Momentul literar 1945-1948 - Primul Marin Preda de Gabriel DimisianuRomânia literară, nr. 48 / 2002http://www.romlit.ro/momentul_literar_1945-1948_-_primul_marin_preda

În aprilie 1948 îi apărea lui Marin Preda Întâlnirea din pământuri, cartea de debut în care strânsese o parte din nuvelele publicate anterior în ziare şi reviste, prima nuvelă în "Timpul", în 1942. Petrecut atunci, acest debut editorial echivala cu prinderea ultimului tren înainte de lăsarea deplină, peste literatura noastră, a nopţii dogmatice. Ne aflam la începutul unui interval sumbru pe care mai târziu Marin Preda, privind în urmă, avea să-l numească deceniul obsedant. Cu atât mai obsedant cu cât fusese şi foarte lung, dacă putem vorbi astfel, un "deceniu" care a durat cam cincisprezece ani.

Întâlnirea din pământuri a apucat, în acele condiţii, să vadă lumina tiparului, dar nu să se şi sustragă criticilor proletcultiste, acuzaţiei de naturalism şi de reprezentare falsă a ţăranului şi a relaţiilor de clasă din lumea ţărănească. Atacurile acestea nu l-au lăsat chiar impasibil pe Marin Preda care, parcă pentru a se reabilita, produce în anul următor nuvela Ana Roşculeţ, întocmită după toate canoanele realismului socialist. Din nou este însă acuzat de naturalism, un stigmat de care prozatorul nu a putut să scape cu una cu două. Reuşeşte abia cu Desfăşurarea (1952), satisfăcând astfel, cu această scriere care milita pentru colectivizare, toate exigenţele de artă ale comenzii sociale. Se va putea ocupa de acum în linişte de Moromeţii, romanul în care încorporează, retopindu-le, şi unele nuvele sau fragmente din nuvele.

Dar să ne întoarcem la Întâlnirea din pământuri. Se poate vorbi, cum s-a şi întâmplat, de o continuitate între această primă carte a lui Marin Preda şi Moromeţii, vizibilă în aspecte de atmosferă asemănătoare, în reluarea unor situaţii, a unor formule de limbaj, în felul de a fi şi de a vedea lumea al unor personaje. Personajul Ilie Resteu, din schiţa În ceată, de exemplu, anticipează comportamentul personajului Ţugurlan din Moromeţii. Amândoi încarnează ideea de frustrare socială şi de exasperare, plasaţi amândoi în poziţia veşnicului nedreptăţit şi ofensat, a omului excedat de câtă nedreptate i se face, adus în situaţia de a vedea "roşu înaintea ochilor". Nuvela titulară a cărţii din 1948 - episod dintr-o povestire mai întinsă, Iubire, apărută în 1945 în revista "Viaţa socială" şi republicată integral de Ion Cristoiu în Marin Preda - Scrieri de tinereţe, 1987, - e o naraţiune cu subiect ţărănesc etern, putem spune, în care doi tineri aţâţaţi de "glasul iubirii" ajung să se bată crâncen cu ciomegele ghintuite pentru o fată. O întâmplare trăită într-un cadru asemănător şi de Niculae Moromete. Iar O adunare liniştită este însăşi celula-nucleu din care germinează Moromeţii, înfăţişând în versiune concentrată o sumă de situaţii şi un fel de a vedea existenţa definitorii pentru marele roman de mai târziu: plăcerea de a tăifăsui şi de a asculta poveşti ("Oamenii se frecară de pat, se aşezară mai bine şi ochii începură să li se mişte de bucurie"), ironia tipic moromeţiană cultivată de Paţanghel, care tot timpul se face că nu înţelege de ce s-a supărat pe el Miai, răsturnând anume termenii disputei în jurul "merticului" ("adică, eu, Paţanghele, îţi cer ţie, tu Miai, să-mi dai merticul tău, şi tu să te superi că nu vreai"), chiar optica morală moromeţiană a lui Paţanghel şi a prietenilor săi, persiflatori ai pornirilor egoiste şi ai meschinăriei.

Aceste câteva texte despre care am spus că prefigurează, în Întâlnirea din pământuri, spiritul Moromeţilor, urmează, literar vorbind, linia epicului obiectiv, proiectează personaje ferm conturate şi bine ancorate într-un spaţiu social. Sunt elementele realiste pe a căror bază critica dogmatică a anilor '50 i-a acordat lui Marin Preda un oarecare credit, socotindu-le bune premise ale desprinderii de nefastul naturalism. Este ceea ce constata, plin de satisfacţie, Al. Oprea, în 1953, adică după ce apăruse Desfăşurarea, scrierea în care Preda izbutise, în sfârşit, să se dezbare de naturalism, meteahna lui veche: "Dar nu se poate explica cu adevărat succesul repurtat de scriitor, saltul înregistrat în creaţia sa dacă se studiază totodată acele elemente realiste care există de la început şi care au continuat să existe în opera lui M. Preda,

ducând o luptă pe viaţă şi pe moarte cu elementele naturaliste. În Desfăşurarea, datorită concepţiei despre lume a clasei muncitoare, aceste elemente au triumfat" (citat după Ion Cristoiu, din studiul introductiv la ediţia mai sus amintită). Dincolo de susţinerile inflamate ale criticului proletcultist, cu viziunea sa apocaliptică despre lupta pe viaţă şi pe moarte a realismului cu naturalismul, rămâne incontestabil un fapt: realismul într-adevăr învinge în Moromeţii şi în celelalte scrieri de după Întâlnirea din Pământuri, impunându-se ca formulă stilistică dominantă a prozei lui Marin Preda.

Are punctele sale de sprijin, acest realism, în nuvelele din Întâlnirea din Pământuri, cum am văzut, dar sunt acolo şi alte filoane literare, dintre care pe unele scriitorul le-a abandonat, nesimţindu-se probabil încurajat să le dezvolte în climatul ideologic al epocii în care a scris Moromeţii şi nici mai târziu. Am mai vorbit (în volumul Prozatori de azi, din 1970, dacă mi se îngăduie autocitarea) despre acel Marin Preda preocupat de psihismele incontrolabile, obscure în motivaţia lor, neliniştitoare prin felul în care se exteriorizează, despre acel Marin Preda aplecat asupra laturii tenebroase a fiinţei umane, despre acel Marin Preda care vine, în câteva nuvele din epoca începutului, cu altă imagine asupra omenescului decât aceea solară (deşi dramatică) din Moromeţii. În Calul procedează prin notarea rece, naturalistă (de ce nu?), obiectivă până la cruzime a felului în care un ţăran îşi ucide calul pentru că este prea bătrân şi nu-i mai foloseşte la muncă. În La câmp doi ciobani violează o fată surprinsă adormită într-un lan. Fapta nu este raportabilă la conştiinţa comiţătorilor, deci nu are vreun sens moral, înscriindu-se în categoria întâmplărilor naturale, inevitabile şi fireşti, în universul unor fiinţe care sunt acţionate exclusiv de instincte.

Colina şi Amiază de vară (aceasta inclusă numai în sumarul ediţiilor târzii ale Întâlnirii din pământuri) dislocă realismul, recurgând la fantastic şi vis. Luăm act de angoasarea eroului din Colina, care într-o dimineaţă se trezeşte "cuprins de o spaimă grozavă", după ce "visase ceva rău". Vrea să se dezmeticească, se spală pe faţă, iese în ogradă, la treburi, dar mereu ceva îl apasă, un sentiment "turbure şi greu ca o apă neagră". Simţurile percep alterat realitatea, liniile, formele îi joacă în faţa ochilor, ca sub acţiunea unei vrăji: "Colina se ridica mereu, se umfla ca o băşică uriaşă; pământul se legăna; se lăsa în jos; se scufunda. Vasile Catrina se scutură şi porni înainte plin de mânie: "Ei! Ce, m-au găsit dracii?!..."". Un moşneag ciudat îi iese în cale, ivit ca din senin, întâlnirea amplificându-i eroului spaima, starea de angoasă. În Amiază de vară acelaşi aer halucinant şi aceeaşi ciudăţenie a întâmplării cu maşina de cusut care lucrează singură. Întâmplarea celor două cumetre care, cu un aer tenebros-complice îşi transmit vestea despre absurdul, neverosimilul eveniment ("maşina mea coase singură, o auzi"...?), patinează între real şi ireal, între comic şi inexplicabilul neliniştitor. Şi în Strigoaica, de asemeni neinclusă în prima ediţie a Întâlnirii din pământuri, însă datând din aceeaşi perioadă, avem imaginea unei vieţi ţărăneşti diferite de spiritul aceleia pe care prozatorul o va evoca precumpănitor în Moromeţii. Prezintă afinităţi, mai de grabă, cu aceea pe care o va înfăţişa Marin Sorescu în La lilieci. Eresurile populare, poveştile despre vârcolaci şi strigoi invadează cotidianul satului, deschizând porţi largi către ireal. Ca şi, mai târziu, Marin Sorescu, Marin Preda temperează fantasticul prin comic, prin burlescul imaginilor care însoţesc izbucnirea supranaturalului în viaţa obişnuită.

Lotul acesta de texte epice ale primului Marin Preda ni-l arată deschis multiplelor experienţe literare, unele fructificate în cărţile de mai târziu ale prozatorului, iar altele nu.

Istoria critica a literaturii române: Revizuiri - Marin Preda (5 august 1922-16 mai 1980) de Nicolae Manolescu

România literară, nr. 12 / 2005http://www.romlit.ro/revizuiri_-_marin_preda_5_august_1922-16_mai_1980

Marin Preda este cel dintîi scriitor important care a avut, după 1989, şansa unei revizuiri serioase. Şi care n-a vizat, ca în atîtea alte cazuri, doar comportarea publică a omului, ci însăşi opera de ficţiune. După un deceniu şi jumătate, revizuirea pare să fi depăşit punctul critic. Declanşată în 1990 de I. Negoiţescu şi Gh. Grigurcu, urmată îndeosebi de S. Damian, dar şi de alţii, ea poate fi socotită încheiată în 2004 cu micul studiu al lui George Geacăr intitulat Marin Preda şi mitul omului nou. O explicaţie pentru această prioritate în reevaluare va fi stat şi în iritantul cult al personalităţii lui Preda, întreţinut uneori chiar de contestatarii de astăzi, în care critica a văzut încă din timpul vieţii nu doar un mare scriitor, ci şi un reper moral.

Un an după dispariţia neaşteptată a scriitorului, E. Simion a tipărit o culegere omagială, Timpul n-a mai avut răbdare, în care mai toate contribuţiile se învîrteau în jurul moralităţii unui scriitor considerat oglinda fidelă a antidogmatismului. După 1989, stindardul luptei pentru un Preda curat îl va purta acelaşi E. Simion, altminteri autor al cîtorva bune pagini despre operă şi al unui portret greu de uitat făcut omului în Jurnal parizian. El are autoritatea cea mai mare dintre toţi cei care au respins orice tentativă de revizuire a autorului Moromeţilor, deşi a fost unul din primii care au scris liber despre E. Lovinescu, acela care a inventat în definitiv conceptul. În cazul lui Preda, E. Simion n-a mai văzut însă rostul revizuirii. Obiecţia principală a fost de la început faptul că nu publicistica ocazională contează, ci romanele şi nuvelele. E adevărat că dosarul revizuirii lui Preda a fost inaugurat de un articol al lui Gh. Grigurcu din vara lui 1990, Despre Marin Preda, neconvenţional, în care era vorba doar despre articole ale scriitorului din anii '50, pline de banalităţile ideologice de rigoare ("Realismul-socialist este o apariţie inovatoare în literatura noastră..." sau: "Sarcinile trasate de partid literaturii...au crescut odată cu înseşi marile transformări ale conştiinţei"). Dar lucrurile n-au rămas la atît.

S. Damian, cu care E. Simion va polemiza insistent, va extinde aria disputei la romane şi nuvele. Dar este de neînţeles de ce adversarii revizuirii i-au trecut lui Preda cu vederea pe lîngă articolele mai vechi (dintr-o epocă în care toată lumea scria la fel), chiar unele de mai tîrziu, interpretate tendenţios la apariţie, ca să nu spun că uneori necitite mai departe de titlu. A făcut vîlvă, de exemplu, articolul Obsedantul deceniu din Imposibila întoarcere. Expresia a intrat în folclorul critic, dar cu un cu totul alt înţeles decît acela real. Împotriva aşteptărilor, Preda nu suflă o vorbă în articol despre tragediile petrecute în deceniul cu pricina, în stare a-l transforma în obsesie, cum ar fi închisorile politice, colectivizarea şi industrializarea forţată, sovietizarea şcolii şi a culturii. Problema lui este alta şi anume de a respinge ideea acelora care începuseră să considere anii '50 un hiatus, o pată albă pe harta literaturii române. Opinia lui Preda trezeşte stupoare: împotriva celor care vorbeau de comandă politică, fără legătură cu realitatea, el legitimează tematica realist-socialistă ca absolut firească în epocă. Scriitorii ar fi dat dovadă de imobilism estetic dacă ar fi ignorat lupta de clasă ca motor al istoriei! Conceptul marxist căpăta, iată, acoperire în realităţile sociale şi morale. Ţăranii, spre a rămîne la ei, ar fi fost fericiţi să afle că există chiaburi din cauza cărora ei au trăit totdeauna prost. Nu colectivizarea era de vină, ci bogăţia altora. Însuşi tatăl scriitorului (arhetipul lui Ilie Moromete) ar fi descoperit acest lucru cu încîntare. În 1970, nu în 1950, ia Preda apărarea literaturii revoluţionare inspirate de marxism-leninism: "Nu cumva adepţii acestei teorii a hiatusului consideră literatura revoluţionară în afara literaturii? Nu cumva ei sînt partizanii imobilismului estetic? Nu cumva ei ar fi vrut ca, în timp ce imensa majoritate a poporului, dornică de transformări, căuta o formulă nouă de existenţă socială, scriitorul să-şi tragă

obloanele la ferestre şi să continue literatura dintre cele două războaie?" Astfel de consideraţii ne obligă la o recitire corectă. E ciudat să vezi că tocmai cel mai radical anticomunist dintre criticii generaţiei '60, Valeriu Cristea, era de părere că ar trebui lăsat "să treacă pe lîngă noi", ca o idee "absurdă, neviabilă şi sortită pieirii", "colaboraţionismul" lui Preda. Ultimul cuvînt e, poate, prea tare, dar nici să închidem pudic ochii nu e normal. Revizuirea în definitiv nu face decît să aşeze pe o temelie solidă o operă impunătoare şi inegală, victimă în mai mică măsură erodării inerente a timpului decît propriilor limite artistice şi morale.

Marin Preda a debutat în 1942 în pagina Popasuri a ziarului Timpul cu schiţa Pîrlitu' care pare, deşi n-are nici o legătură, un fragment din Moromeţii: un ţăran povesteşte o întîmplare cu ginerele său, însoţind-o de comentarii care denotă o mare uimire. Vom reîntîlni o astfel de situaţie în roman, dar şi în O adunare liniştită din prima culegere de povestiri. Interesante sînt de la început două lucruri: perspectiva etică implicită în relatare (de unde uimirea) şi transcrierea foarte realistă a vorbirii personajului. Deşi sprijinit pe cîteva valori acceptate, satul nu e deloc idealizat. Raporturile dintre oameni sunt degradate, violenţa este cotidiană, duhul îmbogăţirii îi animă pe cei mai mulţi. Ceea ce autorul a lăsat pe dinafara volumului Întîlnirea din pămînturi (1948) nu se explică neapărat, idee care a circulat, prin prudenţa la care Preda ar fi fost obligat de un moment literar foarte prost. O explicaţie mai simplă este că prozele neincluse în volum sînt, cu două excepţii, tocmai acelea care vor fi reluate, cu unele ajustări, în romane. Cele incluse sînt naraţiuni de-sine-stătătoare, aproape toate, originale şi puternice. Puţini prozatori au redat la fel de precis vorbirea ţărănească precum Preda în monologul În ceată. În pofida abundenţei tematicii rurale în proza noastră, vorbirea orăşenilor ori a mahalalei a fost aceea reprodusă de obicei în mod realist. Geniul în materie, l-a avut, desigur, Caragiale. Ţăranii, în schimb, ai lui Creangă, Sadoveanu sau chiar Rebreanu, folosesc mai degrabă un idiom propriu scriitorilor decît unul real. Moldoveneasca primilor doi este excepţională, dar nu distinge tipuri sociale ori psihologice. Deşi mai naturalişti în vorbire, ţăranii de peste munţi din Ion nu se deosebesc de aceia din provinciile extracarpatice din Răscoala. Ilie Resteu din În ceată e probabil primul ţăran absolut autentic din acest punct de vedere. Valabil nu este pur şi simplu limbajul, ci şi capacitatea lui de a fixa o psihologie: "Uitaţi-vă la el, sări-i-ar bolboşile ochilor! De ce tăceţi din gură? Am treizeci de clăi de grîu. îi sparg capul ăluia care s-o apropia de mine. Mecanicul mănîncă, mă duc la şira mea, o stropesc puţin şi-i dau foc. Dau foc şi la maşină, mă duc la fiecare şiră şi o aprind, la toate tărgile ăstea cu paie, dau foc la toată aria! Dacă sînt eu tînăr şi sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiţi nişte hoţi? Nu mă bat cu pumnii în piept şi în cap fiindcă mi-e frică de voi. Al dracului să fiu, dacă nu pun mîna pe un par şi vă zbor. Nimic nu se mai alege de voi. în viaţa mea nu m-am atins de nimeni niciodată! Asta o ştiţi cu toţii şi aţi crezut că sînt prost. Vedeţi aria unde treieră atîta lume? Cu toţi mă bat, cu toată aria! Muncesc de două zile pentru voi şi nici unul nu vede. Să vă spui eu: în timpul treieratului, să mă fi dat jos de pe batoză şi să fi pus umărul dedesubtul ei, aşa bine! Să fi dat-o cu cracii în sus. Abia atunci aţi fi băgat de seamă".

Altă particularitate de limbaj a acestor prime proze este că protagoniştii lor sînt de obicei şi naratori, mai exact povestitori excepţionali, în Pîrlitu', în Întîlnirea din pămînturi, în O adunare liniştită şi în altele, toţi avînd mereu ceva de povestit pe limba lor neaoşă şi vie. Codul este de la început mai modern la Preda decît la înaintaşii săi din proza de inspiraţie rurală. Oralitatea povestirii ori a confesiunii personajelor este mult mai liberă. Pentru lingviştii anilor ’50-'60 care au studiat-o, ea a fost adesea motiv de nedumerire din pricina "vulgarităţii". Modelul pe care ei îl aveau în minte era acela "literar" de la Sadoveanu. Iorgu Iordan socotea că limba atît de particulară din Creangă este populară, dar nu regională. În realitate, nu era nici una, nici alta, era limba lui Creangă. Distincţia nici nu e posibilă între două straturi ale limbii reale (unde popular vrea să zică totdeauna local), ci doar între limba

reală şi aceea din ficţiunile scriitorilor, unde, pînă la Preda, vorbirea n-a reprezentat niciodată un calc după vorbirea ţărănească dintr-o anumită zonă.

Strict literar, cea mai şocantă noutate din aceste proze a fost comportismul. Îl teoretizase Ibrăileanu încă din 1926, dar fără ecou la scriitori. Preda nu citise probabil nici el articolul Creaţie şi analiză (termenul comportism, Ibrăileanu îl folosea), îi citise în schimb pe americanii anilor ’30-'50, între care John Steinbeck, iar mai încoace pe Hemingway, la care lipseşte aproape cu totul motivarea explicită de ordin psihologic a gesturilor şi acţiunilor. Citind schiţa Calul în cenaclul lui Lovinescu, s-a izbit de neînţelegerea criticului care impusese, cu un sfert de veac înainte, romanul Ion. "Descriptivism, descriptivism...", ar fi comentat Lovinescu în surdină lectura. Scena este relatată de Preda însuşi în Viaţa ca o pradă şi n-avem de ce s-o punem la îndoială. Gustul bătrînului critic era format în spiritul analitic al romanelor Hortensiei Papadat-Bengescu sau Holban şi puternic impregnat de proustianism. În plus, el nu dădea mari şanse romanului rural, pe care nu-l includea în seria de evoluţie naturală a genului. Ar fi putut cel mult să fie de părerea lui Călinescu, acordîndu-i acces la psihologism, în nici un caz însă nu putea concepe dezinteresul total de orice motivaţie de care dădea dovadă tînărul Preda.

Maniera comportistă a creat mai apoi impresia că se petrec în aceste proze fenomene supranaturale. Fantastic propriu-zis nu este însă nicăieri la Preda, a cărui imaginaţie va fi mereu ancorată în realitate şi mai degrabă etică decît psihologică, tot aşa cum nu este nimic "proustian". Atîta ciudăţenie cîtă este în Colina, La cîmp, Calul şi restul provine din nelămurirea deliberată a situaţiilor ori comportamentelor umane. Procedeul constă în a omite tot ce ar putea indica ori sugera o explicaţie. La prima lectură, n-avem nici cea mai mică idee de ce se scoală Florea Gheorghe cu noaptea-n cap şi-şi scoate calul din grajd. Întrebat de unul ori de altul încotro se îndreaptă, face pe surdul sau dă jumătăţi de răspunsuri. Abia în final descoperim că omul îşi sacrifică animalul care nu mai era bun de muncă. În perspectiva de pînă aici, simbolismul din ultima scenă (soarele scaldă în roşu văgăuna) este cu desăvîrşire neaşteptat. Un simbolism asemănător, dar de data asta menit să creeze ideea de deriziune, găsim în La cîmp, una dintre bucăţile cele mai pline de cruzime, unde doi ciobani violează o fată. Planul psihologic e complet absent, ca şi cel etic. Nici unul dintre personaje nu pare să aibă vreo reacţie. Oribila întîmplare rămîne necomentată de naratorul însuşi. La sfîrşit, ciobanii se îndepărtează de la locul faptei, în lumina joasă a amurgului, fluierînd nepăsători, cu ciomegele pe umăr, însoţiţi doar de umbre lungi care seamănă cu nişte cruci. Simbolul cristic e prilej de deriziune: transcendenţa (psihologică, morală, religioasă) se dovedeşte goală. Nici o instanţă nu califică întîmplarea. Nimeni nu mersese mai departe decît Preda în denudarea realităţii. Lovinescu avea dreptate să nu înţeleagă.

În Moromeţii, Preda va face el însuşi o jumătate de pas îndărăt. În roman, vocea supratextuală există. Ea a fost pusă de obicei în relaţie cu intelectualitatea protagonistului. Supratextul e moromeţian. Ilie Moromete va fi considerat de altfel, primul ţăran intelectual din proza noastră, iar Al. Paleologu va vedea în poiana fierăriei lui Iocan, unde siliştenii se strîng ca să citească gazetele şi să discute politică, un fel de agora. Acestor exagerări, critica de după 1989, le-a răspuns cu o alta. George Geacăr va fi de părere că vocea supratextuală din Moromeţii aparţine realismului socialist, prin prisma ei Preda interpretînd "starea unui sat al anului 1937 în termenii luptei de clasă a anilor ’50", ceea ce ar explica de ce romanul n-a fost considerat la apariţie o "deviere de la linia oficială". Ceea ce este adevărat este că radicalitatea viziunii din Întîlnirea din pămînturi, absolut pură ideologic, moral şi religios, nu se mai regăseşte în Moromeţii, în care Preda recurge la comentariul auctorial ca la o situare în perspectiva lui Ilie Moromete a evenimentelor din sat. Nu este exclus ca o anumită presiune să fi existat asupra scriitorului. În definitiv, în realismul socialist comentariul era mai necesar ca aerul. Obiecţia de "naturalism" adusă nuvelelor în 1948 se cuvine înţeleasă ca o traducere în limba de lemn a absenţei oricărei aprecieri a situaţiilor de viaţă prezentate. Nici una dintre

nuvelele anilor '50 (şi nici chiar romanele maturităţii) nu va fi scutită de o formă sau de alta de comentariu. Este o iluzie că noi putem citi astăzi pe dos o nuvelă ca Desfăşurarea, simpatizînd cu "negativii" şi detestîndu-i pe "pozitivi". Vocea supratextuală ne dirijează simpatiile şi antipatiile. Dacă în Moromeţii, perspectiva pare destul de firească, în Desfăşurarea ea este condiţionată nu numai strict literar, dar şi politic. Cornel Ungureanu a demonstrat într-un mic studiu din România literară, la începutul lui 2005, că felul în care decurge în nuvelă colectivizarea, distribuţia rolurilor între cei favorabili şi cei nefavorabili acţiunii întreprinse de PCR, ilustrează teza dejistă asupra fenomenului, în conflict cu "devierea de dreapta" a grupului Pauker-Luca, care urmărea o deposedare en douceur a ţăranilor. O dovadă că Preda adoptă conştient punctul de vedere al lui Dej, care triumfă pînă la urmă, ceea ce aduce Desfăşurării o recunoaştere unanimă şi Premiul de Stat, este că, în Cel mai iubit dintre pămînteni, el va descrie cu amănunte întîlnirea cu Stalin la care Dej a obţinut lichidarea deviaţioniştilor.

Întîlnirea din pămînturi n-a fost, se pare, interzisă, cum s-a afirmat, dar a dat naştere unor critici care puteau compromite viitorul debutantului. Comentatorii arată cu degetul spre "naturalismul" din povestiri. Ov. S. Crohmălniceanu este autorul celei mai severe puneri în gardă. Recenzia acestuia din Contemporanul îl avertizează pe Preda asupra primejdiei unor "influenţe străine", ceea ce în idiomul ideologic al vremii constituia imputarea cea mai gravă. Criticul socotea că lipsa de motivaţie explicită ar fi un "exemplu tipic de ce s-ar putea numi literatură „kafkiană” a angoasei teoretizate de „singuraticul” profesor danez Kierkegaard. "Gîndirea sănătoasă, adaugă Crohmălniceanu, a refuzat aceste teorii şi le-a demascat adevăratul scop". Nici nu se putea o mai străvezie condamnare la moarte literară! Evocînd episodul, Preda nu pare a fi conştient, după aproape treizeci de ani, de gravitatea lucrurilor. Omite însă să explice de ce, totuşi, a publicat imediat după toată tevatura, nuvela Ana Roşculeţ (1949). Ion Cristoiu a considerat-o, cînd i-a reeditat în 1987 povestirile de tinereţe, începutul "normalizării". Termenul era acela prin care sovieticii justificaseră invadarea Cehoslovaciei în 1968. Se pare că Preda a voit să pună capăt speculaţiilor referitoare la anacronismul prozei lui. Ana Roşculeţ este o nuvelă realist-socialistă, în care o tînără ţărancă analfabetă învaţă carte, se califică muncitoare, ajungînd la urmă să reprezinte România la un congres internaţional. Nu este nici o urmă de ironie în acest destin excepţional în toate privinţele. Din pricini greu de aflat astăzi, nuvela n-a plăcut oficialităţii. Campania de presă căreia Ana Roşculeţ i-a dat naştere n-a egalat-o pe aceea din jurul Întîlnirii din pămînturi, dar s-a dovedit într-o privinţă una de pionerat: în toiul unor articole critice dirijate (campaniile luaseră deja locul polemicilor), în legătură cu Ana Roşculeţ a fost chemată să se exprime o muncitoare de la întreprinderea de care se vorbeşte în nuvelă. Autoarea scrisorii protesta contra felului cum ea şi tovarăşele ei au fost zugrăvite, prin intermediul Anei, de către Preda. Redactorul-şef al revistei Flacăra, care a tipărit scrisoarea, nimeni altul decît Geo Dumitrescu, acela care-i girase lui Preda debutul de la Timpul, publică şi el un articol al cărui titlu spune destul: Pentru ascuţirea vigilenţei împotriva naturalismului. Critica literară devenea astfel "critică de partid". Aceeaşi mînă nevăzută care îi suspendase lui Preda deasupra capului sabia lui Damokles, în pofida încercării lui de a se supune regulilor jocului, o retrage trei ani mai tîrziu, cînd apare nuvela Desfăşurarea (1952). Jdanovismul criticii nu era mai puţin rigid. Şi totuşi Desfăşurarea are un destin opus, devenind aproape imediat unul dintre modelele de literatură nouă, recomandate pînă şi în manuale. Reputaţia nuvelei dăinuia încă în 1974 cînd un critic deloc dogmatic cum era Lucian Raicu, descoperea emfatic în ea "un mit al regenerării, al redeşteptării la viaţă" sau "un basm cu oameni şi buni şi răi, între care cei răi strălucesc". În realitate, Desfăşurarea este materialul didactic cel mai potrivit pentru studierea realismului-socialist în proză. Preda avusese în mînă un subiect interesant, din care voise să scoată un reportaj. Ne povesteşte chiar el, în Imposibila întoarcere, cum l-a ratat. Ce s-a întîmplat este cît se poate de instructiv pentru modul în care concepţia realist-

socialistă falsifica datele realităţii în sens ideologic. Aflat în "documentare", cum se spunea, într-un sat din Moldova, la începutul anilor '50 a văzut un ţăran tînăr, "rău îmbrăcat şi cu o biată pălărie în mînă", semnînd cererea de intrare în colectivă. Ţăranul are, nu se ştie de ce, o clipă de derută, cu tocul în aer, cînd se face auzită o "voce poruncitoare": "Hai, bă, scoală-te de-acolo". Relatează Preda: "Tănărul om s-a ridicat brusc, s-a lovit cu genunchiul de masă şi fruntea lui mare şi albă ca hîrtia întîi s-a împurpurat, apoi s-a făcut de-o paloare mortală. Ce descărcări afective se petreceau în el? Ce prăbuşiri? Chipul i s-a lungit, i s-a tras în jos; s-a dat la o parte, a mai stat printre oameni cîteva minute. Nimeni nu-i adresa nici un cuvînt. A luat-o tăcut pe lîngă garduri şi s-a dus încet fără să se uite îndărăt". Cazul de conştiinţă virtual din această relatare nu se regăseşte în nuvelă. Mai mult, întrebat a cui era vocea care-l răscolise pe tînăr, Preda declară că nu ştie. În Desfăşurarea vocea este totuşi atribuită şi anume unuia din chiaburii satului, intraţi printre primii în colectivă, cu o mică parte a averii, ca să înşele autorităţile. Că vocea era, de fapt, a unuia din activiştii PCR care gestionau deposedarea nu pare să-i treacă prin cap lui Preda. Împrejurarea arată cît se poate de limpede cum se construieşte literar un fals social şi psihologic. Totul e fals în Desfăşurarea, care nu se ridică, aşa cum pretinde E. Simion, peste "muntele de proză sociologică" a vremii. Nu mai sînt de citit astăzi nici celelalte nuvele din anii ’50-’60, Îndrăzneala, Ferestre întunecate (reluată în Moromeţii, cu adaosul că primul act al noului primar comunist din sat este de a trimite jandarmul după rudele lui bogate, care-l umiliseră, şi de a le administra o bătaie soră cu moartea) şi pînă la Friguri (nuvelă sugestionată, după cum îi va scrie cu o oarecare candoare Preda primei lui soţii, de ideea că Malraux a devenit scriitor mare cînd s-a inspirat din problematica revoluţiei asiatice).

Primul volum din Moromeţii (1955) este incontestabil capodopera lui Marin Preda. În mod curios, limitele epocii se fac mai bine simţite în cel de al doilea (1967). Se întîmplă cu M. Preda ceea ce se întîmplă şi cu E. Barbu: după ce reuşesc să publice la mijlocul anilor '50, în plin realism-socialist, romanele lor nu numai cele mai bune, dar cele mai lipsite de amprentă ideologică, revin, cînd practic nu le mai cerea nimeni, în deceniul următor, cu romane în care clişeele abundă.

Singura explicaţie pentru acest paradox este că primul volum din Moromeţii şi Groapa nu erau romane de actualitate. În nomenklatorul realist-socialist, actualitatea privea exclusiv fenomenele sociale şi morale din regimul comunist. Cenzura trata diferenţiat tematica aşa că, inevitabil, clişeele erau mai multe atunci cînd subiectul romanului provenea din cea mai fierbinte actualitate. Rescrierea trecutului, în care unii romancieri ai vremii au excelat, îngăduia mai multă largheţe. De aceea nici unul dintre romanele pe care istoria literară le memorează din anii '50 nu este unul de actualitate, nu doar Moromeţii şi Groapa, dar nici Bietul Ioanide, Un om între oameni sau prima sută de pagini din Setea. Deşi, după publicarea oarecum surprinzătoare a continuării romanului său, Marin Preda a revenit de cîteva ori asupra textului, nu se poate vorbi de o deplină omogenizare a celor două volume. Nu numai distanţa în timp e de vină. Epoca la care se referă cea mai mare parte din volumul al doilea, aceea actuală, adică, era, cînd scria Preda, insuficient rumegată. Timida destalinizare de la sfîrşitul regimului Dej şi de la începutul regimului Ceauşescu conţinea mai curînd semnele unei reglări de conturi în interiorul partidului comunist decît ale unei reforme politice în stare să arunce o lumină nouă asupra "obsedantului deceniu". Documentele de partid erau laconice. Nimeni nu putea aprecia cît de departe poate merge demascarea erorilor şi a crimelor. În 1967 Marin Preda publica, în definitiv, întîiul roman în care momentul colectivizării şi consecinţele lui nu mai era evocat în termenii ideologiei de partid. Asperităţile procesului şi chiar unele din tragediile umane cărora le dăduse naştere începeau să fie scoase la iveală. Critica socială din romanele vremii va fi tot mai ascuţită. Preda era abia la debutul reconsiderării istorice. Nu conţine mai mult de un sîmbure de adevăr, dar unul cu siguranţă conţine, afirmaţia lui Negoiţescu şi Geacăr conform căreia transformarea satului pe care o găsim în roman este tot

aceea din "punctul de vedere mistificator al realismului socialist". Continuarea Moromeţilor este totuşi altceva decît Desfăşurarea. Sechele ale vechii interpretări există (de exemplu, înfăţişarea rezistenţei la colectivizare a unor categorii de ţărani ca un complot chiaburesc sau încercarea de a lăsa impresia că, în pofida unor greşeli, politica PCR este corectă şi necesară), însă romanul nu mai are unilateralitatea nuvelelor, ascultînd, cum se spune, şi cealaltă parte. Lui Niculae, activistul convins de justeţea principiilor, chiar dacă dezamăgit de aplicarea lor în viaţă, i se opune Ilie Moromete. Niciodată înainte nu fusese sugerată o astfel de alternativă ideologică. Unele dintre întrebările acestea pot părea astăzi naive, în banalitatea adevărului lor, dar în 1967 ele sunau cît se poate de îndrăzneţ. "Păi, cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul liber?", i se adresează Ilie Moromete fiului său în stilul obişnuit. încă şi mai mirat se arată tatăl de pretenţia tînărului activist de a guverna fără opoziţie: "Crezi dumneata că e bine aşa? Crezi că numai dumneata ai dreptul să vorbeşti în numele ţării şi ăilalţi să nu zică nimic?".

În prima lui parte, Moromeţii este un roman prin excelenţă social (ţărănesc, familial), fără universalitate expresă, dar prea puţin etnografic. În această privinţă, critica a fost împărţită. I. Negoiţescu (Scriitori contemporani, 2000) e de părere că "ţărănimea absoarbe cu atîta forţă atenţia autorului, încît ea capătă valoare de umanitate integrală". Marian Popa (Istoria literaturii române de azi pe mîine, 2001) consideră romanul "costumbrist", adică unul de moravuri specifice. Latura sociologică n-a scăpat nimănui. N-a fost însă de regulă apreciată corect. Celebrul incipit al romanului ("În cîmpia Dunării, cu cîţiva ani înaintea celui de al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfîrşită răbdare"), raportat la tot aşa de celebrul final ("Trei ani mai tîrziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare"), a sugerat comentatorilor faptul că tema principală este declinul gospodăriei ţărăneşti în condiţiile introducerii relaţiilor capitalise în agricultură după reforma din 1921. Nu s-a observat însă că familia lui Ilie Moromete nu reprezintă cea mai bună ilustrare a procesului istoric cu pricina care, de altfel, este în mare măsură, rodul imaginaţiei ideologice a istoricilor marxişti de la M. Roller şi Istoria sa din 1947. Deşi au existat şi între războaie istorici care au deplîns lovitura de graţie pe care capitalul ar fi urmat s-o dea economiei rurale, iar ţărănistul Ion Mihalache paria, ca şi Moromete (acesta, totuşi, liberal), pe mica gospodărie independentă, satul românesc a făcut progrese considerabile şi viaţa ţăranului s-a îmbunătăţit. Alegerea lui Preda, care împărtăşea mai mult sau mai puţin opinia cu pricina, de a face din Ilie Moromete un ţăran paradigmatic pentru declinul întregii clase, este greu de justificat. Ce se întîmplă cu Ilie Moromete şi cu ai săi are o foarte mică legătură nu numai cu prejudecata marxistă a sărăcirii maselor ţărăneşti exploatate de capitalişti, după ce fuseseră şi de boieri, dar cu istoria satului interbelic. Risipirea familiei (cei patru fii îl părăsesc, Catrina, soţia, pleacă şi ea de acasă pentru o vreme) şi dificultăţile materiale cărora nu le mai face faţă n-au drept cauză imperfecţiunile reformei agrare, pămîntul prea puţin, datoriile (nu toate convertite) către bănci, nici chiar criza economică dintre 1929 şi 1933. Cauza trebuie căutată în firea şi în concepţia de viaţă a personajului. În orice situaţie, el ar fi păţit la fel. Ilie Moromete este un ţăran prea puţin dispus la munca grea a pămîntului, iubitor de taclale ("Eşti mort după şedere şi după tutun", îi spune Catrina) şi de otium mai degrabă decît de negotium (chiar dacă o dată se lasă purtat pe drumuri ca să vîndă grîu), convins că, nedivizat, pămîntul va continua să-i hrănească pe toţi, veşnic în întîrziere cu datoriile către bănci sau către stat, faţă de care manifestă, acelaşi dispreţ suveran ca şi faţă de bani (îşi face chiar un titlu de glorie din a înşela statul), respingînd orice schimbare, pentru că nu crede în progres, ci doar în păstrarea neştirbită a liniştii lui sufleteşti şi materiale. Inteligent, deşi nu cultivat, Moromete nu se poartă cu ai lui altfel decît se poartă majoritatea ţăranilor. E autoritar, discreţionar, veritabil pater familias, egoist şi puţintel cinic. Superioritatea lui morală a fost mult exagerată de către critică. Pe soră-sa Guica a deposedat-o de moştenirea părintească, a refuzat să treacă pe numele Catrinei casa în care locuiesc laolaltă cu copiii din

trei căsătorii şi a provocat, nepăsător, o dramă familială cînd a încercat să-i readucă în sat pe feciorii cei mari. Sărăcia Moromeţilor este relativă. Cele opt pogoane, caii, căruţa, oile reprezintă în epocă media pentru ca gospodăria ţărănească mică să evite falimentul şi chiar să prospere. Problema lui Moromete este inadecvarea la realitatea economică. În Convorbiri, Preda însuşi a botezat-o quijotism. Nici cînd, în pragul războiului, Moromete descoperă vorba "beneficiu" şi strînge bani destui din vînzarea produselor, el nu gîndeşte altfel: o face pentru a-şi convinge fiii să se întoarcă, nicidecum fiindcă ar fi înţeles mecanismul prin care s-ar putea îmbogăţi. Ilie Moromete se află, în tot primul volum, în contrasens cu istoria. Accelerarea spre final a nenorocirilor lui familiale nu este pricinuită de accelerarea istoriei, cum ne lasă a înţelege romancierul, ci de ideea greşită a protagonistului despre stabilitatea gospodăriei ţărăneşti şi de proasta gestionare a averii. Ironia soartei (de care nu ştim cît de conştient este autorul însuşi) face ca tocmai Paraschiv, prostovanul fiu dintîi al lui Moromete, să descopere motivul real al declinului în gesturile consumatoriste ale tatălui, care cumpără pe datorie în loc să investească din credite, stocînd produsele în loc să le vîndă. O prejudecată derivată din interpretarea simpatetică a personajului de către narator, dar şi de către critici, este aceea că romanul ar înfăţişa, în paralel cu declinul familial, pierderea treptată de către Ilie Moromete a seninătăţii la care ţine atîta. Aşadar, nu numai universul istoric al satului românesc s-ar întuneca la orizont, ci şi acela moral-psihologic al personajului central. Însă cînd a fost Ilie Moromete cu adevărat senin? E destul să revedem chiar prima scenă din roman, cînd familia se întoarce de la cîmp, ca să ne dăm seama de raporturile tensionate dintre personaje, de "lipsa de veselie" a tuturor, de conflictele care mocnesc. Nu trebuie să aşteptăm pînă spre finalul volumului scena în care tatăl îşi cotonogeşte progeniturile şi se aşează pe piatra de hotar ca să se "laude", vorba lui, spre a vedea că, senin, Moromete nu este nici o clipă şi că ceea ce pierde el pe parcursul timpului este, poate, puterea de a se complace în nepăsare şi în micile satisfacţii cotidiene. Nu e un fericit, Moromete! Nu seninătatea îl părăseşte, ci răbdarea.

Volumul al doilea ni-l arată tot în contratimp cu istoria. Tocmai cînd descoperă, e drept, din raţiuni strict personale, valoarea banului şi gustul negustoriei, survine reformarea comunistă a agriculturii. Un Ilie Moromete în colectivă este o ciudăţenie la fel de mare cum a fost un Ilie Moromete cu chimirul burduşit de parale. De data asta istoria este cu adevărat cauza schimbărilor din viaţa personajului. Precipitarea timpului, anunţată la finele primului volum, acum se petrece cu adevărat. Romanul nu mai curge, ca înainte, lent, paşnic, "fără conflicte mari". Din contra, uriaşe transformări aruncă satul într-un vîrtej care-l antrenează, fără voia lui, şi pe Ilie Moromete. Deşi continuă să discute politică împreună cu prietenii lui liberali (nu în poiana fierăriei, ci în cerdacul casei, adunările publice fiind interzise în comunism), Moromete este umbra celui de odinioară. Se uită la fel de curios în jur, dar înţelege prea puţin din ce se petrece. Oamenii s-au schimbat. Satul nu mai este acelaşi. Moromete e tot mai rar ironic şi tot mai des întunecat. Între volumele romanului sînt şi alte deosebiri importante. Primul semăna cu un caleidoscop de scene (masa familiei, secerişul, tăierea salcîmului ş.a.), aproape intemporale, în sensul că puteau avea loc oricînd şi nu într-o succesiune obligatorie. Al doilea volum călăreşte o perioadă de timp mult mai întinsă (aproape două decenii, faţă de numai cîteva luni, cel dintîi), rezumîndu-le ori sărind pur şi simplu peste anumite momente. Nu mai există nici acea perspectivă centrală din volumul precedent. Prim planul fiind ocupat de mulţimi, nu de indivizi, perspectiva nu mai este unică. Moromeţianismul ca mod de comportare, gîndire şi expresie încetează la finele volumului întîi. În următorul, perspectiva nu este nici măcar a lui Niculae, fiindcă fiul n-are personalitatea tatălui, dar şi fiindcă Preda a intuit corect necesitatea de a nu proceda ca în Desfăşurarea ori în celelalte nuvele din anii '50, unde, cum am văzut, istoria era interpretată unilateral, şi de a lăsa o oarecare marjă de desfăşurare "opoziţiei". Opozantul este Ilie Moromete. I-am citat deja cîteva opinii prin care îl contrează pe Niculae. Discursul politic al

lui Moromete este disident. Întrebarea care s-a pus a fost dacă există o voce supratextuală decisivă şi care este ea. Chestiunea comportă o analiză mai amănunţită decît pot face aici. La prima vedere, balanţa stă dreaptă. În orice caz, dezbaterea este mai echitabilă decît în Desfăşurarea. Unde însă romanul nu iese din standardele ideologice ale vremii este în prezumţia de bună-credinţă şi onestitate a oficialităţii comuniste, care, nu e aşa, deţine adevărul, chiar dacă se fac şi greşeli. Mai exact, greşesc indivizii, mulţi activişti sînt impostori sau corupţi, dar sistemul e bun, ameliorabil şi mai ales nenegociabil. Niculae este eliminat din activul raional, după ce un ţăran se îneacă încercînd să scape de hăituiala activiştilor în căutare de produse ascunse. Deşi nu participase direct la evenimente, Niculae e scos răspunzător şi tras pe tuşă, unde va sta ani buni (această perioadă din biografia lui va face obiectul romanului Marele singuratic). Dar el nu va renunţa nici în aceste condiţii la convingerea că direcţia evenimentelor este corectă şi că ţărănimea este o clasă care va trebui să dispară. Dispreţul lui Moromete faţă de aceste alegaţii, care fac din el şi cei asemenea lui "ultimii ţărani", n-are puterea să aplece cumpăna spre o altă înţelegere a mersului istoriei decît aceea marxistă şi oficială a lui Niculae. E interesant de ştiut ce gîndea Preda însuşi. În Moromeţii nu e limpede cui îi dă dreptate, mai ales că Niculae este chiar el şi oarecare identificare simpatetică există, deşi nostalgia după lumea tatălui şi după valorile ei este deopotrivă de evidentă. Abia în Cel mai iubit dintre pămînteni (unde epoca întreagă este botezată de Victor Petrini Era ticăloşilor) acest stadiu ambiguu va fi depăşit. Cîţiva ani mai înainte, în 1973, în Convorbirile... cu Florin Mugur, Preda pare edificat doar pe jumătate. Întrebările pe care şi le pune sînt încă dilematice: "Nu ştiu ce lume se naşte. Este o lume mai bună? Este o lume în pragul unei noi civilizaţii, a unor noi orizonturi? Asta rămîne să vedem. Cei care se uită înapoi văd cu ochi răi prezentul. În ce priveşte viaţa ţăranilor, eu m-am uitat deseori înapoi. Se poate afirma că nu văd bine prezentul". E limpede că aici nu mai vorbeşte Niculae. Dar, după un sfert de veac de la începuturile colectivizării pe care personajul le trăia pătruns de necesitatea lor, ce iluzii mai nutrea, în definitiv, Preda însuşi?

Din Convorbirile despre Marin Preda ale lui E. Simion cu Aurora Cornu aflăm că scriitorul avea la un moment dat în vedere mai multe romane despre familia Moromeţilor, la care a renunţat, folosind o parte din material în al doilea volum al romanului, în Marele singuratic (1972) şi în Delirul (1975). E interesant de constatat că în acestea două din urmă, naratorul se referă din capul locului la Ilie Moromete şi la familia lui ca şi cum cititorul ar trebui să ştie despre cine e vorba. Acest mod de a-şi introduce personajele este, probabil, o reminiscenţă din proiectul iniţial de a alcătui o mare Comedie ţărănească, după modelul declarat al Comediei umane a lui Balzac. În Delirul sînt povestite întîmplări din intervalul care lipseşte între volumele Moromeţilor, cum ar fi călătoria lui Moromete la Bucureşti în scopul de a-şi readuce fiii acasă. Abia acum episodul este relatat pe larg. Alte întîmplări din sat sînt legate de Al lui Parizianu care îl însoţeşte la Bucureşti pe Moromete şi care ajunge ziarist. În Marele singuratic, Niculae o lasă o vreme în sat pe Simina, soţia lui, care e pictoriţă. Simina locuieşte la Moromeţi, prilej de a-i revedea pe toţi din unghiul unei străine. Această revizitare a lumii lui Moromete oferă singurele pagini artistic viabile din cele două romane, altminteri fără mare interes astăzi. Protagonistul Marelui singuratic, Niculae, este un "om fără însuşiri", dar la propriu, nu ca eroul din romanul lui Musil pe care Preda îl citise. Niculae e un ţăran declasat, neadaptat deplin mediului orăşenesc în care trăieşte şi încă şi mai puţin aceluia artistic din vecinătatea fermei unde munceşte ca inginer horticol. Titlul romanului e bombastic. Nimic semnificativ nu explică retragerea orgolioasă din politică a lui Niculae, nici, cu atît mai puţin, reangajarea lui la sfîrşitul romanului. Mediul artistic e zugrăvit caricatural.

Nu e mai bun Delirul, deşi cu mult mai ambiţios. Autorul ne-a rămas dator cu un al doilea volum. Nu ştim exact ce ar fi conţinut. Nici dacă protagonist ar fi rămas Al lui Parizianu. Ca şi Niculae, Al lui Parizianu nu pare în stare să susţină un întreg roman. Abia

sosit din sat, e angajat la un mare ziar, unde se remarcă numaidecît prin reportajele sale. Veritabil Rastignac, Paul Ştefan (acesta este numele lui de ziarist) cucereşte rapid Capitala jurnalistică şi mondenă. Puerilele lui aventuri profesionale şi sentimentale par scoase din recuzita romanelor de mistere din secolul al XIX-lea, în care nu există bariere sociale şi mezalianţele sînt de rigoare. Le citise ori nu Preda? Probabil nu, deşi dat fiind interesul lui pentru Dostoievski, măcar de Eugène Sue trebuie să fi auzit. Curios este altceva şi anume că, deşi avea aşa-zicînd la îndemînă experienţa proprie (nu venise el însuşi la Bucureşti în căutarea unei slujbe, fiind îndrumat spre un mare cotidian, în care şi-a făcut debutul de corector şi de prozator?) pentru a-şi alimenta cu ea romanul, Preda preferă să umple biografia lui Paul Ştefan cu fapte senzaţionale. Doi ani mai tîrziu, în Viaţa ca o pradă, el îşi va povesti aventura bucureşteană într-un chip mult mai plauzibil. Pînă şi sumara lui experienţă militară în spatele frontului ar fi fost mai interesantă decît aceea a lui Paul Ştefan, expediat de patronul gazetei sale pe frontul de Est, de unde trimite reportaje ce vor fi mutilate în redacţie. Toată mica istorie a lui Paul Ştefan stă pe cutia de rezonanţă a guvernării şi rebeliunii legionare. Şi în acest plan se petrec lucruri mai degrabă neverosimile şi, în orice caz, foarte naive literar. Paul Ştefan salvează viaţa patronului său, căutat ca să fie împuşcat de un comando legionar. El este mereu în locul potrivit, ceea ce explică iuţeala cu care face carieră. Cîteva personaje sînt istorice. De exemplu, Mareşalul Antonescu, în carne şi oase, sau Pamfil Şeicaru, sub alt nume, patronul ziarului. Specia literară a Delirului este istoria romanţată. Atît formula, cît şi faptul de a se referi la o perioadă necunoscută generaţiilor noi, redusă în tratatele de specialitate la o frazeologie ideologică fără miez, au făcut succesul de librărie al romanului, altminteri mediocru.

Ca şi al doilea volum al Moromeţilor, ca şi, parţial, Intrusul, Delirul şi mai apoi Cel mai iubit dintre pămînteni se numără printre romanele anilor ’60-'70 care au reconfirmat în mod spectaculos interesul publicului larg pentru un gen care păruse definitiv sufocat de realismul-socialist. Romanele lui Preda, Buzura, Ivasiuc, D.R. Popescu, C. Ţoiu, G. Bălăiţă şi ale altora sînt doldora de o realitate istorică şi politică, uneori strict actuală, pe care cititorul vremii o descoperea cu o curiozitate cu atît mai mare cu cît publicistica, studiile istorice, manualele o trataseră tendenţios, cînd n-o ocoliseră cu totul. Ficţiunea romanescă ţinea loc de toate acestea. În plus, perspectiva nu mai era aceea falsă de dinainte. Romancierii încercau să dea credibilitate romanţărilor lor. Romanul de acest tip a reprezentat un adevărat fenomen social în deceniile şapte şi opt. Calităţile lui literare nu sînt totdeauna excepţionale, dar sînt, oricum, peste medie. Ceea ce conta era informaţia şi felul de a o comenta. Spiritul critic nu lipsea din zugrăvirea unei actualităţi în privinţa căreia presa ori televiziunea trişau sistematic. Pe de altă parte romanul acestei epoci îşi ia, s-ar zice, revanşa asupra celui din anii '50, atunci cînd e vorba de istorie. După ce Petru Dumitriu, Z. Stancu, Titus Popovici, E. Barbu, Marin Preda însuşi rescriseseră din perspectivă comunistă istoria în romanele lor mai vechi, venise momentul reabilitării genului.

Aşa se face că unica istorie neideologizată n-o găsim altundeva decît în romane ca Delirul. Captivat de Tolstoi, Preda avea şi o părere personală în această privinţă: el observase că tema istorică n-avea tradiţie în romanul nostru, Sadoveanu, bunăoară, uitîndu-se la "ultimul război mondial ca la un fenomen ce nu merită atenţie". Dovadă că romanele atingeau un punct sensibil sînt reacţiile la Delirul. (Revista Historia le-a consacrat după 1989 un număr.) Cea dintîi a venit din partea principalei publicaţii literare sovietice. Autorul era învinuit că încearcă să-l reabiliteze pe Antonescu şi politica lui anexionistă. Replica românească a fost de asemenea una ideologică. Naţionalismul precumpănitor din anii '70 a fost vexat de amestecul sovieticilor în istoria românească. În plus, s-a ivit bănuiala că romanul i-ar fi fost comandat lui Preda. Regimul se folosise şi înainte de istorici ori de scriitori spre a face publice evenimente şi idei pe care nu şi le putea asuma nemijlocit. Acestor istorici sau romancieri de serviciu li se permisese accesul la documente pînă atunci secrete, cum ar fi cele referitoare la 23 august

1944, la epoca legionară ori la Mareşal. În Dosarul "Marin Preda" publicat în 1999, Mariana Şipoş afirmă că n-a descoperit în Arhiva Securităţii indicii pentru o astfel de comandă făcută autorului Delirului. Puncte de vedere strict literare şi eventual critice la adresa romanului n-au fost tolerate în 1975, cînd romanul a fost tipărit ostentativ în două ediţii. După 1989, chestiunea a fost repusă pe tapet, în împrejurările tot mai frecventelor iniţiative ale extremei drepte reînviate de a-i compune lui Antonescu un nou look. Preda a fost considerat un precursor. În Replici din burta lupului, 1997, S. Damian, care este, dintre critici, cel mai necruţător cu Delirul, găseşte bunăoară neconformă cu realitatea istorică scena din roman a vizitei lui Antonescu la Hitler. Din nou acela care i-a luat apărarea scriitorului a fost E. Simion. Însă argumentul lui S. Damian nu era lesne de combătut. Nu simpla credibilitate psihologică a lui Antonescu, faţă în faţă cu Dictatorul, era în chestiune, ci însăşi filosofia politică a scriitorului care părea să se facă ecoul doctrinei ceauşiste asupra capacităţii statelor mici de a sfida marile puteri. Şi alte pasaje au stîrnit polemici, cum ar fi scena imensului monolog al lui Stalin, cenzurată în 1975, rod al lecturilor recente ale lui Preda, devenit adeptul ideii celor două "deliruri" care ar fi însîngerat secolul XX, acela hitlerit şi acela stalinist. Un alt episod cenzurat, de data asta în reeditarea din 1991, a fost acela al tînărului revoluţionar purtat de jandarmi între baionete. Unii l-au văzut în personajul cu pricina pe Nicolae Ceauşescu însuşi şi i-au reproşat lui Preda concesia. Nu e însă probabilă identificarea, decît dacă luăm în considerare esopismul romanului nostru politic din acei ani, şi, în acest caz, episodul este mai degrabă o dovadă de curaj decît o concesie, fiindcă lui Ceauşescu însuşi n-avea cum să-i placă un rol în care el, eroul naţional, era umilit şi batjocorit de jandarmi ca un simplu mucos. Dificultatea romanului este însă, dincolo de aceste dispute în jurul ideologiei lui, naivitatea artistică. Caduc, romanul nu este pentru că îl reabilitează pe Antonescu ori, din contra, îl mai condamnă o dată, ci pentru că lasă nedigerat documentul în ficţiune, lungind pe zeci de pagini reportajul reprimării rebeliunii, parcă luat de-a gata dintr-un izvor istoric, şi pentru că nu poate face, oricît s-ar strădui, din Paul Ştefan un protagonist veridic. Pe umerii prea înguşti ai ambiţiosului june stă o istorie copleşitoare.

Desfăşurarea între Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej, de Cornel UngureanuRomânia literară, nr. 3 / 2005http://www.romlit.ro/desfurarea_ntre_ana_pauker_i_gheorghiu-dej

Într-un eseu publicat în 1970, Un semn de întrebare, Marin Preda recapitulează împrejurările în care şi-a publicat nuvela: "Prin 1952 eram la Tuşnad într-un prim concediu de creaţie din viaţa mea. Un prieten foarte neliniştit în conştiinţa lui, nelinişte pe care n-o înţeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii inventate de care mi se legase numele (naturalism!) şi în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor şi maladia literară se va transforma într-una politică. Atunci va fi grav."

La insistenţele prietenului - scriam că Marin Preda va avea mereu în preajmă un prieten/protector - scriitorul pleacă la ţară, "dar nu la mine în sat, ci undeva prin Moldova, prin regiunea Huşi". Tot la sfaturile prietenului amplifică schiţa Desfăşurarea până când obţine celebrul text din 1952. "Ţinea foarte mult la mine, notează marele prozator, ştia pe atunci mai multe decât ştiam eu şi voia să mă apere de o primejdie de care eu nu eram conştient."

Câteva lucruri ar trebui lămurite. În primul rând, e vorba de uşoara deplasare a accentelor. Marin Preda va transforma amintirile în legătură cu logica interioară a evenimentelor. O bună proză nu se va scrie cu un debut din 15 aprilie (cum a debutat într-adevăr), trebuia să fie din 15 martie, cum scrie în amintirile sale - martie putea fi un simbol memorabil al ieşirii în lume, nu luna păcălelilor. Primul concediu de creaţie nu se cuvenea să fie în Castelul regal, ci într-o zonă care să nu confişte semnificaţiile evenimentului - Tuşnad. Şi nu în 1949, 1950 sau 1951, ci în 1952. Imaginarul va confisca mereu amintirile lui Marin Preda, dacă e să ne luăm doar după confesiunile lui Sergiu Filerot (Reîntâlniri, Cartea Rom., 1985, pp.119-125). Dar prietenul mai mare? El ar fi putut fi Moraru, Novicov, Paul Georgescu, dar şi Petru Dumitriu, şi el în 1952 era în centrul evenimentelor politice, cu opţiuni oficiale energice. Nu s-a observat sau nimeni n-a vrut să observe că nici Moraru, nici Novicov nu sunt, în amintirile lui Preda, personaje malefice. Dacă, de obicei, Marin Preda nu demonizează personajele politice importante, cu atât mai puţin demonizaţi sunt confraţii săi scriitori. Despre Petru Dumitriu e firesc ca paginile să fie iubitoare (scrisese cu multe superlative despre Preda, a fost întotdeuna un om de succes), dar Petre Dragoş? Şi totuşi, atunci când nimeni nu l-ar fi obligat pe Marin Preda să-şi amintească de momentele 1948 ale literaturii, Preda o face, şi cu iubire.

Volumul Studii literare. Din literatura noastră nouă, ESPLA, 1953, adună din revistele vremii studiile cele mai reprezentative consacrate celor mai importante apariţii din timpul scurs de la precedentul volum. Volumul este inaugurat de acad. G.Călinescu, semnatar al unui amplu articol despre Poezia lui Mihai Beniuc. Ov. S. Crohmălniceanu scrie despre Cumpăna luminilor, Nina Cassian, în postură de critic, îi omagiază pe Victor Tulbure şi Eugen Jebeleanu. Câteva nume de critici în ascensiune (S. Damian, Horia Bratu, Alexandru Oprea) arată că echipa de critici este în curs de întinerire. Un amplu articol este consacrat nuvelei Desfăşurarea, pe drept cuvânt receptată ca un eveniment literar. Articolul lui Tertulian - O nuvelă remarcabilă - elogiază proza din motive cu asupra de măsură, dar pe întinse porţiuni articolul nu pare a avea nici o legătură cu critica literară. Superlativele lui N. Tertulian ("Nuvela lui Marin Preda, Desfăşurarea..., este prima noastră operă literară care demască efectele politicii deviatorilor de dreapta, dezvăluie primejdia pe care a reprezentat-o activitatea duşmanilor de clasă oblăduiţi de politica oportunistă a deviatorilor şi oglindeşte...") fixează însă locul lui Marin Preda în momentul social-politic care a dus la primul cutremur al deceniului al şaselea: eliminarea Anei Pauker şi a lui Vasile Luca, aşezarea lui Gheorghiu-Dej şi a aliaţilor săi pe un piedestal sigur. Nici un scriitor nu se bucurase de un asemenea

privilegiu; nici unul nu fusese aliat de nădejde al tovarăşului Gheorghiu în asemenea momente grele. Desigur, i se închinaseră poeme, omagii, dar o operă care să ilustreze, la momentul oportun, mârşăvia deviaţionistă nu existase! Iată, condamnarea Anei Pauker se putea sprijini şi pe un argument literar! Pe opera unui scriitor tânăr, excelent cunoscător al vieţii satului! Apărută mai întâi în "Viaţa Românească", 8-9/1952, nuvela poate fi bănuită de multe rele, dar şansa veghează. Provizoratul fusese depăşit, pericolelele care-l ameninţau pe tânărul scriitor trecuseră. Sau cum scrie N. Tertulian în concluziile la articolul său: "Nuvela Desfăşurarea constituie un mare pas înainte în creaţia lui Marin Preda. În nuvelele sale mai vechi despre viaţa satului (1948) autorul a zugrăvit o lume de oameni minaţi de instinctele şi poftele crâncene guvernate de proprietatea privată, cu setea de închiaburire...sau cu patimile josnice, crude, care descompuneau familia Moromeţilor, unde relaţiile erau dominate de ură şi încrâncenare...; unele nuvele din volumul Întâlnirea din pământuri erau adânc atacate de morbul naturalismului. Nuvela Ana Roşculeţ, apărută în 1949, a fost puternic criticată pentru naturalismul ei, pentru imaginea deformată pe care odădea despre dezvoltarea conştiinţei de clasă a unei muncitoare înapoiate. Tocmai prin prizma acestor creaţii anterioare apare limpede de ce noua nuvelă a lui Marin Preda constituie o cotitură în creaţia acestui scriitor, înzestrat cu un puternic talent de prozator..."

Marin Preda va reveni asupra "deviaţiei", şi în 1980 încearcă a descrie în Cel mai iubit dintre pământeni momentele de vârf ale conflictului între Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker. Se confesează, într-o întâlnire privată cu un învăţăcel-scriitor, Dej: "Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm, şi practic, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gândi acum în linişte şi calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic...." Care-i întreba cine-i Rajk şi cine Slansky în România. Cum conflictul cu Ana Pauker continuă, şi cum era de înţeles că tovarăşa Ana voia să afle cine-i Rajk al nostru, Dej va pleca să ceară sprijin de la Stalin: "M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel fără protocol şi fără comunicate de presă. (...) În sfârşit, a patra zi sunt anunţat să mă pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui de la Kremlin şi m-a întrebat cu glas afectuos de frate mai mare: Ce e, mă Gheorghe?" Gheorghe îi povesteşte, ca un ţăran necăjit, necazurile, lăsându-l la urmă pe cel cu tovarăşa Ana. Aci, spune iscusitul Gheorghe, e vorba de o deviaţie. Kakaia deviaţia?, se oţărăşte tătucul. Deviaţia face parte din cuvintele magice ale vieţii politice comuniste. E răul cel mare într-o viaţă de partid "monolitică".

După ce Stalin află, îi cere un timp de gândire şi lămureşte, pe rând, la cele trei întrebări. Cea de-a treia, evident, ne interesează: "Trei: în chestiunea devierii: cunoşti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca şi când el ar fi fost ceva mai indulgent. Lichidaţi, zise, printr-o discuţie în Comitetul Central şi apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviaţionişti. Eşti mulţumit, Gheorghe?"

În memoriile sale, Sorin Toma, fost redactor-şef al "Scânteii", una dintre cele mai triste figuri ale momentului, are altă părere despre Gheorghe: "În calitatea sa de secretar al CC, Ana Pauker răspundea de îndrumarea agriculturii şi de raporturile cu ţărănimea. (...) Aici intrau, în afară de politica preţurilor, dificultăţile legate de colectivizare, comasarea terenurilor colectarea produselor agricole, atitudinea faţă de ţăranii "chiaburi" etc. Pe scurt, un nod al contradicţiilor. (...) Această contradicţie permitea două abordări de natură opusă. Prima vedea ca instrument principal, în stare să biruie toate obstacolele şi inerţiile "puterea de stat, capacitatea partidului şi a statului de a impune ţăranilor voinţa lor pe toate căile: politice, instituţionale, legislative şi, eventual, prin constrângere economică." ... Aşa vedeau (sau subînţelegeau) lucrurile Gheorghiu-Dej şi cei din jurul lui: "pământenii". Dispuneau şi de un model: cel sovietic, stalinist.

Ana Pauker şi Vasile Luca vedeau lucrurile cu totul altfel. La baza concepţiei lor stătea recunoaşterea importanţei ţărănimii ca pătură socială majoritară în ţară."

"Moderaţia, metodele bazate pe stimulente economice, pe convingere şi asentiment trebuiau să domine în activitatea organelor de partid şi de stat". Aveau, spune Sorin Toma, şi un precursor: Buharin."

Părerea lui Sorin Toma este împărtăşită azi chiar de personalităţi credibile ale istoricilor comunismului românesc. În anii cincizeci însă, Ana Pauker era un personaj odios, aşa că tânărul Marin Preda putea fi, în faţa unor contemporani, absolvit de păcate.

În 1952, Desfăşurarea pare, totuşi, un text eliberator. Ca şi alte texte ale lui Marin Preda, dar mai decis ca altele, evoca dezvrăjirea lumii: eliminarea unui duh rău. Sau cum va spune Lucian Raicu într-o cronică la ultima versiune a Întâlnirii din pământuri ("România literară", 9 mai 1974): "Desfăşurarea se poate citi ca pe un mit al regenerării, al redeşteptării la viaţă. Sau ca un basm cu oameni buni şi răi, în care cei răi strălucesc. Depăşind conjunctura şi folosindu-se de ea, Ilie Barbu rămâne un personaj exemplar, conceput dintr-o răsuflare, un prototip uman superior, un animator al dialogului, liber de prejudecăţi şi constrângeri, înţelegând mai mult, trăind mai viu şi mai intens o experienţă fundamentală. Şi el va trebui să accepte, cu filozofică înţelepciune, dar şi cu puţină resemnare, că nu toţi oamenii sunt la fel şi că oamenii, aşa cum sunt ei, nu prea îi seamănă. Reveria consonanţei umane străbate această nuvelă antologică..." Şi: "În epoca literară respectivă, pe care o întrecea de la distanţă, Desfăşurarea se citea de noi, tinerii, cu sentimentul unei mari surprize. Iată, ne-am zis, se poate scrie şi aşa!"

Frazele inaugurale ale Desfăşurării se schimbă mereu. Marin Preda ştie că "fraza inaugurală" e decisivă pentru ritmurile şi semnificaţiile adânci ale operei. Trebuie ca personajul lui să se trezească într-un anumit context - un context care să evoce naşterea altei lumi. Să dea semnificaţie trezirii. În ediţia a doua, ESPLA, 1954, Desfăşurarea începe aşa: "Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de osteneală. "Uite, domnule, s-a făcut dimneaţă", gândi el cu mirare. Vru s-o scoale şi pe muiere, dar o mai lăsă; abia se revărsaseră zorile."

În ediţia revăzută din 1964 (Editura Tineretului, Biblioteca şcolarului) există sublinieri noi - există un timp nou care trebuie şi el numit. E vorba (în stilul discursiv al "realismului socialist", dar şi în stilul unor echivalenţe care să anuleze regimul lozincard) de "o zi mare": "O zi mare, chiar dacă îi descrii şi intervalele dintre clipe, nu numai clipele, tot seamănă cu o zi obişnuită./ Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit, ca din nimic, cu toate că se culcase seara frânt de osteneală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era al muierii. Uite, domnule, s-a făcut dimineaţă, gândi el cu mirare."

În Ediţia Opere, Editura enciclopedică, 2002, dispare "ziua cea mare" şi încărcătura filozofardă şi Ilie Barbu îşi trăieşte trezirea cu o inocenţă care pune accentul pe renaşterea personajului. Deşi fusese obosit, "murise", iată, e liniştit, cu ochii limpezi: "Ilie Barbu se trezi din somn cu ochii limpezi, uşor şi liniştit, cu toate că se culcase seara frânt de oboseală. Se trezi ca de obicei, cu capul la marginea căpătâiului şi în locul unde trebuia să fie capul lui, era capul muierii."

Procesul viitorizării rămâne central în toate cărţile lui Preda. Ce se va întâmpla astăzi, după trezire? Dar mâine? Cum va arăta lumea de mâine? În Ana Roşculeţ, în textele anilor cincizeci, chiar în Risipitorii şi Moromeţii II întrebarea funcţionează cu neobişnuită energie. Ea rămâne şi în Marele singuratic şi în Delirul. În Desfăşurarea ea sună aşa (Marin Preda nu o va modifica în ediţiile viitoare - vezi ediţia 1954, p.14): "Ilie Barbu nu ştia mai mult decât alţii, ba chiar îi scăpau unele lucruri, cum era, de pildă, alegerea preşedintelui gospodăriei. Pentru el principalul era că aveau să înceapă o viaţă cum nu mai fusese vreodată: să are, să semene şi să culeagă bucatele la un loc, apoi să le împartă după munca fiecăruia. Dar cum se vor petrece toate acestea, cine o să aibă grijă ca lucrurile să iasă bine, cine o să fie tras la răspundere dacă ceva o să iasă prost, toate astea nu i se păreau lui Ilie nişte lucruri la care să

se gândească în mod deosebit. Principalul era că viaţa cea veche era lovită acum chiar în temelia ei. De-aici înainte oamenii se vor băga în seamă şi se vor împrieteni nu după câte pogoane are fiecare, după câţi cai, boi sau porci au în bătătură, ci după cum au să muncească şi să se poarte în viaţa nouă care începea." (s.n.)

Ce se va întâmpla mâine, iată întrebarea fundamentală a operei sale de tinereţe. În ediţiile definitive, Ilie Barbu visează: "Ilie închise ochii şi, pe jumătate adormit, visă

lumina zilei şi o întindere nesfârşită de pământ. I se părea, vedea cum gospodăria treiera prima ei recoltă şi Ilie ştia pe dinafară câte zile-muncă are fiecare. Da, se cântăresc sacii aşa cum văzuse el că se făcea la gospodăria de Dor Mărunt. Brigman, magazionerul, stătea cu plaivazul la ureche şi făcea prinsoare cu Niculae Burcea că au să iasă peste 2500 de kilograme la hectar."

"La Marin Preda (...) visul e, în mod curios, un corolar al stării de semitrezie, în care conştinţa continuă, pe anumite parcele, să fie activă, iar tangenţa lui cu realitatea de toate zilele naşte o ambiguitate încărcată de fior poetic. După ce traversează lunga perioadă a înfruntării pericolelor elementare, cu nădejdea aclimatizării, cu tenaticitatea dată de iubire, Călin trebuie să rezolve din nou, şi pe tărâmul imaginat, dilemele convieţuirii între oameni, să reintroducă apologia divinităţii, ideea binelui şi a răului, chinul păcatului, normele legii, spre a împiedica alunecarea în abisul instinctelor (S. Damian, Intrarea în castel, Ed. Cartea Rom., 1970, p. 41).

Mai citam şi altădată paginile din Risipitorii (ed.I) în care Constanţa discută cu dr. Sârbu despre lumea de mâine. Şi apelează la o imagine din Adolescentul: Puţine pagini sunt mai explicite, în acest sens, decât aceea care încheie ediţia întâi a Risipitorilor. La mirarea doctorului Sîrbu că învăţătoarea este încântată de Adolescentul lui Dostoievski (alte cărţi ale lui Dostoievski, mai bune, zice medicul, nu i-au plăcut) Constanţa răspunde: "- Poate mi se pare mai interesantă, zise ea. Versilov, dacă îţi aminteşti, are o viziune, treaz fiind, când se uită la un tablou cu Acis şi Galateea, care exprimă ceva din visul de aur al omenirii. Cum o să arate omenirea după ce toţi zeii şi divinităţile au fost detronaţi? Ce o să facă omul fără ele? Oamenii se vor apropia unii de alţii simţindu-se orfelini şi or să se iubească toţi într-o mare frăţietate, zice acest Versilov, şi după aceste amănunte înţelegi că e vorba chiar de epoca noastră, când se va termina şi se va construi tot ce ne propunem noi să construim, şi că în perioadă de muncă încordată nu o să se prea observe lipsa divinităţii şi a stăpânilor detronaţi, dar pe urmă, zice acest erou, deodată oamenii vor descoperi singurătatea lumii şi va creşte în ei fraternitatea asta de orfani. Tu te simţi orfelin?" (s.n.)

Aceasta este, la zece ani de la apariţia Anei Roşculeţ şi la opt de la apariţia Desfăşurării întrebarea. Doctorul Sîrbu, prin intermediul se afirmă tezele Preda 1960 îi răspunde ("aşa de crâncen" încât trebuie să ascultăm nu doar vocea, ci şi ecourile ei interioare): "Ideea că am putea fi orfelini e exclusă. Singura grijă care ia proporţii mari în conştiinţa unui om este cum să nu se piardă pe sine." Întrebarea va rămâne până la ultima carte, răspunsurile se vor schimba de la roman la roman. În deceniul dintre Ana Roşculeţ şi Risipitorii, Utopia începe să devină o figură de stil. Nu o posibilitate a devenirii lumii, ci un instrument de lucru al scriitorului, mai preocupat de imaginarul său mântuitor decât de soluţiile socialismului ştiinţific.

Post scriptum. Paginile de mai sus erau scrise, când am primit revista "Vatra", nr. 9-10/2004 cu frumosul articol al lui Dumitru Ungureanu consacrat Desfăşurării. Câteva dintre observaţiile dsale trebuie reţinute. Prima, că a trăit în spaţiul în care putea recunoaşte personajele lui Preda. A doua, că "negativii" îşi au îndreptăţirea lor: sunt, azi, mai simpatici decât pozitivii. Asupra acestor observaţii, dar şi a altora vom reveni.

Marin Preda – Moromeţii – de Alex. ŞtefănescuRomânia literară, nr. 9 / 2004http://www.romlit.ro/marin_preda___moromeii_

O familie ca multe altele Romanul Moromeţii este, aparent, cronica unei familii de ţărani. Titlul însuşi,

constituit din pluralul unui nume de familie (ca Les Thibault al lui Roger Martin du Gard), orientează în această direcţie aşteptările cititorului. Şi din punct de vedere factologic romanul nu este altceva decât cronica unei familii (deşi nu coboară foarte mult în trecut, asemenea Cronicii de familie a lui Petru Dumitriu). Autorul povesteşte ce fac şi ce spun membrii unui clan ţărănesc dintr-un sat din Bărăgan, cu câţiva ani înainte de cel de-al doilea război mondial, când timpul se derulează calm, iar oamenii au un sentiment de siguranţă.

Familia este formată din Ilie Moromete, un bărbat între două vârste, soţia lui, Catrina, şi şase copii: Paraschiv, Nilă şi Achim (dobândiţi de Ilie Moromete dintr-o căsătorie anterioară) şi Tita, Ilinca şi Niculae (rezultaţi din noua căsnicie). Autorul îi dă o atenţie deosebită lui Ilie Moromete, care, deşi nu are avere, se bucură de prestigiu în sat şi ştie să se facă ascultat la fierăria lui Iocan unde bărbaţii satului se adună adeseori - ca la un club - ca să discute politică.

Faptele pe care autorul le relatează atent şi serios, ca pe nişte evenimente, ţin în realitate de viaţa ţărănească de fiecare zi. Ele ar fi fost aproximativ aceleaşi dacă în raza observaţiei naratorului ar fi intrat altă curte din sat decât aceea a Moromeţilor.

Chiar din primele paragrafe ale cărţii este relatată întoarcerea familiei de la câmp, de la prăşit: “Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruţă, lăsase pe alţii să deshame şi să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche şi se culcase peste ea gemând. La fel făcuse şi al doilea fiu, Nilă; intrase în casă şi, după ce se aruncase într-un pat, începuse şi el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca şi când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furişase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita şi Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se scalde. Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruţa sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii şi apoi ieşise şi el la drum cu ţigarea în gură. Părea de la sine înţeles că singură mama rămânea să aibă grijă ca ziua să se sfârşească bine.”

În acest stil sobru, fără vreo accelerare a ritmului, dar şi fără împotmolirea în digresiuni, autorul desfăşoară în faţa noastră toate momentele posibile ale vieţii Moromeţilor. Îi vedem, pe unul sau altul dintre ei, iar uneori pe toţi laolaltă, mâncând, dormind, certându-se, lovindu-se cu brutalitate, împăcându-se, râzând, tăind salcâmul din grădină, primindu-l cu ostilitate pe perceptorul venit să încaseze impozitul, înhămând caii la căruţă, mergând la seceriş sau la munte, să vândă cereale, discutând cu alţi oameni din sat, îndrăgostindu-se, disputându-şi pământul aflat în proprietatea familiei.

Sentimentul dominant este acela că ritualul existenţei lor are o consecvenţă imposibil de perturbat. În acelaşi timp, însă, paradoxal, se simte ceva ameninţător în aer. Cu o lentoare de proces geologic, în familia Moromeţilor se produce o fisură, iar ea se măreşte necontenit. Cei trei fii ai lui Ilie Moromete (şi fii vitregi ai Catrinei), ajunşi bărbaţi în toată firea, se răzvrătesc în cele din urmă împotriva autorităţii paterne şi fug, cu oile familiei, la Bucureşti. Duşmănia se instalează treptat şi devine tot mai greu de suportat şi în relaţiile dintre soţ şi soţie. Niculae, mezinul familiei, inapt pentru viaţa la ţară (este pipernicit, miop) şi atras ca de un miraj de învăţătură, reprezintă şi el o forţă centrifugă. Apăsat de datorii băneşti tot mai mari, Ilie Moromete face ceea ce n-ar fi

crezut niciodată că va face şi anume vinde o parte din pământ rapacelui său vecin Tudor Bălosu, îndeplinind astfel o mai veche şi neruşinată dorinţă a acestuia. Dezagregarea familiei anunţă - dar aceasta numai pentru noi, care ştim din cărţile de istorie ce-a urmat - dezagregarea întregii lumi a satului, în condiţiile izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi, în continuare, ale ocupării României de armata sovietică.

Soarta Moromeţilor este tragică, dar nu şi excepţională. Multe familii din sat au acelaşi destin. Deci, şi din acest punct de vedere, romanul este “banal”. Dacă cineva l-ar povesti unui necunoscător al operei lui Marin Preda nu ar reuşi să facă impresie. Faptele în sine nu au, în această carte, semnificaţie literară.

Sub reflectorul admiraţieiFrumuseţea - legendară - a romanului vine din altceva: din atitudinea naratorului

faţă de lumea evocată. Este vorba de un amestec de admiraţie şi nostalgie de mare efect, de un “cocteil Molotov” al vieţii sentimentale, care - atenţie! - nu explodează în mâna scriitorului, ci în sufletul cititorului. Scriitorul îşi controlează perfect trăirea, deşi ea are o mare intensitate, şi şi-o exprimă decent, neretoric, aproape exclusiv prin conştiinciozitatea şi gravitatea cu care îşi îndeplineşte atribuţiile de cronicar.

În loc să se lanseze într-o elogiere plină de superlative a vieţii la ţară şi să-şi piardă creditul - aşa cum au păţit atâţia alţi autori -, el istoriseşte auster tot ceea ce îşi aminteşte, reprimându-şi drastic orice duioşie şi polemizând chiar, implicit, cu un idilism posibil al reprezentării mediului ţărănesc. Pe cititor îl intimidează seriozitatea cu care scriitorul descrie situaţii şi acţiuni considerate de alţii nesemnificative: tăierea mămăligii aburinde cu o aţă, de către capul familiei, răsucirea unei ţigări dintr-o bucată de ziar, mulsul unei oi recalcitrante. Dacă un scriitor lucid şi sobru ca Marin Preda - îşi spune cititorul - consemnează cu atâta gravitate aceste fapte, înseamnă că ele prezintă importanţă sau au poate un înţeles secret, ca întâmplările din Biblie. (Autoritatea Bibliei înseşi se bazează în mare măsură pe un asemenea stil enunţiativ auster. Să ne închipuim, pentru o clipă, cum ar arăta cartea sfântă redactată altfel, de exemplu într-un stil patetic. Impresionanta propoziţie “Cain l-a ucis pe Abel”, sinteză epică de o uimitoare concentrare, adevărat roman din şase cuvinte, s-ar transforma într-o lamentaţie de genul “S-a întâmplat atunci ceva îngrozitor. Ticălosul de Cain l-a omorât fără milă pe bunul, neprihănitul Abel” etc., iar impresia de text sacru s-ar pierde.)

Ştim, din biografia scriitorului, că familia sa avea aproximativ aceeaşi componenţă cu aceea a familiei lui Niculae, astfel încât nu săvârşim un abuz dacă vedem în Niculae o proiecţie a copilului Marin Preda. Interesant este însă faptul că reconstituirea vieţii familiei nu se face din perspectiva copilului de atunci. Rolul de narator este jucat de maturul Marin Preda, care vine ca o fantomă, nevăzut de nimeni, în mijlocul familiei sale de altădată şi se uită cu nostalgie la fiecare membru al ei, inclusiv la Niculae. (O asemenea scenă, răscolitoare, există şi în filmul Fragii sălbatici al lui Ingmar Bergman: bătrânul regizor asistă, invizibil, la zbenguiala printr-o curte plină de iarbă şi flori a micului Ingmar, membru al unei familii fericite, iar la un moment dat puştiul, mereu pus pe şotii, este gata-gata să-l lovească din greşeală pe martorul vizibil numai pentru spectatori.)

În felul acesta, în curtea Moromeţilor apare un personaj în plus, care nu ia loc niciodată la masă, alături de ceilalţi, dar pe care noi îl vedem uitându-se cu jind la tot ce fac ei. În mod special îl interesează comportarea lui Ilie Moromete, pe care îl admiră necondiţionat, ca pe un zeu (admiraţie, de altfel, psihanalizabilă), dar despre care vorbeşte în acelaşi stil sobru.

Pentru un observator prozaic (pentru un sociolog, de exemplu), Ilie Moromete n-ar fi decât un ţăran ţanţoş şi incapabil să-şi salveze familia de la naufragiu. El are un stil de

viaţă rudimentar, punând mâna pe par ori de câte ori vrea să-şi impună punctul de vedere în familie, şi mai este şi inactiv, plăcându-i ca atâtor bărbaţi din spaţiul balcanic să stea şi să contemple agitaţia din jur. Înzestrat cu o inteligenţă nativă, dar necultivat, Ilie Moromete îi ia adeseori prin surprindere pe săteni cu ingenioase raţionamente, la care ei nu s-ar fi gândit niciodată. Mai sus de acest nivel de intelectualitate însă nu se ridică.

Admiraţia lui Marin Preda îl înnobilează pe incapabilul pater familiae, aşa cum admiraţia lui Kazantzakis îl înnobilează pe păgubosul Zorba. Ilie Moromete ne este prezentat ca un neţăran, ca un filosof al satului,dezinteresat de viaţa practică.

Dacă Moromete nu e, nimic nu eRomanul Moromeţii a avut un succes ieşit din comun; a fost în repetate rânduri

reeditat, comentat, tradus etc. (a fost şi ecranizat, cu Victor Rebengiuc în rolul principal). Cititorii au făcut un coup de foudre pentru această carte ursuză stilistic, lipsită de cochetărie. Au devenit chiar, de la un moment dat, dependenţi afectiv de ea. Multora dintre ei a început să le lipsească Ilie Moromete în viaţa de fiecare zi, ca şi cum ar fi fost un personaj real. În diverse medii se putea auzi: “Ce ar spune Ilie Moromete într-o situaţie ca asta?”.

Explicaţia succesului constă nu numai în valoarea literară a romanului (şi romanul Matei Iliescu al lui Radu Petrescu are valoare literară, dar nu a ajuns niciodată să însemne atât de mult pentru societatea românească). A fost la mijloc o împrejurare istorică - distrugerea brutală a civilizaţiei ţărăneşti de regimul comunist - care a amplificat ecoul cărţii. Nostalgia lui Marin Preda faţă de satul copilăriei lui a făcut atingere cu nostalgia unei ţări întregi faţă de propriul ei trecut, trimis în neant prin colectivizarea forţată a agriculturii. Aproape toţi românii - chiar şi mulţi dintre activiştii implicaţi în actul de vandalism - proveneau de la ţară şi simţeau că în România s-a pierdut ceva frumos, pentru totdeauna. Îşi dădeau seama, fie şi vag, că se săvârşise - sau că săvârşiseră - un hybris. Nostalgia lor era agravată de sentimentul vinovăţiei.

În aceste împrejurări, romanul Moromeţii i-a impresionat mai mult decât altele. În 1962, când Marin Preda a publicat încă un roman, Risipitorii, ei au căutat cu nerăbdare în paginile lui noi referiri la Ilie Moromete şi la lumea acestuia (şi au fost dezamăgiţi că nu le-au găsit). Scriitorul însuşi dorea să retrăiască miracolul întoarcerii în trecut. În 1967 el a tipărit volumul II din Moromeţii, care, diluat în raport cu volumul I, a fost totuşi citit cu mare interes.

Chiar şi azi, privind harta operei lui Marin Preda, remarcăm imediat, ca pe o zonă de maximă altitudine literară, istorisirile legate de Ilie Moromete şi de ai lui. Ele ocupă integral volumele I şi II din Moromeţii şi, parţial, romanele Marele singuratic, 1972, şi Delirul, 1975. Parafrazându-l pe Marin Preda şi exagerând puţin, putem spune în legătură cu scrisul său: “Dacă Moromete nu e, nimic nu e.”

Romanele Risipitorii, Intrusul, 1968, şi Cel mai iubit dintre pământeni, 1980, situate în afara spaţiului moromeţian, au ceva hazardat şi nelegitim. Ele ni-l prezintă pe Marin Preda făcând experienţe literare riscante, care nu se termină întotdeauna cu bine.

Personajul rechemat în scenăÎn volumul II din Moromeţii continuă povestea vieţii lui Ilie Moromete şi a

familiei lui, evocându-se de data aceasta anii de după război, când timpul se precipită şi răvăşeşte stilul de viaţă al satului. Cartea începe cu tentativa eşuată a tatălui de a-i recupera de la Bucureşti pe cei trei fii ai săi, care dezertaseră din familie în momentul când el începuse să vândă din pământ, ca să-şi plătească impozitele şi să-l poată întreţine la şcoală pe Niculae. Pentru a-i convinge să se întoarcă, Ilie Moromete a refăcut între timp proprietatea familiei, câştigând bani din “afaceri” cu grâu la munte şi renunţând să mai

finanţeze studiile fiului său mai mic.Episodul descinderii în Bucureşti a lui Ilie Moromete, cu căruţa trasă de cai, este

memorabil: “Se uita mereu drept înainte cu acea expresie des întâlnită la ţărani când merg în căruţele lor prin oraşe, că sunt numai ei singuri cu caii lor chiar dacă trec prin mijlocul unei mari mulţimi sau pe străzile cele mai aglomerate: astea sunt aşezări efemere, ei sunt stăpânii pământului şi nu ăştia care au apă în perete şi nu mai văd lumina soarelui de-atâtea etaje.”

Memorabil, ca un edict dat de un personaj istoric, este şi finalul “discursului” rostit în faţa celor trei dezertori insensibili la argumente: “- Nu vreţi, strigă în cele din urmă Moromete, cu un glas înalt. Nu vreţi nicidecum! Bine, Paraschive, bine, Nilă şi Achime. Bine! Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există. Şi cu aceasta se şi ridică, făcu din braţe gesturi ca şi când tot soiul de obstacole s-ar fi ridicat în calea lui şi el le dădea la o parte cu mişcări exagerate şi teatrale, porni spre uşă şi începu să coboare scările.”

În următoarele aproximativ 500 de pagini este descrisă agitaţia care cuprinde satul (şi îl face de nerecunoscut), în condiţiile impunerii unui nou fel de viaţă de autorităţile comuniste. Voinţa de fier a regimului de a “transforma” societatea acţionează ca fierul de plug care răscoleşte pământul şi scoate la lumină râme şi coropişniţe. Este “era ticăloşilor” (cum o va numi mai târziu Marin Preda), în care oameni ca Ilie Moromete nu mai au loc.

Scriitorul organizează o adevărată defilare de măşti groteşti. Dar romanul, în esenţa lui, nu este satiric, ci tragic. Niculae, ajuns activist de partid, ia în serios ideologia oficială, confundând-o cu “o nouă religie”, şi o propagă cu un fel de fanatism, încercând să-l convingă până şi pe Ilie Moromete să renunţe la valorile în care a crezut o viaţă întreagă. Faptul că “propagandistul” care se ocupă de Ilie Moromete, terorizându-l ideologic, este chiar fiul său accentuează tragismul cărţii şi se constituie într-o parabolă: instaurarea comunismului a fost în România, din punct de vedere spiritual, un paricid.

Acest volum al doilea are o epică dispersată, creând uneori impresia că autorul improvizează, povestind ce-i vine în minte în legătură cu viaţa din sat în “obsedantul deceniu”. Personajele sunt mult mai numeroase decât în volumul întâi şi neierarhizate literar. În plus, conştient că este privit ca un moralist (şi profitând de relativa libertate pe care Nicolae Ceauşescu o acordase scriitorilor de a se pronunţa critic asupra epocii Gheorghe Gheorghiu-Dej), Marin Preda incriminează diferite abuzuri făcute de comunişti, cu o minuţie care plăcea, fără îndoială, cititorilor de atunci, dar care astăzi pare fastidioasă.

Personajul principal al romanului Marele singuratic este Niculae Moromete care, căzut în dizgraţie tocmai din cauza intransigenţei lui, se refugiază la o fermă horticolă de lângă Bucureşti, hotărât să trăiască până la sfârşitul vieţii în afara istoriei. Ideea - pe care scriitorul nu are curajul să o ducă până la capăt - este că fostul activist de partid nu mai crede în “religia” pe care a propovăduit-o şi că înţelege ce greşeală ireparabilă a făcut participând la distrugerea modului de viaţă reprezentat de tatăl lui. Romanul are un happy-end politic. După lunga perioadă de solitudine, în care nu face decât să-şi analizeze viaţa anterioară sau să contemple lumea, Niculae cere să fie “reintegrat în activul de partid”.

Până la a ajunge aici, el trăieşte însă o poveste de dragoste - cu o pictoriţă, Simina Golea - şi este prins în vârtejul unor întâmplări desprinse parcă dintr-un roman poliţist. De asemenea, are prilejul să cunoască mai mulţi scriitori şi artişti găzduiţi în palatul naţionalizat în care locuieşte şi el (şi în care recunoaştem Palatul Mogoşoaia, “casă de creaţie şi odihnă a scriitorilor”, frecventată cu predilecţie de Marin Preda). Scriitorii şi artiştii sunt portretizaţi în apă tare - dar neconvingător - de Marin Preda (orbit de o antipatie inexplicabilă faţă de lumea care l-a adoptat). Nici romanul de dragoste, nici romanul poliţist şi nici romanul satiric nu prezintă însă atât de mult interes ca episoadele

în care apare din nou Ilie Moromete. Pretextul epic îl constituie călătoria pe care Niculae o face în satul lui natal, împreună cu Simina, pentru a-i arăta locurile în care a copilărit.

Surpriza este cu atât mai mare cu cât Ilie Moromete “murise” la sfârşitul volumului II din Moromeţii. Vizita făcută de Niculae în sat împreună cu Simina datează însă dintr-o perioadă în care el se află încă în viaţă, astfel încât cititorii au ocazia nesperată să-l “vadă” din nou. În plus, printr-un artificiu narativ, este adus fugitiv în prim-plan (drept bonus pentru cititorii fideli) şi un Ilie Moromete tânăr, îndrăgostit, de pe vremea când Niculae nu exista.

Marin Preda – Cel mai iubit dintre pământeni, de Alex. ŞtefănescuRomânia literară, nr. 10 / 2004http://www.romlit.ro/marin_preda___cel_mai_iubit_dintre_pmnteni_

Raport către DumnezeuRomanul Cel mai iubit dintre pământeni, 1980 (trei volume, însumând peste 1200 de

pagini) este prezentat cititorilor ca un text memorialistic şi justificativ scris în închisoare de un bărbat cultivat (cândva asistent la o catedră de filosofia culturii), Victor Petrini, acuzat de crimă. El urmează să apară în scurt timp în faţa unei instanţe judecătoreşti care l-ar putea condamna la închisoare pe viaţă şi încearcă – sfătuit de avocat – să-l câştige pe judecător de partea sa, prin sinceritate, pentru a obţine o reducere a pedepsei.

Se poate spune, aşadar, că romanul are factura unei mărturisiri complete. Dar el este, în acelaşi timp, şi un raport către Dumnezeu (de genul celui imaginat de Kazantzakis), întrucât Victor Petrini, sceptic în ceea ce priveşte norocul său în viaţă, se adresează, prin ceea ce scrie, nu numai instanţei judecătoreşti, ci şi uneia mai înalte, care poate fi posteritatea sau Dumnezeu însuşi.

Aproape toţi comentatorii au observat că Victor Petrini este un alter-ego al lui Marin Preda. Dacă Marin Preda, imediat după apariţia romanului, ar fi declarat „Victor Petrini c’est moi”, nimeni nu ar fi considerat dezvăluirea senzaţională (ca în cazul lui Flaubert), întrucât corespondenţa dintre scriitor şi personaj este evidentă.

Trebuie făcute însă câteva precizări. Victor Petrini reprezintă ceea ce a rămas neexprimat din personalitatea lui Marin Preda, după ce acesta şi-a scris romanele cu Ilie Moromete. Primul Marin Preda era sobru şi practica o disciplină artistică de fier. Descria situaţii şi istorisea întâmplări, fără să le comenteze. Iar el însuşi nu apărea în prim-plan. Cel de-al doilea Marin Preda, reprezentat de Victor Petrini, are comportamentul unui bătrân, care iese în lume cu hainele şifonate şi cu cravata strâmbă, manifestând în plus tendinţa de a vorbi prea mult despre sine, fără să observe – sau să-i pese – că-i agasează pe cei din jur.

Şi la alţi prozatori români contemporani – Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu – s-a observat o involuţie asemănătoare, explicabilă nu neapărat prin înaintarea în vârstă, cât prin dobândirea ameţitoarei notorietăţi care face să slăbească încordarea de arc a voinţei de afirmare. După ce s-au impus prin texte aflate sub un deplin control al conştiinţei artistice, ei au început să scrie lăbărţat, digresiv şi uneori confuz.

Marin Preda avea, în plus, o veleitate de gânditor, stimulată de lecturi nesistematice, ca şi de succesele obţinute ca moralist de serviciu, ascultat şi citat cu evlavie de elita intelectualităţii româneşti. El a mai încercat în câteva cărţi – Risipitorii, Viaţa ca o pradă etc. – să depăşească statutul de „specialist” în lumea satului şi să reflecteze asupra condiţiei umane, istoriei etc., dar a făcut-o timid. În Cel mai iubit dintre pământeni nu mai are nici o inhibiţie în această privinţă. Ca dovadă, nu se sfieşte să treacă în revistă şi uneori să dezvolte ideile filosofice din lucrările pe care le atribuie eroului său, Era ticăloşilor şi Noua gnoză, şi care sunt, de fapt, propriile lui lucrări, virtuale.

Există şi influenţe livreşti în portretizarea personajului. Victor Petrini pare desprins uneori din Mizerabilii, iar alteori din Fraţii Karamazov. El nu are însă măreţia nici a lui Jean Valjean, nici a lui Ivan Karamazov (cu care seamănă prin raţionalism), întrucât există mai mult prin retorica sa, decât prin sine.

Romanul ca lamentaţieBiografia lui Victor Petrini este aproape în întregime imaginară. Se spune că în

descrierea vieţii din închisoare scriitorul a folosit amintiri ale lui Ion Caraion, cu care era prieten. Se mai spune că pasajele referitoare la calvarul vieţii conjugale sunt inspirate din propria sa experienţă. În rest, însă, este vorba de o pură ficţiune, construită după logica lipsită

de logică a romanului picaresc (foarte potrivită pentru a sugera caracterul arbitrar al biografiei unui cetăţean dintr-o ţară comunistă), dar, într-o oarecare măsură, şi după logica literaturii senzaţionale.

Ion Caraion a făcut închisoare exclusiv din motive politice. Marin Preda nu putea să utilizeze acest element biografic în construirea personajului său întrucât romanul n-ar fi trecut de cenzură. Aşa stând lucrurile, Victor Petrini este închis de două ori: o dată din motive politice minore (în perioada stalinismului, perioadă oricum criticată de Ceauşescu) şi încă o dată pentru uciderea unui bărbat, din gelozie (în perioada poststalinistă). Învăţaţi să comunice printr-un fel de limbaj cifrat cu scriitorii, cititorii dinainte de 1989 înţelegeau, fără îndoială, că Victor Petrini este de la început până la sfârşit victima terorii comuniste. Cititorii tineri de azi, însă, n-au cum să înţeleagă. Ei pot fi derutaţi de importanţa excepţională care se dă spaţiului concentraţionar (reprezentat ca unul apocaliptic), ca şi persecuţiilor la care este supus personajul după ispăşirea pedepsei, când, din asistent universitar, ajunge, succesiv, muncitor la un serviciu de deratizare, strungar la o uzină de tractoare şi contabil la un oficiu de colectare a ambalajelor. Pe de altă parte, este neverosimilă şi favoarea care i se face lui Victor Petrini, arestat pentru o crimă, de a fi lăsat să scrie 1200 de pagini de confesiuni, când se ştie că în închisorile de atunci se obţinea cu greu chiar şi o foaie de hârtie pentru o cerere.

Victor Petrini, care se consideră un bărbat urât, fără succes la femei, se angajează totuşi mereu în poveşti de dragoste, trăite cu o mare intensitate. Toate îi rănesc sufletul. Prima lui aventură datează din anii de liceu, când dus de trei colegi – Pretorian, Szekely şi Asanache – la o cârciumă deocheată, „Mama răniţilor”, cunoaşte o fată fără prejudecăţi, Nineta Romulus, şi devine iubitul ei. Legătura nu durează mult, întrucât fata, instabilă sentimental, dispare pe neaşteptate. Episodul provoacă o adevărată furtună în familia adolescentului, ai cărui părinţi (tatăl - monteur la o fabrică de avioane, mama - o femeie evlavioasă) consideră scandaloasă venirea în atingere cu o „curvă”. Victor Petrini se îndrăgosteşte apoi, în studenţie, de o colegă, „Căprioara”, care dispare şi ea, în împrejurări misterioase (rămâne însărcinată, Victor Petrini, dornic să acape de copil, o duce la un ginecolog, B., iar din acel moment nimeni nu mai aude de fată; se presupune că a murit pe masa de operaţie, dar nu i se poate găsi cadavrul şi nu se poate dovedi nimic). A treia poveste de dragoste, cea mai extinsă şi mai chinuitoare, o are ca protagonistă pe Matilda, o femeie necultivată şi imprevizibilă, care îi creează lui Victor Petrini o dependenţă umilitoare, ca dependenţa de un drog. În sfârşit, apare şi o a patra femeie, Suzy, în viaţa personajului, dându-i iluzia unei renaşteri, dar tocmai pentru această femeie săvârşeşte el, din gelozie, crima care îl duce din nou în puşcărie.

Vorbind mereu de nefericirea sa, Victor Petrini se îndepărtează de minunata seninătate a naratorului din romanele cu Ilie Moromete şi se plânge, ca un copil, cititorilor. Ni-l imaginăm adeseori cu obrajii scăldaţi în lacrimi. Cel mai iubit dintre pământeni este o mărturisire completă, un raport către Dumnezeu, dar şi o lamentaţie.

Excesul de eseisticăPrivind romanul de foarte sus, îl vedem ca pe o combinaţie de eseistică şi epică (de

analiză şi creaţie, în termenii lui Garabet Ibrăileanu). Eseistica este naivă, patetică, de un amatorism compromiţător pentru scriitor. Epica, însă, are forţă şi expresivitate. Lui Marin Preda nu-i stă bine să se lanseze în cugetări de genul: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.”; „Cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.”; „Sinceritatea poate ameţi mai mult decât falsul mister al minciunii.” etc. etc. În schimb, scriitorul este în elementul său când povesteşte întâmplări sau când descrie momente de manifestare iraţională a vieţii pe care le domină nu prin comentarii, ci prin însăşi eternizarea lor într-un text literar. Toate episoadele războiului conjugal ale personajului său cu Matilda fac parte din această categorie. Li se adaugă altele, răspândite în întreaga trilogie. De multe ori a fost citat, pe bună dreptate, episodul uciderii

şobolanilor de echipa de deratizare: „Bacaloglu încolţise unul mare şi gras cât o pisică şi îl şpriţuia cu substanţă toxică acolo unde se plasase. Scosese limba într-o parte cu o expresie de beatitudine pe chipul său parcă bubos, deşi nu avea nici o bubă pe faţă. Îndrăzneţ, şobolanul îl înfruntă, făcu un salt şi ţâşni în sus şi puţin lipsi să nu-l apuce pe Bacaloglu de nas. Revenind pe mozaic, se aţinti din nou, cu râtul lui mic ridicat în sus, şi avui, timp de câteva secunde, impresia că un dialog, o înţelegere urma să aibă loc între cei doi, căci Bacaloglu îi spuse cu o detaşare ironică: «Ei, dom’Nae, ai vrut, domne, să mă muşti? Păi nu-ţi merge cu mine, domne, ascultă, băiete, puştiule, ia înghite tu, şi-i trimise, strâmbându-se bestial, un snop de substanţe din vermorelul pe care îl ducea în spinare. Înţelegerea însă nu se realiză, şobolanul ţâşni pe lângă el şi ieşi peste noi.“ Trilogia ar trebui antologată pentru a-şi evidenţia frumuseţea literară, copleşită de o eseistică nerelevantă şi inutilă.

Ce fel de cititor era Marin Preda În cărţile lui Marin Preda există numeroase referiri la literatură. În special în volumele

care cuprind confesiuni şi eseuri - Imposibila întoarcere, 1972, Convorbiri cu Marin Preda, de Florin Mugur, 1973 şi Viaţa ca o pradă, 1977 - “bibliografia” folosită creşte de la o pagină la alta, înfăţişându-l pe scriitor tot mai clar în revelatoarea postură de cititor.

Ce fel de cititor este Marin Preda? Cercetând, mai întâi, lista preferinţelor lui, constatăm că dintre ele lipsesc scrierile (într-un fel sau altul) excentrice. Nu vom întâlni nici cronografele, almanahurile şi zodiacele care l-au încântat, de exemplu, pe Eugen Barbu, nici jurnale şi scrisori intime nimerite întâmplător în raza literaturii ca Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado sau Cronica de la Arbore de Toader Hrib şi nici poeme suprarealiste, romane ale noului val etc., etc. (printre alţii, Joyce şi Lautréamont, care fac deliciul cititorilor rafinaţi, sunt amintiţi cu răceală în Viaţa ca o pradă). Totodată, scriitorii din imediata contemporaneitate nu-l entuziasmează (în dialogul cu Florin Mugur se eschivează, cu îndărătnicie, să opteze pentru vreun prozator sau poet din epocă). Singurii debutanţi pe care i-a recomandat publicului - Alexandru Papilian şi, ulterior, Dragomir Horomnea - reprezintă direcţia “serioasă”, problematizantă a prozei.

Fondul principal al lecturilor lui Marin Preda coincide în mare măsură cu fondul principal al literaturii, ceea ce înseamnă cu literatura în mod sigur valoroasă, verificată de trecerea timpului. Dintre străini, prozatorului îi “plac” mai ales Shakespeare, Cervantes, Racine, Molière, Voltaire, Swift, Hugo, Stendhal, Balzac, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Baudelaire, Kafka, Camus, Malraux, Céline, Sartre, Hemingway şi Faulkner. Iar dintre români - Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Bacovia, Arghezi, Hortensia Papadat-Bengescu şi Sadoveanu. “Plac” trebuie scris între ghilimele fiindcă există şi o conotaţie frivolă a verbului, străină atitudinii grave pe care o are Marin Preda în faţa cărţilor. Pentru autorul Moromeţilor lectura constituie o îndeletnicire, la fel de importantă ca aratul câmpului sau creşterea copiilor. Nu mai mult decât atât, însă. Adept al seninătăţii socratice, scriitorul nu poate fi imaginat angajându-se orgiastic, cu întreaga lui fiinţă, în practicarea “singurului viciu nepedepsit”. O anumită ironie distantă însoţeşte până şi momentele de beatitudine provocate de scenele măreţe din Shakespeare sau de ilariantul spectacol al prostiei înfăţişat în cele mai inspirate pagini ale lui de Caragiale.

Această detaşare, specifică unui sceptic, nu este, cum s-ar putea crede, o consecinţă a abuzului de lectură, a saţietăţii, ci o stare de spirit apriorică. Încă de pe vremea cînd “aventura conştiinţei lui abia începuse” şi când deschidea primele cărţi dintre cele care îl vor marca, scriitorul cântărea cuvântul scris cu atenţia exigentă cu care ţăranul cercetează bulgărele de pământ luat în palmă. Merită sau nu merită să-ţi baţi capul cu el? - iată întrebarea tranşantă, de genul acelui obsedant “pe ce te bazezi?” din Delirul, la care trebuie să-i răspundă lui Marin Preda orice text.

Romanul biografic Viaţa ca o pradă, care poate fi considerat - sau, mai exact formulat, conţine şi - un roman al descoperirii literaturii, este, în privinţa aceasta, edificator. Scriitorul ne povesteşte cum a făcut cunoştinţă cu câteva din marile cărţi ale omenirii, avându-i drept iniţiatori şi parteneri de discuţie pe pătrunzătorul Pavel, un orb care, nedistras de lumina violentă a realităţii, putea contempla în linişte lumea lui Tolstoi şi a lui Dostoievski, pe fostul elev eminent Diaconescu, cu temeinica sa educaţie estetică şi pe extravagantul Miron Radu Paraschivescu, pentru care rafinamentul reprezenta raţiunea însăşi a lecturii. Swift şi Gogol - departe de a-l înspăimânta pe tânărul cititor, aşa cum îşi închipuise, cu prudenţă pedagogică, Pavel - îl încântă sau doar îl amuză, trezindu-i interesul pentru spectacolul de o inepuizabilă diversitate al vieţii. Dostoievski, cu coincidenţele stranii, halucinante pe care le regizează, îl atrage aproape exclusiv prin această artă demonică, în timp ce unele din personajele lui i se par nedreptăţite sau, dimpotrivă, favorizate din cauza rigorismului moral. Tolstoi, citit într-o ediţie rudimentară, nu-i spune la început nimic, deşi prestigiul literar al înţeleptului din Iasnaia Poliana ar fi putut să provoace adolescentului obişnuita admiraţie paralizantă în faţa monumentalităţii. Nietzsche însuşi, cu toată exaltarea lui atât de contaminantă şi cu toată tactica incitării la lectură aplicată de Miron Radu Paraschivescu, îl lasă rece, aşa cum îl lasă rece şi un filosof indian la modă, dar “fără operă”, Krishnamurti.

Secretul de fabricaţie al literaturiiPretutindeni poate fi sesizată curiozitatea profesională faţă de ceea ce este tehnică,

secret de fabricaţie în opera literară. Când deschide o carte, tânărul Marin Preda o deschide cu aerul celui care s-a hotărât să practice o meserie şi care, deocamdată, examinează atent un obiect produs de cineva din aceeaşi breaslă, cu mai multă experienţă. Dincolo de subiect, de atitudinea filosofică, îl interesează mecanismul sau forţa misterioasă care creează iluzia de viaţă.

Acest “estetism” al său se deosebeşte radical de cel profesat, de pildă, de G. Călinescu (ale cărui romane îi produc, nu întâmplător, o adevărată alergie) fiind expresia originală, paradoxală a unui ireductibil realism: mai mult decât schelăria ideologică a unei opere literare, mai mult chiar decât arabescurile celei mai îndrăzneţe fantezii scriitoriceşti, pe Marin Preda îl atrage ceea ce este viu, plin de mişcare şi culoare. Îl atrage, îndeosebi, imaginea dramatică a fiinţei umane, răvăşită, transfigurată, de experienţele prin care trebuie să treacă: fericire şi teroare, dezlănţuire a instinctelor şi bucurie înaltă a gândirii, dragoste şi ură, elan şi disperare.

Alternativa ficţiune-viaţă este rezolvată aprioric de scriitor în favoarea vieţii. Aşa se explică de ce el consideră literatura valoroasă şi demnă de atenţie doar în măsura în care arată sau încearcă să arate ce este omul. Aşa se explică de ce cărţile nu-l entuziasmează niciodată până într-atât încât să vadă în ele adevărata lume, superioară celei reale. Şi aşa se explică, în sfârşit, de ce este el un cititor fundamental sceptic.

Nici un scriitor de după război nu s-a bucurat de atâta încredere din partea cititorilor ca Marin Preda (cu toate compromisurile - numeroase şi vizibile - pe care le-a făcut). Succesul său în această privinţă se datorează calmului şi sobrietăţii cu care a tratat problemele de morală. În acest domeniu apar frecvent inşi patetici şi turbulenţi, care, înainte de a înţelege sufletul omenesc, vor să-l reformeze. Marin Preda n-a bruscat nimic. El s-a apropiat cu sfială de misterul vieţii sufleteşti. Dar nici n-a procedat cu acele infinite ezitări prin care unii sfătuitori nu reuşesc decât să-i exaspereze pe beneficiarii sfaturilor. Ca orice ţăran care a văzut de mic copil cum fată oile şi cum sunt ucişi caii bătrâni, deveniţi inutili, era bine instalat în realitate şi avea mişcările gândirii sigure. De aceea, şi azi, când îi citim textele, le citim ca pe un mesaj important, venit din partea unui iniţiat. Marin Preda ştia ceva.