeauna din raţiuni politice şi administrative, niciodată la întâmplare.

Pe lângă reşedinţa domnească statornică, au existat şi altele, secundare, de unde domnul administra ţara. Prima reşedinţă a Ţării Româneşti a fost la Câmpulung, de aici a fost mutată la Curtea de Argeş în ultimii ani de domnie a lui Basarab Întemeietorul.

În timpul lui Mircea cel Bătrân, din raţiuni geografice şi politice a fost mutată la Târgovişte până în secolul al XVII-lea când Bucureştiul, atestat documentar în anul 1459, i-a luat definitiv locul.

În Moldova, prima reşedinţă a fost Baia, apoi s-a mutat la Suceava iar din secolul al XVI-lea, Iaşiul luându-i definitiv locul.

În documente apar curţii domneşti şi în alte localităţi Roman, Bistriţa, Neamţ, Bârlad, explicaţie găsită în călătoriile lungi pe care le făceau domnitorii şi necesitatea rezolvării unor probleme politice şi administrative din aceste localităţi.

În Transilvania reşedinţa voievodală sau princiară nu a fost stabilă, voievozii şi pricinii conduceau de la curţile lor. Totuşi Alba-Iulia poate fi considerată principala reşedinţă a evului mediu. Au mai existat reşedinţe şi în alte oraşe: Oradea, Deva, Bistriţa, Turda, Sibiu şi chiar Lipova.

Oraşele au apărut înainte de întemeierea statelor feudale româneşti şi începând cu secolul al XIII-lea a fost stimulată de dezvoltarea economică şi a comerţului.

Ca unitate administrativă, oraşul cuprindea trei zone: vatra târgului, adică centrul urban compus din clădiri, împrejmuiri, uliţe; hotarul târgului format din terenul înconjurător cultivat de târgoveţi cu vii, livezi, islaz, mori, iazuri şi ocolul târgului compus din mai multe sate alcătuind o unitate gospodărească şi care ascultau de dregătorii domneşti ai târgului, nu ai ţinutului.

Organizarea locala a oraselor si satelor

Toate satele din ocolul târgului erau domneşti, administrate de reprezentantul domnitorului care rezida în târg.

Oraşele constituiau colectivităţi închise, aşezarea unui nou venit pe teritoriul lor era interzisă, fără învoială conducerii oraşelor şi uneori a domniei.

Domnitorii acordau privilegii oraşelor prin hrisoave, de obicei scutiri de dări. În Ţara Românească şi Moldova, administraţia orăşenească era caracterizată prin coexistenţa a două categorii de organe administrative: unele alese de colectivitatea orăşenilor, altele numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase târgul.

Prima categorie cuprindea pe judeţ şi pe pârgari în Ţara Românească şi pe şoltuz sau voit şi pârgari în Moldova, iar în ambele ţări, ca organ suprem, adunarea generală a orăşenilor.

A două categorie cuprindea pe vornicul de târg, pârcălabul de oraş şi alţi dregători cu caracter administrativ şi fiscal, aleşi de locuitorii statornici pe timp de un an.

Şoltuzul sau judeţul, împreună cu pârgarii, repartizau între orăşeni după averea fiecăruia, dările aşezate global asupra oraşului, precum şi locurile de muncă în ţarina târgului. Şoltuzul avea atribuţii de poliţie în oraş, el răspundea de liniştea publică, şi împreună cu pârgari avea dreptul de judecată în unele pricini.

Ei ţineau catastihul târgului în care intabulau toate actele juridice, translative de proprietate, privitoare la bunurile imobile din vatră şi hotarul târgului.

Un alt organ administrativ orăşenesc a fost adunarea generală a orăşenilor, compusă din toţi locuitorii oraşului cu drept de vot. Ea se întrunea cel puţin o dată pe an, când alegea conducătorii oraşului. Era convocată şi în cazuri grave, de exemplu când era cerută o contribuţie nouă oraşului sau când domnitorul înstrăina o parte din hotarul târgului. În afară de organele alese, în oraşe a existat un vornic de târg, cu atribuţii fiscale şi judecătoreşti.

Ca reprezentant al domnului strângea dările cuvenite acestuia, cisla birului, dijma de la produsele agricole, vama târgului etc. şi supraveghea ca oamenii din satele ocolului să exercite muncile şi slujbele cuvenite domniei.

Pentru îndeplinirea acestor atribuţii, vornicul de târg avea ca ajutor în Ţara Românească, în primul rând pe pârcălabul de oraş, care lua vama, venitul ocolului şi organiza târgul şi oborul de vite şi bâlciurile.

Vornicul de târg mai avea ca subalterni pe globnici, ilisari, bezmenari, podvodari etc. În Moldova, vornicul avea ca subaltern imediat pe posadnic. Vornicul judeca mai ales plângerile locuitorilor împotriva impunerilor abuzive.

Prin reformele lui C. Mavrocordat, atribuţiile administrative ale vornicului de târg au fost trecute asupra ispravnicului.

În oraşele în care o parte a populaţiei era de origine străină, funcţionau câte doi şoltuzi, unul ales pentru populaţia românească şi altul pentru populaţia străină, cum au fost germanii sau armenii. Pe baza de înţelegere, în unele oraşe, de exemplu, în Bacău, şoltuzul era ales într-un an dintre români, iar în anul următor dintre străini.

Dregătorul care funcţiona în administraţia oraşului şi reprezenta domnia, a început să fie numit, din secolul al XVI-lea, ureadnic.

În Transilvania oraşele se bucurau de oarecare autonomie pe care puterea centrală le-o recunoscuse în diverse acte scrise, cunoscute sub numele de

„charta”. Oraşele s-au format şi pe alte căi decât în cele două ţări româneşti, şi anume din aşezările miniere în care erau aduşi specialişti pentru extragerea minereurilor, cum au fost: Baia Mare, Turda, Dej, Rodna, sau în jurul unei reşedinţe episcopale, cum au fost: Oradea, Cenad, Alba-Iulia.

Oraşele din Transilvania erau conduse de un consiliu municipal alcătuit din doisprezece cetăţeni, fruntaşi aleşi din paturile bogate ale orăşenimii. În fruntea acestui consiliu, se afla un primar sau jude.

În regiunile din nordul Transilvaniei şi în Bistriţa, acesta se numea şoltuz şi de regulă primarul era ales pe timp de un an, pe lângă el existând şi un administrator.

Chestiunile importante erau soluţionate de comunitatea orăşenească adunată în plen, întrunirea ei făcându-se destul de greu, s-a creat la mijlocul secolului al XV-lea un consiliu, alcătuit din o sută de membrii pentru rezolvarea unor asemenea probleme.

Comunităţile orăşeneşti se bucurau de anumite drepturi şi libertăţi recunoscute de rege prin diverse acte de privilegii, inclusiv de a trimite un reprezentant în dieta, scutiri de dări etc.

În schimbul acestor privilegii, oraşele erau obligate să recruteze un anumit contigent de ostaşi pentru trupele regale şi să plătească anumite ajutoare băneşti, să construiască ziduri fortificate de apărare, lucru ce a contribuit la prosperitatea lor economică.

Autorităţile orăşeneşti aveau în interiorul oraşelor atribuţii de ordin administrativ şi judecătoresc. Printre atribuţiile cu caracter administrativ se remarcă: controlul măsurilor şi greutăţilor, încasarea impozitelor, controlul circulaţiei băneşti, supravegherea producţiei meseriaşilor etc.

Jurisdicţia orăşenească era uneori împărţită împreună cu dregători regali, sau în oraşele episcopale împreună cu episcopiile. Nobilii feudali nu erau supuşi jurisdicţiei orăşeneşti, decât numai cu privire la bunurile ce le posedau în perimetrul oraşului. Cel care locuia mai mult de un an într-un oraş, scăpa de sub dependenţa feudalului.

Oraşele au jucat un rol de seamă în viaţa economică a ţărilor româneşti, structura lor fiind modificată substanţial de meşteşugari mai iscusiţi care au înfiinţat manufacturi, încep să se instaleze în oraşe mori, topitorii de in şi ceara, se înmulţesc prăvăliile, care erau în acelaşi timp şi mici ateliere meşteşugăreşti, se formează centre sau pieţe cu caracter permanent, bazare.

Treptat, pe măsura dezvoltării lor, oraşele capătă autonomie administrativă şi jurisdicţie proprie, dezvoltarea oraşelor înscriindu-se pe linia continuei lupte pe care patriciatul şi mai apoi burghezia orăşenească a dus-o împotriva feudalităţii.

Satul reprezintă o formă de aşezare omenească, ai cărei locuitori se îndeletnicesc, în principal, cu agricultura. Originea satelor se pierde într-un trecut îndepărtat.

Cea mai veche formă de proprietate a satelor româneşti fiind stăpânirea pământului în devălmăşie, obştea cârmuind satul sub toate aspectele lui de viaţă, ea fiind instituţia administrativă ce reprezenta cu plenitudine satul faţă de domnie, de boieri sau de mănăstiri.

Din cauză că obştea absorbea întreaga fiinţă colectivă a satului, deseori satul se identifica cu obştea, termenii fiind sinonimi.

Cele mai multe sate româneşti poarta un nume la plural: Cândeşti, Băneşti, Voineşti, Bădeşti etc., ceea ce dovedeşte caracterul de comunitate al aşezării, precum şi vechimea ei.

Numele satului este legat fie de un conducător feudal, fie al unui fruntaş bătrân din comunitate. Primele sate au fost aşezări omeneşti foarte modeste, începând de la trei ajungând până la 120 de case.

Pe măsura creşterii economice a aşezării, satele aveau în medie 20 de case. În toate cele trei ţări româneşti casele satului erau răspândite, nu adunate, „la linie”, dovadă incontestabilă a vechimii lor.

După relatările călătorilor străini, în secolul al XVII-lea numărul satelor în Ţara Românească era de cca. 4000, în Moldova numărul lor fiind şi mai mare, iar în Transilvania, la mijlocul secolului al XIV-lea erau 2552 de aşezări.

Având rosturi mult mai largi decât sfera administraţiei locale, obştiile ţărăneşti şi-au păstrat fiinţa şi după aservirea majorităţii lor de către feudali, unele dintre ele devenind sate domneşti, iar altele sate boiereşti sau mănăstireşti.

Satele libere erau locuite în Ţara Românească de moşneni şi în Moldova de răzeşi, constituiţi în obşti teritorializate, rămăşite din epoci străvechi, care au reuşit să supravieţuiască epocilor istorice.

Asupra acestora domnitorul exercita numai o autoritate de drept public, conducerea administrativă aparţine obştii care îşi păstrează autonomia. Organul colectiv de conducerea îl reprezenta „oamenii buni şi bătrâni”, adunarea sfatului obştii avea loc de obicei în zi de sărbătoare.

Competenţa acestui organ fiind foarte largă: de a reglementa folosinţa averii devălmaşe; de a dispune prin vânzare sau donaţie de părţi din patrimoniul obştii; de a se vinde pe sine însuşi, cu sau fără oameni unui stăpân feudal; de a urmări averea obşteanului care nu îşi plăteşte datoria; de a prinde pe răufăcători şi de a judeca pricini penale şi civile.

Obştea mai avea dreptul să asiste ca martor şi ca instanţă de autentificare la actele juridice cu efecte asupra patrimoniului ei, când luând cunoştinţă de act renunţa la dreptul de protimisis.

Sfatul obştii, prin oamenii buni şi bătrâni avea dreptul să repartizeze dările, sumele neplătite de cei morţi, fugiţi sau insolvabili se repartizau între obşteni, răspunderea fiind solidară faţă de fisc.

Satele rămase libere, deşi aveau organe proprii, erau subordonate sub raport administrativ, fiscal şi militar, judeţului sau ţinutului, ele fiind puse sub controlul căpeteniei de aici, sudeţul în Ţara Românească şi pârcălabul în Moldova.

Pentru legătura dintre sat şi domnie era ales ca reprezentant al obştii, un pârcălab de sat în Ţara Românească şi un vătăman în Moldova.

Satele aservite erau: domneşti, boiereşti şi mănăstireşti. Satele domneşti erau de două feluri: unele aparţinând domnului personal,

dobândite prin moştenire sau cumpărare, faţă de care domnul se comporta ca orice stăpân feudal, altele proveneau din confiscări pentru hiclenie sau de la stăpâni morţi fără moştenitori, numită şi „prădalnică”.

În secolele XIV-XVI, domnitorii au grupat satele domneşti, în special în Moldova, alcătuind ocoale, în jurul unui târg, oraş, cetăţi, dar cu sarcini asemănătoare celorlalte sate din ţinuturi, fiind puse sub autoritatea unui dregător numit de domn, vornic sau ureadnic.

Fiind total scoase de sub jurisdicţia ţinutului, erau reprezentate de un vătăman ales de săteni. Celelalte sate domneşti, aveau câte un pârcălab care strângea veniturile şi administra satul, în colaborare cu obştea.

Satele boiereşti. Unele aparţinuseră stăpânilor feudali anterior întemeierii şi fuseseră donate de domnitor în virtutea lui „dominium eminens”, altele fuseseră dobândite prin cumpărare, moştenire, donaţie, cotropire, stăpânire întărita de domn.

Prin hrisov de imunitate dat de domn se interzicea anumitor dregători sau slugilor domneşti să-şi exercite autoritatea asupra acestor sate. Stăpânul feudal al satului avea un organ al sau, pârcălab în Ţara Românească şi vornic sau ureadnic în Moldova.

Acesta se ocupa de administrarea satului, strângea veniturile cuvenite stăpânului, transmitea poruncile lui, repartiza ţăranilor muncile şi îi silea să le execute, urmărindu-i când aceştia fugeau.

Acest organ exercita şi dreptul de judecată al stăpânului asupra ţăranilor dependenţi, în pricini mărunte, putând aplica şi pedepse, gloabe sau bătaie.

În satele din Moldova exista şi un reprezentant al obştii, numit vătăman, recrutat ca şi reprezentantul stăpânului feudal dintre ţăranii dependenţi, recompensaţi cu scutire de dări şi de munci, care erau suportate de ceilalţi.

Satele mănăstireşti aveau o administraţie foarte asemănătoare cu aceea a satelor boiereşti; ele erau administrate de egumenul mănăstirii care avea un reprezentant în sat, pârcălab, respectiv vornicel şi vătăman, ca reprezentant al obştii.

Egumenul împreună cu soborul judeca pricinile mărunte şi se ocupau de problemele administrative.

Existau şi sate, care deşi aşezate pe pământ domnesc, boieresc sau mănăstiresc şi populate cu ţărani aserviţi, aveau un regim special – sloboziile, întemeiate pentru a popula un ţinut sau a repopula un sat, prin hrisov domnesc.

Scutite de dări şi munci, de obicei pe o perioadă limitată, bucurându-se de un regim administrativ şi juridic asemănător obştilor libere, primele slobozii fiind atestate documentar începând cu secolul al XV-lea.

Hrisoavele care consfinţeau sloboziile, pe lângă avantajele fiscale, mai cuprindeau clauze privitoare la judecata locală ce revenea „bătrânilor aleşi”, şi a hotărâri asupra asimilării străinilor în cadrul slobozeniei.

După expirarea termenului de scutire, slobodnicii treceau „în rând cu ţara”, fiind asimilaţi sub raportul obligaţiilor fiscale cu ceilalţi contribuabili. Privilegiile puteau fi reînnoite printr-un nou hrisov, sau din motive de echitate fiscală puteau fi retrase.

Organizarea administrativă a satului transilvănean poarta pecetea vechii organizări a obştii săteşti în care a trăit de secole populaţia autohtonă. În fruntea comunităţii săteşti se găsea un jude sau un cneaz cu atribuţii legate de repartizarea

pământurilor şi dărilor între membrii obştii, de soluţionarea diferendelor dintre aceştia, de a-i reprezenta în faţa autorităţilor etc.

Unii dintre aceştia primind privilegii de la rege intrau în rândurile micii nobilimi sau căpăta din partea principelui şi a regelui diferite atribuţii administrative asupra mai multor sate, atribuţii pe care le exercitau potrivit vechiului drept românesc.

Aceştia judecau pricinile mărunte dintre ţărani, ridicau birurile, erau şefii oştilor de la sate, administrau pământurile fiscului în numele regelui sau al principelui.

Cneji neprivilegiaţi au intrat, după cotropirea obştilor de nobili, în subordinea acestora, devenind reprezentanţii lor faţă de ţărănimea aservită. Ei reprezentau satul în faţa autorităţilor.

Figura centrală a administraţiei săteşti în toată perioada voievodatului şi a principatului a reprezentat-o judele. Fiecare sat avea un jude propriu, pe lângă care erau juraţi aleşi de obşte.

În Banat, judele satului şi păstrează vechea denumire de cneaz, sau chinez. Dregători mai mari peste juzi şi cnezi erau crainicii a căror autoritate se

întindea asupra mai multor sate. Ei erau funcţionari de district cu competente fiscale şi administrative.

3. Trăsăturile generale ale fiscalităţii medievale româneşti. Categorii de dări

Până la constituirea Ţărilor Române nu se poate vorbi de o organizare fiscală, cu toate că anterior constituirii acestora, locuitorii erau datori faţă de căpeteniile cnezatelor şi voievodatelor cu anumite dări în natură şi în muncă.

Necesităţile de organizare şi funcţionare a statelor feudale, de apărare a hotarelor şi păstrarea independenţei, impuneau în mod obiectiv, ca toţi locuitorii ţării să contribuie cu venituri la realizarea acestor obiective, necesităţile statului impunând în principal organizarea fiscalităţii în Ţările Române, fenomen caracteristic şi altor societăţi medievale.

Veniturile statului la începuturile sale au provenit, în general, din domeniul domnesc, din dări ocazionale ale supuşilor, din vămi şi din amenzi.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, dar mai cu seamă în secolul următor, aceste venituri, dări în natură, munci şi amenzi încep să capete caracter regulat şi să ia diferite denumiri.

La începutul secolului al XV-lea o obligaţie nouă a antrenat locuitorii, generalizându-se şi căpătând caracter permanent, numită bir în Ţara Românească şi dare în Moldova.

Impozitul în bani la români s-a născut sub imperiul întreprinderilor militare, al cerinţelor războaielor pentru apărarea ţării. Domnia, atunci când acorda imunităţi, scutiri de dări şi slujbe, nu renunţa aproape niciodată la bir şi la oaste în favoarea privilegiaţilor, aşa cum proceda cu unele obligaţii în natură şi în muncă, ceea ce arată importanţa celor dintâi pentru veniturile statului.

Trasaturile generale ale fiscalitatii medievale romanesti. Categorii de dari

De-a lungul întregului ev mediu fiscalitatea s-a dovedit excesivă, fapt ce a generat numeroase mişcări sociale, dominaţia otomană asupra Ţărilor române şi răspunderea solidară în cadrul unităţilor fiscale, influenţând cuantumul dărilor.

Abuzul şi arbitrariul au caracterizat întreaga activitate fiscală, atât în ce priveşte stabilirea dărilor cât şi încasarea acestora.

Tezaurul era o formă primitivă a finanţelor statului, într-o epocă în care nu exista buget, cu prevederi de încasări şi cheltuieli. Ca şi în cazul altor state medievale, tezaurul constituia o rezervă de metale preţioase şi obiecte de mare valoare, aflată la dispoziţia domnitorilor, la care se recurgea numai în cazuri extreme, când mijloacele băneşti furnizate de cămara domnească sau vistieria statului nu acopereau necesităţile, fiind epuizate.

Tezaurul s-a constituit mai ales prin retragerea din circulaţie a unor sume de bani, provenite din dări, transformate apoi în lingouri de aur şi alte obiecte de mare preţ. Pentru valoarea lor excepţională, ca şi pentru rosturile pe care le îndeplineau, tezaurele erau depozitate în locuri ascunse, bine păzite, în turnuri sau pivniţe de cetăţi.

Creşterea economiei băneşti, intensificarea circulaţiei monetare la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea fac ca tezaurele să cadă în desuetudine, domnii Ţărilor române îşi vor depune averile, constând din monede şi lingouri de aur, începând cu Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714), la bănci din străinătate, la Viena sau Veneţia.

Instituţia centrală şi cea mai importantă în organizarea fiscală şi financiară a statului feudal românesc a constituit-o vistieria. Numele acestei instituţii, de origine bizantină se explică tocmai prin sarcina ei de a păstra vesmintele de preţ ale conducătorilor statului, vestis, însemnând în limba latină haină.

Fiind considerata inima finanţelor statului, unde se concentrau toate datele de constatare privitoare la contribuabili şi la materia impozabilă, şi unde se ţine evidenţa cheltuielilor statului, vistieria a fost creată odată cu formarea statelor, sub o formă rudimentară fiind atestată documentar, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească la începutul veacului al XV-lea, în frunte cu un protovistier, iar apoi, pe toată durata orânduirii feudale, dregătorul cel mai înalt în rang fiind marele vistier.

La vistierie se strângeau veniturile statului, rezultate mai ales din dările de repartiţie, adică din dările ce vizau şi se aruncau pe întreaga avere a contribuabililor.

Toate acestea erau consemnate într-un catastif central, realizat în funcţie de catastifele întocmite în fiecare judeţ sau ţinut, în două exemplare, unul rămânând la vistieria centrală, unde se consemnau şi reducerile sau scutirile de dări.

Unele încercări ale domnitorilor din secolul al XVIII-lea de a o reuni cu cămara domnească au eşuat, dat fiind importanţa financiar-fiscală pentru stat.

Spre deosebire de vistierie, cămara constituia o instituţie particulară personală a domnitorului, şi era mai veche decât vistieria, fiind alimentată la început din veniturile de pe domeniul domnesc, de la ocne, vămi, ulterior adăugându-se amenzile şi dările de cotitate: oierit, dijmărit, goştină, vinărici etc.

Atât vistieria cât şi cămara domnească, care avea în frunte pe marele cămaras erau găzduite de palatul domnesc. Veniturile vistieriei erau menite a servi

necesităţi publice, de întreţinere a oastei şi cetăţilor, de a achita obligaţiile băneşti către puterile suzerane iar mai târziu lefurile dregătorilor, pe când veniturile cămării erau destinate domnului şi familiei sale.

Această situaţie a impus o separare, începând cu a două jumătate a secolului al XV-lea a veniturilor cămării de cele ale vistieriei, în realitate, domnii ţărilor române, şi cu deosebire cei fanarioţi cheltuiau deopotrivă pentru ei şi pentru ţară bani din vistierie.

Ca în toate statele epocii feudale, după principiul aşezării lor dările se împărţeau în:

a) dări de repartiţie, la a căror aşezare se ţinea seamă de potenţialul fiscal al contribuabililor, de ansamblul bunurilor lor materiale.

Iniţial a existat o singură asemenea dare, birul sau darea, pe măsură înaintării în timp, ea s-a diversificat, ajungându-se la sfârşitul secolului al XVII-lea să existe peste 40 de asemenea dări. Era principala obligaţie fiscală, în sarcina tuturor claselor şi categoriilor sociale, cu excepţia beneficiarilor de scutiri. Până pe la mijlocul secolului al XVI-lea, adică până la instaurarea dominaţiei otomane, birul se plătea în două trei rate anuale, apoi aceste rate se înmulţesc ajungându-se să fie chiar rate lunare sau bilunare, fără scădere a cuantumului ratei în următoarele două secole.

Ca dări de repartiţie mai sunt atestate documentar şi birul slujitoresc, birul de haraci, birul de fum, birul de lună, în Ţara Românească şi darea cea mare, darea cea mică, darea împărătească, ughii de casă, în Moldova.

Dările de repetiţie erau percepute direct de organele fiscale domneşti prin intermediul unor dregători numiţi birari.

b) dările de cotitate sunt mai vechi decât dările de repetiţie şi apar în documente începând cu secolul al XVI-lea. Ele au durat toată perioada orânduiri feudale, mai importante fiind: oieritul, numit în Ţara Românească şi vama oilor iar în Moldova goştina de oi, era darea pe oi, plătită proporţional cu numărul lor iar din secolul al XVII-lea, se plătea câte 10-15 bani de fiecare oaie.

Goştina sau darea de porci, era numită şi vama porcilor, ajungând şi ea să fie plătită în bani, 8-12 bani de porc, după perioada şi categorie socială.

Dijmăritul era darea de stupi numită şi albinărit în Ţara Românească şi deseatina de albine în Moldova. Se dă unul din zece stupi, iar de la sfârşitul secolului al XVII-lea se plăteau 13 bani de stup.

Vinăriciul, numit în Moldova vădrărit sau deseatina de vin era darea de vin, iniţial o zecială, iar mai târziu, ca şi celelalte a devenit bănească.

Cotitatea din cereale, găleata, iliş, ajung din dări în natura, dări plătibile în bani.

Între obligaţiile locuitorilor ţărilor române erau şi unele cu caracter special, cum ar fi, prestaţiile în munca în interes public sau al domniei, la cetăţi, iazuri, mori, drumuri, poduri, cărăuşii şi slujbe legate de oaste: straja, paza, posada, găzduirea şi întreţinerea diferiţilor dregători ai domniei, dar mai cu seamă a celor în slujba fiscului, conace sau mertice, sau obligaţia pentru populaţia birnica de a da cai de olac pentru serviciul de transmitere a veştilor sau a solilor.

Cea mai mare parte a slujbelor şi muncilor puteau fi convertite de domn în obligaţii băneşti sau puteau fi răscumpărate cu bani, maiale în secolul al XVIII-

lea. Categoriile fiscale erau identice cu clasele şi categoriile sociale, cu stările,

obligaţiile fiscale fiind invers proporţionale cu categoria socială a contribuabilului; cu cât cineva se afla mai sus în ierarhia feudală, cu atât era supus la mai puţine obligaţii fiscale.

Ţărănimea era supusă tuturor dărilor, marii boierii, clerul înalt, mănăstirile fiind scutite de unele dări, iar categoriile sociale de mijloc, curteni, slujitori, târgoveţi, preoţi, beneficiau de un sistem fiscal avantajos.

Spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în ambele ţări, fiscul împarte populaţia în două mari categorii: breslele fiscale, categorie eterogenă care reunea peste 30 de grupuri social-economice, de la marii boieri împărţiţi după criterii administrative în două bresle, cei cu slujbe şi cei fără slujbe, la negustori divizaţi pe bresle după origine, la preoţii de mir, sutaşi şi slujitori, alcătuind fiecare o breaslă fiscală, şi birnicii, categorie care cuprindea ţărănimea atât cea liberă cât şi cea aservită, fiscul nefăcând distincţie între ele, cu o contribuţie masivă la veniturile statului feudal românesc.

În Transilvania, trei categorii de obligaţii apăsau ţărănimea dependentă: faţă de stat, faţă de stăpân, de moşie şi faţă de biserică. Obligaţia ţărănimii faţă de stat era determinată, de obicei, de „venitul cămării”, plătită la început în natură, ea s-a transformat într-o dare în bani al cărui cuantum a fost fixat prin diverse diplome regale.

Tot statului ţărani mai plăteau şi o dare de pământ numită „terragium”, ce se achita fie pe gospodării, fie global pe unităţi administrative.

Treptat, darea funciară se va transforma într-un fel de cens, pe care cu timpul avea să-l plătească şi comunităţile orăşeneşti.

Uneori regii obligau, în cazuri de primejdii excepţionale, pe ţărani să plătească unele dări extraordinare, cunoscute sub numele de „ajutoare sau subsidia”. Ţăranii români plăteau cămării regale o dare în oi, iar ţăranii secui o dare în boi.

În epoca principatului, obligaţiile faţă de vistieria principelui au continuat să crească, acum făcându-se distincţia între venituri camerale şi venituri provinciale. De primele, principele putea uza fără nici un control, ele proveneau din batere monedelor, exploatarea minelor şi salinelor, dări şi dijme, taxe din importul de mărfuri etc.

Cea de a două categorie, veniturile provinciale se substituie subsiilor, devenind impozite permanente, erau fixate de diete în conformitate cu cererile principelui, urmând a fi strânse pe „naţiuni”, proporţional cu numărul de gospodari, urcând simţitor datorită raporturilor de vasalitate faţă de turci.

Obligaţiile fiscale ale Transilvaniei faţă de poartă erau susţinute de o dare specială, plătită de locuitori în monedă, după fiecare „poartă”.

Dijma bisericească a fost plătită în parte principelui, care de obicei o arenda stăpânilor de moşie, iar de ceea ce mai rămânea beneficia clerul. Datorită arendării dijmei bisericeşti nobililor, aceasta devine începând din secolul al XVII-lea o obligaţie a tuturor ţăranilor, inclusiv a ortodocşilor, ţărani români.

Unitatea fiscală pentru impunerea iobagilor era „poarta iobăgească” care desemna potenţialul economic al gospodăriei iobăgeşti, care servea drept criteriu

pentru stabilirea impozitelor, indiferent de numărul persoanelor, număr ce a fost stabilit la zece prin Aprobatae Constitutiones.

Strângerea dărilor era încredinţată în Transilvania, unor mici dregători numiţi dijmuitori, care primeau un procent din acestea, iar în cele două ţări române, birarilor, înlocuiţi ulterior cu dregători specializaţi în strângerea diferitelor categorii de dări.

Ca organe de impunere existau: birari de judeţ, samnicii, zlotaşii, iar ca organe de percepere birarii sau dăbilarii în Moldova, precum şi alţi slujitori mai mărunţi: vistiernicei, găletari, fumari, dijmari, goştinari, olăcari etc.

Începând cu a două jumătate a secolului al XVI-lea, dregătorii fiscului intrau şi pe teritoriile de imunitate feudală. Ca o compensaţie dată stăpânilor de moşii de către domnie pentru încălcarea vechilor lor privilegii, se creează instituţia judeţelor de bir, prin care domnul concedă unor mari dregători sarcina impunerii şi colectării dărilor în câte un judeţ, în schimbul a 10% din încasări.

Satele în care se aşezau birarii pentru strângerea dărilor se numeau scaune de bir, mai multe în fiecare judeţ. Strângătorii de dări, fie de repartiţie, fie de cotitate aveau întreţinere gratuită pe perioada colectării şi beneficiau de o cotă în bani de la fiecare gospodărie, în cuantumul fixat de domnie şi variabil de la obligaţie la obligaţie.

Această cotă purta numele de cusur sau răsură la dările de repartiţie şi plocon la cele de cotitate. În fiecare judeţ funcţionau câte unul sau doi birari de judeţ, precum şi mai mulţi birari.

În anul 1653, domnitorul Matei Basarab dispune înfăptuirea unui recensământ fiscal amănunţit, cu numele birnicilor, domiciliul lor fiscal şi averea de care dispuneau.

Acest recensământ poartă numele de „seama talerului”, după suma convenţională la care era evaluată puterea de contribuţie, suma care era apoi repartizată pe judeţe, sate, categorii sociale şi gospodarii.

Un sistem similar a existat şi în Moldova, cota convenţională purtând numele de „potronic” tot o monedă, subdiviziune a talerului.

Acest sistem al cotelor convenţionale a fost perfecţionat ulterior atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, urmărindu-se simplificarea sistemului fiscal.

La începutul secolului al XVIII-lea, toate dările de repartiţie au fost concentrate într-una singură, care urma să fie achitată în patru rate anuale, numite în Moldova sferturi, iar în Ţara Românească, seamă mare, haraci, seama a doua, seama a treia, corespunzând unor trimestre.

Acest sistem impus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi de Antioh Cantemir în Moldova, avea avantajul restrângerii numărului de obligaţii şi înlăturării numărului mare de organe fiscale şi desfiinţării parţiale a răspunderii solidare.

Sistemul acesta a fost când părăsit, când reluat, după cum li s-a părut domnitorilor fanarioţi că este mai potrivit pentru ei de a strânge din ţară în cât mai scurt timp cât mai multe venituri.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. M.Liviu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;

4.D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Oraşele şi satele medievale

MODELE DE TESTE

1. Cine avea dreptul de a înfiinţa târguri şi oraşe: a. proprietarul moşiri pe care se înfiinţa târgul sau oraşul b. domnitorul ţării c. se constituiau prin simpla aşezare a locuitorilor

2. Organizarea administrativ-teritorială tradiţională în Evul Mediu a. judeţe şi comune; b. judeţe, oraşe şi sate; c. ţinuturi, oraşe şi comune.

3. Obligaţiile fiscale în Evul Mediu erau constituite din: a. dări de cotitate b. dări de repartiţie c. dări de cotitate şi repartiţie

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctele a şi b 2. Punctul a

3. Punctul c

Capitolul V

ADMINISTRAŢIA ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN PERIOADA GUVERNĂRII ABSOLUTISTE

1. Cuprins2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie 6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Destrămarea structurilor medievale şi apariţia celor moderne Reforme şi noi structuri în administraţie Organizarea administrativă. Oraşele şi satele. Dregătoriile centrale şi locale Organizarea fiscală. Dări şi contribuabili. Modul de impunere. Aparatul fiscal

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind destrămarea structurilor medievale şi apariţia celor moderne, aspecte privind organizarea administrativă şi organizarea fiscală

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul de dregătorie, organizare fiscală, reformă

1. Destrămarea structurilor medievale şi apariţia celor moderne

Începând cu secolul al XVIII-lea în toate cele trei Ţări Române a fost instaurată monarhia de tip absolutist, care a îmbrăcat forme variate, în funcţie de particularităţile dezvoltării fiecăreia din aceste ţări, dar în toate cazurile a impus transformarea nobilimii în funcţionari publici, limitarea privilegiilor sociale şi înlocuirea monarhiei de drept divin prin guvernare pe bază de drept natural şi contract social, încurajarea forţelor productive din cadrul societăţii.

Monarhia de tip absolutist a cunoscut într-o primă perioadă forma regimului politic fanariot în Moldova şi Ţara Românească, căruia în Transilvania i-a corespuns regimul politic iosefinist, urmat apoi de regimul regulamentar şi de cel post-iosefinist, cu trăsături distincte.

În speranţa că va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia a introdus sistemul numirii unor domnitori, de regulă din rândul grecilor fanarioţi. Regimul fanariot se caracterizează prin întărirea puterii centrale cu ajutor turcesc.

Domnitorii fanarioţi cârmuiau în general, după „moda turcească”, adică autoritar, desfiinţând dreptul de plângere a boierimii la Poartă. Ei admit să restrângă suveranitatea ţărilor române în relaţiile lor externe, dar fără a înlătura, pe plan extern calitatea acestora de subiect de drept şi, încercând în acelaşi timp, reforme cu caracter luminist pentru ţară.

În evoluţia sa regimul turco-fanariot cunoaşte două faze: din anul 1711 până în anul 1774, şi de la pacea de la Kuciuk-Kainardji până în anul 1821.

Dacă în prima fază dominaţia otomană a adus grave încălcări autonomiei celor două ţări româneşti, în cea de a două fază reuşesc să-şi dobândească treptat unele drepturi politice şi economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia şi Rusia.

Regimul iosefinist instaurat în Transilvania îşi propunea, în principal, reforme cu caracter iluminist, reforme care nu urmăreau înlăturarea vechii orânduiri, ci consolidarea acesteia prin promovarea forţelor de producţie, satisfăcând în mod aparent interesele generale, dar paralizând în fapt tendinţele de transformare radicală a vechii societăţi.

În anul 1756 Transilvania a fost proclamată Mare Principat, de la această dată împăratul Austriei a devenit şi mare principe al Transilvaniei, exercitând conducerea centrală a Transilvaniei prin intermediul Cancelariei Aulice de la Viena, în cadrul căreia funcţiona Cancelaria Aulica Transilvana, încă din anul 1695 complet separată de cea a Ungariei.

Principele exercita puterea executivă, având dreptul de a conduce activitatea tuturor organelor administrative centrale din Transilvania. Celui mai înalt dregător, care îl reprezenta pe împărat purta titlul de guvernator, fiind ales de Curtea de la Viena dintre candidaţii votaţi, aleşi în Dieta Transilvaniei.

Destramarea structurilor medievale si aparitia celor moderne

În fruntea Banatului, ajuns în anul 1718 în stăpânirea austriecilor era numit de Curtea de la Viena, dintre înalţi funcţionari de la Curte, un preşedinte, de obicei un general, care cumula atribuţii civile şi militare.

Domnii fanarioţi care guvernau în Principatele române erau numiţi direct de către Poartă din rândul familiilor greceşti bogate şi influente, care se aflau în serviciul sultanului.

Ca o expresie a dominaţiei otomane, instituţia domniei se transforma într-un instrument destinat să organizeze jefuirea sistematică a ţărilor române, scop în care Turcia a instituit sistemul confirmării domnitorului la câţiva ani după numire, confirmare condiţionată totdeauna de îndeplinirea unor obligaţii economice împovărătoare şi al mutării domnului dintr-o ţară românească în cealaltă.

Prin tratatul de la Kuciuk-Kainardji, ca şi printr-o serie de firmane s-a dat curs, în parte, cererilor privind stabilitatea domniei, iar prin pacea de la Iaşi din anul 1792, durata domniei a fost fixată la şapte ani, domnul putând fi schimbat numai pentru greşeli grave.

Din anul 1802, aprecierea acestor greşeli precum şi a abuzurilor domnitorilor fanarioţi revenea Rusiei, care putea interveni în favoarea ţărilor române.

Principalele atribuţii administrative ale domnitorului constau în numirea dregătorilor, înfiinţarea de târguri sau sate, eliberarea de paşapoarte etc.

Regulamentele organice, alături de unele tendinţe de modernizare a Statului, cuprind şi încercarea de revenire la „regimul nobilar”, ca urmare a presiunii boierimii, pentru a limita puterea domnului şi de a redobândi dreptul de a înainta plângeri la Poarta.

Aceste regulamente prevedeau ca domnul să fie ales pe viaţă de Obşteasca adunare extraordinară dintre marii boieri, cu o vârstă minimă de patruzeci de ani.

Regimul regulamentar nu a fost un regim constituţional propriu-zis, deoarece Regulamentele erau simple acte fundamentale, iar Adunarea obştească nu avea caracterul unui organ reprezentativ, ci al unuia pe stări.

Teoretic domnul îşi păstra prerogativele suverane, fiind şeful administraţiei, calitate în care numeşte sau destituie pe dregători, acorda titluri nobiliare, dregătorii, fiind şi şeful finanţelor.

În exercitarea atribuţiilor ce le reveneau, domnii erau ajutaţi de un Sfat restrâns, constituit din marii dregători, pe lângă care mai funcţionau „Divanurile”, adică adunări mai largi, formate din dregători mari şi mici şi din dregători personali ai domniei.

În Transilvania, guvernatorul era ajutat de un guberniu alcătuit din 12 consilieri, aflaţi ca şi guvernatorul sub autoritatea Cancelariei Aulice.

Sub Leopold al II-lea, urmaşul lui Iosif al II-lea, marea nobilime încearcă să recapete poziţiile pierdute şi impun împăratului revenirea la vechea organizare dinainte de legea urbarială din anul 1764, dar pe baza noilor idei ale vremii: principii constituţionale, contract social, suveranitatea poporului, drepturile omului şi cetăţeanului.

Deoarece nu exista o categorie socială capabilă să dea un conţinut nou acestor aspiraţii politice, nobilimea a înţeles să le aplice în interesul ei, reducând poporul suveran la stările privilegiate, „egalitatea” la egalitatea nobilimii de rând cu cea de rang, iar „contractul social” la contractul dintre nobilime şi împărat.

În felul acesta, împăratul Leopold al II-lea şi nobilimea au ajuns la un compromis în vederea restabilirii vechilor instituţii, a imunităţilor nobiliare şi la înăsprirea regimului aplicat păturilor productive.

2.Reforme şi noi structuri în administraţie

În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, procesele de criză au îmbrăcat forme mai grave în toate sectoarele vieţii sociale. Ideologia reformistă de factură naturalistă şi iluministă, reprezentată în ţările române prin varianta conservatoare, numită şi despotism luminat, a antrenat o serie de schimbări şi îmbunătăţiri ale mecanismelor socio-politice.

Timp de aproape zece ani, între anii 1739 şi 1749, Constantin Mavrocordat a făcut eforturi susţinute, asemănătoare în ambele ţări române, pentru a realiza o largă reformă în câteva sectoare principale ale vieţii sociale şi de stat.

Baza reformei o reprezintă „Constituţia” publicată în anul 1741, pe care domnul o va aplica în aceiaşi formă atât în Ţara Românească, după reîntregirea Olteniei, cât şi în Moldova, atunci când a ajuns domnitor aici.

În Ţara Românească rumânia a fost desfiinţată şi înlocuită cu starea de clacas, măsură prin care moşiile rămâneau boierilor ca un drept de proprietate ereditar, iar rumânii au dreptul de a se răscumpăra, fie că stăpânul moşiei era sau nu de acord.

Eliberaţi de vecinie, dar fără pământ, ne mai putând fi strămutaţi de stăpân sau vânduţi odată cu moşia, pentru a putea folosi pământul trebuiau să lucreze stăpânului moşiei câte 12 zile pe an, devenind deci clacaşi.

Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut abia în anul 1749, foştii vecini neavând însă dreptul de a se muta când ar fi voit, iar zilele de clacă fiind stabilite la 24, dublu deci, faţă de Ţara Românească.

Ţăranii fiind în continuare lipsiţi de pământ au rămas grevaţi de o serie de servituţi faţă de stăpânii de moşii, care au căutat să le mărească numărul zilelor de clacă.

În fruntea unităţilor administrative principale, judeţ şi ţinut, locul pârcălabilor a fost luat de ispravnici, cărora li s-au fixat clar atribuţiile. Noii dregători ai administraţiei publice locale au fost supuşi unei supravegheri permanente din partea domnului.

Ispravnicii aveau îndatorirea de a explica locuitorilor măsurile luate de domn, care citea în mare parte rapoartele ispravnicilor şi chiar le răspundea, aprobându-i sau mustrându-i. Rapoartele trebuiau să fie redactate în limba română.

Ispravnicii au mai primit instrucţiuni cu privire la străinii care voiau să se aşeze în oraşe sau sate, la obligaţiile proprietarilor de moşii şi ale clăcaşilor, la zaherele, adică la măsuri pentru aprovizionarea oastei otomane aflată în campanie, conace, cai de olac etc.

În judeţe sau ţinuturi, nici un „om gospod” nu putea intra fără voia ispravnicului, orice misiune ar fi avut.

În cazul înlocuirii din funcţie, ispravnicii erau obligaţi să lase înlocuitorilor toate instrucţiunile pe care le primiseră anterior. În felul acesta, prin reforma administrativă, Constantin Mavrocordat a urmărit să curme abuzurile slujbaşilor

Reforme si noi structuri in administratie

locali, să desfiinţeze suprapunerile de atribuţii, să întărească autoritatea ispravnicilor care erau reprezentanţi ai puterii centrale în judeţe şi ţinuturi.

A fost reformat şi sistemul de impunere şi de percepere a dărilor, în locul multiplelor dări care se percepeau a fost introdusă o dare anuală plătibilă în patru rate trimestriale.

Pentru aceasta, toţi locuitorii impozabili urma să ia „pecetea”, adică fişa de impunere, care era personală. Slujbaşii încasatori ai dărilor vistieriei primeau listele locuitorilor cu sumele de plată fixate de obştea satului după starea materială a acestora, operaţiune numită „cisluire”.

Pentru fiecare aşezare rurală se întocmeau câte două asemenea liste semnate de slujbaşul local al vistieriei, de vătăman şi vornicel, dintre acestea una se trimitea la vistierie şi alta revenea agentului încasator.

După operaţia de impunere, aşa numita „cecatură”, adică controlul spre a verifica dacă fiecare locuitor impozabil îşi primise „pecetea”, cei găsiţi fără, urmau să plătească dublu. Se desfiinţează obiceiul ca slujbaşii statului aflaţi în deplasare să fie întreţinuţi de locuitori, obligându-i să plătească, în bani masa şi casa, sau „conacul”.

Ispravnicii, ca şefi ai administraţiei judeţelor şi ţinuturilor, au fost obligaţi să realizeze recensămintele fiscale, ce trebuiau să fie clare şi detaliate. Ei trebuiau să informeze pe domn despre „starea lucrurilor”.

Existau şi „inspectori fiscali”, numiţi zapcii, care trimişi pe teren aveau obligaţia de a grăbi încasarea dărilor, ei erau întreţinuţi pe cheltuiala agenţilor fiscali locali.

În Transilvania, încercările unor suverani luminaţi de a salva perimata orânduire feudală prin reforme nu au dus la rezultatele aşteptate.

Decretul de toleranţă religioasă acordat de Maria Tereza românilor din Transilvania în anul 1759, efect al luptei de aproape două decenii a lui Inochenţie Micu a fost urmat de o răscoală a acestora cu caracter antifeudal, anticatolic şi antihabsburgic, condusă de Sofronie din Cioara.

Situaţia grea a ţărănimii sub raport social, creşterea robotei, dări şi munci nelimitate, deposedarea de păşuni şi păduri, îngrădirea dreptului de cârciumărit etc., precum şi sub raport naţional, a dus la marea răscoală ţărănească din anul 1784.

Condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, a avut ca urmare, prin patenta imperială din anul 1785, desfiinţarea dependenţei personale şi legării de glie a ţăranilor, ca şi dreptul de a dispune de bunuri şi de a-şi alege o meserie, libertatea păşunatului, limitarea obligaţiilor de cărăuşie.

Absolutismul, care la început a avut un rol progresist a devenit cu timpul, şi în ţările române, din cauza tendinţei sale de tutelă şi control asupra tuturor laturilor vieţii sociale o frână în calea dezvoltării forţelor de producţie.

În timpul administraţiei ruse, care a durat până în anul 1834, ca efect al Tratatului de la Adrianopol din 1829 şi a Convenitei de la Ackerman, comisii formate din patru boieri şi un secretar, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova au procedat la întocmirea Regulamentelor Organice, care nu au reprezentat o constituţie, nefiind expresia voinţei poporului, ci primele legi fundamentale de organizare a ţărilor române prin care, înlocuindu-se în parte sistemul feudal, s-a

stabilit o organizare de stat întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor, stipulând şi norme referitoare la organizarea administraţiei.

Conducerea administraţiei era încredinţată sfatului administrativ, format din ministrul de interne, ministrul de finanţe şi marele postelnic, şi care delibera sub preşedinţia ministrului de interne, probele deosebite erau rezolvate de sfatul administrativ extraordinar, convocat de domn şi prezidat de acesta.

Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele, alături de alte organe de stat, cum erau: Departamentul vorniciei dinlăuntru, care conducea afacerile interne, lucrările publice, învăţământul, agricultura, sănătatea şi asistenţa socială; Departamentul finanţelor, având în sarcină: vistieria, finanţele, industria şi comerţul; Ministerul Justiţiei, condus de marele logofăt al dreptăţii; Secretariatul de stat sau postelnicia, condus de marele postelnic, şeful cancelariei domnitorului.

S-a organizat totodată şi învăţământul în limba română, limbă care a fost declarată limba oficială a ţării.

Regulamentele Organice cuprindeau importante dispoziţii privitor la organizarea financiară, stabilind un nou sistem de aşezare a impozitelor. S-a stabilit condiţia juridică a funcţionarilor publici, care deveneau salariaţi ai statului, primind leafă fixă, interzicându-li-se a mai realiza venituri din slujbe, ca anterior.

În pofida caracterului limitat al reformelor introduse, Regulamentele organice au marcat, sub raportul organizării centralizate, un însemnat pas înainte în procesul de creare a statului român modern.

3. Organizarea administrativă. Oraşele şi satele. Dregătoriile centrale şi locale

Procesul de destrămare a feudalismului şi încurajarea dezvoltării unor noi forţe de producţie a antrenat şi eforturi de modernizare a administraţiei de stat, în primul rând prin lărgirea obiectivelor administrative, care în feudalism erau reduse la menţinerea ordinii şi la fiscalitate.

Primul pas în acest sens l-a făcut Alexandru Ipsilanti în anul 1775 prin crearea Obşteştii epitropii, iar cel următor l-a realizat Regulamentele organice prin separarea administraţiei de justiţie, interzicerea organelor administrative de a mai judeca, salarizarea organelor administrative şi stârpirea abuzurilor.

Structura administraţiei locale a păstrat, în general, schema diviziunilor teritoriale din perioada precedentă, cu unele modificări intervenite asupra diferitelor diviziuni administrative regionale.

Împărţirea din punct de vedere administrativ şi judecătoresc în două părţi a Moldovei a fost păstrată şi adoptată şi în Ţara Românească. În anul 1761 fiind dublată de către domnitorul Constantin Mavrocordat dregătoria de mare vornic şi s-a împărţit Muntenia în: Ţara de Sus şi Ţara de Jos, fiecare conduse de câte un vornic.

În componenţa Ţării de Sus au fost încadrate şi judeţele din Oltenia, importanţa acesteia fiind mai mare decât a Ţării de Jos.

Corelativ cu aceasta împărţire s-a dublat şi marea logofeţie, în vremea lui Alexandru Ipsilanti fiind numiţi doi vel-logofăţi.

Organizarea administrativa.

Aceiaşi dublare a dregătoriei de vornic şi de logofăt o întâlnim şi în Moldova, anaforaua din 1776 amintind de cei patru vornici, câte doi pentru Ţara de Sus şi doi pentru Ţara de Jos, precum şi de doi vel-logofăţi.

Judeţele şi ţinuturile au rămas în toată această perioadă lipsite de personalitate jurdică. În Ţara Românească, numărul judeţelor a fost de optsprezece până în anul 1844, când s-a desfiinţat judeţul Săcuieni.

În Moldova, din 23 de ţinuturi, câte erau în vremea lui Dimitrie Cantemir, au rămas 16 în timpul Regulamentelor Organice, iar în anul 1835, desfiinţându-se ţinuturile Herta, Hârlău şi Cârligătura au rămas numai treisprezece.

Până la adoptarea Regulamentelor Organice, judeţele şi ţinuturile au fost conduse de ispravnici, după regulile stabilite prin reforma lui Constantin Mavrocordat.

Numirea ispravnicilor se făcea la înscăunarea domnitorului odată cu numirea marilor dregători şi depindeau de marele vistier. La început erau numiţi câte doi numai în unele judeţe sau ţinuturi, mai târziu la fiecare dintre acestea având ca sarcină de a reprezenta domnia în ţinut, să execute toate poruncile domneşti şi să asigure apărarea orânduirii feudale.

Atribuţiile ispravnicilor au fost până la adoptarea Rgulamentelor Organice foarte largi: fiscale, administrative, judecătoreşti şi poliţieneşti. Principala lor atribuţie a fost aceea de a strânge dările cuvenite domniei şi vistieriei, de a constrânge populaţia să facă muncile şi slujbele datorate după obicei, fie domniei, fie boierilor sau mănăstirilor.

În fiecare judeţ sau ţinut pentru evidenţa contabilă funcţiona un sameş, numit de marele vistier. Pentru executarea hotărârilor şi constrângerea populaţiei, ispravnicii aveau la dispoziţie o unitate militară, care purta diverse denumiri: panţiri şi călăraşi în Moldova, dorobanţi în Ţara Românească. În anul 1775, domnitorul Alexandru Ipsilanti a mai înfiinţat în fiecare judeţ câte o polcovnicie compusă din polcovnic, care depindea de marele spătar, şi slujitori numiţi poteraşi, folosiţi şi pentru prinderea răufăcătorilor, purtând generic denumirea de „zapcii”, având şi sarcina de agenţi de executare.

Regulamentele Organice au modificat denumirea, modul de numire şi atribuţiile ispravnicilor. În Ţara Românească ei au fost numiţi „ ocârmuitori de judeţe”, iar în Moldova „ispravnici-administratori”.

Ei erau numiţi pe termen de trei ani de către domn dintre candidaţii propuşi de sfatul administrativ, atribuţiile lor rămânând numai administrative, fiindu-le retrase cele judecătoreşti şi nu au mai depins de marele vistier ci de ministrul treburilor dinlăuntru.

Prin reforma lui Constantin Mavrocordat, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova s-a creat o nouă subdiviziune administrativă a judeţului, şi anume plasa.

Cu sensul de subdiviziune administrativă şi cu această denumire de „plasa” a apărut iniţial în Oltenia în timpul stăpânirii austriece între anii 1718-1739, fiind apoi extinsă în toată Ţara Românească şi în Moldova sub denumirea de „ocol”.

În Ţara Românească denumirea de plasa a fost păstrată numai pentru zonele de şes, în zonele de munte, plaşile s-au numit plaiuri. Plaiul îşi are o origine mai veche, el grupa sate de munte sub conducerea unor vătafi de plăieşi.

De la Constantin Mavrocordat plaiul a devenit unitate administrativă subordonată judeţului, condusă de un vătaf de plai, care alături de sarcinile vechi a primit şi atribuţii noi: să strângă dările de la plăieşi, să numească pe pârcălabii satelor din plai şi să judece pricinile mărunte dintre plăieşi.

Vătafii de plai erau numiţi iniţial de domn, apoi numai confirmaţi în funcţie de acesta şi erau plătiţi în natură, câte un miel şi un caş de la fiecare stână, câte o zi de clacă pe an de la plăieşi şi beneficiau de scutiri de dări.

Plasa era condusă în Ţara Românească de zapciul de plasă, iar ocolul în Moldova era condus de ocolaş, ambii numiţi de ispravnici. Alexandru Ipsilanti a dispus ca aceştia să fie numiţi de domn, şi faţă de vătafii de plai nu aveau ca sarcină paza marginilor, nu judecau pricini şi nu erau retribuiţi în natură, ci primeau simbrie în bani.

Regulamentele Organice au modificat structura plăşii. Funcţia de vătaf de plai a fost desfiinţată, plăieşii care slujeau la paza marginilor au intrat în rândul dajnicilor, fiind înlocuiţi cu jandarmeria. Plaiul şi plasa erau conduse de sub-ocârmuitor, iar în Moldova, ocolul era condus de un „privighitor de ocol”, ei erau aleşi de locuitori pe trei ani, dintre boierii sau mazilii ce aveau o proprietate nemişcătoare în plasă şi erau întăriţi de către domn.

Erau plătiţi cu leafa şi au avut ca sarcini: păstrarea ordinii şi liniştii, sănătatea publică, prevenirea secetei şi a incendiului, dreptul de a-i aresta pe răufăcători etc.

La începutul secolului al XVIII-lea, oraşele şi târgurile au început să îşi piardă autonomia prin substituirea unor dregători numiţi de domn, organelor orăşeneşti alese – şoltuz şi pârgari, şi prin pierderea privilegiilor vechi acordate de domnie oraşelor prin înlocuirea lor cu raporturi feudale între orăşeni şi stăpânii domeniilor pe care se aflau târgurile sau oraşele.

Noile oraşe sau târguri se creau cu autorizaţii domneşti pe domenii boiereşti, astfel că, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, 85% din satele din Moldova şi 60% din cele ale Ţării Româneşti erau, total sau parţial, în dependenţa feudală.

În oraşele aşezate pe domenii domneşti, vechii târgoveţi, beneficiind de principiul ca „aerul oraşului îl face pe om liber”, îşi consolidează poziţia faţă de domnie, putând dispune de locul lor prin moştenire sau prin constituire de drepturi reale, pe când în oraşele dependente feudal, boierii aveau tendinţa ca prin controlul actelor de dispoziţie, mai ales a celor cu privire la terenurile din afara vetrei târgului, să transforme pe târgoveţi în clăcaşi.

Boierii cereau domnului să limiteze aşezarea ţăranilor în oraş, numai cu privire la cei ce nu aveau loc de hrană pe moşie, şi să li se respecte vechile privilegii în privinţa morăritului şi al cârciumăritului. Autonomia oraşelor nu a fost suprimată dintr-o dată, ci treptat, documentele arătând că în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), titlul de judeţ şi de pârgar au dispărut în privinţa Bucureştiului şi a altor oraşe, atribuţiile lor fiind preluate de marele aga, iar în Moldova, în locul şoltuzilor şi pârgarilor, pentru îndeplinirea unor acte cu caracter public s-a apelat la „orăşenii bătrâni”, rol însemnat având în administraţia oraşelor şi adunarea generală a orăşenilor.

Pârcălabii şi ispravnicii, aveau cel mai înalt grad în administraţia locală de stat, ei putând interveni, chiar dacă nu erau solicitaţi în administraţia oraşului şi la judecarea unor pricini.

Orasele si satele

Au fost obligaţi să pună la dispoziţia slujitorilor vistieriei forţe pentru încasarea dărilor, şi să facă publice, prin citare, în oraşe, în zilele de târg şi în biserici, prin preoţi, toate măsurile şi dispoziţiile domnitorului.

Datorită instrucţiunilor pe care le aveau, ispravnicii erau împuterniciţi să ia măsuri cu caracter sanitar în oraş, puteau obliga pe locuitori să facă transporturi de lemne pentru construirea podurilor şi străzilor, să lucreze la secarea mlaştinilor, iar în caz de epidemii să instituie carantina. La cererea obştii orăşeneşti puteau dispune scoaterea la mezat a bunurilor celor ce nu îşi achitau dările.

Toţi agenţii puterii locale de stat şi centrale ce activau în oraşe erau subordonaţi ispravnicilor, aceştia din urmă dacă comiteau abuzuri puteau fi reclamaţi de către cetăţeni domnitorului.

Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, se introduce o formă nouă de administraţie orăşenească în principate – epitropia obştii oraşului, termen împrumutat de la organizarea bisericească, colectivul de epitropi, deşi dependent de puterea centrală, reprezenta obştea locuitorilor oraşului.

Atribuţiile epitropiei priveau gospodărirea, edilitarea şi asistenţa socială a oraşelor. Ele se creau din iniţiativa obştilor locale, cu încuviinţare domnească, cu scopul principal de a răscumpăra moşiile târgurilor sau târgurile.

Epitropiile au continuat să existe şi după adoptarea Regulamentelor organice, şi să funcţioneze sub o nouă denumire, cea de eforii.

Prin Regulamentele Organice, oraşele ce nu erau proprietatea unui stăpân feudal, au dobândit personalitate juridică şi dreptul de a se administra de către un sfat orăşenesc ales de locuitorii oraşului.

Alegerea trebuia întărită de domn, care alegea dintre membri, un preşedinte, numit primar. Eforiile ce reprezentau şi administrau celelalte oraşe, sub tutela şi supravegherea statului, erau alese de locuitori, indirect în Ţara Românească şi direct în Moldova.

În această perioadă, când oraşele se înmulţesc şi se dezvoltă a apărut o bogată legislaţie de tip urban, cum ar fi hrisovul lui Alexandru Scarlat Ghica din anul 1768, prin care se reglementa construcţiile noi în oraşe, cum ar fi, texte de drept urban din manualul lui M. Fotino din anul 1777 sau textele din Pravilniceasca Condica a lui Alexandru Ipsilanti şi din Legiuirea Caragea.

Din a două jumătate a secolului al XVIII-lea s-a organizat sistemul de pază în oraşe. În Moldova şefii acestor servicii au fost numiţi căpitani, aflaţi sub comanda unui vel-căpitan, subordonaţi cu toţi marelui hatman, care îndeplinea, printre alte atribuţii şi funcţia de şef al politiei din toate oraşele tarii.

Administraţia fiecărui oraş avea o cancelarie şi o arhivă proprie, iar comunităţile urbane aveau sigilii ce serveau la întărirea şi garantare autenticităţii actelor emise de administraţie, acestea erau încredinţate periodic dregătorilor aleşi, la data preluării funcţiei, în cadrul unor solemnităţi.

Breslele au continuat să participe la actele de administraţie ce interesau întreaga comunitate, în special, privind apărarea intereselor producătorilor şi distribuitorilor de bunuri.

Instituţia de bază a satului în toată această perioadă a rămas tot obştea sătească, care şi-a menţinut organele ei vechi, la care s-au adăugat vechili, cu

sarcina de a repartiza birul prin cisla, de a judeca pricini mărunte şi de a sta în justiţie ca mandatari aleşi.

Pentru a se asigura legătura dintre obşte şi domnie sau stăpânul feudal, a continuat să funcţioneze şi în această perioadă în fiecare sat organe existente şi în perioada precedentă, pârcălabul de sat în Ţara Românească şi vornicul în Moldova, organe care au fost păstrate în administraţie şi prin Regulamentele Organice, care a stabilit ca aceştia să fie aleşi pe o perioadă de un an, putând fi realeşi.

Conducerea colectivă a satului era formată din şase locuitori, preotul şi proprietarul, căreia i se încredinţa „cârmuirea banilor obştii” şi „cutia obştii” în care se strângeau şi se păstrau veniturile rezultate, şi din care se plătea simbria pârcălabului sau vornicelului, plata dorobanţilor, a birului pentru cei ce decedau sau fugeau din obşte.

Regulamentele Organice, deşi au realizat un oarecare progres prin legiferarea alegerii conducerii colective a satului, dar păstrând pe proprietarul feudal, ca membru de drept în conducere, forma nouă de organizare nu a putut să facă satul, în lipsă şi de mijloace materiale, să progreseze, comuna rurală fiind lipsită în continuare de personalitate juridică.

Până la adoptarea Regulamentelor Organice, pentru păstorii români din Transilvania veniţi în Ţara Românească şi Moldova au funcţionat isprăvnicia de ungureni sau de „străini”, în Ţara Românească existând în anul 1776 una în Oltenia şi alta în Muntenia. Prin aceste ispravnicii, celor statorniciţi prin migraţie li se acorda un regim special, precum plata birului pe cap, nu pe cisla către ispravnicul lor, pastorii erau judecaţi de ispravnicul lor, nu de cel de judeţ.

Dregătoriile centrale şi-au păstrat în linii mari trăsăturile din perioada precedentă. Dregătorii era numiţi şi revocaţi de domn, numirea se face la înscăunare şi la începutul fiecărui an, când toţi dregătorii depuneau însemnele dregătoriei şi depuneau jurământul faţă de domnitor.

Dregătorii erau aleşi dintre boieri, însă domnul avea dreptul să numească într-o dregătorie şi un om din popor, înnobilându-l. Accesul grecilor la marile dregătorii fiind în creşterea până la mişcarea socială din anul 1821, fiind înlăturată şi regula ca fii domnitorului să nu poată fi numiţi în dregătorii.

Către sfârşitul secolului al XVIII-lea s-a creat, în ambele principate, un organ nou, logofătul de obiceiuri, care a primit sarcina permanentă de a ţine evidenţa tuturor dregătorilor, cu arătarea precisă a atribuţiilor fiecăruia.

Până la Regulamentele Organice, ca şi perioada precedentă, dregătorii puteau cumula diferite sarcini, administrative, fiscale, judecătoreşti, prin noua reglementare s-a interzis acest cumul cât şi acordarea vreunui titlu fără slujba corespunzătoare şi nu mai erau răsplătiţi cu „mila domnească”, ci cu leafă fixă.

Statutul boierimii consacrat de reforma lui Constantin Mavrocord a împărţit boierimea în două categorii: dregători mari, de la marele ban până la clucerul de arie şi ceilalţi dregători.

Coborâtorii dregătorilor erau şi ei de două categorii, coborâtori din veliţi, „neamurile” şi ceilalţi coborâtori, mazilii, aceştia din urmă nu erau scutiţi decât în privinţa unor dări minore.

Dregatoriile centrale si locale

În perioada fanariotă, bănia sau caimacania Craiovei menţine trăsăturile feudale, atenuată de creşterea vizibilă a legăturii administrative şi juridice cu puterea domneasca.

Banul avea divan la Craiova şi avea în subordine un polcovnic, un iuzbaşă, un armaş al doilea şi un portar al doilea şi logofeţi de divan. Din anul 1765, la Craiova funcţiona numai un caimacan.

Banul era rezident la Bucureşti ca simplu mare dregător onorific, cel mai important din divan. Caimacanul nu mai era decât umbra vechiului ban. El primea ordine direct de la domn, lucra împreună cu subalterni numiţi vătafi.

Numirea caimacanului era adusă la cunoştinţa ispravnicilor prin cărţi de înştiinţare, caimacanul fiind considerat un vechil al domnului în judeţele din Oltenia.

În anul 1831, când marea bănie numai corespundea nevoilor vremii, desfiinţarea ei prin Regulamentul Organic are loc fără nici un fel de zguduire socială.

În anul 1761, dregătoria de mare vornic în Ţara Românească s-a dublat prin împărţirea ţării în două regiuni administrative, iar sub domnia lui Alexandru Moruzi (1793-1796) s-au creat încă doi mari vornici în cadrul judecătoriei veliţilor.

Şi în Moldova numărul vornicilor s-a dublat, atât în Ţara de Sus cât şi în Ţara de Jos. Atribuţiile vornicului au început să scadă în această perioadă, prin Regulamentele Organice, dintre marii vornici cu atribuţii generale a fost păstrat numai unul, ca ministru de interne, cu titlu de mare vornic al treburilor dinlăuntru.

Dintre marii vornici cu atribuţii speciale, amintim, vel vornicul de poliţie, dregătorie creată de Alexandru Moruzi, în anul 1794, şi de Scarlat Calimah în Moldova în anul 1813, ambele dregătorii dăinuind până la Regulamentele Organice.

Vel vornicul obştirilor, în Ţara Românească a funcţionat începând cu anul 1797, având în competenţă: asistenţa socială, tutelele şi moştenirile, funcţie creată şi în Moldova în anul 1803, având în plus şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, funcţii care au durat până la instaurarea regimului regulamentar.

Marele logofăt şi-a păstrat atribuţiile din trecut; el era păstrătorul sigiliului statului, semna documentele domneşti, era referentul domnului şi al divanului.

În secolul al XVIII-lea, în ambele principate, această funcţie s-a dublat, fiind numit câte un logofăt pentru fiecare regiune administrativă, Ţara de Sus şi Ţara de Jos.

Fiind deseori rânduit de domnitor să judece, el avea sarcina de a supraveghea şi coordona activitatea instanţelor judecătoreşti, prin Regulamentul Organic, acest mare dregător a fost menţinut ca ministru al justiţiei cu titlul de mare logofăt al dreptăţii. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ţara Româneasca sub domnia lui Alexandru Ipsilanti în 1797 şi în Moldova în vremea lui Alexandru Calimah în anul 1799 s-a creat dregătoria de vel-logofăt de obiceiuri, dregătorie ce a dăinuit până la Regulamentele Organice.

Atribuţiile lui erau foarte importante: întocmea istoria şi cronologia domnilor şi a caimacanilor, păstra hrisoavele ce priveau hotarele ţării, ţinea evidenţa

dregătorilor mari şi mici şi a atribuţiilor lor, trecându-le pe toate în condica de obiceiuri, se ocupa de ceremoniile domneşti.

Din cauza reducerii armatei, în ambele ţări româneşti atribuţiile militare ale marelui spătar au scăzut, crescând în schimb atribuţiile sale poliţieneşti ceea ce face ca după adoptarea Regulamentelor Organice, în Ţara Românească să fie şef al miliţiei pământene, făcând parte din sfatul miniştrilor, iar în Moldova a rămas fără dregătorie, aici sarcina de comandant al miliţiei pământene revenind marelui hatman.

În Ţara Românească până în secolul al XVIII-lea nu a existat dregătoria de hatman, care avea atribuţii asemănătoare vornicului de aprozi în Moldova, de a introduce pe împricinaţi la judecată, de a executa hotărârile, având în subordine zapcii de divan, funcţie desfiinţată de regimul regulamentar.

În Moldova, hatmanul a suferit o reducere a atribuţiilor militare, însă i-au sporit însărcinările pe linie poliţienească, devenind comandantul miliţiei pământene, şi ulterior, cu grad de general comanda garda teritorială.

În anul 1818, domnitorul Scarlat Calimah a creat hatmania de menziluri, pentru eliberarea paşapoartelor de trecere a Prutului şi conducerea poştelor (menziluri).

În ambele principate, atribuţiile marelui vistier au crescut, atât cele financiare de strângere a veniturilor ţării, evidenţa cheltuielilor, scutirea de dări, numirea ispravnicilor şi sameşilor la judeţe, cât şi cele judecătoreşti, de competenţa să fiind toate pricinile legate de impunere fiscală, iar în Moldova putea judeca pe negustorii pământeni.

Avea în subordine pe vistierul al doilea, pe logofătul de vistierie care avea sub ordinele sale pe copii de casă, iar în ţinuturi avea în subordine pe sameşi.

Prin Regulamentele Organice a fost menţinut ca dregător, ca ministru de finanţe, făcând parte din sfatul administrativ (ocârmuitor) dar fără atribuţii de numire a ispravnicilor sau de a judeca pricini.

În Ţara Românească şi în Moldova, marele postelnic a continuat să exercite atribuţii importante. El primea reprezentanţi statelor străine, introducea pe boieri la domn, ţinea corespondenţa cu capuchehaiele de la Poartă şi cu paşalele de la Dunăre.

Fiind un sfetnic intim al domnului, mijlocindu-i legătura cu consulii puterilor străine, a fost menţinut ca dregător, cu titlu de ministru de externe, fiind membru al sfatului ocârmuitor.

În ambele principate, atribuţiile militare ale marelui aga au scăzut în favoarea celor poliţieneşti şi jurisdicţionale. Marele aga avea ca sarcină principală asigurarea ordinii în capitală.

Ca şef al politiei el trebuia să combată specula cu alimente, falsificarea măsurilor şi greutăţilor, depăşirea preţurilor maximale, exercita poliţia moravurilor, asigura paza contra incendiilor, supraveghea cârciumile, controla pe străini şi se îngrijea de straja pe străzi.

Putea judeca pricini mărunte de furt sau contravenţii, putea executa creanţele debitorilor rău platnici, avea la dispoziţie o închisoare „grosul agiei” în care îi putea închide pe aceştia ca şi pe infractori.

Sub Regulamentele Organice, marele aga a rămas în ambele ţări româneşti, şef al poliţiei capitalei, având sub comanda sa pe dorobanţi la Bucureşti şi pe seimeni la Iaşi, atribuţiile judecătoreşti încetând.

În ambele principate, marele cămăraş a avut ca atribuţie administrarea generală a cămării domneşti, el strângea toate veniturile curţii, făcea cumpărături pentru domn şi pentru daruri destinate turcilor, nu avea voie să participe la divan.

El a avut şi atribuţii administrative şi judecătoreşti, în legătură cu controlul măsurilor cu care se vindeau mărfurile şi cu pricinile dintre negustori, în special străini, atribuţii care au încetat odată cu Regulamentele Organice, cămăraşul rămânând „cârmuitorul casei domneşti şi cel dintâi şambelan”, iar rangul sau a fost echivalat cu cel de aga. Marele clucer, în Ţara Romaneasca, după reforma lui Constantin Mavrocordat şi-a pierdut atribuţiile, dar şi-a păstrat privilegiile, rangul, leafa, locul în divan şi 40 de scutelnici. În anul 1778 era încă boier de prim rang, apoi decade treptat, în Moldova fiind chiar boier de rangul III, cu opt scutelnici.

Şi marele paharnic şi-a pierdut atribuţiile dregătoriei, dar şi-a păstrat titlu şi rangul devenind boier de rangul doi.

În acelaşi mod, îşi pierd atribuţiile, devenind dregători de rangul doi şi marele stolnic, marele comis, marele sluger, marele medelnicer, marele pitar şi marele armaş, care a fost singurul care şi-a păstrat atribuţiile până la adoptarea Regulamentelor Organice, când administrarea temniţelor a fost încredinţată în Ţara Românească unui vornic al temniţelor, iar în Moldova a dus mai departe administrarea temniţelor în colaborare cu preşedintele tribunalului criminal.

Toţi aceşti dregători au continuat să aibă subalterni, iar dintre dregătorii curţii domneşti, importanţă are marele cămăraş de care depindeau: marele vameş, marele cupar, paharnicul de toată ziua al domnitorului, marele caftangiu care supraveghea garderoba domnitorului şi îmbrăca pe boieri în caftan la investirea în funcţie, marele ciohodar, care avea grijă de încălţămintea domnitorului şi a boierilor curţii, ispravnicul curţii şi cămăraşul al doilea.

4. Organizarea fiscală. Dări şi contribuabili. Modul de impunere. Aparatul fiscal

În această perioadă, statul continua să îşi tragă principalele venituri din exploatarea fiscală a ţărănimii, să păstreze inechitatea şi inegalitatea în repartiţia sarcinilor, iar aparatul fiscal comitea aceleaşi nenumărate abuzuri.

Ca urmare a reformelor lui Constantin Mavrocordat, apar şi elemente noi, cum ar fi: evidente mai amănunţite a populaţiei dajnice, repartiţia dărilor în funcţie de aşezarea geografică, de fertilitatea solului, instituirea unor unităţi fiscale ideale de impunere, numite „liude”, salarizarea dregătorilor etc.

Regulamentele Organice au separat veniturile ţării de pe lista civilă a domnitorului şi acordă Obsteştei adunări dreptul de a hotărî asupra perceperii dărilor şi asupra cheltuielilor.

Vistierul a continuat să prezinte domnitorului situaţia generală, situaţie ce era verificată de şase boieri, desemnaţi de Adunare, în Moldova existând şi un „Sfat

Organizarea

fiscala

administrativ” care cerceta socotelile anului expirat, înainte să fie prezentate Adunării.

În privinţa regimului vamal, Regulamentele organice, pe lângă impozitele indirecte, au înfiinţat şi taxe vamale externe, ca venituri ale statului, şi nu ale domnitorului; perceperea lor se face tot prin sistemul arendării, vama dintre cele două Principate fiind suprimată în anul 1847.

Un venit important al statului în Transilvania l-a constituit minele, al căror monopol de exploatare aparţinea statului, organizându-se statul austriac exploatări miniere model şi înfiinţându-se la Zlatna, atât un oficiu montanistic cât şi o şcoală montanistică pentru pregătirea de cadre specializate miniere.

În perioada 1750-1830, sursa principală de venituri a statului a continuat să fie în Ţara Românească şi Moldova, dările de repartiţie, concentrate în general, într-unul singur, birul, plătit într-un număr de rate.

Dările de cotitate rămân aceleiaşi ca în perioada anterioară: dijmărit pentru stupi şi porci, oierit, vinărici şi vădrărit, numite global în Ţara Românească „huzmeturi” şi „rusumături” în Moldova.

Se mai percepeau dări şi de pe urma cârciumilor, dughenilor şi pivniţelor, şi anume: fumărit, cămănărit, cepărit şi dări pe cap de vite, văcărit.

Marii stăpâni de moşi, boierii, episcopiile, mănăstirile continua să beneficieze de scutiri totale de dări. Negustorii plăteau fie individual „cu rupta”, fie grupaţi în anumite unităţi fiscale. Ţărănimea liberă şi clăcaşa era supusă la toate dările de repartiţie şi de cotitate.

Drept compensaţie acordată clasei stăpânitoare pentru desfiinţarea şerbiei, domnitorul Constantin Mavrocordat a desprins ţărănimea în două categorii: scutelnici şi posluşnici, pe care îi scuteşte de dări în schimbul unor obligaţii către stările privilegiate. Numărul acestora a fost în continua creştere, împovărând şi mai mult pe cei rămaşi în categoria birnicilor.

În Transilvania, principalele categorii de obligaţii faţă de stat rămân dările după porţi, după animale, pentru întreţinerea armatei, dări în bani şi obligaţii în muncă.

În anul 1745, Maria Tereza a fixat următoarele impozite directe faţă de stat: impozitele pe avere, percepute pentru bunuri nemişcătoare, inclusiv animale, impozitul pe cap, numit „taxa capitis”, variabil pe categorii de contribuabili, mai mic pentru ţărani. Nobilimea era scutita de dări.

Veniturile graniţei militare, numite „povente”, erau formate din impozite directe pe terenuri, industrii şi persoane, apoi cele produse de proprietăţile statului: păduri, clădiri, şi în fine, veniturile poştelor, vămile la poduri, taxele pentru târguri şi iarmaroace şi cele pentru dezinfecţie la carantine.

În anul 1801 s-a luat măsura desfiinţării totale a impozitului pe pământ şi animale. La graniţa năsăudeană, la iniţiativă administraţiei, s-a trecut la fonduri constituite, formate prin capitalizarea anumitor categorii de venituri, fonduri al căror produs servea la acoperirea unor dintre nevoile locale: fondul de povente, fondul de mondire, denumit ulterior de stipendii şi fondurile şcolare comunale.

În anul 1775, o schimbare importantă intervine în Ţara Românească şi probabil şi în Moldova, domnia hotărând alcătuirea unor unităţi fiscale ideale în

Darile

care să intre toată masa birnicilor pe care apoi vistieria să arunce dările liuda, ca rezultat al estimării puterii de contribuţie a ţăranilor.

Numărul de liude pe judeţe, plăşi şi plaiuri, ca şi în sate, era fixat de dregătorii vistieriei, zlotaşi, în urma recensămintelor fiscale. Ţărănimea birnică a fost împărţită în trei categorii: fruntaşă, mijlocaşe şi săracă.

Într-o liude intrau un anumit număr de gospodării fruntaşe, altul mai mare de gospodări mijlocaşe şi unul şi mai mare de gospodării sărace.

În anul 1804, existau în Ţara Românească 40.000 de liude. Celelalte categorii fiscale, în care nu intrau la birnici, adică breslele de negustori, mazili, meşteşugari, plăteau birurile fie individual, fie în unităţi fiscale numite „cruci”.

Şi la aceste categorii ca şi la birnici, contribuţia personală era proporţională cu averea.

Organele fiscale centrale erau marele vistier, vistierul al doilea şi al treilea, ajutaţi de o cancelarie a vistieriei, complexă şi bine organizată, compusă din logofeţi specializaţi pe servicii: logofăt de bresle, de scutelnici, de slujitori, de posluşnici, de condici, cărora li se adăugau sameşii.

În teritoriu exercitau funcţii fiscale: sameşii, care ţineau evidenţa în judeţe a liudelor de birnici şi a crucilor de bresle şi supravegheau pe dregătorii locali să nu facă abuzuri; ispravnicii, care aveau în grijă lor stabilitatea contribuabililor în judeţ, repartiţia judicioasă a dărilor pe sate şi bresle, pe care o raportau vistieriei, precum şi supravegherea zapciilor, a vătafilor şi vameşilor; zapcii şi vătafii de plai, numiţi pe câte un an, care se îngrijeau ca în sate să se facă „cisle drepte”, după puterea contribuabililor, şi primeau dările pe care le strângeau de la săteni pârcălabii de sat; aşezământări, câte doi de fiecare judeţ, unul la centru, altul local, în oraşe fiind doar câte unul, care aveau ca sarcină repartiţia judicioasă a birnicilor în liude, după categorii şi putere.

Regulamentele Organice au desfiinţat dijmele, iar în materie comercială, în locul lor se introduce „patenta”, dare unică datorată numai statului.

În Transilvania, organul local superior ce se ocupa cu administrarea veniturilor era Tezaurariatul, cu reşedinţă la Sibiu, condus de un tezaurar, care avea în subordine patru inspectori cu competenţe în diverse domenii fiscale: mine, vămi, dijme fiscale, domenii fiscale.

Ulterior modificat să funcţioneze în două secţiuni, din care una se ocupă de mine şi păduri, iar cealaltă de sare, vămi, dijme şi domenii fiscale.

Veniturile privind districtele grănicereşti intrau în „casele militare”, cele privind comunele în „casele comunale”. Gestiunea celor dintâi era efectuată exclusiv de organele militare, a celorlalte se făcea de organele comunale, însă cu autorizarea organelor militare.

Înregistrarea, verificarea veniturilor şi cheltuielilor în cadrul districtului militar erau de resortul cancelariei de conturi a regimentului ce avea conducător pe ofiţerul de contabilitate.

Repartiţia veniturilor în Ţara Românească şi Moldova, la începutul secolului al XIX-lea, era următoarea: 41% mergea spre folosul clasei stăpânitoare în special sub formă de leafă, 35% în folosul turcilor şi restul de 24% reveneau domniei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998; 4. D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999. 5. V.Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999. 6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reformele administrative ale lui Constantin Mavrocordat

MODELE DE TESTE

1. Separarea atribuţiilor administrative de cele judecătoreşti a avut loc prin reformele lui: a. Constantin Mavrocordat b. Alexandru Ioan Cuza c. Constantin Brâncoveanu

2. Cizla reprezenta: a. o modalitate de înregistrare a populaţiei b. o modalitate de plată a obligaţiilor fiscale către domnie c. desemna o aşezare din mai multe sate

3. Ministerele au fost înfiinţate pentru prima dată în Romania prin: a. reformele lui Constantin Mavrocordat

b. regulamentele organice c. legislaţia reformatoare a lui A.I. Cuza

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctele a 2. Punctul b 3. Punctul b

Capitolul VI

ADMINISTRAŢIA ÎN PERIOADA MONARHIEI CONSTITUŢIONALE ŞI A REGIMULUI

PARLAMENTAR

1. Cuprins 2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie 6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Începuturile sistemului constituţional în Ţările Române Legislaţia reformatoare a lui Al. I. Cuza. Constituţia din 1866 şi administraţia publică Administraţia publică în România până la făurirea

statului naţional unitar

1. Începuturile sistemului constituţional în Ţările Române

Revoluţia de la 1848, desfăşurată concomitent în cele trei ţări române a fost condusă de burghezie, care nu era nici suficient de puternică şi nici unitară, astfel încât programul pe care l-a elaborat a avut limite şi inconsecvente.

Programul revoluţiei de la 1848 a fost expus în mai multe documente oficiale, cum ar fi: Petiţia – proclamaţie şi Dorinţele partidei naţionale; Petiţia naţională adoptată la marea adunare de la Blaj şi Proclamaţia de la Islaz.

Din toate aceste documente străbat principalele obiective pe care revoluţia le-a urmărit în domeniile social, naţional, politic şi economic.

Pe primul plan s-au aflat ideile privind realizarea unui stat unitar şi independent, ideea unirii devenise dominantă în epocă, deoarece de înfăptuirea ei depindea întreaga dezvoltare socială.

Această idee este exprimată indirect în programul expus în luna martie la Iaşi, care preconiza menţinerea Regulamentelor Organice în vigoare, pe temeiul că în cuprinsul lor figurează un capitol în care se scrie despre necesitatea şi temeiurile unirii Principatelor, iar în programul „Dorinţele partidei naţionale”, Mihail

Istoricul sistemului

constitutional in Tarile Roamane

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind începuturile sistemului constituţional în Ţările Române, legislaţia reformatoare a lui Al. I. Cuza, precum şi aspecte privind administraţia publică din România până la făurirea statului naţional unitar.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul de sistem constituţional, stat naţional

Kogălniceanu sublinia cu tărie ideea unirii, arătând că ea constituie cheia de boltă a întregului edificiu naţional.

În programul revoluţiei din Transilvania, aşa cum a fost formulat la Blaj, s-a pus un puternic accent pe necesitatea obţinerii egalităţii în drepturi a naţiunii române, spre a forma un stat bazat pe principii democratice, iar poporul adunat la

Blaj a formulat ideea unirii cu Ţara Românească şi Moldova, idee preluata apoi în numeroase documente.

De asemenea, proclamaţia de la Islaz formulează idei privitoare la autonomia, la neamestecul în treburile interne, la drepturile românilor de a-şi organiza singuri ţara, conform cerinţelor şi nevoilor.

Programele revoluţionare au cuprins şi revendicări cu caracter social economic, cum ar fi: desfiinţarea clăci, împroprietărirea ţăranilor, desfiinţarea privilegiilor, desfiinţarea corvezilor, contribuţie fiscală generală, respectarea principiilor privind libertatea şi egalitatea, desfiinţarea rangurilor feudale, egalitatea politică, înfăptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea administraţiei, justiţiei şi armatei, aplicarea principiului egalităţii în exercitarea funcţiilor publice.

Cât priveşte modernizarea vieţii politice, programul revoluţiei de la 1848, în special Proclamaţia de la Islaz, cuprinde principii constituţionale burgheze: monarhie constituţională, principiul separaţiei puterilor în stat, principiul responsabilităţii ministeriale, egalitatea tuturor în faţa legii şi a sarcinilor fiscale.

Imediat după revoluţie, prin Convenţia de la Balta-Liman, Rusia şi Turcia au impus Principatelor un sistem tipic feudal, cu unele particularităţi. Regulamentele Organice rămâneau în aparenţă legea fundamentală a celor două ţări româneşti, domnia nu mai era viageră, nici electivă, dar păstra caracterul nobiliar, adunările obşteşti au fost desfiinţate şi înlocuite cu Adunările ad-hoc, în perioada 1850-1856, funcţionând Divanuri obşteşti, compuse din reprezentanţi ai boierilor şi clerului.

Deşi principalele ramuri administrative au rămas aceleaşi, s-a introdus o terminologie nouă, vechile dregătorii numindu-se departamente sau ministere. Cel mai important organism administrativ era Ministerul de Interne care se ocupa nu numai de asigurarea ordinii publice, dar şi de agricultură, sănătate şi lucrări publice.

În anul 1855, din dispoziţia domnitorului Grigore Ghica a fost elaborat un Cod administrativ care, practic, cuprindea aproape toate reglementările de natură administrativă din perioada 1832-1855.

Organizarea administraţiei locale s-a menţinut, dar conducătorii judeţelor şi ţinuturilor sunt numiţi pârcălabi sau ocârmuitori.

În decembrie 1857 cele două Adunări ad-hoc au fost desfiinţate, iar hotărârile lor, împreună cu un raport al Comisiei europene au fost trimise reprezentanţilor puterilor garante, care s-a întrunit în luna mai a anului 1858 la Paris.

În urma dezbaterilor s-a elaborat o convenţie în care se înfăţişau statutul internaţional şi viitoarea organizare internă a Principatelor.

Potrivit Convenţiei, cele două ţări române rămâneau sub suzeranitatea Porţii, ele se bucurau de autonomie internă, în condiţiile stabilite prin capitulaţii, şi de modificările aduse de Convenţie.

Deşi se folosea denumirea de „Principatele Unite Moldova şi Valahia”, acestea au fost menţinute ca două state distincte, cu doi domni, două guverne, cu două adunări elective, cu administraţie şi cu legi deosebite.

Existau în Convenţie şi elemente de apropiere între cele două Principate: Comisia Centrală de la Focşani care urma să elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casaţie unică, conducerea unitară a armatei de către un comandant ales prin rotaţie din cele două ţări, aplicarea unei banderole albastre la drapelele de stat.

Convenţia organiza Principatele pe baza principiului separaţiei puterilor; puterea executivă era exercitată de domn, puterea legiuitoare se exercita dedomnitor împreună cu Adunarea obştească şi Comisia centrală, iar puterea judecătorească era încredinţată magistraţilor numiţi de domn.

Deşi Convenţia de la Paris nu a răspuns aşteptărilor îndreptăţite ale forţelor progresiste, ea a constituit totuşi un punct de plecare, o recunoaştere internaţională a dreptului românilor de a trai uniţi în cadrul statului lor naţional.

Voinţa şi dorinţa poporului român de a se uni şi trăi în hotarele aceluiaşi organism politic s-au manifestat şi mai puternic prin îndoita alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, în pofida atitudinii ostile a unora dintre Marile Puteri, la 24 ianuarie 1859, alegere ce a constituit un act de mare curaj şi de demnitate naţională şi a dus la crearea statului naţional român.

Trecând peste dispoziţiile Convenţiei de la Paris, Cuza a procedat mai întâi la unificarea treptată a organelor statului. În acest scop în fiecare guvern a numit persoane originare din ambele principate, iar ministerele de la Iaşi au fost transformate în directorate ale ministerelor corespunzătoare de la Bucureşti, iar în adunările elective ale fiecărui principat erau aleşi deputaţi din ambele ţări.

Unificarea administrativă s-a realizat şi prin alte modalităţi, cum ar fi: crearea unei reţele comune de poştă, de telegraf, sanitară şi de transport, iar între organele administraţiei corespondenţa se făcea direct şi nu prin intermediul ministerului de externe.

2. Legislaţia reformatoare a lui Al. I. Cuza. Constituţia din 1866 şi administraţia publică

În timpul domniei lui Al. I. Cuza s-a constituit sistemul de drept burghez s-a creat cadrul necesar pentru dezvoltarea celor mai moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre cele mai evoluate, opera legislativă din vremea sa a plasat România în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie. În acelaşi timp, opera sa legislativă a creat cadrul juridic necesar organizării pe baze moderne a statului şi a vieţii sociale.

Legea electorală din anul 1864 prevedea ca alegătorii să fie primari sau direcţi, cinzeci de alegători primari numeau un alegator direct, desfiinţându-se totodată împărţirea alegătorilor pe colegii.

Deosebit de importante au fost legile cu privire la organizarea judecătorească, elaborarea codului civil şi de procedura civilă şi a codului penal şi de procedura penală, sistemul jurisdicţional fiind alcătuit, potrivit acestor legi din judecătoriile

Legislatia lui Cuza

de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înfiinţată prin legea din 24 ianuarie 1861.

Au fost elaborate legii şi în alte domenii ale vieţii economice şi sociale, cum ar fi legea privind instrucţiunea publică, legea cu privire la pensii, la contabilitate şi legea privind înfiinţarea unui Consiliu de Stat, care urma a fi consultat cu privire la proiectele de legi.

Pe plan administrativ în anul 1864 sunt de menţionat legea pentru consiliile judeţene şi legea comunală prin care s-a reglementat modul de constituire, funcţionare şi organizare a comunelor şi judeţelor.

Potrivit acestei legi, judeţul căpăta personalitate juridică şi îşi statorniceşte un consiliu care se aduna periodic şi reprezenta interesele locale, colective, economice ale judeţului.

Consiliul era alcătuit din 17 membrii, din rândul cărora se alegea un preşedinte, cu atribuţii principale asupra bugetului de venituri şi cheltuieli al judeţului alături de alte probleme de interes local.

Pe lângă acest Consiliu judeţean s-a înfiinţat delegaţiunea judeţeană, alcătuită în fiecare judeţ din 3 membrii şi 3 supleanţi, cu atribuţii în privinţa validării

alegerilor de consilieri la comunele rurale şi urbane, nereşedinţă de judeţ, aprobarea bugetelor acestor comune şi a cheltuielilor făcute de acestea.

Pe lângă Consiliul judeţean şi Delegaţiunea judeţeană funcţiona un secretar numit prin decret regal, la recomandarea ministrului de interne, el era şi referent statistic al judeţului.

În fruntea administraţiei judeţene, potrivit acestei legi, se afla prefectul numit „cap al administraţiei judeţului” care avea controlul asupra tuturor lucrărilor şi organelor cu caracter administrativ din judeţ, el executând toate hotărârile consiliului judeţean.

În intervalul dintre sesiuni, prefectul reprezenta, consiliul judeţean, şi pregătea toate lucrările ce urmau a fi dezbătute în sesiunea următoare. În caz de absenţă sau de imposibilitate de a exercita funcţiile, prefectul putea delega directorul prefecturii sau înlocuitorul său în acest scop.

În caz de dizolvare a consiliului judeţean, prefectul rămâne singurul însărcinat cu administrarea intereselor locale ale judeţului, până la instalarea noii delegaţiuni judeţene, faţă de care răspundea pentru administrarea intereselor locale.

Înlocuitorul prefectului, subprefectul era însărcinat nu numai cu executarea hotărârilor consiliului judeţean şi ale prefectului, el mai avea ca atribuţii şi de a vizita toate comunele plaşii sale, să verifici registrele de stare civilă şi starea caselor comunale, de cel puţin două ori pe an, şi să facă un raport amănunţit cu privire la starea plaşii.

Adoptarea unei Constituţiei în anul 1866 a fost un act de suveranitate, care încheia un lung şi complex proces de emancipare. Această Constituţie, elaborată de Consiliul de Stat, îşi găsea originea într-un text redactat în anul 1859 de către Comisia centrală de la Focşani. Ea era larg inspirată din Constituţia belgiană, aceasta, la rândul ei, destul de marcată de Carta franceză din 1830.

Foarte detaliată, Constituţia se baza pe principiul separării puterilor, dar, spre deosebire de legile constituţionale franceze, ea conţinea un număr de articole care,

având legătură cu dreptul privat, în special cu dreptul de proprietate, nu privea propriu-zis structurile constituţionale.

Potrivit Constituitei din 1 iulie 1866, teritoriul României este împărţit în judeţe, judeţele în plăşi, iar plăşile în comune, diviziunile şi subdiviziunile teritoriale nu puteau fi schimbate sau rectificate decât prin lege.

Puterea executivă, potrivit art. 35 aparţinea regelui care o exercita potrivit Constituitei, care în art. 93, arăta că regele: numeşte şi revocă pe ministrii; sancţionează şi promulgă legile; numeşte şi confirmă în toate funcţiile publice; acordă amnistia şi graţierea; face regulamente necesare executării legilor, fără a le modifica; era capul armatei; avea drept de a bate monedă şi putea încheia conveniţii de comerţ şi navigaţie cu state străine. Articolul 96, arătând că regele nu poate avea alte puteri decât cele acordate lui prin Constituţie.

Miniştrii nu puteau fi decât cetăţean român sau „împământenit” român; nici un membru al familiei regale nu putea fi ministru. Nici un act legislativ al regelui nu putea avea forţă juridică, dacă nu era contrasemnat de un ministru, care devenea răspunzător de acel act, persoana regelui fiind inviolabilă.

În capitolul V se arată că instituţiile judeţene şi comunale sunt reglementate prin legi, legi care vor urmări descentralizarea administraţiei şi independenţa comunală.

Orice impozit urma a fi aşezat numai în folosul statului, al judeţului sau comunei şi se percepea numai în baza unei legi. Nici un impozit sau sarcină la nivel de judeţ nu se putea aşeza decât cu învoirea consiliului judeţean, iar la comună cu aprobarea consiliului comunal, instituit potrivit legii din iulie 1865.

Impozitele votate de consiliile judeţene sau comunale, trebuiau să primească confirmarea puterii legiuitoare şi întărirea regelui. Oraşul Bucureşti este declarat capitala ţării şi reşedinţa guvernului.

Ideea care a călăuzit legislaţia reformatoare a lui Cuza şi reluată de prevederile Constituţiei din 1866, prin care s-a stabilit că legislaţia ce urma a reglementa instituţile comunale şi judeţene să aibă la bază descentralizarea administraţiei şi independenţă comunală, au rămas la stadiul de deziderat, dovadă concludentă a acestei realităţi fiind instituţiile cunoscute sub denumirea de „control ierarhic” şi „tutelă administrativă”.

Domnia lui Cuza, căruia conservatorii îi reproşau că şi-a atribuit printr-o lovitură de stat puteri depline şi că a lezat grav interesele lor, a fost de scurtă durată.

Marii boieri moldoveni şi valahi erau conştienţi că rivalităţile personale care îi opuneau pe unii împotriva altora erau atât de puternice, încât ei nu ar fi ajuns să se pună de acord asupra alegerii unuia dintre ei, pentru a urca pe tron şi că, dacă vreodată unul dintre ei ar fi fost ales, cei care nu l-au votat nu ar fi încercat să-i facă misiunea imposibilă.

Ei credeau că alegerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare într-o ţară din Europa, nevecină, ar conferi prestigiu tânărului stat şi i-ar fi adus un meritat sprijin din partea curţilor suverane. De aceea, după refuzul contelui Philippe de Flandra, un membru al dinastiei de Saxa-Cobourg, al doilea fiu al regelui Leopold al Belgiei, guvernul provizoriu născut din lovitura de stat care îl răsturnase pe

Cuza în 1866 s-a grăbit să-l propună pe Carol Hohenzollern-Sigmaringen, provenit dintr-o ramură mai tânără şi catolică a casei regale de Prusia.

3. Administraţia publică în România până la făurirea statului naţional unitar

Evenimentul cu cele mai adânci semnificaţii şi urmări pentru viaţa politică şi socială în perioada 1866-1918 a fost cucerirea independenţei de stat a României. Independenţă de stat ce a fost resimţită ca o necesitate vitală, deoarece dependenţa, chiar şi limitată, oferea posibilitatea subordonării intereselor statului român, imperiului otoman.

Totodată, suzeranitatea pe care Turcia o mai exercita îngrădea posibilităţile burgheziei şi moşierimii de a promova politica pe care o considera adecvată intereselor lor. Pe de altă parte, demnitatea poporului român, tradiţia sa de luptă pentru libertate, pentru independenţă, nu mai erau compatibile cu dependenţa, chiar şi formală, faţă de imperiul otoman.

După dobândirea independentei de stat, prin adoptarea unor măsuri succesive, România a cunoscut o perioadă de ascensiune prin dezvoltarea industriei şi comerţului, mai ales prin instituirea unui sistem vamal protecţionist, prin modernizarea vieţii publice în toate domeniile, prin integrarea în complexul relaţiilor internaţionale în Europa şi din întreaga lume.

Prin Convenţia de la Berlin din anul 1878, se recunoştea independenţa României, Dobrogea şi Delta Dunării intrând în componenţa statului român, iar în schimbul acestora Rusia a smuls cele trei judeţe din sudul Basarabiei.

În anul 1884, Constituţia a fost uşor revizuită, cu ocazia unei modificări aduse textului reformei agrare din 1864, care interzicea ţăranilor să-şi vândă timp de treizeci de ani pământul primit, adică înainte de anul 1894. Guvernul a decis să înscrie în Constituţie principiul inalienabilităţii, timp de 32 de ani, începând cu 1884, proprietăţile foştilor clăcaşi, şi descendenţilor lor care au primit noi parcele

Administraţia publică în România până la făurirea statului naţional unitar sau a loturilor din domeniul public deja cumpărate sau care ar fi cumpărate de la stat.

Pe plan central, administraţia era condusă de rege şi de către guvern. După proclamarea regatului, în anul 1881, şi modificarea în acest sens a constituţiei, în anul 1884, puterile regelui, ca şef al statului au sporit şi mai mult.

El exercita o serie de atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti, sancţiona şi promulga legile, încheia convenţii cu alte state, întocmea regulamente în vederea executării legilor, confirma în toate funcţiile publice, era şeful armatei, conferea gradele militare şi decoraţiile, avea dreptul de amnistie în materie politică, şi de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală.

Guvernul era format dintr-un număr de miniştrii aflaţi sub preşedinţia primului ministru. Numărul ministerelor a sporit treptat prin desprinderea unor direcţii din vechile ministere.

Administratia publica

in Romania pana la faurirea statului national unitar

Au fost create noi organe de stat în legătură cu dezvoltarea industriei şi comerţului, cum ar fi bursele sau camerele de comerţ. În august 1887 s-a adoptat regulamentul Camerelor de comerţ, regulament, potrivit căruia, camerele de comerţ şi industrie sunt instituţii destinate a reprezenta interesele comerciantului sau industriaşului, servind guvernului ca organe consultative în legătură cu toate problemele industriale sau comerciale.

Un rol deosebit de important în cadrul administraţiei centrale revenea Ministerului de Interne, care exercita conducerea generală asupra administraţiei ca şi controlul şi supravegherea asupra administraţiei locale.

Aceluiaşi minister îi reveneau atribuţiile privind ordinea şi siguranţa statului, ca şi ordinea şi liniştea publică. În anul 1892, s-a promulgat legea pentru organizarea serviciului administraţiei centrale a Ministerului de Interne, acesta fiind considerat, „capul tuturor serviciilor administraţiei centrale şi exterioare” cuprinde servicii centrale şi servicii speciale, aflate toate în subordinea unui secretar general.

Dintre serviciile speciale amintim: direcţiunea generală a telegrafelor şi poştelor; direcţiunea generală a serviciului sanitar civil; direcţiunea generală a penitenciarelor; direcţiunea Monitorului Oficial şi al imprimeriei statului, iar dintre serviciile centrale: direcţiunea administraţiei generale, a personalului şi a poliţiei de siguranţă; direcţiunea administraţiei judeţene şi comunale; serviciul compatibilităţii centrale; serviciul arhitectonic; cabinetul ministrului; serviciul registraturii generale.

Ministrul de interne era în fruntea administraţiei centrale, el putea delega o parte din atribuţiile sale secretarului general sau directorilor de servicii. El întocmea proiectele de legi şi regulamente, rapoartele către rege şi referate către Consiliul de Miniştrii.

Un rol important în direcţia administraţiei generale, revenea direcţiei poliţiei şi jandarmeriei. La 1 septembrie 1893, s-a înfiinţat jandarmeria rurală care opera pe toată întinderea regatului, şi veghea, în comunele rurale la siguranţa publică, la menţinerea ordinii şi executarea legilor.

Ministerul de finanţe administra finanţele statului, supraveghea politica monetară şi de credit a Băncii Naţionale a României, şi al altor bănci, ca de pildă Banca Agricolă, creată în anul 1894, pentru trebuinţele agriculturii, ale cărei operaţiuni erau supravegheate de un comisar al guvernului, mai ales în privinţa emiterii şi punerii în circulaţie a bonurilor de casă.

Ministerul Afacerilor Externe, asigura stabilitatea şi desfăşurarea relaţiilor cu alte state, aplicarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale, protecţia cetăţenilor români aflaţi în alte state.

În anul 1881, s-a adoptat legea asupra străinilor, din prevederile căreia se desprinde în principal ideea ca aceştia să fie obligaţi la o reşedinţă determinată în ţară sau expulzaţi, dacă pun în pericol siguranţa naţională.

Străinii aveau obligaţia ca în termen de 10 zile de la sosirea în ţară să obţină o carte de libere „trecere” de la autoritatea administrativă sau poliţienească.

Alături de aceste ministere au mai funcţionat: Ministerul de Justiţie, ca organ administrativ al activităţii de înfăptuire a justiţiei; Ministerul de Război, ca organ administrativ al armatei; Ministerul Educaţiei Naţionale având administrarea învăţământului public şi confesional; Ministerul Agriculturii şi Domeniilor;

Ministerul Industriei şi Comerţului, înfiinţat în anul 1883; Ministerul Sănătăţii, înfiinţat ca urmare a legii sanitare din anul 1885.

La 10 iunie 1884 se instituie domeniul coroanei, din care făceau parte douăsprezece proprietăţi imobiliare, pe care coroana avea dreptul să le exploateze direct sau să le dea în arendă pe cel mult 10 ani.

Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Ei răspundeau pentru actele proprii, precum şi pentru actele emanate de la rege şi pe care, în funcţie de competenţa lor le contrasemnau.

Ambele adunări, ca şi regele, avea dreptul de a-i acuza pe miniştrii şi de a-i trimite în judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În anul 1879 a fost elaborată legea responsabilităţii miniştrilor, care reglementa numai responsabilitatea penală şi civilă a acestora, sub aspect politic ei răspunzând numai faţă de Parlament.

Miniştrii erau responsabili în cazul în care au cauzat vre-o daună statului sau unui particular, de la depunerea jurământului şi până la încetarea de fapt a funcţiei.

Organizarea administrativ-teritorială nu a suferit modificări importante. Fiind anexate României, ca urmare a Tratatului de la Berlin, Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, au fost supuse organizării administrative potrivit legii din 9 martie 1880.

Aceste teritorii se împărţeau în două judeţe, acestea, la rândul se împărţeau în ocoale, iar acestea din urmă în comune urbane şi rurale.

Toţi locuitorii din Dobrogea care în ziua de 11 aprilie 1877 erau cetăţeni otomani, devin şi sunt, cetăţeni români. Cele două judeţe erau Tulcea, cu ocoalele: Tulcea, Macin, Babadag, Sulina şi Insula Şerpilor şi Constanţa, cu ocoalele: Constanţa, Mangalia, Hârşova, Medgidia şi Silistra Nouă.

Fiecare judeţ era administrat de un prefect care avea aceleaşi atribuţii ca şi prefecţii din Regat. În fruntea ocoalelor se afla câte un administrator, iar fiecare comună era condusă de primar, asistat de consiliul comunal.

Prefectul şi administratorii era numiţi de Rege la propunerea ministrului de interne.

Potrivit legii proprietăţii imobiliare, din anul 1882, numai românii puteau deţine proprietăţi rurale în Dobrogea, titlurile emanate de autorităţile otomane înainte de 11 aprilie 1877 fiind declarate nule.

În cadrul judeţelor, puterea executivă era deţinută de prefect, numit prin decret regal, la propunerea ministrului de interne.

În fiecare judeţ funcţiona, potrivit legii din anul 1864, un consiliu judeţean, ca organ deliberativ, de a se pronunţa asupra problemelor de interes local.

Până în anul 1908, în România au existat numai comune urbane şi rurale, conduse de primari şi de consiliile comunale ca organe deliberative. În anul 1894 se reorganizează comunele urbane.

Comuna urbană căpăta personalitate juridică. Sunt comune urbane, toate comunele reşedinţă de judeţ, precum şi cele declarate astfel prin lege. Comunele urbane, cu încuviinţarea Ministerului de Interne, se împărţeau în secţiuni, pentru o mai bună administrare.

Comunele erau reprezentate de un consiliu, a cărui compunere, alegere şi atribuţiuni erau determinate prin lege. În fruntea comunelor se afla un primar, care

era ajutat în îndeplinirea sarcinilor administrative de un secretar, un casier, un preceptor şi un registrator-arhivar.

În anul 1902 este adoptata legea pentru organizarea poliţiei comunelor urbane, poliţia, în aceste aşezări, făcându-se numai de agenţii poliţiei administrative, care trebuiau să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica încălcarea legilor şi regulamentelor comunale, în caz de abateri, încheind procese verbale pe care le vor înainta instanţelor competente.

În anul 1903 se înfiinţează Poliţia generală a statului, sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, formată din ofiţeri şi agenţi de poliţie sub conducerea prefecţilor de politie în Bucureşti şi Iaşi, a prefecţilor, subprefecţilor şi primarilor în celelalte localităţi.

În oraşe, agenţii permanenţi în serviciul politiei generale a statului erau sergenţii de oraş.

Pentru buna administrare a justiţiei s-a adoptat Regulamentul cu privire la serviciul portăreilor de la tribunale. Aceştia formau un corp special şi auxiliar al ordinului judecătoresc. Ei erau funcţionari publici, şi aduceau la îndeplinire toate titlurile executorii ale instanţelor judecătoreşti, făceau proteste pentru cambii, somaţii, comandamente, notificări şi toate actele procedurale de executare.

În anul 1901 s-a adoptat legea asupra învăţământului secundar şi superior, precum şi asupra învăţământului primar şi normal. Învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit, părinţii sau tutorii copiilor erau obligaţi a-i trimite la scoală la împlinirea vârstei de şapte ani.

Impozitele aplicabile contribuabililor erau în primul rând directe şi anume: impozitul funciar, unificat prin legea din martie 1885, prin care toate proprietăţile imobiliare, urbane şi rurale erau supuse unui impozit funciar a cărui câtime era stabilizat distinct prin lege, şi impozitul asupra veniturilor mobiliare, introdus de abia în anul 1906, impozitul pe veniturile din comerţ, industrie şi meserii, şi impozitul pe salariu.

Ca impozite indirecte erau: impozitul vamal, cea dintâi lege fiind din 1875, în anul 1906 fiind adoptată o nouă lege în materie, taxele de consumaţie, cum a fost legea din 1882 privind impozitarea veniturilor realizate din băuturile spirtoase.

Perceperea impozitelor, înainte de anul 1867 se făcea de către pârcălabi şi sub casieri numiţi de Ministrul de Finanţe, iar după această dată de perceptori.

O lege din anul 1864 a înfiinţat Direcţia contribuţiilor directe, iar în anul 1882, legea despre constatarea contribuţiilor. Potrivit acestuia din urmă, se făcea un recensământ general pe o perioadă de cinci, asupra contribuţiilor, în baza rolului sau altor titluri de constatare conform legilor, după care se stabilea contribuţia şi celelalte taxe ca venituri publice ale statului, judeţelor sau comunelor.

Urmărirea veniturilor statului a impus adoptarea la 21 ianuarie 1895 a Înaltei Curţi de Conturi, cu o competenţă generală asupra întregului teritoriu al României.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998; 4. D.Ţop, I.Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999. 5. V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999. 6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Legislaţia cu caracter reformator a lui Al. I. Cuza

MODELE DE TESTE

1. Prima constituţie a Ţărilor Române a fost elaborată în anul: a. 1714 b. 1866 c. 1881

2. Secularizarea averilor mânăstireşti a fost dispusă în vremea lui: a. Al. I. Cuza

b. Carol I c. Ferdinand I

3. România a devenit regat în anul: a. 1877 b. 1878 c. 1881

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul b 2. Punctul a 3. Punctul c

Capitolul VII ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ

A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

1. Cuprins 2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie 6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Făurirea statului naţional unitar român.

Unificarea teritorială şi administrativă Premise constituţionale şi legislative ale organizării

administrative Organizarea aparatului de stat la nivel central şi local Dreptul administrativ şi legislaţia în materie administrativă în

perioada regimurilor dictatoriale

1. Făurirea statului naţional unitar român. Unificarea teritorială şi administrativă

Statul naţional unitar român a fost făurit în cadrul unui proces revoluţionar, prin lupta eroică a întregii naţiuni din vechea Românie, din Banat şi Transilvania, din Basarabia şi Bucovina.

Vechea Românie şi-a adus contribuţia, din plin, prin participarea, în cadrul primului război mondial, începând cu 15 august 1916, la lupta împotriva puterilor din centrul Europei şi la eliberarea teritoriilor româneşti, în baza tratatului încheiat cu Antanta.

Faurirea statului national unitar roman

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind făurirea statului unitar român, premisele constituţionale şi legislative ale organizării administrative, organizarea aparatului de stat la nivel central şi local, precum şi legislaţia în materie administrativă în perioada regimurilor dictatoriale

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind conceptul de unificare teritorială, premise constituţionale ale organizării administrative

Românii din Banat, Transilvania, Basarabia şi Bucovina şi-au adus, la rândul lor, contribuţia la înfăptuirea Marii Uniri, prin lupta neobosită pe care au dus-o împotriva dominaţiei străine, prin hotărârile democratice pe care le-au adoptat în cadrul unor mari adunări populare. Marile adunări populare de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba-Iulia au fost convocate de către organisme proprii de conducere, constituite cu participarea întregului popor şi cu respectarea principiilor democratice.

Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării pune problema unirii Basarabiei cu România. Unirea urma să se facă pe următoarele baze: Basarabia îşi păstra autonomia provinciala, având în frunte un Sfat al Ţării, ales prin vot universal, egal, direct şi secret; legile privind organizarea locală rămân în vigoare şi vor putea fi schimbate de Parlamentul României numai după ce la lucrările acestuia vor lua parte şi reprezentanţi ai Basarabiei; doi reprezentanţi ai Basarabiei, desemnaţii de Sfatul Ţării vor intra în Consiliul de Miniştrii al României. Hotărârea unirii cu România a fost salutată şi recunoscută ca legitimă de Anglia, Franţa, Italia, guvernul Rusiei Sovietice a ignorat aceasta hotărâre şi chiar şi-a exprimat protestul faţă de „anexarea” Basarabiei.

În aceste condiţii la 27 noiembrie 1918 a fost votată unirea necondiţionată a Basarabiei cu România. În Transilvania, după ce la 12 octombrie reprezentanţii Partidului Naţional Român au proclamat dreptul naţiunii române la autodeterminare, şi după ce aceasta a fost prezentată în Parlamentul de la Budapesta, s-a constituit Consiliul Naţional Român, format din reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat.

Consiliul Naţional Român Central a creat Consiliul Militar Central, investit cu asigurarea ordinii sociale. În subordinea acestor organisme se aflau consiliile naţionale şi gărzile naţionale judeţene, cercurale şi comunale, formate prin alegeri democratice din rândurile tuturor categoriilor sociale.

La adunările de alegere a deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională, reprezentanţii poporului au fost aleşi pe circumscripţii electorale pe baza votului universal, având mandatul de a exprima voinţa naţiunii române suverane cu privire la viitorul sau politic.

Adunările legislative şi guvernele provizorii constituite de către reprezentanţii poporului, care au exercitat atribuţiuni de conducere politică şi administrativă în perioada de tranziţie către formarea unui aparat de stat unic s-au bucurat de concursul întregii populaţii în asigurarea ordinii publice şi a bunei desfăşurări a vieţii social-economice.

Situaţia românilor din Bucovina se înrăutăţise în toamna anului 1918, când Austro-Ungaria practic se prăbuşise. Întrucât Ucraina ridica pretenţii de stăpânire a acestei provincii româneşti, din iniţiativa lui Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor s-a convocat la 27 octombrie 1918 o adunare a reprezentanţilor populaţiei româneşti din această provincie, adunarea ce a decis unirea cu teritoriile locuite de românii din Austro-Ungaria.

S-a ales un Comitet executiv şi un Consiliu Naţional, în frunte cu Iancu Flondor. La Cernăuţi la data de 28 noiembrie, Congresul General al Bucovinei, la propunerea lui Iancu Flondor a votat unirea „necondiţionată pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul României”.

Hotărârile de unire a celor trei străvechi provincii romăneşti au fost promulgate ulterior prin decrete regale: la 27 noiembrie pentru Basarabia, la 18 decembrie pentru Bucovina şi la 24 decembrie pentru Transilvania.

În perioada imediat următoare, statul român a avut, ca principală preocupare, pe plan extern, recunoaşterea prin tratate internaţionale a făuririi statului naţional unitar, iar pe plan intern unificarea administrativă şi legislativă.

Dacă procesul unificării teritoriale şi administrative s-a desăvârşit încă din anul 1920, procesul unificării legislative a fost de mai lung durată, prelungindu-se, în unele domenii, până în preajma celui de al doilea război mondial.

În domeniul dreptului administrativ, chiar mai mult decât în alte ramuri de drept, s-a pus problema unificării reglementarii juridice, ceea ce echivala cu unificarea aparatului de stat la nivel central şi la nivel local.

În Transilvania, Basarabia şi Bucovina, anumite atribuţii erau exercitate de către organele proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu ţara. Sfatul ţării menţinuse în Basarabia în vigoare legea Oficiilor Guberniale care conferea guvernatorului puteri mari nu numai în administraţie, dar şi judiciare, acesta putând interveni în justiţie, luând din competenţa instanţelor anumite fapte.

După unirea cu România, administraţia supremă a Basarabiei o înfăptuia ministrul Basarabiei, şi numai după multă stăruinţă s-a renunţat la Legea Oficiilor Guberniale.

Prin decretele regale din iunie-august 1919, au fost puse în vigoare, în Basarabia Codul penal, Codul de procedură penală, Codul comercial, Legea divorţului şi partea întâi a Codului civil, cu excepţia actelor de stare civilă care au rămas în competenţa preoţilor până în anul 1928.

După unire în Basarabia a fost organizat şi sistemul judecătoresc conform legislaţiei române, şi anume judecătorii de pace (de ocoale) în circumscripţii (sectoare), iar în fiecare judeţ câte un tribunal, la Chişinău funcţionând Curtea de Apel.

În Transilvania serviciile publice au fost conduse de cate Consiliul Dirigent, iar în Bucovina de către directorate şi secretariatele de servicii. Aceste atribuţii au fost fixate prin decretul-lege din 26 decembrie 1918 pentru Transilvania şi prin decretul-lege din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina şi Basarabia.

Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia financiară, vămile, împrumuturile publice, siguranţa statului intrau în competenţa guvernului central, în care provinciile unite erau reprezentate printr-un număr de miniştrii.

La 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al Transilvaniei precum şi directoratele şi secretariatele de servicii din Basarabia şi Bucovina punându-se capăt definitiv formelor regionale de conducere.

Menţinerea unor asemenea forme administrative nu se mai justifica în condiţiile funcţionarii unui parlament unic, ales de către toţi cetăţenii României.

După desăvârşirea procesului de creare a României mari în ţară existau patru sisteme de organizare administrativă. Astfel, în Basarabia funcţiona sistemul rusesc, în Bucovina, sistemul austriac, iar în Transilvania, sistemul maghiar, la care se adaugă sistemul vechii Românii.

Era imperios necesară o unificare administrativă, atât la nivel central cât şi local. Unificarea administrativă şi legislativă s-a făcut pe două căi: prin extinderea

unor legi din vechiul regat şi printr-o acţiune de modificare treptată a domeniului variat al legislaţiei administrative, fie că era vorba de cele ce reglementau administraţia de bază, fie administraţia complementară, lucrări de modificare care au început din anul 1920, prin crearea de noi ministere, ca: Ministerul Muncii, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirii sociale, Ministerul Cultelor şi Artelor, Ministerul Comunicaţiilor, altele fiind reorganizate.

În administraţia locală de asemenea era necesară o unificare, care s-a făcut treptat până în anul 1925, când a fost adoptată legea despre unificarea administrativă şi care a stabilit extinderea modelului administrativ din vechiul Regat bazat pe auto administrarea şi finanţarea unor organe eligibile.

Prin încoronarea lui Ferdinand la Alba-Iulia în octombrie 1922 ca rege al tuturor românilor a consfinţit unirea politică şi spirituală a românilor într-o singura naţiune, urma însă acum o vastă operă de unificare legislativă, inclusiv în domeniul administraţiei centrale şi locale, a adaptării aparatului de stat noilor condiţii social istorice.

2. Premise constituţionale şi legislative ale organizării administrative

În anul 1923 s-a adoptat o noua Constituţie. Adoptarea ei a fost impusă de realitatea făuririi statului naţional unitar, de schimbarea raportului de forţe dintre clase, de luptă pentru consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi şi libertăţi.

În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din anul 1866, dintre care, aproximativ 60% au fost preluate, ceea ce a făcut să se afirme, ca în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a constituţiei din anul 1866.

Constituţia, publicată la 29 martie 1923 în Monitorul Oficial nr. 282 cuprindea opt titluri şi 138 de articole.

Consfiinţând făurirea statului naţional unitar, noua lege fundamentală prevedea în titlul I că Regatul României este un stat naţional unitar şi indivizibil, împărţit din punct de vedere administrativ în judeţe, judeţele fiind împărţite în comune.

Numărul, întinderea şi subdiviziunile teritoriale erau stabilite conform legilor de organizare administrativă. Teritoriul României era declarat inalienabil.

Legea fundamentală din 1923 a consfinţit ca formă de guvernământ monarhia constituţională cu regim democratic parlamentar.

În titlul al treilea sunt cuprinse dispoziţii constituţionale prin care se consacra separaţia puterilor în stat, activitatea legislativă urma să fie exercitată de rege şi reprezentantă naţionala, cea executivă de către rege şi guvern, iar cea judiciară de către instanţele judecătoreşti.

Puterea executivă era încredinţată regelui, şi exercitată de guvern în numele regelui, organele administraţiei centrale fiind ministerele conduse de miniştrii.

Prerogativele executive ale regelui nu erau prea mari, fiind expres prevăzute în Constituţie: numirea sau confirmarea în funcţii publice; întocmirea de regulamente pentru executarea legilor, conferirea de grade militare şi conducerea armatei, acorda decoraţii, bătea monedă, încheia convenţii cu alte ţări, convenţii ce trebuiau să fi aprobate de Parlament.

Premise

constitutionale si legislative ale

oorganizarii administrative

Actele prin care regele îşi exercita prerogativele sale se numeau decrete regale; cum dispoziţiile constituţionale precizau că persoana regelui este inviolabilă, iar miniştrii sunt răspunzători, aceste acte emanate de la rege nu aveau tărie legislativă dacă nu erau contrasemnate de un ministru, din momentul semnării actului, răspunderea apăsa numai asupra ministrului.

În caz de punere sub acuzare, miniştrii se aflau sub jurisdicţia Curţii de Casaţie. Miniştrii nu puteau fi membrii ai adunărilor legislative, dar participau la dezbaterea proiectelor de legi fără drept de vot.

Miniştrii aveau o triplă răspundere pentru actele lor: politică, faţă de puterea legislativă, penală, căci, conform art. 98, orice cameră a parlamentului şi chiar regele putea cere punerea sub acuzare a miniştrilor, şi civilă, faţă de orice persoană vătămată de un decret sau o dispoziţie, ce încalcă Constituţia şi atrăgea despăgubiri băneşti.

Miniştrii întruniţi alcătuiau Consiliul de Miniştrii, care era prezidat de un preşedinte, în persoana celui însărcinat de rege cu formarea guvernului. Guvernul, Consiliul de Miniştri, da hotărâri numite jurnale ale Consiliului de Miniştrii pe chestiunile de naturalizare, schimbarea denumirilor unor localităţi autorizarea funcţionarii unor persoane juridice străine pe teritoriul României.

Ministerele reprezentau organele administrative centrale care activau într-un anumit domeniu, şi erau structurate în departamente şi subsecretariate de stat. Nu putea fi prim-ministru decât cel care este român sau naturalizat român. Membrii familiei regale nu putea fi miniştrii.

Prin legile din anul 1929 se înfiinţează Directorate ministeriale locale în număr de şapte, cu sediul la Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Craiova, Timişoara, Cluj şi Cernăuţi.

Fiecare minister avea câte un directorat în cele şapte centre. Crearea lor s-a motivat prin necesitatea soluţionării mai urgente, operative a problemelor locale, fără să mai ajungă la minister. Directorul ministerial avea în subordine şi prefecţii judeţelor din directorat.

Doctrina juridică şi Constituţia din anul 1923 se bazau pe concepţia de auto-administrare şi descentralizare. Astfel, art. 41 menţiona că judeţele şi comunele au o sferă de atribuţii cuprinzând interese locale asupra cărora organele lor au un drept de reglementare şi organizare.

Art. 108 arăta că organele de decizie sunt pluri personale, alcătuite din membrii aleşi de către cetăţenii localităţii respective, prin vot universal, egal, direct şi secret, acestea urmând a fi organizate prin legi, având la bază descentralizarea administrativă. Judeţele şi comunele aveau dreptul de a stabili şi încasa impozite, maximul cărora era fixat prin lege.

În administraţia locală s-a trecut de asemenea la unificare, care s-a făcut treptat până în anul 1925 când a fost adoptată legea despre unificarea administrativă, prevăzând organizarea unor comune din câteva sate, administraţia comunală fiind într-unul din aceste sate, ca reşedinţă a comunei.

A urmat apoi Legea din anul 1929, de organizarea administrativă, adoptată de guvernul ţărănist, stabilind că toate comunele pot fi împărţite în sectoare, care de asemenea urmau a se bucura de personalitate juridică, satele dintr-o comună fiind declarate sectoare, aveau şi o conducere a lor.

Constituţia a păstrat sistemul de instanţe judecătoreşti competente în materie de contencios administrativ, adică în drept de a se pronunţa asupra legalităţii actelor administrative.

Legea contenciosului administrativ din anul 1925 a indicat curţile de apel ca fiind competente a anula actele ilegale şi a judeca cererile de despăgubire, dar a scos de sub controlul judiciar actele de guvernământ şi comandament militar şi chiar actele administrative ale Preşedinţilor corpurilor legiuitoare, în 1929 această prevedere fiind declarată neconstituţională.

În perioada anilor 1927-1930 a funcţionat, conform prevederilor constituţionale, instituţia regentei. Instituţia regentei a fost determinată de renunţarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al tronului.

În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renunţării, proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodată a fost creată o regentă, constitută din trei persoane, care urma să-şi exercite prerogativele, în eventualitatea în care Mihai ar fi ajuns rege înaintea majoratului.

Regenta a început să-şi exercite atribuţiile din iunie 1927, ca urmarea morţii regelui Ferdinand. În anul 1930, Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege, astfel încât regenta şi-a încheiat activitatea.

Dacă în primii ani după făurirea statului naţional unitar, viaţa politică, a fost, în fapt, dominată de către Partidul Naţional Liberal, iar după anul 1926 s-a realizat o importantă regrupare de forţe, conducerea statului fiind exercitată alternativ de către două mari grupări politice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, aşa numitele „partide istorice”.

3. Organizarea aparatului de stat la nivel central şi local

În anul 1929, după venirea la putere a naţionalei ţărăniştilor, s-au adoptat noi legi de organizare administrativă, atât în plan central, cât şi pe plan local. În privinţa organizării administraţiei centrale este de menţionat, Legea pentru organizarea ministerelor, din 2 august 1929 care viza atât crearea unui cadru general de organizare a ministerelor cât şi centralizarea administraţiei.

Dacă până în anul 1929 se adopta o lege specială pentru organizarea fiecărui minister de data aceasta toate ministerele au fost organizate într-un sistem unitar.

Una din inovaţiile legii a fost crearea subsecretariatelor de stat în cadrul ministerelor existente. Subsecretarul de stat era un adjunct al ministrului care executa acele atribuţii pe care i le dădea ministrul.

Subsecretariatele de stat au fost create pentru asigurarea unor noi posibilităţi de plasare a vârfurilor partidelor politice, ca şi pentru înfăptuirea politicii de centralizare administrativă. Pe lângă miniştrii secretari de stat, titulari de portofolii, puteau face parte din guvern şi miniştrii secretari de stat fără portofolii.

Legea mai prevedea ca serviciile statului sunt grupate pe următoarele zece ministere: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Ministerul de Finanţe, Ministerul de Justiţie, Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor, Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul de Industrie şi Comerţ,

Organizarea aparatului de stat la nivel

central si local

Ministerul Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale.

Din anul 1934 numărul ministerelor creşte, prin scindarea celor existente, cum a fost cazul Ministerului Instrucţiunii şi a Cultelor şi Artelor sau prin crearea de noi ministere, cum ar fi: Ministerul Cooperaţiei, Ministerul Armamentului, Ministerul Aerului şi Marinei.

Fiecare minister cuprindea un număr de direcţii, direcţiile erau compuse din servicii, serviciile din secţii, iar secţiile din birouri. Unele direcţii şi servicii erau comune tuturor ministerelor, cum ar fi: direcţia personalului, direcţia contabilităţii, secretariatul general etc., iar altele specifice fiecărui minister, cum ar fi serviciul de contra informaţii, serviciul de relaţii cu publicul etc.

Legea reproducea textul constituţional conform căruia regele desemna persoana care urma să formeze guvernul, îi numea şi revoca pe miniştrii.

Pe plan local, până în anul 1922 s-au luat o serie de măsuri în direcţia unificării denumirilor circumscripţiilor organelor locale şi funcţionarilor, iar la 14 iunie 1925 s-a adoptat legea pentru unificare administrativă.

Prin faptul că a pus capăt stării de provizorat, că a stabilit un sistem unitar de organizare teritorială a statului naţional, că a prevăzut constituirea unor organe locale în principal eligibile, legea din anul 1925 a marcat un progres faţă de trecut, contribuind la întărirea unităţii statului.

Conform legii, teritoriul României se împărţea, din punct de vedere administrativ, în judeţe şi comune. Judeţul avea o dublă calitate: el era o unitate administrativă descentralizată cu personalitate juridică, dar şi o circumscripţie teritorială, în care funcţionau servicii administrative exterioare ale unor ministere.

Ca unitate administrativă, judeţul avea următoarele organe: consiliul judeţean, organ colegial deliberativ, alcătuit din membrii aleşi de toţi alegătorii judeţului şi din membrii de drept, reprezentanţi ai unor profesii sau funcţii sociale, administrative.

Organul executiv în judeţ era prefectul, reprezentant al guvernului în judeţ, care era numit prin decret regal. El era în subordinea ministrului de interne, urmărind realizarea hotărârilor consiliului judeţean.

În administraţia locală, în general, şi în cea judeţeană, în special, s-a introdus delegaţia permanentă a consiliului judeţean, aleasă de membrii consiliului, şi un preşedinte ales de consiliu, iar din anul 1931 preşedintele delegaţiei permanente fiind prefectul.

Comunele se împărţeau în două categorii: urbane şi rurale. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau. Întrucât, de regulă, populaţia sătească nu depăşea câteva sute de locuitori, pentru formarea unei comune era necesar să se asocieze un număr mare de sate.

Legea din anul 1925 a organizat o conducere foarte costisitoare a comunei, iar cele mai multe dintre sate au pierdut dreptul de a se conduce, astfel încât sătenii trebuiau să facă deplasări lungi şi costisitoare până în satul de reşedinţă, fapt ce a provocat nemulţumiri, întrucât secole de-a rândul satele româneşti au avut o organizare şi o conducere proprie.

România acelor vremuri era un stat format în mare majoritate din ţărani, cel puţin 80% din populaţie o formau plugarii aşezaţi în centrele de populaţie care erau satele româneşti.

Organizarea administrativă a unui astfel de stat este totdeauna caracterizată prin modul în care s-a organizat administraţia rurală. În Ardeal, în Bucovina şi în Basarabia, sub regimurile în care s-au aflat aceste provincii, până Unirea din 1918, centrul natural al populaţiei era satul care constituia în acelaşi timp şi unitatea administrativă fundamentală.

Organizarea satelor varia, în Transilvania, satele formau o „comună politică”, în fruntea căreia se găsea un primar ales de totalitatea alegătorilor, iar alte persoane necesare funcţionării comunei, notar, medic etc., erau numite de organul executiv, în mare parte colectiv.

În Bucovina, satul constituit în comună se prezenta, nu numai ca o unitate de administraţie locală, dar şi ca un organ al statului. Legea administrativă austriacă nu cunoştea deosebirea între comunele rurale şi urbane, ele se bucurau de o asemenea independenţă, încât, cu excepţia oraşului Cernăuţi nu aveau nici poliţie de stat, ci o poliţie proprie.

Fiecare sat din Basarabia constituia o unitatea administrativă cârmuită după principii democratice.

În vechiul regat nu era cu putinţă a se transforma fiecare sat într-o unitate administrativă, fiecare centru de populaţie rurală putea forma o astfel de structură numai cu condiţia ca satele prea mici şi prea sărace să se mărginească la o organizare rudimentară care să reclame o cheltuială cât mai mică şi în acelaşi timp să grupeze satele în unităţi administrative capabile să asigure cerinţele gospodării satelor.

De aceea în anul 1929 s-a dat o nouă lege administrativă, potrivit căreia comunele rurale puteau fi formate dintr-un număr mai mic de sate, în felul acesta organizându-se o mai bună legătură între săteni şi organele administrative comunale.

Lega din anul 1925, prevedea ca mai multe comune rurale se puteau asocia pentru a-şi acoperi cheltuielile. Comunele urbane erau centre de populaţie, recunoscute ca atare prin lege. Ele se împărţeau la rândul lor în oraşe şi municipii. Oraşele erau comune urbane având o populaţie mai mică de 50.000 de locuitori.

În baza legii din anul 1925, s-au organizat municipiile, care erau aşezări urbane cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori, sau chiar dacă au o populaţie mai mică sunt declarate ca atare printr-o lege specială dată fiind importanţa lor economică sau culturală, cu avizul Consiliului Administrativ Superior.

Prin legea din anul 1929, orice oraş cu o populaţie mai mare de 50.000 de locuitori devenea municipiu, fără să mai fie nevoie de o lege specială.

În organizarea administrativă a Transilvaniei în perioada dominaţiei austro-ungare, de unde legiuitorul s-a inspirat, municipiul avea o situaţie cu totul specială, şi fusese organizată încă din anul 1886.

În categoria municipiilor intrau comitatele, diviziuni administrative asemănătoare judeţului, care aveau sub supravegherea lor mai multe comune şi oraşe libere. Astfel îndeplineau pe teritoriul lor drepturile municipiului, următoarele oraşe: Oradea Mare, Arad, Satu Mare, Timişoara, Cluj şi Sibiu.

Municipiile aveau următoarele organe de conducere: adunarea generală, ca organ reprezentativ, din rândul căreia se alege un preşedinte, numit primar; senatul orăşenesc, organ electiv, compus din: primar, căpitanul de poliţie, primul notar etc. Primarul, numit „polgar meşter” era primul funcţionar al municipiului.

Comunele declarate prin legea specială, staţiunii balneo-climaterice pot obţine recunoaşterea de comune urbane prin iniţiativa consiliului comunal cu aprobarea comitetului local de revizie şi confirmarea directorului ministerial.

Potrivit art. 6 din legea din 1929, satele care fac parte dintr-o comună rurală sunt considerate din punct de vedere administrativ ca sectoare ale comunei. Aceste sate erau de două categorii, în funcţie de populaţie, sate mici cu o populaţie de până la 600 de locuitori, şi peste acest număr, sate mari.

În concepţia legiuitorului de la 1864, comuna rurală trebuia să aibă cel puţin 100 de familii sau 5.000 de locuitori. Prin Legea din anul 1904, satul era o subdiviziune a comunei, cu cel puţin 100 de locuitori, sub acest număr aşezarea era denumită cătun.

Cătunul nu avea o organizare proprie, interesele sale erau reprezentate de Sfatul satului cel mai apropiat, la cărui alegere participau şi reprezentanţi ai cătunului.

Legea pentru unificarea administrativă din anul 1925 nu acorda viaţă proprie satelor româneşti, pe care le îngloba în comună rurală. Satele şi comunele rurale situate la cel mult 3 km. de marginea municipiilor sau oraşelor puteau fi declarate comune suburbane.

Comunele urbane se puteau împărţi în sectoare, prin hotărârea consiliului comunal, cu aprobarea directorului ministerial. Legea nu arată cum se administrau sectoarele, însă, ca persoane juridice de drept public trebuiau să aibă organe de conducere care să lucreze în numele lor şi care să le administreze patrimoniul.

Satele şi comunele nu puteau avea decât un singur nume oficial, iar schimbarea acestui nume nu se putea face decât cu încuviinţarea Consiliului de Miniştrii, după referatul ministrului de interne.

Potrivit art. 18 din legea din anul 1929, orice teritoriu din cuprinsul României trebuia să aparţină unei comune. Comuna îşi exercita autoritatea asupra întregului teritoriu ce-i aparţinea.

Comuna rurală trebuia să aibă cel puţin 310.000 de locuitori. În cazul în care, din cauza depărtării dintre sate, nu era cu putinţa a se forma o comună cu un asemenea număr de locuitori, se puteau constitui comune rurale şi cu un număr mai mic de locuitori, dintr-un singur sat, sau mai multe, prin hotărârea consiliului judeţean, avizată de directorul ministerial.

Administraţia comunelor rurale era încredinţată unui consiliu comunal, ca organ deliberativ, primarul comunei şi delegaţia consiliului comunal ca organe executive.

Alegerea şi constituirea acestor organe diferea în funcţie de comunele formate din mai multe sate sau dintr-un singur sat.

Consiliile comunale aveau ca principale atribuţii alegerea primarului, a delegaţiei permanente şi a candidaţilor de primar pentru municipii. De asemenea, ele aveau iniţiativa şi decizia în probleme de interes local: învăţământ, întreţinerea drumurilor publice, edilitare, poliţia drumurilor, întocmirea unor regulamente.

În intervalele dintre sesiunile consiliului comunal îşi desfăşura activitatea delegaţia permanentă ca organ consultativ al primarului. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul, care executa hotărârile consiliului comunal şi ale delegaţiei permanente comunale.

Fiecare comună putea înfiinţa serviciile pe care le considera necesare: administrativ, tehnic, economic, financiar, statistic, sanitar etc. Satele care făceau parte dintr-o comună rurală erau considerate sectoare ale comunei.

În această calitate, satele asociate într-o comună se bucurau de conducere proprie. Satele cu o populaţie de până la 600 de locuitori se puteau administra fie prin adunarea sătească, fie prin consiliu sătesc.

Adunarea sătească era alcătuită din toţi membrii satului, care erau capi de familie şi aveau vârsta de cel puţin 25 de ani. În fruntea adunări sau consiliului sătesc se afla un primar, care era ajutat la îndeplinirea funcţiilor sale de străjerii satului, care se alegeau pe o perioadă de un an şi de încasatori comunali.

Administraţia judeţelor se afla sub conducerea prefectului, care executa hotărârile consiliului judeţean şi ale delegaţiei permanente judeţene. Consiliul judeţean era compus din trei cincimi membrii aleşi şi două cincimi membrii de drept. Acest consiliu era competent să decidă, conform legii în problemele de interes judeţean. În fiecare judeţ funcţionau comisii de specialitate, iar raportorii acestora formau delegaţia permanentă judeţeană. Ea desfăşura o activitate permanentă şi se afla sub preşedinţia prefectului.

Delegaţia permanentă judeţeană îndruma, supraveghea şi controla activitatea serviciilor judeţene şi a comunelor din judeţ.

Judeţele cuprindeau un anumit număr de plaşi, stabilite de către Ministerul de Interne, după consultarea consiliului judeţean. Conducerea plăşii era exercitată de un pretor, numit prin decizie ministerială, repartizat în cadrul judeţului de către prefect.

Pretorul era ofiţer de poliţie judiciară şi şeful poliţiei din cadrul plăşii, atribuţii ce pot fi considerate o reminiscenţă a confuziunii de atribuţii administrative şi judiciare a vechilor dregători. În privinţa organizării financiare centrale şi locale, este de amintit legea pentru unificarea contribuţiilor directe şi pentru înfiinţarea impozitului pe venit global, impozit ce va fi înlocuit în anul 1934 cu „supracotă”.

Aparatul fiscal a fost organizat în perioada interbelică după principiul separării celor două atribuţii de bază: constatarea impunerilor şi mânuirea lor.

Reforma din anul 1929 împărţea funcţionarii fiscali în cei aparţinând administraţilor de constatare şi cei ai administraţilor de încasări şi plăţi.

4. Dreptul administrativ şi legislaţia în materie administrativă în perioada regimurilor dictatoriale

Prin Constituţia din anul 1938, regele a fost decretat, unicul şef al activităţii executive, pe care a realizat-o prin guvernul său, fiind luate şi alte măsuri în legătură cu aparatul administrativ, fie el central, fie local.

În cadrul guvernului şi al aparatului central al administraţiei de stat au fost create o serie de ministere şi de instituţii centrale, altele au fost reorganizate. Astfel, a fost înfiinţat Consiliul de Coroană, cu caracter permanent, ca organ consultativ a

Dreptul

administrativ in perioada

regimurilor dictatoriale

fost reorganizat Consiliul Superior Economic, căruia i s-au lărgit atribuţiile, Ministerul Industriei şi Comerţului s-a transformat în Ministerul Economiei Naţionale, având sarcini sporite legate de îndrumarea, coordonarea şi stimularea forţelor de producţie.

Războiul care se apropia cu paşi repezi a determinat crearea Ministerului Înzestrării Armatei, s-a reorganizat Prefectura Poliţiei Capitalei, şeful acestei instituţii fiind asimilat cu ministru subsecretar de stat şi a fost adoptată, în anul 1938, legea jandarmeriei.

De la adoptarea legii privind administraţia locală din anul 1929, în decurs de zece ani au mai fost elaborate încă unsprezece modificări în materie. Deşi noile reglementări au lăsat pe mai departe judeţul şi comuna ca unităţi administrative cu personalitate juridică, s-au adus şi unele inovaţii.

Astfel, au sporit atribuţiile prefectului de comisar al Guvernului şi şef al poliţiei, putând lua, în această calitate, toate măsurile privind respectarea ordinii şi liniştei publice. S-a creat pe lângă prefect un organ ajutător, Consiliul de Prefectură, iniţial organism consultativ şi din anul 1936, organism administrativ.

Din anul 1936, primarii erau aleşi de către consiliile comunale din rândul consilierilor aleşi, iar potrivit legii din 14 august 1938, era numit de prefect pe o perioadă de şase ani.

Consiliul comunal era compus din membrii de drept şi membrii aleşi, mandatul primilor fiind de şase ani. Acest organ avea drept de decizie.

Din anul 1938 a fost înfiinţat şi ţinutul, ca unitate administrativă mai mare decât judeţul, condus de un rezident regal, numit prin decret regal, la propunerea Ministrului de Interne.

La nivelul ţinutului funcţiona un consiliu ales de consiliile comunale din ţinut şi completat cu membrii de drept dintre funcţionarii ţinutului rezidentul regal avea rang de ministru subsecretar de stat, el trebuia să fie licenţiat sau ofiţer cu grad de general având vârsta de peste 35 de ani.

Din anul 1938 se intensifica caracterul autoritar şi birocratic al administraţiei locale. Toţi demnitari aparatului administrativ central sau local erau numiţi la propunerea sau direct de Ministerul de Interne, fără consultarea electoratului. Judeţul şi plasa devenind unităţi fără personalitate juridică.

În perioada următoare, în afară de faptul că Conducătorul statului era şi preşedintele Consiliului de Miniştrii şi că miniştrii erau numiţi de către acesta, Ion Antonescu şi-a desemnat şi un „înlocuitor”, ca vicepreşedinte al Consiliului de Miniştrii, în persoana lui Mihai Antonescu.

Au fost create în cadrul aparatului de stat, organe şi organizaţii conduse grupuri elitariste, cum ar fi: Consiliul de Cabinet, Ministerul propagandei naţionale, Oficiul de muncă şi lumină, Grupul etnic german, Munca tineretului român etc.

Pe plan local s-a revenit la organizarea pe judeţe şi comune, fiind desfiinţata legea din anul 1938, dar pe principii totalitare, prefectul era numit, destituit sau revocat prin decret al Conducătorului statului, fiind preferaţi ca demnitari în această funcţie, militarii de carieră.

Urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia şi Bucovina de nord şi ţinutul Herţei au fost cedate Rusiei sovietice, şi anexate

acesteia, populaţia românească fiind împărţită în două republici Ucraina şi Moldova.

Organele locale ale R.S.S.M., conform Constituţiei din anul 1940, fiind: sovietele judeţene, raionale, orăşeneşti şi săteşti, fiind desfiinţate judeţele, noile unităţi administrative, raioanele fiind subordonate direct organelor republicane.

Sistemul organizării administrative a fost completat printr-o serie de legi privind crearea Consiliului legislativ, care avea misiunea de a examina şi întocmi, din însărcinarea Guvernului, proiecte de legi, proiecte de regulamente şi ordine; Consiliul Superior Administrativ, care îşi desfăşura activitatea în cadrul Ministerului de Interne, exercitând atribuţii legate de coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţii comunelor şi judeţelor; Casa pensiilor, care era instituţia de stat care gestiona sumele de bani folosite la pensiile funcţionarilor statului.

Statul a manifest o deosebită preocupare pentru crearea unui statut al funcţionarilor publici, în scopul de a avea un aparat administrativ devotat intereselor sale.

Funcţionarii publici se bucurau de numeroase avantaje faţă de alte categorii de salariaţi. Ei se bucurau de garanţia stabilităţii în funcţie, de o salarizare reglementată prin lege şi se bucurau de pensie.

Funcţionarii publici nu puteau ocupa, în acelaşi timp două funcţii, nu puteau face comerţ, nu puteau sponsoriza sau arenda, nu puteau fi antreprenori sau şefi de lucrări. La intrarea în funcţie, ei depuneau un jurământ de credinţă regelui şi legilor ţării.

Camerele Agricole, Camerele de Muncă, cele de comerţ şi industrie aveau dreptul de a face propuneri guvernului în legătură cu reglementarea problemelor din domeniile respective.

În anul 1924, s-a adoptat Legea privitoare la organizarea judecătorească, instanţele judecătoreşti fiind: judecătoriile, urbane, rurale şi mixte; tribunalele judeţene; curţile cu juri, câte una pe lângă fiecare tribunal; curţile de apel, în număr de douăsprezece, cu una sau mai multe secţii, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă, cu competenţă generală, formată din trei secţii.

În anul 1937, a fost adoptat Codul justiţiei militare, ale cărui dispoziţii s-au aplicat nu numai militarilor, ci şi persoanelor civile, datorită unor legi cum ar fi cea privind starea de asediu, care asimila activitatea civililor cu a militarilor.

Procedura contenciosului administrativ a căpătat o nouă reglementare. Art. 107 al Constituţiei din anul 1923 preciza că „contenciosul administrativ este în căderea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale”.

În anul 1925 a fost elaborată legea contenciosului administrativ care a statuat că în această materie nu puteau judeca decât Curţile de Apel şi Curtea de Casaţie, instanţele cele mai potrivite pentru un asemenea lucru.

În această perioadă, anterioară celui de-al Doilea Război Mondial, au fost organizate instanţe administrative. Astfel, prin Legea pentru organizarea curţilor administrative din 15 martie 1939 a fost înfiinţată Curtea Superioară Administrativă, cu sediul în capitala ţării şi alte 10 curţi administrative, câte una în fiecare ţinut, cu sediul în oraşul reşedinţă de ţinut. Ele au funcţionat până în anul 1948, când au fost desfiinţate.

Încă din anul 1941, au fost create instanţe militare speciale compuse din generali numiţi de Ministerul de Război, iar în cazuri grabnice de Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată, unde fapta a fost comisă, aparatul de stat caracterizându-se în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial prin birocratizare şi militarizare.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu a concentrat în mâinile sale întreaga conducere a Statului, a devenit unicul legiuitor al ţării, a fost decretat unic şef al activităţii administrative, preluând cele mai importante prerogative avute anterior de monarhie.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D. Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998;

4. D.Ţop, I Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999. 5. V.Popa, A. Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, 1999. 6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Unificarea legislativă şi administrativă

MODELE DE TESTE

1. Legea contenciosului administrativ a fost elaborată la iniţiativa: a. partidului conservator b. partidului naţional ţărănesc c. partidului naţional liberal

2. Legea răspunderii ministeriale a fost elaborată în anul: a. 1924 b.1929

c. 1933

3. Constituţia României din anul 1938 a fost: a. a treia constituţie b. a doua constituţie c. a patra constituţie

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul c 2. Punctul b 3.Punctul a

Capitolul VIII

ADMINISTRAŢIA ÎN PERIOADA RESTAURĂRII REGIMULUI DEMOCRATIC ŞI PARLAMENTAR

1. Cuprins 2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie

6. Teste 7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins Restabilirea guvernării democratice Reorganizarea administraţiei centrale

şi locale pe principii democratice Organizarea administrativă a României după proclamarea ca

republică populară

1. Restabilirea guvernării democratice

Actul de la 23 august 1944, numit insurecţie armata de către doctrina comunistă, în fapt trecerea României de partea Aliaţilor a însemnat nu numai încheierea unei epoci şi de apropiatul sfârşit al celui de al Doilea Război Mondial, ci şi începutul unei noi perioade, care a adus România în sfera de interese a U.R.S.S.

În această perioadă de restaurare a democraţiei parlamentare, care a durat până la înlăturarea monarhiei constituţionale la 30 decembrie 1947, în paralel cu regimul parlamentar, virtual interesat prin actul politic de la 23 august 1944 şi devenit real prin alegerile din 19 noiembrie 1946, s-au manifestat tot mai puternic forţele politice de stânga, cu caracter radical.

Lichidarea partidelor politice, cu tradiţie istorică a dus la dobândirea puterii politice de către Partidul Comunist, în minoritate numerică, resimţită şi după primirea în rândurile sale a foştilor legionari, a dus la instaurarea, la început, a unui guvern de largă concentrare democratică, în urma unor alegeri puternic contestate de opoziţie.

Prin decretul constituţional nr. 1626 din 31 august 1944 a fost repusă în vigoare Constituţia din 1866 şi parţial cea din anul 1923.

Trăsătura fundamentala a evoluţiei aparatului de stat în această etapă a constituit-o democratizarea lui, materializată într-o serie de măsuri legislative referitoare la desfiinţarea organelor şi organismelor de stat create în timpul

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind restabilirea guvernării democratice, reorganizarea administraţiei centrale şi locale, organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază referitoare la organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară

Restabilirea guvernarii

democratice

dictaturii militare, de democratizare şi de epurare a aparatului de stat de elemente compromise, ca şi crearea unor noi componente ale aparatului de stat cerute de procesul de înnoire.

În perioada de după 23 august 1944, până la 6 martie 1945, s-au succedat la conducerea României, trei guvernări. Deşi burghezo-moşierimea deţinea poziţii majoritare, au fost adoptate măsuri care au înclinat România spre politica URSS şi a comunismului.

În condiţiile create prin instaurarea guvernului cu pronunţat caracter muncitoresc-ţărănesc, la 6 martie 1945, statul intervine tot mai mult în diferite domenii, în cel economic, prin evidenţă, controlul şi dirijarea producţiei, urmărindu-se nu numai refacerea şi redresare economică a ţării, ci şi pregătirea terenului trecerii ei la forme de organizare socialistă.

Prin reglementarea alegerilor parlamentare, în anul 1946, s-a reorganizat Parlamentul României, în sensul că devenit unicameral, prin desfiinţare Senatului, dreptul de vot a devenit universal, femeile dobândind nu numai drept de vot ci şi posibilitatea de a fi alese în Adunarea Deputaţilor.

Sub acest regim electoral au fost organizate alegerile din 19 noiembrie 1946, în care Blocul Partidelor Democratice au obţinut 347 din totalul de 414 mandate în Adunarea Deputaţilor, rezultate contestate de numeroşi oameni politici.

La 25 august 1947, Parlamentul a ratificat Tratatul de pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, act de o importanţă deosebită pentru statutul de Drept internaţional al ţării. Deşi recunoaşterea aportului substanţial adus la războiul anti-fascist de ţara noastră, nu a fost apreciat la reala sa valoare.

După instaurarea guvernului cu pronunţat caracter muncitoresc-ţărănesc, faţă de măsurile urmărite de acesta, regele a refuzat orice colaborare aşa numita „grevă regală”, mai mult, cerând la 20 august 1946 chiar demisia întregului guvern.

Monarhia constituţională devenise, în concepţia guvernelor de asemenea sorginte, o piedică în calea făuririi societăţii socialiste. Drept urmare, la 30 decembrie 1947, prin legea nr. 363 a fost abolită monarhia şi proclamată Republica Populară Română.

Au fost abrogate normele constituţionale, urmând ca o Adunarea constituantă să elaboreze noua Constituţie. Activitatea executivă a fost încredinţată unui Prezidiu al republicii, compus din cinci membrii, aleşi cu majoritate de Adunarea deputaţilor, dintre personalităţile vieţii publice ştiinţifice şi culturale ale României. Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri.

2. Reorganizarea administraţiei centrale şi locale pe principii democratice

Întregul aparat de stat, în această perioadă, a fost supus unui profund proces de transformare şi democratizare. Prin diferite măsuri, Consiliul de Miniştrii a fost reorganizat de mai multe ori.

Au fost desfiinţate o serie de ministere, subsecretariate de stat şi instituţii centrale similare, precum: Ministerul Propagandei Naţionale, Ministerul Înzestrării Armatei, Subsecretariatul de stat al romanizării etc.

Reorganizarea administratiei centrale si locale pe principii democratice

S-au înfiinţat ministere noi, precum: Ministerul Asigurărilor Sociale, Ministerul Comunicaţilor, Ministerul Cooperaţiei etc. O serie de ministere au fost reorganizate şi „epurate” de elemente considerate ostile procesului democratizării, precum: Ministerul Economiei Naţionale şi Ministerul Apărării Naţionale.

În anul 1945, la nivel central, au fost create: Consiliul interministerial economic, transformat apoi în Consiliul Superior al Economiei Naţionale, însărcinat cu planificarea, coordonarea şi aplicarea politicii economice a guvernului, iar la nivel local, oficiile economice şi organele de control cetăţenesc pe lângă prefecturi.

În privinţa organelor administraţiei locale, a avut loc, imediat după război, înlăturarea prin forţă a primarilor şi prefecţilor vechiului regim şi înlocuirea lor cu noi elemente, acţiune ce s-a desfăşurat fără acordul guvernelor aflate la conducere.

În regiunile eliberate din Transilvania, vechiul aparat al administraţiei s-a retras odată cu armata germană şi cu cea hortystă. Au fost elaborate pe parcursul anului 1944 mai multe decrete privitoare la purificarea administraţiei publice.

Cât priveşte organizarea local-administrativă, s-au menţinut vechile forme de organizare, comuna şi judeţul, cu plasa ca organ intermediar. În martie 1945, s-a dispus desfiinţarea rezidenţelor regale şi reorganizarea prefecturilor, în sensul că prefecţii puteau fi şi dintre titraţii universitari, în vârstă de cel puţin 31 de ani, care s-au distins printr-o activitate publică, fără a avea grad militar, urmărindu-se îndepărtarea prefecţilor militari.

Pe linia organizării administraţiei la nivel central au fost înfiinţate Oficiile industriale, ca societăţi anonime pe acţiuni, create de Consiliul de Miniştri, la propunerea Ministerului Industriei şi Comerţului cu avizul altor departamente. Acestea au fost conduse de către un consiliu de administraţie compus din reprezentanţi ai statului şi ai acţionarilor.

S-a constituit, tot la nivel central, Comisiunea pentru redresare economică şi stabilizare monetară, cu sarcina de a elabora, edicta, organiza şi controla, măsurile necesare îndeplinirii programului de restructurare economică.

Anul 1947 a cunoscut şi măsuri importante pe linia organizării administraţiei locale, revestind şi viitoarea reformă administrativă. În martie s-au desfiinţat comitetele locale şi consiliile de plasă, create în anul 1945 cu scopul înfăptuirii reformei agrare, iar în luna aprilie s-au constituit Comisii interimare la judeţe şi comune, care urmau a funcţiona până la alcătuirea consiliilor comunale şi judeţene.

Aceste Comisii interimare au avut o sferă largă de atribuţii, iniţiativa şi deliberarea în toate chestiunile de interes local, măsuri privind aprovizionarea populaţiei şi combaterea speculei.

Epurarea administraţiei publice adoptată în anul 1944, a continuat prin reformularea prevederilor Legii din martie 1945 cu privire la categoriile celor ce urmau a fi îndepărtaţi din aparatul de stat, elaborându-se, în anul 1946 Statutul funcţionarilor publici şi Statutul salariaţilor comunali.

În privinţa organizării judecătoreşti, Decretul nr. 1318 din anul 1945 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau crime de război a creat Tribunalul Poporului ca instanţă de judecată, iar sub aspect organizatoric au fost introduşi asesorii populari în completul de judecată.

S-a constituit şi un grup de acuzatori publici de către Ministerul Justiţiei cu atribuţii de cercetare şi instrumentare, numiţi prin decret regal şi conduşi de un

acuzator-şef. S-a creat şi Curtea specială pentru criminali de război, ca instanţă de judecată, compusă din judecători desemnaţi de Ministerul Justiţiei, prin tragere la sorţi dintre magistraţi, şi din judecători aleşi de cetăţenii români, membri ai grupărilor politice.

Întreaga procedură de judecată din această perioadă s-a bazat pe principiul accelerării judecăţii, iar prin legi speciale, s-a stabilit ca anumite fapte considerate infracţiuni să fie judecate fie la locul săvârşirii faptei sau la sediul Primăriei sau a circumscripţiei de poliţie, cum a fost Legea din anul 1945 pentru reprimarea speculei ilicite şi a sabotajului economic, dispoziţii de ordin procedural preluate şi de alte acte normative ulterioare.

3. Organizarea administrativă a României după proclamarea ca republică populară

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 a marcat trecerea ţării într-o nouă etapă, aceea a revoluţiei socialiste, însemnând schimbarea esenţei şi conţinutului statului şi a unor transformări radicale în modul de organizare şi exercitare a puterii.

Statul a devenit un stat de tip socialist, de dictatură a clasei muncitoare, cu obiective principale de creare a proprietăţii socialiste ca proprietate a întregului popor, făurirea sectorului socialist în industrie, planificare economică şi organizarea pe baze socialiste a agriculturii, obiective ce au putut fi aduse la îndeplinire prin naţionalizarea principalelor mijloace de producţie prin Legea din 11 iunie 1948 şi prin creşterea considerabilă a rolului statului în toate sectoarele de activitate.

Constituţia din 13 aprilie 1948 consacră principiul ca întreaga putere emană de la popor şi aparţine poporului, munca fiind considerat factor de bază al vieţii economice, care urma să se desfăşoare în mod planificat, sub conducerea Partidului Muncitoresc Român şi prin sistemul socialist al organelor statului, sistem având la bază organele puterii de stat, Marea Adunare Naţională şi consiliile populare.

În conformitate cu prevederile constituţionale, organele statului socialist au fost: organele puterii de stat, supreme şi locale; organele administraţiei de stat, centrale şi locale; justiţia şi procuratura.

Organele administraţiei de stat au fost: Consiliul de Miniştrii, ministerele şi celelalte instituţii centrale administrative de pe lângă guvern şi comitetele executive ale sfaturilor populare, pe plan local.

În exercitarea atribuţiilor sale ca organ executiv central, Consiliul de Miniştri a elaborat hotărâri şi decizii, acte normative date în executarea legii.

Consiliul de Miniştrii, ca organ suprem al administraţiei de stat, ales şi responsabil faţă de Marea Adunare Naţională, era alcătuit din ministere şi alte organe ale administraţiei de stat, ca organe de specialitate.

În plan local funcţionau comitetele executive ale consiliilor populare, organe cu competenţă administrativă generală şi secţiile comitetelor executive, ca organe de specialitate pe plan local.

Constituţia din anul 1948 a consacrat organizarea teritorială existentă în judeţe şi comune, la care s-a adăugat ca nouă unitate teritorială, regiunea, lăsându-se posibilitatea, ca prin lege, organizarea administrativ-teritorială să fie modificată,

Organizarea administrativa a Romaniei dupa proclamarea ca republica populara

lucru care s-a petrecut prin Legea nr. 5 din 1950, care a introdus raionarea administrativ-economică a teritoriului Republicii Populare Române

Fiind stabilita noua organizare administrativ-teritorială în regiuni, raioane, oraşe şi comune.

În ceea ce priveşte organizarea judecătorească, Legea nr. 5 din 1952 arată că principala sarcină a justiţiei este apărarea orânduirii socialiste, a drepturilor oamenilor muncii, a întreprinderilor şi instituţiilor de stat.

Prin legea nr. 6, tot din anul 1952, a fost creată Procuratura Republicii Populare Române, cu atribuţii specifice Statului socialist. Au fost create ca organe jurisdicţionale obşteşti, comisiile pentru soluţionarea litigiilor de muncă şi consiliile de judecată tovărăşească.

Pentru soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre organele, instituţiile şi organizaţiile economice de stat, a fost creat, prin Legea nr. 5/1954, Arbitrajul de Stat. Prin Decretul nr.79/1950 s-au creat Notariate de stat, a căror activitate va fi reglementată în mod minuţios în perioada următoare. În domeniul financiar, s-a reglementat pe baze noi bugetul, Legea nr. 3 din anul 1949 arătând că cele mai importante cheltuieli erau destinate economiei naţionale.

În anul 1952 a fost înfăptuită reforma bănească menită să ridice importanţa şi rolul banilor în economia naţională. Prin Decretul nr. 509 din anul 1955, impozitul pe cifre de afaceri a fost înlocuit, mai întâi cu impozitul pe circulaţia produselor şi apoi cu impozitul pe circulaţia mărfurilor.

Totodată a fost reglementat un nou mod de repartizare a beneficiilor întreprinderilor de stat, s-a reorganizat sistemul bancar prin crearea unor bănci specializate pe ramuri de activitate.

Constituţia Republicii Populare Române din anul 1952 a consacrat consolidarea puterii democrat-populare. Ea proclamă România, ca stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate, unitar independent şi suveran, în care baza puterii populare o reprezenta alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, rol conducător avându-l clasa muncitoare.

Constituţia consacra existenţa a trei sectoare în economia naţională: sectorul socialist, cu rol conducător în economie şi reprezentând baza puterii de stat; sectorul micii producţii, sprijinit de stat şi sectorul particular – capitalist, faţă de care Statul aplică o politică consecventă de îngrădire şi eliminare treptată.

Înlocuirea aparatului de Stat existent cu unul nou s-a realizat prin modificările aduse legilor de organizare judecătorească şi de organizare şi funcţionare a Parchetului, reglementarea organizării şi funcţionarii Prezidiului Marii Adunări Naţionale, a Ministerului Justiţiei, înfiinţarea şi organizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului.

Legea nr. 17 din anul 1949 a reglementat în detaliu organizarea şi funcţionarea Sfaturilor populare şi a comitetelor lor executive, ulterior prin Legea nr. 6 din 1957 a fost modificat modul de organizare şi funcţionare a organelor locale ale puterii, lărgindu-se competenţa acestora.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E. Cernea, E. Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, 1993; 2. Marcu Liviu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. Dan Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998; 4. Dan Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti, Târgovişte, 1999.

TEMĂ DE REFLECŢIE Restabilirea guvernării democratice

MODELE DE TESTE

1. România a fost proclamată republică populară în anul: a. 1949 b. 1948 c. 1947

2. Organizarea administrativă a României ca republică populară a fost în: a. regiuni şi raioane b. judeţe şi comune c. ţinuturi, oraşe şi comune

3. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie a avut loc în anul:

a. 1945 b. 1948 c. 1950

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE

1. Punctul c 2. Punctul a

3.Punctul b

Capitolul IX

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA REGIMULUI SOCIALIST

1. Cuprins 2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale 4. Bibliografie selectivă

5. Temă de reflecţie 6. Teste

7. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

Sistemul organelor statului socialist Organele administrative ale statului socialist Organizarea administrativ-teritorială

şi financiară a statului socialist

1. Sistemul organelor statului socialist

Statul socialist era considerat în doctrina politică vremii o organizaţie politică a întregii populaţii, a oamenilor muncii de la oraşe şi sate, toţii membrii societăţii participând la activitatea politică şi administrativă în stat.

Adoptarea Constituţiei din 21 august 1965 şi proclamarea Republicii Socialiste România urma să consfinţească victoria deplină a socialismului, lărgirea bazei economico-sociale a puterii de stat, saltul calitativ produs în esenţa Statului, devenit organizaţia politică a întregului popor în frunte cu clasa muncitoare, reprezentând „cadrul constituţional adecvat al desăvârşirii construcţiei socialiste şi al pregătirii condiţiilor pentru trecere la comunism”.

Aceste deziderate au format obiectul mai multor Conferinţe Naţionale ale forului conducător al societăţii româneşti, Partidul Comunist Român. În anul 1972, într-un asemenea cadru s-a subliniat necesitatea conducerii unitare a societăţii pe baza principiilor centralismului democratic, pe îmbinarea conducerii unitare cu lărgirea continuă a autonomiei organelor teritorial-administrative şi a unităţilor economico-sociale, în realitate însă, accentuând caracterul totalitar al regimului prin sporirea rolului Statului – Partid.

Strategia şi orientările generale ale politicii interne şi externe a acestui regim au fost dezvoltate în Programul Partidului Comunist Român de făurirea societăţii multilateral dezvoltate, care, pe o perioadă de 20 până la 25 de ani, începând cu anul 1974, a prezentat principiile generale ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, alături de o serie de cerinţe esenţiale ale trecerii la comunism.

Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind sistemul statului socialist, organele administrative ale acestuia, precum şi organizarea administrativ-teritorială şi financiară a statului socialist.

Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază referitoare la organizarea administrativ-teritorială şi financiară a statului socialist

Sistemul organelor statului socialist

În orânduirea socialistă, prin organe de stat se înţelegeau „acele forme organizatorice ale oamenilor muncii, constituite din deputaţi şi funcţionari, prin intermediul cărora se exercita şi se realizează puterea poporului”.

Totalitatea organelor de stat formau puterea publică şi aparatul de stat sau sistemul organelor statului. Activitatea acestor organe de stat cunoştea ca forme fundamentale: activitatea de exercitare a puterii, înfăptuită de organele puterii de stat; activitatea executivă, realizată de organele administraţiei de stat; activitatea de înfăptuire a justiţiei şi de respectare a legilor, coordonată de către organele judecătoreşti şi de cele ale procuraturii.

Activitatea executivă, ca formă fundamentală de activitate a statului socialist, consta în conducerea proceselor sociale la un nivel inferior faţă de activitatea de exercitare a puterii de stat, prin executarea în concret a legilor şi a celorlalte acte normative.

Organele administraţiei de stat care înfăptuiesc o asemenea activitate se afla în relaţii directe sau indirecte de subordonare faţă de organele puterii de stat, întreaga lor activitate fiind desfăşurata în concordanţă cu direcţiile ce îi sunt imprimate de deciziile organelor puterii de stat, care iau forma legilor Marii Adunări Naţionale, a decretelor Consiliului de Stat şi a decretelor prezidenţiale, iar pe plan local a hotărârilor consiliilor populare.

Sistemul organelor statului socialist era organizat pe principiul subordonării ierarhice a fiecărei forme de activitate faţă de puterea de stat.

2. Organele administrative ale statului socialist

Organele administraţiei de stat socialiste erau constituite în vederea realizării puterii de stat şi înfăptuiau activitatea executivă, considerată formă fundamentală a activităţii de stat, subordonată activităţii de exercitare a puterii de stat.

După competenţa lor materială, aceste organe se împărţeau în organe administrative de stat cu competenţă generală, precum Consiliul de Miniştrii, comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare, şi organe cu competenţă specială, ministerele, celelalte organe centrale ale administraţiei de stat şi organele locale ale administraţiei de stat.

Consiliul de Miniştrii, sau guvernul Republicii Socialiste România era organul suprem al administraţiei de stat, care înfăptuia conducerea generală activităţii executive pe întreg teritoriul ţării.

Fiind ales de către Marea Adunare Naţională în prima sa sesiune, Consiliul de Miniştrii funcţiona pe întreaga durată a legislaturii şi era alcătuit din: primul ministru; prim-viceprim-miniştrii; viceprim-miniştrii; miniştrii; miniştrii secretari de stat, preşedinţii altor organe centrale ale administraţiei de stat, precum şi preşedinţii unor organisme specifice organizării socialiste ( Uniunea Naţională a Cooperativelor Agricole de Producţie; Consiliul Naţional al femeilor etc.).

Consiliul de Miniştrii, îşi desfăşura activitatea potrivit principiului conducerii colective, cu scopul de a stabili măsuri generale pentru aducerea la îndeplinire a politicii interne şi externe, de coordonare a ministerelor şi a organelor centrale ale administraţiei de stat, a comitetelor şi birourilor executive.

Organele administrative ale statului socialist

În exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul de Miniştrii adopta hotărâri, pe baza şi în executarea legilor.

Ministerele erau considerate organe centrale ale administraţiei de stat care realizau politica partidului comunist şi a statului socialist în ramurile sau domeniile pentru care au fost înfiinţate, prin conducerea, îndrumarea şi controlul unităţilor economice şi a instituţiilor de stat aflate în subordinea lor.

Activitatea ministerelor se desfăşura pe principiul muncii colective Decretul nr. 76/1973, instituind ca organe de conducere colectivă a ministerului: consiliul de conducere şi biroul sau executiv.

Consiliul de conducere adopta hotărâri, în baza cărora ministrul emitea ordine, instrucţiuni sau regulamente, acte juridice date în baza şi în vederea executării legii.

Alături de ministere, pe plan central îşi desfăşurau activitatea şi alte organe centrale ale administraţiei de stat, cum ar fi: Banca Naţională şi băncile specializate pe ramuri de activitate economică, inclusiv CEC-ul, Arbitrajul Central de Stat, Departamentul Cultelor, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport.

Un loc aparte în subsistemul organelor administraţiei de stat revenea organelor Consiliului de Miniştri, categorie în care intrau Consiliul financiar-bancar, Consiliul de coordonare a activităţii de investiţii, Comisia republicană de rezerve geologice etc.

În judeţe, municipii, oraşe şi comune funcţionau ca organe ale administraţiei de stat, cu competenţa generală, comitele sau birourile executive ale consiliilor populare, care asigurau în unităţile administrativ-teritoriale executarea legilor şi a altor acte normative.

Dintre deputaţii consiliilor populare erau aleşi membrii comitetelor sau birourilor executive, având în frunte un preşedinte, ajutat de un secretar numit de consiliul popular, cu acordul organului administraţiei de stat ierarhic superior.

În competenţa comitetelor sau birourilor executive intrau, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii şi a celorlalte acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare, elaborarea planului economic şi a bugetului local etc.

Pe lângă organele locale ale administraţiei de stat cu competenţa generală, consiliile populare organizau potrivit legii, organe de specialitate ale administraţiei de stat în domeniile: financiar, agricol, turism, învăţământ, cultură şi sănătate.

În exercitarea atribuţiilor, în domeniul pentru care au fost constituite, organele locale de specialitate ale administraţiei de stat emiteau dispoziţii, care trebuiau să fie conforme cu legea.

Activitatea de înfăptuire a justiţiei era încredinţată organelor judecătoreşti, al căror sistem integra: Tribunalul Suprem, tribunalele judeţene, judecătoriile şi tribunalele militare.

Organele de procuratură erau constituite în următorul sistem: procurorul general, Procuratura generală, procuraturile judeţene, procuraturile locale şi procuraturile militare, subordonate ierarhic, organele superioare putând-se substitui organelor inferioare în realizarea atribuţiilor conferite de lege.

Procurorul general, ales şi revocat de către Marea Adunare Naţională, răspundea în faţa organului suprem al puterii de stat pentru întreaga activitate a organelor de procuratură, iar pe plan local, procurorul-şef al procuraturii judeţene,

ales de consiliul judeţean, răspundea în faţa acestuia cu privire la modul în care organele de procuratură locală asigurau respectarea legii.

3. Organizarea administrativ-teritorială şi financiară a statului socialist

În anul 1968 a fost înfăptuită o nouă organizare administrativ-teritoriala, în judeţe, oraşe şi comune a teritoriului României. Conducerea judeţelor era asigurată de Consiliile populare judeţene, care erau subordonate Consiliului de Miniştrii.

Prin Legea nr. 57 din anul 1968 de organizare şi funcţionare a Consiliilor populare a fost sporită competenţa Consiliilor populare judeţene şi ale municipiului Bucureşti.

Pentru asigurarea unei conduceri şi îndrumări unitare a activităţii organelor locale ale puterii şi administraţiei de stat şi pentru creşterea rolului consiliilor populare şi al deputaţilor acestora, în anul 1976 au fost create Congresul consiliilor populare judeţene şi al preşedinţilor consiliilor populare, Camera legislativă a consiliilor populare, judeţene şi a preşedinţilor consiliilor populare, Conferinţa pe ţară a preşedinţilor consiliilor populare şi conferinţele judeţene ale deputaţilor consiliilor municipale, orăşeneşti şi comunale.

Consiliile populare judeţene, al municipiului Bucureşti, municipale şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti alegeau comitate executive, iar consiliile populare orăşeneşti şi comunale, birouri executive.

Comitetele şi birourile executive erau alese de consiliile populare dintre deputaţi acestora şi se compuneau din preşedinte, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi membri. Comitetul sau biroul executiv al consiliului popular avea un secretar numit de consiliul popular, cu acordul organului de stat administrativ ierarhic superior comitetului sau biroului executiv.

Comitetele executive ale consiliilor populare judeţene, al municipiului Bucureşti, ale municipiilor şi sectoarelor municipiului Bucureşti îşi constituiau birouri permanente, compuse din: prim-vicepreşedinte, vicepreşedinţi şi unii membri ai comitetelor executive.

Preşedinţii comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare, municipale, orăşeneşti şi comunale erau în acelaşi timp, primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor.

În competenţa comitetelor sau birourilor executive ale consiliilor populare intra, potrivit Constituţiei, aducerea la îndeplinire a prevederilor legii şi a celorlalte acte normative ale organelor superioare, executarea hotărârilor consiliilor populare care le-au ales, elaborarea proiectelor planului economic şi bugetului local, conducerea, controlul şi îndrumarea activităţii comitetelor şi birourilor executive ierarhic inferioare, a organelor locale de specialitate ale administraţiei de stat.

În realizarea atribuţiilor conferite de lege, comitetul sau biroul executiv emitea decizii, acte juridice care aveau caracter normativ sau individual.

Legislaţia din această perioadă a avut drept obiect şi organizarea unui sistem unitar de control şi a unor forme de control al oamenilor muncii, precum şi delimitarea competenţei normative a organelor administraţiei de stat.

Prin adoptarea Legii nr. 1 din anul 1978 s-a realizat un cadru juridic corespunzător desfăşurării activităţii de rezolvare a propunerilor, sesizărilor,

Organizarea administrativ-teritoriala si financiara a statului socialist

reclamaţiilor şi cererilor oamenilor muncii, devenit foarte uşor un mijloace de presiune într-un regim totalitar.

Pe lângă comitetele executive ale consiliilor populare municipale şi birourile executive ale consiliilor populare orăşeneşti şi comunale, începând cu anul 1968 s-au creat comisii de judecată, socotite organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie, alese în sesiunile consiliilor populare, constituite din 5 membrii aleşi pe o perioadă de doi ani.

Acest gen de organe cu activitate jurisdicţională care funcţiona şi la nivelul întreprinderilor economice, a organizaţiilor cooperatiste şi obşteşti, urmarea, participarea oamenilor muncii la întărirea legalităţii şi educarea cetăţenilor în spiritul legii.

În ceea ce priveşte Dreptul financiar, este de menţionat ca prin legea nr. 62 din anul 1968 s-a reglementat amortizarea fondurilor fixe, iar prin legea nr. 72 din 1969 s-a reglementat organizarea, planificarea şi executarea investiţilor.

A fost de asemenea reglementată juridic gospodărirea mijloacelor materiale şi băneşti ale organizaţiilor socialiste, organizarea şi funcţionarea controlului financiar.

Un rol deosebit îl ocupa Legea finanţelor din anul 1972, concepută ca o lege cadru a întregii organizări şi activităţi financiare în contextul conducerii şi planificării economiei naţionale.

Prin Legea nr. 2 din 1973 a fost înfiinţată Curtea Superioară de control financiar, ca organ al Consiliului de Stat cu atribuţii de control financiar asupra ministerelor, băncilor şi altor organe centrale, având şi atribuţii de jurisdicţie administrativ-financiara.

Curtea Superioară de control financiar avea în vedere trei categorii de activităţi: activităţi de control financiar, control ce se efectua de organe proprii sau ale Ministerului de Finanţe, putându-se dispune blocarea fondurilor şi sancţiuni disciplinare; activităţi jurisdicţionale, judecarea unor cauze privind răspunderea materială şi administrativă a persoanelor care îndeplineau funcţii de conducere în organe de stat centrale şi locale, precum şi o activitate de avizare şi informare, de a prezenta periodic constatările făcute cu ocazia controalelor şi de a propune măsuri de înlăturare a deficienţelor semnalate.

Prin legea nr. 1 din anul 1977 a fost desfiinţat impozitul pe retribuţiile persoanelor încadrate cu contract de munca în unităţile socialiste, iar prin Legea nr. 2, din acelaşi an, impozitul perceput asupra veniturilor agricole a fost înlocuit cu impozitul pe terenuri.

Prin Legea nr. 29 din anul 1978 s-a introdus un regim juridic al beneficiilor tuturor unităţilor socialiste, destinate în cointeresarea colectivelor de salariaţi, în creşterea rentabilităţii prin sporirea beneficilor fiecărei unităţi economice.

Au fost luate şi măsuri de întărire a autogestiunii economico-financiare a fiecărei unităţi, de elaborare de fiecare unitate a bugetului de venituri şi cheltuieli, de introducerea de indicatori ai valorii producţiei nete şi a producţiei fizice.

Lipsa stimulentului proprietăţi private şi a iniţiativei particulare a dus la o stare de entropie economică, agravată de incompetenţă şi birocraţie, în cadrul căreia puterea discreţionară a partidului unic continua să imprime un caracter totalitar unui

regim ce se proclamă cu emfaza „democratic”, dar în realitate îngrădea drepturile şi libertăţile individuale.

Acestui regim i-a pus capăt la puternica revoltă populară din decembrie 1989, în contextul degringoladei sistemelor socialiste din Europa de est, situaţie care a marcat începutul unor transformări de esenţă în toate sectoarele vieţii economico-sociale şi la nivelul tuturor structurilor statului, inclusiv al organelor administraţiei de stat.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. E.Cernea, E.Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti,1993;

2. L.Marcu, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1997; 3. D.Ţop, Dreptul şi statul în istoria românilor, Târgovişte, 1998; 4. D.Ţop, Iulian Preda, Istoria administraţiei publice româneşti,

Târgovişte, 1999. 5. V.Popa, A.Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti,

1999. 6. D.Ţop, Istoria dreptului şi statului românesc, Târgovişte, 2005.

TEMĂ DE REFLECŢIE

Organele administrative ale statului socialist, România

MODELE DE TESTE

1. România a fost proclamată republică socialistă în anul: a. 1962 b. 1964 c. 1965

2. Organizarea administrative-teritorială a României socialiste era: a. judeţe şi comune; b. judeţe, oraşe şi sate; c. ţinuturi, oraşe şi comune.

3. Organele administraţiei centrale ale statului socialist: a. Consiliul de miniştri b. ministerele c. secretariatele de stat

RĂSPUNSURI ŞI COMENTARII LA TESTE 1. Punctul c 2. Punctul a 3. Punctul a

110