DE URBE ORBEQUE. CARAGIALE AND HOMETOWN …upm.ro/cci/CCI-04/Lit/Lit 04 24.pdfPetrescu detalii...

Iulian Boldea, Dumitru-Mircea Buda (Editors) CONVERGENT DISCOURSES. Exploring the Contexts of Communication Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2016 ISBN: 978-606-8624-17-4 Section: Literature

195

DE URBE ORBEQUE. CARAGIALE AND HOMETOWN PLOIEŞTI

Loredana Netedu

Assist. Prof., PhD, Petroleum-Gas University of Ploiești

Abstract:In spite of biographical evidence, Ion Luca Caragiale assumes Ploieşti as his hometown, and,

in return, the nowadays city of “the black gold” appropriates the writer as its own. Nicolae Iorga

considers that Caragiale’s work cannot be properly understood without Ploieşti, remark that may be

deciphered both in terms of real topography and its inhabitants’city-slicker Balkan spirit. This paper

aims to map the architectural and human geography of the 19th century Ploieşti, as reflected in the short

prose and comedies of I.L. Caragiale. In the process of literary and anthropological archeology, we

(re)consider short stories such as Hunting for a House ..., The People and «Victoria Română» Grand

Hôtel, as well as the numerous direct or allusive references to Ploieşti existing in the writer’s plays,

epistles and short stories or in the memoirs of his contemporaries. Our analysis also pinpoints the

stylistic differences that a proficient reader can identify in the short prose recollecting this city: when

evoking his “hometown”, the characteristic Caragialian acidity of the moral and socio-political fresco

is intertwined with and, thus, countervailed by an unexpected nostalgia and sentimentalism.

Keywords:Ploieşti, I.L.Caragiale, hometown, fresco, recollection.

Biografia caragialiană se situează la limita dintre document, anecdotă şi legendă,

anumite detalii fiind încă greu de reconstituit sau de certificat, fie ca urmare a declaraţiilor

uneori intenţionat eronate ale scriitorului, fie din cauza dispariţiei unor acte, cum ar fi unele foi

matricole sau documentele de arhivă ministerială din perioada revizoratului său şcolar. În ceea

ce priveşte legătura cu oraşul Ploieşti, Caragiale îşi declară în mod repetat filiaţia ploieşteană,

care poate fi decriptată atât din perspectiva topografiei reale („oraşul meu natal”, „din Ploieşti

am pornit”), cât mai ales ca morfologie spirituală („Sunt copil al Ploieştilor” „de fel sunt

ploieştean”). Lucrarea de faţă îşi propune să cartografieze geografia urbană şi umană a oraşului

Ploieşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aşa cam apare aceasta reflectată în proza

scurtă, comediografia şi corespondenţa lui I.L.Caragiale, dar şi în temperamentul de o virulenţă

„republicană” al scriitorului. Nu căutăm documentarul în literatură şi nu forţăm, din patriotism

local, analogiile ori trimiterile caragialiene la urbea prahoveană. Printr-un proces de arheologie

literară şi antropologică, încercăm să recreăm fizionomia Ploieştului şi a ploieşteanului de secol

XIX pentru a identifica în ultimă instanţă posibile interdeterminări între omul Caragiale, opera

sa şi arealul geocultural local.

Cu privire la originea sa, I.L. Caragiale oscilează între discreţie (a se vedea lipsa oricărei

trimiteri la comuna Haimanale, precum şi refuzul categoric de a-i furniza lui Horia Petra-

Petrescu detalii biografice pentru teza sa de doctorat, gest motivat prin sorgintea „umilă”, dar


196

şi prin convingerea personală că viaţa unui scriitor este irelevantă pentru operă1) şi ostentaţie,

pe care o afişează în unele scrisori sau discursuri de la final de viaţă, când se declară nepot de

bucătar grec. Considerând referinţele existente în documentele şi declaraţiile publice sau private

ale scriitorului, precum şi principalele monografii dedicate vieţii acestuia (Şerban Cioculescu,

George Munteanu, Ieronim Tătaru) putem conchide că I.L.Caragiale este de obârşie albaneză,

din părţile insulei greceşti Idra. Potrivit lui Şerban Cioculescu, numele poate avea origine turcă

sau greacă, prezentând similarităţi fonice evidente cu turcescul „caragiali” (oglindă neagră) sau

„caraţali” (spin negru) sau cu grecescul „cara-ghiali” (oglindă neagră).

Viitorul scriitor se naşte în localitatea Haimanale, actuală Ion Luca Caragiale din judeţul

Dâmboviţa, dar în corespondenţa privată sau în reminiscenţele autobiografice se declară în mod

repetat ploieştean. Într-o confesiune făcută lui Alexandru Vlahuţă, deformează în manieră

naturalistă circumstanţele naşterii sale, într-o seară friguroasă de iarnă, în condiţii mizere, după

un îndelung travaliu al mamei Ecaterina Caraboas, descentă a unei familii de negustori greci şi,

prin urmare, beneficiară a unei situaţii materiale decente: „Parcă văd... seara. Frig. Ninge.

Viscoleşte. La Ploieşti. Acum cincizeci şi atâţi de ani... O femeie săracă, într-o odaie fără foc,

se chinuieşte, nemâncată, pe o saltea de paie... Vântul vâjâie afară, nenorocita femeie se

zvârcoleşte înăuntru de dureri grozave... Şi toată noaptea o duce aşa... De-abia către ziuă se

uşurează. Naşte un copil fără noroc... Ei bine, copilul ăla sunt eu...”2 Detaliile asupra copilăriei

petrecute în satul Haimanale lipsesc cu desăvârşire, discreţie care poate fi pusă pe seama

dorinţei de a trece sub tăcere originea sa, dar care, în opinia noastră, poate avea o justificare de

ordin psihologic şi anume vârsta mult prea fragedă pentru a rememora locuri, oameni şi

evenimente din primii ani de viaţă.

Litotizarea biograficului pentru a sugera, prin contrast, importanţa operei sale se

produce şi în cazul minimizării studiilor. Ion Luca Caragiale afirmă public şi în mod repetat, în

1906, 1907 şi la un banchet politic desfăşurat în martie 1908 la Ploieşti că, din cauza lipsei de

mijloace materiale, nu a putut absolvi decât patru clase primare cărora le adaugă şcoala vieţii:

„nu am, d-lor, decât patru clase primare pe care pot să le justific. Şi să vă spun de ce nu am

decât patru clase primare. Văzând că de aici încolo se îngroaşă lucrurile, mi-am zis: mai bine

să trec la şcoala lumii, unde nu sunt stabilite examene”3. Gheorghe Chirică descoperă însă în

arhiva Liceului Sfinţii „Petru şi Pavel” foile matricole care dovedesc absolvirea claselor

gimnaziale în anul 1867. În aceeaşi arhivă, Şerban Cioculescu identifică şi utilizează pentru

elaborarea studiului despre viaţa scriitorului matricolele pentru clasele a III-a (1865/ 1866) şi a

IV-a (1866/ 1867). Mihail Sevastos reconfirmă în monografia dedicată oraşului Ploieşti

existenţa acestor documente şi, implicit, mistificarea intenţionată de Caragiale cu privire la

1 „Ca scriitor obiectiv de educaţie clasică şi ca artist care disociază arta de producător, Caragiale socotea nepotrivit

amestecul cercetătotului literar în viaţa particulară a autorilor.”, Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale,

Chişinău, Editura Hyperion, 1992, p.18. 2 Al. Şerban, „Momente... inedite din viaţa lui Caragiale, aflate de la Vlahuţă” în Flacăra, I, 16, 1912 apud Şerban

Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale, ed.cit., p.32. 3 Ion Luca Caragiale, Scrieri politice apud Ieronim Tătaru, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-

Mileniul III, 2010, p. 98.


197

studiile sale precare. Cererea adresată de scriitor direcţiei Liceului Sfinţii „Petru şi Pavel” în

anul 1906 pentru a i se certifica absolvirea a patru clase gimnaziale contrazice, la rândul său,

propriile declaraţii publice. Intuim în mimarea umilinţei, plăcerea jocului şi a discursului,

(de)mascarea carnavalescă a propriei vieţi, idealizarea şi sublimarea acesteia prin contrastul

dintre cauză (mediul familial şi educaţional precar) şi efect (arta caragialiană capabilă să

înfăţişeze în mod durabil şi esenţializat tipuri şi realităţi ideale).

I.L. Caragiale este legat de actualul oraş al aurului negru nu doar prin resorturi de ordin

biografic (studiile primare şi gimnaziale făcute aici în perioada 1858-1867, efemera slujbă de

copist la Tribunalul Prahova din iunie-septembrie 1870, participarea la evenimentele

antimonarhice din august 1870 şi strânsa prietenie cu Constantin Dobrogeanu-Gherea), dar şi

de ordin literar (numeroasele evocări sau trimiteri la acestea făcând din Ploieşti şi judeţul

Prahova un topos de tip pretext/context al operei caragialiene) ori pshihologic, putându-se

identifica atât în personalitatea scriitorului, cât şi a personajelor sale, afinităţi structurale cu

mediul citadin muntenesc.

Mutarea familiei avocatului Luca Şt. Caragiali/ Carageally la Ploieşti trebuie să se fi

produs în 1858, an în care temperamentalul Iancu învaţă „slova popească” de la dascălul

Bisericii Sf. Gheorghe din Ploieşti, pentru ca ulterior să urmeze clasele primare la Şcoala de

Băieţi (1859-1864) şi la gimnaziul din localitate (1864-1867), devenit prin ordinul de ministru

nr. 7585/1866 Gimnaziul „Petru şi Pavel”. Naraţiuni ca Dintr-un catastif vechi, Caut casă...,

Peste 50 de ani şi Duminica Tomii de/reconstruiesc pitorescul univers balcanic al târgului de

provincie muntean din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Deşi tipul dominant de raportare

la realitatea reprezentată rămâne cel satiric, Caragiale realizând şi în acest caz o acidă şi

universal valabilă critică de moravuri, cercetătorul preocupat de posibila interdeterminare a

omului şi a operei sale ori ploieşteanul pasionat de arheologie culturală poate readuce la viaţă

oraşul natal, acum în bună parte dipărut ca urmare a cutremurului din 1940, a

bombardamentelor din al doilea Război Mondial sau a sistematizării comuniste.

Spaţiul citadin de acum un veac şi jumătate, urban cel puţin ca intenţie şi pretenţie, poate

fi reconstituit, ca topografie reală, cu ajutorul fotografiilor de epocă, dar şi al textelor

caragialiene. Gări, hoteluri, cofetării, hanuri, drumuri ori grădini prind contururi reale şi

reconfigurează în schiţele amintite un spaţiu recognoscibil pentru lectorul ploieştean, pentru a

deveni, prin reiterare în alte naraţiuni, toposuri esenţializate ale prozei sale scurte. Din punct de

vedere arhitectonic, centrul concentrează edificii şi instituţii considerate emblematice pentru un

oraş reşedinţă de judeţ: Primăria cu foişorul de foc, Hotelul Grand Hôtel Luca Moise, Hotelul

Victoria şi Hotel Moldova, Gimnaziul din Ploieşti, Biserica Sfântul Gheorghe, temniţa de pe

strada Rudului, Piaţa Unirii, grădina Lipănescului - un veritabil teatru de vară local unde au loc

reprezentaţiile trupei lui Iorgu Caragilli- sau Hanul Dracului, pe a cărei patroană, „comersanta

de băuturi spirtoase” Leanca Văduva cititorul o va (re)descoperi ca personaj în schiţa Justiţie.

Formele şi instituţiile moderne există în acest oraş in nuce, însă din punct de vedere spiritual şi

cultural, locuitorii săi nu au vocaţia centrului, fondul rămânând unul suburban, aşa cum vom

încerca să demonstrăm în finalul lucrării.


198

Alături de edificii publice astăzi în mare parte dispărute4, arheologul urban identifică în

momentele caragialiene denumirile mai multor străzi din vechiul Ploieşti: strada Regală şi

strada Independenţei5, strada Rudului, unde funcţionează încă o închisoare, sau strada

Bucureşti, actualul bulevard cu acelaşi nume, drum parcurs zilnic acum un veac şi jumătate de

diligenţa care aducea poşta de la Bucureşti ori, aşa cum pretinde naratorul în reminiscenţa

Dintr-un catastif vechi, de arhiepiscopul îndrăgostit de proaspăta soţie a unui doctor

bucureştean. Intrările din partea sudică, estică şi vestică a oraşului, unde călătorul este

întâmpinat astăzi cu mesajul „Bine aţi venit în oraşul lui Caragiale!” (sic! - mistificarea originii

ploieştene este preluată şi speculată de administraţia locală), păstrează încă denumirea de

„barieră”, dar şi aerul vechiului târg. Toponime ca Bariera Bucureşti, Bariera Bucov şi Bariera

Rudului sunt reminiscenţe ale unor vremuri când, la sosirea în oraş, oamenii sunt opriţi la

barieră pentru a li se consemna numele, scopul şi durata vizitei, „check-in” de secol XIX,

detaliat de Vasile Alecsandri în comedia Chiriţa în Iaşi.

Bariera estică şi vestică a urbei muntene, evocate în schiţa Boborul!, interesează nu doar

prin valoarea referenţială, de reconstituire reportericească a evenimentelor politice din august

1870, la care tânărul Caragiale participă „în calitate oficială”6, cât mai ales prin simbolismul

imprimat de autor. În urma numeroaselor depeşe trimise de la şi către Bucureşti, autorităţile

centrale trimit batalionul de vânători condus de maiorul Gorjan pentru a ucide în faşă efemera,

dar vesela şi epicureica Republică de la Ploieşti. Sosirea acestor trupe se face, nu întâmplător,

prin partea vestică a oraşului, ceea ce poate constitui o aluzie la originea germană a familiei

dinastice şi la valorile occidentale pe care le reprezintă, în timp ce autoproclamatul preşedinte

Al. Candiano-Popescu fuge, motivând în momentul prinderii sale o plimbare de seară, prin

partea opusă. Bariera Rudului şi Bariera Bucov, suburbane şi mizere şi astăzi, dobândesc, prin

hiperbolizare ironică, valenţe simbolice: la Ploieşti se înfruntă, de fapt, Vestul şi Estul,

Occidentul şi Orientul, regimul monarhic şi republica: „sosea grabnic în Republică un grozav

oaspete. Ce era? Era Reacţiunea [care] căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-

o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe

când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului.”7

În opoziţie cu spaţiul public ploieştean, reprezentat fie ca scenă pentru „marea

trăncăneală” caragialiană (piaţă, grădini, cafenele), fie ca zonă de tranzit într-o lume pretins

civilizată, mizeră, degrada(n)tă prin ignorarea propriilor rădăcini (gară, drumuri, hoteluri), casa

4 Se păstrează Biserica Sf. Gheorghe şi clopotniţa evocate de scriitor în reminiscenţa Duminica Tomii, Gimnaziul

Petru şi Pavel, actualul Muzeu Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova şi închisoarea de pe strada Rudului. 5 Vechile denumiri ale Bulevardelor Independenţei şi Republicii, principalele artere care traversează oraşul pe axa

Nord-Sud, sunt amintite în Grand Hotel Victoria Română. Titlul acestei schiţe preia şi combină, de altfel, numele

a două din cele mai importante hoteluri din centrul Ploieştiului vechi, astăzi dispărute. 6 În schiţa Boborul!, scriitorul îşi asumă, autoironic, statutul de participant activ la evenimentele anidinastice din

august 1870 de la Ploieşti, prin dezarmarea unui subsomisar de serviciu, căruia îi ia sabia din cui. Circumstanţele

şi ipostaza antieroice amintesc de scena în care Parpangel fură armele şi hainele Argineanului răpus de apa

somnului. 7 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, prefaţă de Ştefan Cazimir, Bucureşti, Litera

Internaţional, 2010, p.336.


199

lui Ilie Minculescu8, una din cele două case în care elevul Caragiale locuieşte la Ploieşti, îi apare

cititorului ca un neaşteptat şi binevenit repaos în spaţiu şi timp. Detaliile arhitectonice,

simplitatea şi firescul ţărăneşti, mirosul florilor de liliac, gustul pierdut, dar acut încă, al perelor

de iarnă, al prunelor sau al gutuilor, al vişinelor furate de la vecini amintesc de copilărie, dar şi

de o lume pitoresc-arhaică iremediabil distrusă de spoiala civilizaţiei pseudo-urbane. Garabet

Ibrăileanu este primul critic care observă căldura şi nostalgia puţin obişnuite la un scriitor

eminamente „impasibil”. Descrierea, una dintre cele mai ample şi detaliate din proza

caragialiană, are evidente accente lirice de factură paseistă. Deşi funcţia lingvistică dominantă

pare a fi cea apelativă („uite”, „Uitaţi-vă”, „Iată”, „s-o vezi”, „să suiţi”), funcţie prin care

scriitorul plasează cititorul atât în lumea reprezentată, cât şi în prezentul etern al artei, registrul

popular al limbajului („mijesc ochii”, „ulucile”, „tocma”, „să nu simţă”, „gârlici”, „pridvor”,

„colea”) şi metafora „fata morgana” precedând şi sintetizând descripţia casei aflate în „depărtată

zare”9 induc ideea nostalgiei faţă de trecut, înţeles nu doar ca vârstă individuală, dar şi ca epocă

istorică.

Rememorat prin ochi de copil, oraşul îşi pierde contururile şi tarele citadine şi este

reconstruit expresiv şi aproape cinematografic ca paradis senzorial în care cititorul este invitat

cu o ospitalitate ce o aminteşte pe cea ţăranească. O stare similară, de nostalgie a radăcinilor,

care îl apropie pe citadinul Caragiale în mod neaşteptat de Amintirile… lui Creangă poate fi

identificată şi în evocarea Duminica Tomii. Intenţia fundamentală rămâne cea satirică, ţinte

fiind de această dată dascălul Haralambie şi părintele Marinache de la Biserica Sf. Gheorghe

din Ploieşti. Exclamaţiile retorice, inversiunea şi repetarea adjectivului trădează însă funcţia

emotivă a limbajului şi dorul de copil(ărie): „Da, fericiţi! şi aşa fericit eram eu în copilărie! Şi

aşa era toată lumea împrejurul meu! Cu adâncă pietate mi-aduc aminte de bisericuţa albă din

mahalaua noastră!”10

Coordonatele oraşului de secol XIX oscilează deci între pretenţia occidentalizării,

sugerată de prezenţa instituţiilor publice moderne, de toponimia adesea franţuzită ori de

existenţa căii ferate, şi mizeria uliţelor unde „miroase a scăpătare şi părăginire”11. Acestei

imagini hibride, în care forme ale civilizaţiei occidentale se suprapun peste fondul balcanic al

unei lumi ameţite de vinurile prahovene şi de cântecul lăutarilor, i se opune contrapunctic

simplitatea naturală a casei tradiţionale ţărăneşti a lui Ilie Lumânărarul.

Dacă tabloul oraşului este schiţat în tuşe contrastante, portretele sunt, cu foarte puţine

excepţii12, caricaturale prin îngroşarea până la ridicol a tarelor intelectuale şi caracterologice.

8 Evocată de istoria literară drept casa lui Hagi Ilie Lumânărarul, locuinţa lui Ilie Minculescu (demolată în 2008,

situată pe fosta stradă Negustori, actuală George Coşbuc, nr.16) este una din cele două case în care familia

Caragiale locuieşte în Ploieşti. Cealaltă, situată de asemenea în zona centrală, s-a aflat pe fosta stradă Temelie

Dinescu, actuală Ştefan cel Mare, la nr.46. Imaginea descrisă în schiţa Caut casă... nu se suprapune însă exact

peste a niciuneia din cele două, şi în acest caz intervenind procesul de transubstanţiere a realităţii. 9 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, ed.cit., p. 402. 10 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, p.85. 11 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, ed.cit., p. 294. 12 Amintim aici scurta evocare a mamei din naraţiunea Boborul! şi portretul dascălului Basile Drăgoşescu din

reminiscenţa Peste 50 de ani.


200

Fizionomia spirituală a ploieştenilor de secol XIX este aceea a unei mase inculte, suburbane,

lipsită de identitate şi de aspiraţii, degradată ca urmare a îndepărtării de valorile tradiţionale.

„Satul, cu sociologia lui folclorică, e o imensă familie. Oraşul, cu sociologia lui pozitivistă, e

un infern de duşmănii sau ignorări reciproce.”13 Starea preferată pare a fi cea conflictuală; atunci

când nu petrec, locuitorii urbei lui moş Ploaie se angrenează sau se lasă angrenaţi în revoluţii,

procese, bătăi, ameninţări sau înjurături. Miţa Baston îşi declară cu mândrie originea, ca şi

temperamentul sangvin: „sunt ploieşteancă – da, ploeşteancă […] vreau scandal, […] sunt fiică

din popor şi sunt violentă […] Năică, şi am să-ţi torn o revuluţie, da o revuluţie… să mă

pomeneşti!...”14Schiţe precum Justiţie şi Justiţia română. Secţia corecţională (re)prezintă scene

desprinse parcă din perioada petrecută de Caragiale la tribunalul ploieştean şi sunt dominate de

aceeaşi virulenţă a limbajului. Harţa ca modus vivendi se manifestată de această dată public, în

sala de judecată, unde reclamantele Leanca, o „comersantă de băuturi spirtoase […] la Hanul

Dracului” şi Caliopa, „republicană română”, au violenţa verbală şi gestuală a Miţei Baston.

Înseşi feţele bisericeşti de la Sf. Gheorghe se lasă angrenate în spiritul urbei, astfel încât cea

mai mică abatere din partea copiilor ori vremea ploioasă sunt sancţionate cu palme şi înjurături

de dascălul Haralambie.

Violenţa în formele sale cele mai atroce constituie unul din motivele centrale care

construiesc geografia umană din schiţa Grand Hôtel Victoria Română. Având ca pretext un

episod autobiografic15, schiţa oferă nu doar utile detalii toponimice, confirmate documentar,

sau de ordin politic, ca cele referitoare la momentul abdicării lui Al.I. Cuza din 11 februarie

1866, pentru care gimnaziştii ploieşteni semnează cu fervoare în condica instalată în piaţa

centrală, dar reiterează şi ideea unei plăceri a cruzimii pe care locuitorii urbei o manifestă

indiferent de categoria socială. Călătorul revenit în oraşul „natal” este agresat succesiv de izul

uliţelor din zona gării, de privirile insistente ale mesenilor, de ostilitatea cameristei, de mirosul

înţepător de vopsea şi de terebentină ce învăluie odaia şi de insectele care îşi revendică teritoriul.

Agresiunea, prezentată in crescendo, îmbracă forme fizice, de o violenţă inimaginabilă şi

gratuită ce tulbură nu doar somnul personajului narator, dar şi conştiinţa cititorului. Bătaia cu

pietre, lemne şi cozi de mătură aplicată în plină noapte unui căţel vagabond, urmată de

îmbrâncirea şi palmuirea peste gură a prostituatei de către un sergent, ilustrează violenţa

împinsă până la sadism, un mod „popular” de a petrece, prin care măturători şi sergenţi

deopotrivă îşi demonstrează incultura şi îşi alimentează iluzia puterii. Garabet Ibrăileanu

remarcă, de altfel, faptul că pe scriitor pare a-l inspira doar răul, manifest în plan verbal, gestual

şi moral: „nu că vede lucrurile mai rele decât sunt dar el nu vede decât răul.”16

13 Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, ediţie definitivă, revăzută de autor, cu o

prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2009, pp.20-21. 14Ion Luca Caragiale, Teatru, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010, p. 207. 15 Pe 25 august 1889, revenit în ţară de la Paris, unde vizitase Expoziţia Universală, Caragiale decide să rămână

peste noapte la Grand Hôtel Luca Moise, situat în zona centrală, nu departe de Hotel Victoria. (a se vedea Ieronim

Tătaru, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2010, p. 264). 16 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, Bucureşti- Chişinău, Litera Internaţional, f.a., p. 202.


201

Fiziologia ploieşteanului este completată de apetenţa sa bahică şi gastronomică. Tradiţia

locală menţionează ca formulă de salut frecventă în urbea veacului al XIX-lea şi în perioada

interbelică interogaţia „Ce bei?”, ca şi faptul că în timpul primariatului lui Radu Stanian (1840-

1897), oraşul ar fi numărat aproape două sute de cârciumi. În acest context temperamental,

economic şi geografic, al unui ondulat areal mioritic în care Drumul Vinului constituie şi astăzi

o atracţie turistică, apare ca plauzibilă rememorarea mişcării antidastice din august 1870 sub

forma unui zaiafet de proporţii şi durată rabelaisiene. Republica de la Ploieşti începe conspirativ

la Hotelul Moldova, unde conducătorii mişcării joacă „la chilometru” bând cât mai multe sticle

de vin, şi se încheie într-un festin câmpenesc în grădina Lipănescului, unde veselia generală

este alimentată nu doar de aspiraţiile republicane sau de „marşul eroic de la 48”, cât mai ales

de „boloboacele golite”, de numeroasele grătare care sfârâie „ca nişte altare antice pe care se

ard ofrande” sau de „cârnaţi, fleici şi oale” oferite cu generozitate poporului „martir”17.

Într-un interviu acordat Cristianei Răduţă, Paula Popoiu, etnolog şi director al Muzeului

Naţional al Satului din Bucureşti, sintetizează astfel portretul etno-psihologic al muntenilor:

aceştia „sunt oameni petrecăreţi şi puşi pe glume. Sunt relaxaţi şi le place tare mult să se

distreze”18.

Sunt particularităţi reale, dar care, exagerate de I.L.Caragiale şi grefate pe un fond plat,

suburban, lipsit de substanţă culturală, intelectuală şi morală, cad în derizoriu şi subuman.

Ridicolul personajelor şi al situaţiilor „rezultă din neasimilarea civilizaţiei, din contrastul dintre

pretenţie şi realitate, din amestecul de civilizaţie şi barbarie – amestec manifestat în idei, în

simţiri, în purtare şi în limbaj.”19

Categoriile sociale devin irelevante, iar masa amorfă de -escu se complace în formele

vieţii materiale, în degradare şi corupere, în conjunctură, în „marea trăncăneală” şi în instinctul

performării publice pentru care oraşul reprezintă scena perfectă. Mahalaua devine ubicuă,

învadează centrul, iar civilizaţia mimată prin instituţii şi pretenţii occidentale este sufocată de

un Orient al mizeriei şi al subculturii. Mahalaua nu trebuie decriptată în termeni urbanistici, ca

zonă periferică, ci ca o „categorie sufletească”. „E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră

oameni din toate categoriile sociale [...]: şi mici burghezi, şi funcţionari inferiori, dar şi oameni

bogaţi, sus-puşi, şi funcţionari superiori, şi chiar unele progenituri din clasa nobilă.”20

Spirit urban şi critic prin excelenţă, Caragiale (de)construieşte imaginea unui oraş in

nuce pentru a sugera, prin esenţializare, ridicolul tragic al unei societăţi pretins civilizate şi

relativ dezvoltate, date fiind poziţia geografică şi dezvoltarea comercială. În opinia profesorului

Ieronim Tătaru, „toate creaţiile […] pe care le amintim în legătură cu Ploieştii sunt recreări,

transsubstanţieri ale realităţii oraşului de atunci, nu fotografii ale urbei pe care scriitorul o

numea natală”21 Integrarea sa în viaţa socială şi culturală a acesteia se realizează într-o perioadă

de efervescenţă politică, de luptă verbală (şi nu numai) pentru recunoaşterea libertăţilor publice.

17 Ion Luca Caragiale, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, ed.cit., p. 335. 18 Cristina Răduţă, http://adevarul.ro/news/bucuresti/ce-nu-stiai-despre-munteni, accesat în data de 4.10.2016. 19 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, ed.cit., p.195. 20 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura română, ed.cit., p.195. 21 Ieronim Tătaru, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2010, p. 29.

http://adevarul.ro/news/bucuresti/ce-nu-stiai-despre-munteni


202

Se poate remarca, de altfel, o afinitate structurală între temperamentalul şi maliţiosul Iancu, pe

de o parte, şi spiritul agitat şi contestatar al urbei republicane. Considerăm că, dincolo de

dimensiunea artistică, momentele şi comediile suportă o viitoare interpretare din perspectivă

sociologică şi antropologică, în sensul în care oraşul - şi prin particularizare Ploieşti-ul secolului

al XIX-lea – reprezintă scena pe care autorul aduce toate categoriile societăţii: politicul,

economicul, religia, socialul ori categoriile de gen.

În urma cartografierii urbei natale caragialiene, prin (re)vizitarea prozei scurte, a

dramatugiei comice, a amintirilor unor contemporani şi a corespondenţei cu aceştia, am putut

identifica un construct imaginar poliedric, cu faţete adesea contrastante, în care biograficul

reprezintă pretextul şi contextul criticii socio-politice şi de moravuri.

BIBLIOGRAPHY

Caragiale, Ion Luca, Momente şi schiţe, vol. II, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi

Artă, 1956.

Caragiale, Ion Luca, Teatru, prefaţă de Mircea Iorgulescu, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010.

Caragiale, Ion Luca, Momente şi schiţe. Nuvele şi povestiri, prefaţă de Ştefan Cazimir,

Bucureşti, Litera Internaţional, 2010.

Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I.L.Caragiale, Chişinău, Editura Hyperion, 1992.

Ibrăileanu, Garabet, Spiritul critic în cultura română, Bucureşti- Chişinău, Litera Internaţional,

f.a.

Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii. Studiu de folclor, ediţie definitivă, revăzută

de autor, cu o prefaţă de I. Oprişan, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2009.

Răduţă, Cristina, http://adevarul.ro/news/bucuresti/ce-nu-stiai-despre-munteni, accesat în data

de 4.10.2016.

Tătaru, Ieronim, Ploieştii dinspre Caragiale, Ploieşti, Editura Ploieşti-Mileniul III, 2010.

http://adevarul.ro/news/bucuresti/ce-nu-stiai-despre-munteni

DE URBE ORBEQUE. CARAGIALE AND HOMETOWN …upm.ro/cci/CCI-04/Lit/Lit 04 24.pdfPetrescu detalii...

Documents

Transcript of DE URBE ORBEQUE. CARAGIALE AND HOMETOWN …upm.ro/cci/CCI-04/Lit/Lit 04 24.pdfPetrescu detalii...