UNIVERSITATEA ,,ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVAFACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE ALE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREALIMBA ŞI LITERATURA ENGLEZĂ – LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

DIALOGURI TEMATICE ÎN ROMANUL ,,FEMEIE,

IATĂ FIUL TĂU” DE SORIN TITEL

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,LECTOR UNIV. DR. DANIELA PETROŞEL

STUDENT,ALINA-ELENA IORDACHE

APERTURA

Răsfoind paginile ziarului ,,Dilema veche”, m-a surprins plăcut să descopăr un articol

intitulat ,,Ce merită citit?”, aparţinând scriitoarei Simona Sora. Autoarea face o paralelă între

cărţile excepţionale ale anului 1933 – ,,anul de aur al romanului românesc”, care merită a fi

citite şi cărţile remarcabile din aceeaşi categorie ale anului 1983. Se constată aceeaşi

abundenţă şi diversitate deşi era în plin comunism. Astfel autoarea publică următoarea listă

întocmită de criticul Paul Cornea: Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută, Ştefan

Agopian, Tobit, Mircea Ciobanu, Istorii IV, Radu Ciobanu, Heralzii, Paul Georgescu, Siesta,

Adina Kenereş, Îngereasa cu pălărie veche, Mircea Săndulescu, Placebo, Ghe. Schwartz,

Efectul P, Cella Serghi, Această dulce povară, tinereţea, Tia Şerbănescu, Muntele de pietate,

Sorin Titel, Femeie, iată fiul tău. În finalul articolului remarcă autoarea că, şi ,, în 1933, şi în

1983 exista o literatură de raftul doi-trei bine scrisă, adică ‹‹meseriaş››, precum şi o literatură

de consum care merita oricînd... consumată.”1

La întrebarea care se ridică deseori în legătură cu tema aleasă a acestei lucrări, de ce

Sorin Titel?, de ce romanul Femeie, iată fiul tău? (deoarece trebuie spus faptul că din păcate

nu mulţi dintre colegii mei au cunoştinţă despre opera literară a acestui remarcabil autor

bănăţean), răspunsul este simplu: am pornit de la dorinţa de a studia ceva nou şi în acelaşi timp

mai puţin ,,tocit” de critica literară contemporană. Un subiect căreia i se pot atribui cuvintele

criticului L. Raicu ,, semnul de întrebare şi semnul de mirare: cât timp aceste două semne

există şi sunt încă întrebuinţate, nu mai des şi nu mai rar decât trebuie, viaţa mai are sens,

nimic nu este încă definitiv pierdut. La folosirea celor două semne de ‹‹punctuaţie›› se poate

reduce toată filozofia, toate artele, toată poezia din lume. Mai ai puterea de a întreba, de a te

întreba, mai eşti în stare după câte au fost şi câte ai trăit, să te mire şi să provoci mirarea

altora? Iată întrebarea. Şi dacă poţi răspunde, cu toată convingerea, afirmativ la întrebare: iată

mirarea.”2 Cartea lui Sorin Titel lasă încă semne de întrebare şi de mirare în acelaşi timp.

Scriitorul reuşeşte – cu artă şi un talent scriitoricesc aparte – în paginile romanului său să lase

urme ale unor semne de întrebare, semne de mirare, stârneşte interesul celorlalţi, fie ei cititori

pasionaţi, critici, sau pur şi simplu amatori de literatură. Chiar şi astăzi romanul său încă

încorporează o materie epică care lasă întrebări fără răspuns, este grefat cu numeroase canale

1 Simona Sora, Ce merită citit?, ,,Dilema veche”, Anul III, nr.152 - 22 decembrie 2006

(http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=152&cmd=articol&id=4642)2 Lucian Raicu, Fragmente de timp, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984, p. 15

1

subterane secrete care se cer dezvăluite. În situaţia dată cu atât mai mult; viaţa de după cel de-

al doilea război mondial şi plinătatea perioadei comuniste surprinsă de acest romancier are un

sens, iar personajele sale sunt vii, trăiesc şi retrăiesc în acelaşi timp prin intermediul poveştilor

şi al amintirilor mai mult sau mai puţin dureroase. Sorin Titel dovedeşte poate mai mult ca

oricare dintre contemporanii săi că ,,întrebările, mirările, exclamările luminează şi în

întuneric.”3 Revenind la articolul menţionat mai sus, citindu-l prima oară m-am bucurat să

regăsesc acest roman de valoare al lui Sorin Titel în scurta listă făcută de Paul Cornea, semn

că romanul acestuia încă este ,,gustat” şi ,,consumat” de unii dintre noi, că încă este avut în

vedere de critica literară, ca de altfel întreaga operă a scriitorului. Deşi unii critici l-au

catalogat drept un rafinat saturat de literatură sau un alt caz de alexandrism, un experimentator

în sondarea inconştientului, iar opera acestuia a fost catalogată ,,o magmă lipsită de forme

stabile, mişcătoare, capricioasă şi ciudată”4, Sorin Titel aduce pe scena literaturii române

postbelice un spectacol fascinant şi unic, în care găsim un amalgam de mituri şi nelinişti ale

unui om cultivat şi care şi-a închegat în cele din urmă un stil al său de analist fin şi înzestrat

povestitor.

Romanul Femeie, iată fiul tău de Sorin Titel, publicat în 1983, la Editura Cartea

Românească din Bucureşti încheie o serie de patru romane începută în 1974 cu Ţara

îndepărtată, continuată cu Pasărea şi umbra (1977) şi Clipa cea repede (1979). Îndelung

elogiat de critică, romanul e distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei. Într-

un anume fel, apariţia în literatura română în deceniul al nouălea a unui astfel roman cu

valenţe fantastico-mitice este singulară şi surprinzătoare: el nu se aseamănă cu ceea ce se scria

în perioada respectivă în care politicul, socialul aveau o influenţă mare asupra scrierilor

vremii. Sorin Titel reuşeşte astfel chiar o diferenţiere faţă de scrierile sale anterioare,

interpretabile ca o etapă pregătitoare.

Carte efigie a prozatorului bănăţean, Femeie, iată fiul tău alcătuieşte ceea ce Ioan

Holban numeşte un cod cultural, arta intersectează viaţa, şi viceversa. Alături de artă, sub

crusta banalului înfăţişat de autor se ascund o serie figuri arhetipale, imagini mitice şi

simbolice ale căror investitură conferită am dorit să o dezvălui în paginile lucrării de faţă.

Toate elementele sunt încărcate parcă în acest roman cu dublă valoare, ele clădesc, sunt

3 Ibidem, p15.4 Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 167.

2

intrumente ce ţes pânza romanescă şi în acelaşi timp simbolizează, dând autenticitate şi

savoare romanului.

Prezenta lucrare cuprinde următoarele capitole: Incursiune în opera lui Sorin Titel,

Privire în oglindă a romanului titelian Femeie, iată fiul tău, Motivul dublului, Sacrul în

arhitectura unui roman postbelic, Mama: o mică zeitate domestică, Amprenta istoriei asupra

individului în romanul titelian, Concluzie. Proporţiile sale, materialul epic şi critic consultat,

amploarea acordată semnificaţiei unor figuri arhetipale sau obiecte, elementele întâlnite în

textul epic tratat constituie un punct de plecare către o cercetare mai amplă a spaţiului epic

titelian, aceasta putându-se face individual sau raportându-ne la contextul social, economic,

politic, artistic al vremii. În lucrarea de faţă s-a avut în vedere îndeosebi tematica, simbolistica

unei naraţiuni interesante şi originale ce aparţine unui scriitor care ar mai fi avut multe de spus

în pagini rămase nescrise.

Sorin Titel a extras din tabloul spaţiului bănăţean existenţe mărunte cărora le-a conferit

valoare artistică imemoriabilă. După lunga călătorie a căutărilor sale prozaistice,

scriitorul redescoperă lumea Banatului, o lume a primelor impresii despre

viaţă. Mutarea la Bucureşti, distanţa în timp şi spaţiu îi vor provoca acestuia

nevoia de recuperare ,,concretă” a acelui timp. Iar dacă în timpul vieţii opera sa nu

a fost apreciată la adevărata valoare, treptat, timpul îi oferă o însemnătate aparte şi îl

încadrează acolo unde îşi are meritatul loc, pe scena literaturii române asupra căreia şi-a lăsat

o amprentă semnificativă. S-a afirmat că Sorin Titel s-a hrănit din “banalul” şi din

“anonimitatea” Banatului. Privit din acest punct de vedere, scriitorul va

rămâne în istoria literaturii româneşti drept cel dintâi scriitor valid estetic al

provinciei acesteia anonime, tocmai datorită cvasiabsenţei unei literaturi care

să proiecteze asupra ei luminile unui interes în stare să o scoată din anonimat.

3

INCURSIUNE ÎN OPERA LUI SORIN TITEL

Sorin Titel a avut har, aşa afirmă cei ce l-au cunoscut şi au lăsat posterităţii o pagină de

critică despre opera acestuia, un har care l-a ajutat – pe foarte modernul prozator, uneori până

la ostentaţie – cum afirmă unii critici literari – să facă mai ales o literatură a sentimentelor

frumoase. Acesta nu a vrut să ne arate lumea în care trăim ca fiind urâtă şi tristă, ci a dorit să

o înfrumuseţeze fără să o falsifice. Şi credem că a reuşit. Nu a idilizat, nici nu a pus între

paranteze dramele mai mult sau mai puţin mărunte ale vieţii, ci doar a depistat şi a eliberat

izvoarele de bucurie din existenţele noastre. Întâlnim în romanele sale nu numai un amestec de

realism al amănuntelor, ci şi un soi aparte specific scriitorului de reverie poetică. În capitolul

intitulat Harul scriitorului, Valeriu Cristea afirmă, poate exagerând puţin, că ,,de la Eminescu

încoace la nici un alt scriitor român fericirea nu a mai fost atât de dureros de dulce şi aşa de

îndoliată ca la Sorin Titel.”5

Deşi a fost considerat un marginal în cadrul generaţiei ’60, căreia îi aparţine prin vârstă

şi formare, acesta este autorul unor pagini de literatură remarcabile şi chiar a unor capodopere,

Clipa cea repede, Femeie, iată fiul tău (cf. Elisabetei Lăsconi), care nu pot lipsi dintr-un

canon al romanului românesc neomodernist. Destinul său literar şi mai ales opera pecetluiesc

cu multe paradoxuri apartenenţa acestui autor. Urmărit îndeaproape, Sorin Titel face figură

aparte între prozatorii şaizecişti, căci vine din Vestul ţării ce nu dăduse de la Slavici încoace

nici un mare creator. Dezbaterile critice despre revizuirile postdecembriste şi despre

reaşezările în canon confirmă ascensiunea operei acestui scriitor şaizecist, care nu fusese

receptat în timpul vieţii ca unul de prim-plan. Iar în finalul unui articol dedicat acestui autor,

Ion Simuţ conchide că ,,revanşa postumă a unui marginal nu pare a-şi fi epuizat resursele.”6

Eugen Simion identifică trei etape în creaţia scriitorului: în prima etapă întâlnim o

proză simbolică, proză de observaţie a unei lumi vechi, de provincie, cu destine duioase şi

resemnate: aici întră scrierile de început unde, scriitorul dovedeşte că ,,i-a citit cu folos pe

americani”7 (Hemingway, Steinbeck, Melville, pe ,,veneratul” Faulkner) dar substanţa intimă a

5 Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p.79.6 Ion Simuţ, Revanşa unui ,,marginal”, ,,România literară”, Nr. 10/10 martie 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic).7 Prefaţă de Elisabeta Lăsconi la volumul lui Sorin Titel, Clipa cea repede, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti,

1998, p.VIII.

4

scrisului e impregnată de marea proză a ruşilor, poartă pecetea lui Cehov; apoi o dată cu

romanele Dejunul pe iarbă, Noaptea inocenţilor se fac simţite efectele lecturilor din Kafka şi

din noul roman francez (Alain Robbe-Grillet, Nathalie Sarraute, Michel Butor), în mare vogă

atunci. Ultima etapă sau faza ,,centrului” cum a numit-o Elisabeta Lăsconi, cea care ne

interesează în mod deosebit, cuprinde o tetralogie care impune în literatura română o tipologie

originală, cum s-a spus, un ţinut imaginar comparabil cu cel din Reberanu şi M. Preda. Ciclul

lui Titel este diferit de toate cele cunoscute până atunci de literatura română: ciclul

Comăneştenilor de Duiliu Zamfirescu, ciclul Hallipilor, Cronica de familie de Petre Dimitriu.

Aici ,,fantasticul pătrunde discret în lumea reală, personajele se confundă, viii vorbesc cu

morţii, destinele se substituie. Lectorul trebuie să fie atent, altfel pierde firul epic şi încurcă

faptele.”8 În aceste creaţii de maturitate se mai constată: proliferarea naraţiunii, înmulţirea

celulelor epice, relativizarea sistematică a istoriei interioare – ,,toată această lume trăieşte în

preajma morţii şi, evocând-o, prozatorul sugerează, cu o fineţete extraordinară, melancolia

lucrurilor ce pier.’’9 De asemenea se poate spune că această tetralogie prezintă tentativa reuşită

a unui roman ancorat în istoria contemporană de a depăşi acest moment.

Deşi nu s-a impus ca un scriitor de anvergură de la primele sale publicaţii, Sorin Titel a

avut un drum lin cu o evoluţie graduală de la simplu la complex asemenea unei progresii

geometrice în care şi-a dezvoltat o remarcabilă tehnică narativă. Un fapt e simptomatic în

evoluţia sa literară. Când proza românească e acaparată, în deceniul opt, de romanul politic,

Sorin Titel se încăpăţânează să scrie despre lucruri fundamentale şi temele eterne. Eugen

Simion şi nu numai îl consideră pe scriitorul bănăţean un precursor al postmodernismului

românesc.

Observator lucid şi pătrunzător al vieţii banale al omului simplu, în opera sa găsim

pictat Banatul patriarhal de la începutul secolului XX până la anii de după al doilea război

mondial, cu deschidere spre Viena imperială sau Parisul anilor ’70. Se recompune astfel o

lume tragică şi frumoasă, cu spaţii ocrotitoare (bucătăria, grădina, casa), aceleaşi personaje şi

locuri familiare, având în centru mica zeitate domestică: mama. Temele fundamentale întâlnite

în scrierile sale sunt: copilăria şi adolescenţa, suferinţa şi singurătatea, iubirea şi trecerea

timpului şi îndeosebi, aproape o supratemă: moartea, după cum remarca criticul literar E.

8 Eugen Simion, În ariergarda avangardei, Sorin Titel (II), ,,Cultură literară”, anul II, Nr. 4/22 decembrie 2005,

p. 9.9 Ibidem, p. 10.

5

Simion. Sorin Titel s-a hrănit din banalul şi anonimitatea Banatului, transfigurând artistic

mediocritatea acestei lumi. Pe bună dreptate, Elisabeta Roşca numea tetralogia lui Sorin Titel

o Yoknapatawa bănăţeană (cele patru cărţi ale maturităţii). De asemenea se cunosc şi alte

titulaturi date acestui ciclu, precum ,,o meditaţie poetică despre moarte”, ,,kakania fastuoasă şi

barocă” (E. Simion), ,,o cuceritoare idilă bănăţeană” (Mircea Tomuş), ,,o saga dizolvată de

lirism” (Val Condurache), ,,un vast ciclu romanesc” (L. Raicu), ,,realităţile barocului şi ale

Imperiului agonic” (Cornel Ungureanu).

Criticii au observat că latura tehnică a scrisului său constituie o preocupare majoră

pentru autor, adesea fiind dispus la preluări şi adaptări poate prea mobile, încarnând un tip de

scriitor: ,,spirit mobil, receptiv la ceea ce se întâmplă în afară, deschis acumulării de

experienţe inedite, întinzând antene spre tot ceea ce se petrece în spaţiul marilor culturi.” 10 Cu

toate acestea, în planul materiei epice se observă un caracter de stabilitate şi un aspect unitar.

Autorul revine aproape de fiecare data la acelaşi zăcământ de impresii şi trăiri, teme, motive,

simboluri transfigurate şi adaptate secolului său şi care-l individualizează literar.

În eseul monografic Scriitorul şi umbra, Adrian Dinu Rachieru afirma despre acest

scriitor că ,,descoperă vibraţia omenescului; obsedat de candoare şi inefabil, sondând

vulnerabilitatea şi imacularea sufletească, el urcă de la povestirea de trei file, propunându-şi o

recuperare morală, la romanele dense, covârşite de substanţă, interesate de omul comun.[...]

ultimele sale romane se deschid unui deficit existenţial dezvăluind o sensibilitate măcinată de

neputinţa de a fi.”11 Creaţia literară, care încă lasă un spatiu larg de noi interpretări, a acestui

remarcabil scriitor merită toată atenţia criticilor literari ce aparţin noii generaţii.

PRIVIRE ÎN OGLINDĂ A ROMANULUI TITELIAN

,,FEMEIE, IATĂ FIUL TĂU”

10 Ibid., p.10.11 Adrian Dinu Rachieru, Scriitorul şi umbra, Editura ,,Timpul”, Reşiţa, 1995, pp.10-11.

6

Drumul creaţiei epice a scriitorului bănăţean cunoaşte o evoluţie lină, neaccidentată, un

progres continuu al cărui vârf îl reprezintă romanul Femeie, iată fiul tău, cel mai complicat,

cel mai întins, cel mai tensionat şi mai încărcat roman al său. Autorul descoperă plăcerea

povestirii tradiţionale, îşi constituie o provincie imaginară proprie, de margine a Imperiului

Austro-Ungar, consacrată într-o serie epică bănăţeană, începută cu Ţara îndepărtată (1974) şi

continuată în Pasărea şi umbra (1977), Clipa cea repede (1979) şi Femeie, iată fiul tău (1983)

considerată de critică o tetralogie, din motivul unei continuităţi de teme şi al coerenţei de

atmosferă. Elisabeta Lăsconi afirma că dacă primele două romane din acest ciclu sunt ,,cărţi

mari”, ultimele două sunt capodopere, iar romanul din 1983 al acestui ciclu

dobândeşte ,,curgerea cea mai firească a epicii, o frumuseţe nemaiîntâlnită în proza titeliană”.

Observăm o dată cu acest ciclu romanesc şi o schimbare de stil, caracterizat de Lucian Raicu

ca fiind de ,,o seducătoare domesticitate”, în cadrul cărora se renunţă la experiment şi la

mimetism.

În această perioadă a scrierilor sale, în romanele maturităţii, începând cu Ţara

îndepărtată, întâlnim un Sorin Titel nostalgic, retrospectiv, concret în evocările lui, sedus de

aventura firescului, realist, în bună masură regionalist în recuperarea ţinutului bănăţean.

Acelaşi Ion Simuţ citat mai sus vorbeşte despre ,,pactul autobiografic şi regionalist (evocarea

familiei şi reconstituirea istoriei personale, mitizarea mamei şi utopia Banatului)’’ al autorului

care în această perioadă devine tot mai productiv.

Prin temele ei fundamentale (adolescenţa, singurătatea, culpabilitatea, solidaritatea

familiei, iubirea maternă, viaţa, moartea), proza lui Sorin Titel, scrisă în mai multe registre,

chiar la nivelului aceluiaşi roman, este unitară şi profundă. Scriitorul se arată, încă de la

început, preocupat de ceea ce s-a numit existenţa omului mărunt, de traiului lui de zi cu zi.

Paginile naraţiunii titeliene concentrează o materie imensă (care spune, citind printre

rânduri, mult mai mult decât s-ar crede la o citire superficială a textului), un material epic

compact, esenţializat – lipsit de toate necesarele punţi relaţionale, pe care cititorul este chemat

să le confecţioneze singur. Nu avem un subiect sau acţiune bine conturate, avem în schimb

imagini, ,,felii de viaţă în maniera decupajului cinematografic, sorgintea lor fiind neorealismul

autorului din primele povestiri.”12

12 Gabriel Dimisianu, Nouă prozatori, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977, p. 140.

7

Prin romanul său Femeie, iată fiul tău (1983), Sorin Titel accentuează în anii ’80

orientarea către romanul cu sugestii mitice şi simbolice. Gabriel Dimisianu numeşte romanul o

,,carte sinteză a meditaţiei morale a autorului, a temelor şi motivelor care l-au preocupat cel

mai mult, unele până la obsesie.”13 Privit din perspectiva seriei de romane în interiorul căruia

se integrează, romanul lui Sorin Titel apare ca o construcţie puternic individualizată, complexă

şi de o structură aparte. Dacă în volumele anterioare interesul autorului oscila între o

concentrare asupra tehnicii de redactare (urmând adesea o reţetă modernă a jocului şi

experimentului, cum ar fi cea a noului roman francez, tehnica de scenariu cinematografic) şi

construirea unei linii narative individualizante, în Femeie, iată fiul tău observăm o construcţie

echilibrată, în care fiecare detaliu parcă se află la locul potrivit şi contribuie la apariţia unui

înţeles cu un nivel de profunzime ridicat.

Unii critici au afirmat în legătură cu firul epic al acestui roman titelian că nici nu poate

fi povestit, el fiind mai curând ,,o pledoarie pentru propriile obsesii, o introducere firească în

lumea ‹‹lucrurilor fundamentale›› despre care Sorin Titel şi-a dorit întotdeauna să scrie.”14 De

asemenea, după cum s-a putut cu uşurinţă sesiza, există în romanul acesta o dorinţa de

a ,,emite” semnificaţii.

Într-unul dintre articolele sale de critică literară, Sorin Titel pleda pentru un personaj

care să se nască dintr-o dată cu întrebarea despre el, adică un personaj care nu a avut timp să

se altereze, să se mistifice. În final, prozatorul îşi punea în mod dramatic întrebarea cine sunt

în realitate diferitele personaje ale romanelor, se întreba care este consistenţa ficţiunii literare.

Dubiile pe care le construieşte în legătură cu propriile personaje din acest ultim roman par a fi

încercări de a da un răspuns la această întrebare; se naşte astfel un nou personaj, cel mai

dramatic şi poate cel mai interesant dintre personajele sale. Eroii săi sunt considerate

nişte ,,semne ale unui efort integrativ”15 şi transmit o nevoie de comunicare sentimentală cu

oamenii.

Critica a inventariat în cadrul acestui roman un repertoriu bogat de ,,idei esenţiale”,

teme, motive şi simboluri care animă dinlăuntru arhitectura romanului, îi asigură structurile de

13 Prefaţă de Gabriel Dimisianu la vol. Femeie, iată fiul tău , de Sorin Titel (ediţia a II a), Editura Eminescu,

Bucureşti, 1998, p. V.14 Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coordonare şi revizuire de Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-

Napoca, 2004, p. 65.15 Voicu Bugariu, Incursiuni în literatura de azi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971, p.160.

8

rezistenţă, coerenţa şi soliditatea: singurătatea, dragostea mamei îndurerate de pierderea fiului,

misterul naşterii şi al morţii, trecerea timpului, amprenta istoriei asupra individului. De

asemenea se observă că atenţia naratorului este reţinută adeseori de fapte, întâmplări perfect

anodine şi cărora li se insuflă o anvergură de eveniment. Calitatea prozei romanului şi a

întregului ciclu este dată chiar de faptul că ,,ele revin de fiecare dată îmbogăţindu-se cu noi

aspecte epice, detalieri omeneşti, concretizări modeste, perspective ale uneia şi aceleiaşi priviri

animate de una şi aceeaşi mirare de departe, uşor înstrăinată, vag percepută de personaje, de

cititori, de însuşi prozatorul care le dă viaţă şi care el însuşi pare că le scrutează mirat de

bogăţia lor simplu-expresivă.”16

Romanul surprinde prin ingenioasa dispunere a personajelor într-un ,,cuantum spaţio-

temporal”(Elisabeta Lăsconi). Se relatează povestea a două iubiri materne, a Sofiei şi a mamei

pictorului, dar şi povestea destinelor nefericite ale fiilor acestora: Marcu Crăciunescu şi Marcu

pictorul, repetate aproape după un secol. Primul Marcu iubit peste măsură de Sofia şi urât în

schimb de fraţii acestuia, Simion, Pavel şi Petru, face armata la Seghedin şi tot aici îşi

întâlneşte dublul, geamănul său, în persoana ofiţerului sârb Ivo Filipovac, a cărui ordonanţă

ajunge. Al doilea Marcu, nepot îndepărtat al primului, cu care şi seamănă fizic, pare să-i fi

moştenit răul lăuntric şi acea ,,neputinţă de a fi”. El parcurge un traseu şi mai lung decât

primul şi călătoreşte în Franţa, şi de la Paris la Deauville unde-şi întâlneşte dublul în persoana

unui vagabond pe nume Roger La Fontaine. Momentul apariţiilor şi întâlnirea personajelor cu

geamănul lor nu este întâmplătoarea, aceştia apar în momente de răscruce din viaţa celor doi

Marcu: după o căsătorie eşuată Marcu al Sofiei primeşte ordin de plecare pe front, astfel

ajunge la Seghedin unde va fi ordonanţa ofiţerului Ivo Filipovac, care şi acesta se află într-o

perioadă de refacere după suferinţa pierderii unei iubiri şi o cunoaşte pe frumoasa trapezistă

Anny Scheindler, iar Marcu pictorul, aflat la studii în Franţa, se îndrăgosteşte de strania Momo

care însă îl respinge. Mai mult decât toate aceste dificultăţi care fac parte oarecum din tragicul

vieţii cotidiene, toate aceste personaje cheie din roman sunt pătrunse de ceea ce se numeşte

sentimentul ,,tristeţii metafizice”. De fiecare dată, dublul eroului e de alt neam, comunicarea

se face într-o limbă străină, iar prima vedere a celuilat se face în apele oglinzii.

În acest ultim roman al său, Femeie, iată fiul tău, Sorin Titel complică tehnica epică şi

studiază, în stilul prozatorilor francezi, tema dublului, printre altele. Scriitorul se dovedeşte a

16 Daniel Vighi, Sorin Titel (monografie), Editura Aula, Bucureşti, 2000, p. 67.

9

fi un maestru al ,,reciclării” formulelor romaneşti tradiţionale, pe urmele noilor romancieri

francezi (un model ar fi Michel Tournier, Michel Butor) şi nu numai. Surse de inspiraţie au

fost şi scriitori precum Willam Faulkner sau Virginia Woolf. ,,Un univers epic omogen, cu

irizări de imaginar utopic, se constituie dintr-o diversitate de locuri şi de personaje, aşezate în

straturi temporale şi în secvenţe aproape independente, reconstituite printr-o abundenţă de

povestiri disparate. Episoadele narative sunt însă legate prin fire nevăzute şi corespondenţe

subtile. Tectonica straturilor temporale şi a grupurilor sociale nu e caracterizată de mişcări

violente sau de rupturi de sens şi semnificaţie. Prozatorul a lăsat experimentalismul abrupt şi

provocator în seama scrierilor sale de tinereţe şi s-a transformat într-un povestitor din ce în ce

mai tradiţionalist, care triumfă în romanul Femeie, iată fiul tău.”17

Personajele romanului sunt de fapt nişte ,,memorii” care deapănă o suită de

retrospecţii, imagini dintr-o copilărie petrecută în spaţiul ţărănesc natal, secvenţele

rostogolindu-se în cascade, momentele de trecere făcându-se de la sine fără avertizare sau a

schimbării unghiurilor, se sare dintr-un timp al relatării într-altul (tehnica faulkneriană).

De asemenea ,,personajul îşi părăseşte condiţia modestă de ‹‹prenume›› şi devine

‹‹narator››; se aruncă în ‹‹oglinda trecutului›› şi acceptă relaţia de complementaritate, visul.

Astfel, Titel sugerează intersecţia textelor, amintirea, realitatea şi visul fiind pilonii unui

edificiu epic care poate fi examinat/descifrat printr-un cod cultural. Intersectarea vocilor,

simultaneizarea nu sunt doar simple ‹‹efecte›› tehnice, ci potenţiază însăşi construcţia.”18

În expunerea epică a romanului se constată o intensificare a perceperii concretului, o

sporire a elementului evocator-realist, se trece dintr-o lume într-alta, dintr-un timp într-altul,

de ,,parcă am viziona întâmplările printr-o sticlă fumurie”(Ion Simuţ). Acesta, corelat

cu ,,jocul de dubli” al autorului, cu identităţile şi asemănările, contribuie la o relativă

ambiguizare a realităţii. Cu toate aceste nu se poate vorbi de un fantastic propriu-zis în

paginile acestei cărţi, deşi Gabriel Dimisianu afirmă că autorul execută în acelaşi timp

şi ,,numeroase decolări în fantastic.”

Sorin Titel ne relevă viaţa, prin glasul personajelor sale, ca un miracol. Iar în

desfăşurarea acestui miracol persistă multe lucruri neînţelese. Prozatorul lasă viaţa să curgă, cu

toate curiozităţile ei, şi nu este preocupat decât spre final de constituirea sensului. ,,Nu e tezist,

17 Ion Simuţ, O naraţiune rizomatică, ,,România literară”, Numărul 11, 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic).18 Adrian Dinu Rachieru, Scriitorul şi umbra, Editura ,,Timpul”, Reşiţa, 1995, p. 15.

10

nu e explicit, nu e teoretizant, dar are momente de patetism pentru a-şi susţine interogaţiile şi

descoperirile. Poveştile se multiplică faulknerian însă fără a adopta calea unei proze de

investigaţie şi fără obsesia adevărului.”19 Sorin Titel scrie o proză de reflecţie melancolică, ce

vizionează cu uimire panorama vieţii obişnuite. Dramele sociale şi euforiile senzoriale,

echilibrele şi dezechilibrele unei provincii tihnite sunt ridicate la rang de evenimente ale

întregului univers şi derulate în viziunea unui realism nostalgic, feerie a vieţii cu inserţii de

vise urâte şi apăsătoare, mult atenuate, ale timpului devorator.

De-a lungul paginilor romanului său se pot identifica în adâncimea sa ,,un tărâm al

arhetipurilor” (E. Lăsconi): principiul feminin ilustrat în diverse ipostaze (dominat de figura

Mamei - ,,Mater Mundi”), principiul masculin (fiul sortit sacrifiului), gemenii, dublul, fratele

şi sora, fraţii duşmani, copilul, fantasticul banalităţii sau banal tragic de tip cehovian, motivul

înstrăinării, omul fără noroc, iniţierea, oglinda, visul ş.a. Ţesătura epică a romanului e

înpânzită cu astfel de arhetipuri, teme, motive, simboluri pe care le vom analiza în capitolele

următoare.

MOTIVUL DUBLULUI

Persistenţa şi diversitatea de aspecte sub care apare motivul dublului în literatura

universală, fie că e vorba de varianta benignă a fiinţelor gemene permanent substituite una

alteia şi trecând din cauza aceasta prin nesfârşite tribulaţii, fie că e vorba dimpotrivă de

formele demonice ale eului dedublat, pot fi puse psihologic în legătură cu fascinaţia exercitată

dintotdeauna asupra omului de necunoscutul din fiinţa sa, de conştiinţa mai vagă sau mai clară 19 Ion Simuţ, art. cit.

11

a coexistenţei în cadrul aceluiaşi univers spiritual a binelui şi răului, a infernului şi paradisului,

în fine, de întrebarea – chinuitoare – dacă nu cumva în viaţă pot interveni forţe

transcendentale.

Problema dublului stă şi în centrul câtorva din lucrările literare şi în primul rând în

centrul unor romane, ambele urmărind raporturile ambigue, logic indefinibile, a doi oameni

asemănători până la neputinţa deosebirii lor, fiecare din ei ,,facsimilul viu” al celuilalt.

Apariţia în acest roman a motivului dublului demonstrează că acesta şi-a menţinut până azi

vitalitatea şi forţa de seducţie. Enigma dublului constituie un motiv fundamental al romanului

Femeie, iată fiul tău.

Dedublarea poate fi considerată o transhumanţă din sfera filozoficului în cea a

contingentului, realizarea în plan concret a alternativei bine-rău ce se află situată sub semnul

nefericirii individuale.

În acest roman titelian sunt urmărite destinele a două perechi de personaje: Marcu şi

Ivo Fipipovac, aşezaţi undeva la începutul secolului, şi un alt Marcu şi Roger, mai apropiaţi de

vremurile moderne. Disticţia dintre cele două perechi de personaje e foarte fragilă, creând

impresia ca e vorba de un singur Marcu, un personaj ce trăieşte în timpuri diferite, însoţit de

fiecare dată de un dublu al său, un personaj cu care seamănă izbitor de mult, ajungându-se

până la confuzie. Toate cele patru figuri centrale ale romanului sunt urmărite din perspectiva

Mamei, ea fiind aceeaşi din totdeauna care ocroteşte şi veghează la bunăstarea fiilor ei.

Totodată prin dispunerea acestor personaje gemene în planul naraţiunii se realizează şi un

echilibru, o completare a aceea ce are unul şi lipseşte celuilalt.

,,Identităţile de nume nu înseamnă personaje identice, deşi destinele sunt aceleaşi.”20

Prozatorul glisează abia perceptibil de la un caz la altul şi riscul confuziilor e mare, întrucât e

vorba de doi Marcu din aceeaşi familie (unchi şi nepot), care însă nu au avut cum să se

cunoască: doi Marcu, cu vieţi foarte diferite în concreteţea trăirii lor, dar urmăriţi de aceeaşi

soartă şi protejaţi de aceeaşi Mamă generică, suferind pentru sacrificiul absurd al fiului. Ivo

este protagonistul unei melodrame, iar Marcu, aparent identic, va fi protagonistul unei tragedii,

,,un ins veşnic singur, un ‹‹neîmpăcat cu lumea››, aşa cum a fost el încă înainte de a se

naşte”. ,,Identităţile de nume şi asemănările fizionomice pun, prin contrast, în relief

20 Ion Simuţ, O naraţiune rizomatică, ,,România literară”, Numărul 11, 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic)

12

adevăratele teme ale cărţii: singurătatea şi singularitatea oricărui individ.”21 Valeriu Cristea

merge mai departe şi vorbeşte despre motivul înstrăinării spirituale şi geografice, aflat în

strânsă legătură cu motivul omului fără noroc. Autorul însuşi deconspiră înspre finalul

romanului faptul că ,,în această carte, tema singurătăţii ocupă un loc de prim plan” (p. 355, în

ediţia din 1983).

Asemănările la chip relevă, în fond, contrastele (Marcu ,,seamănă numai la chip cu

superiorul lui”). Oricât ar încerca ofiţerul Ivo Filipovac, din compătimire şi bunătate, să se

identifice cu ordonanţa sa, Marcu, rezultatul nu este decât constatarea marii diferenţe. Iar

această proliferare de personaje gemene, conchide Ion Simuţ în articolul citat, nu este

decât ,,un joc al aparenţelor”: ,,Asemănarea dintre cei doi încurcă parcă şi mai mult lucrurile:

ofiţerul are, la un moment dat, impresia că cel cuprins de deznădejde e chiar el însuşi: ca şi

când s-ar afla în faţa unei oglinzi în care şi-ar vedea chipul desfigurat de suferinţă. I se pare că

el şi ordonanţa lui sunt o singură fiinţă, ca în clipa imediat următoare să-şi dea seama că totul

n-a fost decât o iluzie, cel asemănător lui la chip e totuşi un altul, o persoană străină, despre

care el, iată, nu ştie aproape nimic. Ivo Filipovac descoperă, de fapt, hăul adânc care ne

deosebeşte: ‹‹Suntem unici, îşi spune el cu toată disperarea, iar asemănarea dintre noi rămâne

doar un joc straniu al aparenţelor şi al contrafacerilor. Greşeala noastră cea mai mare este să

ne lăsăm duşi de nas şi să credem în acest joc de oglinzi mincinoase!››”(p. 340, ed. 1983).

,,Sorin Titel urmăreşte acest efect al hazardului, adică al coincidenţelor semnificative,

până la limita neverosimilităţii”22, limită de care e foarte conştient: ,,o potriveală de-a dreptul

neverosimilă (iar noi am vrea să ne întrebăm, împreună cu stupefiatul şi înmărmuritul ofiţer,

care sunt la urma urmei limitele verosimilităţii!), de parcă natura ar fi vrut, dinadins, să facă o

glumă de tot hazul” (p. 307). Ivo Filipovac e martorul acestui fapt cu totul neobişnuit de a se

întâlni, a se confrunta cu un străin care îi seamănă, de a se reflecta în el ca într-o oglindă,

situaţie uluitoare tocmai prin neasemănarea profundă: ,,Considera viaţa un fel de miracol

neîntrerupt; caracterul ei feeric îl fascina.” (p. 307). Incredibila asemănare cu Marcu i se pare

lui Ivo ,,o glumă nu întrutotul nevinovată a naturii – care se preface că-ţi dăruieşte un frăţior,

iar acesta se dovedeşte a fi în cele din urmă un străin cu care nu ai nimic, nici în clin nici în

mânecă – anume ca să-ţi arate încă o dată, cu toate că a avut prilejul să-ţi demonstreze acelaşi

lucru şi alte dăţi (să ne amintim doar iubirile neîmpărtăşite ale ofiţerului nostru!) cât de singuri 21 Ibidem.22 Ibid.

13

şi nepereche suntem de fapt, cu toate înşelătoriile şi capcanele ce ni se pregătesc uneori! Aşa

gândea eroul nostru, privindu-şi ‹‹perechea›› în oglindă: un ins asemenea lui şi totuşi un străin,

mult mai departe de el decât oricare altă planetă din univers. Nu, el Ivo, îşi refuză să înţeleagă

şi să priceapă acest joc!”(p. 309-310).

Aceeaşi reacţie o vom întâlni peste timp şi la Marcu cel aflat în Franţa, privindu-şi

dublul în oglindă constată că ,,semănau aşa cum seamănă doi fraţi gemeni între ei: incredibil şi

jenant în acelaşi timp. Or străinul nu avea cum să-i fie frate, îşi spuse Marcu, o astfel de

alternativă era întru totul exclusă, ceea ce făcea ca asemănarea să pară cu atât mai curioasă şi

mai greu de înţeles. E adevărat că viaţa îţi poate rezolva o mulţime de surprize, totuşi o astfel

de potrivire prea era de tot şi din cale-afară. […] Dar străinul, al cărui chip se potrivea atât de

bine cu al său, nu-i semăna numai lui: părea mai curând a fi copia perfectă a unui unchi al său,

fratele bunicului dinspre tată, pe care Marcu îl ştia dintr-o fotografie îngălbenită de vreme. Îl

chema tot Marcu. Întreaga familie fusese odinioară destul de tulburată de asemănarea dintre ei

doi. ‹‹Numai firea lui să n-o ai››, îi spuseseră. ‹‹De ce să nu semăn cu el?›› întrebase Marcu.

‹‹N-a fost un om norocos›› i se spusese…” (p.71).

Toţi sunt fiii aceleiaşi Mame – făcând o consonantă generalizare, a aceluiaşi destin

tragic, trăiesc în singurătate şi se simt neînţeleşi de semenii lor, sunt oameni fără noroc, ,,în-

semnaţi” aşa cum afirmă în eseul său monografic Adrian Dinu Rachieru. Romanul reia într-un

limbaj modern al semnificaţiilor povestea eternă a iniţierii neofitului în spaţiul unui ţinut ce

depăşeşte graniţele unui teritoriu fizic (satul Margina) ,,spre a se împlini într-o unitate de

atmosferă şi stil.”23

Motivul “dublului” este unul dintre cele mai folositoare instrumente hermeneutice,

capabil să susţină singur interpretarea operei întregi. Odată numit, el deschide textul spre o

adevărată mistică a semnificaţiilor. Acestea par a irumpe din adîncuri ,,profunde”, ,,esenţiale”,

reclamate cu insistenţă de textul organizat în jurul nucleului amintit. În motivul dublului sunt

aglutinate sugestii extrem de numeroase, care sporesc considerabil amplitudinea unei analize

de text. Dublul şi conotaţiile sale adiacente (dualul, jocul cu multiple faţete dintre identitate şi

diferenţă, ambigua întâlnire dintre “unu” şi “doi” înăuntrul dublului, ruptura şi atracţia eternă

dintre membrii unei perechi antagonice şi/ sau complementare, dualitatea, dedublarea, jocul de

dubli peste timp şi spaţiu, etc) sunt configuraţii bazale care ne permit invocarea unor 23 Dicţionar analitic de opere literare româneşti, vol II, coordonare şi revizuire de Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă,

Cluj-Napoca, 2004, p. 65.

14

semnificaţii practic din orice zonă a culturii: pitagoreici, filosofie indiană, Platon, oglinzile

magice care reflectă dublul spiritual descrise de Jurgis Baltrusaitis, psihanaliză, destrucţia

logicii dihotomice de către postmoderni.

Investitura simbolică a acestei structuri extrem de simple este masivă în cadrul acestei

naraţiuni epice, ea construieşte straturi peste straturi de sensuri, al căror vast labirint se sprijină

pe simpla prezenţă a Numărului – schelet nedisociabil, prim şi ultim, absolut, ,,eu primar”

vs. ,,eu secund” al viitoarei structuri semnificante.

Astfel, toate culturile lumii şi mitologiile dau dovada unui deosebit interes pentru

fenomenul gemenilor. Temă şi simbol totodată dublul dovedeşte existenţa unei dorinţe de

confruntare cu sine, dar şi teama de repetare, ,,la popoarele indoeuropene, în special la

iranieni, exista credinţa că fiecare om îşi are o pereche astrală, sau că dincolo de fiinţa

imaterială se află imaginea celestă (daena) care întruneşte adevăratele însuşiri ale individului.

În planul realităţii imediate, sosiile, fraţii de cruce, dar, mai ales gemenii au atribute magice; în

folclorul nostru se vorbeşte despre puterile oculte ale acestora.”24Întâlnirea cu dublul este şi o

fatalitate mistică (G. Călinescu) ce presupune o oglindire a sinelui, căci dublul este în acelaşi

timp adversar şi semn al apropiatei vieţi. ,,Ei exprimă un amestec al lumii de dincolo, precum

şi dualitatea oricărei fiinţe sau dualismul tendinţelor acesteia […] simbolizează opoziţiile

interne din om, lupta sa interioară.”25Eliade leagă simbolul dublului de fiinţa ideală, însă în

mai multe credinţe întâlnirea cu ea e un semn nefast. Astfel, în proza titeliană, cum lesne se

poate observa, întâlnirea cu dublul este o prevestire a morţii: primul Marcu e bătut până la

desfigurare, confundat, datorită asemănării, cu ofiţerul, de către fratele gelos al iubitei

acestuia, şi moare, mai târziu în Galiţia, pe frontul primului război mondial; Marcu pictorul şi

Roger La Fontaine se aflau în aceeaşi maşina condusă de ciudata Momo când are loc

accidentul. Francezul moare pe loc, iar pe Marcu îl scoate din agonie şi-l întoarce la viaţă

mama venită de la mari depărtări.

,,Mai multe paralelisme, simetrii şi contraste structurează această carte a mamelor şi a

fiilor” (Elisabeta Lăsconi): fiecare dintre cei doi fii trăieşte în copilărie o experienţă esenţială

într-un lăcaş sfânt şi una de contopire cu universul, în mijlocul naturii. Se poate afirma că

dublii poartă permanent un dialog peste timp şi spaţiu ,,care e o subconversaţie (termen 24 Doina Ruşti, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti,

2002, p. 67.

25 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol I, Editura Artemis, Bucureşti 1996, p. 471.

15

introdus de Nathalie Sarraute).”26 Fiecare din cele două mame călătoreşte prin locuri străine,

mânate fiind de semnele din vis, care vestesc primejdii de moarte pentru fiul preaiubit; nici

una, nici alta, nu reuşesc să biruie nefericirea şi singurătatea fără margini a fiilor.

Apare aici ideea că întregul univers e o unitate divină, că suferinţa şi răul derivă din

faptul că noi singuri nu ne mai simţim părţi nescindabile ale unui tot şi că eul se consideră prea

important. Pentru perechile de gemeni din spaţii şi timpuri diferite alungarea în viaţă, naşterea

lor este asemenea unui surghiun în care se simte ca fiind dureroasă despărţirea de originile

adamice şi existenţa în neagra stăinătate ce pare a fi viaţa. Se poate face aici asocierea

simbolică dintre soarta exilatului cu cea a sihastrului, izolat într-o lume ce-i pare străină, ostilă

care nu-l înţelege.

Totodată putem identifica aici simbolul străinului în ipostazele celor doi dubli: la

Deauviile în mod întâmplător Marcu pictorul îl întâlneşte pe dublul său, un vagabond, un

cerşetor, însă acesta e ,,un mesager divin sau un strămoş reîntors la origini (şi ca) orice străin

suscită interes ca fiinţă necunoscută şi purtătoare potenţială a unor mistere capitale.”27

Necunoscutul apărut pe neaşteptate este fascinant şi primejdios în egală măsură, putând fi

interpretat chiar ca o metaforă a morţii. Aceeaşi miraculoasă întâlnire neaşteptată a fost trăită

şi de strămoşul său Marcu. Întâlnirea a fost identificată ca fiind un adevărat ,,topos al mitului,

al basmului şi al romanului”. Toate aceste întâlniri au o anumită predestinaţie şi sunt dirijate

de forţe supraumane. Ele ţin de simbolistica epifaniilor, a călătoriilor şi a probelor iniţiatice.”28

În acelaşi timp, acest mit al iniţierii conţine şi o valenţă a morţii în folosul altcuiva –

sacrificiul. Aşa cum se întrevede pe parcursul naraţiunii, întâlnirile cu geamănul fiecăruia se

dovedeşte a fi de rău augur. Pesonajele se confruntă cu apariţii fabuloase, incredibile, însă sunt

acceptate cu uşurintă denotând o coborâre a sacrului în profanul cotidian. Mai mult decât nişte

străini, aceşti dubli sunt nişte orfani (Ivo Filipovac este lipsit de ocrotirea maternă esenţială

pentru fiecare copil, Roger La Fontaine, despre a cărui legături familiale nu se ştie nimic),

fiinţe izolate, lipsite de anumite legături de sânge.

Prin tema dublului dezvoltată în roman se ilustrează comuniunea între gemeni, care, în

fond, devin o singură fiinţă, şi se sondează întrepătrunderea destinelor acestora, care pot lua

26 Gabriel Dimisianu, Prozatori de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970, p. 155.27 Doina Ruşti, op. cit., p. 204.28 Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, p. 226.

16

aceeaşi formă. Manifestarea morţii devine un laitmotiv, iar gemenii pot reprezenta sacrul şi

profanul, mortul – cel integrat şi, respectiv, cel care aşteaptă încheierea vieţii.

Corelat cu motivul dublului este şi simbolul oglinzii, o ,,poartă magică între realitate şi

iluzie, este totodată o replică a realităţii; oferă o similitudine aparentă şi are funcţii magice; ea

revelează lumea eliberată de timp (...), simbol al regăsirii şi element simbolic al atitudinii

narcisiste, simbol al dublării în plan real (şi nu în ultimul rând), simbol al morţii, o replică, o

reflectare a vieţii.”29 Oglinda este considerată un obiect ritualic şi simbol mitic de cea mai

mare importanţă pentru toate culturile lumii. Cu alte cuvinte, din cele mai vechi timpuri, ea era

un obiect al ,,cercetării”, al ,,cunoaşterii” şi ,,al autocunoaşterii”, ceea ce îl îndreptăţeşte pe U.

Eco să numească oglinda drept ,,obiect semiotic” şi ,,mecanism semiotic”. Raportându-ne la

romanul studiat, pe lângă existenţa ca atare a obiectului în sine, putem vorbi aici de personaje-

oglindă, copie fidelă a celui ce priveşte în oglindă. Oglinda este locul efemerului, al

instantaneului: ea favorizează artificiul şi iluzia şi derealizează subiectul până la refuzul vieţii;

este locul unui transfer, spaţiul potenţial în care subiectul se deghizează şi intră în legătură cu

fantasmele lui: ficţiunea oglinzii refuză distincţia rigidă dintre real şi imaginar şi permite o

dialectică mai subtilă a subiectului. Oglinda eliberează un spaţiu de joc între vizibil şi

invizibil, între vis şi real graţie căruia subiectul se măsoară proiectându-se în imagini şi

ficţiuni a căror dezvăluire o stăpâneşte. Pe baza acestei duble priviri oferită de oglindă

personajele masculine ale romanului se pot defini mai bine şi cunoaşte pe sine. Constituindu-

se ca imagine în oglinda celuilalt personajele – Marcu, Ivo, Roger, Marcu (pictorul) –

devin ,,spectacol pentru ei însuşi sub o privire exterioară: a se vedea şi a fi văzut, a se cunoaşte

şi a fi cunoscut sunt acte solidare […]”30, se pun în mişcare noi perspective şi se anticipează un

nou adevăr.

Motivul reflectării, dedublării, tema gemenilor antagonici şi complementari, care nu

pot trăi decât simbiotic sunt extrem de incitante, având reverberaţii psihanalitice complexe;

cea a întîlnirii în oglindă a personajului cu el însuşi a făcut carieră mai ales în literatură şi film.

Oricum, oglinda a fost şi rămîne o continuă provocare: Narcis a eşuat lamentabil în

confruntarea cu ea. Câteva exemple pe acest filon al dublului sunt Castor şi Pollux din

29 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol II, p.158.30 Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, trad. de Luminiţa Brăileanu, Editura Univers, Bucureşti, 2000, pp.

204-5.

17

mitologia greacă, Iacob din Biblie se naşte ţinându-se de călcâiul geamănului Esau,

contestându-i astfel a priori dreptul primului născut.

Soarta omului în roman primeşte o coloratură heideggeriană: omul din moment ce este

o fiinţă aruncată în lume devine o fiinţă pentru singurătate: ,,…omul este întotdeauna singur –

de fapt, cred că el există numai pentru a fi singur. Doar câtă vreme mai hălăduieşti în pântecul

mamei nu eşti singur…în pântecul mamei o duci bine, ea îţi dăruieşte căldură, te ocroteşte şi

nici o putere vrăjmaşă nu te poate atinge. Dar de cum eşti azvârlit afară, te trezeşti singur cu

suferinţele tale.”31

Aventurier al cunoaşterii esenţiale, având intuiţia dimensiunii de mister a

contingentului şi tentaţia zonelor sufleteşti sustrase analizei raţionale, Sorin Titel alături de alţi

mari scriitori mari scriitori precum Dostoievski şi Poe s-au apropiat – fiecare cu modalitatea sa

artistică originală – de enigma psihologică şi cazul patologic al dedublării, al dublului cu

convingerea că ea reprezintă o experienţă fundamentală a dramaticului aliaj de ideal şi

mediocritate, tragic şi sublim, care este conştiinţa umană.

SACRUL ÎN ARHITECTURA UNUI ROMAN POSTBELIC

Chiar plecând de la titlul romanului, Femeie, iată fiul tău, şi analizând relaţiile

dialogice titlu-text se poate vorbi în acest caz despre intertitularitate. Titlul romanului dă

startul interpretărilor diverse asupra textului epic, totodată fiind un ,,titlu-oglindă ce rezumă

conştiincios naraţiunea, ea însăşi o oglindă plimbată de-a lungul unui drum, accidentat epic.”32

Titlul – ce aminteşte de cuvintele pe care Hristos, pe cruce, le-a spus Maicii Sale,

încredinţându-i-l pe ucenicul său iubit, Apostolul Iubirii – indică ,,un program artistic şi

conţine totodată o densitate culturală, care

orientează vizibil şi precis.”33 Sorin Titel a ales titlul

acestui roman fiind aproape de încheierea lui –

31 Apud Ion Vartic, Modelul şi oglinda, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, pp. 218-219.32 Adrian Dinu Rachieru, Scriitorul şi umbra, Editura ,,Timpul”, Reşiţa, 1995, p. 17.33 Ibidem, p. 18.

Michelangelo, Pietà, 1499 – Bazilica San Pietro - Roma

18

mărturiseşte mai târziu autorul – după unul din cvartetele lui Haydn ce exprima o

numită ,,tristeţe metafizică”. De asemenea, acesta este un pasaj biblic cunoscut şi face referire

la relaţia mamă-fiu, din prisma unei lepădări niciodată complete. Sugestiv este în acest sens

devotamentul Sofiei faţă de Marcu, după ce acesta este ,,aruncat” într-o căsătorie nefastă.

Mamă se simte şi mai vinovată de nefericirea acestuia; el s-a simţit întotdeauna respins şi lipsit

de iubirea celorlalţi, el pare un om străin între oameni, el e altfel, e un om însemnat, dar într-

un sens negativ, nu unul eliberator (,,că-i tare greu, mamă, aşa să ştii, nu-i defel uşor să fii ca

mine: străin în tot locul şi neîmpăcat cu lumea! Căci om mai singur şi mai fără noroc nu cred

să fie altul, oricât ai căuta şi oricât ai umbla”). În aceeaşi situaţie se va afla peste ani şi ani şi

strănepotul său.

Alte elemente care fac trimiteri la orizontul sacrului sunt numele unor personaje (Petre,

Pavel, Simion, Marcu, Sofia – nume care în greceşte semnifică înţelepciune şi pare anume ales

de autor pentru figura Mamei). De asemenea apar de-a lungul romanului scene, fapte cu

referinţe la Scripturi: episodul închiderii în biserică a lui Marcu de către fraţii mai mari, celui

de-al doilea Marcu i se cere să picteze o scenă din Biblie. Comentând cartea, Eugen Simion a

vorbit astfel despre ,,parabola fraţilor duşmani” şi ,,mitul cainian” pe care le evocă ura ce i-o

poartă copilului Marcu fraţii săi mai mari – un Cain multiplicat în figura a trei personaje. Nu

există conflict mai frecvent în mituri, literatură decât conflictul fratern. El sfârşeşte în general

prin fratricid. Tindem să ne imaginăm raportul fratern ca pe o unitate afectuoasă, dar

exemplele mitologice, literare şi istorice ne arată multe exemple de conflict: Cain şi Abel,

Iacov şi Esau, Romulus şi Remus. Ca o recompensă a naturii, Marcu îşi întâlneşte mai târziu,

în spaţiu şi timp, fraţii gemeni, cu care are raporturi armonioase. Fraţii sunt în acelaşi timp

apropiaţi şi separaţi de aceeaşi fascinaţie, aceeaşi persoană dorită de toţi, este vorba de iubirea

şi atenţia mamei. Marcu este cel ce a furat dragostea mamei, însă se dovedeşte un furt

păgubos.

Sentimentele, virtuţile, valorile morale care susţin ideatica acestei cărţi: iubirea, mila,

bunătatea, blândeţea, bucuria de viaţă aparţin de asemenea etosului creştin. Totodată şi

limbajul din roman este presărat cu simboluri, prin raportarea la Hristos ca temei al tuturor

lucrurilor, prin recursul inspirat la parabolă şi mit, prin multitudinea planurilor de lectură şi

prin explozia semnificaţiilor care depăşesc contextul.

19

Moartea celor doi Marcu nu are nimic cristic în ea, în ciuda conexiunii biblice

favorizate de titlul romanului. ,,Numai suferinţa mamei îngăduie o asemenea comparaţie.

Altfel, romanul se menţine într-un registru banal al vieţii, chiar într-o euforie a cotidianităţii, şi

nu-şi supralicitează niciodată semnificaţiile în sens biblic sau mitic.”34 Totuşi elementul sacru

este foarte bine reprezentat în ţesătura epică a romanului: chiar sacrificiul, pe care îl fac

personajele gemene, trimite la ideea de lucru sfânt, la caracterul sacru al victimei. Imagine a

Fiului huiduit şi apoi sacrificat, Marcu creşte de mic cu sentimentul izgonirii sale din mijlocul

celorlalţi, chiar din sânul familiei, căci fraţii săi nu-l iubesc. Conştientizarea unei vieţi trăite

departe de semeni îi provoacă la început durere, suferinţă insuportabilă, ca apoi să devină

vocea unei certitudini a singuratăţii absolute, chiar şi atunci când ceilalţi fac eforturi să-l

primească între ei. Zbuciumul şi tulburarea sufletească care i-au marcat copilăria, când avea

cea mai mare nevoie de afecţiune, se transformă la maturitate în atitudine constantă în faţa

vieţii, expresie a convingerii că reprezintă un exemplu singular de singurătate.

Întâlnim în acest roman titelian caracteristici ale omului din proza marqueziană. Acesta

tratează cu oarecare familiaritate sacrul; sacrul este ceva natural, se raţionalizează, cu intenţia

de a-l face verosimil şi explicabil. Ceea ce creează Titel nu e propriu-zis poveste, dar poate fi

luat drept realism magic, destul de apropiat de tipul celui apărut în America Latină prin Llosa

şi Marquez, cu amendamentele de rigoare, ce se pot aduce în sensul în care ,,fantasticul şi

imaginaţia sunt racordate şi «convertite» la o sursă biblică.”35 Pilda religioasă stă la baza

structurării subiectului romanului titelian, iar felul în care realitatea se mulează pe această

sursă, felul în care îi urmăreşte ilustrarea, denotă o sacralizare a existenţei ce nu exclude însă,

desigur, profanul. Atmosfera feerică dată de ,,sacralitatea gestului mărunt al personajelor, al

‹‹nimicului›› cotidian, are la Titel o motivaţie intrinsecă, de ordin tematic.”36

Apropierea de realismul magic al literaturii latino-americane se face atât prin

parafrazarea parabolei biblice, cât şi prin vocaţia personajelor de a trăi simplu, modest, şi de a

taifăsui, de a sporovăi, de a-şi constitui viaţa din gesturi şi cuvinte mărunte. Pare lesne să redai

34 Ion Simuţ, O naraţiune rizomatică, ,,România literară”, Numărul 11, 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic).

35 Vali Dogaru, Utopia conversată sau trăită a cotidianului, ,,Vatra”, Nr. 5-6 / mai-iunie

2005(http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8976).

36 Ibidem.

20

existenţa în goliciunea ei, dacă reuşeşti să o înregistrezi cinematografic şi să beatifici viaţa

obişuită, altminteri sortită anonimatului, insignifiantului. Mircea Iorgulescu vorbea de o proză

de factura cinematografică, care îşi schimba des planul şi ritmul, a cărei trăsătură originală

constă în beatificarea vieţii mărunte.

Fantasticul este înlocuit de ,,dialectica dintre sacru şi profan, în jocul căreia primul

termen este marcat aici printr-o seamă de reiterări mitice de extracţie biblică”37: Marcu – fiul

al cărui sacrificiu este presimţit acut de el însuşi încă din copilărie şi a cărui moarte e

prevestită de către mama sa – reiterează mitul biblic al mielului sacrificat pentru mântuirea

lumii. Tot astfel poate fi considerată salvarea miraculoasă din ghearele morţii a fiului-pictor de

către mama sa, Sofia, care veghează la căpătâiul lui până ce acesta se reîntoarce la viaţă.

Dincolo de mizeriile cotidianului, de război sau de existenţa degradantă a străinătaţii

(reprezentată sugestiv de Paris, oraşul pierzaniei, al libertăţii care anulează tradiţia), răzbate

pulsul emoţional al dragostei, reiterând arhetipul divin din Noul Testament, dintre mamă şi fiu.

Romanul căştigă astfel mult în profunzime, trece de la un fantastic al lucrurilor mărunte, de la

fantasticul banalităţii la sacru, primind dimensiuni tot mai largi. Se reface în naraţiune

povestea eternă a iniţierii şi mântuirii într-un teritoriu ce depăşeşte limitele unui teritoriu fizic.

Elisabeta Lăsconi identifică numeroase episoade rescrise în registru profan:

Bunavestire, Naşterea, adoraţia păstorilor, închinarea magilor, rătăcirea în templu a lui Iisus

copil, icoana religioasă a Fecioarei cu pruncul. Prin Sofia şi fiul ei se pot descifra aluzii la

sofianism şi gnoză. Se cuvine să aducem câteva precizări în legătură cu ceea ce semnifică

această ideologie. Sofianismul, la fel ca gnosticismul sau platonicismul este un curent

filozofico-religios, apărut în secolul al II-lea d.Hr., care îmbina teologia creştină cu filozofia

elenistică şi cu unele concepţii panteiste ale religiilor orientale. Acesta este expresia aspectului

feminin al lui Dumnezeu. Sofianismul este un concept filozofic ce are drept termen central

înţelepciunea, iar în teologie are în vedere înţelepciunea lui Dumnezeu. Astfel de idei eretice

au fost vehiculate chiar în secolul al XX-lea de unii ortodocşi, precum protoiereul rus Serghie

Bulgakov (1871-1944), care a elaborat o dogmă numită sofiologie sau sofianism, condamnată

ca eretică de Biserica Ortodoxă. Pentru Bulgakov, Sophia coexista cu Trinitatea, aspectul

feminin divin în consonanţă cu principiile masculine: Tatăl, Fiul, Sfântul Duh.38 Acesta

presupune întrepătrunderea a două lumi între uman şi divin. 37 Ibid. 38 Despre sofianism: http://en.wikipedia.org/wiki/Sophia_(wisdom).

21

Prezenţa sacrului în literatura modernă şi în cea postmodernă este de primă instanţă şi

importanţa fenomenului e cu atât mai relevantă pentru spaţiul românesc în perioada

comunistă. Evident, o proză religioasã propriu-zisă n-a avut nici o şansă de manifestare. Pe de

altă parte, a existat o criză generală a religiozităţii nu numai în spaţiul comunist. Cauzele sunt

profunde, venind din structura psiho-culturală a omului european faustic, ajuns la supremă

tensiune cu filosofia răzvrătită a lui Nietzsche, cel care la finele secolului al XIX-lea decreta

moartea lui Dumnezeu. René Girard vorbea despre imposibilitatea morţii sacrului, cu alte

cuvinte acesta se ascunde, se camuflează în banalul cotidian. Sau altfel spus, şansa rezistenţei

sale a fost împăcarea antitezelor, în sens eminescian, dintre sacru şi profan aşa cum apare ea şi

în ţesătura acestui roman. Toate acestea cu atât mai mult cu cât, la începutul deceniului opt,

când apărea Femeie, iată fiul tău, nu s-a putut vorbi decât prea puţin şi pe ocolite despre

această dimensiune a cărţii, deloc neimportantă.

MAMA: O MICĂ ZEITATE DOMESTICĂ

În centrul romanului se află figura sacralizată a mamei ocrotitoare căreia parcă totul i

se subordonează şi se roteşte în jurul universului ei domestic. Sentimentul matern şi cel filial

au constituit o temă predilectă pentru proza candidului scriitor bănăţean şi de altfel o temă

recurentă în toate literaturile. Nu există aproape în toată lumea scriitor care să nu fi lăsat măcar

o însemnare fugară despre ea. De la Homer şi tragicii greci, la Tolstoi, mama are o

însemnătate măreaţă. Şi în literatura română, începând cu baladele şi continuând cu scriitorii

clasici şi contemporani, creatorii şi-au arătat recunoştinţa faţă de „icoana-ntre icoane”, de

„făptura duioasă” cum mai este numită. În literatura perioadei ante- şi postbelice, mama e

proslăvită de scriitori precum Arghezi, Zaharia Stancu, Marin Preda, Eugen Barbu. Iubirea

pentru mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări artistice de valoarea capodoperelor,

dar şi scrieri mai modeste, care impresionează prin sinceritate şi căldură.

O temă îndrăzneaţă şi o simbolistică complexă în centrul căreia se află bine fixată,

figura arhetipală a Mamei, romanul poate fi socotit ,,un imn adus suferinţei şi fidelităţii

22

materne. Un simbol,(...) al duratei şi al iubirii materne în singurătatea lumii, o mamă al cărui

nume nu-l reţinem, cu destinul său de furnică, ea duce, mai departe, povara lumii întregi.”39

Aşa cum am arătat în capitolul anterior, legătura dintre mamă şi fiu întâlnită în acest

roman titelian prezintă contingenţe cu sacrul, regăsim aici o legătură profundă, mama fiind cea

care presimte nenorocirile fiilor săi; o simbolistica specială o au visele premonitorii ale Sofiei

din începutul romanului, şi tot mama este cea care pleacă în căutarea acestora, indiferent de

distanţa care o desparte de ei. Sofia, în pofida atitudinii descurajatoare a celorlalţi fii ai ei,

pleacă în căutarea lui Marcu, presimţind că s-a întâmplat ceva cu acesta şi într-adevăr îl

găseşte în spital după loviturile primite de la gelosul frăţior al frumoasei trapeziste Anny

Schindler, iar peste zeci de ani mama celui de-al doilea Marcu vine la Paris, în urma unei

telegrame primite; aceasta o informa că fiul ei a avut un accident şi se află între viaţă şi

moarte.

Mama este figura emblematică şi structurantă în această lume de margine, în care toate

se amestecă şi trec răsfirând destinele mărunte ale personajelor. Romanul începe cu visul

premonitoriu al unei mame despre fiul său şi totul se derulează apoi ca într-un vis al nu se ştie

cui despre o realitate posibilă. C. G. Jung consideră mama drept ,,unul din cele mai importante

simboluri arhetipale, concretizate în imaginea propriei mame, a bunicii, a oricărei alte femei,

zeiţe-mame sau în unul din sinonimele sale simbolice: Sf. Fecioară, biserica, casa natală,

satul, ţara...”40 Arhetipul mamei are la bază imaginea originară a mamei, preexistentă şi

subordonată oricărui fenomen al maternului. Este un arhetip static de protecţie. Acest arhetip

are o multitudine de aspecte care se regăsesc în proza lui Sorin Titel sub diferite forme: maica

îndurerată, mama-copil, soţie, bunică, soacră, ş.a. Proprietăţile sale sunt: maternul, autoritatea

magică a femininului, înţelepciunea şi înălţimea spirituală ce transcende raţiunea, ceea ce este

bun, ceea ce protejează, dătător de creştere, fertilitate şi hrană, locul transformării magice, al

renaşterii; instinctul sau impulsul care ajută, graţia divină; secretul, misterul. Funcţia

principală a acestui arhetip este hrana şi protecţia. Energia pământului este cea asociată acestui

simbol matern, feminin. Ea se raportează la natura masculină ca un agent al blândeţii şi

protecţiei. Ea îi susţine pe cei din jur cu energia sufletului ei. Ea îşi asumă responsabilitatea

faţă de ceilalţi, fiind dreaptă şi iertătoare. Iertarea şi iubirea sunt cele care transformă şi

39 Eugen Simion, În ariergarda avangardei, Sorin Titel (II), ,,Cultură literară”, anul II, Nr. 4/22 decembrie 2005,

p. 9.40 Apud Ivan Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amacord, Timişoara, 1994, p. 267.

23

purifică. Ea nu rezonează cu răul, are ceva sufletesc copleşitor care acoperă tot răul cu iubirea

ei. În personajul ei vedem întruchipată secretul veseliei înlăcrimate, episodul din finalul

romanului, Sofia, însingurată şi tristă fiind, este capabilă a recunoaşte minunile lumii create de

Dumnezeu.

Totodată se găseşte în acest simbol al mamei o ambivalenţă: viaţa şi moartea sunt

corelative. Naşterea înseamnă ieşirea din pântecul mamei, moartea înseamnă reîntoarcere în

pământ. Chiar lexemele mamă şi moarte au în aproape toate limbile indoeuropene aceeaşi

rădăcină. Moartea, foarte prezentă în acest roman, înseamnă o întoarcere la origini, către o altă

viaţă sau devenire, peste timp şi spaţiu. Şi deşi mama, prin definiţie presupune siguranţă,

căldură, dragoste, există şi riscul apăsării, sufocării prin

exagerarea rolului său: ,,născătoare (genitrix) îl devorează pe

viitorul genitar dătător de viaţă, generozitatea devine

acaparatoare şi castratoare.”41 Astfel se poate vorbi, într-un sens

mai voalat, în acest roman despre un complex al lui Oedip,

aplicându-se ceea ce C. G. Yung afirmă la un moment

dat ,,mama poate focaliza o pasiune pe cât de mistuitoare pe atât

de inconştientă fiului, care sapă probabil la temelia întregii vieţi

rătăcindu-l în mod tragic, aşa încât măsura destinului lui Oedip pare a nu fi exagerată cu nici o

iotă.”42 Îndeosebi primul Marcu se află sub aripa protectoare a mamei toată viaţa,

devotamentul ei covârşitor sufocă şi îl face pe Marcu să ,,rateze” iniţierea. Chiar şi la depărtare

de ea fiind legătura nu se rupe, ea luând chiar locul cuvenit în viaţa acestuia jumătăţii feminine

din viaţa bărbatului. ,,Ivo ‹‹frustrat›› şi Marcu ‹‹covârşit›› de dragostea maternă sunt cele două

‹‹feţe›› ale aceluiaşi destin: dublul înseamnă aici completitudine pentru că, scriind în amănunt

istoria lui Marcu şi a iubirii mamei sale, prozatorul creează substanţă pentru două existenţe:

viaţa lui Marcu Crăciunescu umple golul din aceea a dublului său.”43 De cealaltă parte, Ivo

Filipovac are o viaţă sentimentală mai complicată, feminin este căutat şi dorit anume pentru a

compensa lipsa sentimentului matern. După câteva experienţe ratate, acesta reuşeşte în cele

din urmă să fie fericit pe acest plan sentimental; el este cel mai fericit dintre ,,fraţi”, reuşeşte să

41 Cf. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol II, pp. 369-373.42 C.G. Yung, Simbol şi libido (Eroul şi arhetipul mamei), vol. II, trad. de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura

Universitas, Bucureşti, 1999, p. 16.43 Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 120.

24

învingă singurătatea bărbaţilor. Prin intermediul personajului Sofia se dă expresie unor

excepţionale pagini despre ,,misia sacră a femeii în lume” (Eugen Simion), despre misterul şi

poezia feminităţii: ,,simţeam cu întregul meu suflet de copil neştiutor – mărturiseşte Ivo în

confesiunea sa – că voi, femeile, sînteţi altfel, cu totul altfel, decît noi, bărbaţii, şi că o lume

fără voi, fără strălucitoarea, uluitoarea, luminoasa voastră prezenţă, nu poate fi decît urîtă,

cenuşie şi tristă.”

Acest tip arhetipal este un filon important în roman şi ţine de grija maternă pentru

fiinţa nefericită căreia i-a dat naştere. Pagini superbe în roman sunt un elogiu al feminităţii şi

un imn al Mamei arhetipale ca protectoare a vieţii. Ea este cea care vine mereu în contact cu

zonele misterioase ale existenţei, unde viaţa şi moartea se întâlnesc: este dătătoare de viaţă,

moaşă (ilustrativă este în acest sens chipul mamei lui Marcu pictorul care îşi părăseşte spaţiul

ei familiar, vine într-o lume străină, unde este neînţeleasă, dă dovadă de o tărie de caracter şi o

credinţă impresionabile). Destinele celor două perechi de personaje sunt urmărite din

perspective figurii materne, cu visul căreia se deschide şi se închide romanul, mărind impresia

de construcţie sferică desăvârşită şi sugerând în acelaşi timp o subtilă depăşire a limitelor

realităţii prin evadarea într-un fantastic perceput ca un teritoriu mitic, eliberat de istorie şi de

scurgerea timpului. Figura feminină este cea care veghează asupra bărbaţilor, care cu toţii fac

parte dintr-o seminţie a singuraticilor, refăcând astfel un tot originar distrus într-un trecut

imemoriabil.

Scriitorul examinează sub lentila feminităţii o lume plină de singuratici, o singurătate

ce se perpetuează continuu: se vorbeşte de o singurătate adamică a bărbaţilor ce se extinde:

imaginea ciudatei Momo – o singuratică şi ea, care preferă să citească cărţi în loc să trăiască o

viaţă a ei proprie şi nu pe a unor personaje fictive. În Femeie, iată fiul tău Marcu are o viziune

în totalitate utopică asupra lumii, lucru ce explică firea sa singuratică, izolarea într-un univers

particular, care îl transforma pe cel real. ,,Din această existenţă unică în solitudinea ei se naşte

utopia socială a acestui fantezist de imagini ce remodelează lumea.”44

Aşa cum oberva criticul Valeriu Cristea, romanul are la bază acest dialog tematic:

singurătate şi dragoste. Singurătatea bărbaţilor este contrabalansată de ,,ploaia de aur a iubirii

şi bunătăţii.”45Aceste depozite de iubire şi bunătate se regăsesc în figurile feminine ale

44 Vali Dogaru, Utopia conversată sau trăită a cotidianului, ,,Vatra”, Nr. 5-6 / mai-iunie 2005

(http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8976).45 Valeriu Cristea, Modestie şi orgoliu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984, p. 179.

25

romanului cărora scriitorul le aduce un extraordinar elogiu. Există o capacitate mare de

dăruire, devotament şi sacrificiu din partea acestor femei. Sorin Titel dă astfel contur unor

excepţionale personaje prin figurile celor două mame. Sofia, ,,o femeie uitată de timp”, captivă

în lanţul amintirilor, îşi retrăieşte viaţa ce capătă accente dramatice odată cu naşterea

neaşteptată a celui de-al patrulea băiat, cel mai iubit fiu al ei. Ea adună cioburile oglinzii sparte

ale unui destin trist şi născut pentru durere pentru care se simte responsabilă.

În concluzie mama este un simbol cu multiple semnificaţii etice şi sociale. Ea este o

altă Maică Marie, un început a toate câte sunt, iar scriitorul bănăţean nu putea trece indiferent

peste această figură arhetipală. Din contra, el i-a închinat un roman care a adus noi perspective

şi viziuni asupra maternităţii, i-a conferit noi sensuri într-un context aparent încărcat de

banalitate.

AMPRENTA ISTORIEI ASUPRA INDIVIDULUI

ÎN ROMANUL TITELIAN

Se prefigurează o dimensiune metafizică a romanului, dorită de autor, favorizată de

această glisare temporală în intervalul unei jumătăţi de secol, de la Primul Război până în anii

'70, înainte şi înapoi, fără instrucţiuni speciale pentru cititor. Marele spectacol al vieţii e

întrerupt de accidente, de morţi individuale, de suferinţe particulare, ca ale celor doi Marcu,

dar ele se pierd în marea masă a viului feeric şi a timpului impasibil. E ceea ce vrea să spună

toată această înlănţuire derutantă de fapte, amestec concret de epoci şi geografii, de operete şi

tragedii, de fericiri şi nenorocuri. ,,Hazardul este mai puternic decât fantezia oricărui autor" –

recunoaşte naratorul (p. 335). ,,Aglomerarea de nuclee epice creează impresia unei dispersii a

naraţiunii, ramificată rizomatic în subteran, unde acumulează nevăzut substanţe nutritive

pentru sensurile de la suprafaţă.”46

Sorin Titel susţine, direct sau indirect, că în conflictul dintre istorie şi individ, scriitorul

trebuie să fie de partea individului. De asemenea în romanul titelian, omul se slujeşte de

vremurile străvechi ca de o oglindă. Totuşi există o ,,disonanţă între epocă şi individ”(Valeriu

Cristea), istoria e puternică însă şi omul are tăria sa, şi aici trebuie menţionat memoriabilul

tablou al satului rămas după război fără bărbaţi şi în care nu se mai născuse nici un copil. 46 Ion Simuţ, O naraţiune rizomatică, ,,România lierară”, Nr. 11, 17-23 martie 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic).

26

Remediul găsit a fost trimiterea tinerelor fete muncitoare pe litoral, trist însă e o dovadă că

omul nu trebuie să se lase chiar atât de uşor modelat de împrejurările exterioare.

,,Sociografii cu sensuri simbolice şi sugestii mitice”, cum denumeşte Eugen Negrici

romanele ciclului în Literatura română sub comunism, cele patru romane supravieţuiesc

perioadei de îndoctrinare comunistă tocmai prin apelul la cotidianul insignifiant – aspect ce

ascunde în spatele unei prezentări anodine a vieţii sensul adânc al existenţei, cu rădăcini

arhetipale. Nu e uşor ca într-o epocă în care religia este pusă la colţ, scriitorul să opteze pentru

referinţa biblică.

Feeria prozaicului are acest revers: dincolo de clipă nu se află nimic. Rezistentă,

mulţumindu-se cu un “puţin” mereu aflat la îndemână, viaţa – sau, mai exact, vieţuirea de zi

cu zi – acestei lumi este suficientă sieşi; se perpetuează fără să o clatine ceva. În Femeie, iată

Fiul Tău acţiunea se întinde pe durata aproape a unui veac şi ne poartă pe un spaţiu

considerabil, din Banat până la Atlantic şi din Iugoslavia până în Galiţia; dar existenţa eroilor

cărţii rămâne aceeaşi în datele fundamentale, neschimbându-se nici măcar de la o generaţie la

alta. Decorurile, doar, se modifică, însă atitudinea de inocentă bucurie a vieţii este o constantă

ce le face să nu aibă nici un relief şi nici o semnificaţie.

Dacă raportăm acest roman titelian la scrierile din deceniile şapte sau opt e bătătoare la

ochi nota discordantă pe care o face această scriere. Romanele politice şi istorice ale vremii,

căci acestea erau la ,,modă”, exploatau curiozitatea individului puternic apăsat de

istorie ,,otrăvind” literatura cu scrieri triviale. Nelipsite din aceste romane erau personaje

istorice renumite, figuri ce ocupau un loc de seamă pe scena veacului şi a căror prezenţă într-o

carte era atractivă şi deci făcea cartea mai ,,comercială”. În aceste lucrări nu neapărat arta era

cea cultivată, din contra era doar un pretext. În timp ce aceştia căutau şi povesteau evenimente

măreţe, Titel le opune dramele mărunte ale omului de rând, drame care se dovedesc a nu fi

chiar atât de mărunte precum par. Romanul îşi deschide ferestre şi spre fantastic, efect de

intensificare, transfigurator; se produce o transportare a lumii comune cenuşii ce se realizează

printr-un ,,surprinzător balet peste timp şi spaţiu al personajelor” (Valeriu Cristea).

Gabriel Dimisianu identifică în roman două tipuri de fantastic: astfel

apariţia ,,dublurilor”, pendularea între două timpuri istorice sunt efecte ce ,,sparg” învelişul

banalului, contrazic firescul, constituie pătrunderi violente, bruscări, agresări asupra

cotidianului. Totodată se mai întâlneşte în roman un ,,fantastic insinuant, neagresiv” ce

27

învăluie evenimentele, oamenii, satul, cotidianul ţărănesc, acestea ţin de ritualuri profane

precum tăierea porcului, pitorescul târgului de la Balta Caldă, petrecerile, jocul mamei-copil

cu fiii săi.

Eroii ce populează acest roman sunt însă imaginativi, receptivi, acceptă

neobişnuitul ,,viaţa îţi poate rezerva o mulţime de surprize”. Cu toate acestea, personajele sunt

afectate de o criză existenţială ce reflectă criza lumii în care trăiesc şi se încearcă o depăşire a

acesteia, sau poate doar se caută un refugiu în amintiri, reconstituiri ale trecutului, se fac

confesiuni despre un timp în care au fost mai fericiţi. Timpul în acest roman este ,,pivotul epic

al unei comunităţi spirituale, prin amintirile ‹‹smulse›› acestui nemilos timp, respectiva

comunitate încearcă a se sustrage devenirii, visând atemporalitatea, alungând aripa morţii dar

trăind în plină ‹‹explozie a senzorialului.››”47Personajele poartă amintirea unui trecut

îndepărtat în care ,,durerea îşi pierde ghimpele şi melancolia îşi păstrează toată dulceaţa ei.”

Trecutul este evocat raportându-l permanent la prezent, un prezent circumscris trecutului.

Elisabeta Lăsconi chiar afirma că romanele din acest ciclu ,,păstrează vii rămăşiţele mitului

habsburgic”48, întâlnim personaje specifice în acest sens: ofiţeri, ordonanţe, soldaţi. O altă

categorie de oameni ce apar în roman sunt artiştii (acrobaţi şi clovni, actriţe, pictori), personaje

care asigură divertismentul cultural, cu accente tragice, al epocii.

Sorin Titel face şi mai mult decît o simplă expunere melodramatică a omului bănăţean

care vrând nevrând se ,,izbeşte” de un vălătuc numit Istorie. Se constată o înveşmântare a

cotidianului în haină mitică, simbolică. Totuşi această idee inovatoare la care se raporta opera

lui Sorin Titel pare să fie o ,,soluţie monocordă, o mascare a intenţiei creatoare în substratul

mitic, aluziv sau evaziv, deja existent în literatură.”49 Acest fapt este uşor observabil numai

raportând romanul Femeie, iată fiul tău la altele ale epocii, precum Cartea de la Metopolis de

Ştefan Bănulescu sau la Lumea în două zile de George Bălăiţă, pentru a putea lesne înţelege

tendinţa literaturii române de a evada într-un spaţiu arhetipal, de a conferi scenelor zilnice

semnificaţie infratextuală a mitului (biblic, ancestral, istoric), a simbolului. Tehnică ce

presupune un real rafinament şi o mare creativitate şi cultură, însă are poate căpăta pe alocuri

47 Adrian Dinu Rachieru, Scriitorul şi umbra, Editura Timpul, Bucureşti, 1995, p. 19.48 Prefaţă de Elisabeta Lăsconi la volumul lui Sorin Titel, Clipa cea repede, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti,

1998, p.IX.49 Vali Dogaru, Utopia conversată sau trăită a cotidianului, ,,Vatra”, Nr. 5-6 / mai-iunie 2005

(http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8976).

28

accente ironice. În cazul prozei lui Sorin Titel, miticul şi simbolicul sunt maniere de a prezenta

realitatea din jur, istoria timpul său, fără a se neglija intenţia de camuflare a adevărului social

şi politic al vremii respective.

Astfel se poate vorbi de hiperrealism, noţiune întrunită de romanele lui Titel. Se

trădează nevoia acută de real. Feliile de existenţă cotidiană prinse în roman resping în mod

normal substratul mitic (a se vedea reacţia personajelor la întâlnirea cu gemenii lor), o

acceptare a acestuia fiind similară cu o renunţare la verosimil.

Tipul acesta de roman corintic (cum ar spune Nicolae Manolescu), cu substrat mitico-

simbolic, face din Banat locul mai tuturor întâmplărilor. Aparent, reperele acestui spaţiu care

pare a se sustrage istoriei fixează limitele unei realităţi ce nu surprinde cu nimic ieşit din

comun, care este cât se poate de anostă, cu personaje ce se mulţumesc să trăiască şi să

povestească ceea ce au trăit.

Dincolo de spaţiul bănăţean se întinde străinătatea, fie că poartă numele de Seghedin,

Viena, fie de Deauville sau Paris. Exilului real – pe care personajele îl trăiesc de îndată ce

părăsesc pentru prima oară locurile în care au crescut – îi corespunde un exil simbolic, care dă

notă distinctivă personajelor: ei realizează că nu sunt meniţi acestei lumi, care e singura

posibilă, că viaţa îi refuză fără echivoc. Străinătatea (fizică şi spirituală) este cea care anulează

starea de protecţie a personajelor – care, o dată ieşite din spaţiul ,,utopiei natale”(Vali

Dogaru), sunt expuse morţii, sacrificiului aşa cum vedem în Femeie, iată fiul tău, unde

plecarea de acasă a lui Marcu Crăciunescu este păcatul ispăşit în moarte, pe frontul din Galiţia.

Experienţele narate de-a lungul romanului alcătuiesc un mozaic al unei lumi vechi,

aşezate de-a curmezişul istoriei care agresează şi impune un mod specific al trecerii timpului

peste aşezarea sătească bănăţeană.

Apare în roman un tip de realism magic care încearcă să pătrundă acolo unde realismul

pur nu reuşeşte să ajungă. Marcu s-a simţit dintotdeauna atras de poveşti, fapt pentru care

percepţia sa asupra vieţii va resimţi inflexiunile basmului. La târgul de la Balta-Alba el se lasă

purtat de valul ficţiunii în care recunoaşte destine ale eroilor de basm ce i-au hrănit imaginaţia

în copilărie. Este elocventă în acest sens scena cu Scufiţa Roşie: Marcu nu numai că refuză să

vadă în spatele unei figuri contrafăcute persoana reală, ci ajunge chiar să creadă cu disperare

că Scufiţa Roşie este în pericol. În pericolul iminent ce-o paştea pe Scufiţă Marcu (pre)vede,

de fapt, propria-i moarte, ceea ce înseamnă că revenirea într-un spaţiu al copilăriei presupune

29

în mod paradoxal o luciditate faţă de propriul destin: “Şi-o închipui pe fată în burdihanul

lupului. O înghiţit-o el – se gândi Marcu – nu zic că n-o înghite, întreagă, aşa cum e, dar de

zgâriat tot o zgârâie cu un dinte mai ascuţit. Nu se poate să n-o zgârâie. Şi din zgârâietură

aceea, făcută de dintele lupului, se prelungea pe obrazul fraged al fetei o suviţă subţire de

sânge. Marcu se înfioră”.

Această utopie proiectată de autor menţine un contact strâns cu aspectul funebru al

vieţii, cu presimţirea morţii. Astfel, de exemplu, Marcu suprapune imaginii brigadierului beţiv

pe cea a lui Ivan Turbincă, iar în situaţia devenită deja proverbială din povestea ştiută pe de

rost, el nu uită că moartea e cât se poate de reală, de ameninţătoare: “Ai legat- o strâns, strâns?

Întreaba Marcu cât se poate de bucuros. Foarte strâns, îl asigură moldoveanu. I-am făcut vreo

două trei noduri din cele măricele. N-are aşa mare putere să se dezlege, fii fără grijă. Şi dacă

trece cineva pe lânga ea, o aude strigând, îl apucă mila şi o dezleagă? întrebă Marcu speriat”.

,,Utopia, în acest tip de proză, propune o rupere de realul istoric prin revenirea la surse,

la începuturile omenirii, mântuirea de păcat însemnând aici, creştineşte, o mântuire

personală.”50 Nota melancolică din celelalte romane se transformă acum în durere, în suferinţă

surdă, care e atât de intensă încât şi-a pierdut glasul, mai puţin cel al autorului care la sfârşitul

romanului iese la suprafaţa textului narativ, adresând lectorului mesaje directe.

Roman de prim rang în literatura contemporană şi în cea română în genere,

Femeie, iată fiul tău constituie ultima imagine a structurii epice titeliene care alege să se

confrunte cu realitatea istorică pe calea mediaţiei mitice, evitând astfel orice urmă de

culpabilitate scriitoricească.

50 Vali Dogaru, art. cit.

30

CONCLUZIE

Destinul romanului după al Doilea Război Mondial a fost profund marcat de contextul

social-politic, iar evoluţia sa poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: estetică şi cronologică.

În ciuda dificultăţilor epocii postbelice (presiunea ideologică, cenzura, legături sporadice cu

evoluţia speciei în lumea liberă), romanul rămâne specia dominantă şi cunoaşte o largă

diversitate tematică: romanul realist, romanul cu elemente eseistice sau eseul romanesc,

romanul mitic, proza fantastică, proză postmodernă. După cum putem constata, romanul lui

Sorin titel are câte puţin din toate şi mai mult decât atât, are literatură de o reală valoare

artistică. Sorin Titel a adus pe teren românesc tehnici, orientări, perspective occidentale şi

americane adaptate la fondul nostru autohton. Ne aflăm la începutul secolului XXI, un secol al

extremelor în care identitatea culturală este asumată necondiţionat sau negată fără nuanţări. O

privire retrospectivă asupra operei titeliane ne certifică faptul că aceasta se încadrează onorabil

în prima categorie.

Sorin Titel a apărut într-un moment când aproape totul fusese spus în materie de proză

românească. Şi totuşi el a demonstrat că se poate mai mult, că romanescului totdeauna îi mai

rămâne ceva de explorat, de pătruns, de cucerit, iar ceea ce părea neînsemnat, mărunt ascunde

accente măreţe, că miticul, sacrul, fantasticul, simbolicul, istoricul, banalul se întrepătrund în

epoca contemporană. Nimic nu e secundar în viaţa de zi cu zi a lumii, totul contribuie şi

conturează întregul, aşa cum se poate spune despre scrierile lui Titel în cadrul literaturii

române.

31

Se mai pot spune foarte multe la tema dată, însă prezenta lucrare a avut tendinţa de a

arăta şi nuanţa unele idei şi de a trasa linii generale privind tematica romanului Femeie, iată

fiul tău. Un lucru este sigur, în urma întocmirii acestei lucrări, putem afirma cu certitudine că

romanul titelian merită parcurs, explorat şi comentat, oferind unui cititor cultivat o reală

delectare literară. Modul de afişare a diferitor idei sugerate de materia epică a romanului s-a

dorit a fi susţinut de o domentare în domeniul simbolisticii, psihanalizei, antropologiei,

istoriei, literaturii, ş.a. Romanul astăzi, ca şi cel de ieri şi cel de mâine se află într-o continuă

transformare şi metamorfoză care ne obligă să îl citim mai înainte de toate, să înţelegem, să

analizăm pe cât este posibil, depinde de cât de mare este semnul întrebării sau al mirării

(semne de circulaţie de mare importanţă în literatură) ce ni-l provoacă.

Scopul propus de această lucrare a fost de a aduce la cunoştinţa omului ,,studioso”

posibilităţi de interpretare a unui roman cu sugestii mitice şi simbolice în primul rând, apoi

biblice, respectiv istorice ş. a. Dialogul dintre teme, simboluri, motive, peste timp şi spaţiu,

între culturi diferite, între nou şi vechi, între trecut şi prezent, între sacru şi profan ne dezvăluie

şi ne permite explorarea unui vast teritoriu cultural.

În cadrul primului capitol s-a dorit o introducere în opera lui Sorin Titel şi prin urmare

s-au conturat în linii mari trăsăturile acestei proze în contextul ideologic şi politic dat. O proză

care se sustrage unei tendinţe generale de proslăvire, prin intermediul literaturii, a unui regim

politic, fapt ce o face şi mai apreciabilă. Opera acestuia aduce în cadrul literaturii române noi

perspective despre spaţiu geografic şi spiritual care nu a fost indeajuns valorificat de literatura

românească. Şi deşi proza scriitorului bănăţean nu a acaparat în întregime de la început, spre

final dă ,,lovitura de graţie” oferind o capodoperă care încununează tot ce a spus până atunci

acesta în materie de literatură.

În următorul capitol ,,Privire în oglindă a romanului titelian Femeie, iată fiul tău” se

centrează atenţia asupra romanului în plinătatea sa. După o încadrare a acestuia în opera

scriitorului, pe parcursul paginilor ce urmează se stabilesc principalele teme, motive ale

acestuia, împreună cu alte idei, trăsături, puncte de interes dezvăluite de materialul narativ.

O atenţie deosebită s-a acordat în următoarele capitole motivelor ce înglobează esenţa

romanului, acelor ,,lucruri fundamentale” care l-au preocupat de-a lungul timpului pe autor.

Motivul dublului, figura arhetipală a mamei, dimensiuni ale sacrului ce se infiripă în ţesătura

epică romanescă, impactul istoriei asupra individului, fantasticul în componenţa cotidianului

32

sunt principalele axe supuse analizei. Semnificaţiile încorporate de acestea, pătrunderea în

adâncimea stratului mitic şi încadrarea, corelarea cu situaţiile prezentate în textul epic a dus la

dezvăluirea unui cod cultural abordat de romanul lui Titel.

Astfel sper că prin această lucrare am reuşit să conturez şi să prezint dialogul tematic

dezvoltat de romanul lui Sorin Titel, Femeie, iată fiul tău în care tematica ocupă un rol

important reprezentând osatura romanului.

BIBLIOGRAFIE

I. OPERA

TITEL, Sorin, Ţara îndepărtată, roman, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974

TITEL, Sorin, Pasărea şi umbra, roman, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977

TITEL, Sorin, Clipa cea repede, roman, prefaţă şi curriculum vitae de Elisabeta Lăsconi,

Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1998

TITEL, Sorin, Femeie, iată fiul tău, roman, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983

TITEL, Sorin, Femeie, iată fiul tău, roman, 2 vol., prefaţă de Gabriel Dimisianu, Editura

Minerva, Bucureşti, 1997

II. STUDII CRITICE

***Dicţionar analitic de opere literare româneşti, coordonare şi revizuire de Ion Pop, Casa

Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004

BUGARIU, Voicu, Incursiuni în literatura de azi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971

C.G. Yung, Simbol şi libido (Eroul şi arhetipul mamei), vol. II, trad. de Maria-Magdalena

Anghelescu, Editura Universitas, Bucureşti, 1998

CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Artemis,

Bucureşti, 1996

CIOCÂRLIE, Livius, Sărbătoarea şi umbra, Editura Facla, Timişoara, 1983

CRISTEA, Valeriu, Modestie şi orgoliu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1984

CRISTEA, Valeriu, Fereastra criticului, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1987

33

DIMISIANU, Gabriel, Prozatori de azi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970.

DIMISIANU, Gabriel, Nouă prozatori, Editura Eminescu, Bucureşti, 1977.

EVSEEV, Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amarcord,

Timişoara, 1994m

GIRARD, René, Violenţa şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1995

HOLBAN, Ioan, Profiluri epice contemporane, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987

IORGULESCU, Mircea, Rondul de noapte, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974

PETRESCU, Liviu, Poetica postmodernismului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

RACHIERU, Adrian Dinu, Scriitorul şi umbra (Eseuri critice), Editura Timpul, Reşiţa, 1995

RAICU, Lucian, Fragmente de timp, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984

RAICU, Lucian, Printre contemporani, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980

RAICU, Lucian, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1978

RUŞTI, Doina, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Editura Univers

enciclopedic, Bucureşti, 2002

SIMION, Eugen, Scriitori români de azi, vol. IV, Editura Litera, Bucureşti, 1998

UNGHEANU, Mircea, Arhipelag de semne, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975

UNGUREANU, C., Proza românească de azi, I, Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1985

VIGHI, Daniel, Sorin Titel (monografie), Editura Aula, Bucureşti, 2000

MELCHIOR-BONNET, Sabine, Istoria oglinzii, trad. de Luminiţa Brăileanu, Editura Univers,

Bucureşti, 2000

VARTIC, Ion, Modelul şi oglinda, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982

III. ARTICOLE

DOGARU, Vali, Utopia conversată sau trăită a cotidianului, ,,Vatra”, Nr. 5-6 / mai-iunie

2005 (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=8976)

SIMION, Eugen, În ariergarda avangardei, Sorin Titel (II), ,,Cultură literară”, anul II, Nr.

4/22 decembrie 2005

SIMUŢ, Ion, O naraţiune rizomatică, ,,România lierară”, Nr. 11, 17-23 martie 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic)

34

SIMUŢ, Ion, Revanşa unui ,,marginal”, ,,România literară”, Nr. 10/10 martie 2006

(http://www.romlit.ro/o_naraiune_rizomatic)

SORA, Simona, Ce merită citit?, ,,Dilema veche”, Anul III, nr. 152 - 22 decembrie 2006

(http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=152&cmd=articol&id=4642)

IV. ALTE SUSRSE BIBLIOGRAFICE

http://www.danielvighi.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=177&Itemid=1

Despre sofianism: http://en.wikipedia.org/wiki/Sophia_(wisdom)

Sorin Titel: http://ro.wikipedia.org/wiki/Sorin_Titel

35