CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE

SECŢIA I-A CIVILĂ

Trimestrul al II-lea 2016

Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Prof. univ. dr. Lidia BARAC

Judecător Claudia Rohnean

Judecător Florin ŞUIU

Grefier-documentarist Floare NYIREDI

2

Cuprins

§.Drept civil. Drepturi reale ......................................................................................................... 3

1. Expropriere. Neemitere hotărâre de stabilire a despăgubirilor. Consecinţe ........................ 3

2. Notificare. Teren extravilan. Cerere de restituire întemeiată pe Legea nr. 165/2013.

Prematuritate ............................................................................................................................... 4

§. Dreptul familiei .......................................................................................................................... 7

3. Existența obligației de întreținere dintre tatăl prezumtiv și copii săi pe durata judecării

acțiunii în tăgadă de paternitate. Posibilitatea obligării la prestațiile prevăzute de art. 67 din

Legea nr. 272/2004 republicată ................................................................................................... 7

§.Drept procesual civil................................................................................................................. 10

4. Abuzul de drept. Răspundere civilă delictuală. Cumulul răspunderii civile cu răspunderea

penală. Răspunderea pentru faptă proprie a administratorului unei societăți comerciale cu

răspundere limitată .................................................................................................................... 10

5. Cerere de strămutare. Obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată ................... 13

6. Contestaţie în anulare. Eroare materială. Condiţii ............................................................. 13

7. Întoarcerea executării. Cale de atac ................................................................................... 15

8. Nulitatea actelor de procedură comunicate contrar legii. Comunicarea actelor procedurale

la domiciliul ales. Neindicarea persoanei însărcinată cu primirea corespondenţei. Efecte ....... 17

9. Plângere împotriva încheierii registratorului de carte funciară. Competenţă .................... 23

10. Rolul activ al judecătorului în cadrul procedurii adopţiei, reglementată prin Legea nr.

273/2004, republicată privind procedura adopţiei ..................................................................... 24

Drepturile asistentului maternal în procedura adopţiei .............................................................. 24

Calitatea procesuală activă a administratorului maternal în exercitarea căilor de atac împotriva

hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţă în materia cererilor vizate de art. 74 din Legea

nr. 273/2004............................................................................................................................... 24

3

§.Drept civil. Drepturi reale

1. Expropriere. Neemitere hotărâre de stabilire a despăgubirilor. Consecinţe

Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, rep.: art. 1

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil: art. 562 alin. (3)

Constituţia României: art. 44 alin. (3)

Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului: art. 1 alin. (1)

Neemiterea de către expropriator a hotărârii de stabilire a despăgubirilor pentru

terenul expropriat şi pe care s-au realizat lucrările pentru care terenul a fost preluat. fără ca

proprietarul să fie în culpă, nu poate fi invocată ca temei al respingerii ca prematură a

cererii în despăgubiri formulată de proprietarul care a fost lipsit de bun.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 137 din 11 mai 2016, F.Ş.)

Prin sentinţa civilă nr. 987/14 decembrie 2015 pronunţată în dosar nr. 261/108/2015,

Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul B.L. şi a obligat pârâta

Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România să-i plătească suma de

3.273 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru

terenul expropriat.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere, în esenţă, că, în temeiul H.G. nr.

442/2013 a fost declanşată exproprierea terenului proprietate a antecesorului reclamantului, în

anexa 2 a hotărârii fiind evidenţiată şi valoarea de despăgubire în sumă de 688,16 lei, valoare

contestată ca derizorie de reclamantul care a arătat că pârâta nu şi-a îndeplinit nici obligaţia de

emitere a hotărârii de stabilire a despăgubirilor cerută de Legea nr. 255/2010. Totodată, a avut

în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză şi a validat opinia majoritară

exprimată de doi experţi, apreciind că aceasta corespunde prevederilor art. 26 din Legea nr.

33/1994.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, care a solicitat schimbarea ei în sensul

respingerii acţiunii ca prematur introdusă.

În motivare, a arătat că, deşi a invocat prin întâmpinare excepţia prematurităţii, prima

instanţă nu s-a pronunţat asupra ei, astfel că a reiterat susţinerea potrivit căreia, câtă vreme

procedura reglementată de Legea nr. 255/2010 nu este finalizată, nefiind emisă hotărârea de

stabilire a cuantumului despăgubirii, acţiunea este prematur introdusă. Titularii drepturilor

reale asupra terenurilor supuse exproprierii au asigurată calea contestării în justiţie a

cuantumului despăgubirilor numai după data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului

despăgubirii stabilite prin hotărâre; pe de altă parte, procedura exproprierii presupune

numeroase demersuri ce trebuie efectuate de expropriator anterior emiterii hotărârilor de

stabilire a despăgubirilor, aceasta fiind ultima etapă a procesului exproprierii. În aceste

condiţii, apelanta a apreciat că termenul care a trecut de la intrarea în vigoare a H.G. nr.

442/2013 nu este unul rezonabil.

Curtea a respins apelul astfel declarat, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea de şedinţă din 29.06.2015, excepţia prematurităţii invocată de pârâtă a

fost respinsă de tribunal cu motivarea că aceasta nu a contestat susţinerile reclamantului

referitoare la începerea şi finalizarea lucrărilor pe terenul în litigiu şi că nici nu poate invoca

în favoarea sa propria culpă, respectiv neemiterea hotărârii de stabilire a despăgubirilor.

4

Pe calea apelului, pârâta nu a contestat susţinerile reclamantului şi constatările

experţilor privind executarea lucrărilor pe terenul în litigiu ci a susţinut că etapele procedurii

administrative de expropriere presupun o anume durată în timp, ceea ce, în opinia sa, este de

natură să justifice faptul că hotărârea de stabilire a despăgubirilor cuvenite reclamantului nu a

fost emisă. Această susţinere nu se constituie în motiv de schimbare a hotărârii, câtă vreme

proprietatea reclamantului a fost afectată fără realizarea procedurii care să se finalizeze cu

acordarea de despăgubiri, procedură ale cărei etape erau cunoscute de expropriator şi care era

ţinut să le urmeze. Din această perspectivă, cum procedura de urmat în aplicarea H.G. nr.

442/2013 nu derogă de la cea stabilită prin Legea nr. 255/2010, sunt nefondate susţinerile

apelantei referitoare la durata termenului scurs de la intrarea în vigoare a acestei hotărâri de

guvern până în prezent şi la faptul că procedurile ar fi în curs de desfăşurare.

Exproprierea constă în achiziţia forţată pentru cauză de utilitate publică a unor bunuri

din proprietatea privată în vederea executării de lucrări de utilitate publică cu plata unei drepte

şi prealabile despăgubiri. În acest sens, art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede că „Exproprierea

de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o

dreaptă şi prealabilă despăgubire …”; art. 562 alin. (3) Cod civil că „Exproprierea se poate

face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu justă şi prealabilă

despăgubire …”; Constituţia României prevede în art. 44 alin. (3) că „Nimeni nu poate fi

expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi

prealabilă despăgubire”, iar art. 1 alin. (1) din Protocolul 1 adiţional la Convenţie că „…

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în

condiţiile prevăzute de lege …”.

Or, în cauză, fără ca reclamantul să fi fost dezdăunat, fără finalizarea de către pârâtă a

procedurii obligatorii prin emiterea unei hotărâri de stabilire a cuantumului despăgubirilor şi

fără ca reclamantului să i se poată reţine vreo culpă din această perspectivă, exproprierea a

operat şi reclamantul a fost lipsit de bun, astfel că susţinerile apelantei referitoare la momentul

naşterii dreptului petentului de a pretinde despăgubiri sunt nefondate, respingerea ca

prematură a prezentei cereri cu motivarea că reclamantul trebuie să aştepte emiterea de către

pârâtă a hotărârii pe care - în cazul în care ar fi nemulţumit de cuantumul despăgubirilor - să

o conteste conform art. 22 din Legea nr. 255/2010 în condiţiile în care pârâta însăşi recunoaşte

că nu s-a încadrat în termenul stabilit de lege pentru emiterea actului, ar face incertă

posibilitatea reclamantului de a se vedea despăgubit pentru bunul de care a fost lipsit.

2. Notificare. Teren extravilan. Cerere de restituire întemeiată pe Legea nr.

165/2013. Prematuritate

Legea nr. 165/2013: art. 11

O.U.G. nr. 66/2015

Cererea de restituire în natură a unu teren situat în extravilan este prematură dacă a

fost formulată înaintea expirării termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 165/2013.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 194 din 22 iunie 2016, F.Ş.)

Prin cererea înregistrată la 31.08.2015 pe rolul Tribunalului Timiş, ulterior precizată,

reclamanta S.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Oraşul C. prin Primar, Primarul

Oraşului C., Comisia locală de fond funciar a oraşului C. şi Comisia judeţeană de fond funciar

5

Timiş ca, în temeiul Legii nr. 165/2013, pârâţii să fie obligaţi la restituirea in natură a

suprafeţei de teren de 1,73 ha situată în P., nr. top. 12, care a aparţinut bunicului său, în

prezent decedat.

În motivare a arătat că, deşi în calitate de unică moştenitoare a defunctului a solicitat

prin notificarea nr. 4/30.11.2005 formulată în temeiul Legii nr. 247/2005 restituirea în natură

a terenului extravilan ce a aparţinut antecesorului său, până in prezent pârâţii nu i-au

comunicat nici un răspuns. A arătat că art. 2 din Legea nr. 165/2013 menţine principiul

prevalenţei restituirii în natură instituit prin legile reparatorii anterioare, că aceeaşi lege

instituie termene de soluţionare a notificărilor şi că întârzierea soluţionării dosarelor nu îi este

imputabilă şi duce la negarea dreptului în condiţiile în care un termen rezonabil este depăşit.

Prin sentinţa civilă nr. 126/PI/28 ianuarie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş în

dosar nr. 6759/30/2015, cererea precizată a reclamantei a fost respinsă.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că reclamanta a solicitat, în esenţă,

retrocedarea în natură a unor imobile terenuri situate în extravilan ce ar fi aparţinut autorului

său. Prin precizarea de acţiune, reclamanta a invocat ca temei legal dispoziţiile art. 33 din

Legea nr. 165/2013 ce fac trimitere la procedura Legii nr. 10/2001. Or, faţă de prevederile art.

8 din lege, o cerere având ca obiect retrocedarea unor terenuri situate în extravilan este

inadmisibilă. Pe de altă parte, Legea nr. 247/2005 nu a prelungit termenul de depunere a

cererilor de retrocedare decât în ceea ce priveşte legile fondului funciar, nu şi pentru imobilele

ce fac obiect al Legii nr. 10/2001, astfel că notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

în corelaţie cu Legea nr. 247/2005 şi înregistrată la 30.11.2005 este tardivă, fiind depusă după

expirarea termenului de decădere instituit de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (14.02.2002).

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta care a solicitat schimbarea ei în sensul

admiterii acţiunii, învederând greşita aplicare a prevederilor legale invocate, arătând că

notificarea a fost depusă în termenul prevăzut de Legea nr. 247/2005 care a modificat art. 33

din Legea nr. 1/2000; a reluat susţinerile referitoare la art. 2 din Legea nr. 165/2013, la

termenele de soluţionare a notificărilor instituite de lege (cu trimitere la art. 33 din aceeaşi

lege), la faptul că întârzierea soluţionării dosarelor duce la negarea dreptului în condiţiile în

care un termen rezonabil este depăşit şi la deficienţele mecanismului de restituire instituit de

Titlul VII din Legea nr. 247/2005; a invocat că refuzul autorităţilor de a-i restabili dreptul de

proprietate în lipsa unui temei legal pentru o perioadă îndelungată de timp are ca efect

privarea de drept, prevederile art. 44 din Constituţia României fiind încălcate.

Apelul astfel declarat a fost respins cu substituirea motivării primei instanţe, după cum

urmează:

Din conţinutul notificării formulată de reclamantă şi înregistrată sub nr. 46/30.11.2015

la BEJ C., instanţa de apel a reţinut că petenta şi-a întemeiat cererea de retrocedare pe

dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi pe cele ale art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Solicitând obligarea pârâţilor la restituirea terenului, reclamanta a arătat că acesta este

situat în extravilanul localităţii, stare confirmată de pârâţi şi însuşită de tribunal care şi-a şi

întemeiat soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pe această situaţie de fapt. Pe de altă

parte, conform celor mai sus arătate, cererea de restituire a terenului astfel amplasat a fost

întemeiată (şi) pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005, iar precizarea de acţiune a fost întemeiată pe

prevederile Legii nr. 165/2013 care dispune în art. 3 că, „În înţelesul prezentei legi, expresiile

şi termenii de mai jos au următoarele semnificaţii: 1. cereri - … cererile formulate în temeiul

prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată … ale Legii nr. 1/2000 …,

cererile formulate potrivit Legii nr. 247/2005 …aflate în curs de soluţionare la entităţile

învestite de lege …”.

Chiar dacă articolul 33 din Legea nr. 165/2013 pe care reclamanta l-a reprodus în

cuprinsul cererilor de la dosar vizează imobile ce fac obiect al Legii nr. 10/2001 şi nu pe cele

situate în extravilan, la dosarul cauzei existau suficiente date (reţinute chiar de tribunal,

6

conform celor mai sus-arătate) pentru ca prima instanţă, făcând aplicarea chiar restrictivă a

art. 22 alin. (1), (2) C. pr. civ. să constate că acţiunii reclamantei îi sunt aplicabile prevederile

Legii nr. 165/2013 şi, pe cale de consecinţă, să respingă excepţia inadmisibilităţii prezentei

cereri.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că, potrivit articolului 33 alin. (1) din Legea nr.

1/2000 modificat prin art. 1 pct. 37 din Titlul VI al Legii nr. 247/2005 (ambele legi fiind

expres prevăzute de art. 3 al Legii nr. 165/2013 mai sus-citat), „… Persoanele fizice şi

persoanele juridice care nu au depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 şi de

prezenta lege cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele

doveditoare pot formula astfel de cereri până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv …” Or,

notificarea invocată de reclamantă a fost înregistrată la BEJ C la 30.11.2015, deci în interiorul

termenului menţionat, fiind indiferent că la pârâţi a fost înregistrată ulterior acestei date; în

consecinţă, se impunea a fi respinsă ca nefondată şi excepţia tardivităţii invocată de pârâţi.

Chiar având în considerare cele mai sus arătate, cererea reclamantei de obligare a

pârâţilor la restituirea în natură a terenului în condiţiile Legii nr. 165/2013 nu a fost primită,

instanţa de apel reţinând că, potrivit art. 11 din Legea nr. 165/2013 modificat prin O.U.G. nr.

66/2015 „ Comisiile locale şi judeţene de fond funciar … au obligaţia de a soluţiona toate

cererile de restituire, de a efectua punerile în posesie şi de a elibera titlurile de proprietate

până la data de 1 ianuarie 2017” (alin. 1), iar „În situaţia neîndeplinirii obligaţiilor în termenul

prevăzut … persoana care se consideră îndreptăţită poate formula plângere la judecătoria în a

cărei rază teritorială este situat terenul …”.Or, instituirea acestui termen a urmărit stabilirea

momentului limită până la care persoanelor îndreptăţite să li se acorde măsurile reparatorii

cuvenite, iar tergiversarea de către pârâte a soluţionării notificării invocată de reclamantă nu

poate fi reţinută, câtă vreme termenul stabilit în acest sens nu a expirat.

Curtea a mai reţinut că, în mod constant, instanţa europeană a drepturilor omului a

statuat că statele dispun de o mare marjă în aprecierea existenţei unei probleme de interes

public ce justifică anume măsuri; că, în contra susţinerilor apelantei, adoptarea Legii nr.

165/2013 a fost determinată de pronunţarea de instanţa europeană a Hotărârii din 12

octombrie 2010 în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României şi de necesitatea stabilirii unor

măsuri de urgentare a finalizării procesului de restituire în natură sau prin echivalent a

imobilelor preluate abuziv de stat; că, sub acest aspect, prin hotărârea pronunţată în cauza

Preda şi alţii contra România în aprilie 2014, deci ulterior adoptării Legii nr. 165/2013,

instanţa europeană a drepturilor omului a statuat că, având în vedere marja de apreciere a

statului român şi garanţiile aferente prin instituirea unor reguli clare şi previzibile, însoţite de

termene imperative şi de un control judiciar efectiv, legea menţionată oferă, în principiu, un

cadru accesibil şi efectiv pentru soluţionarea cererilor şi, cu toate că termenele fixate pentru

procedura administrativă, la care se pot adăuga şi eventuale proceduri judiciare, pot prelungi

durata de soluţionare definitivă a pretenţiilor, o atare situaţie excepţională este inerentă

complexităţii factuale şi juridice vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv, aşa încât

aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei

şi nici contrare drepturilor garantate de Convenţie, în special dreptului garantat de art. 6

paragraful 1, în ceea ce priveşte durata rezonabilă a procedurii (paragraful 121, 129, 131).

În consecinţă, cererea reclamantei este prematur formulată şi nu poate fi admisă, a

concluzionat instanţa de apel care a apreciat că, în condiţiile în care hotărârea tribunalului va

fi menţinută, excepţia astfel reţinută are natura unui considerent şi nu se impune a fi fost pusă

în discuţia părţilor.

7

§. Dreptul familiei

3. Existența obligației de întreținere dintre tatăl prezumtiv și copii săi pe durata

judecării acțiunii în tăgadă de paternitate. Posibilitatea obligării la prestațiile

prevăzute de art. 67 din Legea nr. 272/2004 republicată

Legea nr. 272/2004 rep.: art. 67

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 137

În ceea privește efectul declarativ al unei eventuale hotărâri de admitere a acțiunii în

tăgadă de paternitate, curtea constată că, urmare a înlăturării prezumției legale de

paternitate, cu efect retroactiv, pârâtul ar fi înlăturat din actele de stare civilă ale celor doi

minori, însă, doar la acel moment (al rămânerii definitive a hotărârii) nu mai există obligația

sa legală de întreținere. Pe durata judecății acțiunii în tăgadă de paternitate nu se suspendă

drepturile și îndatoririle părintești ce decurg din prezumția de paternitate.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 134 din 10 mai 2016, C.R.)

Prin cererea de chemare în judecată formulată sub nr. dosar 471/30/2016, la data de

19.01.2016, reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş a

solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.C.-L. şi P.F.-L., înlocuirea plasamentului în regim de

urgenţă privind pe copiii P.C.-C. şi P.F.-I.-D., cu plasamentul la Centrul de Plasament pentru

Copilul cu Dezabilități Recaş, delegarea exerciţiului drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor

părinteşti cu privire la persoana copiilor, în favoarea Directorului General D.G.A.S.P.C. Timiş

pe perioada plasamentului, conform art. 43 lit. a) şi b) coroborat cu art. 66 alin. (3) din Legea

nr. 272/2004 republicată şi obligarea părinţilor, în condiţiile stabilite de art. 529 din Codul

civil, la plata unei contribuţii lunare la întreţinerea copilului sau, dacă acest lucru nu este

posibil, obligarea la prestarea de ore de muncă în acţiuni sau lucrări de interes local, conform

prevederilor art.67 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 republicată.

În drept acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 62-66 şi art. 70 alin. (3) din

Legea nr. 272/2004 republicată.

Prin sentinţa civilă nr. 403/PI/01.03.2013 pronunţată în dosarul susmenţionat,

Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Asistenţă

Socială şi Protecţia Copilului Timiş în contradictoriu cu pârâţii P.C.-L. şi P.F.-L.; a încuviinţat

înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă, cu măsura plasamentului, privind pe

copiii P.C.-C., născut la data de 19.04.2009 în Timişoara, judeţul Timiş şi P.F.-I.-D. născut la

data de 13.07.2003, în Timişoara, judeţul Timiş, la Centrul de Plasament pentru Copilul cu

Dezabilități Recaş; a delegat exerciţiul drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti privind

copii, în favoarea Directorului General al D.G.A.S.P.C. Timiş, pe perioada plasamentului şi a

obligat pârâţii să presteze fiecare câte 20 de ore de muncă lunar pe raza localităţii de

domiciliu sau reşedinţă, pe durata măsurii de protecţie specială instituită faţă de copii.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că minorul P.C.-C., născut la data de

19.04.2009 în Timişoara, judeţul Timiş, este fiul pârâţilor P.F.-L. şi P.C.-L., iar P.F.-I.-D.,

8

născut la data de 13.07.2003, în Timişoara, judeţul Timiş, este fiul pârâţilor P.F.-L. şi

S.(P.)C.-L.

Faţă de copiii în cauză, s-a instituit măsura plasamentului în regim de urgenţă, la

Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dezabilități Recaş.

Prin raportul întocmit cu privire la situaţia copiilor de către reprezentanţii reclamantei,

se reţine că aceştia aveau urmele neglijării corporale şi vestimentare, iar spaţiul locativ era

sumar mobilat şi nu corespunde din punct de vedere igienico-sanitar, mama acestora a

declarat că nu are sprijinul familiei pentru creşterea copiilor şi nu are mijloace financiare de

întreţinere a acestora.

Având în vedere că minorii se află in situaţia prevăzută de art. 60 lit. c) din Legea nr.

272/2004, instanţa investită cu reevaluarea măsurii de protecţie instituită faţă de copii, a găsit

a fi justificată cererea de faţă, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 70 alin. (3), a dispus

admiterea acesteia, făcându-se aplicaţia dispoziţiilor art. 66 alin. (3) din aceeaşi lege in

privinţa exerciţiului drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la copii.

În baza dispoziţiilor art. 529 C.civ. coroborate cu art. 67 alin. (1) şi (2) din Legea nr.

272/2004, a obligat pârâţii să presteze fiecare câte 20 de ore de muncă lunar, pe raza localităţii

de domiciliul sau reşedinţă pe durata plasamentului copiilor, întrucât nu realizează venituri

din muncă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel, în termen legal pârâtul P.F.-L., solicitând

schimbarea în totalitate a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii formulate.

În motivare, a arătat că, în faţa instanţei de fond, a solicitat suspendarea cauzei, în

temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 NCPC, raportat la acţiunea de tăgada de paternitate pe care

pârâtul a înţeles să o introducă împotriva copiilor săi, inclusiv împotriva minorilor P.C.-C. şi

P.F.-I.-D., aflată pe rolul Judecătoriei Timişoara, acţiune ce face obiectul dosarului nr.

25011/325/2015, în curs de soluţionare.

Pârâtul apreciază că acţiunea promovată de către reclamanta se impune a fi

suspendată, până la soluţionarea definitivă a acţiunii de tăgada de paternitate, acţiune ce

urmăreşte constatarea faptului ca nu este tatăl minorilor, cu consecinţa radierii sale de la

rubrica „tata” de pe certificatul de naştere, întrucât nu poate fi obligat la prestarea unor

obligaţii, atâta timp cât el contestă calitatea sa de tată.

Arată că instanţa de fond i-a respins cererea, cu motivarea că art. 413 alin. (1) NCPC

nu este incident, soluţie pe care o apreciază neîntemeiată.

De asemenea, apreciază că se impune respingerea acţiunii, raportat la faptul că, în

prezenta cauză, se solicită şi se urmăreşte, printre altele, obligarea sa la plata unei pensii de

întreţinere pe seama minorilor P.C.-C. şi P.F.-I.-D., ori, atâta vreme cât acesta contestă

calitatea sa de tată faţă de aceştia, apreciază că nu poate fi obligat, în cadrul acestui proces, la

o obligaţie de întreţinere, până la clarificarea situaţiei juridice.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 480 alin. (2) NCPC.

În cauză, intimata Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Timiş

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului declarat de către pârât, ca

netemeinic şi nelegal, faţă de conţinutul certificatelor de naştere ale celor doi minori şi de

prevederile art. 409 C.civ.

În drept, invocă dispoziţiile art. 466 şi următoarele C.pr.civ.

9

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art.

476-479 C.pr.civ., față de prevederile art. 414-415, art. 534 Cod civil, de actele și lucrările

dosarului, curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de suspendare a judecăţii prezentului

proces, până la soluţionarea procesului privind tăgada paternităţii minorilor în discuţie, curtea

constată că soluţia tribunalului este consecinţa unei corecte interpretări şi aplicări a

dispoziţiilor art. 413 pct. 1 C.pr.civ., raportat la particularităţile cauzei.

Astfel, instanţa de judecată a fost învestită cu soluţionarea unei cereri formulată în

baza Legii nr. 272/2004, având ca obiect înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă

cu plasamentul la Centrul de Plasament pentru Copilul cu Dezabilități Recaş, cerere ce trebuie

soluţionată cu respectarea principiilor instituite în cuprinsul art. 6 lit. a), i) şi j) din Legea nr.

272/2004 republicată, respectiv respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior

al copilului, asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului

şi celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil.

Este adevărat că scopul acţiunii promovate de pârâtul-apelant este constatarea faptului

că nu este tatăl minorilor, dar, faţă de efectul declarativ al unei hotărâri judecătoreşti în

materie, se impune a conchide că, până la soluţionarea definitivă a acelui dosar, minorii nu

pot fi lăsaţi fără protecţia instituită de art. 50 şi următoarele din Legea specială privind

protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Fiind vorba de un caz de suspendare facultativă, faţă de urgenţa pricinii, în mod just a

fost respinsă cererea de suspendare a prezentului proces, nefiind întrunite cerinţele art. 413

alin. (1) pct. 1 C.pr.civ., astfel că nu se impune a fi admis prezentul apel sub acest aspect.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, pentru aceleaşi principii şi considerente expuse

anterior, curtea constată că nu se poate reţine, ca întemeiată, afirmaţia pârâtului că nu trebuia

obligat la întreţinerea minorilor, atâta vreme cât contestă paternitatea acestora.

În acelaşi sens, instanţa de apel mai reţine că relevante în soluţionarea cauzei sunt, pe

de o parte, efectul declarativ al unei eventuale hotărâri de admitere a acţiunii în tăgadă de

paternitate (ce presupune că, până la admiterea definitivă a unei astfel de acţiuni, pârâtul este

prezumat a fi tatăl minorilor), iar, pe de altă parte, caracteristicile obligaţiei legale de

întreţinere existente între persoana ce figurează în actele de stare civilă, ca şi tată, şi copiii săi.

În ceea ce priveşte efectul declarativ al unei eventuale hotărâri de admitere a acţiunii

în tăgadă de paternitate, curtea constată că, urmare a înlăturării prezumţiei legale de

paternitate, cu efect retroactiv, pârâtul ar fi înlăturat din actele de stare civilă ale celor doi

minori, însă, doar de la acel moment (al rămânerii definitive a hotărârii) nu mai există

obligaţia sa legală de întreţinere.

Jurisprudenţa şi doctrina relevantă în materie au fost constante în sensul că, pe durata

judecării acţiunii în tăgadă de paternitate, nu se suspendă drepturile şi îndatoririle părinteşti ce

decurg din prezumţia de paternitate, pârâtul fiind, deci, obligat, până la soluţionarea definitivă

a acelui dosar, la întreţinerea efectivă a copiilor săi, respectiv la prestaţiile stabilite de prima

instanţă în sarcina sa, potrivit prevederilor art. 67 din Legea nr. 272/2004 republicată, datorită

caracterului succesiv al obligaţiei legale de întreţinere.

Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că prezentul apel nu este întemeiat,

motiv pentru care, în baza art. 480 alin. (1) C. pr. civ., l-a respins.

10

§.Drept procesual civil

4. Abuzul de drept. Răspundere civilă delictuală. Cumulul răspunderii civile cu

răspunderea penală. Răspunderea pentru faptă proprie a administratorului unei

societăți comerciale cu răspundere limitată

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 12, art. 36, art. 40, art.

1357

Legea 287/2009 privind Codul civil, rep.: art. 15, art. 14

Codul civil de la 1864: art. 998

1. Administratorul unei societăţi comerciale cu răspundere limitată – persoană fizică

– are calitatea procesuală pasivă în litigiile având ca obiect angajarea răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie, constând în prejudicierea statului ca urmare a nerespectării

unor dispoziţii legale aplicabile societăţilor comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor

economice.

2. Răspunderea penală a administratorului societăţii comerciale nu înlătură

răspunderea civilă delictuală pentru pagubele astfel produse.

3. Reglementarea expresă în noul Cod civil (art. 15) a abuzului de drept nu este de

natură a modifica/înlătura criteriile de apreciere a abuzului de drept statuate în

jurisprudenţă şi doctrină, consacrate până la intrarea în vigoare a noului Cod civil;

4. Reaua-credinţă în exercitarea drepturilor subiective civile presupune dovada unei

intenţii calificate, răufăcătoare, a intenţiei de a vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor

mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii. Simpla promovare a unei acţiuni în

justiţie, cu consecinţa respingerii ei, chiar şi pentru absenţa calităţii procesuale pasive a

pârâtului în cauză nu dă reclamantului dreptul la despăgubiri pe temeiul abuzului de drept,

în condiţiile art. 12 C. pr. civ.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Prof. univ. dr. L.B.)

Prin decizia civilă nr. 142 din 11 mai 2016, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul

reclamantei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara (DGRFP Timişoara),

prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Caraş-Severin (AJFP Caraş-Severin)

împotriva sentinţei civile nr. 2975/15.12.2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în

dosarul nr. 216/290/2015, schimbând în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea

reconvenţională formulată de G. O.-C. împotriva pârâtei reconvenţionale DGRFP Timişoara

prin AJFP Caraş-Severin pentru daune morale, înlăturând obligaţia reclamantei la plata către

pârâtă a cheltuielilor de judecată, sentinţa fiind în rest menţinută.

Curtea a reţinut nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii Tribunalului Caraş-Severin din

perspectiva modului de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului cu

consecinţa respingerii acţiunii reclamantei, cât şi din perspectiva modului de soluţionare al

cererii reconvenţionale formulată în cauză, admisă de tribunal, cu consecinţa obligării pârâtei

reconvenţionale, reclamantă în cauză la plata către reclamantul reconvenţional, pârât în cauză

11

a sumei de 7000 euro (31.103,8 lei) cu titlu de daune morale, în condiţiile art. 12 C. pr. civ.,

derivate din exercitarea abuzivă de către pârâta reconvenţională a dreptului de a formula

acţiunea în justiţie pendinte împotriva reclamantului reconvenţional, pârât în cauză.

În cauză s-a reţinut că reclamanta DGFP Caraş-Severin prin AJFP Caraş-Severin, a

chemat în judecată pe pârâtul G.O.-C., care în calitate de administrator al unei societăţi

comerciale cu răspundere limitată (SC R.W. S.R.L.) a prejudiciat bugetul consolidat al

statului cu suma de 5.115.512 lei, prin încălcarea unor dispoziţii legale, care reglementează

încheierea contractelor de muncă, acordarea de drepturi salariale angajaţilor temporari,

precum şi a unor drepturi derivate din detaşări, deplasări etc., modul de impozitare a

veniturilor din salarii şi contribuţii sociale datorate de angajat şi angajator, declararea

obligaţiilor legale de plată.

Tribunalul a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, persoană fizică, dat

fiind că nu există un raport juridic fiscal între reclamantă şi pârât, care nu are calitatea de

contribuabil, simpla calitate de administrator al unei societăţi comerciale neputând echivala cu

dobândirea calităţii procesual pasive. Sub acest aspect, acţiunea reclamantei a fost respinsă.

Curtea a reţinut greşita soluţionare a excepției lipsei calităţii procesuale pasive a

pârâtului, apreciind că acesta are calitate procesual pasivă, căci a fost chemat în judecată

pentru acoperirea unei pagube produse statului prin fapta sa ilicită, constând în încălcarea

unor dispoziţii legale care reglementează activitatea societăţilor comerciale, precum şi toate

operaţiunile economice, context în care s-a apreciat că legea instituie în astfel de condiţii o

răspundere pentru faptă proprie administratorului societăţii comerciale, iar nu societăţii

comerciale, ca persoană juridică, întrucât administratorul este un reprezentant legal, organ al

societăţii, căruia îi incumbă o răspundere personală în cazul nerespectării unor dispoziţii

legale prevăzute în Legea nr. 31/1990 sau în alte legi speciale aplicabile societăţilor

comerciale, precum şi tuturor operaţiunilor economice, sens în care sunt incidente dispoziţiile

art. 998 din Codul civil de la 1864, respectiv art. 1357 din noul Cod civil, care antrenează

răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită constând în încălcarea unor

dispoziţii legale de drept al muncii, drept fiscal, drept procedural fiscal, legea contabilităţii,

legea societăţilor comerciale (dr. civil), Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală ş.a

asemenea, expres individualizate în acţiunea reclamantei. Mai mult, Curtea a reţinut că pârâtul

a avut calitatea de suspect, cu referire la infracţiunea de evaziune fiscală, cauza penală fiind

clasată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin în raport cu intervenţia unei clauze

de nepedepsire, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., prin aceea că pârâtul suspect a

achitat paguba produsă ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală, de 37.814 lei,

astfel cum rezultă din Ordonanţa de clasare, pronunţată în dosarul nr. 447/P/2012 al

Parchetului.

De altfel, Curtea a reţinut că temeiul acţiunii promovate de către reclamant este

însăşi Ordonanţa Parchetului în care se arată că pentru diferenţa de prejudiciu reclamantul

poate uza de căi extrapenale, evaziunea fiscală fiind reţinută doar cu referire la suma de

37.814 lei, menţionată.

Soluţia de respingere a acţiunii reclamantei a fost menţinută de Curte în raport cu

stingerea ex lege a pagubei, prin înlăturarea obligaţiilor fiscale ca efect al Legii nr. 209/2015

privind anularea unor obligaţii fiscale, lege care a intrat în vigoare în cursul procesului,

respectiv la data de 16 noiembrie 2015.

12

Relativ la cererea reconvenţională, Curtea a reţinut nelegalitatea şi netemeinicia

hotărârii Tribunalului, în raport cu împrejurarea că în cauză nu sunt întrunite condiţiile

abuzului de drept, prevăzut de art. 15 C. civ., cu consecinţa obligării reclamantei, pârâtă

reconvenţională la plata unor daune morale, întrucât principiul non bis in eadem nu este

incident în cauza de faţă, care pune în discuţie raportul dintre răspunderea penală (antrenată în

sarcina pârâtului, reclamant reconvenţional pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală)

şi răspunderea civilă delictuală (pentru diferenţa de prejudiciu, pretins derivată din fapta ilicită

constând în încălcarea unor dispoziţii legale de către pârâtul în cauză), dat fiind că, cumulul

celor două forme de răspundere este permis, astfel că reclamanta nu a comis un abuz de drept

prin chemarea în judecată a pârâtului prin acţiunea pendinte, acţiune prin care reclamanta a

solicitat exclusiv obligarea pârâtului la plata diferenţei de prejudiciu rezultată din scăderea

sumei achitate de către pârât în cauza penală.

Mai mult, Curtea a reţinut că reclamanta era obligată să-l acţioneze în judecată pe

pârât, natura şi obiectul activităţii sale obligând-o la recuperarea pagubei aduse bugetului

statului, pe de o parte, iar, pe de altă parte o asemenea obligaţie derivă din însuşi conţinutul

ordonanţei de clasare a Parchetului, care sugerează reclamantei urmarea unor căi extrapenale

pentru recuperarea diferenţei de prejudiciu.

Totodată, Curtea a reţinut că, reglementarea expresă a abuzului de drept în noul Cod

Civil (art. 15 ) şi a consecinţelor acestuia (art. 12 C. pr. civ.) nu este de natură a modifica

criteriile de apreciere a abuzului de drept, consacrate în jurisprudenţă şi doctrină până la

intrarea în vigoare a noului Cod civil, astfel că pentru existenţa abuzului de drept se impune,

în continuare, identificarea relei-credinţe în exercitarea drepturilor subiective, aceasta

presupunând o intenţie calificată, răufăcătoare, subordonată unui scop nelegitim, anume de a

obţine ceva ce în mod obişnuit, prin căile legale nu s-ar putea obţine, respectiv o intenţie de a

vătăma, asociată cu întrebuinţarea unor mijloace viclene, frauduloase sau cel puţin vexatorii,

fapte conexe ce ar rezulta din actele folosite sau anumite mijloace de probă, neindentificate

însă în prezenta cauză.

Simpla respingere a unei acţiuni, chiar şi pentru lipsa calităţi pasive nu activează, în

favoarea pârâtului în cauză, dispoziţiile art. 15 C. civ. şi art. 12 C. pr. civ.

În egală măsură, Curtea a reţinut că legalitatea actelor fiscale, constatatoare a

pagubei reclamate, emise de agenţii fiscali ai reclamantei face obiectul unui alt control

jurisdicţional, nefinalizat prin pronunţarea unei hotărâri definitive, astfel că alegaţiile

tribunalului, relative la nelegalitatea, irealitatea, caracterul mincinos al imputaţiilor aduse

pârâtului prin actele administrative constatatoare ale pagubei au fost înlăturate de Curte,

acestea neputând fi validate ca şi criterii obiective de apreciere a abuzului de drept.

Mai mult, Curtea a reţinut că dreptul la daune morale al pârâtului întemeiat pe

afectarea de către reclamant a unor drepturi personale nepatrimoniale nu poate fi satisfăcut şi

în raport cu împrejurarea că pârâtul nu a uzat de dispoziţiile art. 72, art. 73 C. civ., care

reglementează asemenea drepturi (demnitate, imagine) în sprijinul cererii sale

reconvenţionale, pe de o parte, iar, pe de altă parte, asemenea încălcări nu au fost probate în

cauza de faţă, care pune în evidenţă că în cadrul plângerii penale formulată de către

reclamantă împotriva pârâtului pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, Parchetul a

început urmărirea penală împotriva pârâtului suspect, clasarea cauzei fiind impusă de o cauză

13

de nepedepsire determinată de achitarea prejudiciului produs prin infracţiune, iar nu de

absenţa vinovăţiei pârâtului sau de inexistenţa infracţiunii.

Curtea a reţinut că reclamanta a justificat un interes legitim în promovarea acţiunii

pendinte, acela de a recupera paguba constatată în cuprinsul Raportului de inspecţie fiscală,

raport valid la data judecăţii prezentei cauze.

5. Cerere de strămutare. Obligarea petentului la plata cheltuielilor de judecată

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.1: art. 140, art.453 alin. (1)

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are ca temei culpa procesuală a celui care

le-a provocat, iar o atare culpă nu poate fi reţinută în sarcina persoanei care, îndoindu-se de

imparţialitatea judecătorului pricinii, solicită strămutarea judecăţii.

[Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 52 din 4 mai 2016,

(Şedinţa din Camera de consiliu), F.Ş.]

Prin cererea din 22.04.2016, petenta apelantă S.P.A. a solicitat strămutarea judecării

apelului aflat în faza de regularizare în dosarul nr. 9805/55/2015 de la Tribunalul Arad la un

alt tribunal din raza Curţii de Apel Timişoara, invocând motive de bănuială legitimă cu privire

la judecătorii completului investit cu soluţionarea cauzei.

Pe cale de întâmpinare, intimata C.E. a solicitat respingerea cererii de strămutare cu

obligarea petentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 4 mai 2016 pronunţată în dosar nr. 712/59/2016 cererea

de strămutare a fost respinsă.

Cu privire la cererea de obligare a petentei la plata cheltuielilor de judecată formulată

de intimată, instanţa a avut în vedere că o atare obligaţie are ca temei culpa procesuală a celui

care le-a provocat şi că o atare culpă nu poate fi reţinută în sarcina persoanei care îşi exprimă

pe calea unei cereri de strămutare îndoiala cu privire la imparţialitatea judecătorului pricinii,

astfel că nu poate fi făcută aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. pr. civ., în dosarul având

ca obiect strămutarea ci în cel în care se soluţionează fondului litigiului, în situaţia în care

petenta va pierde procesul.

În consecinţă, cererea intimatei a fost respinsă.

6. Contestaţie în anulare. Eroare materială. Condiţii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep.2: art. 503 alin. (2) pct. 2

1 Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015

2 Idem.

14

În sensul 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă eroarea materială vizează

erori legate de aspecte formale ale judecării apelului, greşeli involuntare şi nu de

interpretare a dispoziţiilor legale.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 184 din 15 iunie 2016, F.Ş.)

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.11.2015 pronunţată în dosarul nr.

9753/325/2015, Tribunalul Timiş a respins cererea de suspendare provizorie a executării silite

începută în temeiul sentinţei civile nr. 2043/12.07.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara

în dosarul nr. 5488.1/325/2015* şi cererea de suspendare a executării silite începută în

temeiul aceleiaşi hotărâri, ambele cereri fiind formulate de contestatoarea J. A. în

contradictoriu cu intimaţii O. M. şi B.E.J. D.

Pentru a decide astfel, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 719 alin. (1) – (8)

C.pr. civ., până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea

silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, cu plata în prealabil a

unei cauţiuni, instanţa poate suspenda executarea şi că, în cauză, deşi citată cu menţiunea de a

face dovada plăţii unei cauţiuni de 6220 lei pentru soluţionarea cererii de suspendare a

executării silite, contestatoarea nu a procedat în acest sens.

Împotriva încheierii a declarat apel contestatoarea, solicitând anularea ei şi

suspendarea executării silite până la soluţionarea definitivă a contestaţiei la executare.

În motivare a arătat că în mod greşit nu s-a reţinut inexistenţa titlului executoriu, faţă

de faptul că sentinţa civilă nr. 2043/12.07.2012 a fost atacată cu apel şi de prevederile art. 634

alin. (1) pct. 3 C. pr. civ. şi că sentinţa nu îi este opozabilă. A invocat excepţia nulităţii

absolute a procedurii obţinerii titlurilor executorii de către creditor.

Prin decizia civilă nr. 62/ 23.03.2016, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul ca

nefondat.

Pentru a dispune astfel, Curtea a avut în vedere, din interpretarea art. 719 C. pr. civ.,

că legiuitorul a prevăzut o condiţie de ordin formal - care primează faţă de îndeplinirea

condiţiilor de fond - pentru ca suspendarea executării să poată fi dispusă, respectiv plata unei

cauţiuni în cuantumul prevăzut de alineatele 2 şi 3, sancţiunea neachitării acesteia fiind

respingerea cererii. Cum cauţiunea nu a fost depusă (cerinţa de formă prioritară pentru

admiterea cererii), instanţa a apreciat că nu se impune analizarea criticilor ce privesc

îndeplinirea cerinţelor de fond pentru a se dispune suspendarea executării silite.

Împotriva deciziei a formulat contestaţie în anulare contestatoarea J.A., invocând

eroarea gravă în care s-a aflat instanţa de apel care nu a observat că, atât pe calea

contestaţiei,cât şi în apel, a solicitat suspendarea executării silite în temeiul art. 719 alin. 4 pct.

1 C. pr. civ., respectiv o suspendare obligatorie, fără obligarea la plata cauţiunii; că tribunalul

nu s-a pronunţat asupra inexistenţei titlului executoriu şi că instanţa de apel a interpretat în

mod greşit prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 895/17.12.2015 şi pe cele ale O.G.

nr. 1/2016.

În drept, a invocat prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ.

Examinând hotărârea contestată prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 503-508

C. pr. civ., instanţa a reţinut următoarele:

15

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care partea

interesată tinde să obţină de la instanţa care a pronunţat o hotărâre desfiinţarea propriei

hotărâri şi rejudecarea pricinii. Date fiind consecinţele juridice ale desfiinţării unei hotărâri

definitive, dispoziţiile legale ce reglementează această cale de atac sunt de strictă interpretare

şi aplicare, neputând fi extinse la alte situaţii decât cele avute în vedere de legiuitor.

Raportând aceste considerente la situaţia dedusă judecăţii, s-a observat că dispoziţiile

art. 503 alin. 2 pct. 2 C. pr. civ. invocate de contestatoare prevăd că „Hotărârile instanţelor de

recurs… pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este

rezultatul unei erori materiale”, acest caz de contestaţie fiind incident, conform alin. (3), şi în

cazul hotărârilor instanţelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs (situaţia în

speţă). În sensul acestei norme, eroarea materială vizează erori legate de aspecte formale ale

judecării apelului, greşeli involuntare şi nu de judecată, respectiv nu de interpretare a

dispoziţiilor legale ori de apreciere a probelor.

Or, în cauză, pentru a respinge apelul, Curtea a făcut interpretarea art. 476 - 479 C. pr.

civ., art. 719 alin. 1, 2, 4, 6, 7 şi art. 666 C. pr. civ., a Deciziei nr. 895/17.12.2015 a Curţii

Constituţionale şi a O.G. nr. 1/2016 pentru a concluziona că debitoarea contestatoare nu se

află în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 719 alin. (4) C. pr. civ. şi că, astfel, datora

cauţiune pentru a obţine suspendarea executării, achitarea acesteia fiind o condiţie de ordin

formal care primează faţă de îndeplinirea condiţiilor de fond, că, întrucât cauţiunea nu a fost

plătită, în mod corect a respins tribunalul cererile contestatoarei fără a mai proceda la

examinarea îndeplinirii condiţiilor de fond ale suspendării şi că, vizând temeinicia contestaţiei

la executare, criticile apelantei privind titlul executoriu nu pot fi tranşate într-un apel ce

priveşte exclusiv soluţia dată cererii de suspendare a executării silite.

Astfel, instanţa de apel nu a comis o eroare în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ.

ci, pronunţându-se asupra cererilor de suspendare, a examinat criticile apelantei prin raportare

la aspectele reţinute de prima instanţă şi la dispoziţiile legale apreciate ca fiind incidente în

cauză pe care le-a interpretat conform celor mai sus-arătate, concluzia la care a ajuns ca

urmare a acestei examinări neputând fi apreciată ca fiind rezultatul erorii invocată pe calea

prezentei cereri. În realitate, susţinerile contestatoarei se constituie în critici de nelegalitate în

sensul art. 488 C. pr. civ., iar acestea nu pot viza o hotărâre care nu este supusă recursului.

Pentru aceste considerente contestaţia în anulare a fost respinsă.

7. Întoarcerea executării. Cale de atac

Decizia 5/2012 a ICCJ

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 304 pct. 1 şi 5, art. 306 alin. (2)

Legea nr. 304/2004: art. 54 alin. (2)

Hotărârea prin care judecătoria a soluţionat cererea de întoarcere a executării silite

este supusă doar căii de atac a recursului, astfel că decizia prin care tribunalul a soluţionat

ca instanţă de apel calea de atac declarată este supusă casării, motivul fiind de ordine

publică

16

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 194 din 18 mai 2016, F.Ş.)

Prin sentinţa civilă nr.10825/05.10.2015 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar

nr. 2957/325/2015 a fost admisă acţiunea civilă având ca obiect întoarcerea executării silite

formulată de reclamanta I.E. împotriva pârâtului V.N. şi a fost obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 5.541,19 lei reprezentând cheltuieli de executare. Prin aceeaşi hotărâre

a fost admisă cererea de chemare în garanţie formulată de pârât împotriva B.E.J. D., cu

consecinţa obligării chematului în garanţie la plata către pârât a sumei de 5.541,19 lei

reprezentând cheltuieli de executare.

Apelul declarat de chematul în garanţie împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr. 276/A/08.03.2016 pronunţată de Tribunalul Timiş.

Împotriva deciziei a declarat recurs chematul în garanţie.

La termenul de judecată din 18.05.2016, în baza art. 306 alin. (2) C. pr. civ., instanţa a

pus din oficiu în discuţia părţilor motivele de ordine publică prevăzute de art. 306 alin. (1) şi

(5) C. pr. civ., pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 4146/16.02.2012, Judecătoria Timişoara a admis contestaţia

formulată de reclamanta din prezenta cauză împotriva executării silite pornită de pârât

împotriva sa în dosarul execuţional nr. 8/ex/2011 al B.E.J. D., fiind anulată executarea.

Potrivit art. 4041 alin. (1) C. pr. civ., „În toate cazurile în care se desfiinţează…

executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării...”, iar art. 4042 C. pr. civ.

prevede că „(1) În cazul în care instanţa judecătorească a desfiinţat … actele de executare, la

cererea celui interesat, va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi asupra restabilirii situaţiei

anterioare executării… (3) Dacă nu s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare executării în

condiţiile alin. 1…cel îndreptăţit o va putea cere instanţei judecătoreşti competente potrivit

legii.”

Cum prin hotărârea prin care executarea ce a vizat-o pe reclamantă nu s-a dispus şi

întoarcerea executării, iar aceasta a formulat în acest sens prezenta cerere, în cauză sunt

incidente sus-menţionatele prevederi legale.

Prin Decizia nr. 5/2012 dată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 4042 alin. (3) C. pr. civ., instanţa

judecătorească competentă potrivit legii să soluţioneze cererea de întoarcere a executării silite

prin restabilirea situaţiei anterioare este judecătoria, hotărârea astfel pronunţată fiind supusă

căii de atac a recursului.

Potrivit art. 2 pct. 3 C. pr. civ., tribunalul soluţionează ca instanţă de recurs recursurile

declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse

apelului, iar art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 prevede regula potrivit căreia recursurile

se judecă în complet format din 3 judecători.

Rezultă că hotărârea dată în cauză de judecătorie asupra cererii de întoarcere a

executării formulată de reclamantă şi a cererii de chemare în garanţie formulată de pârât era

supusă doar căii de atac a recursului care trebuia soluţionat de tribunal în complet de trei

judecători.

Soluţionând calea de atac de atac declarată de chematul în garanţie ca instanţă de apel

în complet format din doi judecători, tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală în raport cu

prevederile art. 304 pct. 1 C. pr. civ., (instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale)

17

şi art. 304 pct. 5 C. pr. civ. [instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea

nulităţii de art. 105 alin. (2)], motive de nelegalitate de ordine publică a căror incidenţă atrage,

faţă de prevederile art. 312 alin. (3) C. pr. civ., casarea cu trimitere a hotărârii astfel

pronunţată.

Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1), (2), (3) C. pr. civ. raportat la art.

306 alin. (2), art. 304 pct. 1 şi 5 C. pr. civ., instanţa a admis recursul, a casat decizia şi a trimis

cauza la Tribunalul Timiş pentru soluţionarea recursului chematului în garanţie.

8. Nulitatea actelor de procedură comunicate contrar legii. Comunicarea actelor

procedurale la domiciliul ales. Neindicarea persoanei însărcinată cu primirea

corespondenţei. Efecte

Codul de procedură civilă de la 1865: art. 93, art. 105 alin. (2) teza finală, art. 155

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă rep.: art. 156, art. 157 alin. (1)

lit. e) şi alin. (3)

1. opinie majoritară

Pentru aplicarea dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. pr. civ. (1865) cu referire la

nulitatea actelor procedurale comunicate contrar legii – nu este suficientă invocarea

neregularităţii comunicării hotărârii judecătoreşti pentru a se constata că nu a început să

curgă termenul de apel, ci trebuie ca partea să nu fi luat la cunoştinţă de hotărâre.

2. opinie separată

Dispoziţiile art. 93 C. pr. civ. (1865), potrivit cu care „în caz de alegere de

domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură,

comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la

domiciliul părţii” au un caracter imperativ, reglementând o excepţie de la dispoziţiile art. 90

C. pr. civ., astfel că încălcarea lor atrage sancţiunea nulităţii, în sensul art. 105 alin. (2) C.

pr. civ. (1865).

În cazul normelor imperative şi de strictă interpretare judecătorului nu-i este permis

să uzeze de prezumţii, nulitatea actului neregulat comunicat neputând fi acoperită, ea fiind

una expresă şi absolută.

Termenul de apel nu începe să curgă în cazul încălcării dispoziţiilor art. 93 C. pr.

civ., în ipoteza în care hotărârea supusă apelului nu a fost comunicată la domiciliul părţii,

care şi-a ales un domiciliu fără indicarea persoanei însărcinată cu primirea actelor de

procedură.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 212 din 25 mai 2016, Prof. univ. dr. L.B.)

Prin decizia civilă nr. 236/29.02.2016 Tribunalul Timiş a admis excepţia tardivităţii

invocată din oficiu, cu consecinţa respingerii ca tardive a apelurilor declarate de apelanţii

M.M.D. domiciliat în Germania, cu domiciliul procedural ales în Timişoara, […] – la Cabinet

avocat D.L. şi M.I.O. cu domiciliul în Timişoara […], obligând primul apelant să plătească

18

intimaţilor în cauză cheltuieli de judecată în sumă de 1.300 lei. Instanţa a respins cererile

accesorii privind acordarea cheltuielilor de judecată, formulate de apelanţi.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că termenul de apel împotriva sentinţei

civile nr. 9750/02.09.2015 a Judecătoriei Timişoara este de 15 zile de la comunicarea

sentinţei, termenul fiind un termen legal imperativ, nerespectarea acestuia antrenând

sancţiunea procedurală constând în decăderea din exerciţiul dreptului la apel. În speţă, s-a

reţinut că sentinţa apelată a fost comunicată la data de 16.09.2015, termenul de apel

împlinindu-se la data de 02.10.2015, în timp ce unul dintre apeluri a fost depus şi înregistrat la

data de 09.10.2015, iar celălalt la data de 15.10.2015, respectiv peste termenul prevăzut de

lege.

Instanţa a reţinut că menţiunea greşită în dispozitivul sentinţei apelate cu privire la

durata termenului nu îndreptăţeşte partea să exercite dreptul la apel peste termenul prevăzut

de lege, în condiţiile în care apelanţii nu au solicitat repunerea în termenul de apel, în

condiţiile art. 103 C. pr. civ., căci eroarea de drept procesual nu poate fi invocată ca motiv

justificativ pentru neexercitarea dreptului la apel în termenul prevăzut de lege.

Relativ la apelul pârâtului M.M.D., care a susţinut că termenul de apel nu a început

să curgă de la data comunicării sentinţei, întrucât comunicarea hotărârii s-a făcut contrar art.

93 C. pr. civ., respectiv la domiciliul ales, deşi nu s-a indicat persoana însărcinată cu

primirea actului, situaţie în care hotărârea ar fi trebuit să-i fie comunicată la domiciliu,

instanţa a reţinut că scopul comunicării hotărârii este acela al luării la cunoştinţă despre

considerentele care au stat la baza pronunţării sentinţei în vederea exercitării căii de atac şi a

curgerii termenului pentru declararea căii de atac, astfel că invocarea unei neregularităţi

privind comunicarea hotărârii nu poate produce consecinţe juridice, în condiţiile în care

apelantul în cauză nu a susţinut că nu a primit hotărârea la domiciliul ales, adresă la care s-au

efectuat toate comunicările actelor procedurale în dosar.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că partea care a împuternicit un avocat să o

reprezinte, alegându-şi domiciliul la acesta nu se poate prevala de faptul că hotărârea nu i-a

fost comunicată la domiciliul real, reprezentantul convenţional fiind mandatat să primească

hotărârea, caz în care termenul începe să curgă de la data la care avocatul a luat cunoştinţă

despre hotărâre, prin comunicarea ce i-a fost făcută.

Împotriva acestei decizii, pârâtul M.M.D. a declarat recurs, solicitând casarea

hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Tribunalul Timiş, întrucât instanţa a

soluţionat greşit excepţia tardivităţii apelului său, în raport cu dispoziţiile art. 93 C. pr. civ.,

întrucât deşi şi-a ales domiciliul la avocatul său, prin cererea de alegere a domiciliului nu a

indicat persoana avocatului, ca persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, caz în

care comunicarea sentinţei se supune exigenţelor dispoziţiilor art. 90 C. pr. civ., respectiv

comunicarea sentinţei trebuia efectuată la domiciliul său real, în Germania, iar nu la

domiciliul ales.

Mai mult, apelantul arată că în cauză s-au încălcat şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât termenul de apel consemnat în dispozitivul

sentinţei este de 30 de zile, iar nu cel de 15 zile, eroarea instanţei opunându-se admiterii

excepţiei tardivităţii apelului, context în care evocă hotărârea Fanniel c/a Belgiei, comentată

în doctrină de prof. Ion Deleanu.

19

Sub acest aspect se consideră incidente dispoziţiile art. 105 (2) C. pr. civ., cu referire

la art. 304 pct. 5 C. pr. civ., întrucât normele care reglementează citarea părţilor şi

comunicarea actelor procedurale sunt imperative, încălcarea lor atrăgând sancţiunea nulităţii

hotărârii. La acestea adaugă şi încălcarea dispoziţiilor art. 266 alin. (3) C. pr. civ., apelantul

susţinând şi carenţe în motivarea hotărârii, căci instanţa nu a răspuns motivelor sale privind

încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenţie, alegaţiile sale

fiind sprijinite şi pe jurisprudenţă, context în care face referire la decizia nr. 1585/23.09.2010,

pronunţată de Curtea de Apel Suceava, prin care eroarea instanţei de a indica un alt termen de

apel decât cel prevăzut de lege nu a fost imputabilă apelantului, excepţia tardivităţii fiind

respinsă, sens în care se face referire şi la dispoziţiile art. 457 alin. (3) din noul Cod de

procedură civilă, arătând că s-a sprijinit pe aparenţa de legalitate a sentinţei în discuţie, astfel

că a acţionat conform celor înserate în dispozitivul sentinţei.

În raport cu cele menţionate, starea de fapt care se reliefează instanţei de recurs pune

în evidenţă următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 9750/02.09.2015, obiect al apelului soluţionat de Tribunalul

Timiş, instanţa de fond a inserat în dispozitivul sentinţei termenul de 30 de zile de la

comunicarea sentinţei, ca termen înlăuntrul căruia părţile pot declara calea de atac al apelului,

deşi acţiunea care a făcut obiectul judecăţii a fost înregistrată sub regimul vechiului Cod de

procedură civilă, context în care termenul legal de apel era de 15 zile de la comunicarea

hotărârii.

În raport cu termenul indicat în dispozitivul sentinţei menţionate apelurile au fost

introduse înlăuntrul termenului de 30 de zile.

Speţa pune în discuţie dispoziţiile procedurale reglementate în Cartea II, Titlul II,

Capitolul II intitulat „Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură”, al Codului de procedură

civilă vechi, cu referire specială la dispoziţiile art. 90, 93 din Cod, relative la comunicarea

hotărârilor judecătoreşti.

În context, dispoziţiile art. 93 C. pr. civ. prevăd că „în caz de alegere de domiciliu,

dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea

acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”.

În opinia majoritară se arată că în adevăr, hotărârea primei instanţe nu a fost

comunicată la domiciliul apelantului, deşi acesta în cererea de alegere de domiciliu nu a arătat

persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, ci la domiciliul ales, însă instanţa de recurs

constată că nu este suficientă invocarea neregularităţii comunicării hotărârii judecătoreşti

pentru a se constata că nu a început să curgă termenul, ci trebuie ca partea să nu fi luat la

cunoştinţă de hotărâre, fapt nedovedit în cauză.

Instanţa reţine că toate actele de procedură, inclusiv sentinţa au fost comunicate la

adresa indicată de pârât, la reprezentantul său convenţional.

Prin contractul de asistenţă juridică încheiat cu avocatul care l-a reprezentat în faţa

instanţei de fond, care are caracterul unui contract de mandat, pârâtul l-a mandatat pe avocat

pentru toate actele judecăţii, cu atât mai mult cu cât şi-a ales domiciliul la sediul avocatului.

În privinţa reprezentării părţilor în judecată, art. 68 alin. (3) C. pr. civ. prevede că

„mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare

în această privinţă”.

20

De asemenea, în acelaşi context, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în

Hotărârea nr. 64/2011 a Uniunii Naţionale a Barourilor din România privind adoptarea

Statutului profesiei de avocat.

Astfel, art. 122 alin. (1) lit. c) din Statut prevede că obiectul contractului de asistenţă

juridică „poate fi limitat la una sau mai multe dintre activităţile prevăzute de art. 3 din lege ori

poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare şi conservare a

patrimoniului clientului”.

De asemenea, prin art. 126 alin. (2) din Statut se prevede că „în lipsa unor prevederi

contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl

consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului”.

În consecinţă, în speţă, în condiţiile în care pârâtul recurent l-a împuternicit pe avocat

să-l reprezinte şi şi-a ales domiciliul procedural la acesta, iar toate actele procedurale de la

instanţa de fond acestuia i-au fost comunicate, pârâtul nu se poate prevala de faptul că sentinţa

nu i-a fost comunicată la domiciliul său personal pentru a susţine că termenul de apel nu a

început să curgă.

În realitate, termenul de apel a început să curgă la 16.09.2015, data comunicării

sentinţei la domiciliul procesual ales.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 103 C. pr. civ. şi a

respins apelul pârâtului M.M.D. ca tardiv, acesta nefăcând dovada că a fost împiedicat de o

împrejurare mai presus de voinţa sa să-l declare în termenul legal.

De asemenea, în privinţa duratei termenului de apel, în mod corect a reţinut instanţa

de apel că menţionarea greşită în dispozitivul sentinţei a duratei termenului de apel nu poate

modifica durata legală a acestui termen.

Există principiul legalităţii căilor de atac, conform căruia căile de atac sunt doar cale

prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de lege.

În aceste condiţii, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea, cu majoritate de voturi

a respins recursul pârâtului.

În opinia separată se preconiza soluţia admiterii recursului, casarea hotărârii

Tribunalului Timiş cu trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Timiş, întrucât observarea

normelor cuprinse în Capitolul II intitulat „Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură” (din

Cartea II, Titlul II), cu referire specială la dispoziţiile art. 90, art. 93 C. pr. civ., relative la

comunicarea hotărârii judecătoreşti permite concluzia, conform căreia normele în discuţie

sunt norme imperative, de strictă interpretare, a căror încălcare atrage nulitatea absolută şi

expresă, în sensul art. 105 alin. (2) teza finală C. pr. civ.

În context se reţine că ipoteza normei cuprinsă în art. 93 vizează comunicarea actelor

de procedură în caz de alegere de domiciliu, precum în cazul de speţă.

Soluţia preconizată de normă în mod imperativ obligă ca în caz de alegere de

domiciliu, actul procedural să fie comunicat persoanei însărcinată cu primirea actelor de

procedură, indicată în cererea de alegere de domiciliu, iar în cazul în care în cererea de

alegere de domiciliu nu a fost indicată persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură

comunicarea actului procedural se va face la domiciliul părţii, respectiv potrivit dispoziţiilor

art. 90 (1) C. pr. civ., adică conform regulii generale. Norma cuprinsă în art. 93 C. pr. civ. nu

prevede posibilitatea comunicării actului procedural la domiciliul ales de către parte, în

21

ipoteza în care în cererea de alegere de domiciliu partea nu a indicat persoana însărcinată cu

primirea corespondenţei.

Faţă de structura, conţinutul acestei norme, observăm că ea reglementează o excepţie

de la dispoziţiile art. 90 C.pr.civ., reglementând o ipoteză particulară – alegerea de domiciliu

– vizând exclusiv comunicarea actelor procedurale, iar nu citarea părţii care a operat o

alegere de domiciliu.

În aceste condiţii, regimul juridic urmat de norma cuprinsă în dispoziţiile art. 93 C.

pr. civ. reclamă luarea în consideraţie a caracterului ei imperativ şi a faptului că este de strictă

interpretare – exceptio sunt strictisime interpretations - judecătorului nefiindu-i permis să

identifice pe cale de interpretare soluţii neprevăzute expres în prescripţia normei, care, în mod

imperativ, impune ca în caz de alegere de domiciliu, comunicarea actelor de procedură să se

efectueze la persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, desemnată prin cerere de

alegere de domiciliu, iar, în caz contrar, când nu a fost indicată o astfel de persoană, la

domiciliul părţii, iar nu la domiciliul ales de către parte.

În speţă, se observă că, prin întâmpinare şi cererea reconvenţională (fila 55 dosar de

fond), pârâtul în cauză, Marconi Mircea Dumitru şi-a ales domiciliul în Timişoara, str. Martir

Miroslav Todorov nr. 8, sc. A, ap. 14, respectiv la av. Stoica Adriana (fila 227 dosar de fond),

fără a indica vreo persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură, cu precizarea că

apelantul Marconi Mircea-Dumitru este cetăţean german, având domiciliul în Germania,

Eschbach. St. Georg Str. 1, iar în faţa Judecătoriei Timişoara acesta a fost reprezentat de av.

Stoica Adriana, delegată, împuternicirea avocaţială fiind limitată la reprezentarea în faţa

instanţei de fond (fila 53 dosar de fond).

În aceste condiţii, comunicarea hotărârii judecătoreşti – sentinţa instanţei de fond – la

adresa avocatului apelantului, astfel cum rezultă din înscrisul de la fila 545 dosar fond

(comunicarea realizându-se prin afişare pe uşa principală a locuinţei destinatarului) este

contrară dispoziţiilor art. 93 C. pr. civ., care obligă la comunicarea hotărârii la domiciliul

părţii, atunci când partea nu a indicat în cererea de alegere de domiciliu, persoana însărcinată

cu primirea corespondenţei, precum în cazul de speţă.

Împrejurarea că partea nu a reclamat modul de comunicare a altor acte procedurale

săvârşite în cadrul judecăţii de fond nu prezintă relevanţă juridică, din perspectiva problemei

de drept pendinte, în condiţiile în care prezumţia încunoştinţării de către avocat a clientului

său în legătură cu „mersul judecăţii” şi efectuarea unei apărări efective în proces, care

presupune valorificarea tuturor actelor procedurale săvârşite în cursul judecăţii de fond prin

avocatul, reprezentant al intereselor părţii care l-a angajat încetează o dată cu pronunţarea

hotărârii primei instanţe, delegaţia de reprezentare încetându-şi efectele în momentul

pronunţării hotărârii.

Mai mult, în apel, la data de 09.10.2015 apelantul în cauză îşi precizează expres

domiciliul din Germania, arătând că îşi alege domiciliul pentru comunicarea actelor de

procedură la un alt avocat, context în care indică persoana avocatului ca persoană

însărcinată cu primirea actelor de procedură, conform art. 93 C. pr. civ.

În acest context, admiterea excepţiei tardivităţii apelului, cu consecinţa respingerii

apelului ca tardiv, pentru considerentul că, căile de atac, inclusiv termenele de exercitare a

acestora decurg din lege, iar partea nu a solicitat repunerea în termenul de apel, este greşită,

căci, în prezenta cauză termenul de apel nici nu a început să curgă, dispoziţiile art. 93 C. pr.

22

civ. fiind încălcate, căci în cazul în care partea a operat o alegere de domiciliu, dar nu a

indicat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură termenul de apel curge de la

data comunicării hotărârii la domiciliul părţii, ori, în cauză, o astfel de comunicare nu a avut

loc.

În aceste condiţii, alegaţiile instanţei, relative la împrejurarea că apelantul în cauză ar

fi cunoscut conţinutul hotărârii apelate se bazează pe prezumţia că avocatul la care partea şi-a

ales domiciliul a adus la cunoştinţa clientului hotărârea astfel pronunţată ori, în cazul

normelor imperative şi de strictă interpretare, precum cele care reglementează cazurile de

excepţie de la normele comune de comunicare a actelor procedurale, judecătorului nu-i este

permis să uzeze de prezumţii, domeniul prezumţiilor judecătoreşti fiind exclus în ipoteza

normelor imperative prin care sunt reglementate cazurile particulare, respectiv excepţii de la

regulile comune vizând comunicarea actelor procedurale.

Alegaţiile instanţei de apel relativ la legalitatea căilor de atac, inclusiv a termenelor

procedurale prevăzute de lege pentru exercitarea lor nu pot avea relevanţă juridică decât în

condiţiile în care comunicarea actului s-a făcut regulat, adică conform legii, ceea ce nu este

cazul în prezenta speţă.

În alte cuvinte, eroarea instanţei de fond care a atribuit părţilor un termen de

exercitare a căii de atac de 30 de zile, în loc de termenul legal de 15 zile de la comunicarea

actului procedural nici nu prezintă relevanţă juridică în condiţiile în care însăşi comunicarea

actului procedural atacat nu s-a săvârşit în condiţii legale. Jurisprudenţa şi doctrina, relevante

în domeniu, conform cărora calea de atac, inclusiv termenul de exercitare a acesteia sunt de

domeniul legii neavând relevanţă consemnarea în dispozitivul hotărârii judecătoreşti a unei

căi de atac inexistente ori greşite sau indicarea unui termen de declarare al căii de atac greşit

vizează exclusiv ipotezele în care comunicarea respectivei hotărâri judecătoreşti s-a efectuat

conform legii. Ori, în condiţiile în care termenul de declarare a unei căi de atac, prevăzut de

lege este condiţionat de comunicarea hotărârii, precum în cauza de speţă, necomunicarea în

condiţii legale a hotărârii blochează însăşi curgerea termenului prevăzut de lege pentru

respectiva cale de atac, astfel că „durata termenului de exercitare a căii de atac” nu mai intră

în discuţie, fiind irelevantă din punct de vedere juridic.

Prin urmare, ipotezele vizate de instanţa de fond, sunt valide, fiind consacrate

jurisprudenţial şi doctrinar, însă numai în situaţia în care comunicarea hotărârii judecătoreşti

s-a făcut în condiţii legale. În alte cuvinte, asemenea ipoteze au în vedere o comunicare a

hotărârii validă în planul dreptului, problemele puse în discuţie prin jurisprudenţă şi doctrină

vizând exclusiv răspunsurile la întrebările:

1. Calea de atac utilizată de parte împotriva hotărârilor judecătoreşti (valid

comunicate părţii) este prevăzută de lege?

2. Termenul de exercitare al căii de atac este cel prevăzut de lege sau nu?

În ambele cazuri, evident că nu contează din punct de vedere juridic cele consemnate

de judecător în cuprinsul dispozitivului hotărârii.

De aceea, consider că hotărârea Tribunalului Timiş este greşită în raport cu modul de

soluţionare al excepţiei tardivităţii apelului, Mai mult, constatăm că şi noul Cod de procedură

civilă a menţinut exigenţele de interpretare a normelor din vechiul cod, relative la

comunicarea actelor procedurale, fapt consemnat şi în doctrina care a statuat că, dacă partea

şi-a indicat un domiciliu (ales), însă nu a precizat numele sau denumirea persoanei însărcinate

23

cu primirea corespondenţei, incidente devin dispoziţiile art. 155 şi art. 156 N. C. pr. civ., care

obligă la citarea, respectiv comunicarea actului la domiciliul părţii, iar nu la domiciliul ales,

în caz contrar sancţiunea fiind nulitatea expresă a actului procedural, prin raportare la art. 157

alin. (1) lit. e) şi alin. (3) N.C.pr.civ., excepţia nulităţii putând fi invocată şi de instanţă din

oficiu (Gabriel Boroi, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, vol. I, Ed.

Hamangiu, 2013, p. 391).

9. Plângere împotriva încheierii registratorului de carte funciară. Competenţă

Decizia nr. 72/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 7/1996: art. 50 alin. (1)

Cum instanţa a fost sesizată cu o plângere împotriva încheierii de respingere a cererii

de înscriere în cartea funciară a unui contract pentru lipsuri ale documentaţiei cerute de lege

şi pentru existenţa unei înscrieri neradiate, este indiferent că acest contract este unul de

concesiune, iar competenţa de soluţionare a cauzei revine secţiei civile şi nu celei de

contencios administrativ.

[Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 48 din 20 aprilie 2016

(Şedinţa din Camera de consiliu), F.Ş.]

La data de 15.01.2016, la Tribunalul Caraş-Severin Secţia I Civilă a fost înregistrat

apelul declarat de Ministerul Transporturilor împotriva sentinţei civile nr. 294/27.11.2015

pronunţată de Judecătoria Moldova-Nouă, cauza fiind trimisă spre soluţionare Secţiei a II-a

Civilă de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului cu motivarea că litigiul este unul de

contencios administrativ, întrucât refuzul de intabulare atacat în instanţă priveşte un act

administrativ emis de Ministerul Transporturilor în legătură cu contractul de concesiune nr.

3/2008, contract de drept administrativ.

Prin încheierea din 05.04.2016, completul apartenent Secţiei a II-a astfel investit, a

declinat competenţa de soluţionare a apelului în favoarea Secţiei I Civilă şi, constatând ivit

conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara în baza art. 133

pct. 2 C. pr. civ.

Verificând conflictul astfel ivit, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei

în favoarea Secţiei I Civile a tribunalului, reţinând că prin sentinţa apelată s-a soluţionat un

litigiu având ca obiect o plângere de carte funciară împotriva încheierii de reexaminare a

Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Caraş-Severin, context în care devine incidentă

Deciziei nr. 72/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii prin care

s-a stabilit că încheierile de tipul celor în discuţie, deşi sunt acte administrative, nu sunt

supuse controlului instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ, în condiţiile Legii nr.

544/2004 ci contenciosului vizat de Legea nr. 7/1996, astfel că, în conformitate cu art. 50 alin.

(1) din Legea nr. 7/1996 competenţa de soluţionare a litigiului aparţine judecătoriei, respectiv

secţiilor civile ale tribunalelor. Cum în discuţie este o plângere împotriva încheierii de carte

funciară, limitele judecăţii fiind circumscrise verificării legalităţii soluţiei de respingere a

cererii în raport cu situaţia tabulară a imobilului şi documentaţia anexată cererii de înscriere,

24

rămâne lipsită de relevanţă juridică natura actului a cărui înscriere în cartea funciară se

solicită. În acest context, a constatat instanţa, cum impedimentul la intabulare reţinut în speţă

vizează documentaţia prevăzută de lege pentru înscrierea unui contract de concesiune

(susţinându-se lipsa identificării topografice şi existenţa înscrierii anterioare a unui contract

neradiat din cartea funciară), litigiul nu pune în discuţie validitatea contractului de concesiune

din perspectiva conţinutului acestuia, iar competenţa de soluţionare a apelului revine Secţiei I

Civilă.

10. Rolul activ al judecătorului în cadrul procedurii adopţiei, reglementată prin

Legea nr. 273/2004, republicată privind procedura adopţiei

Drepturile asistentului maternal în procedura adopţiei

Calitatea procesuală activă a administratorului maternal în exercitarea căilor de

atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţă în materia

cererilor vizate de art. 74 din Legea nr. 273/2004

Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată: art. 454 alin. (2)art. 458, art. 534

alin. (4)

Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei, republicată

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului: art. 36, art.

40, art. 48 teza finală

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: art. 248

1. Apelul poate fi exercitat de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată

la soluţionarea cererii, în cazul procedurilor necontencioase, vizate de Legea nr. 273/2004,

republicată, privind procedura adopţiei.

Asistentul maternal are calitatea procesuală activă şi poate declara apelul împotriva

hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile vizate de art. 74 alin. (4) din Legea nr.

273/2004, republicată, întrucât este persoană interesată în sensul art. 534 alin. (4) C. pr. civ.,

cu referire la art. 458 teza II C. pr. civ., prin aceea că legea îi conferă dreptul de a adopta cu

prioritate copilul ce i-a fost încredinţat în plasament, conform art. 26 alin. (2) din Legea nr.

273/2004.

2. În raport cu dreptul conferit prin lege asistentului maternal de a avea prioritate la

procedurile vizate de Legea nr. 274/2004, republicată, în vederea adopţiei copilului aflat în

plasament, instanţele judecătoreşti sunt datoare să verifice modul de îndeplinire de către

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie a copilului în raza căreia se află

domiciliul copilului a obligaţiilor de analizare cu prioritate a posibilităţii încredinţării

copilului în vederea adopţiei la asistentul maternal la care se află copilul, inclusiv obligaţia

de informare a asistentului maternal în legătură cu procedura adopţiei, dar şi a obligaţiilor

de consiliere îndrumare şi sprijin efectiv a persoanei în cauză, îndrituite să adopte, în

condiţiile legii, raţiunea reglementărilor fiind subordonată promovării interesului superior al

copilului.

(Secţia I civilă, Decizia civilă nr. 10 din 24 iunie 2016, Prof. univ. dr. L.B.)

25

Prin sentinţa civilă nr. 16 din 31 martie 2016, Tribunalul Caraş-Severin a admis

cererea formulată de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-

Severin şi a încredinţat copilul B.G., n. la 31.08.2013 în vederea adopţiei pentru o perioadă de

90 de zile la familia D.D. şi D.E.

Instanţa de fond a reţinut că minora s-a aflat într-o situaţie de risc, astfel că la data de

24.10.2013 a fost dată în plasament numitului C.I., asistent maternal profesionist, iar, mai

apoi, prin sentinţa civilă nr. 29 din 28 mai 2015 aceeaşi instanţă a dispus deschiderea

procedurii adopţiei interne a copilului, context în care a fost selectată familia D.D. – D.E. ca

familie aptă să adopte, în condiţiile legii.

Împotriva acestei hotărâri, asistentul maternal C.I. a formulat apel, invocând

încălcarea legii, prin aceea că reclamanta nu şi-a îndeplinit în mod efectiv obligaţia de

informare în legătură cu procedura adopţiei copilului de către asistentul maternal, încălcându-

i-se dreptul conferit de lege de a avea prioritate la adopţia copilului. Mai mult, se susţine că

reclamanta l-a determinat să renunţe la evaluarea începută în scopul obţinerii atestatului de

persoană/familie aptă să adopte, prin aceea că i-a comunicat că obţinerea atestatului îi conferă

dreptul de a adopta un alt copil decât copilul aflat în plasament, acesta din urmă fiind deja

antrenat în procedură, însă în raport cu o altă familie, pârâtă în cauza de faţă.

În cauză s-a formulat Întâmpinare, prin care se invocă excepţia lipsei calităţii

procesuale active a apelantului, întrucât acesta nu are calitatea de parte în proces. Pe fondul

cauzei se solicită respingerea apelului, sub motivul că apelantul a fost informat în legătură cu

posibilitatea adoptării copilului aflat în plasament, inclusiv cu procedura de urmat, însă acesta

nu a dorit să adopte copilul, iar, mai apoi, a declanşat procedura vizată de lege tardiv,

respectiv la data de 26.11.2015, adică cu încălcarea termenului de 10 zile de la primirea

adresei nr. 10225/02.04.2015 emisă de reclamantă prin care i se aduce la cunoştinţă

apelantului posibilitatea de a adopta copilul şi procedura de urmat.

Prin decizia civilă nr. 10 din 24 iunie 2016, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul

în cauză, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantului, respectiv revocării măsurii

încredinţării în vederea adopţiei pentru o perioadă de 90 de zile la familia D.D.-D.E. şi

menţinerii măsurii plasamentului copilului la asistentul maternal, apelant în cauză, în

condiţiile stipulate în sentinţa civilă nr. 3868 din 12 decembrie 2013 a Tribunalului Caraş-

Severin, pronunţată în dosarul nr. 5417/115/2013.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut următoarele:

Relativ la calitatea procesuală activă a apelantului, Curtea a reţinut că procedurile

vizate de art. 74 alin. (4) din Legea nr. 273/2004, republicată privind procedura adopţiei sunt

proceduri necontencioase, astfel că aplicabile devin dispoziţiile art. 534 alin. (4) C. pr. civ.,

potrivit cu care „apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată

la soluţionarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care a luat cunoştinţă de

hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data pronunţării”, cu referire la art. 458 teza II C. pr.

civ., normă care instituie o excepţie de la regula conform căreia „căile de atac pot fi exercitate

numai de părţile aflate în proces”, care justifică un interes (teza I a art. 458 C. pr. civ.) –,

dispoziţiile art. 74 din Legea nr. 273/2004, republicată făcând trimitere expresă la regulile

prevăzute de Cartea III a Codului de procedură civilă, intitulată „Dispoziţii generale privitoare

la procedurile necontencioase din Codul de procedură civilă, cu excepţiile prevăzute de lege”.

26

Relativ la calitatea de „persoană interesată” a apelantului Curtea a identificat

interesul acestuia derivat din dreptul acestuia de a adopta cu prioritate copilul aflat în

plasament la acesta, prevăzut de art. 26 alin. (2) din Legea nr. 274/2004.

Pe fondul cauzei, Curtea a reţinut că reclamanta şi-a îndeplinit formal obligaţia de

informare prevăzută de Legea nr. 273/2004, republicată, golind de conţinut însuşi dreptul „de

preferinţă” al apelantului de a iniţia procedura de adopţie a copilului aflat la el în plasament,

Curtea apreciind că spiritul legii, dar şi litera sa nu rezumă obligaţia reclamantei la o simplă

informare în legătură cu procedurile judiciare la care poate fi supus copilul în scopul adoptării

sale, dar şi la acţiuni de îndrumare şi sprijin în mod corespunzător, efectiv a persoanei

interesate, inclusiv la efectuarea tuturor demersurilor necesare identificării celui mai potrivit

adoptator, sens în care au fost evocate dispoziţiile art. 26 alin. (1) din lege, dar şi dispoziţiile

art. 106 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

În speţă, Curtea a reţinut că reclamanta s-a rezumat la o informare a apelantului

printr-o Notă telefonică din 30.03.2015, alegaţia reclamantului în sensul că şi-a onorat, în

condiţiile legii, obligaţia de informare, sens în care evocă adresa din 02.04.2015 transmisă

reclamantului fiind înlăturată, întrucât nu s-a făcut dovada comunicării, în condiţiile legii, a

adresei în cauză, astfel cum rezultă din adresa Oficiului poştal nr. 424/16.06.2016.

Mai mult, Curtea a reţinut că raţiunea obligaţiei de informare prevăzută de lege este

subordonată asigurării faptului că familia/persoana este informată, acceptă, înţelege şi

acţionează în conformitate cu legea, sens în care sunt şi dispozițiile H.G. nr. 1438/2004, toate

reglementările în domeniu fiind subordonate respectării interesului superior al copilului. În

speţă s-a reţinut că, copilul B.G. se află în grija apelantului de la vârsta de 7 săptămâni,

beneficiind de o îngrijire corespunzătoare, nesupusă criticii reclamantei.

De asemenea, împrejurarea că în timpul procesului pendinte reclamanta, prin

organele sale, a purces la respingerea cererii de reînnoire a atestatului de asistent maternal

profesionist al apelantului sub motivul că acesta a atacat sentinţa instanței de fond prin

declanşarea apelului pendinte a fost apreciată ca un exces al reclamantei, în condiţiile în care

prin atacarea hotărârii tribunalului apelantul şi-a exercitat un drept, prevăzut de lege, demersul

său nefiind făcut în scop de şicană.

În acelaşi fel a fost tratat şi avizul psihologic nr. 5129//20.05.2016, întrucât la data

întocmirii acestuia copilul nu se mai afla la apelant.

Curtea a observat că reclamanta, în susţinerea acţiunilor sale, care au făcut obiectul

judecăţilor finalizate prin pronunţarea sentinţei civile nr. 29/28.05.2015 de deschidere a

procedurii adopţiei interne, respectiv a sentinţei apelate în prezenta cauză, nu a învederat

instanţei de fond dorinţa asistentului maternal de a adopta copilul, precum nici demersurile

acestuia în acest sens, împrejurare ce rezultă din considerentele celor două hotărâri

judecătoreşti.

Sub toate aceste aspecte, Curtea a statuat că tribunalul şi-a încălcat rolul activ,

nesolicitând reclamantei informaţiile relative la îndeplinirea obligaţiei de informare a

asistentului maternal, cu consecinţa neevaluării situaţiei copilului încredinţat în vederea

adopţiei, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 273/2004, în condiţiile în care procedurile

vizate de art. 74 din Legea nr. 273/2004, nu obligă la citarea asistentului maternal, iar citarea

acestuia nu s-a realizat nici măcar pentru opozabilitatea hotărârii, dat fiind că prin hotărâre se

dispută nu doar un drept care este reglementat prioritar în favoarea asistentului maternal, dar

27

şi încetarea măsurii plasamentului, dispusă printr-o hotărâre judecătorească anterioară, în

raport chiar cu apelantul din prezenta cauză.