UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR LA

DREPT BISERICESC

PICTURA CONFORM CANOANELOR

BISERICESTI

ȊNDRUMĂTOR STUDENT:

ŞTIINŢIFIC: Neguş Vasile

Pr. Asist. Dr. SANTI COSMIN Anul IV, 2013

CUPRINS :

1. INTRODUCERE………………………………………………………………………………3

2. SCURT ISTORIC AL NAŞTERII FONDULUI CANONIC ICONOGRAFIC……….4

3. CE SUNT ERMINIILE ?.......................................................................................................7

4. UNDE ŞI CE SE PICTEAZĂ ȊNTR-O BISERICĂ ORTODOXĂ ?.............................9

a) Ciclul dogmatic……………………………………………………………………...10

b) Ciclul liturgic……………………………………………………………………..…12

c) Ciclul praznical……………………………………………………………………...14

5. CONCLUZII………………………………………………………………………………….15

6. BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………….………16

~ 2 ~

INTRODUCERE

Ȋn spiritualitatea ortodoxă forma de construcţie a Bisericii n-a fost niciodată lăsată la voia

intamplarii, dimpotriva, putem spune că planul şi formele lăcaşului de cult au fost şi sunt

subordonate unor principii funcţionale, adică scopului căruia îi este destinat lăcaşul de cult în

viaţa religioasă a Bisericii, precum şi unor idei simbolice cărora el este chemat să le dea formă

văzută. Ȋn secolele al III-lea şi al IV-lea, apar şi primele reguli referitoare la constructia

lăcaşurilor creştine în care se menţionează forma şi împărţirea lăcaşului de cult, ca şi locul

destinat fiecărei categorii de credincioşi. Ȋn Răsărit s-a folosit stilul bazilical din secolul al IV-

lea, apoi stilul bizantin, care a rămas până astăzi stilul oficial al bisericilor ortodoxe, adaptat la

formele naţionale sau locale. Conform acestui stil, lăcaşul sfânt este construit în formă de

cruce, orientat cu altarul spre răsărit. Biserica este împărţită transversal în trei părţi principale:

altar, naos şi pronaos. Pe naos se înalţă cupola. Zidurile interioare ale bisericii sunt împodobite

cu picturi, executate de preferinţă în tehnicile mozaic şi frescă. 1

Una dintre caracteristicile de seamă ale bisericilor de stil bizantin o constituie pictura, atât

cea murală, adică executată pe pereţii interiori sau exteriori ai lăcaşurilor de cult, cât şi cea

prezentată pe icoane. Arta bisericească (şi, deci, şi pictura) s-a format şi s-a dezvoltat sub

îndrumarea Bisericii şi nu şi-a propus cu prioritate să satisfacă gustul sau simţul estetic al

credincioşilor. Mai mult decât atât, ea a avut în primul rând caracter şi scop educativ, didactic

si catehetic, adică de instruire a credincioşilor în adevarul de credinţă. Pictura a fost concepută

şi asimilată în Biserica Ortodoxă ca un auxiliar sau întregitor ai catehezei, fiind o predică prin

imagini, la îndemâna oricui, un material intuitiv de mare valoare. Pictura religioasă nu a

urmărit înfrumuseţarea sau împodobirea lăcaşurilor de cult, ci transpunerea în formele şi

culorile artei, a ideilor religioase, a istoriei vieţii creştine, a conţinutului cărţilor Sfintei

Scripturi, a învătaturii de credinţă, a ceremoniilor cultului divin. De aceea, bisericile nu au fost

şi nu vor fi niciodată, prin pictura lor, galerii de artă, chiar dacă marii maeştri, precum

Michelangelo sau Grigorescu, au reuşit o asemenea sublimă realizare, ci Casa Lui Dumnezeu.

Având în vedere cele de mai sus, putem spune că pictura bisericească în general, şi cea

ortodoxă în chip special, este o pictură simbolică, care, pentru a fi înţeleasă, apreciată şi

îndrăgită, presupune cunoştinţe sau iniţiere în problemele de bază ale teologiei şi istoriei

Bisericii creştine. Altfel, această minunată artă, în special a vechilor noastre biserici, rămâne o

carte închisă, cu taine greu de pătruns, care are nevoie de explicaţii. 2

1 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserică şi cult pe ȋnţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti 1996, pp. 9-13.2 Ibidem, pp. 33-37.

~ 3 ~

SCURT ISTORIC AL NAŞTERII FONDULUI CANONIC ICONOGRAFIC

Reprezentările picturale la începutul creştinismului, au fost semne şi simboluri, continuând

cu portrete şi scene sfinte, ca din secolul IV să se poată vorbi de un cult al icoanei cu o tentă

dogmatică, iar începând cu secolul VI să cunoască o dezvoltare prodigioasă. La acestea

adăugăm contextul lumii de atunci de la apariţia creştinismului cu toate realităţile existente.

Distingem trei etape în evoluţia imagini: Prima este cea a semnelor şi simbolurilor, urmând

apoi faza portretistică şi în cele din urmă, imaginea propriu-zisă, care ulterior va fi obiectul

disputei iconoclaste. Este cunoscut faptul că în timpul persecuţiilor creştinii săvârşeau Sfânta

Liturghie în catacombe, unde cu siguranţă trebuiau să existe zugrăvite diferite scene religioase.

În al doilea rând, dacă unii scriitori creştini îşi manifestau aversiunea faţă de imagini înseamnă

că acestea existau. Nu în ultimul rând refuzul imaginilor în anumite curente din primele veacuri

de existenţă creştină trebuie explicat printr-o anumită confuzie cu privire la icoană, confuzie

determinatã în special de absenţa unui limbaj pictural şi verbal adecvat. 3

În acest mod se poate preciza că imaginea îşi are originea la începutul creştinismului întrucât

Biserica a propovăduit adevărul mântuitor lumii, alături de cuvânt, şi prin imagine. Părinţii

Sinodului VII ecumenic au arătat în această privinţă practica tradiţiei pictării icoanelor încă din

vremea apostolică . Primele reprezentări se referă la simboluri şi aparţin unui fond mesianic mai

complex. În Biserica primară nu se poate vorbi de reprezentarea directă a chipului

Mântuitorului din raţiuni obiective. Creştinii primelor două veacuri trăiau retraşi, se rugau în

catacombe, care aveau o artă a lor. Această artă picturală paleocreştină s-a mulţumit să-L

reprezinte pe Hristos prin simboluri şi alegorii cunoscute numai de cei initiaţi .4 Aceste

simboluri cuprind mai multe genuri: simboluri grafice, zoomorfe, simboluri neînsufleţite. Din

simbolurile grafice amintim monogramul lui Hristos format din încrucişarea literelor greceşti

X.P. , primele două litere ale numelui Hristos în limba greacă. Simbolurile zoomorfe sunt mai

numeroase, reprezentativ fiind peştele. Acesta este cel mai răspândit simbol paleocreştin

existent pe monumentele de artă şi în catacombe. Alte simboluri au mai fost simbolul Mielului,

pasărea phoenix (credinţa în înviere), porumbelul (simbolul Sf. Duh), păunul (ideea de

nemurire), etc. Dintre simbolurile neînsufleţite un loc aparte îl ocupă Crucea, instrumentul

mântuirii pe care Mântuitorul a adus jertfa împăcării neamului omenesc cu Dumnezeu.

3 Pr. Prof. Dr. Nicu Breda, Istoria teologică a icoanei în primele secole creştine, în revistaTEOLOGIA, anul XI, nr. 1, 2007, pp. 222-223.4 Ibidem, p. 224.

~ 4 ~

Un alt simbol din această categorie este corabia ca reprezentare a Bisericii. Acest simbol este

legat de cel al Crucii, catargul corabiei simbolizând Crucea, deoarece are această formă. La

aceste simboluri se mai adaugă farul, sfeşnicul, linia, etc., toate cu baze bine determinate în

învăţătura Bisericii.5

Începând cu secolul IV, sub influenţa Orientului, chipul Mântuitorului din catacombe se

individualizează apropiindu-se de portret. În această perioadă cu precădere în secolele III-IV

distingem trei moduri de reprezentare a Mântuitorului, Mântuitor al lumii (până în secolul III);

Judecător (secolul III); Biruitor (secolul IV). Perioada de după Edictul de la Mediolan din 313,

când se dă libertate creştinismului, coincide şi cu apariţia ereziilor hristologice. În aceste

condiţii Biserica prin sinoadele ecumenice apără învăţătura cea dreaptă, fapt ce a inspirat şi

iconografia ce devenea apărătoare a dreptei credinţe. Mai mult, de acum se tinde spre o icoană

dogmatică cu reflectare a învăţăturii de credinţă promovată de sinoadele ecumenice. Până a-şi

concretiza acest limbaj pictural, Biserica folosea simboluri şi chiar mituri antice pǎgâne, aici

nefiind vorba de pǎgânizarea artei sacre, ci dimpotrivǎ de încreştinarea acelor simboluri. Din

acestea Biserica a preluat tot ce avea mai deplin şi autentic. Pe de-o parte ea respingea

naturalismul adesea grosier al artei siriene, dar pstrând din ea elementele veridice, iar pe de altã

parte din arta elenisticǎ refuzând o iconografie idealistã conservând frumusetea armonioasã.

Biserica în arta liturgicǎ, o artǎ a comunicǎrii, caracteristicǎ şi a catacombelor, a adoptat

ornamentul ritmic specific Orientului, precum şi alte elemente din diferite culturi ce coexistau

la Constantinopol. În acest fel s-a constituit un sistem de artǎ care şi-a format un limbaj bine

determinat din sec. VI, epoca lui Justinian.

Reprezentǎrile îmbrǎcate în conţinutul dogmatic aveau sǎ orienteze arta creştinǎ spre o

perspectivǎ a transcendenţei ca o fereastrǎ spre Absolut cu scopul de a vedea „cele nevǎzute” şi

în acelaşi timp de a mǎrturisi credinţa şi învǎţǎtura Bisericii şi prin intermediul imaginii. Tot

din perioada secolului al VI-lea avem şi cele mai vechi mǎrturii cu privire la icoanele pictate de

Sfântul Evanghelist Luca. Potrivit tradiţiei el ar fi pictat imediat dupǎ Cinzecime primele trei

icoane ale Sfintei Fecioare. Una dintre imagini aparţine tipului numit Milostiva (Eleusa),

reprezentând mângâierile reciproce ale Maicii şi ale Pruncului. Aceasta este imaginea unei

mame care suferǎ profund la gândul iminentului supliciu al Fiului sǎu. Cea de-a doua imagine

numitǎ Cǎlǎuzitoarea (Odighitria) reliefeazǎ dumnezeirea Pruncului. Cea de-a treia imagine ar

fi reprezentat-o pe Fecioarǎ fǎrǎ Prunc, însǎ datele referitoare la ea sunt confuze .

5 Ibidem, p. 224-226

~ 5 ~

Justinian al II-lea (681-695), inaugureazǎ prin Sinodul Quinisext o nouǎ etapǎ în ceea ce

priveşte istoria şi evoluţia imaginii creştine. Printre cele 102 de canoane emise de acest sinod

gǎsim unele dintre ele cu strictǎ referire la arta sacrǎ. La acest sinod, Biserica a formulat pentru

prima datǎ un principiu de bazǎ la conţinutul şi caracterul artei sacre ca rǎspuns la o necesitate

practicǎ. Trei dintre canoanele acestui sinod se referǎ la unele norme privitoare la arta sacrǎ

înţelegând crucea şi imaginea. Canonul 73 se referǎ la imaginea Crucii, iar hotǎrârea Sinodului,

dupǎ cum aratǎ şi Leonid Uspensky, indicǎ atitudinea cuvenitǎ faţǎ de emblema creştinismului,

care nu trebuie sǎ fie reprezentatǎ pe jos acolo unde ar risca sǎ fie cǎlcatã în picioare de cǎtre

trecǎtori. 6 Canonul 82 al sinodului Trullan este cel mai concludent în privinţa pictǎrii chipului

lui Hristos. El dǎ normele iconografice de zugrǎvire a chipului Hristos sub formǎ vǎzutǎ a

întrupǎrii Sale. În primul rând textul acestui canon confirmǎ existenţa unei picturi iconografice

în acea vreme în baza unui vechi obicei. De asemenea acest text mai reflectǎ un adevǎr care

infirmǎ pǎrerea unor istorici care considerau cǎ abia la Sinodul VII ecumenic (787) s-au format

hotǎrâri dogmatice cu privire la icoane. Cel de-al treilea canon al acestui sinod se referǎ la arta

sacrǎ care nu este un produs al iconografilor, ci o mǎsurǎ impusǎ de tradiţia Bisericii ortodoxe.

Este vorba de canonul 100 care exprimǎ realitatea amintitǎ. Pentru iconografia ulterioarǎ, acest

canon are o mare importanţǎ. La sfârşitul conţinutului sǎu se aratǎ cǎ cel ce nu respectǎ

prescripţia sinodalǎ „sǎ se afuriseascǎ”. Sub aceastǎ pedeapsǎ prescrisǎ de sinod cad aproape

toţi pictorii Bisericii Apusene, care fac artǎ religioasǎ de dragul artei, nu cu scopul promovǎrii

valorilor spirituale, ci pentru a reda propria concepţie a „pǎmântescului” în detrimentul

„cerescului“ propus de Biserica Rǎsǎriteanǎ .

Hotǎrârile Sinodului Quinisext aveau sǎ fie semnate de împǎrat precum şi de participanţii la

sinod, un loc liber rǎmânând Papei de la Roma, însǎ Papa Sergiu a refuzat semnarea hotǎrârilor

sinodale declarând cǎ nu au nici o valoare, fiind considerate erori . Desigur aceste aşa zise

„erori” erau învǎţǎturile şi practicile ce nu erau în concordanţǎ cu concepţia şi practica

apuseanǎ. Cu toate acestea, însǎ, Biserica Romei a recunoscut hotǎrârile sinodului VII

Ecumenic care se referǎ la canonul 82 al Sinodului Quinisext. Prin refuzul de a accepta

hotǎrârile sinodului din 692, Biserica Apuseanǎ a rǎmas strǎină de învǎţǎtura Bisericii

referitoare la temeiul hristologic al icoanei şi al artei sacre ulterioare rǎmânând şi astǎzi la

reprezentǎri pur simbolice. 7

CE SUNT ERMINIILE ?

6 Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, trad. Teodor Baconsky, Editura Apologeticum, 2006, pp. 38-39.7 Pr. Prof. Dr. Nicu Breda, art. cit., pp. 235-238.

~ 6 ~

Una dintre caracteristicile de bazǎ ale bisericilor de stil bizantin este pictura muralǎ,

executatǎ în diferite tehnici, dintre care fresca este cea mai proprie ortodoxiei. Bisericile

ortodoxe, însǎ nu se picteazǎ la întâmplare, dupǎ bunul-plac sau gust al pictorului ori a

ctitorului, ci dupǎ o regulǎ anumitǎ. De aceea putem vorbi de un program sau tipic iconografic

care impune pictorilor ce scenǎ, portret ori chipuri sfinte trebuie şi pot fi zugrǎvite în diferitele

pǎrţi componente ale lǎcaşului de cult. 8

Programul pictural este alcǎtuit de aşa manierǎ, încât decorul oricǎrei biserici se prezintǎ ca un

ansamblu unitar şi logic, inspirat şi cǎlǎuzit de o idee, de un principiu coordonator. Acest

program iconografic n-a fost de la început uniform, ci s-a format şi evoluat de-a lungul

timpului, în funcţie de numeroşi factori. Fiecare parte a lǎcaşului de cult (altarul, naosul,

pronaosul), dupǎ destinaţia sau funcţionalitatea sa liturgicǎ formeazǎ un spaţiu pictural aparte,

cu o semnificaţie teologicǎ şi simbolica deosebitǎ. În funcţie de aceasta, fiecare parte a

bisericeşte împodobitǎ cu picturǎ care exprimǎ semnificaţia ei. Normele dupǎ care se picteazǎ

un lǎcaş de cult şi modul în care trebuie executatǎ aceastǎ picturǎ ni le dau Erminiile picturii

bizantine. Ele au fost la început caiete sau scrieri în care marii zugravi îşi notau regulile de

seamǎ privitoare la meşteşugul pictoricesc şi care, pânǎ la o vreme, s-au transmis oral, de la

pictor la pictor. Din secolul al XVII-lea ele au circulat în mai multe redactǎri, fiind cunoscute

mai ales cele de la Muntele Athos, rǎmase în forma de manuscris. Cel mai important manuscris

de acest fel a fost cel al lui Dionisie din Furna, cunoscut mai tarziu cu numele de „Erminia

picturii bizantine a lui Dionisie din Furna”, din secolul al XVIII-lea. Ea este ultima şi ce mai

completǎ dintre toate variantele Erminiei, deşi în realitate este tot o operǎ de compilaţie.

Lucrarea a fost tradusǎ şi în româneşte de mai multe ori, ultima fiind în 1979. 9

Cum o aratǎ şi numele, Erminia este o carte de explicare şi interpretare a picturii bisericeşti.

Ea cuprinde douǎ pǎrţi principale. În prima parte se dau instrucţiunile tehnice privitoare la

materialele folosite la picturǎ (culori, uleiuri, verniuri etc.). În partea a doua, se prezintǎ

programul sau tipicul iconografic dupǎ care se ghideazǎ pictorii de biserici în redarea diferitelor

scene şi personaje sfinte din Vechiul Testament, Noul Testament şi din istoria Bisericii creştine

(sǎrbǎtorile, vieţile sfinţilor etc.).

În executarea picturilor bisericilor ortodoxe, respectarea Erminiei este obligatorie pentru cǎ

ea asigurǎ unitatea de stil şi de idei teologice proprii ortodoxiei. Îndrumǎrile pe care le oferǎ

Dionisie din Furna pentru nevoia celor de un meşteşug cu el intru învǎţǎtura picturii, pe lângǎ

8 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserica şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, 1996, p. 42.9 Ibidem, p. 43.

~ 7 ~

faptul cǎ sunt foarte vechi, ţinute cândva cu grijǎ în cel mai sever secret, ele sunt şi foarte

practice, izvorâte din experienţa şi munca încordatǎ într-un mare numǎr de ani. Totuşi el nu le

impune ca pe nişte principii stricte, ci le lasǎ la bunǎ alegere şi apreciere a ucenicului şi nu

îndrumǎ într-un stil savant sau înflorit, ci simplu şi clar. De asemenea, remarcǎm, cǎ ştiind sǎ

aprecieze şi pǎrerile altora, în toate ocaziile el se exprimǎ cu recunoştinţǎ şi respect faţǎ de ceea

ce a primit de la înaintaşii sǎi, pe care îi preţuieşte, atitudine care îi aduce onoare. 10

De o foarte mare importanţǎ, pe lângǎ respectarea canonului iconografic arǎtat în Erminie,

este şi pregǎtirea teologicǎ dar şi viaţa pictorului bisericesc, fǎrǎ de care nu se poate realiza cu

adevǎrat o picturǎ bisericeascǎ care sǎ exprime, ceea ce s-a vrut de la bun început, o teologie

pur ortodoxǎ, simbolistic vorbind, prin imagini şi culoare!. Însuşi Dionisie din Furna, care şi-a

dedicat el însuşi viaţa lui Hristos, ajungând ieromonah, afirmǎ cu tǎrie cǎ „Cel care voieşte a

deprinde meşteşugul zugrǎviei , mai întâi acesta sǎ se cǎlǎuzeascǎ singur desenând simplu şi

fǎrǎ mǎsuri câtǎva vreme, pentru ca sǎ capete o oarecare îndemanare şi sǎ se arate priceput.

Apoi sǎ se facǎ pentru el rugǎciune cǎtre Domnul Iisus Hristos, în prezenţa meşterilor”...Iar în

alt loc avertizeaza pe pictor : ...” Însǎ sǎ nu faci lucrul tǎu prost şi cum s-ar întâmpla, ci cu frica

lui Dumnezeu şi cu buna cucernicie, ca pe un dumnezeiesc lucru. Ia aminte darǎ, ca sǎ nu cazi

în greşealǎ neevlaviei, de vreme ce, dupǎ cum zice Sfântul Vasile cel Mare, „cinstea icoanei se

aduce cǎtre întâiul chip”, aşa şi cea împotrivǎ, adicǎ ocǎrârea şi necinstirea icoanei, cǎtre întâiul

chip înfǎţisat trece”...11

Având în vedere cele de mai sus, putem spune cǎ pictura bisericeascǎ în general, şi cea

ortodoxǎ în special, este o picturǎ simbolicǎ, care, pentru a fi înţeleasǎ, apreciatǎ şi îndrǎgitǎ,

presupune cunoştiinţe sau iniţiere în problemele de bazǎ ale teologiei şi istoriei Bisericii

creştine. Altfel, aceastǎ minunatǎ artǎ, în special a vechilor noastre biserici, rǎmâne o carte

închisǎ, cu taine greu de pǎtruns, care are nevoie de explicaţii.

UNDE ŞI CE SE PICTEAZĂ ȊNTR-O BISERICĂ ORTODOXĂ?

10 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sofia, Bucureşti, 2000, p. 14.11 Ibidem, p. 23.

~ 8 ~

Pǎrintele Dumitru Stǎniloaie, spune despre om, cǎ el este... „Ca spirit, superior obiectelor, dar pe

de alta, ca spirit ȋntrupat, el este o imagine substanţială şi toata viaţa lui spirituală este legată de

imagini. Imaginile sunt forma necesară a manifestării spiritului uman, iar spiritul uman este după

chipul lui Dumnezeu. Omul nu poate sesiza pe Dumnezeu decât prin imagini, prin simboluri.

Imaginile umane sunt cea mai ȋnaltă formă de sesizare a spiritului divin, căci, ca imagini ȋn care se

exprimă spiritul uman, ele sunt totodată simboluri ale spiritului divin, după al cǎrui model este

spiritul uman.ˮ 12 Este clar, cǎ dacǎ este sǎ rǎmânem numai în spiritul acestor afirmaţii, putem

afirma cu toatǎ tǎria care este rolul imaginii în viaţa unui om, al sfinţirii vǎzului ca şi fereastrǎ a

sufletului, dar mai ales al ridicǎrii cugetului şi simţirii, de la cele vǎzute la cele nevǎzute, fapt care

se întâmplǎ din plin prin intermediul icoanei, picturii bisericeşti în general, dar mai ales, în şi prin

Bisericǎ.

Conform Erminiei picturii bizantine, ansamblul pictural al unui locaş de cult ortodox constituie

un tot unitar, determinat de funcţionalitatea şi simbolismul fiecărei părţi componente a bisericii.

Lăcaşul de cult ortodox cuprinde trei părţi principale: altar, naos şi pronaos. Această împărţire,

cerută de necesităţile cultului divin, este simbol al Sfintei Treimi, asemănându-se cortului mărturiei

lui Moise, din Vechiul Testament, care era alcătuit din trei părţi. Pictura murală şi mozaicurile apar

în toate cele trei încăperi ale bisericii bizantine: altar, naos şi pronaos. Întreaga compartimentare a

bisericii este privită simbolic, adică pronaosul reprezintă cele ce sunt pe pământ, naosul cerul, iar

altarul cele mai presus de ceruri. 13 Catapeteasma, sau cum mai este numită, tâmpla, reprezintă prin

icoanele sale, poarta de trecere dintre cele două lumi, cea materială şi cea spirituală, cea divină şi

cea umană, cea veşnică şi cea trecătoare, astfel încât credinciosul, care în timpul serviciului divin

stă cu faţa la catapeteasmă, să realizeze că nu poate ajunge în lumea de dincolo decât prin

intermediul sfinţilor. La fel ca întregul ansamblu pictural al unei biserici, catapeteasma nu este un

conglomerat de imagini puse arbitrar pe un suport, ci face parte dintr-un sistem clar, bine definit de

iconografia ortodoxă, pe care il regăsim în fiecare biserică. Astfel, pictura dintr-o biserică, atât cea

murală cât şi icoanele, care prezintă învăţătura sau dogma Bisericii, se clasifică în funcţie de

subiectul reprezentat, în Ciclul dogmatic, Ciclul praznical şi Ciclul liturgic.

a) Ciclul dogmatic

12 Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, O teologie a icoanei, Editura Fundatiei Anastasia, Bucuresti, 2005, p.41.13 Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantina, EdituraSofia, Bucuesti, 2005, p. 30.

~ 9 ~

În bisericile cu turlǎ întâlnim trei zone principale ale ciclului dogmatic: (1)zona de deasupra

uşii centrale dintre pronaos şi naos, (2) cupola şi (3) semicalota absidei principale de rǎsǎrit.

Deasupra intrǎrii principale care duce din pronaos este înfǎţişat Hristos ca „Uşa” sau ca

„Învăţător”. Această icoană aminteşte privitorului cuvintele lui Hristos: „Eu sunt uşa: de va

intra cineva prin Mine, se va mântui” (Ioan 10, 9) sau ca Învăţător, când spune: „Unul este

Învăţătorul vostru: Hristos” (Matei 23, 8, 10). Iisus este reprezentat aici fie în întregime, fie

aşezat pe tron, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în stânga o Sfântă Evanghelie deschisă

la unul din versetele citate mai sus.14 În cea mai înaltă, mai impunătoare zonă a bisericii, în

cupola naosului, este reprezentat Hristos-Pantocrator, „Atotţiitorul”, la proporţii mult mai mari

decât ale oricărei alte figuri din iconografia bisericii. Această reprezentare din partea cea mai

înaltă a cupolei constă într-un bust al lui Hristos înscris într-un medalion multicolor,

binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând în mâna stangă Evanghelia. Hristos-Pantocrator este

zugrăvit în cupola ca şi cum ar ieşi din cer şi ar privi către persoanele care intră în

biserică...Este acoperit cu un veşmant larg din care se ivesc mâinile, cu dreapta făcând semnul

binecuvântării iar capul priveşte înspre apus, ca şi cum acest Soare al Dreptăţii s-ar înălţa din

răsărit!. Medalionul multicolor care înconjoară icoana lui Hristos-Pantocrator este o

reprezentare a curcubeului (iris) despre care se vorbeşte în Apocalipsă (Apoc. 4, 1-3).

Mai departe, în zona circulară din jurul chipului lui Hristos-Pantocrator este zugrăvit, dacă

spaţiul permite, un cor de îngeri. Între ei apare adesea înfăţişată Maica Domnului, în partea

estică, şi Sfântul Ioan Botezătorul, înspre vest. Sub această zonă, în spaţiile dintre ferestrele

cupolei, sunt înfăţişaţi proorocii, prin care, aşa cum spune Crezul, Dumnezeu a vorbit

oamenilor, iar numărul acestora variază în funcţie de spaţiul disponibil. 15

Mai jos, în cele patru triunghiuri sferice, pandantivii, sunt zugrăviţi Sfinţii Evanghelişti.

Sfântul Evanghelist Matei este pictat în partea de nord-est, în partea de sud-est este pictat

Sfântul Evanghelist Ioan, împreună cu ucenicul său, Prohor.

Sfântul Evanghelist Marcu în nord-vest iar Luca, în sud-vest. În unele biserici, Evangheliştii

apar înfăţişaţi împreună cu simbolurile lor. Acestea sunt după cum urmează: simbolul lui Matei

14 Constantine Cavarnos, op. cit., p. 30.15 Ibidem, p. 49.

~ 10 ~

este un om, al lui Marcu un leu, al lui Luca un viţel şi al lui Ioan un vultur, ele fiind inspirate

din Apocalipsă (Apoc. 4, 6-7).

Planul iconografic al cupolei descris până acum, îşi are începuturile cel puţin în secolul al

XI-lea, un exemplu fiind Hristos-Pantocrator ce a fost realizat în mozaic la biserica din Daphni,

din Attica, în jurul anului 1100, iar între ferestrele de la baza cupolei, tot în mozaic, sfinţii

prooroci. 16

Vorbind despre icoanele ciclului dogmatic, credinciosul, mai înainte de a ajunge în centrul

bisericii, Îl vede pe Hristos ca Învăţător, ca Uşa care duce la mântuire, apoi în naos, Il vede în

cuplă pe Hristos Atotţiitorul şi Judecătorul lumii, înconjurat de puterile cereşti, de prooroci şi

evanghelişti. Privind mai departe, pe bolta de deasupra altarului o vede pe Maica Domnului-

Platytera mijlocind împreună cu Fiul ei pentru mântuirea lumii. Aceasta este o concepţie cu

adevărat extraordinară a artei bizantine, prin imagine, Biserica căutând astfel să ne ajute, pentru

a restaura firea noastră viciată de păcat, căci icoana ne învaţă să postim cu ochii!. 17

Maica Domnului-Platytera este zugrăvită în conca absidei altarului. Această reprezentare

este fie bust, cu mâinile înălţate în rugăciune şi cu Pruncul Hristos în dreptul pieptului, fie în

întregime, de obicei cu Pruncul în poală, caz în care stă pe tron. Pruncul binecuvântează cu

amândouă mâinile, iar Maica Domnului este încadrată, de o parte şi de alta, de Sfântul

Arhanghel Mihail în dreapta iar Sfântul Arhanghel Gavriil în stânga. Maica Domnului pluteşte

parcă între cer şi pământ, ca o Scară cerească pe care S-a pogorât Dumnezeu şi ca un Pod îi

duce la cer pe cei de pe pământ, fiind înfăţişată mai ales rugându-se înaintea Pantocratorului

din cupolă, dar şi ţinând Pruncul în braţe. Aceată icoană poartă inscripţia: „Maica Domnului,

cea mai înaltă decât cerurile”, deoarece prin ea s-a realizat Întruparea Logosului divin, Hristos,

Făcătorul a toate.

O altă icoană ce face parte tot din Ciclul dogmatic, este icoana celei de-a Doua Veniri a

Mântuitorului Hristos, ocupând zona de deasupra intrării principale în naos, cupola centrală sau

conca absidei de răsărit.

Dogma pe care aceasta o exprimă este conţinută în Crezul Ortodox, care spune în articolele

despre Iisus Hristos: „Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece vii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu

va avea sfârşit”. Şi se încheie cu afirmaţia: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să

fie Amin”. În vremea noastră, această temă se zugrăveşte tot mai puţin, deoarece concepţia

religioasă, duhovnicească, a primelor secole creştine şi a perioadei medievale a fost progresiv

înlocuită cu una secularizată. Preocuparea pentru sfârşitul vieţii, pentru eshatologie, a fost

împinsă către periferia atenţiei, mintea fiind îngreuiată de cele trecătoare, de grija acumulării de

bunuri materiale, de prosperitatea trupului şi a plăcerilor lui. În vremuri mai vechi, A Doua

16 Ibidem, p. 52.17 Leonid Uspensky, op. cit., 2006, p.85.

~ 11 ~

Venire nu era numai zugrăvită în biserici şi în trapeze, ci era şi teama de cugetare. Era folosit ca

mijloc de curăţire a minţii de imaginătiile zadarnice şi stricătoare de suflet, dând o orientare

serioasă vieţii omului. 18

Astăzi, pe lângă Crez şi reprezentările celei de A Doua Veniri care au supravieţuit în unele

biserici şi mănăstiri vechi, creştinilor ortodocşi de pretutindeni li se aduce în memorie

învăţătura Bisericii cu privire la acest subiect foarte important prin imnografie, în special în

timpul Sfântului şi Marelui Post şi în Ziua Înfricoşatei Judecăţi.

b) Ciclul liturgic

Ciclul liturgic apare în Sfântul Altar, cu excepţia bolţii absidei principale, care este rezervată

reprezentării Maicii Domnului Platytera. Descrierea Ciclului liturgic, se leagă pe de o parte de

simbolismul Sfântului Altar, ca Altar ceresc, iar pe de altă parte, de Dumnezeiasca Liturghie,

de ale cărei rugăciuni mistice este inspirat. Părţile principale ale Ciclului liturgic sunt:

Dumnezeiasca Liturghie, Împărtăşirea Apostolilor şi Sfinţii Ierarhi.

Sfânta Liturghie apare înfăţişată ca un eveniment care se petrece în cer. Este zugrăvită sub

icoana Maicii Domnului-Platytera. Atunci când spaţiul absidei este îngust, Sfânta Liturghie se

pictează pe peretele proscomidiarului, peretele din stanga absidei. Aici reprezentarea diferă

întrucâtva. Hristos apare o singură dată, stând la mijlocul Sfintei Mese, în spatele ei,

binecuvântând cu mâna dreaptă şi sprijinându-şi mâna stângă pe Sfânta Evanghelie. 19

Cea de-a doua icoană, Împărtăşirea Apostolilor, este zugrăvită sub Dumnezeiasca Liturghie.

Această icoană se fundamentează pe momentul Cinei celei de Taină, înfăţişat în cele patru

Evanghelii, în special în Evanghelia după Matei (Matei 26, 20-28). În scena Împărtăşirii

Apostolilor, zugrăvită în absida de răsărit, Cina cea de Taină nu se petrece într-o casă, ci într-o

biserică, unde în locul unei mese obişnuite se află o Sfântă Masă, un Altar.

În unele biserici pictate în perioada postbizantină, apare şi Iuda, stând ultimul, cu capul

întors, după cuvântul Evangheliei care zice, că în timpul Cinei, diavolul a pus în inima lui să-l

18 Constantine Cavarnos, op. cit., pp. 58-59.19 Ibidem, p. 62

~ 12 ~

vândă pe Iisus (Ioan, 13, 2). Iuda iese din rândul Apostolilor nu numai prin felul cum îşi ţine

capul întors, ci şi prin aureola neagră din jurul capului!. Includerea lui Iuda în această scenă

este improprie, deoarece, cu toate că reprezentarea îşi are antecedentul în Cina descrisă în

Sfintele Evanghelii, scena zugrăvită aici trebuie să transceandă limitele temporale, trebuie să fie

un eveniment care se petrece în cer, ori Iuda odată ce la vândut pe Învăţătorul lui, pe

Mântuitorul, nu mai are nici-un loc în Ȋmpărăţia Cerului, în preajma lui şi a ucenicilor Săi

credincioşi. 20

Sub icoana Împărtăşirii, acoperind ultima zonă a iconografiei absidei din răsărit, sunt Sfinţii

Mari Ierarhi, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare şi,

dacă spaţiul permite, şi alţii, precum Sfântul Spiridon şi Sfântul Chiril al Alexandriei. O

importanţă specială li se acord Sfinţilor Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, autorii

Dumnezeieştii Liturghii, ei fiind reprezentaţi în centru. Jumătate din sfinţii Ierarhi sunt pictaţi

pe latura stângă a absidei şi jumătate pe latura dreaptă. Toţi stau cu faţa spre centru, unde se

află o Sfântă Masă , iar pe ea, Hristos-Prunc într-un potir, cu o stea deasupra Lui şi cu

următoarea inscripţie: „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se sfărâmă şi nu Se desparte, Cel se

mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc ii sfinţeşteˮ. În timp ce

Maica Domnului- Platytera trebuie văzută de întreaga adunare a credincioşilor, reprezentările

de sub icoana ei – Sfânta Liturghie, Împărtăşirea şi Sfinţii ierarhi – sunt mai mult pentru clerul

aflat înăuntrul Sfântului Altar, având menirea de a evoca clerului slujitor din Altar sentimentul

puternic al prezenţei lui Hristos Însuşi, a sfinţilor îngeri şi a Sfinţilor Mari Ierarhi, ca împreună-

liturghisitori. 21

c) Ciclul praznical

Principalele icoane ale Ciclului praznical sunt în număr de dousprezece, şi cuprinde

următoarele : (1) Buna Vestire, (2) Naşterea lui Hristos, (3) Botezul Domnului, (4)

Întâmpinarea Domnului, (5) Schimbarea la Faţǎ, (6) Învierea lui Lazăr, (7) Intrarea în

20 Ibidem, p. 6421 Ibidem, p. 65

~ 13 ~

Ierusalim, (8) Răstignirea, (9) Învierea, (10) Înălţarea, (11) Cincizecimea, (12) Adormirea

Maicii Domnului. Între aceste icoane uneori se pune, deşi impropriu, deoarece face parte din

Ciclul liturgic, Cina cea de taină, scoţându-se icoana Adormirii Maicii Domnului. Pentru că

Cina cea de taină o aflăm mai degrabă în Sfântul Altar, sub forma scenei Împărtăşirii

Apostolilor, şi pentru că ea se prăznuieşte la Dumnezeiasca liturghie în fiecare duminică, mai

potrivit ar fi să nu se mai scoată icoana Adormirii Maicii Domnului, care se prăznuieşte doar o

dată pe an, şi să se pună în locul Cinei celei de Taină, icoana Sfintei Mahrame .22

Cina cea de Taină este de regulă înfăţişată în trapeze, unde călugării iau masa, iar Hristos este

singur care are aureola, ca moment consacrat înainte de cincizecime, când Duhul Sfânt s-a

pogorât în deplinătatea lui. Maica Domnului este inclusă în acest Ciclu praznical în mai multe

scene, dar o icoană semnificativă care se pune central pe catapeteasmă, pe registrul cel mai de

sus al proorociilor, este Maica Domnului Orantă, adică „Rugătoarea”, împreună cu Pruncul

Iisus Hristos, pe care-l ţine în braţe. Alături de chipul lui Hristos şi de cel al Maicii Domnului,

chipul Sfântului Ioan Botezătorul ocupă şi el un loc important în iconografia ortodoxă, iar aici,

în acest ciclu, un loc important îl ocupă includerea lui în cadrul icoanei Deisis, icoana ce se

aşează între cei doisprezece Apostoli, o icoană unde Hristos este aşezat central pe tron, iar

Maica Domnului în dreapta şi Sfântul Ioan Botezătorul în stânga, se roagă Domnului, pentru

întreaga lume. 23

CONCLUZII

Biserica în arta liturgică, o artă a comunicării, caracteristică şi a catacombelor, a adoptat

ornamentul ritmic specific Orientului, precum şi alte elemente din diferite culturi ce coexistau

la Constantinopol. În acest fel s-a constituit un sistem de artă care şi-a format un limbaj bine

determinat din sec. VI, epoca Ȋmpăratului Justinian. Reprezentările îmbrăcate în conţinutul

22 Dionisie din Furna, op. cit., p. 351.23 Constantine Cavarnos, op. cit., pp. 185-196.

~ 14 ~

dogmatic aveau să orienteze arta creştină spre o perspectivă a transcendenţei ca o fereastră spre

Absolut cu scopul de a vedea „cele nevăzute” şi în acelaşi timp de a mărturisi credinţa şi

învăţătura Bisericii şi prin intermediul imaginii. Sinodul Quinisext inaugureazaă o nouă etapă

în ceea ce priveşte istoria şi evoluţia imaginii creştine. Printre cele 102 de canoane emise de

acest sinod găsim unele dintre ele cu strictă referire la arta sacră. La acest sinod, Biserica a

formulat pentru prima dată un principiu de bază la conţinutul şi caracterul artei sacre ca răspuns

la o necesitate practică.Trei dintre canoanele acestui sinod se referă la unele norme privitoare la

arta sacră înţelegând crucea şi imaginea. 24

Desprindem ideea că imaginea există încă de la începutul creştinismului, chiar dacă în faza

iniţială s-a făcut trecerea de la semne şi simboluri la reprezentarea iconografică. Această

reprezentare arată primele icoane apărute ale Mântuitorului şi Maicii Domnului. Pe aceste două

chipuri principale Biserica îşi întemeiază întreaga sa iconografie, atât Vechiul cât şi Noul

Testament, întrucât împlinirea legământului fãcut de Dumnezeu cu omul luminează şi pe cei

din Vechiul Testament unindu-i într-o singură omenire răscumpărată. Pictura bisericească

bizantină, spre deosebire de pictura de stil occidental, se remarcă prin bogatul ei conţinut

teologic şi prin sentimentul ce ţi-l inspiră că te pune în legătură cu transcendenţa dumnezeiască,

prezenţa prin energiile necreate în toate chipurile lui Hristos şi ale sfinţilor. Ea prezintă, pe de o

parte, faptele şi evenimentele mântuitoare ale lui Hristos de la naştere până la înviere, pe de altă

parte, pe un Hristos care nu aparţine numai trecutului, ci care continuă să fie prezent şi lucrător

prin actele Sale mântuitoare săvârşite în trecut. Cei ce au în ei pe Hristos cu faptele Lui în mod

exemplar, umplându-se de Hristos cel din trecut şi din timpul lor, sunt sfinţii. De aceea şi

icoanele sfinţilor îi prezintă nu numai în ceea ce au avut omenesc în ei, ci în calitatea lor de

sălaşuri ale lui Hristos încă de pe pământ, calitate pe care o continuă în mod accentuat în starea

lor de acum aflată, într-o şi mai mare unire, cu Hristos. 25

BIBLIOGRAFIE :

I. Izvoare :

24 Pr. Prof. Dr. Nicu Breda, art. cit., pp. 230-234.25 Pr. Prof. Dumitru Staniloaie, op. cit., p. 236.

~ 15 ~

1. Biblia sau Sfânta Scripturǎ, redactatǎ, adnotatǎ şi tipǎritǎ de Anania Bartolomeu Valeriu, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca 2009.

2. Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sofia, Bucureşti, 2000.

II. Lucrări :

1. Cavarnos, Constantine, Ghid de iconografie bizantină, Editura Sofia, Bucureşti, 2005 2. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Biserică şi cult pe ȋnţelesul tuturor, Editura

Europartner, Bucureşti 1996.3. Staniloaie, Pr. Prof. Dumitru, O teologie a icoanei, Editura Fundaţiei Anastasia,

Bucureşti, 2005.4. Uspensky, Leonid, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, trad. Teodor Baconsky,

Editura Apologeticum, 2006.

III. Studii şi articole:

1. Breda, Pr. Prof. Dr. Nicu, Istoria teologică a icoanei în primele secole creştine, în revista TEOLOGIA, anul XI, nr. 1, 2007.

~ 16 ~