ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI DISCURSULUI

DEIXIS

1. DEFINIŢIE; PREZENTARE GENERALĂ

Prin deixis se desemnează ansamblul modalităţilor de expresie care asigură ancorarea mesajului lingvistic (enunţ) în situaţia de comunicare în care este produs. Orice enunţ este actualizarea unei expresii propoziţionale-tip (forma virtuală a unui mesaj) în circumstanţe comunicative determinate: un anumit vorbitor se adresează unui anumit destinatar, într-un anumit context spaţio-temporal, care constituie cadrul de referinţă obligatoriu pentru descrierea de stare (caracterizarea unui fragment de univers) realizată prin acest enunţ. Chiar enunţurile din clasa „aserţiunilor universale” (Pământul e rotund.; Omul este un mamifer biped.; Apa fierbe la 1000 C.) sunt ancorate deictic, prin timpul „prezent” al verbului-predicat, în situaţia de discurs: timpul verbal indică valabilitatea factuală şi / sau epistemică a informaţiei asertate, în momentul aserţiunii („lucrurile stau aşa, acum şi întotdeauna”/ „consider, în acest moment, sigur că lucrurile stau aşa întotdeauna”).

1.1. Coordonatele cadrului deictic

Situaţia de comunicare este analizabilă în mai multe categorii de elemente inerente actului comunicativ, care funcţionează drept coordonate ale cadrului deictic; acestea sunt: coordonata personală (a interlocutorilor participanţi la actul de comunicare reprezentat de enunţ), cea temporală (pe care sunt distribuite acţiunile, evenimentele / stările la care face referire enunţul, în raport cu momentul producerii sale), cea spaţială (pe care sunt proiectate entităţile / faptele referitoare la enunţ, în raport cu locul în care acesta se produce), cea socială (pe care sunt proiectate relaţiile sociale interpersonale, raportate la poziţia locutorului / alocutorului) şi cea discursivă (care captează raporturile reciproce dintre diferite componente ale discursului însuşi). Dintre acestea, coordonata personală şi cea temporală sunt codificate gramatical (gramaticalizare propriu-zisă / „tare”: referirea / raportarea la aceste coordonate este obligatorie în orice enunţ şi se realizează prin mijloace codificate morfologic, sintactic şi / sau lexical, în timp ce coordonatele spaţială, socială şi discursivă, precum şi informaţia „descriptivă” (vezi infra, 4.6) dispun doar de o codificare lexicală (gramaticalizare „slabă”: referirea / raportarea la ele nu este obligatorie, dar atunci când are loc dispune de mijloace sistematice, de natură lexicală).

635

1.2. Condiţionări pragmatice ale utilizării / interpretării deicticelor

Dacă raportarea la cadrul deictic, prin mijloacele de expresie deictică care îl evocă, este obligatorie pentru orice enunţ bine format, în acelaşi timp, decodificarea informaţiei factuale transportate de expresiile deictice este posibilă numai în condiţiile în care datele concrete ale situaţiei de comunicare sunt cunoscute: în condiţiile în care găsim un bileţel anonim, nedatat şi neadresat explicit, în care scrie Vino să mă vezi mâine-dimineaţă. Te aştept aici. Să nu întârzii!, nu vom şti nici cine lansează invitaţia, nici cui, nici unde, nici pentru când.

Această indeterminare referenţială a expresiilor deictice necontextualizate comunicativ derivă dintr-o caracteristică definitorie a acestora – aceea de semne lingvistice de tip indici (de aceea se mai numesc şi expresii indiciale – engl. „indexical expressions”): un semn indicial (indice) este tipul de semn caracterizat prin contiguitatea obligatorie a semnificantului şi a semnificatului denotativ (referenţial) – semnificantul „trimite la” referentul său doar în prezenţa fizică a acestuia (şi nu îl evocă in absentia, ca în cazul semnelor simbolice sau iconice).

Astfel, aşa cum un deget întins „indică” un obiect doar când acesta este prezent, perceptibil vizual, pronumele eu sau tu, adverbele acum sau aici, ieri sau poimâine, îşi „indică” referentul (persoana care / căreia i se vorbeşte, momentul / locul în care se vorbeşte, o zi anume în raport cu ziua în care se vorbeşte) doar când sunt rostite în contextul comunicativ care conţine elementele la care fac referire.

Cum coordonatele deictice se schimbă odată cu schimbarea contextului comunicativ (aceasta având loc cu fiecare nou mesaj, produs de către un alt vorbitor), referentul deicticelor va fi şi el schimbat cu fiecare eveniment de comunicare în care este ancorat (sau „ambreiat”) – denumirile alternative ale expresiilor deictice dând seama de această inserţie variabilă (ambreiori – fr. embrayeurs – sau engl. shifters „elemente de comutare”): „eu” sunt eu doar atât timp cât vorbesc şi mă evoc pe mine astfel, când tac „eu” nu mai sunt eu, devine „eu” cel care vorbeşte şi se autodesemnează prin eu.

1.3. Deixisul în comunicarea (±) prototipică. Cadrul deictic primar / secundar (deplasat)

Cadrul deictic, reprezentat prin coordonatele deictice, are un centru deictic, constituit prototipic din persoana vorbitorului şi din momentul şi locul în care vorbeşte, într-o situaţie de comunicare faţă în faţă, între parteneri deţinători ai rolurilor fundamentale (emiţător, destinatar, eventual martori).

Rolurile comunicative fundamentale (cele asumate de participanţii la actul de comunicare prototipic, canonic) sunt monolitice, ele cumulând un fascicul de atribuţii comunicative care, în comunicarea nonprototipică, nu sunt indisolubil asociate; astfel, emiţătorul prototipic este, în acelaşi timp, autor al acţiunii verbale şi responsabil de aceasta (destinatar virtual al reacţiei alocutorului), codificator al mesajului şi producător fizic al acestuia, iar destinatarul prototipic este simultan primitor fizic al mesajului, decodificator al acestuia, beneficiar desemnat al acţiunii verbale şi autor virtual al reacţiei / replicii.

În anumite situaţii de comunicare nonprototipică (noncanonică), rolurile comunicative se pot disocia în subroluri: la polul emiţător – în responsabil al

636

acţiunii comunicative exercitate prin mesaj / autor al formulării mesajului (codificator) / transmiţător / producător fizic al mesajului; la polul destinatar – în primitor al mesajului / decodificator / primitor al mesajului decodificat / beneficiar / pacient al acţiunii comunicative.

În situaţiile de comunicare la distanţă (în spaţiu şi / sau în timp), sau în care rolurile comunicative sunt disociate, cadrul deictic de referinţă se adaptează la parametrii noncanonici, după reguli prescrise de codul lingvistic şi / sau de codurile sociale. Astfel, într-o scrisoare adresată de X lui Y, redactată de secretara lui X şi primită, citită şi repertoriată de secretara lui Y, care-i comunică acestuia esenţa mesajului, o frază ca Vă mulţumesc, domnule preşedinte, pentru atenţia pe care aţi acordat-o problemelor pe care vi le-am prezentat. va fi interpretată ca referindu-se, prin persoana I, la autorul-responsabil al conţinutului mesajului (şi nu la redactor sau la transmiţătorul acestuia), prin persoana a II-a reverenţială la destinatarul acestui conţinut (şi nu la receptorul fizic al mesajului sau la interpretul acestuia), iar prin perfectul compus (aţi acordat) la un moment anterior momentului încheierii receptării mesajului (deşi ulterior celui al conceperii / redactării / emiterii sale).

Chiar şi în situaţiile de comunicare canonice, pe cadrul deictic primar (al circumstanţelor comunicării) se pot grefa cadre deictice secundare (derivate, deplasate, comutate), corespunzătoare punctelor de vedere diferite pe care le poate adopta vorbitorul. In cazul reproducerii unui discurs în discursul-cadru (prin vorbire directă, indirectă sau prin forme mixte), deplasarea cadrului deictic este gramaticalizată; în cazul discursului narativ, ea este foarte frecventă (autorul îşi asumă unghiul de vedere al personajului); de asemenea, în conversaţia curentă, cadrul deictic este parţial mobil. Astfel, în: Dar mi1-ai spus chiar tu2 foarte clar: „Tu1 cu mine2 n-o să mai ai vreodată probleme.”, elementele deictice (pronumele de persoana 1 şi a 2-a, persoana 1 şi a 2-a şi timpul verbelor) prezente în secvenţa de discurs aparţinând exclusiv locutorului, respectiv în cea reprodusă în stil direct, sunt raportate la cadre deictice diferite: primele – la cel al discursului de bază, ultimele – la cel al discursului citat, introducând astfel o perspectivă deictică secundară, derivată în raport cu discursul-cadru. În Aşa, şi te-ai ascuns pe şantier în Dobrogea. De ce credeai că acolo / aici eşti / erai în siguranţă?, selecţia deicticului spaţial şi cea a timpului verbal se poate face opţional şi / sau selectiv, prin raportare la cadrul deictic primar (situaţia de comunicare) sau la cel deplasat empatic (vorbitorul se plasează mental în contextul situaţional evocat).

Gradul de mobilitate, componentele cadrului deictic care îi sunt supuse, ierarhia acestor componente din punctul de vedere al stabilităţii / mobilităţii sunt diferite de la o limbă la alta (de exemplu, regulile de concordanţă a timpurilor), iar în cadrul aceleiaşi limbi, de la un stil la altul, de la un tip de discurs la altul şi de la un tip de context lingvistic la altul (vezi infra).

2. DEICTICE SIMBOLICE VS OSTENSIVE

În funcţie de felul în care se realizează evocarea elementelor de context comunicativ de către expresiile deictice, acestea pot fi: (a) simbolice sau (b) ostensive (gestuale – termen alternativ frecvent folosit, dar mai puţin adecvat, fiind mai restrictiv).

637

2.1. Deictice simbolice

Deicticele simbolice îşi indică nonambiguu referentul prin simpla lor utilizare în situaţia de comunicare, în virtutea regulii de sens care le este asociată. Pronumele de persoana I singular şi persoana I singular a verbelor, adverbe ca azi, ieri, poimâine, aseară sunt univoc decodificabile referenţial prin aplicarea directă a procedurii de selectare a referentului din datele perceptibile ale contextului situaţional.

2.2. Deictice ostensive

În cazul deicticelor ostensive, utilizarea lor într-un context situaţional nu este suficientă pentru identificarea elementului de context la care fac referire, fiind necesară o indicare („arătare”, „ostensiune”) a acestuia prin mijloace extralingvistice (gest, orientarea privirii). Dacă spun Dă-mi aia de acolo!, alocutorul va înţelege, pe cale simbolică (convenţională), că îi cer să-mi înmâneze ceva aflat la oarecare distanţă de mine, accesibil vizual şi acţional ambilor, dar nu va şti care obiect anume, situat în care punct al spaţiului comun, decât dacă i-l voi arăta cu mâna sau cu privirea.

Regula de sens (procedeul de atribuire a referentului) asociată deicticelor ostensive cuprinde apelul obligatoriu la mijloace de individualizare extraverbale.

Pronumele, adjectivele şi adverbele demonstrative, pronumele personale de persoana a III-a, ca şi articolele hotărâte, au, atunci când sunt utilizate deictic, o natură ostensivă:

Îmi aleg asta, asta şi aia de acolo.;Cu asemenea ochi cucereşti pe oricine.;Nu aşa, mă, aşa, bag-o la punctul mort şi pe urmă tragi de volan. (reclamă TV);Dar el cine e şi ce vrea?;Domnul este foarte elegant, doamna, mai puţin.Atunci când contextul situaţional permite decodificarea nonambiguă a

deicticului ostensiv – fie pentru că, în circumstanţele date, se află un singur element din clasa referenţilor posibili ai respectivei forme, fie pentru că atenţia interlocutorilor este deja fixată, pe cale discursivă sau extradiscursivă, asupra respectivului element – vorbitorul se poate dispensa de indicaţiile extraverbale în rostirea expresiei în cauză:

Ăsta pe cine o căuta? [despre o persoană străină care tocmai a intrat pe uşă]Pe-ăsta dă-mi-l mie, să nu te răneşti! [tatăl, către copilul care se joacă cu cuţitul]Deci, domnul doreşte tort, iar doamna, îngheţată. [chelnerul, către cei doi

clienţi, de sexe diferite, de la masă]Nu mai face aşa, că mă supăr!Orice deictic ostensiv conţine şi un nucleu semantic simbolic, care determină

tipul de element situaţional pe care îl poate selecta ca referent: el se poate referi la o entitate – persoană, eventual animal personalizat (rareori, la obiecte), de sex / gen masculin (sau neutru, pentru obiecte), distinctă de locutor şi de alocutor; acolo este un punct în spaţiul interlocuţiei situat la relativă distanţă de vorbitor; aşa este o modalitate de desfăşurare a unei acţiuni etc.

Majoritatea expresiilor utilizabile ca deictice ostensive sunt susceptibile şi de o utilizare nondeictică, anaforică sau cataforică: zona de indeterminare referenţială a formei-tip (necontextualizate) este fixată, atunci când expresia este actualizată în mesaj, fie prin indicii de natură contextual-ostensivă, fie prin precizări de natură verbală:

638

(deictic) Fata asta ajunge departe. [= fata aici de faţă](anaforic) (A cunoscut-o pe Anda când avea 18 ani.) Fata asta i-a făcut mult

rău. [fata de care am vorbit](deictic) Ce faci acolo ?(cataforic) Du-te acolo unde a-nţărcat mutu` iapa!(deictic) Acela e fostul logodnic al Mihaelei. [persoana care tocmai a intrat

pe uşa amfiteatrului](anaforic) (Fostul ei soţ ar fi putut foarte bine s-o ajute.) L-a rugat cu cerul

şi cu pământul, dar acela n-a vrut să audă.

Unele forme utilizabile deictic ostensiv sunt susceptibile şi de o utilizare nondeictică, dar şi nonana- / cataforică, expletivă; în limba română, fenomenul se limitează la pronumele personal feminin neaccentuat, în acuzativ singular şi în dativ:

Las-o baltă !A luat-o la sănătoasa.Hai, dă-i drumul, zi ceva !Şi-altă dată / O s-o facem şi mai lată! (cântec de pahar)Zi-i odată, ce e ?; Dă-i bice, e târziu!În vorbirea populară, în anumite contexte, se poate utiliza expletiv şi

forma de feminin plural, acuzativ, a pronumelui personal: Le zice bine!.Este reperabilă, în exprimarea argotică, şi formula: Nu le prea am

(pe-astea) cu muzica grea. (total nerecomandabil), unde apare, opţional, şi demonstrativul feminin plural, acuzativ, cu valoare expletivă.

2.3. Deictice mixte

În afara deicticelor pur simbolice (cu referent precis determinat convenţional în contextul comunicativ dat) şi a celor pur ostensive (al căror nucleu semantic simbolic este doar de natură categorială), există o categorie de deictice de natură mixtă, parţial simbolică şi parţial ostensivă.

Pronumele personal de persoana a II-a singular şi persoana a II-a singular a verbelor trimit la alocutor, dar atribuirea rolului de alocutor este implicită şi nonechivocă doar în dialogul bilateral, faţă în faţă; în celelalte situaţii (dialog între mai mulţi interlocutori, dialog la distanţă) desemnarea în acest rol are loc prin mijloace ostensive (direcţia privirii, gest) sau lingvistice (adresare nominală, formule fatice direcţionate explicit, mesaje introductive de desemnare: Irina, vrei să-mi mai pui puţină cafea?; Ascultă, domnule Popescu, nu e deloc de glumă!; În atenţia domnului secretar de stat X! [în deschiderea unei scrisori oficiale]).

Odată stabilit prin consens rolul de destinatar, funcţionarea deicticului este simbolică.

Pronumele personal de persoana a II-a plural are un referent compus din alocutor (cu toate precizările de mai sus) şi dintr-un număr de alte persoane (identificabile pe cale ostensivă şi / sau ana- / cataforică), sau dintr-un grup de destinatari (a căror identitate precisă se determină, de asemenea, ostensiv sau ana- / cataforic).

Voi cine sunteţi? [grup de destinatari identificabili direct; utilizare deictică simbolică];

Aş vrea să vă rog ceva, pe tine şi pe prietenii tăi. [voi = tu + alţii, identificabili cataforic];

639

Voi1 şi voi2, veniţi cu mine. Voi3, rămâneţi unde vă găsiţi! [grup de destinatari identificabili ostensiv];

Adverbele deictice aici şi acum au un nucleu deictic simbolic ferm (locul în care vorbesc; momentul în care vorbesc) situat în centrul unei sfere spaţiale, respectiv temporale, vagi, ale cărei contururi precise sunt delimitate fie ostensiv explicit (Aşază-te aici! [semn cu mâna]), fie ostensiv implicit (Ce bine şi cald e aici! [într-o încăpere în care se intră de afară], fie ana- / cataforic (Vino pe terasă, aici, lângă mine!), pentru deicticele temporale, dezambiguizarea zonei vagi se poate face doar pe cale verbală: Acum, după revoluţie, lucrurile s-au schimbat radical. (cataforă), Înainte să devină şef era băiat de treabă, acum însă e de nerecunoscut. (anaforă prin complementaritate).

Zona de referenţialitate virtuală vagă a acestor deictice mixte le face şi pe acestea susceptibile, deci, de utilizări hibride, deictice şi nondeictice (anaforice / cataforice), coroborate. Utilizările alternative, aparent pur anaforice (După douăzeci de ani, s-a întors în satul natal să-şi caute rudele. Aici n-a mai găsit pe nimeni.), sunt însă interpretabile (prin componenta de selecţie a demonstrativului de apropiere în locul celui de depărtare, acolo) şi drept deplasări ale cadrului deictic (vezi infra).

3. CATEGORII DE DEICTICE ÎN FUNCŢIE DE ROLUL ÎN ANCORAREA DEICTICĂ A ENUNŢULUI

În funcţie de rolul pe care îl au în ancorarea deictică a enunţului, expresiile deictice pot fi:

(a) expresii referenţiale intrinsec deictice; (b) expresii deictice relaţionale;(c) expresii cu ancoraj deictic intrinsec;(d) expresii ale „acordului” deictic.

3.1. Expresii referenţiale intrinsec deictice

Expresiile referenţiale intrinsec deictice realizează o ancorare directă în situaţia de comunicare, prin referire la anumite componente ale acesteia pe care le atrag în discurs. Caracterul deictic intrinsec constă în autosuficienţa acestor expresii din punctul de vedere al funcţiei deictice pe care o exercită în enunţul care le actualizează: această funcţie se realizează independent de celelalte elemente de expresie prezente în lanţul sintagmatic, dar constituie baza poziţionării referenţiale a acestora în raport cu cadrul deictic.

Sensul (intensiunea) acestui tip de expresii deictice constă în procedura de atribuire a referentului din situaţia de comunicare.

Pronumele personale şi demonstrative, adverbele demonstrative, morfemele timpurilor verbale deictice sunt elemente de expresie referenţială intrinsec deictică; de asemenea, substantive ca prezentul, trecutul, viitorul, când se referă la cadrul deictic primar.

Când spunemEu nu mă pricep, cred că nici tu, dar ea e sigur o expertă.;Asta de când a apărut aici? Ieri nu era.;N-o lăsa pe mâine, poţi s-o faci şi poimâine.;Prezentul îl dezamăgeşte, viitorul îl sperie.,

640

eu, tu, ea, asta, aici, ieri, mâine, poimâine, prezentul, trecutul sunt univoc decodificabile referenţial prin simpla raportare la situaţia de discurs, indiferent de restul elementelor cosintagmatice şi de raporturile stabilite cu acestea; de asemenea, formele de timp verbal indică momente univoc poziţionate deictic ale proceselor reprezentate de verbe, indiferent de natura acestor procese.

3.2. Expresii deictice relaţionale

Expresiile deictice relaţionale realizează ancorajul deictic al unor alte elemente de expresie, de natură nondeictică, cărora le sunt ataşate ca determinanţi.

Sensul (intensiunea) deicticului relaţional constă în procedeul de fixare a referentului sintagmei rezultante, prin raportare la coordonatele deictice. În enunţuri ca:

La anul mă însor.;Săptămîna trecută mi s-a întâmplat ceva straniu.;Vino să mă întrebi peste două zile.;Acum douăzeci de ani era superbă.;Să fim optimişti: anul ăsta e cu mult mai bun decât anul viitor.;Fata asta mă scoate din minţi.

elementele puse în evidenţă referenţializează sintagmele respective în relaţie cu cadrul deictic, spre deosebire de determinativii nondeictici corespondenţi care, distribuiţi în contexte similare, îşi referenţializează sintagmele prin raportare la alte puncte de referinţă, neincluse în cadrul deictic:

Mi-a spus că se însoară în anul următor.;Cu o săptămână în urmă mi se întâmplase ceva straniu.;Vino să mă întrebi după două zile de la semnarea contractului.;Cu douăzeci de ani în urmă era superbă.;Anul acela a fost cu mult mai bun decât anul următor.;Fata aceea mă scotea din minţi.Deicticele relaţionale nu au aşadar un referent propriu, ci atribuie un referent

determinat deictic sintagmei pe care o construiesc; prezenţa lor semnalează lecţiunea deictică a acestei sintagme.

3.3. Expresii cu ancoraj deictic intrinsec

Expresiile cu ancoraj deictic intrinsec se caracterizează printr-o structură semantică analizabilă într-o componentă de semnificaţie descriptivă independentă de coordonatele deictice şi o altă componentă, de natură deictică referenţială, care o ancorează pe prima în contextul comunicativ.

Interjecţiile (cu excepţia celor „imitative”, onomatopeice), verbele şi expresiile performative, pronumele şi alocutivele onorifice relaţionale, substantivele în vocativ, verbele la imperativ sunt elemente cu ancoraj deictic intrinsec.

3.3.1. Interjecţiile propoziţionale, cele predicative şi cele alocutive sunt elemente de expresie a căror semnificaţie descriptivă conţine obligatoriu referire la elemente ale situaţiei comunicative, fără a se reduce la procedura de identificare a acestora.

Ca elemente de expresie-tip (necontextualizate comunicativ), categoriile de interjecţii menţionate au un sens care poate fi glosat în termenii unei acţiuni verbale exercitate de un locutor virtual asupra unui / unor alocutor(i) virtuali, sau ai unei atitudini exprimate de locutorul virtual în legătură cu o stare sau un eveniment făcând parte din contextul comunicării. Actualizarea interjecţiilor-tip într-un discurs concret

641

le conferă acestora o valoare echivalentă unui mesaj condensat, traductibil printr-un enunţ fixat referenţial în situaţia de comunicare.

Aş!; Haida-de!; Bravo!; Aha!; Sst! pot fi analizate, respectiv, ca: „Eu neg hotărât ceea ce ai spus tu adineaori”.; „Eu te îndemn să fii onest / să-ţi revizuieşti opinia şi să nu mai susţii enormităţi”.; „Eu te laud pentru ceea ce ai spus / făcut”.; „Eu m-am lămurit în urma spuselor tale”.; „Eu te rog / îndemn să taci”.

Uf!; Hait! Brrr! sunt echivalentele unor enunţuri sintetice, cu semnificaţia: „Eu sunt nemulţumit de o situaţie de care iau cunoştinţă / care îmi este evocată”.; „Eu constat o situaţie (potenţial) negativă, cu neplăcută surprindere”.; „Mie mi-e frig / teamă”.

Uite-o aici, pe masă!, Iată omul providenţial!, Na-ţi-o ţie, mie nu-mi trebuie. conţin interjecţii cu rol de predicate, între ale căror argumente figurează protagoniştii actului de comunicare (eu, tu) şi entităţi prezente în contextul situaţional.

În sfârşit, interjecţiile alocutive cu rol fatic, ca Bre, Mă / Măi, Bă Fă sau Alo sunt strict ancorate în situaţia de comunicare, cu rol echivalent cu cel al unor mesaje fatice cu formă propoziţională („Eu te rog / îndemn să mă asculţi.”), în care sunt, în plus, codificate şi informaţii privitoare la poziţia socială şi interpersonală a interlocutorilor şi / sau la tipul de canal, ori la circumstanţe materiale ale interlocuţiei (alo se foloseşte la telefon, sau pentru a atrage atenţia unei persoane aflată la oarecare distanţă).

3.3.2. Verbele performative sunt o subclasă a verbelor desemnând acţiuni verbale, care prezintă caracteristica de a realiza, atunci când sunt folosite la persoana I indicativ prezent, prin însăşi rostirea lor, acţiunea pe care o descriu (desemnează):

Te rog să mă ierţi!;(Îţi) promit să nu mai mint.;Declar că toate cele anterior prezentate sunt reale.;Vă invităm la onomastica fiicei noastre.Valoarea lor perfomativă este strict condiţionată de asocierea cu elementele

referenţiale intrinsec deictice (persoana I, indicativ prezent), în absenţa cărora funcţionează ca simple descrieri / evocări ale unor acţiuni verbale:

L-a rugat să-l ierte.;Mi-a promis să nu mai mintă.;A declarat că cele prezentate sunt reale.;Ne invită la onomastica fiicei lor.Expresiile performative sunt forme de expresie ritualizate, a căror rostire în

circumstanţele prescrise de codul pragmatic (privitoare la participanţi şi la acţiunile acestora, precum şi la contextul situaţional) asigură realizarea unei acţiuni sau instituirea unei stări, pe care, atunci când sunt utilizate în alte circumstanţe, doar o descriu: Sunteţi bine-veniţi! realizează o acţiune prin care se instituie un raport particular, de acceptare binevoitoare, între primitor şi vizitator. Lucrările şedinţei se încheie aici., Sesiunea este deschisă., Licitaţia s-a închis., Adjudecat domnului cu haină gri din rândul al treilea. sunt acte prin care locutorul îşi exercită autoritatea de a modifica starea de lucruri anterioară şi de a institui o stare nouă.

Performativitatea verbelor şi expresiilor performative este condiţionată de actualizarea componentei lor de ancoraj deictic; atunci când aceasta este anulată (fie prin modificarea formei expresiei, fie prin utilizarea sa într-un context diferit

642

de cel prescris) se anulează şi valoarea performativă, în favoarea celei simplu descriptive (evocative).

3.3.3. Pronumele personale de politeţe (vezi şi I, Pronumele de politeţe) au o componentă deictică referenţial, intrinsecă, şi o alta descriptivă, ancorată deictic: dumneavoastră, Domnia Voastră, Domniile Voastre, indică, pe de o parte, alocutorul, iar, pe de altă parte, marchează raportul social al locutorului faţă de acesta (nonintimitate sau distanţă ierarhică în favoarea alocutorului – trăsături ambiguizate în aceste forme).

Dumneata are un statut aparte, întrucât componenta descriptivă social este dezambiguizată: în unele utilizări, acest pronume indică situaţii de nonintimitate, dar în care raportul ierarhic este defavorabil alocutorului:

Ce crezi dumneata, că îmi poţi telefona la orice oră?;M-am gândit la dumneata, să vedem ce putem face să te ajutăm.Într-o altă utilizare, în raporturile de familie, dumneata poate prezenta

combinaţia de trăsături inversă (intimitate + raport ierarhic favorabil alocutorului): în anumite familii, copiii se adresează părinţilor cu dumneata (practică din ce în ce mai puţin frecventă).

La persoana a III-a, dumnealui / dumneaei, dumnealor, Domnia Sa, Domniile Lor indică referirea la o persoană marcată deictic negativ (nonidentică cu locutorul sau alocutorul, putând fi un martor prezent la schimbul verbal sau un individ despre care se vorbeşte) şi, în acelaşi timp, raportul social al locutorului faţă de aceasta (nonintimitate sau superioritate a statutului relativ în favoarea persoanei desemnate). Pronumele dânsul / dânsa / dânşii / dânsele au aceeaşi componentă referenţială deictică negativă, dar componenta descriptivă a raportului social are un statut precar: în unele variante regionale ale limbii române este neutralizată (dânsul etc. se poate folosi şi pentru animale), în timp ce între vorbitorii de limbă literară nu există consens: unii le folosesc drept corespondentul de persoana a III-a (mai puţin formal decât dumnealui / -ei / -lor, Domnia Sa, Domniile lor) al lui dumneavoastră, iar alţii, drept echivalente pentru nereverenţialele el, ea, ei, ele.

Înţelegem prin deictic pozitiv acel element de expresie care îşi selectează referentul direct din situaţia de comunicare, în timp ce referentul deicticului negativ este stabilit prin raportare negativă (complementară) la entităţi care fac obiectul referinţei deictice directe („acela (prezent aici) care nu este eu sau tu”).

Între formele nonpronominale de deferenţă (utilizate alocutiv sau evocativ), cele care marchează statutul relativ al persoanei desemnate faţă de locutor pot fi considerate a avea, pe lângă componenta referenţială intrinsec deictică în alocuţie, şi o componentă descriptivă social, ancorată deictic.

Domnul, Doamna, Domnişoara etc., la singular sau plural, în alocuţie sau în evocare, sunt utilizate în condiţii de nonintimitate şi / sau de subordonare ierarhică a locutorului.

Statutul social absolut este şi el marcat prin forme reverenţiale, dar utilizarea lor nu depinde de poziţia relativă a locutorului, deci ancorajul lor deictic se rezumă, în utilizarea alocutivă, la componenta referenţială deictică intrinsec (desemnarea alocutorului): în circumstanţe formale, ne adresăm cu Domnule Preşedinte, Excelenţă, Sfinţia Voastră – chiar dacă se întâmplă să avem raporturi personale apropiate cu deţinătorul respectivului statut. Este adevărat că această formă de

643

adresare este rezervată comunicării publice, formale, în intimitate având, de obicei, prevalenţă relaţiile interpersonale – ceea ce ar putea fi interpretat ca un ancoraj deictic în tipul de situaţie de comunicare; această poziţie ne-ar obliga însă să considerăm deictice toate mărcile stilurilor funcţionale (variantele diafazice ale limbii), ceea ce pare excesiv.

3.3.4. Formele de imperativ, persoana a II-a, ale verbelor prezintă un ancoraj deictic intrinsec, nerealizându-se decât prin adresare directă alocutorului.

Forma de vocativ a substantivelor este ancorată deictic intrinsec prin componenta sa alocutivă, de desemnare a alocutorului – desemnare care se serveşte de componenta semantică descriptivă ca de un adjuvant în dezambiguizarea adresării: Fetiţo, vino puţin, te rog!, rostit către un grup de persoane de vârste şi sexe diferite, între care se află un singur copil de sex feminin, este decodificat referenţial nonambiguu datorită componentei semantice nondeictice a numelui.

3.4. Expresii ale „acordului” deictic

Verbe de deplasare cu punct terminal determinat, ca a veni vs a merge (la), a se duce (la) sau a duce vs a aduce, au o utilizare condiţionată de situarea spaţială a participanţilor la actul comunicativ şi a entităţilor evocate, deci de caracteristici legate de coordonatele deictice.

Prin selectarea unuia sau altuia din aceste verbe, autorul enunţului nu comunică alocutorului o informaţie necunoscută de acesta asupra circumstanţelor comunicării, nici nu face referire diferenţiată la unele dintre aceste circumstanţe, ci îşi adaptează expresia, în mod redundant, la un cadru deictic cu configuraţie dată.

Trăsăturile relevante în speţă ale cadrului deictic sunt:– situarea locutorului / alocutorului la momentul locuţiei;– situarea locutorului / alocutorului la momentul realizării acţiunii descrise;– situarea abituală a locutorului / alocutorului;– coincidenţa / noncoincidenţa situării locutorului / alocutorului la momentul

locuţiei cu cea la momentul realizării acţiunii şi / sau cu situarea abituală.Vom avea:Vino mâine să mă vezi / *Mergi mâine să mă vezi.

(situarea locutorului la momentul locuţiei situarea la momentul acţiunii situarea abituală; deplasarea alocutorului către acest loc);

Pot veni mâine pe la tine? / *Pot merge mâine pe la tine?(situarea abituală a alocutorului ± identică cu situarea la momentul locuţiei; deplasarea locutorului către acest loc);

Trebuie să merg / mergi la doctor. / *Trebuie să vin / vii la doctor.(situarea locutorului / alocutorului nonidentică, în niciun moment, cu punctul de destinaţie al deplasării);

Du-te, te rog, până la mine acasă şi udă-mi florile / *Vino te rog…(situarea alocutorului la momentul locuţiei / ≠ situarea la momentul deplasării ≠ localizarea abituală; deplasarea alocutorului către situarea abituală a locutorului);

Tu vii mâine la petrecere? Eu mă duc., dar şi:Înţeleg că te duci la petrecere. O să vin şi eu.

(situarea locutorului / alocutorului la momentul locuţiei ≠ situarea la momentul încheierii deplasării; situarea locutorului / alocutorului la momentul încheierii deplasării identică);

644

Adu-mi cartea mâine la serviciu. (eu voi fi acolo), darDu-mi cartea la serviciu şi pune-mi-o în sertar. / ?Adu-mi cartea la serviciu

…(eu nu voi fi acolo).Selecţia verbului adecvat depinde nu numai de configuraţia distribuţiei

spaţiale a rolurilor participante la diversele momente relevante, ci şi de posibila adoptare, de către locutor, a unui unghi de vedere „empatic” cu persoane / locuri menţionate în discurs:

Am auzit că e un loc formidabil. Vin / merg / se duc acolo oameni din toate colţurile lumii.;

E un doctor extraordinar, vine / merge lumea la el ca la Maglavit.

4. CATEGORII DE DEICTICE ÎN FUNCŢIE DE TIPUL DE INFORMAŢIE CODIFICATĂ

Cea mai frecventă clasificare a deixisului este aceea în funcţie de tipul de informaţie contextual-comunicativă codificată.

După acest criteriu, se pot distinge:(a) deixisul personal;(b) deixisul spaţial;(c) deixisul temporal;(d) deixisul discursiv (textual);(e) deixisul social;(f) deixisul „descriptiv”.Categoriile (a) – (c) constituie coordonatele fundamentale ale cadrului deictic

în funcţie de care se realizează inserţia tuturor elementelor menţionate în universul discursiv, construit în jurul universului „real” (cel în care are loc evenimentul comunicativ).

Categoriile (d) şi (e) sunt coordonate deictice secundare, la care raportarea se face opţional, chiar dacă sunt inerente oricărui act de comunicare.

Categoria (f) nu reprezintă o coordonată de referinţă, ci doar o clasă de informaţii contextuale codificabilă deictic şi nesubsumabilă celorlalte categorii.

4.1. Deixisul personal codifică rolurile comunicative ale participanţilor la schimbul verbal, prin pronume şi prin persoana verbală (vezi şi I, Pronumele, Verbul. Numărul şi persoana).

4.1.1. Persoana I şi a II-a sunt deictice pozitive (denotă persoana locutorului, respectiv a alocutorului) şi nu pot avea decât utilizare deictică (vezi însă supra, 2.3, în legătură cu dezambiguizarea ostensivă / anaforică a destinatarului adresării); persoana a III-a selectează fie un referent deictic negativ (entitate nonidentică cu persoana locutorului / alocutorului), fie unul identificat pe cale ana- / cataforică.

Persoana 1 plural (rareori, şi singular) şi persoana a II-a singular (rareori, şi plural) sunt susceptibile şi de o utilizare generică:

Cum procedăm în caz de cutremur? (instrucţiuni)Tocăm bine ceapa şi o rumenim uşor. (reţetă culinară)Sunt timid. Cum mă tratez? (titlu de broşură cu sfaturi practice)Ai carte, ai parte. (proverb)Nu e bine să te bagi unde nu te pricepi.Luaţi un cerc şi alintaţi-l; el va deveni vicios.Dacă sunteţi deprimaţi, gândiţi-vă la cei mai nefericiţi decât voi.

645

Fenomenul este explicabil printr-o „virtualizare” a rolurilor comunicative: locutorul se identifică virtual cu un „eu” generic ori îşi identifică un alocutor virtual într-un „tu” generic.

Pronumele de persoana I plural (noi) este îndeobşte considerat ca având o natură mixtă (referă la un ansamblu de persoane care o include pe cea a locutorului, plus un număr variabil de nonlocutori), cu variantele: noi inclusiv (eu + tu ± alţii) şi noi exclusiv (eu + alţii) – aşadar, ar fi un fals plural (nu poate fi considerat un ansamblu de eu). Această optică este valabilă pentru comunicarea orală directă, inclusiv pentru cazurile în care se vorbeşte în cor (fiecare rostitor de noi emite un mesaj propriu, în care se referă la sine însuşi plus alţii), dar nu şi pentru situaţii de comunicare noncanonică, în care rolul de destinatar al mesajului este disociat în subroluri componente (responsabil al acţiunii comunicative / codificator / transmiţător); un document emis de către o comisie şi redactat de către secretarul acelei comisii, în care se spune: În urma deliberărilor în plen, noi, membrii comisiei X, am decis următoarele…, face referire prin pronumele noi la toţi membrii semnatari, în mod egal responsabili de conţinutul mesajului şi de acţiunea comunicativă pe care o exercită, deci la o pluritate de eu (persoana I trimiţând nu la emiţătorul fizic, nici la autorul redactării, ci la autorul-responsabil al acţiunii verbale).

4.1.2. Coordonata deictică personală constituie baza de raportare a deixisului spaţial şi este o componentă intrinsecă a deixisului social.

Elementele de expresie ale deixisului personal sunt de natură simbolică (cu excepţia persoanei a III-a, deictic ostensivă) şi fac parte din categoria deicticelor referenţiale intrinsece (vezi supra, 2.1, 2.2 şi 3.1).

4.1.3. Coordonata deictică personală nu este deplasabilă decât în discursurile reproduse în vorbire directă:

Şi atunci mi1-a spus: „Eu2 cu tine1 nu mai vreau să am de-a face”.În discursul reprodus în vorbire indirectă se păstrează raportarea la

coordonata personală a cadrului deictic primar:Şi atunci mi1-a spus că el2 cu mine1 nu mai vrea să aibă de-a face.

4.2. Deixisul spaţial codifică configuraţia spaţială a contextului comunicării prin raportare la poziţia interlocutorilor. Sunt relevante, în speţă, raporturile de distanţă (apropiere / depărtare) faţă de participanţi (cu prevalenţa clară a locutorului faţă de alocutor) şi de poziţionare relativă la aceştia (în faţă / în spate, la stânga / la dreapta, înainte / înapoi etc.), precum şi (în cazul expresiilor de „acord” deictic – vezi supra, 3.4) situarea participanţilor în diferite momente (al locuţiei, al acţiunii menţionate în enunţ, situarea abituală).

4.2.1. Adverbele de loc aici / acolo codifică lexical parametrul „distanţă faţă de locutor”, în principal la momentul locuţiei;

Aici plouă şi e frig. Acolo cum e vremea? (discuţie telefonică).Adverbul de apropiere (aici) se mai poate folosi şi prin deplasarea empatică a

centrului deictic către alocutor sau către un personaj menţionat în discurs, dar nu în detrimentul locutorului:

Bun, deci ai ajuns la Cluj. Şi aici, cum te-ai descurcat?;Aşa, şi s-a stabilit în Italia. Aici nu i-a mers prea bine., dar Ai plecat de aici în America, şi acolo ce-ai făcut?.

646

Pronumele demonstrative sunt şi ele organizate în serii conform criteriului distanţei faţă de locutor: acesta / aceasta / aceştia / acestea şi ăsta / asta / ăştia / astea marchează apropierea, în timp de acela / aceea / aceia / acelea şi ăla / aia / ăia / alea – distanţa; de asemenea, adjectivele demonstrative corespondente. Apropierea şi depărtarea fiind însă noţiuni relative, atunci când nu avem termen de comparaţie, putem desemna printr-un demonstrativ de apropiere orice obiect aflat în spaţiul perceptiv:

Muntele ăsta mi-a dat totdeauna fiori. (rostit de la o distanţă de doi kilometri).Locuţiunile prepoziţionale şi cele adverbiale care indică relaţia poziţională a unui

obiect – la dreapta / la stânga; în faţă (în faţa) / în spate(le); înainte(a) / înapoi(a) – sunt raportabile la perspectiva locutorului (copacul din dreapta casei, grădina din spatele blocului), dar şi a alocutorului (Deschide uşa din dreapta! poate însemna „din dreapta ta”, dar şi „din dreapta mea”, care nu sunt identice dacă stăm faţă în faţă) sau a unui personaj despre care se vorbeşte (A luat-o pe strada din dreapta. – a mea sau a lui?) sau chiar a unui obiect reprezentabil prin analogie cu o persoană (grădina din faţa clădirii – a cărei faţadă este în partea opusă faţă de vorbitor).

În legătură cu selecţia verbelor de mişcare cu punct de sosire determinat (vezi supra 3.4), „acordul” deictic.

4.2.2. Expresiile spaţiale intrinsec deictice (aici / acolo, dincoace / dincolo, încoace / încolo etc.) au o natură preponderent ostensivă; cele relaţionale sunt simbolice (vezi supra, 2)

4.2.3. Cadrul deictic spaţial este deplasabil diferenţiat în funcţie de tipul de expresie deictică şi, desigur, de tipul de situaţie discursivă; mobilitatea sa globală este, în orice caz, superioară celei a deixisului personal.

4.3. Deixisul temporal codifică reprezentarea temporală prin raportare la spaţiul temporal în care are loc actul comunicativ; în comunicarea canonică, timpul comunicaţional este tratat lingvistic drept unitar (momentul emiterii şi cel al receptării mesajului sunt considerate simultane, durata intervenţiilor şi distanţa temporală dintre ele sunt neglijate); în situaţii noncanonice (momentele intervenţiilor şi / sau cele ale subcomponentelor acestora sunt spaţiate în timp) devine relevantă distincţia dintre momentul codificării şi momentul receptării / interpretării mesajului, ca şi cea dintre diversele momente ale redactării unui mesaj (scris sau înregistrat):

Acum, când îţi scriu, lucrurile par fără ieşire. Poate până-mi primeşti scrisoarea situaţia se va mai fi limpezit.;

Dacă urmăriţi această înregistrare înseamnă că am murit. (testament pe o videocasetă);

Reiau scrisoarea după o săptămână. Îţi spuneam că sunt total demoralizat – între timp mi-am mai venit în fire.;

Ai câştigat un prăjitor de pâine! Telefonează la XYZ şi revendică-ţi premiul. (mesaj pe o etichetă răzuibilă; campanie promoţională);

Ofertă limitată la primele 100 de apeluri. Telefonează acum! (timpul decodificării = timpul emisiei ≠ timpul codificării).

Elementele de expresie a deixisului temporal pot fi de tipul referenţialelor intrinsec deictice (morfemele timpului verbal deictic; adverbe ca azi, ieri, mâine, poimâine, alaltăieri, aseară, diseară, acum, odată, odinioară, recent, (în) curând;

647

substantivele prezentul, trecutul, viitorul când sunt lipsite de determinanţi nondeictici) sau de tip relaţional (determinanţi ai altor expresii, nondeictice, cărora le impun un referent identificat pe cale deictică); în ambele cazuri, mecanismul ancorării deictice este de tip simbolic.

4.3.1. Deicticele temporale referenţiale intrinsec pot evoca un referent determinabil cu exactitate (azi, ieri etc.), sau vag (acum, prezentul, recent etc.); în cel din urmă caz se poate recurge, pentru dezambiguizare, la anaforă / cataforă:

Acum, în noul mileniu, fenomenul globalizării se accelerează vizibil.;În prezent, după reorganizare, lucrurile par să o ia pe un făgaş normal.;Am văzut-o recent, la vernisajul expoziţiei de sculptură mică.Timpurile verbale prin excelenţă deictice (prezentul, viitorul simplu, perfectul

compus) au referent temporal vag, dezambiguizat prin contextul verbal al enunţului care conţine respectivele verbe şi / sau prin contextul verbal extins (transfrastic):

Stau şi te aştept de aproape două ceasuri.;O să mă întorc marţea viitoare.;Am depus contestaţii imediat după anunţarea rezultatelor.Dezambiguizarea nu este obligatorie, locutorul putându-se mulţumi cu

localizarea temporală oferită de nucleul deictic ferm al referinţei deictice (timp situat în interiorul duratei care include timpul comunicării) într-o durată anterioară / ulterioară timpului comunicării:

Suntem obosiţi cu toţii, ce-ar fi să facem o pauză?;Are ceva cu tine, e limpede.;Am aflat că ai avut un succes fulminant, felicitări!;O să-i spun, n-avea nicio grijă.Chiar timpurile verbale considerate ca nondeictice, întrucât îşi iau punct de

referinţă momente independente de timpul comunicării (mai mult ca perfectul, viitorul anterior), au totuşi o componentă deictică intrinsecă, prin care sunt atribuite obligatoriu categoriei timpurilor trecutului, respectiv viitorului (prin raportare, deci, la momentul prezent):

Când ne-am întâlnit divorţase deja de cea de a doua soţie.;La 18 ani publicase două volume de versuri superbe.;Se va întoarce după ce îşi va fi luat doctoratul.;În 2020 toate necazurile astea vor fi rămas o simplă amintire.De asemenea, perfectul simplu (în utilizări narative) şi imperfectul, care

impun, în genere, prezenţa în context a unor determinări temporale explicite verbal (deci sunt predominant nondeictice anaforice sau cataforice), prin însăşi apartenenţa lor la categoria trecutului îşi manifestă şi natura deictică:

La 14 ani eram tare neştiutoare.;După război plecă din ţară şi nu se mai întoarse niciodată. (stilul narativ).Există, de altfel, contexte în care determinarea ana- / cataforică lipseşte,

selecţia imperfectului / perfectului simplu în locul perfectului compus fiind determinată de natura lor aspectuală, iar valoarea temporală fiind una pur deictică:

Mă gândeam, ce-ar fi să mergem împreună?;Ziceam şi eu aşa, nu vorbeam serios.;Îl căutai, dar nu-l găsii. (regional; Oltenia).4.3.2. Deicticele temporale relaţionale sunt adjective (trecut(ă), prezent(ă),

viitor(oare), recent(ă), adjective demonstrative (acest / această, astă / ăst), prepoziţii (peste, la, de), adverbe utilizate prepoziţional (acum) care, folosite ca determinanţi ai

648

unor substantive comune denumind unităţi de timp calendaristic (săptămână, lună, an, oră, minut, secundă etc.) sau perioade de timp diferenţiate calitativ (dimineaţă, seară, după-amiază, noapte) ori ai unor substantive desemnând unităţi de timp (zilele săptămânii – luni, vineri – sau lunile anului – ianuarie, februarie − etc.), realizează ancorarea acestora în timpul deictic.

Deicticelor relaţionale temporale le corespund elemente relaţionale temporale nondeictice care, distribuite în aceleaşi contexte, ancorează expresia temporală căreia îi sunt ataşate într-un cadru referenţial nondeictic (o referenţializează anaforic, în raport cu repere temporale independente de cadrul deictic):

Anul acesta au avut loc evenimente importante. (deictic)În acel an au avut loc evenimente importante. (nondeictic)Luna viitoare se căsătoresc. (deictic)În luna următoare s-au căsătorit. (nondeictic)Ne-am cunoscut duminica trecută. (deictic)Se cunoscuseră cu o duminică în urmă. (nondeictic)Mă întorc peste două zile. (deictic)Urma să se întoarcă după două zile. (nondeictic)Să vedem ce se mai întâmplă la anul.(deictic)Ne-am înţeles să aşteptăm până în anul următor. (nondeictic)La noapte va fi eclipsă totală de lună. (deictic)În noaptea următoare a fost eclipsă totală de lună. (nondeictic)Astă seară ne facem de cap. (deictic)În seara aceea ne-am făcut de cap. (nondeictic)Acum două săptămâni n-aveam idee de ce urma să mi se întâmple. (deictic)Cu două săptămâni înainte nu aveam idee de ce urma să mi se întâmple.

(nondeictic)Unele forme relaţionale temporale neutralizează distincţia deictic / nondeictic,

dezambiguizarea având loc în contextul care impune o lecţiune temporală deictică / nondeictică:

Nu dorm de trei zile. (deictic)Nu l-am văzut de trei săptămâni. (deictic)Nu-l văzusem de trei săptămâni. (nondeictic)Alte forme relaţionale temporale, fundamental deictice (în contexte diagnostice

alternează cu forme nondeictice de relaţie temporală, atunci când contextul are lecţiune neutră, sau sunt unica opţiune posibilă atunci când contextul impune o lecţiune deictică), în anumite contexte, neutralizează această opoziţie (constituind termenul nemarcat):

A rămas să ne vedem în anul următor (nondeictic)A rămas să ne vedem la anul. (deictic)

Ne mai vedem la anul (deictic)* Ne mai vedem în anul următor, dar:

Vorbim la prânz. (deictic)Ne-am întâlnit la prânz, în aceeaşi zi. (nondeictic)În acelaşi timp, anumite forme temporale relaţionale fundamental nondeictice

tind să fie atrase în utilizări deictice, devenind termen nemarcat al opoziţiei, dar şi convers (deictice în utilizări nondeictice):

Mi-a spus că a depus cererea acum două săptămâni. (deictic)Mi-a spus că a depus cererea cu două săptămâni în urmă. (nondeictic),

649

dar şi Cu două săptămâni în urmă, n-aveai barbă, cum ţi-a crescut aşa de repede?

(deictic)Peste două zile avem examen. (deictic)Ne-am întâlnit după două zile, la facultate. (nondeictic),

dar şi Mai vorbim după două zile (deictic);Când ne-am întâlnit era energic şi optimist. Peste două zile era mort. (nondeictic)4.3.3. Mobilitatea (posibilitatea de deplasare a) cadrului deictic temporal este

selectivă în raport cu tipul de context discursiv, dar şi cu elementele de expresie deictică specifică.

4.3.3.1. În discursul raportat prin vorbire directă, toate elementele deictice (temporale sau nu) sunt deplasabile:

Mi-a spus: „Eu trec mâine pe la tine. Săptămâna asta trebuie să rezolvăm problema”.

4.3.3.2. În vorbirea indirectă, timpurile verbale deictice sunt mobile opţional:Mi-a spus că voia / vrea să-şi cumpere un computer performant.;Zicea că urma să plece / o să plece a doua zi.Majoritatea deicticelor temporale intrinsec referenţiale nu sunt deplasabile

(prezenţa lor în discursul raportat trimite invariabil la cadrul deictic primar):Mi-a spus că vine azi după-amiază.;Ţi-a promis că vă întâlniţi mâine, nu-i aşa?, dar Credea că acum o să aibă mai mult timp. (lecţiune ambiguă: raportare

deictică primară / deplasată). Adverbele recent, de curând, (în) curând sunt deplasabile condiţionat, în

funcţie de (non)deplasarea timpurilor verbale:Mi-a spus că-şi cumpărase recent / de curând o maşină. (timpul verbal

nondeplasat; recent / de curând raportat la cadrul deictic secundar, deplasat);Mi-a spus că şi-a cumpărat recent / de curând o maşină. (timp verbal

deplasat; recent / de curând raportat la cadrul deictic primar);Spunea că voia să se pensioneze în curând. (timp verbal nondeplasat, în

curând raportat la cadrul deictic deplasat);Spunea că vrea să se pensioneze în curând. (timp verbal deplasat, în curând

raportat la cadrul deictic primar).Substantivele trecutul, prezentul, viitorul şi locuţiunile adverbiale în trecut, în

viitor sunt deplasabile nerestricţionat şi obligatoriu:Toţi spuneau că uitaseră trecutul, îşi detestau prezentul şi aşteptau minuni

de la viitor – care minuni n-au avut loc.În prezent, în schimb, este nu numai nondeplasabil, dar şi nondistribuibil în

contextul discursului raportat indirect, cu excepţia cazurilor în care este permisă interpretarea sferei „prezentului” (deictic primar) ca înglobând momentul acţiunii verbale raportate:

*Mi-a spus că în prezent lucrurile mergeau rău de tot.,dar Mi-a spus că în prezent lucrurile merg rău de tot.Dintre deicticele temporale relaţionale, adjectivele demonstrative nu sunt

deplasabile (referă nonambiguu la cadrul deictic primar):A promis solemn că-şi termină teza în cursul acelui an (nondeictic)vs A promis solemn că-şi termină teza în cursul acestui an (deictic)

650

Deicticele relaţionale temporale adjectivale (recent, prezent, trecut, viitor) au deplasabilitate restricţionată, în aceleaşi condiţii ca adverbele, respectiv substantivele corespondente.

Prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţionale temporale deictice, fiind specializate (având corespondente nondeictice), sunt puţin mobile, cu excepţia cazurilor de neutralizare (vezi supra, 4.3.2).

4.3.3.3. Comunicarea orală de tip narativ prezintă de multe ori oscilaţii între diversele forme de discurs indirect (legat, liber, forme mixte) creând astfel condiţii de deplasare mai puţin restricţionată (şi uneori fluctuantă) a cadrului deictic temporal:

L-am găsit disperat, că el ce se face, n-a mai mâncat de alaltăieri, mâine avea de plătit lumina, anul ăsta în general îi mersese mizerabil.

4.4. Deixisul discursiv (textual) este reprezentat de acele elemente de expresie prin care se face referire la însuşi discursul / schimbul verbal care le conţine; prin deixisul discursiv, limbajul îşi exercită funcţia sa autonimă (autoreferenţială).

Entităţile lingvistice evocate prin deixisul discursiv pot fi de întindere şi de complexitate diverse (de la lexeme la fraze întregi sau la secvenţe de text extinse) şi pot aparţine unor nivele diferite ale realizării mesajului verbal (forme de expresie, forme împreună cu semnificaţia şi / sau referentul lor, acte de limbaj integrale) – în toate cazurile însă este vorba de entităţi-ocurenţă (actualizate în comunicarea concretă în curs); prin aceasta, deixisul discursiv se deosebeşte de funcţia metalingvistică, care se exercită asupra entităţilor lingvistice-tip (elemente ale codului, neactualizate comunicativ decât prin citare).

Referinţa deictică discursivă se realizează prin expresii referenţiale intrinsec deictice (ex. asta, aceasta, ceea ce), prin deictice relaţionale sau prin expresii cu ancoraj deictic intrinsec (ultimele două tipuri de ancorare fiind în general coprezente în majoritatea deicticelor discursive).

O componentă deictică discursivă este uneori prezentă şi în utilizarea preponderent nondeictică (anaforică), a unor elemente de expresie, prin selecţia variantei de apropiere / de depărtare a pronumelui / adjectivului demonstrativ sau a adverbelor de loc (aici / acolo), alegerea făcându-se în raport cu distanţa în discurs / text faţă de punctul de origine a coordonatelor deictice spaţio-temporale (centrul deictic):

S-au discutat problema structurii viitoare1 a instituţiei şi cea a planului2 pe anul în curs; aceea1 e o chestiune de perspectivă, în timp ce aceasta2 e stringentă.

A lucrat un timp la Stanford1, apoi, după o vreme, la New York2; acolo1 nu s-a acomodat prea bine, aici2 în schimb a reuşit să se fixeze şi a rămas douăzeci de ani.

4.4.1. Referenţialele deictice discursive pot trimite la elemente ale discursului curent al locutorului ori la segmente din discursul alocutorului sau al unui terţ (participant la schimbul verbal sau doar prezent în spaţiul contiguu):

Cu asta vreau să spun că totul s-a terminat. (discursul locutorului)Şi ce vrei să spui cu asta? (discursul alocutorului)I-auzi ce zice! Asta e tupeu, nu glumă! (discursul unui terţ)Are totuşi şi calităţi, ceea ce nu înseamnă că l-am iertat (discursul locutorului).Date fiind desfăşurarea în timp a comunicării şi posibilitatea de proiectare a

axei temporale pe o axă spaţială, imaginară (în cazul discursului oral) ori reală (în cazul comunicării scrise), referirea la momente / puncte ale discursului se poate face prin poziţionarea temporală / spaţială faţă de centrul deictic (momentul rostirii):

Am vorbit mai înainte / mai devreme despre asta. (oral)

651

Ne-am referit mai sus la această chestiune. (scris)Voi reveni imediat cu amănunte. (oral)Voi da detalii mai jos. (scris)Asupra acestui punct ne vom opri mai încolo. (oral / scris)Spuneam la început că ... (oral / scris)Voi trage concluziile la sfârşit. (oral / scris)În textele scrise în stilul ştiinţific este curentă utilizarea unor expresii echivalente

în limba latină, abreviate sau nu: infra, supra, id. (idem), ibid. (ibidem) etc.Deicticele discursive relaţionale sunt folosite ca determinanţi ai unor expresii

nondeictice denumind forme ale discursului / textului sau secvenţe ale acestuia, pe care le identifică drept făcând parte din comunicarea în curs:

În comunicarea de faţă mă voi opri asupra unei chestiuni puţin discutate.;Această lucrare s-a născut din nevoia de a-mi clarifica mie însumi

problematica complexă a…;Consideraţiile următoare / de mai jos au drept scop...;În capitolul anterior am discutat problema...

4.4.2. În afară de funcţia deictică referenţială (realizată intrinsec sau relaţional), expresiile deixisului discursiv sunt subordonate unei funcţii globale, aceea de a supraorganiza din punct de vedere comunicativ mesajul care le conţine. Această funcţie globală se realizează prin mai multe categorii de funcţii specifice, îndeplinite de clase specializate de expresii deictice metadiscursive:

(a) funcţia de determinare explicită a tipului de act lingvistic căruia îi aparţine enunţul:

O să vin să controlez ce-aţi făcut. Şi asta e o promisiune, nu o ameninţare.Mă întreb, oare n-o fi având cumva dreptate?;(b) funcţia de punere în relaţie a informaţiei transportate în enunţ cu alte

informaţii incluse în procesul comunicativ (relaţii de tip tematic, temporal, ierarhic etc.):Că veni vorba de X, e oare un tip de încredere ? (relaţie tematică)Mai întâi şi mai întâi, eu nici n-am fost acolo. Pe urmă, chiar dacă aş fi fost,

habar n-aveam ce se petrece. (relaţie temporală / ierarhică)În primul rând, n-aveai ce căuta acolo. În al doilea rând, dacă tot te-ai dus,

trebuia să te comporţi onorabil. (relaţie ierarhică);(c) funcţia de explicare / dezambiguizare a formei, a conţinutului sau a intenţiei

cu care este produs enunţul (inclusiv prin corectarea enunţurilor greşit constituite):Am mai multe copii ale articolului – adică, exemplare, vreau să zic .

(dezambiguizare a semnificaţiei, prin substituirea formei ambigue cu una neambiguă)

E o situaţie inextricabilă, vreau să zic – nu-i dau deloc de cap, prea-i încâlcită. (explicare a formei)

Adio. Asta înseamnă că n-o să mă mai vezi niciodată. (explicare a semnificaţiei intenţionate)

E mult prea amabil, mai bine zis prea bleg. (corectare a semnificaţiei printr-o formă mai adecvată intenţiei)

Sunt mai mici. Vreau să spun – mai mari. Adică panselele sunt mai mici decât anemonele. (corectare a unui enunţ ambiguu);

(d) funcţia de justificare a enunţului în contextul comunicativ dat:Acuma, mi se pare că merită să vă spun şi vouă ce s-a întâmplat.Având în vedere toate acestea, nu-i nicio îndoială că el a fost „cârtiţa”.

652

4.4.3. Funcţia de supraorganizare a discursului prin precizarea valorii semantico-pragmatice a componentelor sale în ansamblul său, şi în raport cu componentele învecinate, se realizează prin expresii de o natură eterogenă (de la formaţii libere până la lexeme specializate – verbe şi locuţiuni verbale ca înseamnă, vasăzică, adverbe şi locuţiuni adverbiale, cum sunt adică, vasăzică, conjuncţii: aşadar etc.). O parte dintre acestea se pot grupa într-o clasă funcţională (de asemenea eterogenă ca încadrare gramaticală), cea a conectorilor discursivi (marcatori / conectori pragmatici, mărci / semnale discursive) – vezi Conectori frastici şi transfrastici.

Conectorii discursivi pot funcţiona intradiscursiv (intralocutiv), indicând raportul (logic, afectiv, argumentativ etc.) între enunţul pe care-l introduc şi un alt enunţ al aceluiaşi locutor, în cadrul aceleiaşi intervenţii – sau interdiscursiv (interlocutiv), poziţionând replica locutorului în raport cu replica anterioară, a alocutorului.

Am aflat că vrea să plece. Ei, la asta ce să mai fac? (intradiscursiv)– Am de gând să plec. – Ei, cum aşa, şi cu mine cum rămâne? (interdiscursiv)Mă rog, asta este. De fapt, poate e şi o parte bună în gestul lui. (intradiscursiv)– Mă tot gândesc şi nu ştiu, e o alegere tare dificilă. / – De fapt, nici nu prea

ai mare lucru de ales. (interdiscursiv)Cred că or să se despartă. Oricum, asta nu mă priveşte. (intradiscursiv)– Cred că or să se despartă. – Oricum, ce te priveşte pe tine? (interdiscursiv)– Nu e un om de încredere, fii sigur. – Asta-i bună, cum poţi spune aşa ceva?

(interdiscursiv)– N-o să-i spun absolut nimic. – Ei na, cum să nu-i spui? (interdiscursiv)– M-a mirat foarte tare ce-a făcut. – Păi tu nu ştii cine-i el? (interdiscursiv).

4.4.4. În categoria conectorilor pragmatici intradiscursivi (implicit deictici) ar putea fi incluse şi toate conectivele semantice intraenunţiative care pot funcţiona la nivel metadiscursiv (atunci când funcţionează la acest nivel, de dicto şi nu de re):

Scuzaţi-mă, dar aţi înţeles greşit.Omul ăsta face numai prostii; deşi – cine sunt eu ca să-l critic?Nu cred că ai dreptate, deşi – cine ştie? – poate totuşi da.E sigur acasă, fiindcă / pentru că / că sunt toate luminile aprinse.

4.4.5. Coordonata deictică discursivă este deplasabilă integral în vorbirea reprodusă în stil direct; în toate celelalte situaţii este fixă (face parte din cadrul deictic primar).

4.5. Deixisul social codifică reprezentarea în enunţ a distincţiilor sociale convenţionalizate, privitoare la:

(a) poziţia relativă a locutorului şi a destinatarului;(b) poziţia relativă a locutorului şi a persoanei la care face referire;(c) tipul de context social în care are loc comunicarea.

4.5.1. Criteriul (a) intervine în modalitatea de adresare (selecţia pronumelor ± reverenţiale şi / sau a expresiilor alocutive ± reverenţiale, în funcţie de axa intimitate vs distanţă şi / sau de cea egalitate / inegalitate ierarhică. Expresiile deictice social au, în alocuţie, o componentă deictică personală, de tip referenţial simbolic (desemnează alocutorul) şi o alta descriptivă (a raportului social), ancorată deictic intrinsec (vezi supra, 3.3.3).

4.5.2. Criteriul (b) intervine în selectarea expresiilor prin care este evocată o persoană – prin pronume ± de politeţe de persoana a III-a şi / sau prin

653

denominative ± onorifice, în funcţie de aceleaşi axe ca şi în alocuţie; norma socială impune utilizarea aceleiaşi grile de selecţie a formelor atunci când ne adresăm unei persoane şi atunci când vorbim despre ea, în absenţă: dacă, atunci când îi vorbim, îi spunem Domnule director, v-aş ruga să aveţi amabilitatea să-mi acordaţi cinci minute., nu vom relata convorbirea prin I-am zis ăluia să mă primească. (chiar dacă suntem nemulţumiţi de rezultat).

Formele de evocare diferenţiate social au o componentă referenţială, care poate fi deictic ostensivă (Invită-l pe domnul să intre., Dumneaei este soacra mea.) sau nondeictică, anaforică (Am invitat şi familia Popescu, dar domnul era ocupat şi n-a putut veni.) ori cataforică (Doamna căruntă pe care-am întâlnit-o la concert era fosta mea profesoară de fizică.) – şi o componentă descriptivă (a raportului social), ancorată deictic intrinsec (marchează raportul locutorului faţă de persoana respectivă) – vezi supra, 3.3.3.

4.5.3. Tot pe coordonata deictică socială se situează, în afară de onorifice şi de expresiile intimităţii / egalităţii, expresiile „antionorifice”, care marchează un raport defavorabil alocutorului (bă! fă!, adresarea prin porecle necomplezente) sau persoanei evocate (ăla, aia, Popeasca etc.), ori ostilitatea locutorului faţă de acestea, ori o intimitate vulgară. Aceste forme de adresare / evocare sunt total nerecomandabile, ele conotând în plus apartenenţa vorbitorului la o categorie socioculturală lipsită de prestigiu. De această conotaţie scapă mă!, măi!, prezente în comunicarea foarte familiară chiar şi a unor categorii de vorbitori educaţi.

Se convertesc la categoria deicticelor sociale referenţiale numele comune desemnând relaţii de rudenie, de serviciu ori de vecinătate, atunci când nu sunt însoţite de determinanţi deictici personali ori nondeictici (mod de exprimare caracteristic în general unor categorii sociale cu educaţie medie sau inferioară): soţul, soţia, vărul, cumnata, şeful, vecinul sunt interpretate prin raportare la locutor ori (în funcţie de contextul discursiv) la alocutor, sau (prin deplasarea cadrului deictic) la o terţă persoană; unele sunt utilizabile şi alocutiv, la vocativ: vere, cumnate, şefule / şefu’, vecine.

4.5.4. Criteriul (c) controlează adaptarea stilului discursiv la tipul de situaţie socială reprezentat de contextul comunicării, deci variaţia diafazică a limbajului.

Dacă acceptăm acest fenomen ca aparţinând sferei deixisului, l-am putea încadra în categoria „acordului” deictic (vorbitorii nu se referă, prin comportamentul lingvistic adoptat, la elemente ale contextului situaţional, nici nu comunică ceva despre acestea, ci selectează forme de manifestare concordante cu acest context) – vezi supra, 3.4.

Numai pentru un observator extern care nu are acces la datele contextului social, ci doar la manifestările verbale, acestea pot fi semnale ale situării într-un context de tip determinat.

4.5.5. Coordonatele deictice sociale nu sunt deplasabile decât în discursul reprodus prin vorbire directă şi, parţial, în discursul indirect liber; în toate celelalte situaţii se păstrează cadrul deictic social primar:

Doamnă doctor1, Vasile2 mi3-a spus textual: „Pentru dumneavoastră3 eu2 am tot respectul, dar pe aia1 să n-o văd în ochi.” (vorbire directă).

Doamnă doctor1, Vasile2 mi3-a spus că pentru mine3 el2 are tot respectul, dar pe dumneavoastră1 nu vrea să vă mai vadă în ochi.

654

4.6. Deixisul descriptiv cuprinde o clasă restrânsă de expresii, care referă ostensiv la caracteristicile unor acţiuni sau ale unor entităţi făcând parte din contextul comunicării.

4.6.1. Adverbe şi locuţiuni adverbiale ca aşa, astfel, în felul ăsta / acesta, în acest mod, adjectivele aşa, astfel (de), asemenea etc. aparţin acestei clase, primele ca deictice referenţiale, ultimele ca relaţionale (determinanţi deictici):

Dacă vorbeşti aşa, sigur că nu te înţelege nimeni.Cu aşa siluetă, poţi deveni fotomodel.Poartă-te mai departe în felul ăsta şi o să rămâi singur.O astfel de comportare e inadmisibilă.Un asemenea zâmbet n-am mai văzut la nimeni.Fă şi tu aşa! [demonstraţie] Bravo, aşa te vreau!.Majoritatea deicticelor descriptive sunt de tip pozitiv; de tip negativ (vezi

supra, 3.3.3, notă) par a fi numai adverbul altfel şi adjectivul altfel (de):Ei, nu, altfel se procedează: apucă-l de jos!Dacă nu vrei să-ţi pierzi prietenii îţi trebuie un altfel de comportament. [spus

de cineva care a asistat la o scenă de suficienţă arogantă şi agresivă din partea alocutorului].

Deixisul descriptiv poate funcţiona simultan şi ca deixis discursiv:Vorbesc aşa ca să nu mă audă ceilalţi. [locutorul îşi justifică vorbitul în

şoaptă]Încearcă să spui toate astea altfel, mai simplu.

4.6.2. Ca majoritatea ostensivelor, şi deicticele descriptive pot funcţiona alternativ, nondeictic (anaforic / cataforic):

Dacă face aşa cum l-am învăţat, o să iasă bine.L-a tot linguşit, şi în felul ăsta a reuşit să-l cucerească.Avea nişte ochi stranii, vineţii, asemenea culoare n-am mai văzut.

4.6.3. Deixisul descriptiv este deplasabil în reproducerea directă a vorbirii şi în discursul indirect liber, în restul situaţiilor convertindu-se în anaforă / cataforă:

(deixis deplasat) Zice unul: „Dragul meu / Aşa cui făceam şi eu / Poate chiar mai iscusit / Însă, vezi, nu m-am gândit”. (T. Arghezi, Cuiul)

(anaforă) L-am găsit în mijlocul casei, cu toate întoarse pe dos; cred că într-o asemenea situaţie nu s-a aflat de când e el.

655