PREFAŢĂ

Pentru împlinirea lucrării de sfinţire, de propovăduire şi de păstorire a credincioşilor,

Sfinţii Apostoli - urmând poruncii Mântuitorului nostru Iisus Hristos - au rânduit în viaţa

Bisericii cele trei trepte de instituire divină ale preoţiei sacramentale: episcop, preot şi diacon.

Înzestraţi cu harul dumnezeiesc prin Taina Hirotoniei, aceştia continuă în istoria lumii

lucrarea de mântuire săvârşită de către Hristos - Domnul, ca Arhiereu, Profet şi Împărat.

Întrucât diaconia este prima dintre treptele ierarhiei bisericeşti sacramentale,

condiţionându-le în acest sens pe celelalte, este foarte important a cunoaşte învăţătura de

credinţă şi tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe referitoare la această treaptă clericală.

Datorită faptului că, de mai mulţi ani slujesc la Catedrala arhiepiscopală a Clujului ca diacon,

am ales ca subiect pentru teza de licenţă, ce încununează formaţia mea teologică în urma

absolvirii cursurilor facultății de teologie ortodoxă, Diaconul şi diaconia în lumina,

Canoanelor Bisericii Ortodoxe, beneficiind de îndrumarea ştiinţifică, de bunăvoinţa

părintească şi competenţa în materie de Drept canonic a P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr.Dr. Ioan

Floca.

Ţinând seama de exigenţele ştiinţifice pe care le presupune o astfel de lucrare la tratarea

subiectului am consultat izvoarele şi bibliografia de bază ale disciplinei: Canoanele Bisericii

Ortodoxe, Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Tratatele de drept canonic precum şi unele

dintre lucrările şi studiile elaborate de teologii canonişti şi profesorii de specialitate, dintre

care îi amintim pe Andrei Şaguna, Nicodim Milaş, Liviu Stan, Ioan Floca, Constantin Dron

ş.a., aşa cum am indicat în notele bibliografice şi Bibliografie.

Prezentând poziţia şi rostul diaconului în viaţa bisericii din punct de vedere canonic am

socotit necesar, pentru reliefarea complexităţii subiectului, adăugarea a încă trei capitole după

cum urmează: Norme canonice privind hirotonia diaconului, Diaconiţele şi Chipuri de diaconi

în Biserica Ortodoxă Română. De asemenea, am avut în vedere necesitatea revizuirii

vechiului cod canonic arătând - acolo unde am găsit de cuviinţă - modul în care unele canoane

s-ar putea împărţi sau clasifica; totodată, m-a preocupat problema punerii în acord cu viaţa

practică a Bisericii noastre, în sensul actualizării unora dintre canoanele care par a aparţine

unor alte realităţi istorice.

Mă simt îndatorat să mulţumesc respectuos P.C. Arhid. Prof. Univ. Dr. Dr. Ioan

Floca, îndrumătorul meu ştiinţific la elaborarea acestei lucrări, pentru competenţa lucrătoare

1

şi bunăvoinţa iubitoare a P.C. Sale cu care m-a ajutat să înţeleg mai bine cutremurătoarele

responsabilităţi şi negrăitele frumuseţi ale slujirii harismatice şi liturgice la care sunt chemat

ca diacon.

Mulţumesc totodată părinţilor profesori care - de-a lungul anilor de studii teologice - au

contribuit cu osârdie şi dragoste părintească la formarea mea teologică şi duhovnicească.

În mod cu totul deosebit îmi exprim recunoştinţa faţă de Înalt Prea Sfinţitul

Arhiepiscop Bartolomeu al Vadului Feleacului şi Clujului şi faţă de Prea Sfinţitul Dr.

Irineu Bistriţeanul, episcop-vicar, pe lângă care am marea bucurie de a sluji ca diacon într-un

cadru bisericesc şi liturgic potrivit cu normele canonice ale tradiţiei ortodoxe.

2

INTRODUCERE

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, având ca scop

mântuirea şi sfinţirea neamului omenesc prin jertfa sa de pe cruce, n-a lăsat această

dumnezeiască lucrare mântuitoare la latitudinea fiecăruia, ci a aşezat încă fiind pe pământ o

instituţie preoţească văzută, care să continue Preoţia lui veşnică, în Persoana Sfinţilor

Apostoli şi a urmaşilor lor direcţi, până la sfârşitul veacurilor (Ioan, 20, 21). Această slujire

preoţească pe care aveau s-o continue sfinţii Apostoli şi urmaşii acestora, era tocmai întreita

slujire preoţească a Mântuitorului Hristos aşa după cum El însuşi a zis la Cina cea de Taină:

„Mântuirea pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor” (Ioan, 18, 22)

Apostolii şi urmaşii lor - episcopii, preoţii şi diaconii - au primit de la Mântuitorul

Hristos această mărire sau întreită slujire, nu numai ca un dar, fără de care nu se poate

concepe slujirea arhierească din punct de vedere neotestamentar, dar şi ca o întreită îndatorire,

care constă de fapt slujirea preoţească în lume, ca propovăduitoare a Cuvântului lui

Dumnezeu, iconomă sau săvârşitoare a Tainelor dumnezeieşti şi conducătoare a turmei drept

credincioase la mântuire 1.

În forma sa concretă preoţia instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos îşi împlineşte

vocaţia slujitoare prin cele trei trepte ale sale: episcopatul, preoţia şi diaconatul.

Existenţa celor trei trepte ale ierarhiei bisericeşti sacre, distincte de turma credincioşilor,

sunt clar atestate în Sfânta Scriptură. Astfel, cea mai însemnată treaptă a ierarhiei bisericeşti

este episcopatul, episcopii cei care au primit de la Sfinţii Apostoli plenitudinea harului la

Cincizecime, fiind urmaşii direcţi ai lor. Aceasta este menţionată limpede de Sfântul Apostol

Pavel în epistolele sale către Tit şi Timotei: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să pui

rânduială în cele ce au mai rămas şi ca în fiecare cetate să aşezi preoţi aşa cum ţi-am

poruncit eu: dacă cineva este fără prihană...” (Tit, 1, 7-9).

Drepturile şi îndatoririle episcopilor asupra preoţilor şi diaconilor de la început erau

următoarele: de a hirotoni şi a aşeza preoţi prin cetăţi (Tit. 1, 5-9; Timotei 3, 1-7, 22) şi

diaconi (Tim. 3, 8-10), de a-i sfătui (I Tim, 4, 6), de-ai pedepsi sau răsplăti (I Tim, 5, 17-20),

1 Diac. Lect. Ioan Ică, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ierarhia bisericească şi puterea disciplinară în «Mitroplia Olteniei», XXVII, Nr. 1-2, 197 5, p. 7-15.

3

de-a veghea asupra vieţii bisericeşti din cuprinsul episcopiei lor (Tit, cap.2 şi 3) şi de-a

conduce întreaga turmă din eparhia lor2.

Tot din Noul Testament reiese clar, că nimeni nu putea săvârşi slujba preoţească,

indiferent în care treaptă, fără chemarea şi darul preoţiei, primit prin hirotonie: „Oare toţi sunt

apostoli? se întreabă Apostolul. Cum vor propovedui de nu vor fi trimişi?” (I Cor. 12,28; Ef.

4, 11-12, Rom. 10, 15).

Din cele relatate reiese că Preoţia Ortodoxă nu este altceva decât continuarea Preoţiei

veşnice a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, aşa cum a instituit-o şi cum au continuat-o Sfinţii

Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în întreita slujire cunoscută. Aceasta este cea mai înaltă

formă de slujire a lui Dumnezeu şi-a oamenilor ca slujire sacerdotală, care se oficiază în viaţa

sacramentală liturgică a Bisericii şi slujire umană, care se oficiază în mijlocul obştei, pe

altarul sufletului fiecărui credincios.

Diaconatul, al treilea grad ierarhic de instituire divină

Instituirea acestei trepte a ierarhiei sacramentale ne este descrisă pe larg în Sfânta

Scriptură a Noului Testament, unde ni se vorbeşte despre alegerea, hirotonia şi rânduirea întru

slujire, pe lângă episcop şi preoţi; diaconatul făcând obiectul primului act consemnat în Noul

Testament în direcţia aşezării treptelor preoţiei ierarhice.

Textul clasic pentru instituirea acestei trepte este locul din Faptele Apostolilor, 6, 1-6

unde se istoriseşte alegerea celor şapte diaconi: „în zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii,

elenistii cârteau împotriva evreilor, pentru că în slujirea zilnică văduvele lor erau trecute cu

vederea. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu e potrivit ca noi să

lăsăm de-o parte cuvântu1 lui Dumnezeu şi să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi

între voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i

rânduim la treaba aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi~n slujirea cuvântului. Şi a

plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi; şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de

Duh Sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor şi pe Nicanor şi pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae,

prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor; şi ei, rugându-se, şi-au pus

mâinile peste ei”. De aici reiese nu numai instituirea treptei diaconatului ca atare, ci şi a

slujirii pe care trebuie să o îndeplinească diaconii.

2 Pr. Vasile Mihoc, Preoţia după Noul Testament, în Mitropolia Ardealului, XX, nr. 4-6, 1974.

4

Existenţa diaconilor este menţionată din nou de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Filipeni,

1,1: „Pavel şi Timotei, slujitori ai lui Hristos Iisus, tuturor sfinţilor întru Hristos Iisus care

sunt în Filipi împreună cu episcopii şi diaconii lor”, rezultând de aici faptul că treapta

diaconatului s-a înmulţit prin alegerea de noi şi noi diaconi, prin locurile pe unde apostolii

predicau Cuvântul Evangheliei.

Tot Sfântul Apostol Pavel dă şi unele îndrumări cu privire la felul cum trebuie să se

comporte diaconii aleşi în slujba Domnului: „Diaconii de asemenea să fie cuviincioşi, nu

vorbind în doi peri, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori de câştig ruşinos, păstrând taina

credinţei în cuget curat” (I Tim, 3, 8-9). În continuare prescrie şi procedura cum să fie aleşi

diaconii precum şi modul lor ulterior de viaţă: „Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la

încercare; apoi să fie făcuţi diaconi, dacă sunt fără prihană. Diaconul să fie bărbat al unei

singure femei, să-şi chivernisească bine casa şi copiii săi” (I Tim. 3, 10-12), iar în versetul 13

se arată şi răsplătirea lor pentru munca cinstită, curată şi folositoare spunând: „Fiindcă cei ce-

şi fac bine slujba (ca diaconi) rang bun îşi dobândesc şi mult curaj în credinţa cea întru

Hristos Iisus” (I Tim. 3, 13).

Termenul diacon provine din grecescul διακονος care înseamnă slujitor. Altfel spus,

diaconul este slujitorul bisericesc ataşat direct episcopului ales prin hirotonie ca reprezentând

prima formă şi treaptă inferioară a slujirii preoţeşti în Biserică3.

Spre deosebire de celelalte verbe greceşti a căror însemnare principală se legase de o

anumită latură a acţiunii de a sluji ca δοΰλεΰειν, a sluji silit, îndeosebi ca sclav; Θεπαπεΰειν,

a sluji de bună voie din respect sau veneraţie, numai verbul διακονειν, vechi cuvânt ionic,

avea înţelesul de a fi organul prin care se face o lucrare, păstrându-se multă vreme această

însemnare generală de a lucra în folosul altuia, a ajuta, a sluji cuiva4.

Astfel, διακονος, era numit atât cel care purta grijă de treburile casei, în general,

ajutând pe stăpân, cât şi cel care împlinea numai anumite sarcini, în casă, spre pildă cu prilejul

ospeţelor5. De asemenea, diacon era numit şi purtătorul unei solii, trimisul cuiva, fiind pus

alături de vestitori αγγελα şi crainici κηπΰκες.

În acest fel, diaconi erau numiţi nu numai cei care purtau grijă de cele trupeşti, ci în

general slujitorii care săvârşeau anumite acţiuni în folosul altora, referindu-se atât la trup cât

şi la suf1et.

Din epoca elenistică ni s-au păstrat ştiri în care se vede că atât substantivul διακονος cât

şi termeni înrudiţi διακονειν şi διακονια erau folosiţi şi în domeniul religios. Iosif Flaviu de

3 I. Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă.4 Iustin Moisesecu, Ierarhia Bisericească în epoca apostolică, Mitropolia Moldovei, 1954, p. 15.5 Ibidem, p. 15.

5

pildă, după ce întrebuinţează termenul de diacon cu sensul de slujitor6, vorbeşte despre

διακονος τού θεού. Astfel, într-o inscripţie descoperită în Lidia, alături de preoţi şi protese

sunt amintiţi diaconii şi diaconiţele7.

Asemenea mărturii, care, de altfel, pot fi mult sporite, arată limpede că, în lumea greacă

păgână, atât în sens profan, cât şi în sens religios, diacon era numit nu numai slujitorul la un

ospăţ, cum pretind unii protestanţi, ci, în general, slujitorul care îndeplinea o lucrare în folosul

semenilor săi, pentru stat ori pentru divinitate.

În Septuaginta nu întâlnim niciodată verbul διακονειν. Noţiunea de a sluji este

exprimată acolo prin verbul δούλεύειν când textul se referă la îndatoririle exercitate de o

slujbă, şi prin verbele λειτούπγειν când slujirea are legătură cu practicile de cult religios. De

asemenea, termenii διακονια, διακονος se găsesc foarte rar şi numai o singură dată în Mat,

11, 58 cu însemnarea probabilă de ajutoare sau daruri8. În orice caz sfera noţiunii acestui

cuvânt este nu cu mult mai largă, cuprinzând, în general, orice acţiune de slujire pentru

cineva.

Scriitorii cărţilor Noului Testament cunosc, desigur, însemnarea etimologică a

cuvintelor διακονειν, διακονια şi διακονος.

De aceea, uneori aceşti termeni sunt întrebuinţaţi cu înţelesul de a sluji, slujire şi slujitor

în general9. Fără a-şi pierde cu totul însemnarea lor etimologică, cei trei termeni amintiţi ajung

să fie folosiţi în epoca apostolică, în chip tot mai stăruitor pentru a explica noţiuni cu caracter

religios.

Cu o însemnare chiar mai restrânsă a verbului διακονειν este folosit substantivul

διακονια10 loc pentru a exprima noţiunea de lucrare religioasă a Bisericii.

În Cărţile Noului Testament, dacă lăsăm la o parte textele în care διακονια este numită

împlinirea datoriei de ajutorare a fraţilor în lipsuri materiale, nu vom mai întâlni acest termen

decât pentru denumirea lucrării spirituale pe care Biserica o săvârşeşte prin slujitorii ei, pentru

mântuirea credincioşilor, în acest sens διακονια este numită:

a) lucrarea îngerilor pentru mântuirea credincioşilor, după cum se spune la Evrei 1, 14:

„Oare nu sunt toţi duhuri menite să slujească trimise spre slujire de dragul celor ce trebuie să

moştenească mântuirea?”.

b) lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut cu

Dumnezeu, lucrare numită slujire a împăcării, conform textului seripturistic de la II Cor. 5,18: 6 Ibidem, p. 16.7 Ibidem.8 Ibidem, p. 179 Ibidem.10 Ibidem.

6

„Doar toate sunt de la Dumnezeu, Cel ce ne-a împăcat cu sine prin Hristos şi ne-a dat nouă

slujirea împăcării”;

c) lucrarea Bisericii de zidire a trupului tainic al lui Hristos: „şi El i-a dat pe unii să fie

apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe alţii păstori şi învăţători ca să-i pregătească

pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, spre zidirea trupului lui Hristos” Efeseni 4, 11-12;

d) lucrarea slujitorilor bisericeşti, în general slujirea cuvântului, adică slujirea de a

mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu, după cum se spune în Fapt. Ap. 20, 24: „Dar

nimic nu iau în seamă şi preţ nu pun pe viaţa mea, fără numai să-mi împlinesc călătoria şi

slujba pe care am primi t-o de la Domnul Iisus, aceea de-a mărturisi Evanghelia harului lui

Dumnezeu”.

Folosit la început cu însemnarea aceasta atât de largă pentru a caracteriza, în general, pe

ostenitorii care-şi închină viaţa operei de mântuire a lumii, încetul cu încetul, termenul de

diacon şi-a restrâns sfera noţiunii sale, limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure

trepte a ierarhiei bisericeşti.

Cu trecerea vremii, nevoia unei terminologii creştine făcându-se din zi în zi tot mai

simţită, pe măsură ce slujitorii din celelalte două trepte ale ierarhiei îşi însuşeau nume legate

de latura principală a activităţii lor, termenul de diacon, a cărui noţiune de slujitor este legată

de acţiunea de a ajuta, devine numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al

preotului sau episcopului.

Dintre scriitorii cărţilor Noului Testament numai Sfântul Apostol Pavel vorbeşte mai pe

larg despre diaconi. Lăsând la o parte locurile în care termenul διακονος este folosit cu

însemnarea generală de slujitor, rămân, totuşi, suficiente texte în epistolele Sfântului Pavel, în

care diaconii sunt înfăţişaţi ca o categorie de slujitori din ierarhia bisericească.

Ca şi ceilalţi slujitori ai Bisericii, pentru a ridica din rândul credincioşilor şi a intra în

ierarhia bisericească, diaconii trebuiau să primească harul divin prin Sfânta Taină a

Hirotoniei. La aceasta nu erau îngăduiţi decât cei care se distingeau prin viaţa lor creştină. De

aceea, după ce îndeamnă pe Timotei să aşeze preoţi şi diaconi în părţile Efesului, unde

păstorea ca episcop, Sfântul Apostol Pavel, nu uită să adauge: „Nu-ţi pune degrabă mâinile

peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Timotei 5,22).

Aşadar, ca şi preoţii şi episcopii, înainte de hirotonie, aceştia trebuie „să fie mai întâi puşi la

încercare, apoi să fie făcuţi diaconi, dacă sunt fără prihană” (I Timotei 3, 10). O asemenea

cercetare, după cuvântul Apostolului se cade să fie făcută cu multă grijă. Pentru a putea fi

ridicat în rândul diaconilor credinciosul trebuie să împlinească însuşiri deosebite. Dintre

acestea, sfântul Apostol Pavel aminteşte pe cele mai de seamă, când spune că diaconii, ca şi

7

preoţii, trebuie să fie, „cuviincioşi, nu vorbind în doi peri, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori

de câştig ruşinos, păstrând taina credinţei în cuget curat... să fie bărbat al unei singure femei,

să-şi chivernisească bine casa şi pe copiii săi” (I Timotei, III, 8, 9, 12).

Fără îndoială, asemenea însuşiri, pe care Sfântul Pavel le cere nu numai membrilor

ierarhiei bisericeşti, dar şi credincioşilor, care ostenesc în slujba Bisericii, fără a fi hirotoniţi,

cum erau diaconiţele, sunt condiţii necesare intrării credincioşilor în cler. Dar, intrarea însăşi

în rândul ierarhiei bisericeşti nu este deloc o urmare necesară a împlinirii lor. Cu alte cuvinte

posedarea însuşirilor amintite de Sfântul Pavel în epistolele pastorale nu face pe credincios

membru al ierarhiei, ci numai îl arată vrednic de a putea deveni slujitor al Bisericii. Ridicarea

în ierarhia bisericească se face numai prin înzestrarea credinciosului, la hirotonie, cu puterea

harului dumnezeiesc de a sluji. Fiind vorba despre diaconi, este destul să amintim aici, că cei

şapte bărbaţi, despre care vorbeşte Sfântul Luca în Fp. Ap. 6, 1-6, au fost aşezaţi în treapta

diaconiei prin rugăciune şi punerea mâinilor Apostolilor. Sfântul Ioan Hrisostomul spune:

„Aceasta este hirotonia. Se aşează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu săvârşeşte totul; şi mâna

lui este aceea care atinge capul celui ce se hirotoneşte, daca se hirotoneşte cum trebuie”11.

Aşadar, ca şi preoţii şi episcopii, înainte de hirotonie, aceştia trebuie „să fie mai întâi

puşi la încercare; apoi să fie făcuţi diaconi, dacă sunt fără prihană” (Timotei 3, 10).

Credinciosul, pentru a putea fi ridicat în rândul diaconilor, trebuie să împlinească

însuşiri deosebite. Dintre acestea Sfântul Apostol Pavel aminteşte pe cele mai de seamă când

spune că diaconii, ca şi preoţii, trebuie să fie: „cucernici, nu dedaţi la vin mult, nu agonisitori

de câştig urât, având taina credinţei în cuget curat... bărbaţii unei singure femei, cârmuindu-

şi bine copiii şi casele lor” I Timotei, III, 8,9,12.

Posedarea însuşirilor amintite de Pavel, în epistolele pastorale, nu face pe credincios

membru al ierarhiei, ci numai îl arată vrednic de a putea deveni slujitor al Bisericii. Ridicarea

în ierarhia bisericească se face numai prin înzestrarea credinciosului la hirotonie cu puterea

harului dumnezeiesc de a sluji12.

Trebuie să facem precizarea că, deşi rolul diaconilor în ierarhia bisericească a fost foarte

mare în epoca apostolică, totuşi starea diaconilor ca tagmă cu rol fix, cu îndatoriri limitate

într-o epocă post-aposto1ică şi mai ales a sinoadelor ecumenice, când s-a cerut expres o

delimitare precisă a atribuţiilor diaconilor.

11 Ioan Gură de Aur, Omil. XIV, F.A. în Migne, P.G., LX, 16, apud I. Moisescu, op. cit., p. 16.12 I. Moisescu, op. cit. p. 16.

8

CAPITOLUL I

DIACONUL SI DIACONIA

ÎN LUMINA SFINTELOR CANOANE

a. CANOANELE APOSTOLICE

Vorbind despre originea canoanelor apostolice, se impune precizarea că ele nu provin

de la Sfinţii Apostoli, ci dintr-o epocă ce începe cu cea aposto1ică,care durează până în veacul

al V-lea. Ele au fost alcătuite fie de către unii din ucenicii Sfinţilor Apostoli, fie de alţi bărbaţi

luminaţi din epoca post-apostolică şi din veacurile următoare, autorii lor dându-le titlul de

canoane apostolice, pentru a le investi cu un prestigiu mai mare, întemeiat pe autoritatea

apostolică13.

Fără îndoială, unele dintre normele pe care le cuprind canoanele apostolice provin din

epoca apostolică sau dau expresie unor norme religioase şi morale cunoscute de pe atunci;

întrucât ele fac parte din revelaţia neotestamentară, sunt cuprinse în Sfânta Scriptură. Cei ce

le-au adunat ulterior într-o singură colecţie generală în 85 de canoane, se vede că nu şi-au pus

problema organizării sistematice a colecţiei, ci au aşezat unele lângă altele grupurile de

canoane care li s-au părut a fi de folos pentru viaţa Bisericii.

În aceste canoane găsim toate rânduielile necesare desfăşurării activităţii treptelor

preoţeşti, deci şi a diaconilor, fără însă a fi sistematizate.

Astfel, Canonul 2 apostolic spune: „ Presbiterul să se hirotonească de către un

episcop, şi diaconul şi ceilaiţi clerici”14. În acest canon este vorba de hirotonie, iar nicidecum

de alegerea clericilor, stabi1indu-se că un singur episcop poate să hirotonească şi pe presbiteri

şi pe diaconi; adică îi este îngăduit să facă acest lucru, singur, fără a mai fi asistat şi de alţi

episcopi. Săvârşirea hirotoniei în orice grad este de competenţa exclusivă a episcopului şi el

nu o poate delega decât celui care ar avea aceeaşi calitate harică, adică altui episcop sau

simplu arhiereu şi nicidecum vreunui presbiter (Const. Apostolice, 3, 11), pe când hirotonia în

orice grad poate fi săvârşită prin delegaţia din partea episcopului şi de către presbiteri, lucru

13 Arhid. prof. Dr. Ioan Floca, Drept Canonic Ortodox, 1990, vol. I. p. 76.14 Idem, Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 8.

9

ce nu se practică de altfel decât în cadrul mănăstirilor, unde stareţii acestora, dacă sunt cel

puţin ieromonahi, pot hirotesi citeţi şi chiar ipodiaconi pentru mănăstirile lor15.

Canonul 4 apostolic arată modul în care să se împartă prinoasele pentru cler: „Toate

celelalte roade (produse) să se trimită ca pârgă episcopului şi presbiterilor acasă, iar nu la

altar, şi este de înţeles că episcopii şi presbiterii le vor împărţi diaconilor şi celorlaiţi

clerici”16. Acest canon dispune ce destinaţie să li se dea produselor pe care era obiceiul să le

aducă şi credincioşii şi clericii la biserică, atât în chip de pârgă, cât şi în mod obişnuit ca

daruri pentru întreţinerea bisericii şi a clerului. Acestea urmau să fie duse la casele

episcopului şi ale preoţilor, ca aceştia să le folosească deopotrivă, atât pentru întreţinerea lor,

cât şi pentru ceilalţi clerici şi anume a diaconilor, ipodiaconilor, citeţilor ş.a.17

Canonul 5 Apostolic vorbeşte despre alungarea sau lepădarea soţiei pe motiv de

evalvie: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi alunge pe soţia sa pe motiv de

evlavie. Iar dacă a alungat-o, să se afurisească; şi stăruind, să se caterisească”18. Prin

alungarea sau lepădarea soţiei se înţelege divorţul propriu-zis, deşi nu i se spune pe nume. În

canonul prezent se arată, că unii clerici au socotit drept motiv de divorţ chiar şi evlavia,

prevăzându-se pedeapsa afurisirii pentru clericul care ar divorţa sub cuvânt de evlavie de soţia

sa, şi pedeapsa caterisirii pentru cel care ar persista în divorţ. În vremea când a fost emis

canonul 5 apostolic şi până târziu, vom vedea în legătură cu canonul 51 apostolic, 12 şi 48

Trulan, episcopii erau şi ei căsătoriţi, la fel ca şi ceilalţi clerici. Abia prin canoanele 12 şi 48

ale sinodul Trulan din anul 692 se interzice de către Biserică căsătoria episcopilor, după ce

mai înainte o interzisese împăratul Iustinian printr-o lege din anul 531.

Trebuie să observăm aici că sinodul Trulan n-a impus monahismul episcopilor, ci doar

celibatul acestora, adică obligaţia de-a fi necăsătoriţi sau de a se despărţi de soţiile lor în

cazul că au fost aleşi episcopi dintre clericii căsătoriţi. Această rânduială, deşi contrară

canoanelor 5 şi 51 apostolice, s-a impus totuşi în Biserică şi a durat până la înlocuirea ei cu

rânduială după care episcopii sunt obligaţi să fie monahi. Menţionăm că celibatul episcopilor

a dispărut din Biserica Ortodoxă, abia după ce în veacurile XI şi XII, schisma dintre Biserica

de Apus şi cea din Răsărit a devenit mai pronunţată şi ca o reacţie împotriva impunerii

obligatorii a celibatului pentru întregul cler sacramental în Biserica din Apus, începând cu a

doua jumătate a veacului XI şi mai ales cu veacul XII. În această situaţie, Răsăritul a

condamnat celibatul în genere, ca insituţie necanonică şi s-a lipsit şi de celibatul episcopilor,

15 Ibidem, p. 8.16 Ibidem; Canoane paralele: 3, 38, 41 Apostolic; 7, 8 Gangra; 37 Cartagina; 1, 4, 9, 10, Gangra, 4 Cartagina.17 Ibidem, p.ll.18 Ibidem, 51 Apostolic, 3 I Ec; 6, 12, 13, 48 Trulan; 1, 4, 9, 10 Gangra, 4 Cartagina.

10

permiţându-1 numai ca excepţie pentru diaconi şi preoţi19. În canon se prevăd două pedepse,

după cum am văzut, şi anume: afurisirea şi caterisirea. Prin afurisire se înţelege

excomunicarea, adică îndepărtarea cuiva de la comuniune, adică la Sfânta împărtăşanie, apoi

îndepărtarea cuiva din comunitatea credincioşilor sau excluderea cuiva din Biserică20. Această

pedeapsă sub forma ei mai gravă se mai cheamă şi afurisenie, blestem sau anatemă, adică

excomunicarea definitivă însoţită de blestem21. Cu aplicarea la cler, în sensul canonului

prezentat, prin afurisire se înţelege îndepărtarea sau oprirea de la slujirea preoţească, adică

oprirea de la cele sfinte sau suspendarea din funcţiune, excluderea sau scoaterea celui

sancţionat din slujba preoţească, nu însă din rândul clerului22. Iar înţelesul de astăzi al celor

două cuvinte, afurisirea înseamnă excomunicarea temporală din Biserică, iar caterisirea,

completa îndepărtare din cler.

Canonul 6 apostolic, legiferând modul de comportare al episcopului şi presbiterului,

încadrează şi pe diacon în acest canon, căci, făcând parte din ierarhia bisericească, are şi el

aceleaşi îndatoriri: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu ia asupra sa purtări de

grijă lumeşti; iar de nu, să se caterisească”23. Orice fel de îndeletnicire incompatibilă cu

funcţiunea preoţească este oprită clerului. Drept incompatibile cu preoţia sunt socotite toate

treburile lumeşti, adică toate acele îndeletniciri care ar prejudicia demnitatea preoţească şi

chiar ar determina deprecierea ei. Astfel sunt: negoţul, cămătăria, administrarea unor bunuri

publice, arendarea, tutela, apoi ocuparea demnităţilor sau funcţiunilor civile şi militare.

Menţionăm că, după ce creştinismul a devenit religie de stat atât în Imperiul Bizantin, când

toţi episcopii au devenit înalţi demnitari de stat, cât şi mai târziu, când între demnitarii de stat

au fost ridicaţi şi egumenii - s-a îngăduit ca în interesul Bisericii şi al binelui obştesc în

genere, anumite feţe bisericeşti să ocupe funcţiuni de stat şi să se îndeletnicească şi cu alte

treburi lumeşti.24

Canonul 7 apostolic stabileşte timpul în care trebuie să fie sărbătorite sfintele Paşti, să

serbeze învierea Domnului, decât atunci când este rânduit. Diaconul, ca şi episcopul şi

presbiterul, trebuie să ţină seama de spusele acestui canon: „Dacă vreun episcop sau presbiter

sau diacon, va sărbători Sfânta zi a Paştilor cu Iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară, să

se caterisească”25. Dispoziţiile canonului prezent constitue baza hotărârii luate de sinodul I

19 Ibidem, p. 11.20 Ibidem, p. 11.21 Ibidem, p. 11.22 Ibidem, p. 11.23 Ibidem, Canoane paralele: 20, 81, 83 Apost.; 3, 7, IV Ec; 10 VII Ec, 16 Cartagina; 11, I-II.24 Ibidem, Canoane paralele 64, 70, Apost., 11 Trulan, 1 Antiohia, 37, 38 Laodiceea, 51, 73 Cartagina.25 Ibidem, p.11.

11

ecumenic cu privire la sărbătoarea Paştilor de către creştini, hotărâre prin care se stabileau

următoarele:

a) Sfintele Paşti să se serbeze duminica.

b) Această duminică să fie prima cu lună plină după echinocţiul de primăvară.

c) Să nu se serbeze Pastile creştine de odată cu cele iudaice.

Aceste rânduieli completate şi definitivate de sinodul I ecumenic trebuie respectate, căci

în caz contrar, clericii ar fi supuşi caterizării, iar laicii în mod corespunzător, afurisirii.26

Canonul 8 apostolic se referă atât la clericii 1iturghisitori, cât şi la simplii clerici (cei

care nu au harul preoţiei), obligându-i pe toţi să se împărtăşească atunci când participă la

slujirea Sfintei jertfe: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul altul din

catalogul clerului, aducându-se sfânta jertfă nu s-ar împărtăşi să spună cauza. Şi dacă ea ar

fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească, ca unul ce s-a făcut

vinovat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care

a adus (Sf. jertfă) ca şi când acesta n-ar fi adus-o după rânduială (în mod valid)”.27

Canonul 12 apostolic reglementează activitatea clericilor în cadrul parohiei lor sau în

afara unităţii lor jurisdicţionale, ratând că: „Dacă vreun cleric sau laic neprimit (în

comuniune) mergând în altă cetate ar fi primit fără scrisori de recomandare, încredinţare) să

se afurisească şi cel care 1-a primit şi cel primit”.28 În primele veacuri creştine se ţinea nu

numai evidenţa clericilor, ci şi a credincioşilor din fiecare comunitate; iar dacă vreunul dintre

clerici sau dintre credincioşi plecau dintr-o comunitate în alte, atunci, spre a fi primiţi într-o

altă comunitate, trebuiau să prezinte scrisori de recomandare din partea episcopilor. Această

măsură s-a luat pentru ca nu cumva unii clerici caterisiţi sau afurisiţi ori laici afurisiţi, dintr-o

comunitate, să treacă în altă comunitate drept clerici în funcţie sau laici admişi în comuniune,

adică în situaţia celor care nu s-ar găsi sub nici o oprelişte sau pedeapsă. Cu privire la clerici,

aceasta rânduială s-a păstrat până astăzi, iar rânduiala cu privire la simplii credincioşi nu s-a

mai păstrat.29

Canonul 15 apostolic vorbeşte de cazul când preotul sau diaconul s-or strămuta din

propria lor voinţă, din eparhia unde activează ca slujitor, în altă eparhie, fără îngăduinţa

episcopului de unde pleacă şi a aceluia unde se duce: „Dacă vreun presbiter sau diacon sau în

genere, oricare din rândul clericilor, părăsind parohia (eparhia) sa s-ar duce în alta, şi

mutându-se cu totul va trece în altă parohie, contrar socotinţei (fără voia) episcopului său, 26 Ibidem, p. 12.27 Ibidem, p. 12, 1, 2 Ancira; 10 Petru Alexandrinul;28 Ibidem, p. 14, Canoane paralele: 62, 33, Apost.; 11, 13 IV Ec; 17 Trulan; 6, 7, 8, 11 Antiohia; 41, 42 Laodiceea; 9 Sardica; 23, 106 Cartagina;29 Ibidem, p. 14.

12

poruncim ca acela să nu mai slujească, mai ales dacă, după ce a fost chemat de episcopul său

să se reîntoarcă, nu s-a supus, ramând în neorânduială; să fie totuşi primit în comuniune ca

un laic”.30

Prin efectul nesupunerii faţă de propriul episcop, clericul care-şi părăseşte eparhia

mutându-se cu de la sine putere în altă eparhie, este oprit temporal de la săvârşirea celor

sfinte, adică afurisit în sensul în care se înţelege prin canoane afurisirea clericilor, adică

lipsirea de preoţie în sensul opririi definitive de la slujire şi coborârea lui în rândul

laicilor.31

Canonul 17 apostolic se referă la starea civilă a clericului: „Cel care s-a legat cu două

căsătorii după botez, sau care a luat concubină (ţiitoare), nu poate fi episcop sau presbiter

sau diacon, sau peste tot orice altceva din rândul clerului” (din catalogul stării preoţeşti).32

Deşi Biserica admite căsătoria a doua, totuşi pe cei căsătoriţi a doua oară nu-i primeşte

în rândul clerului. De asemenea, prin acest canon se dispune ca şi aceia care nu au fost

căsătoriţi, dar au avut concubină, să nu fie primiţi în cler. Nu se exclude primirea în cler a

celor care au fost căsătoriţi o dată sau de mai multe ori înainte de botez, fiindcă omul prin

botez renaşte la o viaţa nouă, curăţindu-se de păcatele stării anterioare.33

Canonul 18 apostolic reglementează mai profund căsătoria clericului: „Cel ce a luat în

căsătorie văduvă, sau lepădată (alungată) sau desfrânată, sau sclavă, sau vreuna dintre cele

de pe scenă (actriţă), nu poate să fie episcop sau presbiter sau diacon, sau peste tot orice din

rândul clerului” (din catalogul stării preoţeşti).34

Precum am văzut, Biserica creştină admite căsătoria unui cleric înainte de hirotonie, dar

pentru respectul ce-1 datorăm ambelor taine, ea nu admite în cler decât pe cei care au

contractat căsătorii neîntinate. „Căsătoria este proba de foc pe care o face în această lume

slujitorul lui Dumnezeu. Ea ne pune în atingere cu lumea şi mai ales cu scăderile şi ispitele

ei. Dacă viaţa ascetică sau celibatul feresc oarecum pe preot de aceste scăderi şi ispite,

căsătoria dimpotrivă îl aruncă în vâltoare şi îi cere să ajungă cu bine la ţărmul de dincolo.

Spre a izbândi, trebuie deci mare atenţie la contractarea unei casatorii. Punctul cardinal de

orientare în cariera pe care şi-a ales-o este tovarăşa lui de viaţă. Dacă ea înţelege această

misiune a soţului, drumul spre realizarea scopului preoției este asigurat; dacă nu, totul este

30 Ibidem, p. 16; Canoane paralele: 15, 16 I Ecumenic; 5, 10, 23 IV Ecumenic; 17, 18 Trulan, 3 Antiohia; 15, 16 Sardica; 90 Cartagina.31 Ibidem, p. 16.32 Ibidem, p. 17; Canoane paralele: 18 Apostolic, 3 Trulan; 12 Vasile cel Mare.33 Ibidem, p. 17.34 Ibidem, p. 17; Canoane paralele: 17 Apostolic; 3, 26 Trulan, 27 Vasile cel Mare.

13

pierdut. Consideratiunile de mai sus sunt suficiente pentru a înţelege de ce preotul,

căsătorindu-se, nu trebuie să ia văduvă, despărtită, desfrânată, slujnică sau actriţă”.35

În canoanele 21, 22, 23, 24 este vorba de castrarea sau scopirea, pe care cineva ca

bărbat o suferă sau la care s-ar deda el însuşi din motive de evalvie.36

„Reţinerea de la împreunarea sexuală în scopul dobândirii împărăției cerurilor, despre

care a vorbit Iisus Hristos (Mat. 19, 12) a fost privită totdeauna de Biserică ca o faptă demnă

de lauda cea mai mare la slujitorii săi, care sunt chemaţi de a se strădui spre împărația

cerească şi din înfrângerea liberă a corpului, dar sub nici o condiţie nu putea fi o consecinţă

mecanică a vreunei automutilari, care nu omoară voluptatea din rădăcină, ci numai

instrumentul voluptăţii trupeşti. În conformitate cu aceasta, dacă însăşi natura sau silnicia

oamenilor a cauzat acest fel de mutilare, respectivul, care a fost mutilat în chipul acesta nu a

fost vinovat; dar celor ce înşişi au comis această faptă, a trebuit să li se impute ca păcat în

faţa lui Dumnezeu, ca sinucidere partială. Aşa se explică geneza tradiţiei apostolice, ce se

reflectează în aceste canoane apostolice şi care conţin concepția adevărată a Bisericii despre

desfrânare, precum şi despre calităţile morale atât ale persoanelor preoţeşti, cât şi ale

tuturor creştinilor în general”.37

Canonul 25 apostolic pedepseşte trei păcate: desfrânarea, jurământul fals şi furtul:

„Episcopul ori presbiterul ori diaconul, prinzându-se în desfrânare, sau în jurământul strâmb

(sperjur), sau în furtişag să se caterisească, dar să nu se afurisească, căci zice Scriptura: «să

nu urgiseşti de două ori pentru acelaşi lucru» (Num, 1,9). Asemenea şi ceilalţi clerici”.38

Vechiul principiu al dreptului roman: non bis in idem, adică așa cum spune şi canonul

prezent după cuvântul Scripturii: nu se cade ca cineva să fie pedepsit de două ori pentru

aceeaşi faptă, este formulat precis chiar în legătură cu unele din cele mai grave infracţiuni, pe

care le-ar putea săvârşi vreun membru al clerului. Canonul prevede pedeapsa caterisirii, adică

a coborârii în rândul laicilor, care, dacă se aplică, nu mai atrage după sine și pedeapsa

afurisirii, adică a excomunicării. Dacă în canonul 5 apostolic prin afurisire se înţelege de fapt

excomunicarea, aşa încât în mod firesc această pedeapsă este aşezată după caterisire, iar nu

înaintea ei, ca în canonul 5 apostolic.

Canonul 27 apostolic vorbeşte despe osândirea clericilor care bat: „Poruncim să se

caterisească episcopul sau presbiterul sau diaconul care ar bate pe credincioşii care

35 Pr. C. Dron, Canoanele, Ed. a II-a, Bucureşti, 1935, p. 75.36 I. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, p. 19.37 Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe de Răsărit, trad. de Uroş Kovincici şi Dr. N. Popovici, Arad, 1930, vol. I, partea I, p. 221.38 I. Floca, op. cit. p.20; Canoane paralele: 29, 30 Apostolic; 9 I Ecumenic; 4, 21 Trulan; 1, 8 Neocezareea; 27 Cartagina; 3, 32, 51, 70, 82 Vasile cel Mare.

14

păcătuiesc, ori pe necredincioşii care au săvârşit nedreptate şi care prin astfel de lucruri

voiesc să-i înfricoşeze, pentru că Domnul nicăieri nu ne-a învăţat pe noi aceasta, ci

dimpotrivă, El, fiind lovit, nu a dat lovitura înapoi, fiind ocărât, nu răspunde prin ocară şi

pătimind nu ameninţă” (I Petru, 2, 23) 39.

Iată alt păcat, care, fiind imputat clericilor, se pedepseşte cu caterisirea. Este vorba

despre clericul care bate. Pedeapsa e aspră, dar firească. Sfântul Apostol Pavel cere

episcopului ca între alte însuşiri să o aibă şi pe aceea de a fi negrabnic a bate40 . Omul care

bate dovedeşte o fire impulsivă, cu totul nepotrivită cu situaţia unui slujitor al altarului şi mai

ales cu a unui episcop despre care aşezămintele apostolice spun că „ţine locul lui Dumnezeu

între oameni, trebuind a converti pe toţi, adică pe preoţi, pe împăraţi, pe domni, pe părinţi, pe

fii, pe învăţători şi pe toţi care îi sunt deopotrivă supuşi”41. Canonul se referă şi la pedepsele

corporale pe care le-ar aplica un cleric fie direct, fie indirect, prin alte persoane, pentru

diverse abateri de la poruncile Bisericii, săvârşite de credincioşi.

Tot pe linia reglementărilor morale creştineşti se înscrie osândirea simoniei, prin

cuvintele canonului 29: „Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon ar dobândi această

vrednicie demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce 1-a hirotonit, şi să se taie cu

totul şi din comuniune (biserică), ca Simon Magul de către mine, Petru”.42

Acest canon prevede două pedepse grave pentru simonie, adică pentru cumpărarea celor

sfinte cu bani, şi anume, în cazul când cineva ar dobândi hirotonia prin bani, să i se aplice şi

caterisirea şi anatema. Simonia este o infracţiune socotită a fi de gravitatea crimei şi ea se

numeşte de la Simon Magul, care a încercat să cumpere de la Sfântul Apostol Petru puterea de

a face minuni.

Canonul 32 apostolic se referă la ridicarea afurisirii: „Dacă vreun presbiter sau diacon

se afuriseşte de către episcop, să nu fie îngăduit să fie primit de altul (alt episcop), ci doar de

către cel care l-a afurisit pe el, decât numai dacă din întâmplare s-ar pristăvi (s-ar sfârşi din

viaţă) episcopul care l-a afurisit pe el”43. Pentru păstrarea unei rânduieli în biserică s-a stabilit

ca nici un episcop să nu se poată amesteca în treburile altuia, aşa încât nici în această acţiune a

ridicării pedepsei afurisirii, nu este permis să se amestece vreun episcop străin, cât timp

trăieşte episcopul care a aplicat pedeapsa. Se admite totuşi o excepţie, şi aceasta în

39 Ibidem, p.22, Canoanele paralele: 9 I-II Ecumenic.40 C. Dron, op. cit., p.82; I Tirn, III, 3; Tit I, 7.41 Aşezămintele apostolice, II apud. C, Dron, op. cit., p. 83.42 Floca, op. cit., p. 29, Canonul 29; Canoane paralele: 2 IV Ecumenic; 22, 23 Trulan; 4, 5, 15, 19 VII Ecumenic; 2 Sardica; 90 Vasile cel Mare; Epistola lui Ghenadie şi a lui Tarsie contra simoniei.43 Floca, op. cit. p. 24; Canoane paralele: 12, 13, 16 Apostolic, 5 I Ecumenic; 6 II Ecumenic; 6 Antiohia; 13 Sardica; 11, 29, 133 Cartagina.

15

împrejurarea când episcopul respectiv ar fi murit, succesorul lui în scaun, fie chiar şi numai

locţiitor al viitorului episcop, poate să ridice afurisirea.

Canonul 33 apostolic impune necesitatea scrisorilor de recomandare din partea

episcopului locului, pentru clericul care vrea să se mute dintr-o eparhie în alta: „Nici unul

dintre episcopii şi presbiterii sau diaconii străini să nu se primească fără scrisori de

încredinţare (recomandare), şi, aducându-le pe acestea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi dacă vor

fi propoveduitori ai dreptei credinţe să fie primiţi, iar de nu, dându-li-se lor cele de trebuinţă

să nu-i primiţi pe ei în biserică (comuniune), fiindcă multe se fac prin vicleana răpire

(amăgire)”44.

Această problemă s-a discutat la Sinodul IV ecumenic, care prin canonul 13

statorniceşte necesitatea scrisorilor de recomandare, fără a mai vorbi de cercetarea specială a

celui ce se prezintă cu asemenea documente.

Canoanele următoare scot în evidenţă obligaţia clericilor a se feri de orice întinăciune

sau prihană. Astfel, canonul apostolic spune: „Episcopul ori presbiterul ori diaconul,

petrecând cu jocuri şi cu beţii, ori să înceteze, ori să se caterisească”45. Prin jocul amintit în

acest canon se înţelege orice fel de joc de hazard (astăzi mai ales de cărţi), prin care cineva

năzuieşte să câştige de la altul cât mai mulţi bani, punând în pericol averea sa. Aceasta este o

altă specie de furt şi, precum canonul 25 apostolic prescrie ca pedeapsă depunerea pentru

persoanele sfinţite, tot aşa canonul 42 decretează depunerea, dacă persistă continuarea jocului

respectiv. Aceeaşi pedeapsă se prescrie şi pentru beţie. Canoanele comentând dispoziţiile

Sfintei Scripturi, întârzie cu severitate folosirea vinului şi a băuturii ameţitoare.46

Canonul 44 apostolic interzice clericului luarea de dobândă: „Episcopul sau

presbiterul sau diaconul care va cere dobândă (camătă) de la cei pe care îi împrumută, ori să

înceteze, ori să se caterisească”47. În canoane pofta după dobândă se înfăţişează ca uşurinţă şi

ca lăcomie după câştig urât (canonul 17 al sinodului I ecumenic) şi astfel se impută ca o faptă

provenită din acelaşi izvor, ca şi furtul sau ca şi altă câştigare ilegală de bani. Clericul care

nu încetează imediat acest fel de agonsire a averii, să se caterisească şi prin urmare să se

îndepărteze din cler.

44 Ibidem, 12, 13 Apostolic; 11, 13 IV Ecumneic; 7, 8 Antiohia; 42 Laodiceea; 28, 106 Cartagina, apud I. Floca, op. cit., p.24.45 Idem, 43, 54 Apostolic; 22 VII Ecumenic; 9, 20 Trulan; 24, 55 Laodiceea; 40, 60 Cartagina, apud ibidem, p.30.46 N. Milaş, Comentariu la Canonul 42 apostolic, în op. cit. p. 225.47 I. Floca, op. cit., p. 31, Canoane paralele: 17 I Ecumenic; 10 Trulan; 4 Laodiceea; 5, 16 Cartagina; 14 Vasile cel Mare.

16

Următorul canon, 45 apostolic, interzice clericului participarea la slujbe cu ereticii:

„Episcopul sau presbiterul sau diaconul, dacă numai s-a rugat împreună cu ereticii, să se

caterisească; iar dacă le-a permis acestora să săvârşească ceva clericii (să săvârşească cele

sfinte) să se caterisească”48

Ereticul estre un creştin care s-a abătut de la dreapta credinţă, admisă de Biserică şi

mărturisită de ceilalţi, stricând prin aceasta unitatea Bisericii. Ereticii sunt afurisiţi, adică

excomunicaţi din Biserică, fiind interzise relaţiile obştei cu ei; cu atât mai mult este oprit ca

membrii Bisericii sau clericii să se roage împreună cu aceştia, şi este de-a dreptul o

infracţiune de gravitatea crimei, slujirea celor sfinte împreună cu aceştia, dacă provin dintre

clerici49.

Canonul 51 apostolic condamnă rigorismul neîntemeiat al unor feţe bisericeşti, care ar

socoti ca stricăcioase căsătoria, consumul cărnurilor şi al vinului, hulind natura şi pe Creatorul

ei: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon, sau oricine din Catalogul (cinul) preoţesc

se ţine departe (se abţine) de nuntă și de cărnuri şi de vin, nu pentru în frânare, ci din scârbă,

trecând de vederea (uitând) că toate sunt foarte bune şi că bărbat şi femeie 1-a făcut

Dumnezeu pe om, ci hulind ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească şi să

se îndepărteze din Biserică. Asemenea şi laicul”50.

Textul canonului arată vechea orânduială bisericească după care nu numai diaconii şi

presbiterii, ci şi episcopii erau căsătoriţi. Această rânduială se cerea a fi păstrată, iar cei care

erau împotriva ei, erau osândiţi ca mincinoşi şi făţarnici, după cuvintele sfântului Apostol

Pavel (I Tim. 4, 2-4).

După cum observăm în canon, şi în cazul hulirii lui Dumnezeu, ca şi în cazul simoniei

(can. 29 Apostolic) se aplică două pedepse pentru aceeaşi vină, adică pentru acelaşi păcat,

dată fiind gravitatea lui deosebită care şi reclamă o îndoită pedeapsă, admiţându-se excepţie

de la principiul „ non bis in idem” (can. 25 apostolic).

Canonul 55 apostolic se referă la clericii care defaimă, ocărăsc sau vorbesc de rău pe

episcopi: „Dacă vreun cleric ar vorbi pe episcop, să se caterisească, pentru că «pe mai

marele poporului tău nu-1 vei grăi de rău»”51. (Fapte 23, 5). Episcopii sunt imaginea

Domnului nostru Iisus Hristos şi trebuie cinstiţi ca pe capii trupului Bisericii şi pentru aceasta

li se cuvine mare cinste zice Zonara în comentariul de la acest canon. Sfântul Simeon al

Tesalonicului în scrierile sale liturgice spunea următoarele: „Episcopul posedă puterea 48 Idem, can. 10, 11, 46, 64 Apostolic; 2, 4 III Ecumenic; 6, 9, 32, 33, 34, 37 Laodiceea; 9 Tim. Alex.49 I. Floca, comentar la Canonul 45 apostolic, p. 31.50 Ibidem, Canoane paralele: 46, 47, 49 Apostolic; 7 II Ecumenic; 95 Trulan, 12 Neocezarea; 47 Laodicea; 47 Cartagina; 1, 91 Vasile ce Mare.51 Ibidem, Canoane paralele: 31, 39 Apostolic; 8 IV Ecumenic; 34 Trulan, 58 Laodiceea; 7 Cartagina.

17

spiritualităţii sufletelor și posedă în mod complet darul Duhului Sfânt. Astfel episcopul are

putere de a săvârşi cele şapte Sf. Taine. El singur administrează taina hirotoniei şi a sfântului

mir; propriu-zis arhiereul săvârşeşte totul prin presbiterii şi clericii, pe care îi hirotoneşte”52.

Observăm rolul şi importanţa acestui canon prin care clericii sunt datori s-o dea episcopilor.

Cei ce nu dau respect şi îi vorbesc de rău pe episcopi se supun caterisirii.

Canonul 68 apostolic exprimă orânduirea canonică fundamentală despre hirotonie şi

anume că hirotonia săvârşită odată nu se mai poate repeta: „Dacă vreun episcop sau presbiter

sau diacon va primi şi el şi cel ce 1-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi ca are hirotonia

(întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca aceştia, nu este cu

putinţă să fie nici credinciosi, nici clerici”53. Zonara în comentariul acestui canon arată cum

se pot exprima diferite opinii despre aceasta, adică cum s-a putut întâmpla că unii după prima

hirotonie administrată în chip valid, cereau şi a doua hirotonie din mai multe motive:

- cel hirotonit găsea defecte la cel ce a săvârşit hirotonia prima dată;

- încrederea specială pe care o avea cel hirotonit faţă de episcop şi spera că, atunci când

va primi din nou hirotonia, se va împărtăşi prin acest episcop de vreun dar mai mare al

Duhului Sfânt.

Balsamon adăuga la comentariul acestui canon că oricum s-ar întâmpla ca cineva să fie

de două ori consacrat pentru unul şi același grad ierarhic, să se caterisească şi el şi episcopul,

care, ştiind de hirotonia primă 1-a hirotonit din nou.

Canonul permite excepţie numai atunci, dacă hirotonia primă fost săvârşită de către un

episcop eretic. După dispoziţia cestui canon, botezul eretic nu introduce pe om în Biserică şi

nici hirotonia eretică nu introduce pe respectivul în cler.

Când cineva a trecut de la un eres la credinţa ortodoxă, dacă era vrednic de oficiul

preoţesc, hirotonia totdeauna era repetată54. După cum am văzut în canoanele 46 şi 47 tainele

ereticilor în general nu sunt valide; de aceea nu numai că se îngăduie, ci este necesar ca cei

botezaţi şi hirotoniţi de eretici, să fie botezaţi şi hirotoniţi din nou. Cu privire la schismatici şi

în speţă la romano-catolici, precum şi la cei ce aparţin bisericilor eterodoxe din Răsărit,

practica bisericească a hotărât, ca şi botezul şi hirotonia acestora să fie recunoscute ca valide.

Canonul 70 apostolic interzice clericilor şi laicilor orice comuniune religioasă cu

Iudeii: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau oricare din catalogul (rândul)

clericilor ar posti cu Iudeii, sau ar prăznui (ar serba, ar ţine) sărbătorile cu ei, sau ar primi

52 Sf. Simeon al Tesalonicului, II 91, 92, apud N. Milaş, op. cit. p.270.53I. Floca, op. cit. p. 41; Canoane paralele: 29, 56, 89 Trulan; 19 Gongra; 49, 50, 51 Laodiceea; 1 D. Alexandrinul; 15 Petru Alexandrinul; 10 Timotei Alexandrinul. 54 N. Milaş, op. cit. p.288.

18

de la ei darurile de sărbătoare, precum azimele sau ceva de acest fel, să se caterisească, iar

dacă ar fi laic, să se afurisească”55.

Unii canonişti cred că prilejul acestui canon l-au dat nazareii, o sectă iudaizantă din

veacul I, care credea în Iisus, dar păzea datinile iudaice, împotrivindu-se, astfel,

universalismului creştin56. Sfântul Apostol Pavel a numit datinile, sărbătorile şi întocmirile

pe care le aveau evreii ca fiind „umbră a celor viitoare”. Aceasta în chip oarecum teoretic,

căci în practică s-a simţit îndată nevoia ca acei ce îmbrăţişează noua religie să rupă definitiv

cu vechile tradiţii şi rânduieli, în care mai dăinuiau erorile din vechea credinţă. Aceste tradiţii

și rânduieli formau mai ales pentru creştinii dintre iudei, învelişul care acoperea sâmburele

noii credinţe şi care trebuia zdrobită, pentru a da acestui sâmbure putinţa creşterii şi

desfăşurării lui fireşti. Canonul opreşte din aceste motive orice legături cu evreii şi pedepseşte

aspru pe cei ce-1 nesocotesc. Sancţiunea se referă atât la clerici, care sunt caterisiţi, cât și la

laici, care sunt afurisiţi. Canonul este în vigoare, nefiind desfiinţat de vreo dispoziţiune

ecumenică posterioară, împrejurările de fapt, nu sunt primejdioase ca la începutul vieţii

creştine, dar totuşi sunt de aşa natură încât cer creştinilor ortodocşi - clerici şi laici - să fie

cu pază şi să apere cu ultima energie patrimoniul de adevăr şi dreptate, care se cuprinde în

învăţătura Bisericii Ortodoxe57.

Canonul 83 apostolic este ultimul care se referă la treapta diaconiei, arătând că preoţia

şi oastea sunt incompatibile: „Episcopul sau presbiterul sau diaconul, ocupându-se de oaste

(exercitând o putere militară) şi voind să le ţie pe amândouă, dregătoria romană de stat şi

cârmuirea preoţească, să se caterisească, pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, şi ale

lui Dumnezeu sunt cele ale lui Dumnezeu (Mt. 22,21)”58. Canonul de faţă se ocupă în special

de însărcinările pe care un preot le-ar avea în armată şi care fără îndoială sunt cu totul

incompatibile cu demnitatea preoţească. Faptul că redactorul canonului îşi sprijină hotărârea

pe cuvintele Mântuitorului: „Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele

ce sunt ale lui Dumnezeu” dovedeşte că ne găsim în faţa unui început de separaţie a puterii

spirituale de cea pământească, mai ales că la epoca redactării lui, aceasta era dictată chiar de

spiritul de potrivnicie dintre statul necreştin şi Biserică. Canonul este valabil şi actual,

deoarece nu 1-a desfiinţat sau modificat vreo hotărâre ecumenică. Este drept că sinodul IV

ecumenic opreşte prin canonul 7 intrarea în oaste sau în gătorie lumească a clericilor şi dă

anatema pe cei ce calcă această hotărâre.55 I. Floca, op. cit., p. 42, Canoane paralele: 7, 64, 71 Apostolic; 11 Trulan, 1. Antiohia; 29, 37, 38 Laodiceea; 51, 73, 106 Cartagina.56 W. Guette, Histoire de l'eclise, II, apud C. Dron, op. cit. p. 419.57 Ibidem, p. 232.58 Ibidem, p. 232.

19

O scurtă privire asupra canoanelor apostolice ne face să arătăm faptul că aceste canoane

stau la baza temeliei orânduirii canonice a Bisericii creştine. Atât prin vechimea, cât şi prin

problemele de care se ocupă, ele formează coloana vertebrală a legislaţiei noastre bisericeşti.

Toate celelalte canoane şi hotărâri ale sinoadelor ecumenice, locale sau ale sfinţilor

Părinţi nu fac altceva decât explică, dezvoltă şi completează dispoziţiile cuprinse în

canoanele apostolice.

b. CANOANELE SINOADELOR ECUMENICE

Sfinţii Părinţi care au formulat canoanele sinoadelor ecumenice au folosit ca modele de

legislaţie bisericească, canoanele apostolice prezentate anterior. Întrucât Canoanele apostolice

cuprind o expunere mai generală privitor la obligaţiile clerului, sinoadele ecumenice au

fost dezvoltate şi aplicate la situaţii concrete.

Aceste canoane au căutat să înlăture din viaţa clerului tot ceea ce nu cadrează cu

misiunea preoţiei, cercetându-se în acest scop cu cea mai mare atenţie vrednicia şi viaţa

morală a preotului, atât înainte de hirotonie, cât şi în tot timpul activităţii sale misionare.

Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emise de numai şase din cele şapte sinoade

ecumenice şi anume, de Sinodul I ecumenic, întrunit la Niceea în anul 325, care a dat 20 de

canoane; Sinodul Ecumenic, întrunit la Constantinopol la anul 381, care a dat 7 canoane; de

Sinodul III ecumenic, întrunit la Efes în anul 431, care a dat 8 canoane; de Sinodul IV

ecumenic, întrunit la Calcedon în anul 951, care a dat 30 de canoane; de sinodul VI

ecumenic, adică de sesiunea a II-a a acestui Sinod, cunoscută, şi sub numele de Sinodul

Trulan întrunit în 691-692, care a dat 102 canoane; şi de sinodul VII Ecumenic, întrunit la

anul 787 în Niceea, care a dat 22 de canoane,

a) Astfel, pe această linie sunt date canoanele de la Sinodul Ecumenic, Niceea 325.

Canonul 15 al sinodului I ecumenic, interzice transferarea clericului: „Pentru multa

tulburare şi pentru gâlcevile care s-au făcut s-a părut (potrivit) să se înlăture cu

desăvârşire obiceiul, contrar canonului apostolic (14, 15), care s-a mai gâsit în unele părţi,

ca nici episcopul, nici presbiterul şi nici diaconul să nu treacă (să nu se strămute) din cetate

în cetate. Iar dacă cineva după această orânduire a sfântului şi marelui sinod ar încerca să

meşteşugească ceva în felul acesta, sau s-ar deda vreunor treburi de acest fel, să se lipsească

cu desăvârşire de o atare uneltire şi să se aşeze din nou în biserica în care a fost hirotonit

20

episcopul sau presbiterul acela”.59 Canonul respectiv ia atitudine împotriva transferării

clericilor dintr-o unitate în alta. În cazul în care s-ar încerca o transferare, episcopii, presbiterii

şi diaconii care ar întreprinde-o sunt obligaţi să se reîntoarcă la posturile lor anterioare.

Canonul 16 al Sinodului I ecumenic stă în strânsă legătură cu Canonul anterior (15):

„Câţi dintre presbiteri sau diaconi, sau peste tot, cei ce se numără în canon (sunt socotiţi în

rândul clerului), în chip cutezător, neavând înaintea ochilor nici frica lui Dumnezeu,

necunoscând nici canonul bisericesc, vor pleca de la bisericile lor, aceştia nu trebuie să fie

primiţi nicidecum în altă biserică, ci trebuie să se puie pe ei sila, ca să se reîntoarcă în

parohiile (eparhiile lor); sau dacă stăruiesc (persistă), trebuie să fie excomunicati (să fie

fără de împărtăşire). Iar dacă ar şi îndrăzni cineva să răpească pe cel ce este al altuia

(aparţine altuia) să şi-1 hirotonească în biserica lui, fără încuviinţarea episcopului propriu

de la care a fugit cel ce este numărat în canon (este socotit în rândul clerului) să fie hirotonia

(lui) fără tărie”60.

Din ultimele cuvinte ale canonului anterior (15) se vede că fiecare episcop, presbiter şi

diacon era hirotonit şi apoi destinat pentru o anumită Biserică. Din acest motiv fiecare era

obligat să funcţioneze în Biserica sa, de la care nu-i era îngăduit să se îndepărteze şi să treacă

la altă Biserică. Sinodul niceean ţinteşte la cei care au comis acest lucru, aceştia neavând să se

mai înapoieze de bună voie în comunitatea bisericească. Episcopilor li se făcea cunoscut, ca

pe unii ca aceştia să nu-i reţină cu nici un preţ în eparhia lor. Pedeapsa care se dă

presbiterului, diaconului şi altor clerici care au comis infracţiuni de felul acesta este: „să fie

excomunicaţi”. După explicarea lui Zonara cuvintele „să fie excomunicați” au sensul că

slujitorii sfintelor Taine nu le pot permite acelora să 1iturgnisească împreună cu dânşii - iar nu

că le este oprită intrarea în Biserică sau li se deneagă sfânta împărtăşanie. Sfinţii Părinţi

aici, nu au înţeles participarea la Sfânta cuminecătură, ci împreună 1iturghisierea pentru cei ce

au venit ilegal din eparhie străină.61

Canonul 18 al sinodului I Ecumenic scoate în evidenţă locul diaconilor în rândul

clerului: „A venit la sfântul şi marele sinod (ştirea) că în oarecare locuri şi cetăţi, diaconii dau

presbiterilor cuminecătura (euharistia), ceea ce nici canonul şi nici obiceiul nu a predanisit, ca

cei ce nu au puterea de a aduce jertfa, să dea trupul lui Hristos celor ce jertfesc (celor ce aduc

sfânta jertfă). S-a mai cunoscut şi aceea că unii dintre diaconi se ating de cuminicătură

(împărtăşanie) chiar şi înaintea episcopilor. Aşadar toate acestea să înceteze, iar diaconii să 59 I. Floca, op. cit., p. 58, Canoane paralele: Can 14, 15 Apostolic; 4 II Ecumenic; 5, 6, 10, 20 IV Ecumenic; 18 Trulan; 3, 13, 16, 21 Antiohia; 1, 2, 3, 16 Sardica; 48, 54, 71, 90 Cartagina.60 Ibidem, p.58; Canoane paralele: 11, 15, 16 Apostolic; 15 I Ecumenic; 8, 10, 20, 23 IV Ecumenic; 17, 18, 20 Trulan; 3, 21 Antiohia; 1, 2, 13, 15, 16 Sardica; 20, 54, 80, 90 Cartagina.61 Zonara II, 190, apud N. Milaş, Op. cit. p. II, 69.

21

rămână în măsuri1e lor, ştiind că ei sunt slujitori ai episcopului, dar mai mici decât

presbiterii. Să primească aşadar după rânduială cuminicătură (euharistia) după presbiteri,

dându-1i-se lor fie episcopul, fie presbiterul. Dar să nu le fie permis diaconilor nici să şează în

rândul presbiterilor; căci ceea ce s-a făcut este împotriva canonului şi împotriva rânduielii.

Dar dacă cineva şi după aceste orânduiri nu ar voi a se supune, să înceteze din diaconie62.

După N. Milaş, în Canonul prezent se arată trei păcate ale diaconilor: primul este că

voiau ca ei să administreze prezbiterilor Sfânta împărtăşanie; al doilea că se împărtăşeau

înaintea episcopilor, iar al treilea, că voaiau să aibă în Biserică întâietate faţă de presbiteri şi

că-şi permiteau să şadă în rândul presbiterilor în biserică, în timpul Sfintei Liturghii. Treapta

diaconiei ocupă locul al treilea în ierarhia sacramentală. Sfântul Ignatie Teoforul spune despre

diaconi ca să fie cinstiţi de către toţi, deoarce ei nu sunt păzitorii mâncării şi băuturii, ci

slujitorii Bisericii lui Dumnezeu. Acelaşi Sfânt Părinte zice în altă parte, că diaconii în urma

graţiei şi dorului lui Dumnezeu sunt supuşi episcopului şi presbiterului63.

Diaconii, ca slujitori ai lui Dumnezeu, aveau datoria de a primi de la credincioşi darurile

aduse pentru Sfînta Jertfă şi de a le preda episcopului, de a citi Evanghelia la Sfintele Slujbe,

de a da mână de ajutor la săvârşirea sfintei jertfe şi la alte lucrări liturgice, de a instrui pe

catehumeni,de a cerceta pe martiri şi pe mărturisitori în temniţe şi de a scrie faptele

martirilor64.

În Aşezămintele apostolice (II, 30) diaconul se numeşte άγγελοϛ καί πποφτηϛ τού

επικύπού, iar în alt loc se mai numeşte: urechea, ochiul, gura, inima şi sufletul episcopului.

Acest raport al diaconilor faţă de episcop a fost cauza pentru care, încă în primele secole

ale Bisericii, mai ales în Apus, diaconii au început să dea prea mare importanţă oficiului lor şi

se considerau superiori presbiterilor.

La un sinod apusean (Arelote) de la începutul secolului al IV-lea, înainte de sinodul de

la Niceea, s-a dat împotriva diaconilor care erau în preajma episcopului în cetate, următorul

canon: „de diaconicis urbicis, ut non sibi tantum praesumant, sed honorem praesbyteris

reservent, ut sine const ientia ipsorum nihi 1 tale feciunt" (canonul 18)65.

Acest canon a fost dat împotriva abuzurilor comise de diaconi şi în general împotriva

orgoliului lor. El stabileşte drept lege pentru toate timpurile: întâi că diaconii nu au putere de a

da presbiterilor Sfânta împărtăşanie. Nu trebuie să se înţeleagă aici presbiterii în general, când

62 I. Floca op. cit., p.59, Canoane paralele, 15, 39 Apostolic; 15, I Ecumenic; 7, 16 Trulan; 5 Antiohia; 20 Laodiceea.63 Ignatie Teoforul, Epistola către Magnezieni la N. Milaş, op. cit. p. 73.64 Thoamassin; Vetus et nove ecel. discipl. P. I. lib. II, p. 29; Augusti, Denkwurdigkei ten, XI, 189, 79, la N. Milaş, op. cit. p. 73.65 Harduini, I, 276, apud N. Milaş, op. cit. p. 74.

22

liturghisesc singuri, ci presbiterii când liturghisesc cu episcopul. După mărturia Sfântului

Justin Martirul şi Filosoful, diaconii dădeau Sfânta împărtăşanie credincioşilor66 care se

împărtăşeau la Sfânta Liturghie.

Liturghisind cu episcopul, diaconii voiau ca tot aşa să dea Sfânta împărtăşanie şi

presbiterilor, şi împotriva acestui lucru emite sinodul acest canon al său, zicând, că este

împotriva canonului şi obiceiului, ca cei ce nici nu au dreptul de a aduce Sfânta Jertfă, să dea

trupul lui Hristos celor ce aduc jertfa pe baza dreptului lor.

În al doilea rând, prin acest canon se condamnă că unii dintre diaconi se împărtăşeau la

Sfânta liturghie înaintea episcopilor; aceasta nu se referă la eventualitatea când însuşi

episcopul servea. Se întâmpla că episcopul dădea ordin unui presbiter să săvârşească Sfânta

liturghie, fireşte cu diaconul împreună, şi episcopul era numai prezent la liturghie. În aceste

cazuri diaconul, care înainte de toate trebuia să se cuminece pe sine însuşi şi apoi pe ceilalţi

care erau prezenţi în Biserică, diaconul după ce se cumineca pe sine, oferea Sfânta

împărtăşanie episcopului şi astfel se întâmpla că episcopul se împărtăşea după diacon. Această

neobservare din partea diaconilor (ταξιν παπαλύοτεπ) voia să o curme sinodul prin acest

canon după cum zise Valsamon în comentariul canonului prezent67.

În al treilea rând, canonul dispune în această chestiune că diaconii sunt datori a-şi

cunoaşte ordinea şi starea lor şi că numai după presbiteri pot să se cuminece, fie că vor

liturghisi cu episcopul sau numai cu presbiterul; şi în fine condamnă obiceiul intrat în uz

împotriva canonului şi ordinei (παπα κανονα και παπα ταξειν) ca diaconii în timpul Sfintei

Liturghii să ocupe locuri mai sus ca presbiterii şi că şedeau între presbiteri, când aceştia,

conform treptei lor, trebuie să şadă la locul de sus pe scaune (σύν ύπονον) în timpul liturghiei.

Canonul se termină cu o ameninţare împotriva tuturor diaconilor care păcătuiesc

împotriva acestor dispoziţii, stabilind ca unii ca aceştia să fie despuiaţi de oficiul sacerdotal şi

să fie trecuţi în rândul laicilor.

Toate aceste dispoziţii ale canonului niceean despre diaconi nu au fost observate în mod

riguros, şi în timpul după sinodul de la Niceea, iarăşi ne întâlnim cu acuze noi împotriva

trufiei diaconilor şi se dau din nou dipoziţii sinodale pentru a stăvili această trufie şi

îndrăzneală a diaconilor68.

Canoanele Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon 431

privind treapta diaconiei.

66 Justin Martirul şi Filozoful, Apologia a II- a, p. 5 apud N. Milaş, op. cit., p. 73.67 Valsamon, Sint. At. II, 155, apud N. Milaş, op.cit., p. 75.68 Ieronim, împotriva trufiei diaconilor, ep. 85 a d Evagrium la Miloşi, op. cit., p. 71.

23

Menţiuni despre îndatoririle diaconilor găsim abia în canonul 6 al Sinodului IV

ecumenic, unde se opreşte hirotonia fără destinaţie: „Nimeni să nu fie hirotonit fără sorocire

(destinaţie), nici presbiterul, nici diaconul, nici altul oarecare din starea bisericească

(clericală); fără numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru

biserica unei cetăţi sau a unui sat, sau al tarului (sanctuarului) unui mucenic (martir), sau

mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără soroace (destinaţie), sfântul sinod a orânduit

(hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să fie fără tărie şi că nicăieri să nu poată sluji

(lucra) spre ocara celui ce i-a hirotonit”69.

Canonul respectiv interzice hirotoniile fără sorocire sau destinaţie, pentru motivul că

după învăţătura Bisericii, taina hirotoniei se administrează numai celui ce are să servească

Biserica într-un anumit loc, la anumit altar, care era indicat cu ocazia hirotoniei. Legătura care

se stabileşte prin hirotonie între cel ce primeşte această sfântă taină şi altarul la care urmează

să slujească, este considerată ca indisolubilă şi, ca atare, ea trebuie să slujească, este

considerată ca indisolubilă şi ca atare, ea trebuie arătată precis cu ocazia hirotoniei.

Rânduiala aceasta străveche nu se mai observă pretutindeni, ci pentru a putea face faţă

nevoilor bisericeşti, se procedează la hirotonia clericilor pe hramul catedralelor, adică cu

destinaţie de-a sluji la altarul catedralelor episcopale, pentru ca cei hirotoniţi astfel să poată fi

vânduţi la oricare dintre altarele din cuprinsul unei eparhii, socotindu-se hramul Bisericii

Catedrale, ca întâiul hram al fiecărei Biserici din eparhie70.

În textul canonului se foloseşte alături de cuvântul hirotonie şi cuvântul hirotesie în

acelaşi înţeles de hirotonie, ceea ce dovedeşte că la acea dată (anul 451) ambele cuvinete erau

folosite în acelaşi înţeles. De asemenea, pe lângă bisericile din oraşe, sate şi mănăstiri sunt

amintite şi sanctuarele martirilor, adică bisericile sau altarele ridicate pe mormintele martirilor

sau pe locurile unde aceştia au suferit moarte martirică, fapt care dovedeşte că martirii se

bucurau de un cult special, cunoscut în întreaga Biserică.

Sinodul IV Ecumenic nu a mai dat alte canoane privitoare la treapta diaconiei în special,

ci numai canoane generale privind clerul şi truditorii lui.

69 I. Floca, op. cit., p. 77, Canoane paralele: Can. 15 Apostolic; 15, 16 I Ec; 13 Neocezareea.70 Ibidem, p. 78.

24

Canoanele Sinodului Trulan au sinodul V-VI Ecumenic

de la Constantinopol privind treapta diaconiei.

Şi acest sinod ecumenic dă canoane privitoare la cler în general, cuprinzând, astfel, şi

treapta diaconiei. Astfel canonul 6 al sinodului respectiv interzice căsătoria după hirotonie:

„De vreme ce s-a zis în canoanele apostolice că, dintre cei care au fost înaintati (introduşi) în

cler necăsătoriti, numai citeţii şi cântăreţii să se căsătorească (se pot căsători) (can. 26

Apostol ic), şi noi păzind (observând) acest lucru (această hotărâre), orânduim ca de acum

înainte, în nici un chip ipodiaconu1 sau diaconul sau preshiterul să nu aibă îngăduinţă a

încheia (să-şi încheie) însoţire de căsătorie, după hirotonia lui. Iar cine ar îndrăzni să facă

acest lucru să se caterisească. Dacă însă ar voi cineva dintre cei ce urmează a intra în cler să

se lege cu o femeie prin căsătorie după lege (legală), să facă acest lucru înainte de hirotonia

întru ipodiacon, sau întru diacon, sau întru presbiter”71.

Prin canonul prezent se interzice din nou, potrivit canonului 26 Apostolic, căsătoria

ipodiaconilor, a diaconilor şi a presbiterilor, după hirotonie dispunându-le ca toţi aceştia să se

poată căsători numai înainte de a primi hirotesia sau hirotonia. Pentru nerespectarea acestei

rânduieli, se prevede pedeapsa caterisirii. Măsurile luate de către Sinodul Trulan în chestiunea

căsătoriei clerului dovedesc existenţa până atunci a practicii căsătoriei după hirotonie a

clericilor. De remarcat este faptul că, în textul canonului se spune despre cei ce intră în cler că

pot să încheie o căsătorie legală, fie înainte de hirotesia întru ipodiacon, fie înainte de

hirotonia întru diacon sau cea întru presbiter.

Din felul în care vedem că este redactat canonul, s-ar putea înţelege pe lângă cele arătate

încă două lucruri, trecute cu vederea de tâlcuitori şi anume:

a) - Fie că este permisă căsătoria şi după hirotesia în ipodiacon, ca şi după hirotonia în

diacon,

b) - Fie că hirotonia s-ar putea face direct în treapta diaconului fără a se mai face

hirotesia în ipodiacon sau direct în treapta presbiterului, fără a se mai săvârşi hirotonia în

diacon72.

În ce priveşte natura acestei oprelişti, de a se contracta căsătoria după hirotonie, există

opinia cu totul greşită că ea ar avea caracter dogmatic, iar căsătoria care s-ar săvârşi după

71 Ibidem, p. 100; Canoane paralele: 5, 26, 51 Apost.; 14 IV Ec; 3, 13, 21, 30 Trulan; 10 Ancira; 1 Neocezarea; 1 16 Cartagina; 69 Vasile cel Mare.72 Ibidem, p.101.

25

administrarea tainei preoţiei, în orice grad, ar fi inoperantă. Pentru ca o astfel de teză să fie

adevărată, ar trebui să se demonstreze că Biserica ar fi învăţat cândva despre taina hirotoniei,

că ea ar constitui un impediment de natură harică pentru administrarea tainei căsătoriei, sau

că, harul care s-ar comunica cuiva prin taina preoţiei l-ar face pe respectivul oarecum imun

pentru primirea altor taine şi în special al tainei cununiei. Dar nicăieri nu există în Biserică

vreo urmă despre o astfel de învăţătură. Mai mult, însuşi canonul 10 al Sinodului din Ancira

constituie o dovadă grăitoare împotriva tezei despre caracterul dogmatic al măsurii prin care

se orpreşte administrarea tainei căsătoriei după hirotonie73.

De menţionat este faptul că în veacul al IX-lea şi al X-lea se mai practica rânduiala de a

permite tuturor clericilor să se căsătorească după hirotonie, însă, numai în decurs de doi ani,

aşa precum rezultă din Novela 3 a lui Leon Filozoful, precum şi dintr-o altă Novelă a acestuia,

chiar şi în termen de 10 ani după hirotonie (Sin. At. VI, 153).

Din cele arătate se vede, cât se poate de clar, că oprirea căsătoriei după hirotonie este o

măsură cu caracter disciplinar, iar nu una cu caracter doctrinar. Este deci o problemă de

disciplină, iar nu o chestiune de credinţă, şi ca orice normă sau regulă disciplinară, indiferent

prin ce autoritate ar fi fost aşezată, atât episcopii individual pentru eparhiile lor, cât şi sinodul

pot să acorde dispensă.

În legătură cu această problemă, se pune aceea a căsătoriei clerului rămas văduv prin

deces, care, în lumina celor până acum lămurite se înţelege că este posibilă, numai cu

dezlegare sau dispensă de la episcop sau de la sinod.

Fiind însă vorba de dispensă, absolut necesară în acest scop, din partea episcopului sau

din partea sinodului, se înţelege de la sine că norma canonică prin care se interzice căsătoria

după hirotonie, rămâne în vigoare ca normă disciplinară obligatorie, pentru că dispensa de la o

normă nu trebuie confundată cu abrogarea ei74.

Canonul 7 al Sinodului Trulan reglementează poziţia diaconului faţă de celelalte

două: „De vreme ce am aflat că în unele Biserici se găsesc diaconi care au dregătorii

bisericesti şi din această pricină, unii dintre ei purtându-se cu îngâmfare şi cu samavolnicie

(după bunul plac) - (făcând uz de aroganţa şi de independenţă) şed înaintea presbiterilor,

orânduim (hotărâm) ca diaconul chiar dacă s-ar găsi în vreo vrednicie (slujbă, demnitate)

adică în orice fel de dregătorie bisericească, unul ca acesta să nu şadă înaintea presbiterului,

fără dacă ţinând locul feţei (persoanei) patriarhului sau mitropolitului său (propriu), s-ar

73Ibidem, p. 101. 74 Ibidem, p. 102.

26

găsi în altă cetate pentru vreo treabă (cauză) de căpetenie, căci atunci, i se va da cinstea ca

unuia ce ţine locul aceluia.

Iar dacă va îndrăzni cineva, purtându-se cu cutezanţa tiranică (despotică), să

săvârşească una ca aceasta, unul ca acela, coborându-se din treapta sa proprie, să fie cel din

urmă dintre toţi cei din starea în care se numără el în Biserica sa, pentru că potrivit

învăţăturii ce se află la Sfântul Evanghelist Luca, aşezată ca de însuşi Domnul şi Dumnezeul

nostru, Domnul nostru ne povăţuieşte să nu ne bucurăm de şederile în frunte. Căci a spus

celor chemaţi o pildă ca aceasta: «Când eşti chemat de cineva la nuntă, să nu te aşezi la locul

cel mai de frunte, ca nu cumva unul mai de cinste decât tine să se afle poftit şi el de acela, şi

venind cel ce te-a chemat să-ţi zică ţie: prietene, urcă-te mai sus; atunci îţi va fi ţie cinste în

faţa tuturor celer ce şed împreună cu tine, pentru că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri,

iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa» (Lc. 14. 8-11). Acelaşi lucru să se ţină însă şi

celelalte stări sfinţeşti (trepte clericale), pentru că cunoaştem, că decât vredniciile

(demnităţile, dregătoriile) cele lumeşti sunt mai presus de duhovniceşti”75.

Acest canon oglindeşte o stare de lucruri care a apărut încă din veacul V şi care a

continuat în bună parte tot timpul cât a durat imperiul bizantin de Răsărit, iar în Biserica din

Apus continuă şi astăzi.

Spre deosebire de treptele determinate ale ierarhiei sacramentale, din timpurile cele mai

vechi ale Bisericii au existat diferite dregătorii bisericeşti, şi care nu erau condiţionate de un

grad sau altul al ierarhiei sacramentale. Persoanele care îndeplinesc astfel de funcţii s-au

numit funcţionari bisericeşti. Originea acestor funcţiuni bisericeşti derivă din primele veacuri

ale Bisericii. Cei mai de frunte dintre aceşti funcţionari bisericeşti se numeau exocatachi1i

(εξωκατάκοιλοι) economul, sachelarul, cortofilazul, sacheliul şi proteedieul. Aceste funcţii

erau foarte importante, mai ales cei de pe lângă episcopii cetăţilor mai mari, şi cu deosebire

cele de la curtea patriarhală din Constantinopol. Funcţiile acestea de cele mai multe ori le

îndeplineau diaconii, şi dânşii în urma funţiunilor lor înalte erau pătrunşi de aroganţă şi

samavolnicie (αύθαδεια καί αιθονομια) şi se considerau pe sine mai presus decât presbiterii.

Sinodul Trulan, observând că diaconii au uitat orânduirea sinodului niceean şi că, mânaţi fiind

de cutezanţă despotică, răstoarnă ordinea ierarhică în Biserică, interzice expres aceste lucruri,

accentuând că dregătoriile duhovniceşti sunt mult mai presus decât cele lumeşti, adică în

Biserică treptele ierarhiei sacramentale au importanţă mult mai mare decât funcţiunile, prin

care se exercită acţiuni externe şi administrative bisericeşti76.

75 Ibidem, p. 102; Canoanele paralele, Can. 18, I Ec; 16 Trulan.76 N. Milaşi, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol I. Partea a II-a, comentariul Canonului 7 al Sinodului Trulan.

27

Canonul admite excepţie de la această normă generală numai în cazul când, un diacon

merge în altă cetate pentru vreo chestiune bisericească cu solie importantă de la patriarhul sau

mitropolitul său şi acolo reprezintă persoana patriarhului sau mitropolitului; în aceste cazuri

trebuie să se dea diaconului cinstea cuvenită, el fiind reprezentantul lor. Această cinste consta

în aceea că acel diacon, în calitate de reprezentant al patriarhului sau mitropolitului său în

adunările afară din Biserică, ci nu la serviciile divine putea să stea între presbiteri, ba chiar şi

între episcopi77.

Cu toate acestea diaconii în cursul timpului, folosindu-se de apropierea lor pe lângă

episcopi, au ştiut să exopereze ca să li se încredinţeze aproape toate funcţiunile importante

adminstritative bisericeşti din Biserică.

Canonul 14 al Sinodului Trulan indică vârsta canonică a hirotoniei preoţilor şi

diaconilor „Canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtători părinţilor noştri să aibă tărie şi în

aceea, ca sa nu se hirotonească presbiter înainte de treizeci de ani, chiar dacă ar fi om cu

toate vrednic, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos Domnul s-a botezat în al trezecilea an şi a

început să înveţe: aşijderea nici diacon înaiante de douăzeci şi cinci de ani, sau diaconiţă

înainte de patruzeci de ani să nu se hirotonească”78.

După curn se observă, canonul confirmă hotărârile unor sinoade anterioare, prin care se

stabileşte că presbiterii nu pot fi hirotoniţi decât la vârsta de 30 de ani (Can. 11 Neocezareea),

iar diaconii la vârsta canonică de 25 de ani.

Continuarea canonului 14, o găsim în Canonul 15 al aceluiaşi sinod: „Ipodiacon sa se

hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani; iar dacă cineva dintre cei din orice stare

clericală ar fi hirotonit în afara anilor rânduiţi să se caterisească”79.

Ambele canoane trulane tratează aceeaşi problemă, adică despre vârsta pe care trebuie

să o îndeplinească cineva ca să poată fi pus într-o funcţiune sfinţită din Biserică.

Primul canon, ne informează Milaş80, repetă şi confirmă canonul 11 de la Neocezareea

în privinţa anilor pe care trebuie să-i îndeplinească cineva ca să poată să fie hirotonit întru

presbiter. Aceste două canoane trulane prescriu anii şi pentru diacon, ipodiacon şi diaconiţă,

adică pentru diacon 25 ani, pentru ipodiacon 20 ani şi pentru diaconiţă 40 ani, pedepsind cu

caterisirea pe cei ce sunt instituiţi înainte de etatea hotărâtă.

77 Ibidem. p. 330.78 I. Floca, op. cit. p. 108, Canoane Parelele 15 IV Ec; 15 Trulan, 14 Neocezareea; 16 Cartagina.79 Sozomen, Ist. Bis. VII, 19; Eusebiu al Cezareei, Ist Bis. VI, 43, apud C. Dron, Canoanele vol. II, p. 262.80Milaş, vol. I partea a II-a, p. 364.

28

În Vechiul Teatament era prescris că leviţii pot să-şi înceapă serviciul din starea lor la

25 de ani (Numeri 4, 3-8) şi (8. 24-25) aceasta fiind legea generală pentru toţi în Biserica

Vechiului Testament.

În primele veacuri creştine problema aceasta era lăsată în seama înţelepciunii

căpeteniilor bisericeşti, să primească în cler şi să pună în diferitele trepte ierarhice după

judecata lor, ţinând seama de interesele Bisericii, şi numai treptat cu evoluţia legiferării

bisericeşti s-au stabilit în această privinţă norme fixe81.

Prima dipozţie canonică în această privinţă o găsim în canonul 11 al sinodului de la

Neocezareea, după care nu poate fi pus nimenea presbiter dacă nu are vârsta canonică de 30

de ani. Această vârstă a fost în general obligatorie şi pentru episcopi.

Practica de mai târziu a Bisericii cu privire la vârsta canonică a tuturor gradelor clerului

s-a orientat, în împrejurări corespunzătoare, după prevederile canoanelor, iar în alte

împrejurări după principiul că vârsta la care cineva poate fi admis în serviciul public al

Bisericii trebuie să fie vârsta la care cineva poate fi admis în funcţiile publice ale statului,

adică majoratul civil.

În Biserica Ortodoxă Română pentru episcopi se cere în general vârsta canonică, iar

pentru preoţi şi diaconi să fie majori, adică să aibă 21 ani împliniţi82.

Un canon foarte important privitor la treapta diaconiei este canonul 16 al sinodului

trulan, care indică felul, numărul şi slujba diaconului: „De vreme ce Cartea Apotolilor

predaniseşte că şapte diaconi au fost aşezaţi (insituiţi) de către Apostoli, iar cei (părinţii) de

la Sinodul din Neocezareea, în Canoanele aşezate de dânşii, astfel au trecut (au pus) în chip

lămurit că: «după canon, trebuie să fie şapte diaconi, oricât de mare ar fi cetatea; să se

încredinţeze (oricine) despre aceasta din Cartea Faptelor» - mai potrivind cugetul părinţilor

la spusa apostolică am aflat că cuvântul lor nu era despre bărbații care slujeau tainelor, ci

despre slujire (servirea) la trebuinţele meselor, Cartea Faptelor astfel spunând: «în zilele

acelea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut cârtire din partea eleniştilor împotriva evreilor, că

erau trecute cu vederea văduvelor lor la slujirea cea de toate zilele. Aşadar cei doisprezece

chemând mulţimea învăţăceilor au zis: nu este după cuviinţă (potrivit) ca noi, părăsind

cuvântul lui Dumnezeu, să slujim meselor. Drept aceea, căutaţi, fraţilor, dintre voi şapte

bărbaţi cu bună mărturie, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune pe care să-i rânduim la

trebuinţa aceasta; iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut

cuvântul înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh

81 Ibidem, p. 365.82 Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, art. 117..

29

Sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor şi pe Nicanor şi pe Timon şi pe Parmena şi pe Nicolae, prozelit

din Antiohia, pe care i-au pus înaintea Apostolilor» (Fapte VI, 1-6)”.

Tâlcuind acestea, dascălul (învăţătorul) Bisericii, Ioan Gură de Aur astfel grăieşte: „ e

vrednic de a se minuna (de admirat) cum de nu s-a dezbinat mulţimea la alegerea bărbaţilor

(acestora), cum de nu au fost înfruntaţi (dezaprobaţi) apostolii de către ei. Apoi este necesar

a şti oare ce fel de vrednicie aveau aceştia, şi ce fel de hirotonie au primit? Oare pe aceea a

diaconilor? Dar acest lucru nici nu este în Biserici. Sau este oare aceasta rânduirea

(instituirea) presbiterilor? Dar atunci încă nu era nici un episcop ci numai apostolii. Drept

aceea, nici numele diaconilor, nici al preoţilor, socotesc că nu era cunoscut şi arătat.

Aşadar, pe temeiul acestora potrivit învăţăturii tâlcuite mai înainte, facem cunoscut şi

noi, că cei şapte diaconi pomeniţi mai sus nu trebuie să fie socotiţi ca slujitori la taine, ci că

aceştia sunt cei cărora li s-a încredinţat (purtarea de grijă a trebuinţei obşteşti a celor

adunaţi atunci: ei ni s-au făcut nouă măcar prin aceasta pildă de dragoste de oameni

(filantropie) şi de râvnă faţă de cei lipsiţi”83.

Din cele relatate în acest canon s-ar părea că părinţii Sinodului trulan au vrut să împace

conflictul dintre canonul 15 al Sinodului de la Neocezareea şi practica Bisericii.

Canonul respectiv hotărăşte că într-o cetate nu pot fi mai mult de 7 diaconi, fiindcă aşa

spunea „Cartea Faptelor”. Nevoile vieţii creştine au făcut însă, ca în unele Biserici, precum

era Sfânta Sofia din Constantinopol, să existe pe timpul lui Iustinian (527-565), 100 de

diaconi, iar pe timpul lui Heraclie (610-614) până la 150 de diaconi. Pentru a înlătura această

nedumerire Sfinții Părinţi îşi exprimă părerea că cei 7 diaconi nu erau slujitori ai tainelor în

altar, ei bazându-se pe un text din Hrisostom, pe care-1 citează în cuprinsul canonului.

Coliziunea nu există, fiindcă hotărârea despre care se vorbeşte în cap. VI, 1-6 din

Faptele Apostolilor era o măsură de cirecumstanţă, nu ceva prohibitiv. Totuşi, fiindcă lucrul

era înţeles în diferite chipuri, nu exista o practică uniformă. Roma, de exemplu, interpreta

cazul în sens prohibitiv şi nu avea decât 7 diaconi, pe când în celelalte cetăţi, numărul lor era

– precum spunea Sozomen, nelimitat84.

Acest canon a stârnit o oarecare nedumerire. Roma în special, care avea o altă practică,

a obiectat că prin aceasta se surpă caracterul divin al diaconiei. Dacă cei 7 diaconi nu au fost

instruiţi ca diaconi, ci ca slujitori ai meselor, atunci diaconatul nu are origine divină. Părerea

aceasta o susţin protestanţii, care spun că este inexact să se vadă în acest episod instituirea

oficială a treptei diaconatului85.

83 I. Floca, op. cit. p. 109; Canoane paralele, Can. 18 I Ec; 7 Trulan; 15 Neocezareea; 20 Laodiceea.84 Sozomen, Ist. Bis. VII, 19; Eusebiu al Cezareei, Ist. Bis. VI, 43; apud C. Dron, Canoanele, vol. II, p. 262.85 A. Reville, Les origines de 1 'episcopat, I, p. 54-57, 147-150, apud. C. Dron, op. cit. vol. II, p. 263.

30

Obiecţiunea este însă neîntemeiată. Cei şapte au fost rânduiţi întradevăr la slujirea

meselor, dar aceste mese stăteau în foarte strânsă legătură „cu rugăciunea şi slujirea

cuvântului”. De aceea apostolii pretind ca cei aleşi să fie bărbaţi nu numai „încercaţi”, ci şi

„plini de duhul Sfânt”, însuşire necesară serviciului divin şi tot de aceea vedeau curând pe

unii din aceşti slujitori ai meselor, cum au fost Ştefan şi Filip, făcând minuni şi semne (Fp.

Ap. VI, 8) sau predicând şi evanghelizând (Fp. Ap, VII, 2-9).

Sinodul îmbunătăţeşte şi pune de acord gândul părinţilor de la Niceea cu ceea ce spun

Apostolii, arătând că pentru început diconii au avut ca atribuţie principală slujirea meselor şi

că, pentru cât de mare era comunitate atunci, numărul şapte era suficient. Această slujire n-a

rămas aceeaşi, ci ea s-a trasformat încetul cu încetul. Agapele - mesele dragostei - au atribuţii

mai mult servitoreşti, decât sfinţitoare. Ei nu sfinţesc, ci numai ajută pe episcopi şi pe preoţi în

altar şi afară; deci aceleaşi atribuţii, dar transportate pe alt plan, din cauze împrejurărilor noi

care au avut loc în Biserică, o dată cu dezvoltarea ei86.

Acesta este înţelesul şi rostul canonului 16 Trulan de care ne ocupăm, ca şi al cuvintelor

lui Hrisostom. El este un canon exegetic, cu tendinţa de-a împăca o tradiţie veche cu nevoile

actuale.

Canoanele sinodului Trulan, referitoare la treptele diaconiei se încheie cu canonul 80,

care stabileşte că: „Dacă vreun episcop, presbiter, ori diacon sau dintre cei numărati în cler

(clerul inferior) sau vreun laic, de n-ar avea nici o nevoie prea grea sau vreo treabă

anevoioasă, ca să 1ipsească mai multă vreme de la Biserica lui, ci fiind în cetate, nu ar merge

(la Biserică), trei zile de duminică în trei săptămâni, de ar fi cleric să se caterisească, iar de

ar fi laic să fie îndepărtat de la împărtăşire (de la comuniune, afurisit)87.

Canonul de faţă obligă atât pe clerici cât şi pe laici să frecventeze biserica. Cine, fără o

cauză binecuvântată, lipseşte de la biserică, pierde dreptul de a mai face parte din comunitatea

respectivă, dacă este laic, iar dacă este episcop, preot sau diacon se expune caterisirii.

Canonul pune şi o limită de îngăduinţă. Această limită este: trei duminici consecutive.

Canonul prezent înnoieşte canonul 11 al Sinodului de la Sardica (343), care şi acela repeta o

dispoziţiune şi mai veche a sinodului local de la Elvira (Spania - 307).

Canonul este actual şi în vigoare. Păcat că nu se mai aplică de loc.

Norme canonice referitoare la treapta diaconiei găsim şi în canoanele Sinodului VII

Ecumenic. Astfel, Canonul 3 al acestui sinod se referă la alegerea slujitorilor bisericeşti:

„Orice alegere de presbiter sau de diacon făcută de către dregătorii lumeşti să rămână fără

86 C. Dron, Canoanele, vol II, p. 263.87 I. Floca, op. cit., p. 142.

31

tărie, după canonul care zice: «Dacă vreun episcop, folosind dregători lumeşti, şi prin

aceştia s-ar face stăpâni pe o biserică, să se caterisească şi să se afurisească (de asemenea)

şi toţi părtaşii lui»” (Canonul 30 Ap.)88.

Canonul de faţă osândeşte amestecul cârmuitorilor lumeşti în alegerea de preoţi şi

diaconi. Sinodul combate prin acest canon un obicei al timpului, introdus de împăraţii

iconoclaşti, care, spre a-şi impune părerile şi-au impus mai întâi oamenii.

c. CANOANELE SINOADELOR LOCALE

Din necesităţi ivite în dezvoltarea istorică, Biserica a fost nevoită să dea legi care să fie

îndrumătoare atât pentru clerici, cât şi pentru credincioşii săi. Întrucât sinoadele ecumenice nu

se puteau întruni imediat, în caz de necesitate, se ţineau sinoade particulare, care reglementau

viaţa bisericească într-o anumită eparhie.

Canoanele acestor sinoade formează, în ordinea importanţei lor a treia categorie de

canoane, după canoanele apostolice şi după canoanele ecumenice.

Canoanele sinoadelor locale au intrat mai târziu în codul canonic al Bisericii şi anume

abia de la anul 692, când sinodul Trulan le-a selecţionat şi a procedat la codificarea tuturor

normelor canonice de până aici, arătând care sunt canoanele care trebuie să intre în codul

canonic al Bisericii şi ce alte rânduieli nu trebuie să intre în acest cod.

După vechimea, nu însă şi după importanţa lor, sinoadele locale de care ni s-au păstrat

canoane sunt următoarele: Sinodul de la Cartagina (256) şi (419); Ancira (314); Gangra (343);

Antiohia (341); Laodiceea (349); Sardica (343); Constantinopo1 (394) şi altele.

De menţionat este faptul că, de la aceste sinoade vom urmări (studia) doar canoanele

care se referă la treapta diaconiei, de asernnea, trebuie remarcat că aceste canoane vin de cele

mai multe ori cu idei noi, care nu au fost cuprinse în canoanele sinoadelor ecumenice, sau au

fost schiţate (gândite) numai în linii foarte generale, întărind astfel ceea ce a fost stabilit

înainte.

Canoanele primului sinod de la Ancira.

De exemplu, Canonul 2 al primului sinod local de la Ancira se referă la diaconii care au

jertfit idolilor: „Aşijderea şi diaconii care au jertfit idolilor, dar după aceea iarăşi s-au luptat

pentru credinţă, altcum să aibă cinste, dar să înceteze de orice slujbă sfântă, şi de a aduce

88 Ibidem, p. 155.

32

pâine sau paharul, au de a propovădui. Dacă însă oarecare dintre episcopi vor băga de

seamă la aceştia vreo râvnă sau umi1inţa blândeţii şi ar voi să le dea ceva mai mult, sau să-i

ierte, dânşii au putere să facă acest lucru”89.

Subiect al infracţiunii de apostazie în acest canon sunt diaconii. Părinţii de la acest sinod

acordă în general graţierea celor ce fac dovada că se căiesc sincer. Unii ca aceştia îşi vor

păstra cinstea de diacon, cu interdicţia de a exercita slujba diaconiei, cu precizarea de a aduce

sfintele daruri şi de a citi rugăciuni la slujbe.

De la această normă generală, în cazul diaconilor, părinţii acordă episcopului dreptul, de

la caz la caz, ţinând seama de sinceritatea pocăinţei şi modul de viaţă al penitenţilor, cu

dreaptă chibzuinţă, adică admiţând anumite circumstanţe atenuante sau agravante, să aplice o

sancţiune după caz, mai uşoară sau mai grea, faţă de cea prevăzută în canon. Balsaman

comentând acest canon motivează aceasta spunând că s-a socotit aşa: „deoarece (în Biserică)

fiecare datorie sufletească depinde de judecata episcopului" (Sint. At. III, 23)90 .

Strict la diaconi se referă şi canonul 10 al Sinodului de la Ancira: „Toţi cei ce sunt puşi

diaconi, dacă, chiar la punerea lor au mărturisit şi au zis că trebuie să se însoare, fiindcă nu

pot rămâne aşa, aceştia însurându-se după aceasta, să rămână în slujbă pentru că li s-a dat lor

voie de către episcop. Dacă însă oarecare, tăcând şi primindu-se la hirotonie cu condiţia să

rămână aşa, dar după aceea s-au însurat, să înceteze din diaconie91.

Canonul de faţă ne prezintă una din realităţile existente în Galatia, la începutul secolului

al IV-lea, obiceiul că unii diaconi care erau necăsătoriţi se puteau căsători şi după hirotonie,

dacă la hirotonie declarau episcopului competent că la timpul hotărât se vor însura, deoarece

nu puteau rămâne necăsătoriţi. Aceştia, însurându-se, îşi menţineau şi pe mai departe serviciul

lor din Biserică, iar dacă nu făceau această declaraţie la hirotonie, ei trebuiau să rămână

necăsătoriţi pentru totdeauna şi dacă se însurau mai târziu, încetau din slujba diaconiei.

Acest obicei din Biserica Galatiei referitor la admiterea căsătoriei după hirotonie era în

opoziţie directă cu practica canonică a tuturor celorlalte Biserici din primele veacuri creştine,

şi care practică, fiind a Bisericii apostolice, este exprimată şi în Aşezămintele Apostolice (VII,

17) şi în canonul 26 apostolic, şi potrivit acesteia dintre cei ce intrau în cler necăsătoriţi,

numai citeţii se puteau căsători92.

89 I. Floca; Canoanele Bisericii Ortodoxe, 1991, p. 174; Can. Paralele: 62 ap.; 10, 12 Sin I Ec; 102 Trul.; 1,2,3,5, Ane; 10, 14 Petru Alex.; 3 Vasile cel Mare; 4, 5 Grigore de Nissa.90Ibidem, p. 174. 91 Ibidem, p. 178; Canoane paralele: 5, 26, 51 ap.; 14 Sin IV Ec; 3, 6, 13, 21, 30 Trulan, 1 Neocezareea; 16 Cart.; 69 Vasile cel Mare.92 N. Milaş, Canoanele, vol. II, p. 12.

33

Sinodul Trulan, prin canonul 6 a desfiinţat acest obicei, fiind potrivnic canoanelor,

restabilind astfel hotărârea Canonului 26 Apostolic.

Ultimul canon al Sinodului de la Ancira, privitor la treapta diaconiei, este canonul 14,

care se referă la înfrânarea făţarnică: „ Presbiterii sau diaconii cei din cler, care se reţin de la

cărnuri, sinodul a hotărât ca ei să se atingă de ele, şi apoi aşa de vor voi, să se înfrâneze de

la ele; iar de nu vor vrea, şi nici legumele ce sunt puse lângă cărnuri, nu vor să le mănânce,

şi astfel de nu se vor suspune canonului, să încetezeei din treaptă"93.

Acest canon se referă la preoţii şi diaconii vegetarieni. Pentru a nu produce sminteală în

rândul credincioşilor, Părinţii obligă pe unii ca aceştia să guste din mâncărurile servite cu

carne la agape, fără a fi obligaţi să mănânce. În caz că refuză să facă acest lucru şi refuză să

mănânce şi legumele ce sunt puse lângă cărnuri, se prevede sancţionarea acestora cu

depunerea din treaptă94.

Canoanele sindoului al doilea local de la Neocezareea.

Astfel, canonul 10 al sinodului doi local din Neocezareea, precizează următoarele:

„Aşijderea şi diaconul, de va cădea în acelaşi păcat, să aibă numai treapta slujitorului

bisericesc"95.

În lumina rânduielii stabilite prin canonul 61 Apostolic, care impune candidaţilor la

preoţie să îndeplinească o serie de condiţii privind bunul nume în societate şi prin Cononul 9

Sin. I Ec. prin care se impune ca înainte de hirotonie candidatul să fie supus unui examen

sever, în canonul de faţă se are în vedere cazul diaconului care a desfrânat înainte de

hirotonie. Diaconul dovedit de desfrâu, va fi scos din diaconat şi va deveni slujitor bisericesc.

Canonul 15 al aceluiaşi Sinod se referă la numărul diaconilor: „Potrivit canoanelor,

trebuie să fie şapte, oricât de mare ar fi cetatea. Despre aceasta însă te vei încredinţa din

Cartea Faptelor”96.

Canonul respectiv fixează numărul de şapte diaconi pentru fiecare cetate reproducând

prevederile din Faptele Apotolilor şi prevederile din Can. 16 al Sinodului Trulan.

Canoanele sinodului al patrulea de la Antiohia

93 I. Floca, op. cit.; Canoane paralele: 51, 53, 66 Ap.; 2, 21 Gangora; 28, 86 Vasile cel Mare.94 Ibidem, p. 179.95 Ibidem, p. 186; Canoane paralele, 25, 61 Ap.; 2, 9, 10, Sin. I Ec; 6 Sin. II Ec.; 4, 21, 23 Trul.; 12 Ane; 1, 2,9, 12 Neocezareea; 3, 32, 51, 70, 82, 89 Vasile cel Mare; 3, 6, Teofil Alex.96 Ibidem, p. 187; Canoane Paralele: 18 Sin. 1 Ec; 7, 16 Trul.; 20, Laodiceea.

34

Sinodul al patrulea local de la Antiohia, are şi el câteva canoane privitoare (referitoare)

la treapta diaconiei.

Astafel, Canonul 2 al acestui sinod se referă la soarta (destinul) celor care vor comunica

cu cei excomunicaţi: „Iar de se va vădi că oarecare dintre episcopi sau presbiteri sau

diaconi, sau oricare din canon, va comunica cu cei excomunicati, acesta încă să fie

excomunicat ca unul ce tulbură canonul Bisericii"97. Acest canon are foarte multe canoane

paralele, majoritatea fiind date de Sfinţii Apostoli şi Sinoadele ecumenice. Comentariul

canonului respectiv l-am tratat în Canonul 12 Apostolic.

Tot în conformitate cu Canoanele celorlalte sinoade, întâlnim şi canonul 3 al sinodului

IV de la Antiohia. „Dacă vreun presbiter, ori diacon, ori în genere oricine dintre cei din

preoţie, părăsindu-şi preoţia sa se va duce în alta, apoi desăvârşit mutându-se, va încerca să

petreacă timp îndelungat în altă preoţie, acela să nu mai 1iturghisească mai ales, dacă

episcopul său propriu chemându-1 şi sfătuindu-1 să se întoarcă în parohia sa, nu va asculta.

Iar de va stărui în neorânduială, desăvârşit să se caterisească din slujbă, încât nicidecum să

nu se mai reintegreze la locul sau de serviciu. Iar dacă caterisit fiind pentru această pricina,

l-ar primi alt episcop, şi acela să primească epitimia de la sinodul obştesc, ca unul care

desfiinţează legiuirile bisericeşti”98. Despre aceste prescripţii canonice am vorbit mai pe larg

la canonul 15 Apostolic.

În continuare, canonul 4 al acestui sinod se referă la starea clericului caterisit: „Dacă

vreun episcop caterisit de sinod, ori presbiter caterisit de episcopul său propriu ar îndrăzni

să săvârşească ceva din slujba preoţească potrivit celor obişnuite a le îndeplini mai înainte,

ori ca episcop, ori ca presbiter, ori ca diacon; acela să nu mai poată avea nădejde de alt ţinut

nici de reintegrare, nici de a se putea apăra şi cei ce comunică cu ei toţi să se lepede de la

Biserică, şi mai ales, dacă cunoscând ei hotărârea cea dată împotriva celor amintiţi mai sus,

ar îndrăzni să comunice cu dânşii"99.

Canonul prezent repetă şi întregeşte canonul 28 Ap. vrând să asigure şi să întărească

puterea judecătorească a sinodului şi a episcopilor: - întâi, când se judecă un episcop, şi al

doilea, când se judecă un presbiter, diacon sau alt cleric. Canonul hotărăşte că dacă un episcop

a fost judecat şi caterisit legal, adică a fost scos din preoţie de către sinod, sau un presbiter sau

diacon de către episcopul său, şi totuşi dacă acela ar mai îndrăzni să îndeplinească funcţiunea

97 Ibidem, p. 195; Canoane paralele: 9, 10, 11, 12, 14, 28, 33, 44, 45, 48, 65 Ap.; 5 Sin. 1 Ec; 11, 13 Sin IV Ec; 17, 66, 80 Trulan; 8, 11, Antiohia,; 41, 42, Laodiceea, 9, 11, Sard.; 9, 10, 23, 106 Cartagina.98 Ibidem, p.196 Canoane paralele: 15, 16, Ap.; 15, 16 Sin I. Ec; 5, 10, 20, 23 Sin. IV Ec. ; 17, 18 Trul.; 15, 16 Sard.; 54, 90 Cartagina.99 Ibidem, p. 186, Canoane Paralele: 28 Ap.; 5 Sin I Ec; 6 Sin II Ec; 29 Sin IV Ec; 12, 15 Antiohia; 3, 4, 5, 14 Sard.; 29, 65 Cartagina; 88 Vasile cel Mare.

35

preoţească, apoi o astfel de persoană preoţească depusă nu va mai avea nici un drept de apel la

forul superior spre a se justifica şi apăra aici, şi niciodată nu va mai fi iertat, deci niciodată nu

va mai putea nădăjdui că va fi reintegrat în slujba de mai înainte. Sub numirea de slujbă

preoţească (λειτούπγία), menţionată de acest canon, nu înţelege numai slujbele sfinte, ci

trebuie să o înţelegem ca tot ce stă în legătură cu poziţia ierarhică, bisericească a persoanei

respective, şi prin caterisirea pronunţată, respectivul pierde totul100.

Canonul 5 al aceluiaşi sinod stabileşte procedura (modalitatea) după care se cateriseşte

un cleric de la caz la caz: „Dacă vreun presbiter, ori diacon defăimând pe episcopul său s-a

despărţit pe sine de Biserică, şi a făcut adunare osebită şi a ridicat altar, şi chemându-1

episcopul nu s-ar supune, nici nu ar voi să i se plece, nici să-1 asculte, fiind chemat întâi şi a

doua oară, acela deavârşit să se caterisească, şi nicidecum să nu mai dobândească serviciu,

nici să nu mai poată primi cinstea sa. Iar de ar stărui în a tulbura şi răzvrăti Biserica, acesta

prin stăpânirea externă să se pedepeseasca ca un tulburător"101.

Respectând dispoziţiile canonului 31 Ap., părinţii adaugă că, delicventul răzvrătit, după

ce a fost caterisit să fie predat autorităţilor de stat competente pentru a fi pedepsit. Aici se

întăreşte rânduiala că, singură autoritatea bisericească este îndreptăţită să judece pe clericii în

funcţiune, iar în cazuri extreme, după caterisire, fostul cleric poate fi judecat de autoritatea

civilă în starea lui de mirean102.

Canoanele sinodului al cinicilea local de la Laodiceea

Şi în canoanele sinodului cinci local de la Laodiceea întâlnim norme canonice privind

treapta diaconiei. De exemplu Canonul 20 a sinodului respectiv hotărăşte următoarele: „Nu se

cuvine ca diaconul să şadă înaintea presbiterului, ci şă şadă la porunca presbiterul.

Asemenea şi diaconii să aibă cinste de la slujitorii bisericii şi de la toţi clericii"103. Despre

explicarea acestui canon am vorbit mai pe larg în comentariul canonului 18 I Ecumenic.

În continuare, canonul 21 al sinodului cinci de la Laodiceea stabileşte locul

ipodiaconilor la serviciile liturgice: „Nu se cuvine ca slujitorii bisericeşti să-şi aibă locul în

diaconicon şi să se atingă de vasele sfinte"104.

100 v. N. Milaş, Comentar la can. 4 Antiohia, op. cit. Vol. II, p. 66.101 I. Floca, op. cit. p. 196; Canoane paralele: 31 Ap.; 6 Sin. II Ec; 3 Sin. III Ec; 18 Sin. IV Ec; 31, 34 Trulan; 6 Gangra, 10, 11, Cartagina,; 9, 13, 14, 15 Sin. I-II Ec. 1 Vasile cel mare.102Ibidem, p. 196. 103 Ibidem, p. 208; Canoane Paralele: 15, 39 Ap.; 15, 18 Sin I Ec; 7, 16 Trul.; 5, Atiohia.104 Ibidem, p. 197 Canoane paralele: 4, 6, 15 Trul.; 20, 22, 24, 25, 46 Laod.

36

În canonul prezent, precum şi în celelalte canoane ale sinodului de la Laodiceea, ca şi în

locurile paralele acestui canon, ipodiaconii nu se numesc astfel, ci ύπηπεται (miniştri,

servitori, slujitori inferiori); atât Zonara cât şi Balsamon numesc pe cei din urmă ipodiaconi.

Valsamon scria următoarele la comentariul canonului respectiv: „ύπηπεται λεγοναι οι

ύποδιακονοι”105.

Aşezarea treptei ipodiaconatului revine timpurilor primare ale Bisericii106. Datoria

lor era ca în timpul serviciilor divine să stea la uşile bisericii ca să nu intre vreun nevrednic; să

pregătească şi să ţină în rânduială sfintele vase, precum şi să îmbrace pe arhiereu când acesta

săvârşea sfânta liturghie şi în general să ajute pe diaconi în biserică. La început ipodiaconii

erau consacraţi de episcop. În diaconicon (εν τω διακονικω) aproape de masa pe care erau

aşezate vasele sfinte. Mai târziu pe timpul patriarhului constantinopolitan Manuil I (1217-

1222) acest lucru s-a modificat, deoarece ipodiaconii fiind consacraţi în diaconicon, ei

considerau diaconiconul ca pe un loc al lor, pretinzând un fel de egalitate cu diaconii şi din

această cauză în vremea acestui patriarh s-a hotărât ca hirotesia ipodiaconilor să se facă ca şi

astăzi, înainte de începutul sfintei liturghii, în naosul bisericii.

Prin canonul prezent Părinţii de la Laodiceea au pus capăt acestei dezordini,

îndrumându-i pe ipodiaconi prin canoanele 22 şi 43 ale sinodului respectiv să stea la uşile

bisericii în timpul cât se slujeşte Sfânta liturghie, interzicându-le tot prin acest canon (21) să

se atingă de vasele sfinte de pe sfânta masă.

Canonul 22 al sinodului cinci de la Laodiceea poate fi socotit drept o continuare a

canonului 21 al aceluiaşi sinod: „Nu se cuvine slujitorului bisericesc a purta orarul pe umăr,

nici a părăsi uşile”107. Comentariul lui Milaş arată că din acelaşi motiv (canonul 21)

ipodiaconilor li s-a interzis prin canonul prezent şi purtarea orarului în felul de început.

Cuvântul orar, după comentariul lui Valsamon, privind acest canon108 şi Vlăstar109

derivă de la cuvântul grecesc ωπω, care are sensul de: a păzi, a îngriji de ceva - de asemenea

şi diaconii aveau dreptul de a-1 purta pe umărul stâng în timpul Sfintei liturgii, făcând cu

orarul semn atunci când trebuia să se citească rugăciunile prescrise. Tot aşa şi ipodiaconii

primesc orarul din prilejul consacrării lor, dar nu în sensul în care se dă diaconilor, fapt pentru

care ipodiaconii se încing cu orarul la brâu interzicându-le să-1 poarte pe umăru stâng ca

diaconii110.

105 Sint. At. III, 190, apud N. Milaş, op. cit. vol. II, p. 97.106 Kraus, Real - Encyclopadie II, 796, la N. Milaş, op. cit. p. 97.107 I. Floca, op. cit. p. 208, Canoane paralele: 4, 6, 15 Trul.; 20, 21, 24, 25, 43 Laodiceea.108 Sint. At. III, 191, la N. Milaş, op. cit. vol. II, p. 1, p. 99.109 Ibidem., E, 9, Sint, At. VI, 252.110 No. Skrij III 9, 28 la N. Milaş, Ibidem.

37

Canoanele sinodului al optulea local de la Cartagina

Menţiuni despre treapta diaconiei sunt cuprinse şi în canoanele Sinodului VIII

Cartagina. Astfel, canonul 12 al acestui sinod, indică forul de judecată pentru judecata

episcopului, presbiterului şi diaconului: „Episcopul Felix zise: «Potrivit celor hotărâte la

sinoadele din vechime propun ca, dacă vreun episcop ar cădea în vreo învinovăţire şi apar

multe piedici încât nu se pot aduna mai mulţi, atunci pentru ca acel învinovăţit să nu rămână

sub acuză, să se audieze de 12 episcopi, iar presbiterul de 6 episcopi şi de al său, şi diaconul

de trei”111.

Părinţii participanţi la acest sinod stabilesc rânduiala ca atunci când nu se poate întruni

sinodul episcopilor dintr-o mitropolie în frunte cu mitropolitul, pentru a se institui un for de

judecată, atunci să se instituie un for extraordinar format din 12 episcopi pentru judecata

episcopului, de şase episcopi pentru judecata presbiterului şi de trei episcopi pentru judecata

diaconului.112

În privinţa presbiterilor şi diaconilor, acest for de judecată trebuie înţeles numai ca for

de recurs, în cazul în care cei condamnaţi de episcop se declarau nemulţumiţi. Canonul 4 de la

Antiohia şi celelalte canoane paralele hotărăsc că episcopul competent are dreptul de a caterisi

pe presbiter şi diacon, aceasta fiind norma generală fundamentală.

Canonul 16 al sinodului VIII Cartagina cuprinde mai multe norme canonice referitoare

la cler: „Aşijderea se hotărăşte ca episcopii, presbiterii şi diaconii să nu se facă arendaşi sau

administratori, nici să-şi agonisească hrana din vreun lucru ruşinos sau necinstit; căci sunt

datori a avea în vedere cele scrise: «Nimeni, ostaşi fiind lui Dumnezeu se încurcă pe sine în

lucruri lumeşti».

Asemenea s-a hotărât ca clericul, dacă împrumută bani, sa primească banii săi înapoi,

iar dacă va împrumuta sub altă formă, să primească cât a dat.

Şi diaconii să nu se hirotonească înainte de 25 ani”113.

În conformitate cu cele spuse în capitolele precedente şi în canonul respectiv observăm

că se dezbat mai multe probleme referitoare la cler. Canonul opreşte clerul de la o seamă de

îndeletniciri socotite incompatibile cu starea clericală sau cu misiunea preoţească în genere.

111 I. Floca, op. cit. p. 231; Canoane paralele: 74 Ap., 5 Sin I Ec; 6 Sin II Ec; 9 Sin IV Ec; 4, 6, 14, 20 Antiohia; 13, 14 Sard.; 1 Sin. Constantinopol, 14, 15, 96, 107 Cart.112 Ibidem, p. 232.113 Ibidem, p. 233 Canoane paralele: 5, 6, 20, 26, 44, 51, 81, 83 Ap.; 17 Sin I Ec; 3, 7, 14 Sin IV Ec; 6, 9, 10, 13, 33 Trul; 10, 14, 15 Sin VII Ec; 10 Ancira; 7 Laod.; 5, 25, 126 Cartagina; 19 Sin I-II; 14, 69 Vasile cel Mare, 6 Grigore de Nissa.

38

Opreliştea se referă în special la îndeletnicirea cu treburi lumeşti determinate de dorinţa de

câştig ruşinos sau de iubirea de argint.

Referitor la o altă dispoziţie acestui canon, potrivit căreia persoanele sfinţite nu pot lua

camătă după bani împrumutaţi, vezi comentariul canonului 44 Apostolic. De asemenea vezi

comentariile canoanelor 14 şi 15 Trulan, potrivit cărora diaconul nu se poate insitui înainte de

25 ani.

Canonul 20 Cartagina expune procedura pentru judecarea presbiterilor, diaconilor şi a

celorlalţi clerici. Am omis scrierea textului, deoarece se aseamănă cu textul canonul 12

Cartagina prezentat mai sus.

Canonul 28 al aceluiaşi sinod stabileşte ordinea ierarhică a instanţelor disciplinare şi de

judecată din Biserica Africii, şi anume: „Aşijderea s-a hotărât ca presbiterii şi diaconii şi

ceilalţi clerici inferiori în pricinile ce le au, dacă nu ar fi mulţumiti de judecătoriile

episcopilor lor, atunci să-i asculte episcopii învecinați şi cele dintre dânşii le vor rezolva

episcopii cei chemaţi de dânşii, cu consimţământul episcopului propriu"114.

De nenumărate ori s-a spus în canoane că pentru toţi presbiterii, diaconii şi toţi clericii

inferiori este competentă judecata acelui episcop, sub a cărui jurisdicţie stau aceste persoane,

şi tot astfel multe canoane spun că aceste persoane au libertatea de a apela la sinodul eparhial,

dacă cred că nu au fost judecaţi după dreptate.

Emiterea acestui canon s-a simţit necesară, deoarece biserica africană a avut de multe

ori de suferit, datorită intervenţiei bisericii romane în treburile ei, şi de aceea ea s-a îngrădit cu

acest canon, pentru a fi mai evident principiul de organizare al bisericii.

Analizând canoanele sinoadelor locale, referitoare la treapta diaconiei precizăm

următoarele:

a) aceste canoane întăresc prescripţiile date de canoanele apostolice şi canoanele

sinoadelor ecumenice, lărgind astfel problematica (conţinutul) acestora prin interpretarea lor;

b) canoanele sinoadelor locale legiferează doar ceea ce s-a săvârşit în contradicţie cu

învăţătura Bisericii, pentru a readuce ordinea şi rânduiala necesară în lumea creştină.

114 Ibidem, p. 238 Canoane paralele: 6 Sin. II Ec.; 9, Sin. IX Ec; 4 Antiohia; 10, 11, 12, 14, 15, 20, 23, 105, 125 Cartagina.102.

39

d. CANOANELE SFINŢILOR PĂRINŢI

Canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui cuvânt, ci

sunt rânduieli pe care le-au stabilit ocazional un număr de sfinţi Părinţi, în legătură cu diverse

probleme practice ale vieţii bisericeşti, fără a fi redactate în chipul obişnuit al canoanelor

propriu-zise. Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau enunţări de păreri ale Sfinţilor

Părinţi, pe când altele sunt extrase târziu din unele scrieri, chiar din unele scrisori ale lor.

Cei 13 Sfinţi Părinţi a căror rânduieli bisericeşti stabilite într-un fel sau altul au fost

incluse în codul canonic al Bisericii, sunt toţi Părinţi răsăriteni, al căror nume şi număr de

canoane sunt arătate de canonul 2 al Sinodului IV Ecumenic şi anume: Dionisie al

Alexandriei (265), Grigorie Taumaturgul al Neocezareei (270), Petru al Alexandriei (311) cu

15 canoane; Atanasie cel Mare (373) cu 3 canoane; Vasile cel Mare (379) cu 92 canoane;

Timotei al Alexandriei (385) cu 18 canoane; Grigore Teologul de Nazianz (389) 1 canon;

Grigorie de Nyssa (395) cu 8 canoane; Teofil al Alexandriei (412) cu 14 canoane; Chiril cel

Mare (444) 5 canoane ş.a115.

Cele mai multe norme canonice privitoare la treapta diaconiei le găsim în canoanele

Sfântului Vasile cel Mare.

Astfel Canonul 3 al Sfântului Vasile cel Mare se referă la osânda diaconului pentru

desfrânare: „Diaconul care a desfrânat după ce a intrat în diaconie va fi lepădat de la diaconie;

dar fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la împărtăşire, căci fiinţează un canon vechi,

ca cei căzuţi dintr-o treaptă să se supună numai acestui fel de pedeapsă, urmând precum

socotesc cei din vechime, acele legi care zic: «Nu pedepsi de două ori pentru aceeaşi

greşeală» (Naum 1,9). Dar şi pentru altă pricină, căci cei ce sunt în tagma mirenească, fiind

scoşi din locul credincioșilor, iarăşi se primesc la locul din care au căzut; iar diaconului îi

ajunge o dată osânda caterisirii; deci fiindcă nu i se mai dă lui diaconia, în această singură

osândă să consiste pedeapsa"116.

În acest canon sfântul Vasile cel Mare înnoieşte dispoziţia canonului 25 apostolic,

potrivit căruia clericul (diaconul) dovedit de desfrâu se cateriseşte, adică se despoaie de cinul

preoţesc sau se depune din treaptă, dar nu se exclude din comunitatea bisericească. Pentru

115 I. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. I, p. 77.116 Ibidem, p.321; Canoane paralele: 25 Ap; 4, 21, 44 Trul; 15, 16 Sin. IV Ec; 19 Ancira, 27 Cartag.; 6, 18, 32, 44, 51, 60 69, 70, 87 Vasile cel Mare.

40

motivarea acestei dispoziţii Sfântul Vasile cel Mare citează acelaşi loc din Sfânta Scriptură

(Naum I, 9) care s-a citat şi în canonul apostolic menţionat.

Canonul 70 al Sfântului Vasile cel Mare este o continuare a canonului precedent:

„Diaconul spurcându-se cu buzele şi mărturisindu-se că până acum nu a păcătuit, se va opri de

la 1iturghie; dar se va învrednici a se împărtăşi cu cele sfinte între diaconi; asemenea şi

presbiterul, iar de va dovedi că a păcătuit ceva mai mult decât aceasta, ori în ce fel de treaptă

va fi, se va caterisi117.

N. Milaş în comentariul său prezintă începutul original al acestui canon διακονοσ εν

χειλετι μιανθειϛ. După Zonara aceste cuvinte însemnează că se va supune pedepsei canonice

respective acel diacon, care cu o femeie a ajuns la sărutarea pătimaşă şi amoroasă (τον μεμτι

φιλιηατοϛ εμπαθούϛ και επωτικού πθασαντα πποϛ γύναικα)118. Balsamon însă spune că

aceste cuvinte însemnează un lucru cu mult mai urât, la care se încumetă unii oameni, aprinşi

de focul Afroditei, şi îşi întinează gura cu o femeie într-un chip foarte urât. Judecând după

pedeapsa care se dă unui astfel de diacon N. Milaş consideră că „noi credem că trebuie să

oprim opinia lui Zonara, căci dacă am primit-o pe a lui Balsamon, apoi acel diacon ar

merita să fie despoiat şi de numele de creştin"119.

Pedeapsa care s-a prescris de acest canon pentru diacon sau presbiter, pentru acel păcat,

constă în oprirea lui de la slujbele preoţeşti, cu păstrarea cinstei şi dreptul de a se cumineca

împreună cu cei asemenea lor, a diaconului şi a preotului care, spurcându-se cu buzele „au

mărturisit că n-au mai făcut aceasta; dacă însă va comite un păcat mai mare, atunci se va

caterisi, adică va fi depus din treaptă şi va trece în rândul laicilor" . Cu privire la pedeapsa

dintâi Zonara zice că depunerera din diaconie trebuie să se înţeleagă numai pentru un anumit

timp, deoarece aceasta este o pedeapsă suficientă pentru acel păcat şi acest lucru îl dovedeşte

cu aceea că numai în acel caz canonul îl depune definitiv din diaconie pe respectivul, dacă a

comis un păcat mai mare, dar în chip logic nu se poate supune aceleiaşi pedepse şi cel ce a

comis menţionatul păcat mai mic, iar durata depunerii din diaconie pentru un anumit timp

depinde de priceperea şi judecata episcopului respectiv.

Opinia aceasta a lui Zonara în privinţa pedepsei pentru acel păcat mai mic se motivează

cu canonul 4 al sinodului de la Neocezareea.

117 Ibidem, p. 356, Canoane paralele: 25 Ap.; 16 Sin IV Ec; 4, 40, 44 Trul. 19 Ancira, 4 Neocez.; 3, 6, 32, 51, 69 Vasile cel Mare.118 Sint. At. IV, 288 apud N. Milaş, op. cit. vol. II, p.117.119 Ibidem

41

Canoanele lui Teofil al Alexandriei

Teofil al Alexandriei prin canonul 5 face referiri la căsătoria necanonică a diaconului:

„Iar în privinţa lui Panuf, cel ce s-a aşezat diacon în Sico, trebuie să se cerceteze; şi de s-ar

întâmpla să se afle ca fiind catehumen, a primit în comuniune de nunta pe nepoata sa de

frate, iar după botezare a fost înaintat în cler, să rămână în cler, dacă a murit aceea, şi dacă

după botez nu s-a împreunat cu dânsa. Iar dacă credincios fiind a primit în comuniune de

nunta pe nepoata sa de frate, să fie străin de cler; dar această împrejurare nu-i atrage

episcopului Apolo osândă, dacă din necunoştinţă 1-a aşezat pe el"120.

Teofil rezolvă un caz de speţă asemănător cu cel din canonul 3. În cazul diaconului

Panuf din Sico, care înainte de botez a fost căsătorit cu nepoata sa de frate, Teofil dispune ca

acesta, dacă a murit soţia şi dacă după botez nu a vieţuit cu aceasta să rămână în cler; dar,

dacă şi după botez a vieţuit cu aceasta să fie depus din cler. În privinţa episcopului Apolo care

1-a hirotonit, dispune că acesta, dacă nu a avut cunoştinţă despre starea de fapt nu poate fi

osândit.

Acest canon are un caracter particular cu o importanţă destul de mare, deoarece oferă un

criteriu de selectare a candidaţilor la preoţie, cerând totodată păstrarea curăţiei demnităţii

preoţeşti.

Canoanele Sfântului Ioan Ajunătorul

În Canonul 62 al Sfântului Ioan Ajunătorul pedeapsa soţiilor de clerici care au comis

adulter: „Iar dacă soţia presbiterului sau diaconului ar comite adulter, se pedepseşte cu trei

ani, mâncând uscat după al nouălea ceas din zi, şi făcând în fiecare zi 300 de metanii. Fireşte

că acestea se pedepsesc mai greu decât alte adultere, pentru că ucid pe bărbații lor, făcându-se

ele prin acest adulter cauză caterisirii din preoţie. Şi soţii lor, dacă voiesc să le mai aibă pe ele

soţii, se caterisesc din preoţie. Iar dacă voiesc să aibă preoţie, se despart de dânsele mai

înainte de a se împreuna cu ele după adulter, potrivit canonului al optulea al sinodului de la

Neocezareea"121.

120 Ibidem.121I. Floca, op. cit, P. 388, Canoane paralele: 19, 25, 61 Ap.; 2, 9 Sin. I Ec; 12 Ancira; 3, 6 Teof.

42

Lucrarea Sfinţilor părinţi a însemnat ceva nou, întreprins în cunoştinţă de cauză, cu

spirit critic şi cu dorinţa de a feri Biserica de folosirea unor rânduieli necorespunzătoare,

dăunătoare şi străine de natura şi misiunea ei.

Metoda de lucru şi principiile pe care le-au observat Sfinţii Părinţi, atunci când au

formulat aceste canoane rămân călăuzitoare pentru noi, cei de azi şi cei de mâine, întrucât

această operă nu s-a putut şi nu se va putea încheia definitiv decât la sfârşitul veacurilor,

pentru că ea are ca obiect legislaţia curentă a Bisericii, care în multe privinţe trebuie să ţină

pasul cu dezvoltarea istorică a vieţii bisericeşti, căci, spre deosebire de adevărurile de credinţă

care nu se schimbă, ci rămân în substanţa lor aceleaşi chiar dacă li se dă uneori câte o expresie

nouă, legile de drept ale Bisericii reprezintă un instrument de care Biserica trebuie să se

servească tot timpul în modul cel mai potrivit. Aceasta înseamnă că, în materie de legislaţie

juridică Biserica trebuie să dovedească o permanentă capacitate de adaptare sau de aducere la

zi, în aşa fel ca înfăptuirea misiunii sale mântuitoare să poată fi servită şi prin pârghia juridică,

în orice vreme şi în orice împrejurări.

43

CAPITOLUL II

NORME CANONICE PRIVIND

HIROTONIA DIACONULUI

În fiecare Taină, Mântuitorul Hristos se dăruieşte celor ce s-au încorporat în Sine ca

mădulare ale Trupului Său tainic, Biserica, şi, după aceea, celor ce cred în El şi aleargă la

ajutorul său dumnezeiesc, printr-o lucrare a sa, iar în Sfânta Euharistie se dăruieşte cu însuşi

Trupul şi Sângele său. Dar, fiind nevăzut şi voind să dăruiască Bisericii şi membrilor ei

Trupul şi Sângele Său, precum şi harul dumnezeiesc în chip văzut, Hristos a hotărât să se

dăruiască oamenilor prin persoane văzute. Pe aceste persoane Mântuitorul însuşi le alege şi le

sfinţeşte prin Taina hirotoniei, dându-le Bisericii aşa precum Tată-1 L-a dat pe El lumii:

„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi... Luaţi Duh Sfânt" (Ioan, 20, 21-

22)122.

Dacă în celelalte Taine Hristos este primit ca cel ce se dăruieşte prin episcop sau preot,

în Taina hirotoniei El se leagă, ca subiect ce ni se dăruieşte în chip nevăzut, de o persoană

umană, pe care sfinţind-o ca preot sau episcop, asigură dăruirea sa către noi prin celelalte

Taine ale Bisericii.

Taina hirotoniei sau a preoţiei este Taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului

Bisericii şi prin rugăciune, se împărtăşeşte persoanei anume pregătite, în Biserică şi pentru

Biserică, harul dumnezeiesc într-una dintre treptele preoţiei, dându-i-se puterea de-a învăţa

cuvântul lui Dumnezeu, a săvârşi sfintele Taine şi a conduce pe credincioşi spre mântuire123.

Hirotonia înseamnă atât intrarea în cler, cât şi primirea harului preoţiei într-una dintre cele trei

trepte: diacon, preot şi arhiereu.

După datele sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, care au în vedere diferite aspecte ale

preoţiei, acestei Taine i s-au dat mai multe numiri. Săvarşindu-se prin punerea mâinilor

arhiereului, ceea ce în greceşte se cheamă χειποτονία sau χειποθεσία, Taina a primit numele

de hirotonie sau hirotesie. Ambele cuvinte au avut înţelesul iniţial de hirotonie, adică de act

prin care se transmite harul preoţiei în una din cele trei trepte de instituire divină.

În Sfintele Canoane şi în alte texte sau scrieri bisericeşti, cuvântul hirotonie se foloseşte

şi în sensul de hirotesie, după cum şi cuvântul hirotesie se foloseşte atât în sensul său propriu,

cât şi în sens de hirotonie. Desigur, după înţelesul originr, cuvântul hirotesie exprimă în mod

122 Îndrumări misionare, Ediţia 1986, Bucureşti, p. 565.123Ibidem, p. 567.

44

direct şi mai precis actul hirotoniei, care se făcea prin punerea mâinilor, cu toate acestea însă,

pe cale de tradiţie bisericească, adică pe calea stabilirii prin practică a sensului acestor

cuvinte, încă de prin veacul III-IV, cuvântul hirotonie a început a fi folosit mai ales şi cu

precădere faţă de cuvântul hirotesie, pentru a exprima actul de sfinţire sau de administrare a

Sfintei Taine a Preoţiei, în vreuna din cele trei trepte de instituire divină ale sale. Dar, cu toate

acestea, a continuat folosirea cuvintelor hirotonie şi hirotesie în ambele sensuri, încât până

târziu, după veacul al XV-lea, cuvântul hirotesie a mai fost încă folosit şi în sens de hirotonie

propriu-zisă124.

Dintre canoanele în care se foloseşte cuvântul hirotonie în sens de hirotesie sau măcar

nu numai în sens de hirotesie, ci şi în acela de hirotonie, amintim canonul 2 apostolic:

„Presbiterul să se hirotonească de către un episcop şi diaconul şi ceilalţi clerici"125; canonul

15 al sinodului VI Ecumenic: „Ipodiaconu să se hirotonească nu mai mic de douăzeci de ani,

iar dacă cineva dintre cei din orice stare clericală, ar fi hirotonit în afara anilor rândulţi să

se caterisească"126. Apoi dintre acelea care folosesc cuvântul hirotonie în sens de hirotesie,

amintim canonul 15 IV Ecumenic; 14, 40 VI Ecumenic, în care este vorba de hirotesia

diaconiţelor, iar dintre hirotonie, amintim canonul 10 Antiohia: „Sfântul Sinod a hotărât ca

cei de pe sate, sau de la ţară sau aşa numiţii horepiscopi, de ar fi şi luat hirotonie de episcop,

să-şi cunoască măsura drepturilor lor şi să cârmuiască biserici supuse lor, şi să se

mulţumească cu îngrijirea şi administrarea acestora; dar să nu îndrăznească a hirotoni nici

presbiteri, nici diaconi, fără episcopul din cetatea căreia este supus atât el cât şi teritoriul lui.

Iar de ar îndrăzni cineva să calce cele hotărâte, acela să se caterisească şi de cinstea ce o

are"127.

Deosebirea mai precisă dintre actele de hirotonie şi cele de hirotesie pentru a căror

numire s-au folosit deopotrivă cele două cuvinte, hirotonie şi hirotesie, s-a făcut şi se face

după natura actelor despre care este vorba în textele în care se întâlnesc cuvintele hirotonie şi

hirotesie şi în acord cu învăţătura Bisericii despre natura deosebită a hirotoniei, de aceea a

hirotesiei. Astăzi termenul folosit de Biserică pentru consacrarea şi instituirea sacramentală a

celor trei slujiri sacerdotale - diaconatul, presbiteratul şi episcopatul este cel de hirotonie, pe

124 Arhid. Prof. Dr. Ioan I. Floca, Drept canonic Ortodox, vol. II, Bucureşti, 1990, p. 128.125 Ibidem, p. 8; Canoane paralele: Can. 26, 70 apostolic; 19 I Ec; 33 Trul; 11 VII Ec.; 6 Gangra; 24, 26, 30 Laodiceea, 51, 89 Vasile cel Mare.126 Ibidem, p. 196; Canoane paralele: 8 Sin I Ec. ; 14, Sin VII Ec; 13 Ancira; 14 Neocezareea; 8 Antiohia; 57 Laodiceea, 89 Vasile cel Mare.127 Ibidem, p. 196, Canoane paralele: 8 Sin I Ec; 14 Sin VII Ec; 13 Ancira, 14 Neocezareea; 8 Antiohia; 57 Laodiceea; 89 Vasile cel Mare.

45

când pentru slujirile nesacerdotale, care nu cer o consacrare sacramentală, se foloseşte

termenul de hirotesie.

Hirotonia ca Taină în care se recunosc şi se confirmă slujitorii Bisericii, ţine seama de

caracterele preoţiei sacramentale, în mod particular de hristocentrismul şi de

ecleziocentrismul acesteia128.

Caracterele hirotoniei pot fi rezumate astfe1 :

Hirotonia nu este o problemă de simplă vocaţie personală, sau de contract sau de

necesitate pastorală, ci o situaţie de har, de trimitere şi de chemare a Bisericii (Fapte, 14, 23 ;

20, 28). Hirotonia are sens dacă corespunde unei slujiri în Biserică. Pe de o parte este vorba

de trimiterea slujitorilor de către episcop (Mc. 3, 14, In. 20, 21-23). Orice hirotonie se face pe

seama unei parohii sau episcopii vacante. Indicarea lor în actul hirotoniei este obligatorie,

conform Canonului 15 al Sinodului de la Niceea şi Canonului 6 al Sinodului de la Calcedon

care spun: „Nimeni să nu fie hirotonit nici altul oarecare din starea bisericească (clericală);

fără numai dacă cel ce se hirotoneşte va fi anume sorocit (destinat) pentru biserica unei cetăţi

sau a unui stat, sau al tarului unui mucenic, sau mănăstiri. Iar în privinţa celor hirotoniţi fără

soroace (destinaţii), sfântul sinod a orânduit (hotărât) ca o astfel de hirotesie (hirotonie) să

fie fără tărie şi că nicăieri să nu poată sluji spre ocara celui ce 1-a hirotonit"129.

Hirotonia independentă „in absoluto", introdusă în secolul al IX-lea în mănăstirile din

Occident este interzisă. Pe de altă parte potrivit canonului 5 al Sinodului de la Laodiceea

(364): „Nu se cuvine să se facă hirotoniile în prezenţa ascultătorilor”130, cuvântul de hirotonie

întrebuinţat în acest canon are sensul de alegere, fapt pentru care părinţii întăresc rânduiala

tradiţională şi dispun ca alegerea să se facă numai de membrii cu depline drepturi în biserică,

iar la alegeri să nu asiste cei fără drept de vot sau străinii. Hirotonirea este tocmai ritualul de

introducere a slujitorilor într-o Biserică locală, care se asociază la epicleza de hirotonie rostită

de episcop prin aclamaţia şi rugăciunea: „Să fie vrednic" (Axios). Didahia în cap. 15 indică

foarte clar participarea comunităţii la alegerea episcopilor şi diaconilor.

Pentru Clement Romanul şi Irineu de Lyon hirotonia este indispensabilă pentru a

identifica şi verifica nu numai succesiunea apostolică, ci şi continuitatea cu credinţă de la

început. Iar funcţia de continuitate este o funcţie de reprezentare: episcopul reprezintă pe

Hristos, deoarece una din acţiunile Sale faţă de apostoli a fost aceea de a le încredinţa

păstrarea şi transmiterea Evangheliei sale, în cuvinte şi în Taine. Fără colegiul Apostolilor nu

128 Pr Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 192.129 I. Floca, op. cit., p. 77; Canoane paralele: 15 Apost.; 15, 16 I Ec; 13 Neocezareea.130Ibidem, p. 204; Canoane paralele: 4 Sin. I Ec; 3 Sin VII Ec; 19, 23 Antiohia; 12, 13, Laodiceea, 16 Sardica, 13, 49, 50 Cartagina.

46

există acces la mesajul lui Hristos. Iată de ce numai episcopul are dreptul de-a hirotoni131. Cea

mai proprie reprezentare a lui Hristos este în Taina Euharistiei, ca preşedinte al adunării

liturgice132. De aceea între hirotonie şi Euharistie este o legătură indisolubilă (Diadahia 14-

15).

Una din particularităţile fundamentale ale hirotoniei este aceea că ea nu se poate repeta.

În acest sens canonul 68 apostolic spune următoarele: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau

diacon va primi a doua hirotonie de la altcineva, să se caterisească şi el şi cel ce 1-a

hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt

botezaţi sau hirotoniţi de unii ca aceştia, nu este cu putinţă să fie nici credincioşi, nici

clerici"133.

Pentru ca să aibă deplină valabilitate în toate privinţele şi pentru excluderea oricărei

repetări ea trebuie făcută de episcopul care are dreptul exclusiv de a hirotoni. Dreptul acesta îl

are numai acel episcop care 1-a primit în chip legal de la cei care sunt chemaţi prin lege să-1

dea şi care la rândul lor l-au primit prin succesiunea neîntreruptă de la Sfinţii Apostoli; căci

succesiunea aceasta formează baza legalităţii ierarhiei, care se întinde fără întrerupere de la

Apostoli până în ziua de astăzi. Pe lângă această succesiune episcopul ca să poată face

hirotonie în chip legal, trebuie să ocupe el însuşi un loc legal ca membru al ierarhiei. De

aceea, dacă episcopul nu îndeplineşte această condiţie, nu poate săvârşi hirotonia, iar hirotonia

săvârşită de un episcop se dedică vieţii de pustnic, când e depus, când părăseşte unitatea

Bisericii şi devine partizanul unei erezii, sau atunci când nu este instituit de episcopi legali şi

deci nu e purtătorul succesiunii ierarhice legale (can. 2 de la Constantinopol; Can. 28 ap; 10

sin. I, Ec.).

Pentru ca hirotonia săvârşită de episcop să fie valabilă se cere observarea şi a altor

condiţii izvorâte din poziţia episcopului în ierarhia jurisdicţională. În virtutea poziţiei sale

episcopul nu poate hirotoni nici introduce în ierarhie pe oricine îi place lui, ci este obligat să

se ţină de prescripţiile care îi arată limitele activităţii lui în această privinţă. Astfel el trebuie

să aibă jurisdicţia independentă, primită în chip legal de la autoritatea competentă, într-o

anumită eparhie, putând să hirotonească numai în cadrul eparhiei peste care se întinde

jurisdicţia lui. Numai în chip excepţional poate hirotoni şi pe alţi candidaţi, din alte eparhii,

însă în acest caz, cu împuternicirea expresă a episcopului competent (can. 35 apostolic; 13

Laodiceea).

131 Sf. Ioan Hrisostorn, Comentar la Timotei, 11, P.G. 62, 553.132 I. Floca, op. cit. p. 40; Canoane paralele: 46, 47 Apost.; 8, 19, I Ec; 4 II Ec; 5, 8, 32 Laodiceea; 36, 48, 57, 68 Cartagina; 1, 3, Vasile cel Mare.133 Ibidem, p. 40.

47

Dacă dreptul de a sfinţi pe presbiteri şi diaconi şi pe toate celelalte grade inferioare ale

Bisericii e atribuit de sfintele canoane fiecărui episcop singur, dimpotrivă, dreptul de a institui

un nou episcop îl are numai adunarea de trei sau cel puţin doi episcopi. În acest sens canonul

1 apostolic spune următoarele: „Episcopul să se hirotonească de către doi sau trei

episcopi”134. Toţi episcopii ca şi Apostolii au fost înzestraţi de Hristos cu drepturi egale între

ei. De aceea nici un episcop nu poate avea singur dreptul de a institui alţi episcopi, deoarece

dreptul acesta revine puterii comune a lor. Dreptul unui episcop de a sfinţi singur pe ceilalţi

slujitori ai Bisericii se justifică prin aceea că raporturile izvorâte dintr-un astfel de act se

mărginesc numai în eparhia episcopului respectiv, fără nici un drept în afară de eparhia în care

a primit sfinţirea.

În ceea ce priveşte locul şi timpul hirotoniei se face în timpul Sfintei Liturghii mai ales

în zilele de sărbătoare.

Gradele ierarhice care se acordă de jos în sus, de la lector şi până la episcop se dau într-

un anumit interval de timp. Astfel într-o treaptă ierarhică şi alta, pentru gradele superioare,

intervalul acesta este cel puţin de la o liturghie la alta, cu excepţia episcopului unde se cere o

distanţă de 3-6 luni de la hirotonia în presbiter. Pentru a nu se face abuzuri şi a nu se hirotoni

aceeaşi persoană în mai multe trepte ierarhice superioare, la ceeaşi liturghie, Sfinţii Părinţi au

aşezat în mod invers primirea treptelor ierarhice de la Sfânta Liturghie, astfel: hirotonia întru

episcop la Sfinte Dumnezeule, întru presbiter după Heruvic şi în diacon după Cuvine-se cu

adevărat (Axion). Numai gradele inferioare se pot primi toate şi imediat unul după celălalt, de

pildă în citeţ şi subdiacon înainte de liturghie şi în afară de altar, şi apoi gradul de diacon, la

aceeaşi liturghie. Săvârşirea hirotoniei într-o treaptă se poate hirotoni, la aceeaşi liturghie,

numai un diacon, un presbiter şi un episcop.

Prin hirotonie candidatul devine membru al clerului sau al ierarhiei şi capătă toate

drepturile pe care le recunosc canoanele şi legile civile membrilor ierarhiei. Totodată

candidatul îşi ia asupra lui toate datoriile pe care i le impune slujba spirituală în genere şi

rangul ierarhic respectiv în special, astfe1 :

a) cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai poate

cere nici primi hirotonia din nou pentru acelaşi grad. Ca şi botezul, hirotonia nu se repetă.

Canoanele permit repetarea hirotoniei numai atunci când a fost săvârşită de un episcop eretic,

deoarece hirotonia săvârşită de eretici nu e valabilă. Tot nevalabilă este şi hirotonia primită

prin simonie. Astfel, canonul 29 apostolic menţionează: „Dacă vreun episcop, presbiter sau

134 Ibidem, p.7; Canoane paralele: 4 I Ec; 3 VII Ec.; 19, 23 Antiohia; 12 Laodiceea; 6 Sardica; 1 Constantinopol; 13, 40, 50 Cartagina.

48

diacon ar dobândi această vrednicie prin bani, să se caterisească şi acela ce 1-a hirotonit şi

să se taie cu totul şi din comuniune (biserică), ca Simon Magul de către mine Petru"135 (Can.

2 Calcedon; Can 22 Trulan).

b) Dacă cineva a primit hirotonia în chip legal, numai poate renunţa la ea după bunul

plac al lui. Canonul 7 al Sindului IV Ecumenic prevede că aceia care au intrat în cler şi

declară că părăsesc slujirea preoţească să fie anatematizaţi, pentru că sfinţirea au primit-o în

mod solemn în urma vocaţiei lor şi prin urmare trebuie să rămână credincioşi până la moarte

unei slujbe, pe care au luat-o de bună voie asupra lor: „Am hotărât ca cei ce au fost rostuiţi

(aşezati) odată în cler, precum şi monahii, să nu intre nici în oaste, nici în dregătorie

lumească; iar dacă ar îndrăzni aceasta şi nu s-ar pocăi, încât să se re întoarcă la aceea ce

mai întâi au ales pentru Dumnezeu, să fie daţi anatemei" (can. 7 sin. IV Ec. )136.

c) Hirotonia obligă pe preot la rugăciune zilnică, rugăciune care trebuie făcută la numite

timpuri, independent de Sfânta Liturghie. Datoria aceasta e condiţionată de sfinţirea

sacramentală şi darul extraordinar pe care 1-a primit candidatul.

d) Prin hirotonie, potrivit importanţei ca taină, şi în legătură cu caracterul ei ierarhic,

cei care o primesc, îşi asumă obligaţia ascultării canonice. Această ascultare îşi are originea în

raporturile canonice dintre membrii ierarhiei şi e condiţionată de întâietatea persoanelor

din treptele ierarhice superioare, faţă de aceea ce ocupă un rang inferior. Îndeosebi canoanele

vorbesc despre ascultarea faţă de episcop, pe care-1 numesc părinte spiritual al preoţilor. De

aceea, canoanele hotărăsc, pentru neascultarea de episcop, depunerea clericilor respectivi din

treaptă şi numesc asemnea neascultări dorinţa de stăpânire şi violenţă, canonul 31 apostolic;

„Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe prorpriul său episcop, ar face adunare osebită

(separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-l cu nimic vrednic de osândă pe episcopul

său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii, să se caterisească acela ca iubitor de stăpânire,

căci este tiran (uzurpator). De asemenea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga

(ataşa) lui, iar laicii să se afurisească. Dar acestea să se facă numai după una şi a doua şi a

treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului"137.(Can 13, 14, 15 sin. IX particular

din Constantinopol).

Au fost cazuri când unii preoţi care slujeau la institute care nu erau sub conducerea

nemijlocită a episcopului, n-au vrut să asculte de episcopul competent. Canonul 8 al Sinodului

135 Ibidem, p. 22; Canoane paralele: 2 IV Ec; 22, 23 Trul.; 4, 5, 15, 19 VII Ec; 2 Sardica; 90 Vasile cel Mare, Epistola lui Ghenadie şi a lui Tarasie contra simoniei.136 Ibidem, p. 78; Canoane paralele: 6, 20, 81, 83 Apost; 3, 16, IV Ec; 21 Trul.; 10 VII Ec; 16 Cartagina, 11 Sin. I-II.137 Ibidem, p. 23, Canoane paralele, Can 6 II Ec; 3 III Ec; 18 IV Ec; 31, 34 Trulan; 6 Gangra, 14 Sardica; 5 Antiohia; 10, 11 Cartagina, 13, 14, 15, Sin. I-II.

49

IV Ecumenic supune pe asemenea preoţi pedepsei canonice şi hotărăşte ca fiecare cleric, fără

deosebire, să se supună episcopului său şi să depindă de el în orice privinţă: „Clericii

aşezămintelor pentru săraci şi ai mănăstirilor şi ai altarelor mucenicilor (sanctuarelor

martirilor) să rămână sub cârmuirea (jurisdicţia) episcopilor ce sunt în fiecare cetate, după

predania (tradiţia) Sfinţilor Părinţi, şi să nu se tragă (sustragă) cu trufie de sub oblăduirea

episcopului propriu. Iar cei ce îndrăznesc să răstoarne o astfel de tocmire (orânduire) în

orice chip, şi cei ce nu sunt supuşi propriului lor episcop, dacă ar fi clerici să fie supuşi

pedepselor canoanelor, iar dacă ar fi monahi sau mireni (laici) să fie afurisiţi

(excomunicaţi)138.

După canoane, şi atunci se dă pedeapsă pentru neascultare când episcopul ridică pe

cineva la un grad mai înalt în Biserică şi candidatul se opune înaintării, Canonul 31 Cartagina:

„Tot aşa s-a hotărât că, dacă oarecare dintre clerici şi diaconi nu s-ar supune episcopilor

lor, care pentru oarecare pricini constrângătoare ale bisericilor lor ar vrea să-i înalţe la

demnitatea mai mare în biserica lor, sa nu mai slujească nici în treapta din care n-a vrut să

iasă”139. Singurul caz în care clericii pot refuza ascultarea faţă de episcopi, fără să fie supuşi

pedepsei şi fără să aştepte hotărârea sinodului respectiv împotriva episcopului este atunci când

un episcop începe să predice în Biserică o învăţătură eretică.

Episcopul eparhiot fiind administratorul independent pe teritoriul eparhiei sale, toţi

clericii precum şi candidaţii la hirotonie trecuţi în registrele eparhiei sale se află sub jurisdicţia

lui; de aceea nu au voie să părăsească eparhia fără carte canonică, canonul 12 apostolic:

„Dacă vreun cleric sau laic afurisit sau neprimit (în comuniune), mergând în altă cetate ar fi

primit fără scrisori de recomandare să se afurisească şi cel care 1-a primit"140. Fără această

carte canonică nici un episcop nu poate primi şi nici hirotoni, în afară de cazul când candidaţii

la hirotonie nu sunt trecuţi în registrele eparhiei de unde au venit, şi în acest caz, în principiu,

sunt liberi aceia a fi hirotoniţi şi într-o altă eparhie. Nici mitropolitul, pe baza principiului

interzicerii amestecului unui episcop într-o eparhie străină nu poate hirotoni clerici pentru

eparhiile sufragane, fără permisiunea episcopilor respectivi. Orice hirotonie săvârşită de un

episcop în afara jurisdicţiei sale este interzisă, canoanele 15, 61 apostolice: „Dacă vreun

presbiter sau diacon sau în genere oricare din rândul clericilor, părăsind eparhia sa s-ar

duce în alta şi mutându-se cu totul va trece în altă parohie (eparhie) fără voia episcopului

său, poruncim ca acela să nu mai slujească, mai ales dacă după ce a fost chemat de episcopul

138 Ibidem, p. 78; Canoane paralele: 15, 16 I Ec; 6, 10 IV Ec.139 Ibidem, p. 239; Canoane paralele: 39, 55, Ap.; 8 sin. IV Ec; 34 Trul.; 57 Laodiceea; 89 Vasile cel Mare.140 Ibidem, p. 14, Canoane paralele: 32, 33 Apost.; 11, 13 IV Ec; 17 Trulan; 6, 7, 8, 11 Antiohia; 41, 42 Laodiceea; 9 Sardica; 23, 106 Cartagina.

50

său să se reîntoarcă, nu s-a supus, rămânând în neorânduială; să fie totuşi primit acolo în

comuniune cu un laic”141.

0 altă normă canonică în legătură cu hirotonia se referă la episcopul caterisit, care fiind

suspendat din serviciii, nu poate sub pedeapsa afurisirii, să hirotonească clerici. Dacă totuşi el

ar hirotoni, s-ar putea spune că această hirotonie, poate fi validă, pentru că episcopului, după

luarea îndreptăţirii de a hirotoni, i-ar mai fi rămas capabi1itatea harică. Hirotonia însă

săvârşită de un episcop suspendat, care este exclus cu totul din Biserică, nu este validă,

canonul 28 apostolic: „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon caterisit după dreptate

pentru vinovatii învederate (evidente), ar îndrăzni să se atingă de slujbe care i-a fost lui

încredinţată oarecând, acela să se taie cu totul din Biserică"142. (Canonul 5 Sin I Ec; Can. 4

Antiohia; Can. 88 Vasile cel Mare)

Episcopii anatemizaţi şi eretici sunt nu numai excluşi, ci scoşi din sânul Bisericii şi

căzuţi din succesiunea apostolică, aşa că hirotonia săvârşită de ei nu este valabilă, ei

nemaiavând nici capabi1itatea harică. În consecinţă Biserică Ortodoxă cere de la episcopi

succesiunea apostolică, credinţa adevărată şi neschimbată, pentru ca hirotoniile lor să fie

valide.

Apusenii admit însă că şi episcopul eretic poate hirotoni valid, dacă episcopii care l-au

hirotonit pe el erau hirotoniţi valid. În cazul acesta Biserica Ortodoxă care nu poate concepe

că succesiunea apostolică, şi deci preoţia, nu ar înceta prin căderea în erezie; nu poate accepta

nici tainele catolicilor ca valide, deci nici hirotonia. Cu toate acestea, în virtutea unei practici

tradiţionale, hirotonia romano-catolici lor este recunoscută de Biserică Ortodoxă. De aceea la

trecerea unui episcop romano-catolic la Biserica Ortodoxă, el nu e hirotonit din nou, ci trebuie

numai să se lepede de punctele deosebitoare, între care în special: primatul papal, Filioque,

purgatoriul, tezaurul indulgenţelor şi folosirea azimelor la Euharistie.

Anglicanii cer recunoaşterea hirotoniilor lor ca valide, pe motivul că ar avea succesiune

apostolică. Acest lucru nu este însă aprobat şi de aceea pe tema validităţii hirotoniilor

anglicanilor se duc încă dispute destul de aprige. În genere, atât hirotonia lor, cât şi a romano-

catolici lor pot fi socotite sau acceptate ca valide numai prin iconomie.

În decursul timpului Biserica a stabilit anumite condiţii pentru primitorii Sfintei Taine a

Hirotoniei. Primitorii acestei Sfinte Taine pot fi toţi creştinii bărbaţi care au fost botezaţi în

mod valid şi care îndeplinesc condiţiile stabilite de Biserică. Aceste condiţii se pot împărţi în

141 Ibidem, p. 16; Canoane paralele: 15, 16, I Ec; 5, 10, 20, 23, IV Ec; 17, 18 Trulan; 3 Antiohia, 15, 16 Sardica, 54, 90 Cartagina.142 Ibidem, p. 16; Canoane paralele: 2 IV Ec; 22, 23 Trulan; 4, 5, 15, 19 VII Ec; 2 Sardica; 90 Vasile cel Mare; Epistola lui Ghenadie şi a lui Tarsie contra simoniei.

51

mai multe categorii. Există o condiţie care singură face cât o întreagă categorie de alte condiţii

şi care este mai importantă decât toate, valabilă şi pentru primitorii Sf. Taine a Hirotoniei în

treapta diaconatului. Această condiţie se cheamă vocaţie sau chemare firească pentru slujirea

preoţească. Ce-i drept ea nu este condiţie prevăzută de legile bisericeşti, dar indiferent de

aceasta, pe ea s-a pus temei în mod practic, ţinandu-se întodeauna ca slujitorii Bisericii să aibă

tragere de inimă spre lucrarea sau slujirea preoţească spre a se putea dedica acesteia, adică

spre a se putea consacra fără rezerve, şi fără ezitări acestei slujiri.

Celelalte condiţii pentru intrarea în cler sunt împărţite în următoarele categorii: condiţii

religioase, condiţii morale, condiţii intelectuale sau de pregătire, condiţii fizice şi condiţii

sociale. Toate aceste condiţii trebuie să le îndeplinească şi candidatul hirotonit în treapta

diaconiei.

În Biserica veche clericii de toate treptele, adică diaconii, presbiterii cât şi episcopii

aveau libertatea deplină de a se căsători, precum şi aceea de a se căsători înainte de hirotonie

sau după hirotonie. Această libertate s-a întemeiat pe rânduielile stabilite de Sfinţii Apostoli şi

rămase de la ei, rânduieli care nu cuprindeau nici norme, nici îndrumări restrictive în această

chestiune, lăsând tuturor libertatea să-şi aleagă starea pe care o socoteau mai potrivită. Cu

toate că de la o vreme s-a impus ca obicei rânduiala căsătoriei înaintea de hirotonie a celor ce

urmau să devină clerici, totuşi nu s-a luat nici un fel de măsură pentru a-i opri pe cei ce doreau

să se căsătorească şi după hirotonie. Abia mai târziu prin veacul III-IV s-a socotit că ar fi mai

nimerit să se vină în această privinţă cu o normă generală, în sensul obiceiului prevalent de a

se îngădui clericilor căsătoria numai înainte de hirotonie. Acestei rânduieli îi dă expresie

legală canonul 26 Apostolic care dispune că dintre cei ce intră în cler necăsătoriţi, să nu se

mai căsătorească decât citeţii şi cântăreţii. Canonul nu prevede însă nici o pedeapsă pentru

ceilalţi membrii ai clerului care ar fi dorit să se căsătorească după hirotonie, pentru că o astfel

de pedeapsă nu avea de fapt pe ce să se întemeieze.

Abia ceva mai târziu sau poate chiar în aceeaşi vreme, sinodul local de la Ancira,

întrunit în anul 312 vine cu o normă mai precisă cuprinsă în Canonul 10 al cărui text este

următorul: „Toţi cei ce sunt puşi diaconi, dacă, chiar la punerea lor au mărturisit şi au zis că

trebuie să se însoare, fiindcă nu pot rămâne aşa, aceştia însurându-se după aceasta, să

rămână în slujbă, pentru că li s-a dat lor voie de către episcop. Dacă însă oarecare, tăcând şi

primindu-se la hirotonie cu condiţia să rămână aşa, dar după aceea s-au însurat, să înceteze

din diaconie"143 .

143 Ibidem, p. 178; Canoane paralele: 5, 26 ap.; 14 Sin IV Ec; 1 Neocezareea; 16 Cartagina; 69 Vasile cel Mare.

52

Din textul canonului citat se vede că într-o anumită parte a Bisericii se introdusese deja

rânduiala de a nu se mai permite decât diaconilor să se căsătorească după hirotonie, dar şi

aceasta numai în anumite condiţii, adică dacă ei declarau cu ocazia hirotoniei că nu pot să

rămână necăsătoriţi şi că doresc a încheia ulterior căsătoria şi prevăzându-se în acelaşi timp

îndepărtarea din slujba diaconiei, fără să fie reclamat acest drept cu ocazia hirotoniei.

Vechea practică a Bisericii şi însuşi textul acestui canon arată clar: „căsătoria nu

constituie o piedică de natură doctrinară sau doagmat ică în calea primirii Sfintei Taine a

hirotoniei"144 şi că, prin urmare, rânduiala potrivit căreia se interzice căsătoria clerului după

hirotonie, este de natură juridică şi ca atare de ea se poate acorda dispensă, în acele cazuri pe

care le apreciază autoritatea bisericească.

Hirotonia este actul prin care cineva intră în ierarhie şi capătă putere bisericească, adică

este Sfânta Taină prin care se intră pe viaţă în cler. Hirotonia diaconului este menţionată de

canonul 2 apostolic care spune următoarele: „Presbiterul să se hirotonească de către un

episcop, şi diaconul şi ceilalţi clerici"145.

După cum rezultă din spusele acestui canon, dreptul de a hirotoni atât pe diacon cât şi

pe preot îl are numai episcopul eparhiot. Dreptul unui episcop de a sfinţi singur pe ceilalţi

slujitori ai Bisericii se justifică prin aceea că raporturile izvorâte dintr-un astfel de act, se

mărginesc numai în eparhia episcopului respectiv, fără nici un drept în afară de eparhia în care

a primit sfinţirea.

Actul hirotoniei trebuie făcut în public în Biserică, în prezenţa poporului care are să

mărturisească dacă candidatul e vrednic de gradul la care-i ridicat. Actul se face în timpul

Sfintei Liturghii (Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare) de obicei în duminici şi sărbători,

pentru ca să poată lua parte la ea cât mai mulţi credincioşi. Hirotonia diaconului mai poate fi

săvârşită şi la Liturghia celor mai înainte Sfinţite după ce Sfintele Taine au fost aduse pe

Sfânta Masă şi înainte de a zice diaconul ecteniile: „Să plinim rugăciunea noastră cea de

seară..."

Rânduiala tipiconală referitoare la hirotonia diaconului este următoarea: „După ce

arhiereul zice ecfonisul: «Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru

Iisus Hristos...», ipodiaconul, ce urmează a fi hirotonit diacon merge în mijlocul bisericii şi

face trei metanii mari. Doi diaconi ies din sfântul altar şi luându-l, unul de o parte şi celălalt

de alta, şi plecându-l puţin de cap, îl aduc la arhiereu (care stă între uşile împărăteşti) zicând

alternativ:

144 Ibidem, p. 59.145 Ibidem, p. 59; Zosima Târâlă şi Haralambie Popescu, Pidalion cu orânduire nouă şi tâlcuiri, Institutul de Arte Grafice «Speranţa», Bucureşti, 1933, p. 15.

53

Porunceşte,

Porunciţi,

Porunceşte Prea Sfinţite Stăpâne spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit

diacon pe seama bisericii cu hramul (N) din parohia (N).

Ajungând în faţa arhiereului, ipodiaconul îngenunchează, iar arhiereul,

binecuvântându-l pe cap de trei ori, îl ia de mâna stângă şi-1 aduce în sfântul altar. Diaconii,

luând pe candidat de mâini, înconjoară cu dânsul Sfânta Masă de trei ori, cântând cei din

sfântul altar la întâia înconjurare:

Sfinţilor mucenici care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se

mântuie sufletele noastre.

La a doua:

Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria mucenici lor. A

cărora propovaduire este Treimea cea de o fiinţă.

Şi la a treia:

Isaia dănţuieşte, Fecioara a avut în pântece şi a născut Fiu pe Emmanuel, pe

Dumnezeu şi Omul, Răsărit este numele Lui, pe Carele slăvindu-l, pe Fecioara o fericim.

Iar arhiereul se aşează pe scaun în partea dinspre miazănoapte a Sfintei Mese.

La fiecare înconjurare, ipodiaconul sărută cele patru colţuri ale Sfintei Mese şi face

câte trei metanii, înaintea arhiereu lui, sărutându-i omoforul, bederniţa şi mâna.

Apoi face trei metanii mari înaintea Sfintei Mese, se apropie de colţul din dreapta al

acesteia şi, îngenunchind, pune mâinile pe Sfânta Masă una peste alta şi îşi reazemă capul

peste ele. Ceilaiţi slujitori îngenunchează cu toţii, iar arhiereul îşi scoate mitra şi pune mâna

dreaptă pe capul celui ce se hirotoneşte.

Arhiereul zice: Să luăm aminte!

Arhiereul se roagă cu glas tare astfel:

Dumnezeiescul Har, cel ce totdeauna pe cele neputuncioase le vindecă şi pe cele cu

lipsă le împlineşte, (rânduieşte) pe prea cucernicul ipodiacon (N) în diacon; să ne rugăm

dar pentru acesta ca să vină peste el Harul întru tot Sfântului Duh.

Apoi arhidiaconul zice: Domnului să ne rugăm.

Slujitorii din sfântul altar, împreuna cu stranele, cântă lin Doamne miluieşte (de trei

ori), iar arhiereul, binecuvântând pe cap de trei ori pe ele ce se hirotoneşte, şi ţinând mâna

dreaptă pe capul lui, se roagă astfel:

Doamne Dumnezeul nostru, Cela ce cu a Ta mai înainte ştiinţă ai trimis darul

Sfântului Tău Duh peste cei ce s-au rânduit de puterea Ta cea neurmată, a fi 1iturghisitori

54

şi a sluji preacuratelor Tale taine, însuţi Stăpâne şi pe acesta, care bine ai voit a se rândui

prin mine în slujirea diaconiei, păzeşte-l în toată sfinţenia, având taina credinţei în cuget

curat. Dăruieşte-i şi lui harul pe care l-ai dăruit lui Ştefan, întâiul Tău mucenic, pe care l-

ai şi chemat cel dintâi la lucrarea diaconiei, şi-l învredniceşte pe dânsul, după a Ta bună-

placere, a iconomisi treapta cea dăruită lui de a Ta bunătate, pentru că cei ce bine slujesc,

bună cinstire îşi agonisesc, şi-l arată pe dânsul desăvârşit slujitor al Tău. Că a Ta este

împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în

vecii vecilor. Amin.

După rugăciune arhidiaconul zice cu voce lină ectenia, iar ceilalţi diaconi răspund:

Doamne miluieşte.

Cu pace, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi

pentru unirea tuturor, Donmnului să ne rugăm.

Pentru Arhiepiscopul (sau Episcopul) nostru (N), pentru arhieria, apărarea,

îndelunga petrecere, pacea, sănătatea şi mântuirea lui şi pentru lucrul mâini lor lui,

Domnului să ne rugăm.

Pentru robul lui Dumnezeu (N) care acum se prohiriseşte diacon şi pentru mântuirea

lui, Domnului să ne rugăm.

Ca iubitorul de oameni Dumnezeu să-i dăruiască lui diaconie curată şi neprihănită,

Domnului să ne rugăm.

Pentru oraşul acesta, ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele, şi pentru toţi cei ce

cu credinţă locuiesc într-însele, Domnului să ne rugăm.

Pentru ca să ne izbăvim noi din tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia, Domnului să

ne rugăm.

Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi Dumnezeule cu harul Tău.

Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră de Dumnezeu

Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o.

Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.

Strana: Ţie Doamne.

În acest timp, arhiereul având mâna dreaptă pusă pe capul celui ce se hirotoneşte, se

roagă încet astfel:

Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Cela ce cu nestricăciosul Tău grai ai dat

Apostolilor Tăi legea diaconiei, şi pe întâiul mucenic Ştefan l-ai arătat a fi unul dintre ei, şi

55

pe dânsul întâi l-ai chemat a împlini slujba diaconiei, precum este scris în Sfânta Ta

Evanghelie: «Cel ce voieşte să fie întâi între voi, să fie vouă slugă». Tu, Stăpâne al tuturor,

şi pe robul Tău acesta (N), pe care l-ai învrednicit a intra în slujba diaconiei, umple-l de

toată credinţa, dragostea, puterea şi sfinţenia, prin venirea Sfântului şi de viaţă

Făcătorului Tău Duh asupra lui; căci nu prin punerea mâinilor mele peste dânsul, ci prin

trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul; pentru ca şi acesta

în afară de orice păcat să se înfăţişeze Ţie curat în ziua cea înfricoşătoare a Judecăţii Tale,

Că Tu eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum

şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După rugăciunea aceasta arhiereul ridică pe cel hirotonit şi, luându-l de mână, îl duce

pe solee între uşile îtnpărăteşti; prezentându-l poporului, îi da orarul, zicând: Vrednic este?

El sărută orarul şi mâna arhiereului, iar slujitorii cântă de trei ori: Vrednic este. Pe urmă

arhiereul îi dă mânecuţele zicând: Vrednic este?, iar strana dreaptă cântă de trei ori Vrednic

este; apoi i se dă hirotonitului, de către arhiereu, procovăţul, zicând iarăşi: Vrednic este? şi

răspunde strana stângă, după care cel hirotonit se pleacă spre popor în faţă, în dreapta şi în

stânga şi se retrage în sfântul altar pe uşa diaconească de miazăzi. Arhiereul primeşte de la

diaconi dicherotricherele şi binecuvintează poporul, iar stranele cântă: întru mulţi ani,

stăpâne.

Diaconul rânduit merge în mijlocul bisericii şi zice ecteniile: Pe toţi sfinţii pomenindu-

i...

La împărtăşire, noul hirotonit premerge celorlalţi diaconi.

La timpul cuvenit, noul hirotonit zice ectenia: Drepţi primind dumnezeieştile, sfintele...

Această rânduială de hirotonie se face când se oficiază Liturghia Sf. Ioan Hrisostomul

şi a lui Vasile cel Mare."146

Mărindu-se cu timpul numărul diaconilor, pe lângă Bisericile mari a fost necesar ca

episcopul să aleagă din rândurile diaconilor unul mai destoinic sau mai cu autoritate, care

purta titlul onorific de arhidiacon sau protodiacon. Aceste trepte se instituie prin hirotesie, dar

între ele nu se face pretutindeni în prezent deosebirea cuvenită, aşa încât sunt socotite adeseori

ca fiind egale147.

Numele de arhidiacon este menţionat încă de prin veacul al III-lea, pe când cel de

protodiacon se pare că a apărut mai târziu, întrucât el este menţionat documentar abia pe la

anul 431, în legătură cu sinodul III Ecumenic întrunit la Efes.

146 Arhieraticon, p.73-77.147 ANDREI ŞAGUNA, Compendiu de dreptulu canonicu alu unei sântei sobornicesc! şi apostolesci Biserici, Archidiecesana, Sabiiu, 1868, p.154.

56

În tradiţia bisericească titlul de arhidiacon i se tribuie şi diaconului martir Ştefan, unul

din cei şapte instituiţi de Sfinţii Apostoli spre a sluji meselor. Se înţelege că acest titlu i s-a

adăugat mult mai târziu, pentru că abia de pe la jumătatea veacului al III-lea sunt pomeniţi

arhidiaconi la Roma, în timpul episcopului Corneliu. Era şi firesc de altfel ca numai după ce

se închegase ceva mai bine organizarea Bisericii să apară nevoia de a se rândui în fruntea unui

mare număr de diaconi câte un protos al acestora, căruia să i se zică într-un fel deosebit, spre

a-i releva poziţia mai înaltă faţă de ceilalţi. În acest scop s-a creat cuvântul arhidiacon prin

rădăcina comună a termenului arhiereu, care designa pe căpetenia preoţilor, atât în Vechiul

Testament şi la necreştini, cât şi în Noul Testament.

Pe măsură ce numărul diaconilor şi importanţa lucrărilor pe care le săvârşeau au sporit,

a crescut şi greutatea căpeteniei lor sau a arhidiaconului, care a devenit celebratorul cotidian şi

foarte apropiat al episcopilor în treburile de administraţie bisericească. Datorită acestei strânse

colaborări cu episcopii, arhidiaconii au dobândit în Biserica de Apus poziţia de vicari ai

episcopilor şi chiar ai papilor, fie în caz de lipsă de la scaunul lor, fie în caz de deces al

episcopilor sau al papilor, arhidiaconii lor le ţineau locul şi uneori le urmau în scaun.

Din calitatea de ajutători apropiaţi şi apoi de principali colaboratori şi chiar de vicari sau

de locţiitori ai episcopilor, arhidiaconii au avansat în veacul VII-VIII la treapta de inspectori

şi căpetenii ai clerului de mir din eparhii, ceea ce le-a adus cu timpul şi înaintarea la treapta de

presbiteri deşi au păstrat până azi în Biserica din Apus titlul de arhidiaconi, în noua lor

calitate, ca şefi ai clerului de mir din eparhie de prin veacul VIII-IX, au dobândit şi calitatea

de canonici ai episcopilor, iar în subordinea lor au fost instituiţi arhidiaconi rurali, care s-au

mai numit şi decani, adică protopopi care aveau în circumscripţia lor câte 10 preoţi de mir.

Acesta a fost cursul pe care l-a luat dezvoltarea arhidiaconatului în Biserica de Apus, în care

se păstrează până şi azi demnitatea de arhidiacon cu atribuţiile înalte pe care am văzut că le-a

dobândit încă la sfârşitul primului mileniu al erei noastre.

În Biserica de Răsărit, arhidiaconii, deşi au ajuns la mare cinste, nu au fost avansaţi în

slujbe adminstrative superioare presbiterilor sau din care ar fi apărut ca superiori acestora, ci

au rămas mereu inferiori presbiterilor. Deosebirea care se face între protodiacon şi arhidiacon

este aceea că protodiaconii sunt căpeteniile diaconilor de la bisericile parohiale, sau acest titlu

ori treaptă se conferă şi numai onorific, pe când arhidiaconii sunt căpăteniile diaconilor de la

centrele eparhiale ca şi de la alte centre bisericeşti mai mari. Şi acest titlu li se conferă însă şi

în mod onorific ca şi cel de protodicon.

O treaptă aparte, derivată din cea de diacon, ca treaptă de instituire bisericească

existentă numai în Biserica din Apus, este aceea de Cardinal Diacon sau de diacon cardinal.

57

Ea a apărut şi s-a dezvoltat datorită serviciilor importante pe care le făceau diaconii în cadrul

administraţiei celui mai mare centru bisericesc din Apus. O seamă dintre aceşti diaconi, la

început şapte la număr, ca şi o seamă dintre presbiterii şi dintre episcopii mai apropiaţi de

scaunul Romei s-au numit cardinali, adică principali, sau mai pe înţeles diaconi principali,

presbiteri principali, şi episcopi principali. Mai târziu, luând un anume curs, dezvoltarea

organizatorică a centrului Bisericii din Apus, toţi aceştia au dobândit o poziţie egală între ei,

cu toată deosebirea de stare harică şi superioară faţă de întreg restul clerului, indiferent de

gradele lui întemeiate pe starea harică a fiecăruia. Astfel fiind, diaconii cardinali au ajuns să

fie superiori din punct de vedere jurisdicţional tuturor preoţilor, episcopilor, arhiepiescopilor,

mitropo1iţilor ori altor trepte bisericeşti înalte din Biserica Apuseană. Ei au dobândit cu alte

cuvinte întâi o poziţie egală din punct de vedere jurisdicţional cu preoţii şi cu episcopii

cardinali, fiind cu toţii în aceeaşi măsură locţiitori sau vicari ai papei şi apoi o poziţie

superioară întregului cler din orice treaptă, care se găsea în afara grupului sau cortegiului

cardinalilor.

Numărul cardinalilor diaconi s-a fixat de către Papa Sixt al V-lea în anul 1540, dar de

mai bine de 200 de ani, nu mai există de fapt cardinal diacon, ci numai titlul de cardinal

diacon, care au însă cel puţin hirotonia întru presbiter, putând avea. şi pe aceea de episcop.

Mai este de menţionat că în Biserica de Apus treapta diaconului s-a păstrat numai ca o treaptă

tranzitorie, la care până la hotărârea din 1964 a Conciliului II Vatican nu mai funcţionează

numai de circa 200-300 de ani şi a cărui amintire o păstrau pe tăcute cărţile de ritual şi în mod

solemn doar Cardinalii diaconi148.

În fine, mai avem de precizat că în Biserica de Răsărit cele două trepte de protodiacon şi

arhidiacon se conferă atât în mod onorific, cât şi efectiv, nu numai diaconilor din clerul de

mir, ci şi diaconilor din clerul monahal.

148 I. Floca, op. cit. p. 308.

58

CAPITOLUL III

DIACONIŢELE

În decursul timpului, datorită nevoilor vieţii bisericeşti, care au variat nu numai în timp,

ci şi după loc, s-au creat felurite trepte de slujitori bisericeşti, pe lângă cele trei trepte ale

preoţiei de instituire divină.

Întrucât toţi slujitorii bisericeşti purtau numele generic de clerici, treptele noi care au

apărut s-au numit şi ele trepte clericale sau trepte ale clerului, iar pentru că ele au fost create

de autoritatea bisericească se numesc trepte ale clerului de instituire bisericească spre a se

deosebi de treptele lui de instituire divină149.

În sensul în care adoptă unii canonişti această împărţire, adică enumerând în genere

între gradele preoţiei sacramentale şi gradele care se conferă prin hirotesie, ar trebui să

adăugăm la cele trei trepte inferioare şi pe diaconiţe, pentru că instituirea lor se făcea prin

hirotesie, precum şi orice alte grade conferite prin hirotesie.

Începând cu epoca apostolică diaconiţele au îndeplinit timp îndelungat rosturi

importante în cadrul operei de asistenţă socială a Bisericii, în lucrarea de catehizare, de

îngrijire a Bisericii şi de păstrare a bunei rânduieli în cadrul slujbelor re1igioase.

Prima menţiune despre diaconiţe o găsim în Epistola către Romani a Sfântului Apostol

Pave1, cap XVI, 1-2: „V-o încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii

din Chenreea, ca s-o primiţi în Domnul, cu vrednicia cuvenita sfinţilor, şi să-i fiţi de ajutor în

orice lucru ar avea nevoie din partea voastră. Că şi ea multora le-a fost de ajutor, şi mie

însumi".

Existenţa diaconiţelor presupune şi îndeplinirea unor condiţii, care trebuiau îndeplinite

de acestea. Este adevărat, că însuşirile pe care Sfântul Pavel le cerea nu numai membrilor

ierarhiei bisericeşti (I Tim. III, 1; Tit. I, 6) dar şi credincioşilor care ostenesc în slujba

Bisericii, fără să fi fost hirotoniţi, cum erau diaconiţele, sunt condiţii necesare atât pentru cei

ce doreau să intre în cler, cât şi femeilor care se dedicau Domnului, devenind diaconiţe150.

Cu timpul numărul femeilor care se dedicau Domnului s-a mărit atât de mult, încât ia

fiinţă o adevărată instituţie care trebuie organizată, care avea nevoie de îndrumări, legi,

principii după care să se conducă, să acţioneze şi să lucreze, în ajutorul acestora au fost date

149 Arhid. Prof, Dr. Ioan Floca, Drept canonic Ortodox, vol. I, 1990, Bucureşti, p. 273.150 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia Bisericească în epoca apostolică, 1955, p. 32.

59

diferite canoane atât de către sinoadele ecumenice, cât şi de sinoadele locale şi Sfinţii Părinţi.

Aceste canoane se referă atât la instituirea diaconiţelor, vârsta, modul de comportare, cât şi la

pedepsele care se prevăd privitor la diaconiţele care au greşit.

Astfel, canonul 19 dat de sinodul întâi ecumenic aminteşte de diaconiţele

pavlichienilor. „În privinţa pavlichienilor care au alergat mai pe urmă la soborniceasca

biserică, se aşează rânduiala ca ei să fie neapărat botezati din nou. Iar dacă unii în timpul

trecut s-au numărat în cler şi dacă se arată neîntinaţi şi neprihăniţi, după ce vor fi botezati

din nou să se hirotonească de către episcopul bisericii soborniceşti. Dacă însă cercetarea i-

ar găsi pe ei nepotriviţi (nevrednici) se cuvine a-i caterisi pe ei. Aşijderea şi în privinţa

diaconiţelor şi peste tot în privinţa celor numărati (socotiţi) în cler, să se observe aceeaşi

rânduială. Am pomenit însă şi pe diaconiţele numărate (socotite) în cin (cler), cu toate că nu

au nici o hirotesie, aşa că acestea să fie socotite neapărat între laici"151.

Canonul dispune ca ereticii pavlichieni, laici şi clerici care s-au întors la adevărata

Biserică să fie botezaţi din nou, iar clericii după ce vor fi botezaţi să fie hirotoniţi din nou,

dacă vor fi găsiţi vrednici. Dacă însă vreunul dintre cei hirotoniţi din nou se va dovedi

nevrednic, să fie caterisit. Pavlichienii erau ereticii care au adoptat doctrina antitrinitară a lui

Pave1 de Samosata, care fusese episcop al Antiohiei între anii 261 şi 269.

În continuare canonul aminteşte despre diaconiţe. N. Milaş în comentariul canonului 19

al sinodului întâi ecumenic, spune că „diaconiţele erau acele fecioare sau văduve, care au

făcut făgăduinţă de a trăi pentru totdeauna necăsătorite şi s-au consacrat pe sine slujbei lui

Dumnezeu. Până la patruzeci de ani erau sub supravegherea Bisericii şi locuiau în casele lor

proprii, iar la început purtau îmbrăcăminte lumească, mai târziu însă aveau îmbrăcăminte

specială, separându-se de laici, ţinând la făgăduinţa lor. Când împlineau vârsta de 40 ani sau

mai târziu, episcopul sfinţea între diaconiţe pe cele mai vrednice dintre ele, în acelaşi fel ca

în prezent pe servitorii bisericeşti"152.

Sinodul de la Niceea vorbeşte despre diaconiţele care au căzut în eresul pavlianist,

hotărând să se trateze cu ele, la fel, ca şi cu ceilalţi clerici întorşi la Biserică: „Am pomenit

aici despre diaconiţele care se socotesc atari după chipul lor"153. Zonara le interpretează

astfel: „în timpurile vechi se apropiau de Dumnezeu acele fecioare care făceau făgăduinţa că-

şi vor păstra castitatea pentru totdeauna, episcopul le sfinţea pe acestea în conformitate cu

canonul 6 al sinodului de la Cartagina şi se îngrijea de dânsele conform canonului 38 al

151 I. Floca, op. cit., p. 60; Canoanele paralele: 46, 47, 49 Apost.; 15 Ec; 95 Trul; 6, 126 Cartagina; 1 Vasile cel Mare.152 N. Mialş, Canoanele, vol. I, partea a II- a, p. 78.153 Ibidem, p.78.

60

aceluiaşi sinod. Dintre aceste fecioare, la timpul hotărât, adică împlinind 40 de ani, se

sfinţeau diaconiţe1e. Episcopii dădeau acestor fecioare îmbrăcăminte specială când

ajungeau la 25 de ani, în conformitate cu canonul 126 al sinodului menţionat. Pe aceste

fecioare le numeşte sinodul diaconiţe, atari socotindu-se după îmbrăcămintea lor, dar care

nu au hirotesie (χειποθεσια μη εηούσας) şi dispune să fie primite în rândul laicilor, dacă

recunosc eresul lor şi se leapădă de el"154.

Vârsta canonică de 40 ani, despre care vorbeşte Milaş după Zonara, este stabilită chiar

expres de către canonul 15 al sinodului patru ecumenic care spune următoarele: „Femeia

înainte de 40 de ani să nu se sfinţească (hirotesească, consacre) întru diaconiţă, dar şi

aceasta (să se facă) după o ispitire cu luare aminte (cercetare temeinică). Iar dacă primind

hirotesia şi rămânând un timp oarecare în slujbă se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul

lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatemei, împreună cu acela ce s-a legat cu ea”155.

Referitor la acest canon Milaş prezintă un comentariu deosebit de interesant şi dezvoltat

pe care îl vom reda în întregime: „în acest canon se vorbeşte despre diaconiţe, adică la care

etate şi sub ce fel de condiţiuni pot fi primite în starea aceasta şi la care pedepse vor fi supuse

dacă după ce, au intrat în această stare, mai târziu din nou doresc să trăiască în căsătorie.

Chiar de pe timpul Apostolilor găsim diaconiţe în Biserică. Apostolul Pavel face amintire în

epistola sa adresată către Romani (16, 1-2) despre diaconiţa Fibi (η διακονος) de la Biserica

din Chenhrea şi le recomandă să o primească în numele Domnului după cum se cuvine

sfinţilor; iar în epistola primă adresată către Timotei orânduieşte că diaconiţe pot fi numai

femei, care au împlinit vârsta de 60 de ani şi care pot da mărturie bună asupra vieţii lor (5, 9-

10).

Nu se poate determina exact care era pe timpul apostolic serviciul diaconeselor, dar că

erau primite în cler şi erau puse în serviciul lor printr-un ceremonial bisericesc anumit se

poate deduce din cuvintele aceluiaşi Apostol, care la acelaşi loc al epistolei, unde menţionează

pe episcopi, presbiteri şi diaconi, îndată după cei din urmă vorbeşte despre calităţile prin care

trebuie să se distingă şi femeile (III, 11), înţelegând aici, desigur, pe diaconiţe, în mod expres

diaconiţele pentru prima dată se menţionează în Aşezămintele apostolice, unde se spune în

general care era serviciul lor şi în ce fel erau puse în tagma lor. Despre serviciul diaconiţelor

citim următoarele în aceste Aşezăminte: „Diaconiţele nu binecuvintează şi nici nu săvârşesc

154 Zonara, Sint. At. II, 160, apud ibidem, p. 78.155 I. Floca, op. cit. p. 82 (Canoane paralele, Can. 19 I Ec; 14, 40 Trulan, 44 Vasile cel Mare).

61

ceva din cele ce fac preoţii sau diaconii, ci păzesc numai uşile bisericii şi ajută preoților când

botează femeile" (VIII, 28)156.

Mai departe citim: „Alege (episcopul) însă şi diaconiţă credincioasă şi sfântă

pentru serviciile femeilor. Căci sunt împrejurări când din pricina necredincioşilor nu poţi

trimite în unele case bărbat diacon la femei, vei trimite deci o femeie diaconiţă, din pricina

cugetelor celor răi. Şi apoi la multe trebuinţe avem nevoie de femeie-diaconiţă. Mai întâi

când se botează femeile, diaconul va unge numai fruntea lor cu untdelemn sfinţit, şi după el

diaconiţa le va unge, căci nu e nevoie ca femeile să fie văzute de bărbaţi" (III, 15). Afară de

aceasta diaconiţele aveau datoria de-a sta la uşile bisericii, pe unde intrau şi ieşeau femeile,

întocmai precum stăteau diaconii la uşi pe unde umblau bărbaţii (II, 57); fără diaconiţă nici o

femeie nu se putea înfăţişa la episcop sau la diacon (II, 16) etc. Afară de Aşezăminte,

serviciile diaconiţelor se mai menţionează şi la Clement Alexandrinul care le pomeneşte

„persoane alese" şi el observă că, deoarece bărbaţii nu pot intra în institute de femei, fără de a

provoca bănuieli, acolo se duc diaconiţele şi predică cuvântul lui Dumnezeu157. Le mai

menţionează Terţulian, Epifanie şi alţii, toţi înfăţişând acest serviciu nu ca pe cel al

diaconului, ce se îndeplinea la slujba tainelor, ci ca pe un serviciu afară de altar (εκθος θού

βημταπ) când trebuie să se îndeplinească vreo funcţiune în jurul femeilor mai ales la botez

sau în calitate de intermediatoare între femei şi slujitorii sacramentali şi bisericeşti158.

Matei Vlăstar, cu toate că consacră diaconiţelor în sintagma sa alfabetică un capitol

întreg, totuşi spune că el nu ştie în ce consta, în toate detaliile sale acel serviciu: „Αί μενοι

διακονοι γύναικες τινα ύπιπεσιαν εν τω κλητω τω τοτε εξεπληπούν, τοις σχεδον ηγνοηται

νύν" (Sint. At, VI, 171).

După Bingam diaconiţele aveau datoria:

a) de-a fi de faţă la botezarea femeilor;

b) a sta în ajutor la instrucţia catehumenilor;

c) a cerceta pe martirii din închisori şi a transmite acestora milosteniile colectate;

d) a sta în biserică între femei şi a supraveghea ordinea dintre ele;

e) a exercita supravegherea asupra femeilor în general şi în special a se îngriji de

văduve.

156 Scrierile părinţilor Apostolici, tradus de I. Mihălecescu, M. Pâslaru şi G.N. Niţu, Chişinău, 1928, apud N. Milaş, op. cit. p. 229.157 Clement Alexandrinul, Pedagogi lib. III, cap. 12 apud Milaş, op. cit. p. 229.158 N. Milaş, op. cit. p, 229.

62

Despre felul cum se sfinţeau diaconiţele pentru acest serviciu, se face amintire tot în

Aşezămintele apostolice. Se spune că consacrarea o primeau de la episcop prin punerea mâini

lor159.

Vlăstar spune că femeia respectivă era condusă de către diacon în faţa episcopului, care

după ce punea mâna sa pe capul ei plecat şi după ce făcea asupra ei semnul Sfintei cruci

rostea o rugăciune specială, care începea aşa: „Dumnezeiescul har cel ce totdeauna pe cele

neputincioase le vindecă", punând asupra ei orarul diaconului legat în chipul crucii, apoi la

vremea împărtăşirii se împărtăşea după diacon, şi episcopul îi dădea potirul, pe care diaconiţa

îl punea apoi pe Sfânta masă. Sfinţirea aceasta în canonul prezent al sindului de la Calcedon

se numeşte hirotesie160.

Canonul dispune în privinţa acestor diaconiţe că neapărat trebuie să fie de 40 de ani.

După cum se vede canonul acesta cu privire la vârsta diaconiţelor este în contradicţie cu

dispoziţia sfântului Apostol Pavel care fixează 60 de ani.

Zonara în comentariul acestui canon soluţionează această contradicţie aparentă astfel că

ţine seama de împrejurarea că Apostolul vorbeşte despre văduve, iar canonul prezent despre

fecioare, deoarece existau diaconiţe luate din rândul văduvelor, dar erau şi diaconiţe primite

dintre fecioare. Pentru cele dintâi se cereau 60 de ani, iar pentru celelalte se cerea 49 de ani.

„Femeia (fecioara), explică Zonara, care s-a reţinut de la plăcerea împreunării cu bărbatul şi

a primit serviciul de diaconiţă, cu greu se va decide pentru căsătorie şi pentru dorinţa după

voluptatea, trupească, pe care niciodată nu a gustat-o. Văduva însă, care s-a împărtăşit de

patul soţului ei şi de plăcerile împreunării trupeşti cu bărbatul, mai curând poate înclina la

patima aceasta". Tocmai pentru aceasta Sfântul Vasile cel Mare în canonul 18 al său supune

la aceeaşi pedeapsă pe fecioara care a păcătuit în aceeaşi măsură.

Astfel, Sf. Ap. dispune ca femeile văduve, care sunt mai înclinate spre plăcerile trupeşti,

decât fecioarele, să fie primite la vârsta mult mai înaintată decât fecioarele161. De altfel

rigurozitatea acestui canon referitor la vârsta pe care trebuie să o aibă o femeie spre a fi

primită ca diaconiţă, nu s-a observat în toate timpurile şi chestiunea principală de care se ţinea

seama era ca respectiva în privinţa însuşirilor ei să fie vrednică de a fi primită între diaconiţe,

şi dacă aceasta se constata prin mărturii demne de credinţă, era primită fără considerare de la

etatea sa, după chibzuinţa episcopului. Condiţia ca să fie deovedită curăţenia vieţii persoanei

de primit între diaconiţe este relevată şi de către canonul nostru „după examinarea

159 Ibidem, p. 172.160 Ibidem, p. 230.161 Ibidem, p. 231, (Sint At. II, 255)

63

temeinică”, adică dacă ele într-adevăr sunt de felul prescris de către Apstolul Pavel (I Tim. 3,

11).

Numai fecioare sau văduve puteau fi diaconiţe, şi deoarece ele nu erau călugăriţe (nu

purtau îmbrăcămintea ca şi călugăriţele), totuşi făceau vot solemn de castitate strictă, pe care

trebuiau să o observe cu sfinţenie până la moarte. Canonul accentuează acest vot solemn şi

ţinând seama de unele abateri, care probabil au fost divulgate în privinţa felului lor de viaţă,

de exemplu cele din scrisoarea sarcastică a lui Lucian „Străinul" Liboniul şi alţii, le interzice

cu stricteţe să se căsătorească iarăşi după ce au intrat în starea diaconiţelor; iar dacă ar viola

dispoziţia aceasta, se dau anatemei împreună cu cel ce au avut contact trupesc162.

Starea diaconiţelor, ca stare sfinţită, în Apus dispare încă din secolul al Vl-lea şi anume

din cauza multor abuzuri produse în urma slăbiciunii femeieşti, după cum spun Sinoadele

Arausicanum (441), Agatheuse (506) şi Aureliarense (553). Cel din urmă sinod emite canonul

următor (18) „Placuit, ut nulii postmodum feminae diaconalis benedictio pro condi tionis

huius fragi 1itate credatur"163.

Începând din secolul al XII-lea, în Răsărit nu mai găsim diaconiţe.

Referitor la situaţia diaconiţelor, sinoadele ecumenice au mai formulat canoane, de

exemplu, sinodul trulan (629) în canonul 40 spune: „Căci este scris în dumnezeiescul apostol

(I Tim. 5, 9), văduva la 80 de ani să se numere (aleagă), în Biserică, iar Sfintele canoane au

predanisit ca diaconiţa sa se diaconisească (aşeze) la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit

mai puternică prin harul dumnezeiesc şi că merge înainte, apoi şi tăria şi neorânduiala

credincioşilor în ţinerea poruncilor dumnezeieşti"164.

Acesta canon completează minunat argumentarea lui Milaş, adăugând elementului uman

puterea oferită de către harul divin care întăreşte Biserica prin lucrarea sa în fiecare dintre

mădularele trupului unic al lui Hristos.

Sinodul cinci de la Laodiceea, în canonul 11 hotărăşte ca ceata presbiterilor să înceteze:

„Nu se cuvine a se aşeza în Biserică cele ce se zic presbitere, adică întâi stătătoare"165.

Scriitorii din timpurile mai noi au avut şi au păreri diferite despre presbitere

(ππεσβύτισεπ) sau întâiu şezătoare166. După unii acestea sunt diaconiţele de odinioară, care se

pare că în acest canon se numesc presbitere, din cauză că erau puse să supravegheze pe femei

162 Ibidem, p. 231.163 Harduin, II, p. 1176, apud Milaş, op. cit. p. 232.164 I. Floca, op. cit. p. 122 (Canoane paralele: 19 sin I Ec; 15 sin IV Ec; 14 Trulan; 6, 44, 106 Cartagina; 5 Sin I-ll; 8, 24 Vasile cel Mare)165 Ibidem, p. 205.166 N. Milaş, op. cit. p. 205.

64

în biserică167. După alţii acestea erau protodiaconiţele (Oberdiakonissinen), superioare

diaconiţelor de rând168. Ambele acestea păreri, adică presbiterele sau întâistătătoarele ar fi

identice cu diaconiţele sau cu protodiaconiţele, deşi se sprijinesc şi pe citate din scrieri de

seamă ale antichităţii Bisericii, nu se pot accepta chiar din motivul că, dacă acest canon ar fi

intenţionat să-şi extindă dispoziţia sa şi asupra diaconiţelor, apoi le-ar fi şi menţionat, căci

diaconiţele erau o instituţie cunoscută şi pentru Sinodul I ecumenic (canonul 19), însă despre

ele nu se face pomenire, ci se dispune ca în viitor să nu se mai instituire presbitere sau întâi

stătătoare în Biserică, iar canoanele sinoadelor de mai târziu (de pildă cel trulan care s-a ţinut

cu trei veacuri mai târziu, şi cel prezent de la Laodiceea) nu numai că nu pomenesc despre

împrejurarea că s-ar fi interzis a se institui diaconiţe, ci vorbesc despre diaconiţe ca despre o

funcţiune obişnuită (14, 18 Trulan).

Presbiterele se pomenesc de către Apostolul Pavel în epistolele sale adresate lui Timotei

şi Tit (Timotei 5, 2 şi Tit 2,8) unde între altele, zice despre ele că trebuie să fie învăţătoare de

bine (κακοδιδασκαλοι). Chiar prin aceasta Apostolul Pavel arată datoria acestor presbitere,

adică să exercite în Biserică oficiind didactic în limitele permise de canonul 70 trulan. Potrivit

acestuia ele nu aveau voie să exercite funcţiunea omiletică, deci nu puteau să predice în public

în Biserică; puteau însă să exercite funcţiunea catehetică afară de biserică, aceasta dovedindu-

se din textul Sf. Apostol Pavel (F.A.18, 26) unde este vorba de Priscila. Diaconiţele se

îndeletniceau de asemenea cu catehizarea femeilor, mai ales la institutele feminine, dar

aceasta nu era îndeletnicirea lor de căpetenie, ci ele îndeplineau servicii speciale la botezarea

femeilor (comentând canonul 15 al sinodului IV ecumenic); iar oficiul ordinar de catehizare a

femeilor, instruirea femeilor în privinţa conduitei lor potrivit învăţăturii creştine şi mai ales

pregătirea lor pentru ca să primească botezul cu vrednicie, aceste lucrări le îndeplineau

presbiterele, care erau femei mai bătrâne şi pricepute în doctrina creştină, acestea numindu-se

întâi şezătoare pentru motivul că supravegheau pe femei în genere, precum şi educaţia

creştină a acestora169. Aceste presbitere se instituiau printr-un ceremonial special, asemănător

celui cu care se instituiau şi diaconiţele, şi despre ele, întocmai ca şi despre diaconiţe se ţinea

în Biserică o consemnare.

Probabil din cauza mândriei lor şi mai ales a faptului că urmăreau adeseori interese

materiale, părinţii de la Laodiceea interzic pentru viitor să se mai instituie presbitere sau întâi

şezătoare.

167 Neander, Kirchengeschichte (Ausg. 1864), III, p. 237 apud Milaş, op. cit. p. 89, vol. II, p. 90.168 Hefele, Conciliengesch 1, 151, apud Milaş, op. cit. p. 89, vol. II, p.11.169 Harduin, I, 985, apud. Milaş, op. cit. p. 90.

65

Sinodul 8 ţinut la Cartagina dă şi el canoane despre diaconiţe, de exemplu canononul 44

care relatează următoarele: „Fecioarele afierosite, când se despart de părinţi, de care erau

ocrotite, să se încredinţeze femeilor celor mai cinstite cu îngrijirea episcopului, ori în lipsa

acestora cu cea a presbiterului, sau împreună locuind unele pe altele sa se supravegheze, ca nu

cumva rătăcind în toate părţile să vatăme renume1e Bisericii"170.

Prin femeie închinată, dedicată sau afierosită se înţelege oarecare dintre cele care fac

parte din categoria diaconiţelor, văduvelor, fecioarelor şi apoi monahiilor.

Dintre Sfinţii Părinţi, la Sfântul Vasile cel Mare întâlnim canoane care se referă la

diaconiţe. Astfel, canonul 44 al Sfântului Vasile cel Mare arată osânda diaconiţei pentru

desfrâu: „Diaconiţa care a desfrânat împreună cu păgân, nu este primită în comuniune, iar la

Sfânta Jertfă se va primi în al şaptelea an, fireşte, de va vieţui în curăţie. Iar păgânul

apropiindu-se iar de sacrilegiu, după ce a primit credinţa, este ca unul care se întoarce de la

vomitură. Aşadar noi nu mai lăsăm ca trupul diaconesei, sfinţit fiind, să fie în întrebuinţare

trupească"171.

În canonul respectiv Sfântul Vasile cel Mare dă lui Anfilochie soluţia rezolvării cazului

în speţă a unei diaconese care fiind dovedită că trăia în desfrâu cu un bărbat păgân a fost

sancţionată cu scoaterea din treapta de diaconeasă şi excluderea cu totul de la Sfânta

împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare spune că diaconeasa a fost legal scoasă din treaptă

pentru desfrâu, dar nu trebuie definitiv exclusă din biserică, considerând că este suficient

pedepsită cu depunerea din demnitatea clericală. El dispune să rămână sub epitimie de şapte

ani, şi dacă va trăi în curăţie şi se va căi cu sinceritate de păcatele sale, să se învrednicească de

Sfânta împărtăşanie, fără a se permite să se căsătorească vreodată, ea depunând votul

castităţii.

Referitor la acel păgân, care s-a încreştinat şi a voit să ia în căsătorie pe acea

diaconeasă, Sfântul Vasile spune că aceasta intenţionează să întineze din nou sfinţenia, şi ca

un câine vrea să se întoarcă la vomitura sa, la modul de vieţuire permis la păgâni, dar neadmis

la creştini, şi în concluzie declară că; „noi nu putem să lăsăm ca trupul diaconesei, care odată

a fost sfinţit, din nou să servească pentru uzul sexual".

Opinia Sfântului Vasile cel Mare corespunde doctrinei generale canonice potrivit căreia

„tot ceea ce este sfânt nu se poate întina" (sin. at. IV, 193)172. Acest principiu general are

170 I. Floca, op. cit., p. 243 (Canoane paralele: 16 sin. IV Ec. 4 Trulan; 6, 126 Cartagina; 18 Vasile cel Mare).171 Ibidem, p. 348; Canoane paralele: 25 Ap.; 15 Sin IV Ec; 4, 16, 21, 40 Trulan; 27 Cartagina, 32, 51, 70 Vasile cel Mare.172 Ibidem, p.348.

66

aplicare în cazul preoţilor văduvi care pretind că se pot căsători după ce au fost despuiaţi de

rangul preoţesc.

Pentru exemplificarea acestei fapte, cuviosul părinte Teogrost spunea: „Gândeşte-te că

te-ai învrednicit de o cinste întocmai cu a îngerilor şi sârguieşte-te să ramâi nepătat în

treapta care ai fost chemat, prin toată virtutea şi curăţia. Ştii pe Luceafărul care a căzut, din

ce era ce s-a făcut, din pricina mândriei. Să nu păţeşti şi tu acestea, închipuindu-ţi lucruri

mari despre tine. Socoteşte-te pe tine pururea, ca să te învredniceşti de împărtăşirea

dumnezeiască şi să fii chemat la rudenie de neînţeleasa iubire de oameni şi de negrăita

bunătate a lui Dumnezeu prin mânuirea Sfintelor înfricoşate taine”173.

173 Pr. prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, ed. a II-a, Bucureşti, 1994, p. 174,

67

CAPITOLUL IV

CHIPURI DE DIACONI

ÎN BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Fiind prezenţi în întreaga sferă a slujirii bisericeşti, diaconii au oferit, de-a lungul

istoriei creştine, modele de înaltă responsabilitate şi trăire creştină, ceea ce face ca numele

multora dintre ei să fie înscrise cu litere de aur în paginile istoriei Bisericii.

Aşa cum am văzut la începutul acestei lucrări, primele chipuri de diaconi le aflăm

zugrăvite în Noul Testament la Cartea Faptele Apostolilor cap. 6, 1-6, unde se istoriseşte

alegerea şi activitatea celor şapte diaconi: Ştefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena

şi Nicolae. Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, autorul acestei cărţi, prezintă mai amănunţit

cuvântarea şi martiriul diaconului Ştefan (F.A. 7,2-60), precum şi activitatea misionară a

diaconului Filip care l-a botezat pe famenul etiopian şi a răspândit cuvântul Evangheliei în

toate cetăţile prin care trecea de la Azot pană în Cezareea (F.A. 8, 26-40).

Un alt exemplu din prima jumătate a secolului al treilea poate fi considerat diaconul

Atanasie, viitorul episcop al Alexandriei, care l-a însoţit pe episcopul Alexandru al

Alexandriei la şedinţele oficiale ale sinodului întâi ecumenic din anul 325, unde a fost

combătut arianismul.

Numele acestei erezii provine de la Arie, preot învăţat din Alexandria, care combătea

egalitatea şi consubstanţialitatea Fiului lui Dumnezeu cu Dumnezeu-Tatăl şi prin aceasta nega

dumnezeirea Fiului. El a susţinut cu tenacitate subordinaţionalismul, adică ideea eronată că

Fiul lui Dumnezeu este mai mic decât Tatăl, fiind subordonat Tatălui174.

La acest sinod s-a distins îndeosebi diaconul Atanasie, atât prin elocvenţa, erudiţia cât

şi prin puterea lui de argumentare. El nu a luat parte la sinod ca membru, căci nu era episcop,

dar însoţind pe episcopul său Alexandru, a participat la discuţii în şedinţe intime, combătând

cu energie ereziile lui Arie175.

În privinţa diaconilor mai este de observat faptul că ei au îndeplinit în timpul

persecuţiilor, şi chiar în epoci mai târzii, lucrări deosebite în serviciul Bisericii în împrejurări

în care nu au putut sau nu a fost cazul să lucreze numai în dependenţă de episcop sau de

174 Pr. prof. Dr. I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, ed. din 1992, p. 123.175 C. Dron, Canoanele, partea a II-a, p. 12.

68

preoţi. Astfel ei au desfăşurat acţiuni misionare pe cont propriu ca orice creştin şi ca orice alt

membru al preoţiei de instituire divină. În timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305) au

suferit moarte martirică pentru Hristos şi Evanghelie numeroşi strămoşi ai noştri daco-romani.

Printre martiri se numără mulţi slujitori ai altarului: episcopi, preoţi şi diaconi. Ei au

pătimit mai ales în cetăţile de pe malul drept al Dunării în Provinciile Pannonia Inferior,

Moesia Superior, Dacia Ripensis, Moesia Inferior şi Scythia Minor, dar şi în cele sudice:

Dacia Mediteranea, Dardani şi Dalmaţia. Datorită faptului că poporul român s-a format atât în

nordul cât şi în sudul Dunării, care cuprinde provinciile amintite, pomenim aici dintre

slujitorii altarului pe diaconii care au pătimit în acest spaţiu geografic.

Astfel, în Sirmium ( azi Mitroviţa în Iugoslavia) a fost ucis cu suliţa diaconul Dimitrie,

împreună cu episcopul său Irineu. Pentru că moaştele diaconului Dimitrie erau făcătoare de

minuni, prefectul Leonţiu al Iliricului a zidit în cinstea acestui sfânt două Biserici, una în

Tesalonic, în care i-a aşezat moaştele, la 26 octombrie 413, iar alta la Sirmium, oraş căruia

slavii i-au zis Mitroviţa, după numele său176.

Viaţa acestui Dimitrie a suferit o completă transformare, devenind unul dintre sfinţii cei

mai cunoscuţi din aghiografia ortodoxă. S-a dovedit că Sfântul Dimitrie pe care îl prăznuim la

26 octombrie ar fi diaconul din Sirmium şi că faptele relatate în Minei despre el ar fi

legendare (J. Zeiller, Şt. Lupşa, ş.a.)177. Prăznuirea la 26 octombrie se explică prin faptul că în

aceeaşi zi i-au fost aşezate moaştele în biserica din Tesalonic.

De asemenea, tot în părţile Sirmiumului au suferit moarte martirică diaconii Silvanus şi

Donatus.

În oraşul Singidunum (Belgradul de azi), pe atunci Moesia Superioară, au murit pentru

Hristos diaconul Ermil şi temnicerul Stratonic, pe care-1 convertise. Se spune că după ce au

fost chinuiţi au fost aruncaţi în Dunăre într-o zi de 13 ianuarie (în anul 307), sub împăratul

Licinius. Chiar dacă informaţiile privitoare la treapta diaconiei sunt mai puţin amintite, totuşi

putem constata faptul că la începutul secolului IV exista o organizare bisericească temeincă,

cu episcopi, preoţi şi diaconi.

Am amintit martirii (diaconi) din nordul şi sudul Dunării pentru a scoate în evidenţă

învăţătura creştină pe teritoriul de formare a limbii şi poporului român, apoi însăşi numele

acestor diaconi martiri constituie o dovadă în plus că ei făceau parte din populaţia daco-

romană autohtonă.

176 Pr. prof. Dr. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. 1992, vol. I, p. 85.177 Ibidem, p. 85.

69

Prof. dr. Badea Cireşanu, vorbind despre atribuţiile diaconilor din vechime, spunea că

diaconii aveau îngăduinţa episcopului să predice poporului, ca şi odinioară diaconii Filip şi

Ştefan (F.A. 8, 26-30 şi 7, 160), iar Ieronim ne spune că Efrem Sirul pe când era diacon al

Bisericii din Edesa a cuvântat cu îndestulare şi frumuseţe poporului178. De asemenea, cele mai

vestite dintre cuvântările lui Ioan Hrisoston? şi anume „despre firea dumnezeiască, despre

anateme" ş.a, sunt rostite de el pe când era diacon în Antiohia179.

În legătură cu această activitate misionară a slujitorilor altarului. Biserica a socotit

totdeauna ca o prelungire a apostolatului, aşa cum apostolatul a fost o misiune încredinţată de

însuşi Hristos. Misiunea creştină izvorăşte din misiunea lui Hristos, care a fost aceea de a

recapitula întregul univers pentru sine, pentru a-l face să participe la slava sa. Sub această

înfăţişare şi diaconii au avut şi au păstrat în viaţa Bisericii poziţia lor de membri ai preoţiei

sau de treaptă a preoţiei de instituire divină deţinând şi exercitând drepturile amintite anterior.

În istoria Bisericii Ortodoxe Române se pot identifica mari personalităţi din treapta

diaconatului care au contribuit la unitatea de limbă, de credinţă şi de cultură a românilor de

pretutindeni. Este un adevăr istoric faptul că în mănăstiri s-au organizat cele dintâi şcoli

româneşti şi preoţii au fost cei dintâi învăţători. Biserica era loc de închinare, dar tinda

Bisericii era şi şcoală. În mănăstiri au luat fiinţă primele tipografii, ceea ce explică faptul că

de aici au ieşit şi primele cărţi180.

Dintre diaconii care şi-au adus o asemenea contribuţie amintim pe diaconul Coresi, care

a fost primul cărturar al secolului al XVI-lea care a luptat în mod conştient pentru

introducerea limbii române în Biserică, pentru răspândirea ştiinţei de carte în româneşte.

Activitatea lui reprezintă o continuare şi o desăvârşire a mişcării care a dat cele dintâi cărţi

traduse în româneşte. Datorită tipăriturilor coresiene, scrisul românesc s-a răspândit tot mai

mult, începându-se procesul de lungă durată ai înlocuirii limbii slavone din slujba bisericească

şi din Cancelariile domneşti. Prin tipăriturile româneşti ale lui Coresi s-a făcut şi mai mult

simţită unitatea de limbă, de credinţă şi de origine a românilor de pretutindeni.

Un alt exemplu în acest sens poate fi amintit ierodiaconul Grigorie, vrednicul de mai

târziu mitropolit Grigorie Dascălul din sec. XIX. Privind viaţa şi activitatea lui constatăm că

el a adus o contribuţie importantă la traducerea operelor sfinţilor Părinţi în româneşte. Ca

vlădică, mitropolitul Grigorie Dascălul a purtat o grijă deosebită preoţimii, scutind-o sau

reducându-i din dările impuse de înaintaşii săi în scaun, ferind-o de multele abuzuri al

178 Pr. Prof. Dr. Badea Cireşeanu, Tezaurul Liturgic, vol. II, p. 334.179 Ibidem, p. 334.180 N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, vol. I, Bucureşti, 1940, apud Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, Bucureşti, 1940, p. 131.

70

protopopilor. Prin toate acestea mitropolitul Grigorie rămâne una din figurile cele mai

reprezentative ale ierarhiei bisericeşti din Ţara Românească în tot trecutul acestuia. El îşi

merită pe deplin numele de Dascălul pe care i l-au dat contemporanii şi urmaşii săi181.

Între anii 1865 şi 1872 a funcţionat ca diacon cunoscutul profesor de muzică al

Seminarului Andrei Şaguna din Sibiu, Dimitrie Cunţan. Recunoscând necesitatea şi utilitatea

ca melodiile cântărilor de strană să fie fixate prin punerea lor pe note, la anul 1868

mitropolitul Andrei Şaguna, l-a sfătuit pe diaconul Dimitrie ca toate cântările bisericeşti de

strană să le culeagă şi să le scrie cu notele muzicii moderne pentru conservarea şi cultivarea

lor mai sigură. Dintre cunoscutele sale compoziţii amintim: Cântarile bisericeşti după

melodiile celor opt glasuri ale Sfintei Biserici Ortodoxe, cântări care se cântă şi astăzi în

Bisericile Ortodoxe din Transilvania.

În secolul nostru diaconii au avut şi au un rol important în viaţa Bisericii, câştigându-şi,

astfel, o cinstire deosebită atât în rândurile clerului cât şi în faţa credincioşilor. Prin activitatea

lor învăţătorească, sfinţitoare cât şi jurisdicţională, pe care au desfăşurat-o în cadrul Bisericii,

aş dori să exemplific câteva chipuri distinse din treapta diaconatului, reprezentative pentru

secolul nostru.

Ierodiaconul Firimilian Marin, fost profesor de geografie şi ştiinţe naturale la

Seminarul monahal de la Cernica şi Bucureşti. Ierodiaconul Firimilian şi-a desfăşurat

activitatea de diacon sub păstorirea vrednicilor patriarhi Miron Cristea, Nicodim Munteanu şi

Justinian Marina. Datorită calităţilor sale pastorale a fost ales mitropolit al Olteniei.

Ierodiaconul Filotei Moroşanu şi-a desfăşurat activitatea ca profesor de muzică la

Mănăstirea Văratec din Judeţul Neamţ. Dintre compoziţiile sale mai importante amintim

melodia imnului Lumină lină, care a rămas până astăzi în uzul liturgic din cadrul vecerniei

Bisericii Ortodoxe Române.

Arhidiaconul Anton Uncu a rămas în memoria celor care l-au cunoscut unul dintre cei

mai de seamă diaconi pe care i-a avut Patriarhia Română în secolul nostru, atât prin calităţile

vocale, cât şi prin vastele cunoştinţe de muzică, rămânând astfel un exemplu demn de urmat

pentru slujitorii din treapta diaconatului. Activitatea de diacon şi-a desfăşurat-o în timpul

păstoririi patriarhilor Nicodim Muntean şi Justinian Marina.

Ierodiaccmul Grigorie Ţurcanu, distins muzician, rămâne un exemplu demn de urmat

pentru calităţile sale deosebite ca ierodiacon. S-a bucurat de o viaţă îndelungată, trăind o sută

de ani, rămăşiţele pământeşti fiind înmormântate la mănăstirea Neamţ.

181M. Păcurariu, op. cit. vol. III, p. 47.

71

Ierodiaconul Bartolomeu Valeriu Anania, a fost hirotonit în treapta de ierodiacon în

anul 1942 la mănăstirea Antim din Bucureşti. Ca ierodiacon a ocupat diferite funcţii în cadrul

Patriarhiei Române: intendent, inspector pentru învăţământul teologic, asistent universitar,

bibliotecar şef. Şi-a desfăşurat activitatea ca ierodiacon sub arhipăstorirea vrednicului patriarh

Justinian Marina, aducându-i întotdeauna elogii pentru rodnica şi multilaterala activitate în

slujba Bisericii şi-a Patriei.

Ierodiaconul Bartolomeu Anania a slujit ca diacon o perioadă de douăzeci şi cinci de

ani, fapt pentru care rămâne un model de slujire pentru generaţiile mai tinere. Însăşi funcţiile

pe care le deţine în cadrul Patriarhiei Române îl înscriu în rândurile de frunte ale teologiei

române. Pe lângă studiile, articolele şi eseurile teologice publicate în revistele bisericeşti din

ţară şi străinătate, părintele Bartolomeu Anania este în acelaşi timp şi o prezenţă marcantă a

literaturii române contemporane. Astfel, creaţia literară a scriitorului Valeriu Anania

însumează 17 volume de poezie, proză, teatru, memorialistică şi eseuri, publicate pe parcursul

a 25 de ani. În anul 1967 a fost hirotonit întru ieromonah, acordându-i-se apoi din partea

Sfântului Sinod rangul de arhimandrit. Retras la M-rea Văratec, părintele Bartolomeu Anania

s-a dedicat diertosirii Sf. Scripturi.

În ianuarie 1993 Părintele Bartolomeu Anania a fost ales în demnitatea de Arhiepiscop

al Vadului Feleacului şi Clujului, numire socotită ca o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru

eparhia Clujului.

Activitatea diaconilor Firimilian Marin, Filotei Moroşanu, Anton Uncu şi Grigorie

Ţurcanu a fost prezentată în paginile anterioare datorită bunăvoinţei şi îndrumărilor Î.P.S.

Bartolomeu Anania, care i-a cunoscut şi preţuit.

Ar fi cu neputinţă încheierea unui asemenea capitol fără semnalarea unor personalităţi

ale teologiei ortodoxe româneşti care s-au aflat, ori se găsesc încă, în treapta diaconiei.

Profesori de marcă într-una din instituţiile de învăţământ universitar Teologic, şi ne referim la

Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna" din Sibiu, precum şi la cea din Cluj ei au îndeplinit şi

îndeplinesc cu sârg activitatea didactică (în special), fiind modelatori de vieţi şi destine. Sute,

chiar mii de preoţi se folosesc de roadele muncii acestor profesori, constituindu-se în

prelungiri şi prezenţe ale lor în faţa credincioşi lor,

Arhidiaconul prof. Ioan Zăgrean, născut în anul 1912, a absolvit Academia Teologică

la Cluj, Facultatea de Filozofie a Universităţii din acelaşi oraş iar doctoratul în Teologie la

Cernăuţi. A funcţionat în învăţământul secundar şi superior, la Năsăud, Arad, Braşov, Cluj şi

Sibiu. A fost profesor şi director la Seminarul Teologic din Cluj-Napoca, profesor titular la

catedra de Morală creştină a Institutului Teologic de grad Universitar din Cluj (până în

72

1952), apoi (1952-1082) la instituţia similară din Sibiu182. Este autorul manualului Morala

creştină pentru Seminariile Teologice, coautor al volumului Teologia Morală Ortodoxă în

două volume pentru Institutele Teologice şi a unor important studii în revistele centrale şi

misionare al Bisericii Ortodoxe Române dintre care le menţionăm: Personalitatea morală

după învăţătura creştină ortodoxă, Principii de morală creştină în Predica de pe Munte,

Pentru o cât mai desăvârşită oficiere a Sfintei Liturghii, Aspecte noi în studiul teologiei

morale în Biserica Romano-Catolică.

Arhidiaconul Ioan Brie, născut în satul Dolj din jud. Sălaj la 1925, compozitor şi

profesor, a urmat studiile muzicale la Academia Teologică din Cluj, obţinând licenţa în

teologie în 1944. A urmat Conservatorul de muzică din aceeaşi localitate între anii 1945 şi

1947. A fost profesor de muzică la Liceul Ortodox Român din Cluj; la Şcoala de Cântăreţi

bisericeşti din Cluj, conferenţiar la Catedra de muzică bisericească şi tipic la Institutul

Teologic din Cluj (1949-1950); profesor de muzică bisericească şi liniară (1952-1985) şi

director la Seminarul Teologic Ortodox din Cluj (1971-1980). Hirotonit ca diacon, pentru

bogata sa activitate didactică şi muzicală a fost hirotesit arhidiacon. Numele P.C. sale rămâne

legat de catedrala arhiepiscopală, prin dirijarea remarcabilă a corului de profesionişti, într-un

oraş cu tradiţii muzicale, timp de peste patruzeci de ani. P.C. Ioan Brie a publicat articole şi

studii teologice, dar mai ales s-a remarcat ca autor al mai multor lucrări de muzică corală,

apreciate de specialişti şi de generaţiile de teologi din Biserica Ortodoxă Română dintre care

amintim: Cântări la Cununie pentru trei voci egale (1977), Cântări funebre (l977), Cântările

Sfintei Liturghii şi alte cântări religioase (1980), Cântări la serviciile religioase (1987),

precum şi diferite culegeri de colinde şi cântece de stea apărute în mai multe ediţii183.

La catedra de Patrologie a aceleiaşi prestigioase instituţii teologice sibiene se află astăzi

arhidiaconul Constantin Voicu, originar din Braşov, cu studii la Institutul Teologic din Sibiu,

doctoratul la Bucureşti, specializare la Facultăţile de Teologie protestantă din Geneva şi

Neuchâtel. Bibliotecar şi secretar şef până în 1973, şi-a început cariera universitară devenind

rector al Institutului în 1979184. Dintre studiile şi materialele publicate amintim: Hristologia

părinţilor apostoli, Maica Domnului în teologia Sf. Ioan Damaschin, învăţătura despre creaţie

la Sf. Vasile cel mare, Concepția patristică despre tradiţia biblică, ş.a,

Între chipurile de diaconi prezentate trebuie să amintim şi pe îndrumătorul lucărării

noastre, arhidiaconul prof. dr.Ioan Floca, titular la catedra de Drept bisericesc şi Administraţie

a Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna" din Sibiu şi suplinitor al aceleiaşi catedre

182 M. Păcurariu, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, Sibiu, 1986, p, 363.183 Viorel Cosma, Muzicieni din România, vol I, Bucureşti, 1989, p. 126.184Ibidem, p. 369.

73

la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca. A absolvit Institutul Teologic Universitar din

Sibiu şi Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative a Universităţii din Bucureşti, cursurile

de doctorat pentru drept bisericesc la Bucureşti, iar cursurile de doctorat în Ştiinţe Juridice la

Cluj. A publicat două volume de Drept canonic ortodox legislaţie şi administraţie bisericească

(1990) şi Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentării, cărora li se adaugă numeroase

lucrări de specialitate: Vechile legislaţii transilvane I, Approbatae Constitutiones, 1653

(studiu şi traducere), Originile creştinismului scris în Biserica Ortodoxă Română (studiu

istorico-canonic), teza sa de doctorat în teologie fiind: Pravila de la Govora din 1640-1641,

subiect asupra căruia revine şi în alte studii din care amintim: Importanţa canonică-juridică a

Pravilei de la Govora, Sobornicitatea Bisericii ş.a.

Analizând conţinutul acestor lucrări şi în special manualul de Drept Canonic Ortodox.

Legislaţie şi administrație bisericească precum şi Canoanele Bisericii Ortodoxe Române

constatăm că el oferă tinerilor studenţi teologi precum şi slujitorilor altarelor noastre

elementele principale de Drept canonic, cu care fiecare poate să-şi alcătuiască imaginea reală

a Bisericii noastre Ortodoxe, sub înfăţişarea ei de instituţie religioasă.

De menţionat este şi activitatea juridică în cadrul Bisericii a P.C prof. dr. dr. Arhid. I.

Floca precum şi participarea P.C. Sale ca membru cu toate drepturile la lucrările celor mai

înalte organe deliberative şi legislative ale Bisericii Ortodoxe Române.

Din toate atribuţiile şi actele de slujire prezentate în capitolele precedente, precum şi din

amintirea lor în textele canoanelor şi în lucrarea practică a Bisericii, vedem că diaconii au fost

şi au rămas colaboratorii cei mai apropiaţi şi direcţi ai episcopilor şi preoţilor în conducerea

treburilor preoţeşti. Acest lucru se reliefează în mod mai precis chiar din textul canoanelor în

care ei sunt prezentaţi în legătură directă cu episcopii şi preoţii şi cu lucrarea lor, sub cele trei

aspecte ale slujirii: învăţătoare, sacramentală şi jurisdicţională.

74

CONCLUZII

Din demersul acestei lucrări putem desprinde câteva concluzii referitoare la cadrul şi

normele canonice care precizează statutul harismatic, liturgic şi juridic al diaconului în viaţa

Bisericii Ortodoxe.

Astfel, am văzut că în primele veacuri creştine şi apoi, până târziu, către începutul celui

de-al doilea mileniu al erei creştine, diaconii au contribuit, alături de episcopi şi preoţi, la

exercitarea puterii sfinţitoare, învăţătoreşti şi jurisdicţionale prin care Biserica s-a făcut

lucrătoare în istoria umanităţii. În epoca persecuţiilor, datorită faptului că ei se ocupau cu

administrarea bunurilor Bisericii şi cu organizarea asistenţei sociale, nu numai între creştini,

ci şi faţă de necreştini, diaconii au fost urmăriţi ca elemente mai primejdioase decât preoţii

pentru statul roman şi pentru cultele păgâne, fapt pentru care calendarul creştin este împodobit

cu jertfa multora dintre aceştia.

Atât prin activitatea practică de cea mai mare însemnătate pe care o desfăşurau cât şi

prin cinstea care au dobândit-o din cauza suferinţelor şi a muceniciei multora dintre ei, poziţia

lor de cinste în obştea credincioşilor şi în genere însemnătatea lor în viaţa Bisericii s~a afirmat

atât de mult încât ajunseseră nu numai sfetnicii cei mai apropiaţi ai episcopilor, ci uneori

organe administrative cu rosturi superioare ale celora care le putea reveni în raport cu starea

lor harică, adică cu treapta diaconiei.

Diaconii au avut şi au păstrat în viaţa Bisericii poziţia de membri ai preoţiei

sacramentale sau de treaptă a preoţiei de instituire divină, deţinând şi exercitând următoarele

drepturi:

a) Dreptul de-a colabora prin calitatea lor harică la săvârşirea tuturor tainelor şi

ierurgiilor bisericeşti şi, în genere, a tuturor serviciilor divine care se practică în Biserică.

Acesta nu este un drept numai de colaborare formală şi exterioară, ci un drept de conlucrare

efectivă la toate actele puterii sfinţitoare, prin harul pe care îl au diaconii ca membri ai stării

preoţeşti de instituire divină. Ei nu pot săvârşi însă singuri nici o altă taină afară de Taina

Botezului în caz de necesitate.

b) Dreptul de-a colabora în mod obligatoriu cu episcopii şi cu preoţii la exercitarea

puterii învăţătoreşti, în limitele pe care le-au fixat la început împrejurările şi nevoile vieţii

bisericeşti şi mai pe urmă rânduielile canonice, care le-au restrâns considerabil acest drept. În

privinţa acestui drept este de observat că el este obligatoriu şi pentru episcop şi pentru

75

presbiteri, în sensul că ei nu pot refuza colaborarea diaconilor la exercitarea puterii

învăţătoreşti, ci o pot numai reglementa.

c) Dreptul de a colabora cu episcopii şi cu preoţii la exercitarea tuturor actelor ce ţin de

puterea jurisdicţională sau pastorală. În această privinţă observăm că şi în cazul diaconilor,

ca şi în cazul preoţilor, practica veche a Bisericii a consacrat dreptul lor de a participa ca

membri cu toate drepturile la lucrările celor mai înalte organe deliberative şi legislative ale

Bisericii, inclusiv la lucrările sinoadelor ecumenice, sau, mai precis, de la sinoadele

ecumenice până la cele mai simple şi mai de jos organe colective sau sinoade existente în

viaţa Bisericii.

Aşadar, putem afirma că prin activitatea lor diaconii şi-au adus o contribuţie deosebită

la lucrarea sfinţitoare, învăţătorească şi jurisdicţională a Bisericii lui Hristos. Prezenţi în

întreaga sferă a slujirii pe care Biserica o împlineşte pentru sfinţirea şi mântuirea

credincioşilor, diaconii sunt chemaţi să ofere oricând şi oriunde modelul autentic de slujire şi

trăire creştină.

76

ABREVIERI

Anc. = Ancira

Ant. = Antiohia

Arhid. = Arhidiacon

B.O.R. = Revista «Biserica Ortodoxă Română»

Can. = Canon

Cart. = Cartagina

Cor. = Corinteni

Diac. = Diacon

Ef. = Efeseni

Ev. = Evrei

G.B. = Revista «Glasul Bisericii»

Gongr = Gongra

Laod. = Laodiceea

O = Revista «Ortodoxia»

M.A. = Revista «Mitropolia Ardealului»

M.B. = Revista «Mitropolia Banatului»

M.O. = Revista «Mitropolia Olteniei»

Sin.ec. = Sinod ecumenic

S.T. = Revista «Studii Teologice»

Vas.c M. = Vasile cel Mare

77

BIBLIOGRAFIE

NOUL TESTAMENT, Versiune revizuită, redactată şi comentată de Bartolomeu

Valeriu Anania, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1993.

DRON, CONSTANTIN, Canoanele, ed. a II-a, Bucureşti, 1935.

FLOCA, IOAN, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. Institutului Biblic al BOR,

Bucureşti, 1993.

FLOCA, IOAN, Drept canonic ortodox, legislaţ ie şi administrație bisericească, vol. I-

II, Ed. Institutului Biblic al BOR, Bucureşti, 1990.

MILAŞ NICODIM, Canoanele Bisericii Ortodoxe de Răsărit, trad. De Uroş Kovincici

şi dr. N. Popovici, vol. I-IV, Arad, 1930.

ŞAGUNA, ANDREI, Compendiu de dreptulu canonicii alu unei sântei sobornicesci şi

apostolesci Biserici, Archidiecesana, Sabiiu, 1868.

TÂRÂLÂ, ZOSIMA şi HARALAMBIE POPESCU, Pidalion cu orânduire nouă şi

tâlcuiri, Institutul de Arte Grafice «Speranţa»,Bucureşti, 1933.

STUDII ȘI LUCRĂRI

ARHIERATICON, Inst. Biblic, Bucureşti, 1993.

BRIA, IOAN, Dicţionar de Teologie OrtodoxĂ, Inst. Biblic,Bucureşti, 1981.

CIREŞEANU, BADEA, Tezaurul Liturgic, vol. I-III

COSMA, VIOREL, Muzicieni din România, vol. I, Bucureşti, 1989.

FLOCA, IOAN, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administrație bisericească, vol. I-

II, Ed.Institutului Biblic al BOR, Bucureşti, 1990.

GANEA, I., Slujirea preotului, în M.O., 7-8/1976.

ICĂ, IOAN, Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ierarhia

bisericească şi puterea disciplinară, în M.O. 1-2/1975.

MIHOC, V., Preoţia după Noul Testament, în M.A, 4-6/1974.

MIRON, D., Principii şi rânduieli morale privitoare la cler în canoanele sinoadelor

ecumenice, în S.T. 9-10/1970.

MOISESCU, IUSTIN, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Ed. Mitr. Mold. 1954.

78

NICOLAU, GHERONTIE, îndrumătorul liturgic, Tip. Cărţilor bisericeşti, Bucureşti,

1939.

ÎNDRUMĂRI MISIONARE, Bucureşti, 1986.

PĂCURARIU, M, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III, Ed. Inst. Biblic,

Bucureşti, 1992

Idem, Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu, Sibiu, 1986.

PLĂMĂDEALĂ, ANTONIE, Biserica Slujitoare, Bucureşti, 1940.

RĂMUREANU, I, Istoria Bisericeasca Universală, Ed. Instit. Biblic, Bucureşti,

1992.

STAMATE, Z., Noţiunea de «diakonia» la sf. Ap. Pavel, în O. 3/1974.

STAN, LIVIU, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939.

STATUTUL PENTRU ORGANIZAREA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE,

Bucureşti, 1958.

STĂNILOAE, DUMITRU, Slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai altarelor, în BOR, 3-

4/1970.

Idem, Fi localia, ed. a II-a, Bucureşti, 1994.

VERZAN, S. Slujirea preotului după epistolele Sf. Ap. Pavel, în M.O, 5-6/1995.

79