De La Totalitarismul Violent La Totalitarismul Soft

De la totalitarismul violent la totalitarismul soft (1)

Re-educarea ieri, azi şi mâine

Duminică 9 martie 2008, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

Ne propunem să începem astăzi să prezentăm un ciclu de fragmente esenţiale de mărturii despre fenomenul totalitar, care vizează înţelegerea scopului reeducării.

Pentru cei care au trecut prin infernul din Piteşti sau alte închisori comuniste, reeducarea prin tortură, al cărei instrument principal a fost Eugen Ţurcanu, dar ai cărei iniţiatori au rămas în umbră până în zilele noastre, a fost văzută ca un „experiment”. Experiment pentru ce? Care este scopul acestei înfiorătoare schingiuiri a sufletului şi trupului omenesc? Sunt atât de crunte mărturiile ce vin din aceste închisori încât noi abia le putem şi citi. Dar nouă ni se cere chiar mai mult, nu doar a putea să le citim, ci a putea să le înţelegem, să înţelegem de ce s-au petrecut şi, mai ales, să înţelegem reeducarea dusă în prezent cu alte mijloace, care are însă acelaşi scop. Pentru că cea ce s-a petrecut ne priveşte direct şi pe noi. Aşa cum spunea Ioan Ianolide, dacă nu vom lua aminte, noi vom fi următorii reeducaţi!

Credem, pe baza mărturiilor ce vor fi citate aici - pornind cu aceste “profeţii” laice, preluate de la Hannah Arendt si Alain Besancon, şi continuând cu Ioan Ianolide, Dumitru Bordeianu şi pr. Gheorghe Calciu, dar şi cu părintele Seraphim Rose, cu părintele Hristodul Aghioritul şi cu scriitorul Virgiliu Gheorghe - că scopul reeducării a fost smulgerea definitivă a lui Dumnezeu din sufletele oamenilor. Scopul este apostazia asumată, nu doar prin lepădare, prin cedare provenită din slăbiciune şi frică, ci prin hulă, adică prin asumarea voită a duhurilor satanice care Îl urăsc pe Dumnezeu. În mai puţine cuvinte, satanizarea omului. Dar acest lucru nu se produce atât de uşor. Sunt necesare unele etape şi o gândire care să conceapă tipul de societate şi de organizare a puterii (politice, economice, sociale etc.) care să despoaie omul din cadrul său firesc de vieţuire şi să îl transforme în sclav al influenţelor demonice, un sclav care este silit, prin violenţe neîntrerupte şi de nesuportat pentru firea omenească, să se transforme în unealtă şi fiu al “tatălui minciunii“…

Primele doua articole pe aceasta tema vor descrie cum este posibil să se atingă un control totalitar în cadrul societăţilor moderne şi ce fel de gândire (spirit) stă în spatele celor care creează astfel de sisteme.

http://www.credinta-ortodoxa.ro/spip.php?auteur234

Ar putea surprinde faptul că folosim şi texte „laice” pentru a descrie acest fenomen. Ştim, însă, că, din vechime, uneori existau „profeţii” ale înţelepţilor sau ale poeţilor antici care îl vesteau chiar pe Hristos. Unii Sfinţi Mucenici, cum ar fi şi Sfânta Muceniţă Ecaterina, au folosit aceste scrieri ne-creştine pentru a demonta argumentele şi sofismele înţelepţilor stârniţi împotriva creştinismului. Cam în acelaşi sens folosim şi noi aceste observaţii extrem de profunde pe care Hannah Arendt le făcea cu privire la regimurile totalitare încă înainte de declanşarea experimentului Piteşti. O “profeţie” care explică pas cu pas cum este posibil ca, în lumea noastră, să fie realizate crime atât de îngrozitoare. O profeţie care arată că scopul societăţii totalitare este reducerea fiinţei umane la o fiinţă pasivă, din care este eliminată individualitatea, spontaneitatea, pentru a ajunge doar ceva asemănător câinelui pervertit al lui Pavlov - un sac de reacţii anticipate, programate.

Spuneam într-un articol precedent că închisoarea de tip Panopticon este reprezentarea ideală a lumii moderne, cu principiile ei de înregimentare, disciplinare şi permanentă supraveghere a „supuşilor” (Michel Foucault). Întrebarea legitimă care poate fi pusă acum este: ce tip de reprezentare-cheie poate fi atribuită prezentei societăţi umane? Credem că cea mai potrivită reprezentare este cea a închisorii Piteşti, camera 4: Reeducarea, re-programarea fiinţei umane prin distrugerea conştiinţei sale în vederea smulgerii lui Dumnezeu din sufletul acesteia. Numai aşa poate fi dobândit controlul maxim exercitat asupra omului. Numai aşa poate fi făcută posibilă o societate controlată în totalitate. Sau, cum spune Hannah Arendt în ultimul paragraf citat în acest articol: „Este în însăşi natura regimurilor totalitare să ceară o putere nelimitată. O asemenea putere nu poate fi asigurată decât dacă, literalmente toţi oamenii, fără nici o singură excepţie, sunt dominaţi competent în toate aspectele vieţii lor.“

Arendt arăta, astfel, care este scopul, natura şi evoluţia acestor tipuri de regimuri totalitare. Scopul este dominaţia totală şi transformarea omului într-un “animal pervertit“, iar natura lor este una cu totul nouă în istorie. Noutatea ţine de faptul că regimurile totalitariste nu sunt simple stăpâniri care fac abuzuri împotriva cetăţenilor, şi nici nu sunt regimuri dictatoriale în care un tiran îşi elimină adversarii politici. Natura lor are un caracter mult mai profund, dată de scopul totalitar: dominaţia totală pentru crearea unui nou tip uman. Iar aceasta “re-creare” a omului nu poate fi făcută decât prin distrugerea modului vechi, tradiţional, normal şi autonom de vieţuire a omului. Prin urmare, regimul totalitar se caracterizează printr-o ofensivă violentă dusă împotriva modului de viaţă normal, prin distrugerea şi eliminarea oricărei forme de viaţă autonomă şi de sine stătătoare faţă de puterea politică. Adică, o perpetuă şi continuă revoluţie. “Revoluţia permanentă” - descoperirea iacobinilor francezi şi a bolşevicilor - este inerentă şi numai prin această tensiune continuă, distribuită în corpul întregii societăţi,prin care se poate întreţine supunerea oamenilor. Astfel, regimurile totalitare reprezintă o continuă şi neîncetată presiune de a hrăni minciuna propagată oficial pe toate canalele de “informaţie”, de a fi complice şi părtaş la crimele abominabile ale lor, de a aduce ofranda “chipului de aur”, un asalt interminabil în care se îmbină avantajele materiale cu ameninţările la adresa propriei securităţi.

Rezultatul experimentului comunist este “şobolanul roşu”. Acesta este “omul nou” născut de comunism. Un om cu orizont îngust de viaţă, meschin, în care nu mai există reperele

tradiţionale ale vieţuirii de obşte, un om “mic”, pentru care scopul în viaţă devine doar o căpătuire jalnică cu “bunătăţile” acestei lumi, care sunt de fapt gunoaie, în care ne place să stăm şi să vieţuim.




Se întâmplă aceste lucruri în zilele noastre? Credem, alături de părinţii duhovniceşti contemporani, alături de Cuviosul Seraphim Rose, de părintele Gheorghe Calciu, de părintele Iustin Pârvu şi mulţi alţii, că, din păcate, răspunsul la această întrebare este unul pozitiv. Observăm că, printr-un tot mai accelerat proces de “spălare” şi re-programare a conştiinţei umane, aceasta este învăţată să lanseze de bunăvoie hule de neimaginat, să primească răul drept bine şi binele drept rău. Trăim într-un “paradis al nebunilor”, cum a spus Cuviosul Seraphim Rose, cu alte cuvinte într-o Brave New World (vezi cartea celebră cu distopia lui Aldous Huxley) în care murdăria este ascunsă, prigoana subtilă şi dusă şi ea pe ascuns, şi în care totul începe să devină supravegheat de un Big Brother similar cu cel descris într-o altă carte de căpătâi – 1984, a lui George Orwell.

S-a descoperit că tortura nu este cea mai eficientă metodă de a robi conştiinţa omului. Mai eficientă este crearea unui “Egipt” supra-sofisticat, supra-organizat, dotat cu scopuri “generoase” şi “umanitare”, în care curg râuri de lapte şi atârnă hălci de cărnuri pe copaci. Tortura, prigoana, până la un anumit timp, sunt ascunse, pentru a nu deveni prea puternic mirosul putreziciunii din subsolurile acestui nou Turn Babel.

Acum (deocamdată, cel puţin) războiul e împotriva nu numai a creştinismului, a Ortodoxiei, dar şi împotriva normalităţii, având însă acelaşi scop – satanizarea omului. E un război dus pe foarte multe fronturi deodată, dar credem că frontul principal este mai ales cel împotriva copiilor şi a tinerilor. Ceea ce se întâmplă acum în lume are legătura organică cu ceea ce s-a întâmplat la Piteşti (şi atunci, experiment exercitat predilect asupra celor tineri). Fără a se folosi tortura, ci armele “soft” ale seducţiei colective, ale manipulării în masă (prin mass-media în principal), ale inoculării pe toate căile posibile, instituţionale şi informale, a ideologiilor zise “umaniste”, dar în realitate nihiliste. În numele nihilismului tot ce este tradiţional, normal, sănătos, creştin trebuie pulverizat, desfiinţat sau compromis, iar susţinătorii valorilor tradiţionale, “conservatorii” trebuie intimidaţi, puşi la stâlpul infamiei, discreditaţi si arătaţi cu degetul ca vinovaţi sau ca “pericole” pentru toate relele reale sau închipuite ale omenirii.

Este imposibil, dacă eşti de bună-credinţă, să nu vezi “din avion” toată această campanie concertată a Nihilismului, care caută să spele creierele celor maturi şi să-i pervertească,


să-i îndobitocească din faşă pe cei mici. Vedem cum familia - ca bastion tradiţional - trebuie lichidată, părinţii trebuie din ce în ce mai mult să nu mai aibă nicio autoritate asupra copiilor sub ameninţarea cu închisoarea, dacă le încalcă acestora “drepturile” proclamate de către Stat, iar înseşi cuvintele de “mamă” şi “tată” să fie, în ultima instanţă, prohibite!!! Suntem siliţi să acceptam ideea că sexul liber şi perversiunile sexuale (denumite “orientări alternative”) sunt binele suprem care nu e de ajuns că e promovat pe toate canalele, prin muzică, filme, divertisment, modă etc., ci trebuie de-a dreptul impus prin educaţie cât mai de timpuriu posibil şi că oricine are altă părere este un duşman al democraţiei, un homofob şi un fundamentalist periculos!!! Dacă sexul este o valoare “emancipatoare” de mare importanţă pentru educaţie, în schimb icoanele din şcoli şi, în general, educaţia religioasă reprezintă fenomene “degradante” care trebuie eliminate de urgenţă. Suntem obligaţi apoi de Consiliul Europei să acceptam evoluţionismul ca dogmă “ştiinţifică”, iar creaţionismul trebuie interzis, pentru că “atentează la drepturile omului”. Noua “poliţie a gândirii” ne constrânge să acceptam ca adevăr universal faptul că toate religiile ar avea acelaşi Dumnezeu, iar între confesiunile creştine nu sunt sub nici o formă diferenţe esenţiale! În consecinţă, demersurile accelerate pentru unirea lor reprezintă o datorie primordială pentru fiecare “cult religios”, iar “ecumenismul” este politică obligatorie pentru Biserică şi referinţă de neocolit pentru orice discurs religios (indiferent de temă), aşa cum erau “documentele de partid” în vremurile comunismului făţiş. Pentru a nu-i “discrimina” pe cei de alte rase şi religii, ar trebui să ne ruşinăm şi de marile noastre sărbători, intrate organic şi în tradiţia laică, cum ar fi Crăciunul şi, dacă nu le putem înlocui, cel puţin să le celebrăm public alături de ritualuri religioase ale altor culturi…

Şi câte altele ar mai fi de adăugat încă… Marea problemă este însă ceea ce Hannah Arendt numea “banalizarea răului”. Zi de zi aflăm noi şi noi ştiri despre cum aberaţia şi satanizarea înlocuiesc normalitatea din lume, aşa încât ajungem să nu ne mai mirăm, să nu mai tresărim, să începem să fim extrem de toleranţi şi să acceptăm totul, încetul cu încetul, ca normal. Minciuna şi răul ne intră pe sub piele, în doze mici, astfel încât nici nu ne dăm seama că am ajuns să fim “injectaţi cu nesimţire” (Cuv. Paisie Aghioritul) şi să ni se atrofieze până şi orice reflex firesc al indignării… Aproape inconştient începem noi înşine să ne schimbăm gândirea, să ne interiorizăm criteriile de judecată ale anormalităţii şi să fim tot mai “corecţi politic“. Privim tot “spectacolul” Răului dezlănţuit tot mai senin şi resemnat şi renunţăm să ne mai opunem, atât exterior, cât şi lăuntric. Ne consolăm că este “voia lui Dumnezeu”, ba chiar ne amăgim conştiinţa prin căutarea unor explicaţii care să ne exonereze de povara sincerităţii şi a confruntării cu viclenia instituţionalizată.

Făcând asta, semănăm cu inconştienţii care trăiesc în plin război şi cred că e „pace”. Murim şi nu ştim ca am murit! Sau, cum spune proorocul: “M-au lovit… Nu m-a durut! M-au bătut… Nu ştiu nimic! Când mă voi deştepta din somn, voi cere iarăşi vin”. Este definiţia duhovnicească a ceea ce se petrece cu sufletele noastre care devin, precum în romanul lui Gogol, suflete moarte. Aşa se produce, cred, re-educarea noastră astăzi, fără altă tortură decât bombardamentul mediatic, decât îndoctrinarea şi manipularea ideologică, la care se adaugă hărţuiala acestui stres cotidian, acest vârtej care ne înghite şi nu ne mai lasă răgaz nici măcar să gândim, dar să ne mai şi rugăm… Suntem copleşiţi

de această vrie, dar chiar şi aşa, explicaţia căderii şi molimei de nesimţire duhovnicească de azi stă în faptul că cochetăm cu Marea Desfrânată, cu Babilonul zilelor noastre. Şi aşa ajungem, precum în proorocie, să fim “ca unul care stă culcat în mijlocul mării, ca unul care a adormit pe vârful unui catarg”. Văzând căderea generalizată din jurul nostru, nu ne rămâne altceva de făcut decât să nu ne facem părtaşi Babilonului, adică să nu ne asemănăm noii lumi globalizate, create prin sistemul de non-valori nihiliste de care vorbeam mai sus.

Vedem astfel că populaţia de pe o suprafaţă imensă a globului pământesc a trăit acest experiment, fiind desfigurată de acţiunile “ştiinţifice” de dezrădăcinare şi de dărâmare a fondului ei tradiţional de viaţă. Prin urmare, acum, după defrişarea operată de primele războaie mondiale şi de aceste totalitarisme violente, vine valul globalizării, o altă revoluţie permanentă care mătură toate vestigiile care mai rămăseseră din vechea lume şi vechiul om (în sensul de om care trăieşte după reperele normalităţii). Globalizarea, prin metode paşnice, soft, desăvârşeşte această operă de distrugere şi de creare a unui om nou. Vedem cu ochii noştri cum toate formele de viaţă tradiţionale, indiferent de spaţiu şi timp, indiferent de religie, sunt transformate profund, secate de ceea ce era autentic în ele şi unificate într-un nou tip de societate, uniformă şi uniformizatoare. Vechi culturi, vechi tradiţii, ce au rezistat atâtea milenii, în acest moment cad, lipsite de putere în faţa globalizării. Procesul se derulează înspăimântător de repede. Ţări cunoscute ca având o tradiţie a libertăţii politice, ca SUA şi Marea Britanie, în acest moment sunt fruntaşe ale noului tip de societate, controlată şi supravegheată în cele mai mici amănunte, în care legea este făcută de o gândire ofensiv-anti-creştină. Tradiţiile ţărilor orientale, vechi de milenii, nu mai există decât ca ornament şi eventual ca subiect de documentare la canalele TV. Să cauţi părţi pozitive globalizării este echivalent cu a găsi părţi pozitive comunismului şi, în ultima instanţă, cu a găsi părţi pozitive însuşi diavolului… (altele decât faptul că, împotriva voii sale, prin ispite şi suferinţe, ne „ajuta” să ne mântuim).

Acest lucru nu este fără semnificaţie. Tot ceea ce a construit omul cu puterile sale, cu înţelepciunea sa, îşi găseşte acum sfârşitul şi se îneacă în globalizare. Toate societăţile şi tot ceea ce omul a construit pe altă “fundaţie” decât Hristos, confruntat cu acest rău învolburat, se dărâmă fără drept de apel. În faţa acestei fiare cu înfăţişări multiple, nimeni nu poate ţine piept. Nimeni dintre oameni, cu excepţia creştinilor. Toţi cei ce îşi construiesc viaţa lor pe Stânca cea tare care este Hristos nu îşi vor pierde sufletele. Dar mult, mult “vor fi prigoniţi“. Şi ne aducem aminte de cuvântul vieţii celei veşnice: “Când va veni Fiul Omului , va mai găsi oare credinţă pe pământ?”

Cu toate acestea, chiar dacă marea majoritate a oamenilor renunţă sau nu mai înţeleg libertatea întru Hristos, alegând să fie robi ai acestei lumi anti-creştine, vor exista întotdeauna, chiar dacă din ce în ce mai puţini, creştini. Iar aceştia nu pot fi controlaţi de către o societate totalitară. Dar pot fi, cum arată experimentul Piteşti, torturaţi până dincolo de orice înţelegere şi noimă omenească. Să ne rugăm ca pentru aceşti puţini vremurile să fie scurtate grabnic!


Joi 24 iulie 2008, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

„Prin crearea condiţiilor în care conştiinţa încetează să mai fie adecvată, când să faci binele devine cu totul imposibil, complicitatea conştiincios organizată de toţi oamenii în crimele regimurilor totalitare se extinde şi asupra victimelor şi capătă astfel un caracter total cu adevărat... Important nu este numai ca ura să fie abătută de la cei care sunt cu adevărat vinovaţi, ci ca linia de separare dintre persecutor şi persecutat, dintre asasin ăi victimă să fie constant nesocotită.

Odată ce persoana morală a fost ucisă, singurul obstacol care îi mai împiedică încă pe oameni să devină cadavre vii sunt diferenţierile între indivizi, identitatea unică a fiecăruia. Într-o formă sterilă, o asemenea individualitate mai poate fi păstrată printr-un stoicism persistent (…) Metodele utilizate pentru a sfârşi cu această unicitate a persoanei umane sunt numeroase. Ele încep cu condiţiile monstruoase ale transportului spre lagăre (…), continuă cu sosirea în lagăr, cu şocul bine organizat al primelor ceasuri acolo (…) şi se termină cu torturile depăşind orice imaginaţie, astfel calculate încât să nu ucidă trupul, în orice caz nu repede. Ţelul urmărit este manipularea trupului omenesc, cu posibilităţile sale infinite de suferinţă - astfel încât să-l facă să distrugă persoana umană la fel de inexorabil cum fac anumite boli mintale de origine organică.

[…] Dacă luam în serios aspiraţiile totalitare şi refuzăm să ne lăsăm înşelaţi de aserţiunea bunului simţ: că ele sunt utopice şi nerealizabile, este evident că societatea morţii instituită în lagăre este singura formă de societate în care este posibilă dominaţia totală asupra omului. Cei care aspiră la dominaţia totală trebuie să lichideze orice spontaneitate de felul celei pe care o generează totdeauna simpla existenţă a individualităţii; ei trebuie să le vâneze pe ambele până la formele lor cele mai intime, indiferent cât de apocaliptice şi inofensive ar părea. Câinele lui Pavlov, specimenul uman redus la reacţiile sale cele mai elementare, bocceaua de reacţii care poate fi oricând lichidată şi înlocuită cu altă boccea de reacţii comportându-se în acelaşi fel, iată ce constituie cetăţeanul model al unui stat totalitar; şi un asemenea cetăţean poate fi produs doar în chip imperfect în afara lagărului.

[…] Dominatorii şi cei dominaţi ar cădea repede înapoi în „vechea rutină burgheză”; după „excesele” tinereţii, ei ar sucomba la picioarele vieţii de zi cu zi şi ale legilor ei omeneşti; pe scurt, ei ar evolua în direcţia pe care toţi observatorii de bun simţ înclină să o prevadă. Înşelăciunea tragică a tuturor acestor profeţii provenind dintr-o lume încă în securitate, era de a presupune existenta unei naturi umane unice şi inalterabile; era eroarea de a identifica natura omenească cu istoria şi astfel să declare că ideea dominaţiei totale era nu numai inumană, dar şi nerealistă. Între timp, am aflat că puterea omului e atât de mare încât el poate deveni în realitate ceea ce doreşte să fie.


Este în însăşi natura regimurilor totalitare să ceară o putere nelimitată. O asemenea putere nu poate fi asigurată decât dacă, literalmente toţi oamenii, fără nici o singură excepţie, sunt dominaţi competent în toate aspectele vieţii lor.” (Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, Editura Humanitas, Bucureşti.

Observăm în textul redat anterior din Hannah Arendt etapele prin care opera de dominaţie absolută şi de exercitare a unei terori directe asupra individului duc la societatea de tip totalitar. Sistemul juridic e vidat de sens, de realitate şi funcţionează numai pentru a identifica şi marginaliza „duşmanii” acestei societăţi perfecte şi ideale. Dreptul juridic este schimbat pentru a se construi o poliţie (politică) preventivă. Moral, reperele adevărului, ale binelui, ale răului, şi mai ales al refuzului complicităţii (păstrarea libertăţii conştiinţei, a libertăţii sufleteşti) sunt discreditate şi descurajate. Fizic, avem de-a face cu izolarea, închiderea în lagăr, cu tortura ce nu are ca scop omorârea trupului ci sclavia, îndobitocirea, distrugerea sufletului. Iar toate acestea nu sunt efectuate dintr-un motiv cinic - să spunem, aplicând un principiu machiavellic de tipul “scopul scuza mijloacele“, unde scopul ar fi deţinerea puterii şi eliminarea opoziţiei. Nu, răul existent în proiectul acestei societăţi totalitare nu are nici măcar această justificare cinică ce serveşte unui tiran pentru a-şi consolida puterea sa abuzivă. Mijloacele şi scopurile totalitarismului transgresează reperele răutăţii omeneşti obişnuite şi ale fărădelegii ce ne sunt cât de cât familiare. Iată ca regimul totalitar, afirma Arendt în mod surprinzător, nu are ca scop eliminarea celor percepuţi ca duşmani (ceea ce e oricum îngrozitor), ci … teroarea însăşi. Teroarea nu este mijlocul de menţinere a puterii, ci scopul ei. Nu este de ajuns distrugerea sau eliminarea duşmanului, ci distrugerea şi eliminarea omului în definiţia sa de fiinţă dotata cu libertatea şi capacitatea de a avea o legătură cu Dumnezeu.

Înţelegem deci care sunt mijloacele şi scopul totalitarismului, fie el vechi sau nou, violent sau soft. Cine stă însă în spatele acestui regim, de ce anume este inspirată această fiară care e mai terifiantă decât toate celelalte cunoscute în istorie? Pentru aceasta recurgem la un alt autor, care a întrevăzut şi el lucrurile pe care Sfinţii Închisorilor comuniste le-au trăit, pipăit şi văzut cu ochii şi mâinile lor.

Alain Besancon, din cartea căruia prezentăm, în continuare, un mic extras, cercetând mărturiile celor care au trecut prin experienţele sub-umane ale lagărelor instituite de regimurile totalitare, ajunge la o concluzie cu atât mai notabilă cu cât ea aparţine unui specialist în istorie politică: societăţile de tip totalitar sunt însufleţite de diavol. Nu Stalin, nici Hitler, nici mastodonţii impersonali - adică birocraţiile imense şi impersonale ale acestor sisteme concentraţionare devoratoare - nu deţin puterea în societăţile totalitare, ci însuşi tatăl minciunii, ucigaşul de oameni. Autorul nu a cunoscut mărturiile istorice despre experimentul Piteşti (ca şi Hannah Arendt), nici nu a citit ceva despre un Steinhardt, un Calciu, un Valeriu Gafencu sau mulţi alţii. Este, deci, cu atât mai remarcabil că, în lipsa acestor mărturii care au dat la iveală în mod clar dimensiunea înfruntării dintre Hristos (prezent în persoanele sfinţilor închisorilor) şi fiara apocaliptică, Besancon a sesizat esenţialul. În perspectiva acestor vremuri de pe urmă, căpătăm astfel o mărturie importantă a unui profan care sesizează ca “fiara” cu care avem de-a face este un antemergător al Antihristului. Sunt însă observaţii ale unei cunoaşteri parţiale şi, în primul rând, intelectuale, chiar dacă valoroase. Mărturiile Sfinţilor Închisorilor arată însă

limpede şi fără echivoc nu numai descoperirea naturii demonice a regimului totalitar, ci trăirea întru Hristos în aceste condiţii de Iad. Într-adevăr, a vedea răul în desfăşurarea lui nu ajunge, avem nevoie de a înţelege existenţial cum anume este biruit acesta şi de cine. Iar răspunsul a fost dat, în mod unic în istorie, în acelaşi spaţiu unde s-au săvârşit şi torturile cele mai mari ale ei: Piteşti. Acolo Hristos s-a descoperit martirilor ca fiind “Apărătorul cel mai tare al sufletelor noastre şi Biruitorul Iadului”. Acolo unde satana a crezut că a pus mâna pe sufletul omului a dat de Însuşi Hristos, care via în făpturile acelea fragile şi expuse torturii şi exterminării.

Cu atât mai de plâns sunt vocile care nu pot sesiza natura satanică a modului în care au fost organizate în trecutul recent regimurile comuniste. Neînţelegând sau nevrând să înţeleagă cine a stăpânit acest veac, ei nu pot înţelege (sau nu vor să vadă) nici ce înseamnă noile construcţii ale dominaţiei totalitare - şi unde se îndreaptă un mega-sistem ca U.E.

Este necesar să precizăm ca istoricul francez percepe originile răului totalitar în ereziile care au bântuit primele secole creştine şi care se repetă în diferite înfăţişări actualizate. Astfel, tatăl minciunii îşi perfecţionează tot mai mult minciunile şi învăţăturile sale stricate pentru a le face cât mai eficiente cu putinţă, cât mai polivalente şi cu înfăţişări cât mai maleabile. Găsim aşadar acelaşi “autor” care caută cu furie să Il calomnieze pe Dumnezeu şi să îl ucidă pe om prin minciuna ereziei şi a stăpânirii silnice împotriva lui Dumnezeu. Şi se adevereşte că dezastrele politice, războaiele, dezlănţuirea nestăpânită a răului sunt consecinţe ale acestor moduri de gândire şi de făptuire eretice, care luptă făţiş împotriva Dumnezeului Întrupat.



Joi 24 iulie 2008, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

Maniheismul (erezie care proclamă că Răul este de natură absolută, existând un “dumnezeu” ce se opune “dumnezeului” Binelui), marcionismul (respingerea tradiţiei creştine a Vechiului Testament), milenarismul (erezia care proclamă o împărăţie paradisiacă pe pământ) sunt rădăcinile pe care s-au construit, oricât de surpinzător poate fi, aberaţiile comuniste şi naziste. Comunismul, cu dictatura celor puţini şi luminaţi dusă împotriva celor răi şi mulţi, prin ucidere şi tortură, naziştii cu arienii lor puri, doreau de fapt să instaureze Paradisuri pe pământ, să “nască” supraoameni.

Dar putem recunoaşte aceste erezii din plin şi în actualitatea noastră. Nu găsim maniheii zilelor noastre în aşa zişii mistici ai democraţiei şi ai drepturilor omului, care vor să creeze noi ordini mondiale care să elimine total tot ceea ce este diferit lor? Nu găsim marcioniţii zilelor noastre în “iubiriştii” care, precum marcioniţii de odinioară, siluiesc


Cuvântul Scripturii sau al Sfinţilor Părinţi pentru a afişa o “iubire” de paradă, care îi vede pe sodomiţi în Rai şi pe creştinii umili in Iad? Nu suntem cu toţii milenarişti, vrând ca acum şi aici să instaurăm Raiul nostru pe pământ, din care să Il excludem pe Dumnezeu, prea incomod nouă?

„Există un punct al acestei anchete în care trebuie să părăsim analiza istorică dacă vrem să înţelegem experienţa oamenilor. Într-adevăr, în faţa exceselor nelegiuirii, ei au simţit că sunt profund tulburaţi şi că le este depăşită puterea de înţelegere; că lipsea precedentul istoric, că se aflau în faţa unei fiare noi şi necunoscute. Marii martori ai secolului XX au strigat, în majoritatea lor, către Cer. Unii au ajuns la concluzia că e gol; alţii, că putea fi implorat, rugat fierbinte, că mai era o nădejde. La drept vorbind, când îi citim pe Orwell, Platonov, Ahmatova, Mandelstam, Levi, ghicim că aceste două reacţii la sfidarea metafizică coexistă sau revin succesiv în mod obscur în aceleaşi suflete.

Răul

Plotin definea răul ca „lipsirea de bine”. Scolasticii au precizat: lipsirea de binele cuvenit. Orbirea, de pildă, este un rău, fiindcă omul trebuie să posede vederea. Dacă e incapabil să vadă invizibilul, cu toate că are ochi buni, nu se poate plânge, căci vederea nu e făcută sa vadă lucruri dincolo de un câmp limitat. Ideea este deci că răul se defineşte negativ. El e neant pur, o gaură în fiinţă. Mi se pare că această definiţie nu dă seama în suficientă măsură despre groaza care i-a cuprins pe oameni în faţa a ceea ce le impuneau comunismul si nazismul.

Această groază era mai puţin provocată de rău cât de voinţa răului. Omul vrea în mod natural să fie fericit. Voinţa sa este în mod normal îndreptată spre ceea ce el consideră a fi binele său. Cum imaginaţia lui e limitată, putem lesne înţelege - şi cei mai vechi filozofi au explicat acest lucru - de ce omul se înşeală cu uşurinţă când e vorba de binele său, de ce comite fapte rele, neştiind că au să-l coste foarte scump. Prin furt dobândeşti desigur diverse bunuri, desfrâul provoacă plăceri trupeşti, asasinatul domoleşte mânia, iar minciuna te ajută să scapi basma curată. Toate au însă un preţ care trebuie plătit. Întâlnim totuşi o altă categorie de acte care nu sunt urmate de nici o plăcere imaginabilă pentru omul de rând, acte care par inuman dezinteresate. Cei care le comit au aerul ca sunt atraşi de simpla transgresiune a regulilor şi îi sperie pe cei din jur fiindcă aceştia nu îi înţeleg, părând desprinşi de umanitatea comună.

Îi putem înţelege pe hoţ, pe depravat, pe asasin, pentru că găsim în sufletul nostru puncte de corespondenţă şi pentru că nu trebuie să ne cufundăm prea adânc în noi înşine ca să ne descoperim, într-o oarecare măsură, avizi, desfrânaţi, violenţi. Dar în faţa acestei categorii de acte suntem dezarmaţi ca în faţa unui miracol, un miracol pe dos, o excepţie negativă de la legile cunoscute ale naturii. Omul îşi vrea binele, dar nu există aici nici un bine imaginabil.

Iată din ce cauză aceia care au suferit din pricina comunismului sau nazismului, ori care le-au studiat doar cu o atenţie aparte, n-au încetat să fie urmăriţi de întrebarea: de ce? De ce să fie compromis efortul de război, de ce să fie cheltuiţi bani, îngreunat transportul,

mobilizaţi oameni care să descopere în pod o fetiţă evreică pe care s-o ducă la moarte? De ce, când nu mai există nici o opoziţie organizată, când toată lumea e supusă şi ascultătoare, să fie arestaţi milioane de oameni, să fie mobilizat aparatul judiciar şi poliţienesc pentru a-i determina să mărturisească crime inimaginabile şi în mod evident absurde, şi, odată ce au mărturisit, să fie adunat poporul, pus să joace comedia indignării şi silit să participe la condamnarea lor la moarte? De ce, în ajunul unui război programat, să fie împuşcaţi jumătate din cei care alcătuiesc corpul de generali?

Dar ceea ce părea şi mai de neînţeles era că aceste crime enorme şi inepte erau comise de oameni obişnuiţi, extrem de obişnuiţi, dotaţi cu o inteligenţă şi o morală absolut banale. Uneori, în imensa mulţime de executanţi puteau fi întâlnite personalităţi perverse din fire, sadici cărora le făcea plăcere să provoace suferinţa. Era o excepţie. Desigur, perverşii din fire prosperau, erau folosiţi pentru anumite sarcini, dar numai până la un anumit punct, dincolo de care erau îndepărtaţi în numele disciplinei şi, câteodată, pedepsiţi.

În dorinţa lor de a înţelege, victimele nu se mai puteau agăţa de explicaţia ticăloşiei de care e capabil omul şi de care dă dovadă adeseori. Trebuia mers pe firul lucrurilor mai departe, până la „sistem”. Însă raţionalitatea sistemului, fie ca şi delirantă, era dezminţită de aceste acte autodistructive mergând împotriva interesului întregului proiect.

Iată de ce personalitatea criminală a unor conducători - a lui Stalin, în primul rând -, restituindu-le o anumită parte de umanitate, îi justifica şi le procura o oarecare gratitudine: furniza o explicaţie şi restabilea o coerenţă. Pentru că istoria oferă numeroase exemple de tirani criminali, existau deci precedente si nimic nu era nou sub soare: angoasa în faţa necunoscutului era astfel atenuată. Totuşi, cei mai lucizi ştiau că pretinsul tiran nu era cu adevărat un tiran, fiindcă nu-si urmărea propriul bine. Era el însuşi tiranizat de ceva de ordin superior. Aşadar,

crima era legată de nebunie

. Dar nu era o nebunie obişnuită, ca în cazul tiranilor nebuni, pentru că nebunia comportă o doză de aleatoriu şi păstrează zone în care îşi pot găsi locul, odihna şi jocul. Astfel, românii au fost o vreme uşuraţi de bufoneriile cuplului Ceauşescu. Însă în cele mai dificile momente, nebunia ideologică crea un bloc compact, fără nici un interstiţiu în care să te refugiezi, şi totul se termina rău.

Demonul şi persoana

Prin urmare, spiritele - chiar şi cele mai puţin ortodoxe - erau tentate în mod spontan să privească dincolo de ordinea umană inteligibilă şi să întrevadă direcţia superioara a unei ordini diferite. Nu numai ponderea injustiţiei, proximitatea răului, ci şi neputinţa de a le raporta la ceva cunoscut îi împingea să pună întrebări Cerului. Erau constrânşi la acest lucru, deoarece ambele regimuri profesau o ură activă faţă de toate religiile care venerau o ordine divină distinctă de cea stabilită de oameni. Nazismul îl ura pe Dumnezeul lui Avraam; comunismul, orice fel de dumnezeu, dar îndeosebi pe acel Dumnezeu.

Pretutindeni, organizarea religioasă a ţărilor cucerite a fost imediat bulversată. A fost distrusă (Albania s-a proclamat prima ţară atee din lume), dar cel mai frecvent aservită şi pervertită. Creştini, evrei, musulmani, budişti, daoişti, confucianişti au fost persecutaţi ca atare, iar persecuţia nu a fost temporară, ci permanentă. Ea nu avea nici o utilitate politică, mai degrabă o mulţime de inconveniente, şi totuşi a durat până la sfârşit.

Astfel, câţiva martiri ai acestor regimuri au imaginat o acţiune de ordin suprauman, „angelic”, capabilă să exercite o putere directă. O putere care să nu fie mediată de reaua-voinţă a oamenilor, ci care să acţioneze în pofida lor înşile, aşa încât să nu-şi mai dea seama ce fac sau să ştie doar în mod confuz. Care să adoarmă bunul-simţ şi conştiinţa morală şi care să transforme omul, aflat sub imperiul unei vrăji, într-o marionetă uşor de manevrat. În acest sens, tiranul ultim nu e nici Hitler, nici Lenin, nici Mao, ci Prinţul acestei lumi în persoană”. (Alain Besancon, Nenorocirea Secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „soah”- ului, Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 85-94).



Luni 1 septembrie 2008, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

„În persoană: cuvântul este ambiguu. Boethius a dat o definiţie a persoanei care a fost foarte des invocată: „o substanţă individuală de natură raţională”. Urmând această linie teologică, putem estima că substanţa creată, dacă îşi pierde filiaţia cu Creatorul său şi cu propriul sfârşit, suferă de contradicţii care o mutilează şi o descompun. Putem specula - de vreme ce nu ştim nimic pozitiv despre lumea angelică - că substanţa îngerului rău, din pricina rangului său superior, este devorată mai mult decât aceea a omului de reaua sa voinţă. Actul de nimicire pe care-l antrenează se înfăptuieşte mai întâi asupra lui însuşi, astfel încât substanţa sa - care pentru noi, oamenii, evocă o natură pozitivă, indestructibilă, deteriorată, dar nu distrusă de păcat, se reduce progresiv la simpla sa voinţă de a face rău. Din cauza capacităţii superioare de a face rău cu care este înzestrat, ceea ce mai subzistă în el drept complice natural, persoana, ar tinde asimptotic spre impersonalitate.

Persoana angelică decăzută ar suporta un maximum posibil de impersonalitate. E o speculaţie, desigur, însă ea atestă noţiunea de persoană impersonală pe care o întâlnim pretutindeni în literatura martorilor, sufocaţi de platitudinea, sărăcia, banalitatea celor care-i făceau să sufere, să moară, ca şi de impersonalitatea întregii ierarhii a puterii până la vârf inclusiv. Erau de asemenea uimiţi de contrastul între incredibila forţă de distrugere a acestor aparate, minunat de ingenioase, capabilă să intre în cel mai mărunt detaliu, şi incredibila neputinţă de a organiza, de a construi sau pur şi simplu de a lăsa să existe lucrurile cele mai elementar necesare vieţii, ba chiar propriei lor supravieţuiri.


Cine deţine puterea în regimul nazist sau comunist în stare pură? Această simplă întrebare, la care părea mai uşor de răspuns decât în privinţa oricărui alt regim, pentru că posesorul tuturor puterilor era pretutindeni vizibil, ba chiar de o vizibilitate obsedantă - Fuhrerul, secretarul general, Partidul -, constituia o profundă enigmă pentru cei care erau capabili de reflecţie filozofică: Junger, Platonov, Orwell, Milosz, Zinoviev… Ei au lăsat să se înţeleagă ceea ce spiritele religioase - Mandelstam, Ahmatova, Bulgakov, Rauschning, Herbert, Soljeniţîn - au proclamat sus si tare: e diavolul! El era cel ce transmitea supuşilor lui impersonalitatea sa inumană. Dostoievski şi Vladimir Soloviov intuiseră asta dinainte. A nu-l cita pe acest personaj ar însemna a nu asculta fidel toate aceste mărturii, rămânând conştienţi de rezerva pe care trebuie s-o manifestăm faţă de centrul misterios pe care l-au numit astfel şi a cărui proximitate ei o cunoşteau din experienţă.

Mântuirea

Nimic nu semnalează mai bine urma biblică în comunism şi nazism decât voinţa lor comună de a mântui lumea, incluzând printre mijloacele de mântuire ştergerea oricărei urme biblice, în religiile „păgâne”, ordinea naturală conţine în sine ideea divină şi e suficientă pentru a o concepe. Ea este echivalentă cu ordinea divină. Ajunge să o contempli, să o recunoşti, să o imiţi. Filozofia antică - şi, din câte ştiu, indiană, chineză - nu promitea o mântuire universală, ci doar a unei mici elite, prin intermediul unor exerciţii spirituale lungi şi dificile, la capătul cărora individul devenea apt să trăiască fericit, în conformitate cu natura, cu structurile sale eterne. Ideea mântuirii, în măsura în care presupune un „exod” în raport cu lumea, sau ideea „schimbării” lumii în totalitatea sa sunt de neconceput pentru ea.

Mântuirea marxist-leninistă este optimistă. Ea e comparabilă cu mântuirea anunţată de profeţia biblică. Scopul său este să depăşească natura aşa cum este, omul aşa cum este; să ajungă la o epocă mesianică de pace şi dreptate, în care lupul paşte laolaltă cu mielul, în care disciplina şi frustrările căsătoriei, familiei, proprietăţii, dreptului, penuriei sunt abolite, în cele din urmă, moartea însăşi este învinsă: s-a visat pe această temă la începuturile revoluţiei bolşevice, reveriile fiind alimentate de un anume Fedorov, un himeric care credea în resurecţia ştiinţifică a trupului şi în nemurire. „Omul nou”, produs al socialismului, este un fel de trup glorios aşa cum îl descrie profeţia. Mântuirea e pusă în mâinile omului. E obţinută prin mijloace politice. Non Domino sed nobis.

Doar o minoritate neînsemnată mai crede astăzi în existenţa poruncilor divine. Şi dacă mai crede încă - aşa cum credeau mulţi evrei şi creştini deveniţi apoi comunişti -, ar trebui să vadă dintr-o ochire contradicţia dintre progresul dirijat de om şi învăţătura biblică. Conceptul de progres, înţeles în sensul unei transformări profunde a fiinţei umane, sub acţiunea istoriei sau a unei voinţe politico-istorice nu poate fi acceptat, deoarece condiţionează de acţiunea politică o transformare care, potrivit Bibliei, nu poate fi înfăptuită decât prin harul divin. Când ceea ce nu e posibil decât prin harul divin devine scopul acţiunii umane, aceasta îşi propune imposibilul. Acţiunea violentă împotriva naturii eşuează şi se transformă curând într-o distrugere a naturii şi, odată cu ea, a umanului. Pelaghie credea că, într-o oarecare măsură, omul se putea mântui pe sine,

prin voinţă şi asceză. Sfântul Augustin considera că pelagianul se chinuia fără să devină prin asta mai bun. La fel proceda şi „eroul pozitiv” din legenda bolşevică. De fapt, lucrurile se înrăutăţeau, fiindcă pelagianul credea că ajunge la virtute, în sensul obişnuit al cuvântului, iar eroul pozitiv - la o virtute definită de ideologie, adică un viciu. În plus, vechiul pelagianism nu viza, asemenea vechii filozofii, decât un progres individual. Cel nou este colectivizat. Preluarea ideii pelagiene de către puterea politică este mai distructivă, pentru că celălalt, toţi ceilalţi vor fi corectaţi prin educaţie, la nevoie prin reeducarea într-o incintă împrejmuită cu sârmă ghimpată.

Mântuirea nazistă este pesimistă. Ea pretinde depăşirea iluziilor introduse în umanitate prin otrava biblică, îndeosebi evanghelică, rod al „resentimentului”. Trebuie să se revină la o ordine naturală concepută în întunecata lumină a tragismului romantic: trebuie regăsită puritatea originară a pământului şi a sângelui, coruptă de societatea de consum şi tehnicistă şi prin amestecul degradant al raselor. Nazismul face apel la eroii care acceptă să moară, la cei care au renunţat la iluzia adevărului şi a dreptăţii şi care sunt gata să urmeze până la capăt voinţa rasei, a poporului (Volk), încarnată în conducător. Supraomul este un cavaler impasibil, loial, învingător sau învins, dar întotdeauna nobil şi frumos. Am văzut prea bine că idealul sfârşeşte într-un regiment de SS-işti descreieraţi, într-o ierarhie de vagabonzi încununată de un dement, într-un război picrocolin de nimicire.

Cele două doctrine opuse împărtăşesc totuşi ideea unei mântuiri colective care are loc în istorie, idee biblică ce se opune anistorismului filozofiilor antice, indiene, chineze. Urmând această schemă, cele două doctrine au amestecat talmeş-balmeş o adunătură de noţiuni culese din ştiinţele sociale şi istorice, transformând imensa cunoaştere acumulată de secolul al XlX-lea într-un automatism mental de o sărăcie supranaturală. Într-adevăr, nu este conform naturii inteligenţei umane ca aceste două sisteme demente să se poată prezenta ca fiind un produs al său. Este inexplicabil cum atâtea spirite normal constituite - profesori, savanţi, gânditori eminenţi - au suferit o asemenea paralizie şi deviere de la bunul-simt. Explicaţiile psihiatrice sunt la fel de metaforice ca imaginea folosită în legătură cu nazismul - cea a cântăreţului la flaut din Hamelin. Dar dacă evocăm această legendă, trebuie să-l amintim pe acela care se află în spatele cântăreţului la flaut, cel care, potrivit Scripturii, este tatăl minciunii, care … de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr.

Erezii

Religia creştină este instabilă încă de la naşterea sa. Ea adăposteşte un mănunchi de dificultăţi, o grămadă de motive de îndoială, are nevoie de un permanent efort ca să-şi menţină echilibrul. Dar rareori se întâmplă ca crizele ce apar succesiv în funcţie de circumstanţele istorice să nu urmeze nişte scheme regulate deja recunoscute. Există pe masivul creştin culoare de avalanşă care au fost folosite încă din primele secole ale erei noastre şi care funcţionează şi astăzi. Marile erezii inaugurale sunt reluate pe baze noi de curente care se cred originale si de oameni care nu sunt conştienţi că urmează vechile pârtii. Ei nu ştiu că păşesc pe urmele ereticilor al căror nume îl ignoră şi n-au habar de înrudirea doctrinală cu aceştia”. (Alain Besancon, Nenorocirea Secolului.

Despre comunism, nazism si unicitatea “soah”-ului, Humanitas, Bucuresti, 2007, pp. 101-105)



Joi 6 noiembrie 2008, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

„În cazul care ne preocupă, întâmplarea face că drumurile eretice sunt cele mai vechi din creştinism: gnosticismul, marcionismul şi milenarismul.

La drept vorbind, gnosticismul nu e specific creştin. El parazitează în egală măsură iudaismul şi islamul. Ocupă un domeniu atât de vast, încât nu îl pot aborda aici decât prin câteva aluzii. Marxism-leninismul este mai întâi, aşa cum am arătat, o viziune centrală despre lumea naturală şi istorică, polarizată între un bine şi un rău pe care le discern şi le separă iniţiaţii în adevărata ştiinţă. Aceştia fac să pătrundă în spiritul oamenilor cunoaşterea salvatoare şi fac ca lumea să se mişte în direcţia binelui definitiv. Structura matricială se regăseşte în majoritatea formelor de gnosticism, îndeosebi în cele care, în vremea lui Cerinth îl îngrozeau pe Sfântul Ioan sau, în vremea lui Valentin, pe Sfântul Irineu. Faptul că acest nucleu gnostic pretinde că se sprijină, de la Marx încoace, pe ştiinţa pozitivă, că-şi pierde luxurianţa mitologică, culoarea poetică, şi ca se prăbuşeşte în vorbăria prozaică a lui Lenin nu înseamnă că este eficace. E adevărat că mulţi „creştini progresişti” voiau sa-i redea alura religioasă primitivă şi nu prea înţelegeau de ce comunismul se proclama ateu într-o manieră militantă, deşi îi aprobau acţiunea practică, „metoda de analiză”, cum spuneau, adică teoria de ansamblu. Alţii au sfârşit prin a accepta acest ateism, printr-un fel de „salt al credinţei” pe dos şi ca pe un sacrificiu suprem pe care-1 făceau logicii convingerii lor.

Marcionismul, care este o specie în genul gnosticismului, aparţine lumii creştine. El e un produs istoric precoce (începutul secolului al II-lea) al controversatei separări a Bisericii de Sinagogă. Marcion considera că Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul creator şi justiţiar, nu era acelaşi cu Dumnezeul iubirii salvatoare a cărui emanaţie era Iisus. El eliminase deci din corpul scripturistic Vechiul Testament şi acea parte din Noul Testament care îi era direct asociată. Revelaţia creştină se disociază astfel de revelaţia mozaică, despre care Marcion afirmă că nu relatează etapele istorice care au condus la venirea lui Moise. Mesia marcionit nu-şi află dovezile şi genealogia în profeţia biblică. Legitimitatea sa este suspendată de valoarea persuasiunii „mesajului” deprins numai din Evanghelie (şi ea epurată, de altminteri) şi din adaosurile mitologiei gnostice care o completează şi îi ghidează interpretarea. Acest hristos aduce un mesaj anticosmic şi antinomist: o altă morală, sublimă, eroică, paradoxală. Ea are vocaţia de a se substitui moralei obişnuite pe care o ratificaseră poruncile biblice. Astfel, potrivit lui Marcion,


infernul cuprindea numai pe drepţii Vechiului Testament, slujitori ai Dumnezeului creator în vreme ce Dumnezeul salvator îi primea în paradisul său pe sodomiţii şi egiptenii care refuzaseră să se supună vechii Legi. În lumina acestei erezii, evreii reprezentau în mod adecvat imaginea lumii apuse şi a eticii sale depăşite, opere ale unui Dumnezeu rău.

Gnosticismul şi marcionismul, mereu asociate, n-au încetat niciodată să bântuie imaginaţia şi să tulbure gândirea creştină. Deşi au fost condamnate încă de la naşterea lor drept cele mai perverse erezii, ele au rămas ca o tentaţie permanentă, reapărând la suprafaţă cu un nou elan secol după secol, niciodată mai frapant decât în secolul nostru. Au reprezentat punctul slab al învăţăturii religioase, o fisură în terenul credinţei, care au permis atâtor creştini să se arunce în gnosticismul politic al comunismului şi în marcionismul frenetic al nazismului.

Cum erau întotdeauna intim legate, asocierea lor a provocat un nou punct de contact între nazism şi comunism. În gnosticismul comunist, schema istoricistă suplineşte în mod deschis sensul biblic al istoriei; Dumnezeul creator şi Dumnezeul salvator sunt deopotrivă recuzaţi: primul fiind înlocuit de istoria naturală a umanităţii, iar al doilea de acţiunea voluntară a Partidului. Asaltul împotriva Bisericii creştine a fost, aşadar, imediat şi a făcut în doar câţiva ani mai mulţi martiri decât înregistrase de la naşterea sa. Dar toţi zeii şi toate religiile erau în aceeaşi măsură duşmani, lucru care a făcut ca şi Sinagoga să fie atacată, precum şi însăşi ideea de comunitate. Antisemitismul pur a urmat, de la sfârşitul anilor ‘30, antiiudaismului de la început. După 1945 a fost interzisă pomenirea evreilor printre „victimele fascismului”, menţionarea Şoah-ului, tolerarea sionismului din momentul în care acesta s-a afirmat ca o mişcare naţională independentă. Comunismul este gelos şi nu acceptă „alţi dumnezei”.

Nazismul s-a concentrat asupra versiunii marcionite a gnosticismului. El a acceptat în mod formal şi provizoriu un creştinism „german” care invoca un alt Dumnezeu decât pe cel al lui Avraam. I-a persecutat pe creştinii fideli. A încercat să se îmbogăţească preluând diferite elemente din ezoterismul şi ocultismul de la sfârşitul secolului al XlX-lea. A vrut să redeştepte neopăgânismul vechilor zei germani, ofensând prin această nouă contrafacere fondul onorabil şi frumos al mitologiei germanice, precum şi ceea ce avea ea în comun cu mitologia homerică. În cele două sisteme de mântuire, comunist şi nazist, este greu de stabilit dacă, în ura care-i vizează deopotrivă pe evrei si creştini, primii sunt detestaţi pentru că se află la originea celor din urmă, sau aceştia din urmă pentru că descind din cei dintâi. Oricare ar fi ordinea urmată, şi unii şi alţii sunt persecutaţi.

A treia erezie este milenarismul. În efectele sale istorice el se întâlneşte cu mesianismul. El constă în aşteptarea unei schimbări radicale în interiorul istoriei. Mesianismul biblic aştepta venirea unui rege capabil să restaureze un legământ de pace în Israel şi în rândul Popoarelor. Milenarismul primitiv creştin credea că Iisus Hristos se va întoarce pe pământ ca să domnească în slavă timp de o mie de ani alături de drept-credincioşii înviaţi din morţi. Aceste doctrine cunosc în secolul XX derivaţii laice. Astfel, ideea mesiancă a contaminat formele cele mai radicale ale naţionalismului: poporul german, poporul rus erau purtătoare ale speranţelor mântuirii finale a istoriei umane. Milenarismul este o

nerăbdare de a vedea înfăptuindu-se împărăţia lui Dumnezeu şi o voinţă de a controla a doua venire a lui Hristos. El poate fi înţeles ca un fel de pelagianism paroxistic, colectivizat şi politizat. Istoria modernă este zguduită de aceste crize eroice: taboriţii din Boemia, anabaptiştii din Munster, aripa extremistă a revoluţiei engleze, Sabbatai Zvi. Ele sunt mai sângeroase atunci când, eliberate de ideea de Dumnezeu, vizează instaurarea unui regnum hominis. Rareori se întâmpla, profitând de aceste crize, separarea evreilor şi a creştinilor să nu fie înveninată tocmai de cei care apostaziază religiile proprii, din care nu mai rămâne altă urmă decât ura reciprocă”. (Din: Alain Besancon, Nenorocirea Secolului. Despre comunism, nazism si unicitatea “soah”-ului, Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 85-94; 101-105).



Joi 6 noiembrie 2008, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

Autodemascarea - spovedania satanică

Continuăm seria articolelor despre reeducare cu două fragmente fundamentale: pe de o parte, o descriere duhovnicească a experimentului făcută de Ioan Ianolide, foarte succintă şi lămuritoare (în cartea “Întoarcerea la Hristos“), pentru a întregi tabloul scopurilor şi metodelor experimentelor reeducării. Pe de altă parte, vom ataşa şi textul în care un pătimitor şi supravieţuitor al “fenomenului Piteşti”, Dumitru Bordeianu (”Mărturisiri din mlaştina disperării“) descrie stadiul final al reeducării violente - anume citirea gândurilor deţinuţilor de către reeducatori şi completa subordonare a conştiinţei forţelor satanice. Conştiinţa, aşa cum am arătat deja, a fost ţinta celor care au creat „experimentul Piteşti”. Conştiinţa a fost torturată dincolo de ce putem noi înţelege. Distrugând trupul, ei au vrut în primul rând să distrugă persoana. Au înţeles că nu poate fi scos Dumnezeu din om decât prin distrugerea şi re-programarea lui. Pasul cel mai înaintat şi finalitatea torturilor fizice şi sufleteşti este autodemascarea şi citirea gândurilor. Eliminarea intimităţii persoanei umane (cum explica un oarecare bolşevic lui Lenin, faptul că distrugerea intimităţii umane este cel mai bun mijloc de control) a ajuns prin Piteşti până la această limită de neimaginat, absurdă, drăcească: se citeau gândurile deţinuţilor! Faţa omului (conştiinţa) se afla dezvelită total înaintea tartorului, înaintea Satanei, care putea face ce vroia din acel suflet. După cum mărturiseşte Dumitru Bordeianu, deţinuţii din camera 4 Piteşti îşi pierduseră capacitatea de a îşi controla gândurile şi de a şi le ascunde de cercetarea torţionarilor - controlul ajunsese sa fie exercitat în mod violent asupra conştiinţei în mod direct.


Citim cu înfiorare, necrezându-ne ochilor, despre cum ajunseseră deţinuţii în camera de reeducare din Piteşti. Din alte pasaje care se regăsesc în aceleaşi cărţi, înţelegem mai bine caracterul satanic al experimentului Piteşti deoarece acolo s-au făptuit blasfemii şi sacrilegii îngrozitoare, depăşind orice închipuire a răului şi atingând culmile maxime şi imposibil de depăşit ale ticăloşiei şi perversiunii. De pildă, în cartea „Întoarcerea la Hristos” editorii au ales să cenzureze unele descrieri ale unei înscenări puse la cale de torţionarii conduşi de torţionarul-şef pentru a huli Naşterea Domnului. La fel s-a procedat şi cu Sărbătoarea Paştilor, cu Liturghia, şi, în general, cu toate tainele creştine. În cele din urmă, experimentul Piteşti a constat în schimonosirea hulitoare a Tainei Întrupării şi Pătimirii Mântuitorului, într-o “întoarcere pe dos” a mijloacelor dumnezeieşti prin care omul se mântuieşte, pentru a întoarce pe dos şi sufletul uman. S-a ajuns, aşadar, la o pervertire a conştiinţei, a sufletului uman. Deţinuţii au fost obligaţi prin tortură să se identifice cu limita de jos a patimilor josnice, silnice, au fost obligaţi să se identifice cu ceea ce diavolul vrea să ajungă persoana umană.

Pentru noi este important să cunoaştem şi să înţelegem aceste lucruri, nu doar pentru şti ce s-a petrecut cu nişte semeni de-ai noştri foarte aproape de noi în timp, ci pentru că ele reprezintă nişte mecanisme universale ale diavolului şi ale slujitorilor lui umani prin care încearcă să ne distrugă şi pe noi. Sunt lucruri deosebit de importante tocmai pentru noi, pentru a fi conştienţi de mijloacele prin care răul caută să ne stăpânească, folosind aparenţele, deghizarea binelui. Diavolul nu poate să creeze, să inventeze nimic, el poate numai să falsifice, să strice, să schimonosească, să pervertească lucrurile lui Dumnezeu. De aici provine însă şi pericolul mare pentru noi, în a ne lăsa înşelaţi de “aparenţe”, de nume, de etichete, de forme... Mecanismele esenţiale ale răului sunt aceleaşi şi astăzi şi vor fi şi mâine, doar cu forme schimbate, de aceea ce s-a petrecut cu cei dinaintea noastră nu este doar istorie, ci ne priveşte îndeaproape şi pe noi, dacă dorim să învăţăm, cât încă mai e timp, din experienţa lor.

Tot ceea ce s-a întâmplat cu martirii gulagului ne priveşte în mod direct, aşa cum ne priveşte personal cea mai veche re-educare, dacă putem spune aşa, aceea începută cu strămoşii Adam şi Eva. Fiindcă istoria umanităţii e, de fapt, istoria mântuirii, e în esenţă acelaşi război străvechi şi e nevoie să înţelegem că dacă armele vrăjmaşului nu mai sunt la fel de evident oribile şi terorizante, ele nu sunt şi mai puţin eficiente. Ba poate sunt chiar mai eficiente, pentru că există pericolul de a nu mai putea identifica răul şi sursa lui. Doar vedem ce mult se vorbeşte azi despre “iubire”, “fraternitate”, “ajutorare”, ba chiar despre valoarea credinţei, fie şi de creştinism, hai treacă-meargă chiar şi despre Hristos. Dar uite că nu se mai prea vorbeşte despre vrăjmaşul mântuirii şi despre lucrarea lui de-a lungul veacurilor, cu atât mai puţin despre felul cum se desfăşoară în prezent. E scos în faţă un creştinism edulcorat, al împăcării, toleranţei şi solidarităţii, care să ne facă să uităm că Mântuitorul a spus că a venit să aducă sabie. S ă uităm că suntem în plin război. Uitarea aceasta face parte şi ea din noua strategie a re-educarii - s-a depăşit faza de teroare, acum ea se realizează prin torpoare.

Mântuitorul ne-a învăţat: “Fiţi înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“. Aceasta este, de altfel, miza majoră pentru care şi prezentăm aceste fenomene, iar nu pentru a ne speria, tulbura sau întuneca în mod gratuit şi bolnăvicios. E de înţeles dificultatea de “a

digera” acest gen de lecturi, dar va asigurăm că nu avem niciun fel de înclinaţii spre sumbru şi morbid şi nici nu suntem dintre aceia care cultivă isteric şi iresponsabil o psihoză a răului copleşitor, însă nu ne ajută cu nimic, ba ne păgubeşte grav, să ascundem ceea ce Domnul ne-a arătat despre meşteşugirile prin care cel-viclean - astăzi mai mult ca oricând - vrea să ne reeduce, pentru a ne pierde sufletul. După cum spune şi părintele Rafail Noica undeva: “Înfricoşătoare lucruri… dar nu „băgându-ne capul în nisip”, ca struţul, ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşată vreme; dar, dacă de la Dumnezeu îngăduită - mântuitoare“. Este nevoie, simultan, să fim realişti, să recunoaştem “iadul” şi să nu ne facem deşarte iluzii despre ce trăim sau ce ne aşteaptă, dar şi să avem deplină nădejde că Hristos este şi va rămâne cu noi, dacă şi noi vom lupta (contra curentului!) ca să rămânem cu El, orice ar fi!



Duminică 25 ianuarie 2009, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

Revenind la confesiunile celor doi pătimitori ai “Gulagului” românesc, mărturisim că nu am întâlnit experienţe asemănătoare decât în descrierile din cărţile ortodoxe referitoare la trecerea sufletului, după moarte, prin vămile văzduhului. Sufletul ce trece prin vămi este asaltat de mulţime de draci care se năpustesc asupra sa acuzându-l de păcate niciodată făcute, pe lângă cele făcute şi nemărturisite. “Tactica” este ca omul, persoana, să cedeze din frică şi să “accepte”, în mod nefiresc, “acuzele” aduse de draci, să îşi împroprieze acele păcate care nu sunt reale şi nu sunt ale sale. Scopul este ca, cedând prin frică şi necredinţă, omul să înceapă să creadă că “ăla este el”, că chiar a făcut acele lucruri drăceşti (nu mă refer aici la păcatele făcute de om, ci la grozăviile neînchipuite ale diavolilor). Motivaţia cedării este de a scăpa de teroarea exercitată de diavol/torţionar asupra sa, şi mijlocul ales este de a încerca să îmblânzeşti răutatea dezlănţuită şi dementă a lor prin complicitate. Devii astfel propriul lor complice în asaltul pe care îl poarta asupra ta. Diavolul exercită asupra omului o teroare prin care el îi smulge o “spovedanie” răsturnată, perversă. Aşa cum se va putea vedea mai limpede din pasajele extrase din Ioan Ianolide si Dumitru Bordeianu.

Pentru a înţelege cum funcţiona principiul, aducem o altă aplicare practică a lui: Stalin îşi lichida potenţialii adversari (nu adversari reali, ci pur şi simplu persoane care deranjau prin simpla existenţă) prin torturarea până la punctul în care cedau şi erau de acord să se “autodemaşte”, adică să preia toate acuzaţiile (inventate şi fantasmagorice) şi să se auto-acuze într-o înscenare de proces public. “Procesele” acestea înscenate, care încălcau nu numai legile, chiar şi pe cele comuniste, dar contraveneau oricăror repere ale normalităţii şi ale bunului simţ, erau publice, cu sălile arhipline, se publicau în presa vremii şi se cunoşteau şi în lumea intelectuală a occidentului, ceea ce nu a împiedicat girarea experimentului comunist de majoritatea elitelor culturale vestice. “Spectacolul” era


jalnic: acuzatul era adus în faţa “judecătorilor”, a “avocatului” (care de fapt era mai acuzator decât procurorul) şi a “proletariatului”. În faţa acestor instanţe, acuzatul începea să se acuze singur, să se autodemaşte, şi acest lucru îl făcea cu patos, convins, declamând dragostea pentru partid şi pentru conducător şi cerând, singur, pedeapsa şi, în acelaşi timp, “mila” torţionarilor săi…

În zilele noastre acest experiment se desfăşoară deocamdată la nivel subliminal. Acum se operează mai cu seamă la nivel de mediu, de influenţe, de exercitare a unei presiuni lente, difuze, dar continue şi omniprezente, totalitare, prin care se formează deprinderi şi reflexe ale “omului nou” (inclusiv printr-o tentativa de organizare a vieţii, a muncii “la serviciu” în sistem de robie a evreilor în Egipt, până la crearea unor “roboţei” teleghidaţi, unor “zombi” incapabili să mai reflecteze critic sau să mai manifeste acte de opoziţie).

Dar, pe lângă aceasta, trebuie să fim conştienţi de ispita “culpabilizării”, a îndoielii şi a confuziei, adică acea tentaţie de a ne însuşi, sub presiunea unui tip sau altul de teroare (în familie, la serviciu, în alte medii, chiar în biserica, în cel mai rău caz) ceea ce ni se inoculează cu agresivitate din afară, speculând tocmai pentru cei credincioşi chemarea duhovniceasca la smerenie, la supunere, la mărturisirea păcatelor. Preocuparea creştinului pentru practicarea acestor virtuţi, dacă nu este dublată de suficient discernământ (pentru a le înţelege corect, în Duh) poate să ajungă a fi exploatată pentru a provoca degradarea morală a persoanei, pierderea libertăţii şi a demnităţii sale umane şi chiar nebunia, în urma dezorientării şi frângerii echilibrului interior, a dizolvării pilonilor esenţiali de stabilitate şi de sănătate a fiinţei, a prăbuşirii oricăror repere identitare. Persoana este silită, prin teroare, să accepte anumite idei sau să facă anumite acte împotriva conştiinţei sale, să primească minciuna drept adevăr, să mărturisească (şi chiar să ajungă să şi creadă!) că ar fi comis fapte pe care nu le-a comis, că ar fi spus lucruri pe care nu le-a spus, să se dezică de credinţele sale, să-şi renege oamenii iubiţi, să spună sau să facă exact ceea ce, în mod normal, nici n-ar putea să conceapă, să spună răului bine şi binelui rău, să-şi adore călăii şi să-i denigreze pe cei care-l iubesc. De multe ori suflete curate şi nevinovate, dar lipsite de “înţelepciunea şarpelui” ajung să se transforme în mod incredibil prin acţiunea consecventă în sens malefic a unor astfel de agenţi de depersonalizare . Smerenia greşit înţeleasă şi dusă până la lepădarea de credinţă şi la pierderea identităţii personale, asumarea ca păcate până şi a faptelor bune făcute, dezgolirea sufletului în faţa celor de rea-credinţă (să ne amintim: “… că nu voi spune taina Ta vrăjmaşilor Tăi“!) înseamnă nimic altceva decât vânzarea sufletului şi aruncarea celor mai de preţ mărgăritare înaintea porcilor care le vor călca în picioare şi ne vor sfâşia fără milă.

Pentru a înţelege acţiunea perfidă a acestor strategii demonice, pe lângă cărţile din care am ales acum aceste mici extrase, este foarte necesar apoi să vedem care sunt armele-cheie de rezistenţă şi de contracarare a acestora. Unul din textele de căpătâi - după părerea noastră - ar putea fi şi cel aparţinând părintelui Nicolae Steinhardt şi intitulat “Suflet de rob”, care descrie excepţional structura esenţiala a terorii şi şantajului şi arată şi calea de a le birui.

“Prin urmare educarea în spiritul materialismului istoric - adică «reeducarea» - este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, mecanicizarea conştiinţei, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii, robia absolută, teleghidarea psihică, condiţionarea mentală pe bază de reflexe. Către acest fel de educaţie se tinde.

Din punct de vedere istoric, fenomenul reeducării se situează la apogeul raţionalismului, al autozeificării, al materialismului şi al ateismului. Pornind de la Renaştere şi umanism, trecând prin Revoluţia Franceză, s-a ajuns inevitabil la ştiinţifismul materialismului istoric şi de aici la reeducare. Reeducarea nu era posibilă dacă n-ar fi existat această orientare şi evoluţie istorică.

(…) Reeducarea este aşadar un sistem aproape mecanic, bine pus la punct în laboratoare criminale, încât nu poate da greş. Scriem despre ea cu sentimentul că ne facem datoria faţă de oameni dar şi cu teama că răspândim cea mai monstruoasă metodă de nimicire şi distrugere morală a individului.

În Piteşti reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiţii prealabile: teroarea, izolarea, surpriza, lipsa răspunderii. (…)

Reeducarea avea patru mari etape:

1. distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă, până la „şocul revoluţionar”, adică până la cedare, până la acceptarea reeducării;

2. “autodemascarea”, care trebuia să divulge totul din prezent, din trecut, despre prieteni şi străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva;

3. batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu;

4. angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se „restructura”. Din această schemă psiho-patologică se vede că ne aflăm în faţa unei „ştiinţe” de degradare a omului, care a fost experimentată fără milă pe sufletele şi conştiinţele unor tineri nevinovaţi (…)

Reeducarea, cu mici variante, a fost aplicată în China roşie, în Vietnam, în Coreea, în Cuba etc. Coordonatele reeducării - alienarea şi mutilarea sufletească şi morală a oamenilor - se pot depista cu uşurinţă de un ochi format în lagărul comunist. Făcând un tur de orizont în lumea de azi, ne îngrozim de realităţi şi de perspective. Nu degeaba la Piteşti ni se spunea că „aceasta este mica revoluţie, care va fi urmată de marea revoluţie”. Altfel spus, acolo a fost „revoluţia condensată”, care va fi urmată de „revoluţia difuzată”. Consecinţele sunt imprevizibile. Dacă de la oameni avem puţine speranţe, ştim că la

cârma omenirii încă n-a obosit Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu lucrează prin oameni, deci credem că vor apărea oameni care să-i salveze pe oameni şi omenia.

(…) „Reeducarea” însemna terorizarea deţinuţilor prin ei înşişi până la „şocul revoluţionar” prin care se trecea la „conştiinţa comunistă”. Tortura era necontenită, oribilă, iresponsabilă şi fără ieşire. Nu exista dreptul la moarte, ci numai la viaţă monstruoasă. Câţiva deţinuţi au acceptat să facă acest început, apoi avalanşa a crescut, fiecare victimă devenind un criminal al prietenilor săi. „Sinceritatea” se dovedea prin delaţiune absolută, apoi prin autodefăimare absolută şi în fine prin „angajamentul” absolut de a fi „reeducat” şi de a „reeduca” pe toţi „duşmanii poporului”. Mutilaţi, oamenii ajungeau în cele din urmă „revoluţionari”. Era o nebunie de la care nu s-a putut sustrage nimeni. Fiecare a avut căderea lui în aşa-zisele „ture ale reeducării”. Acolo au fost batjocorite credinţa, idealul, naţiunea, familia, virtutea, onoarea, eroismul şi, în ultimă analiză, omenia. Toţi au fost cobai. Unii au cedat uşor, alţii după incredibile chinuri”. (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă, Editura Christiana, 2006).



„(…) Dincolo de acţiunile acelea bestiale trebuie văzut duhul diavolesc ce a condus „reeducarea”. Torturile nesfârşite şi absolute la care erau supuşi deţinuţii au fost aspectul văzut al acestui duh. Spiritul satanic era vizibil şi pe chipurile oamenilor. Atmosfera întreagă era încărcată de puteri satanice care emanau dincolo de fapte, gesturi ori cuvinte, manifestându-se ca o expresie rece, înspăimântătoare, rea, plină de ură şi de beznă. Iadul şi-a găsit o realizare aidoma în „reeducarea” marxist-leninistă, dovedind perspectiva ce o deschide revoluţia materialismului istoric pentru toată omenirea: realizarea pe dos a Împărăţiei lui Dumnezeu. Satanismul comunist se maschează sub ateism, ştiinţifism, progresism ori umanism. Comunismul este robie socială dar mai înainte de toate este mutilare umană”.(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos - document pentru o lume nouă, Editura Christiana, 2006)

“Dacă declaraţiile, scrise si nescrise, ne-au pustiit memoria, dacă lepădarea de Legiune ne-a compromis ca legionari, totuşi cea mai odioasă tortură, care a acţionat în intimitatea noastră, a fost prostituarea conştiinţei morale.

(…) Din toate torturile pe care le-am văzut şi pe care, de acum, şi cititorul a fost în măsura să le cunoască, tortura morală a întrecut orice imaginaţie. De aceea, nimeni nu are dreptul în lumea aceasta să siluiască sub nici un motiv intimitatea conştiinţei aproapelui său, pentru că libertatea de conştiinţă a fost data omului de Dumnezeu.


Fiecare dintre noi a fost torturat ca să-şi dea seama că nu are nici o posibilitate de a se sustrage acestei „prostituări” morale.

De aceea, unii au inventat sau exagerat fapte pe care nu le-ar putea crede nici cea mai bolnavă minte, numai ca să fie crezuţi şi să scape de torturi. Erai întrebat dacă în afară de furt, minciună, înşelătorie - pe care trebuia să le mărturiseşti public - ai mai comis şi perversiuni sexuale, prostituarea conştiinţei privind mai ales perversiunile şi relaţiile sexuale. Or, tineretul legionar din cadrul Frăţiilor de Cruce sau din centrele studenţeşti fusese educat tocmai spre a fi ferit de perversiuni, atât pe plan moral cât şi pe cel sexual.

În faţa comitetului de tortură, ţi se punea întrebarea dacă ai făcut vreo perversiune sexuală. Dacă răspundeai negativ, erai torturat pentru ca nu ai făcut-o; iar dacă afirmai contrariul, erai de asemenea torturat, pentru că ai făcut-o; oricum, erai tortura… În acea nebunie a disperării, în urma cumplitelor torturi continue, mulţi au ajuns la concluzia că „spun tot şi fac orice”.

În acest stadiu, când puterea de judecată, pudoarea şi bunul simţ fuseseră de mult abolite, când cel torturat se zvârcolea în mocirlă, ştiind că mâine putea înnebuni pe prici ca Pintilie, Nedelcu şi Ionescu, ce i se mai putea pretinde acelui tânăr?

Unii dintre noi au început, să povestească, fără nici o reticenţă, fel de fel de fapte, pe care nu le întâlneşti nici în patologie. Sărmanii, nu mai aveau discernământ şi nici voinţă; erau de-a binelea nebuni. De aceea, au declarat ca au săvârşit toate perversiunile sexuale, că s-au împreunat şi cu animale domestice, cu mamele, surorile, rudele şi cunoştinţele apropiate.

Parcă Sodoma şi Gomora se mutaseră în închisoarea Piteşti. În momentul când se făceau asemenea afirmaţii, te întrebai, fără a avea un răspuns, daca tu eşti nebun de legat şi nu înţelegi ce declară camaradul tău sau dacă el era nebun şi nu puteai tu înţelege de ce omul o luase razna.

(…) Unii au cedat după o zi de tortură, alţii după o lună, alţii după ani. Toţi am fost însă topiţi, în termeni comunişti „muiaţi”, conform afirmaţiei: „De beton armat să fiţi, şi tot o să vă muiem”. Cum să nu ne „topim”, când carne nu mai aveam iar ciolanele ne erau umflate şi înnegrite de ciomege?

Rezultatul acestei experienţe a fost că s-a ajuns la „citirea gândurilor”. Ciudăţenia a constat în aceea că majoritatea dintre noi nu mai puteam spune la ce ne gândeam, ce fel de gânduri aveam si dacă erau sau nu conforme cu demascările.

Unii, mai ales cei din grupul mistic, spuneau că se rugau, alţii că se gândeau acasă, iar alţii spuneau fel de fel, unele mai năstruşnice ca altele. Dificultatea, de neconceput şi de neînţeles, a cunoaşterii gândurilor proprii, consta în faptul că, după atâţia ani de chinuri, nu mai puteam exprima sau explica ceva, ca să ne facem înţeleşi.

Atât eu, cât şi camarazii mei, am văzut cu ochii noştri că nu ne mai puteam controla expresia feţei, care ne trăda întotdeauna gândurile pe care nu mai reuşea să le mascheze. În momentul când posedatul te tortura şi se uita în ochii tai, întrebându-te unde te gândeai sau ce gânduri aveai, dacă nu răspundeai sincer, el îţi şi observa pe faţă gândul pe care voiai să-l ascunzi. Nu mai aveai nici voinţa şi nici puterea să-ţi opreşti această exteriorizare, şi atunci se ştia precis dacă spuneai sau nu adevărul.

Aceasta a fost ultima fază a nebuniei colective pe care am trăit-o toţi cei care am trecut prin demascări. Iar rezultatul acestei „citiri” a gândurilor, prevăzute de Nicolski şi profeţite nouă de Ţurcanu, a fost neîncrederea totală în cel de lângă tine.

Daca metoda de tortură pentru „citirea” gândurilor a umplut până peste margine paharul deznădejdii şi al nebuniei, prin lepădarea de Dumnezeu şi de dreapta credinţă, care rămăsese singurul şi ultimul nostru sprijin, am ajuns la prăbuşirea totală. Fusesem aruncaţi în haos, dezechilibraţi, fără sprijin şi fără perspectivă, la discreţia celor ce ne torturau. Acest fapt a avut consecinţe nefaste asupra a ceea ce aveam să vedem şi să trăim în altă cetate a satanei, Gherla.

La începutul lui august 1951, când declaraţiile publice şi scrise erau pe terminate, iar tortura de „citire” a gândurilor atinsese nivelul prevăzut în planurile ocultei, Ţurcanu a trecut din cameră în cameră, cu expresia unui demon satisfăcut şi l-am auzit repetând că, ispitind şi înşelând pe cei tari şi credincioşi, i-a putut tăvăli în mocirlă.

<>”.(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaştina disperării, Editura Scara, 2001)



Una din cheile fundamentale de luptă cu orice fel de întrupare a răului - sau, mai exact, partea de lucrare a omului din cadrul unei soluţii duhovniceşti - şi unul din principiile de rezistenţă la orice sistem concentraţionar care te terorizează (sau care te ademeneşte viclean) pentru a obţine de la tine complicitatea şi cedarea - devenind astfel apoi propriul tău acuzator şi propriul tău torţionar! - ne este “predată” de către doi dintre oamenii cei mai sfinţi şi dintre martirii (în sensul larg) temniţelor comuniste, părintele Gheorghe Calciu şi părintele Nicolae Steinhardt.


Monahul de la Rohia de mai târziu a sintetizat această soluţie într-o formulă simplă şi de efect: “Nu, domnule!”. “A te împotrivi, a-l ţine pe NU în braţe“- în sens moral şi duhovnicesc - înseamnă a te hotărî la modul absolut şi categoric să refuzi cea mai mică negociere cu vrăjmaşul, chiar când (sau cu atât mai abitir când) acesta ia masca mieroasă a prietenului, a celui care “îţi vrea binele”; a nu primi nimic de la diavol, nici cea mai mică influenţă, a nu accepta din capul locului să intri în dialog cu el. Este soluţia fermităţii neclintite şi consecvente, a încăpăţânării celei bune, a bunului simţ “ţărănesc”, a simplităţii omului credincios care nu se încurcă în artificii sofisticate şi nu se lasă pradă fantasmelor, delirului, imaginaţiei, ci care ştie una şi bună: Nu pot să trădez!

Nu este nimic complicat, nimic sofisticat, nu ne trebuie facultăţi şi doctorate şi nici cine ştie ce cunoştinţe dogmatice şi filosofice pentru a înţelege si a aplica această soluţie (e drept, şi cărţile ajută foarte mult, dacă ştii ce să iei din ele, cum spun chiar aceiaşi părinţi - şi acesta este şi rostul Cuvântului mărturisitor - nu să ne umfle mintea de informaţii cu care să ne trufim şi să epatam, ci să învăţăm efectiv din experienţa altora; cărţile sunt foarte de folos, nu diplomele şi titlurile cu care se împăunează şi după care aleargă unii...). Dar e nevoie totuşi, în plus, de cu totul altceva, pentru ca această soluţie să nu dea greş: credinţă, smerenie şi rugăciune, adică… de ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că a te bizui numai pe puterile tale fireşti, oricât de mari şi de reale (şi cu atât mai mult când ele nu sunt…) înseamnă a-ţi pregăti o cădere şi mai teribilă. Să nu uităm cuvântul cu caracter absolut al Domnului Hristos: “Fără Mine nu puteţi face nimic“! Părintele Gheorghe Calciu şi părintele Nicolae Steinhardt sunt printre cei mai buni şi mai credibili “învăţători” a împletirii rugăciunii cu lupta proprie de împotrivire consecventă şi neşovăielnică, căci ei au aplicat-o “pe viu” şi prin ea şi-au salvat sufletele şi s-au sfinţit!

Aşa cum afirma părintele Calciu: “Câtă vreme e teroare, nu poţi fi în linişte, orice ai face, chiar dacă ai lucra în sensul teroarei“. Să luăm mare aminte cu toţii la acest avertisment al unui om care ştie ce înseamnă tortura şi re-educarea, pentru că şi noi, în lupta cu vrăjmaşul sau cu uneltele lui de un gen sau altul (oameni sau sisteme) suntem adesea tentaţi să credem că dacă vom ceda formal şantajului ne vom găsi apoi liniştea şi vom fi lăsaţi în pace, să ne trăim viaţa după conştiinţa noastră. Nimic mai fals, nimic mai periculos decât această amăgire! Ceea ce urmează după cedarea “de formă” este că poţi merge din cedare în cedare până acolo încât să devii, la randu-ţi (lucru de neconceput iniţial), torţionar şi delator, iar liniştea nu o vei mai dobândi niciodată, decât printr-o suferinţă ispăşitoare şi printr-o pocăinţă de o foarte mare intensitate. Să cedezi diavolului este aparent cea mai la îndemână şi mai uşoară soluţie, cea pe care vrăjmaşul se străduieşte cu tot dinadinsul să o reprezinte ca fiind “singura scăpare“. De fapt, este moartea sufletească şi numai începutul, preludiul unui lanţ întreg de căderi. Pentru că, odată ruptă prima za din lanţ, tot restul se va rupe mult mai uşor. Harul se pierde, voinţa slăbeşte tot mai mult, gândurile devin tot mai confuze, îndoiala te scindează lăuntric, te rupe în fărâme, conştiinţa te sfredeleşte cu mustrările ei, se instalează o stare de „ameţeală” şi de aici, încolo, se alunecă uşor „pe toboganul consimţirii” - cum spune acelaşi Părinte Nicolae. În acelaşi timp, diavolul sau omul/sistemul instituţional care lucrează cu puterea aceluia, capătă şi mai multă îndrăzneală şi forţă şi nu se lasă până ce nu cucereşte şi ultima redută. Cum argumentează acelaşi Părinte, foarte elocvent:

“Plecăciunea (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă - de data aceasta fără greş - alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima”.

Dacă acesta este drumul sigur spre moarte, care este calea în sens invers, calea către Viaţă, vom descoperi citind mărturiile acestor părinţi mărturisitori, călăuzele noastre luminoase în Infern. Mai întâi părintele Gheorghe Calciu, intervievat de părintele Moise Iorgovan, în minunata carte de la Christiana despre viaţa sa. (Redăm aici doar mici pasaje revelatoare din capitolele referitoare la reeducare, cu îngăduinţa editorilor):

“- Care au fost etapele revenirii, cum aţi reluat legătura cu Dumnezeu?

La mine întoarcerea n-a fost dintr-o dată. Refacerea mea a fost mult mai grea decât a altora, pentru că ruptura mea a fost mai mare. Eram un tânăr destul de naiv, un copil de ţăran cu o credinţă puternică, cu o mare încredere în oameni. Eram foarte simpatizat. Chiar după ce am căzut, se spunea despre mine “îngerul căzut cu ochii albaştri“, pentru că toată lumea m-a socotit ca pe un înger. Acum eram un înger căzut. Şi suferinţa mea a fost aşa de dură şi ruptura mea a fost aşa de totală, încât eu mi-am revenit mult mai greu.

Aţi rămas la Piteşti până la sfârşitul reeducării?

Da, şi apoi am fost dus la Gherla, unde am stat un an şi ceva.

Atunci aţi reînceput, ca să zic aşa, relaţia cu Dumnezeu?

Nu. Schimbarea mea totală a fost când au înscenat procesul reeducării, în ‘56. Până atunci a fost aşa, o scăldare. În momentul când ei au spus că acţiunea de reeducare a fost opera legionarilor, am spus: “Nu!”. Tot ce au încercat să mai facă apoi a fost zadarnic, eu am rămas pe poziţia mea. Şi la proces tot aşa, am fost pe poziţia mea.

Şi înainte de proces, când încercau să vă pregătească, să vă convingă să-l acuzaţi pe Oprişan de reeducare, aţi fost tot pe poziţie de respingere?

De la început, din prima clipa am fost împotrivă! Am fost pe poziţie, nu m-au scos din decizia asta a mea.

Ei însă v-au băgat în proces sperând ca veţi declara ce vor ei, nu?

Nu, nici n-au sperat!, Bine, dar aranjaseră toată povestea cu înscenarea, tot teatrul pe care voiau sa-l

filmeze ca să arate şi în Occident: “Uite ce au făcut legionarii!

De la mine ştiau la ce să se aştepte. Pentru că eu tot timpul am fost împotrivă. Ajunsesem chiar că mă punea anchetatorul să fac semnătura după fiecare frază. Şi ziceam: “Eu semnez după fiecare frază, dar să nu puneţi acolo minciuni!”. Şi când punea altceva decât spuneam eu, scriam: “Nu semnez!”.

Scriaţi “nu semnez”?!

Da, scriam. Pentru că în clipa când am zis o dată “nu”, mi-am dat seama că dacă zic altădată “da”, sau fac o cât de mică concesie, s-a terminat cu mine.

Atunci a fost momentul de har, când v-aţi hotărât să spuneţi “nu”?

Da, absolut! Şi am ştiut că dacă îmi pierdeam această hotărâre, picam în străfunduri, pentru că eram deja slăbit.

Şi în momentul acela aţi început să vă rugaţi? Atunci aţi reluat legătura cu Dumnezeu?

Nu, începusem mai înainte încă, dar nu era o legătură stabilă, era laxă. Cădeam, iar mă ridicam… Acum însă se vedea că această putere vine de la Dumnezeu şi că trebuie să o menţin.

Deci acesta a fost harul care vi s-a dat atunci, să spuneţi “nu” şi prin aceasta, menţinându-vă poziţia, să vă salvaţi. Asta v-a ales Dumnezeu ca şi cale de ridicare…

Da. Dacă eu semnam o singură acuzaţie, mă duceam la fund de tot. Şi am înţeles lucrul acesta şi m-am agăţat de el. (…)

Aceasta întărire o socoteaţi ca un ajutor de la Dumnezeu, ca un har?

Era o putere extraordinară! Nici nu ştiu de unde venea, că îţi închipui că eu eram slab, eram descurajat. Eram din bucăţi, nu eram un perete întreg!

Aveaţi şi momente de îndoială, de încercare?

Nici un moment nu mi-am îngăduit lucrul acesta! Dacă îmi îngăduiam, dacă intram iarăşi în contradicţie cu mine, mă pierdeam.

Şi ca să vă menţineţi pe poziţia asta vă rugaţi, nu?

Da, sigur.

Aveaţi o rânduială, spuneaţi rugăciunea lui Iisus, sau pur şi simplu ce vă venea în minte?

Mă rugam cu rugăciunile pe care le ştiam. Le repetam, adormeam, iar le repetam. Nici măcar nu spuneam aşa, la modul personal: “Doamne Dumnezeule; am greşit, scapă-mă, ajută-mă!”, nu mă rugam cu cuvintele mele, ci ziceam rugăciunile pe care le ştiam pe de rost, de la “Înger, îngeraşul meu” până la Crez. Pe acestea le repetam totdeauna şi rugăciunea mă întărea. Asta a durat vreo şapte-opt luni, cât a ţinut ancheta.

A fost, ca să zic aşa, perioada de pocăinţă şi har de după cădere...

Da. Apoi a urmat procesul, unde am rămas pe aceeaşi linie. Când l-au adus ca martor pe Voinea - Voinea a făcut nişte lucruri grozave, săracul de el! - am spus: “Domnule preşedinte, întrebaţi-l pe martor care e situaţia lui acum! Întrebaţi-l, pentru că oamenii ăştia sunt ţinuţi permanent sub ameninţarea executării sentinţei. De la ei ce se poate obţine!?”. Şi preşedintele zice: “Stai jos!”.

V si partea 17 – Vergiliu Gheorghe + spalarea creierelor prin viclesug (3) + politica demonului + despre UE materiale + schizofrenia si televizorul



„- Credeţi că judecătorii ştiau ce a fost la Piteşti?

Eu cred că ştiau, şi nu mă aşteptam la dreptate din partea lor.

Până la urmă, de ce avea nevoie Securitatea de aceasta mascaradă?

Asta nu ştiu exact. Am discutat după aceea şi cu Costache Oprişan. El credea că Securitatea încerca să facă un şir de procese ca să nu ieşim din închisoare, dar procesul nostru i-a dat peste cap.

În ce sens i-a dat peste cap?

Adică refuzând noi să acceptam înscenarea lor, lucrurile s-au aflat. Şi, din momentul asta, ei au ştiut că ne-a revenit curajul şi că s-a creat o rezistenţă a acestor martori din închisoare care au spus: “Nu, domnule, nu este adevărat. Reeducarea a fost făcută de Securitate!“. Asta a fost concluzia noastră, dar poate că au fost alte lucruri…

Oricum, sfinţia voastră aţi ieşit din proces cumva refăcut sufleteşte, întărit şi ispăşit prin acest efort de a vă menţine pe poziţia negării, nu?


Asta a fost toată puterea mea. (…)

Ce era, de fapt, Casimca?

Casimca era o secţie specială a Jilavei. Jilava e o închisoare la şapte metri sub pământ, deasupra căreia pasc vacile şi oile. Aici, în pământ, într-o hrubă în formă de semicilindru, erau cinci celule lipite de perete, fără lumină naturală, fără aer. Toată aerisirea se făcea prin trei găuri care erau jos, lângă uşă. Asta era Casimca. Acolo am fost băgaţi şaisprezece oameni. În decurs de doi ani, aproape jumătate din noi au murit. A fost o secţie de exterminare, cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specială.

Cum aţi rezistat?

Acolo unde a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune, s-a rezistat. Securitatea ne-a împărţit în aşa fel încât în fiecare celulă să fie un om destructiv, fie moral, fie fizic. La noi l-au băgat pe Costache Oprişan, care-şi scuipa plămânii - nu fac o figură de stil, realmente în fiecare dimineaţă scuipa cheaguri de sânge şi bucăţi de plămâni! În a doua celulă erau doi nebuni, în a treia, la fel, unul cu instabilitate psihică. În celula cu cei doi nebuni au murit toţi! Noi am rezistat pentru ca ne-am grupat în jurul lui Constache Oprişan, care a fost un om deosebit, un adevarat sfânt! (…)

Aţi mai avut îndoieli în credinţă acolo, la Jilava?

Eram aşa de structurat, încât nu mai admiteam îndoiala în mine. N-o admiteam nu pentru că aş fi fost întărit, ci ca să nu mă prăbuşesc! Asta era protecţia mea. Cum vedeaţi prăbuşirea aceasta, ca pe o pierdere totală şi ajungere la starea de

nebunie, sau numai ca pe o ratare?

Pierdere definitivă şi apoi nebunie…

Deci trăiaţi la modul foarte acut drama asta că sunteţi pe muchie de cuţit, chiar şi din perspectiva veşniciei?

Din toate punctele de vedere, al caracterului, al societăţii, din toate… Inclusiv mântuirea, ştiam că depinde doar de hotărârea mea de a rămâne pe poziţia asta. Nu aveam încredere în mine că sunt tare şi că-mi pot permite jocuri politice, de pildă să spun o minciună ca să scap, sau altele.

În urma acestei hotărâri venise şi liniştea, vă liniştiseţi?

Sigur, acum aveam o linie de la care nu mă mai abăteam şi nu mai eram tulburat. Singura mea nelinişte era sa nu clachez cu ceva.

Această stare de linişte aţi trăit-o şi ca o bucurie a credinţei? Fiindcă era totuşi un salt uriaş…

După infernul căderii şi al îndoielilor de mai înainte, acum era cu adevărat un paradis. Aveam o linie, un curaj, aveam o tărie. Mă certam regulat cu gardienii pentru Costache Oprişan! Mâncam bătaie, dar nu mă mai dureau nici loviturile, nici nimic!(…)

După Casimca, unde aţi fost?

La Aiud, unde am stat până la eliberare, în ‘63.

Aţi stat tot timpul numai în Zarcă?

Da. De fapt, la început m-au dus pe celular. La scurt timp ne-au scos la clubul acela de autocritică. Mie îmi părea bine că ne-au dus acolo, că mai citeam cărţi, ziare… În rest, nu mă interesa ce spuneau ăia; câteodată, rar, mai căscam gura. Era acolo un individ care conducea demascările şi după vreo două săptămâni, mi se pare, îmi spune: “Să-ţi pregăteşti autoanaliza!”.

Autoanaliza asta ce viza, ca legionarii să se autoponegrească?

Da, sigur. Îi zic: “Ce autoanaliză să-mi pregătesc, domnule? Eu mi-am făcut demascarea la Piteşti, şi dumneata mă pui aici la jocul acesta? Ce să-ţi spun dumitale, că voi nu faceţi nimic faţă de ce a fost la Piteşti! Eu nu am nimic de spus şi nu mă interesează nimic!“ Drept urmare, după o săptămână m-au dus la Zarcă, unde erau trimişi toţi “refractarii” şi unde am rămas doi-trei ani, până la eliberare.

Şi cu cei care se autoanalizau, ce se întâmpla?

Rămâneau pe celular şi aveau parte de un tratament mai puţin sever. Apoi erau scoşi la cluburile de reeducare. Nu mai era reeducare prin violenţă, ca la Piteşti, ci una perfidă…

Adică?

În sensul că oamenii care la Piteşti sau la Gherla au fost bătuţi, au ajuns până la pragul nebuniei şi n-au cedat, când s-a schimbat sistemul de reeducare, când a venit Securitatea şi le-a promis: “Vă dăm libertate. Renunţaţi! Ce-i fanatismul ăsta? (să fim atenţi la această ispită, foarte actuală, de a nu dori să fii socotit “fanatic”, “habotnic”, “prost”, “înapoiat”, “fundamentalist” etc., care provine dintr-o mândrie foarte subtilă de a nu te identifica cu prostimea! - nota noastră). Uite, domnule, te duci afară, munceşti, te însori, mănânci, bei!”, au cedat la asta. Au rezistat la tortură şi n-au rezistat la această ispită (!!! - nota noastră). Cântecul sirenei! N-au rezistat. Doar cei care s-au legat în lanţuri, ca Ulise, chiar dacă sirena i-a ispitit, au rămas mai departe în corabie. Pe când cei care nu s-au legat, au căzut. Astea sunt marile ispite. Aşa se întâmplă şi acum.

Ce ne puteţi spune despre perioada aceasta de la Aiud?

Pot să spun că Dumnezeu m-a scutit aici de orice apăsare…

Apăsare în ce sens?

Păi, nu m-au obligat la acte de refuz, nu m-au mai supus la teroare, adică nu m-am mai simţit presat. Pentru că m-au scos din celular exact când au început autoanalizele şi m-au dus la Zarca! (…) Cum caracterizaţi acum, după mai bine de o jumătate de veac, experimentul

Piteşti?

Aşa socotesc, că toată acţiunea aceea de acolo a fost lucrarea diavolului. A fost un război între bine şi rău. A fost o încercare. A fost un fel de univers în care binele şi răul s-au luptat. Bătălia s-a dat în inima noastră. Dar inima noastră n-a fost un câmp inert, ca un câmp de bătaie geografic. Ci câmpul acesta din inima noastră trebuia să încline de o parte sau de alta, înspre biruinţa iadului, sau înspre biruinţa raiului. Cred că în multe împrejurări, din cauza teroarei şi a spaimei, inima noastră a dat diavolului câştig de cauză. Dar până la urmă Dumnezeu ne-a întors pe fiecare înapoi. Ne-a dat la fiecare şansa de a purta ultima bătălie. Căci ultima bătălie n-a fost la Piteşti. Ultima bătălie a fost în inima noastră, atunci când am scăpat din Piteşti. Şi pentru cei mai mulţi, în inima celor mai mulţi, ultima bătălie a fost câştigata de Dumnezeu.

Consideraţi deci că experienţa asta v-a ajutat?

Incontestabil.

Care ar fi rezultatul ei final?

M-a îmbogăţit duhovniceşte”. (Viaţa părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Editura Christiana, Bucureşti, 2007).



“Un pahar? N-am spart nici un pahar. . . Nu ţin minte. . . Acesta mi-e răspunsul. . . şi cu adevărat nu ţin minte. Sau totuşi l-am spart? În august, de ziua ei şi a mea? Sau nu l-am spart? Nu ştiu. Ba da, ştiu. Desigur că l-am spart. În august, seara, la masă, uşile înspre terasă larg deschise. Dar totodată parcă nici nu-mi reamintesc. Ţin şi nu ţin minte. Totul în decorul acesta ireal şi subtil, cu grijă ticluit, mă îndeamnă să mă refugiez în confuzie şi să mă pierd în tulburare: şi privirile ei, calde şi compătimitoare, şi privirile lor, iscusite şi galeşe. Toboganul consimţirii se desfăşoară lin înaintea mea; n-am decât să mă las să lunec.


Aş putea să jur că nu-mi aduc aminte - în deplină bună credinţă; cu toate că-mi dau seama că aşa s-au petrecut lucrurile, cum le repetă ea - un pahar de cristal, frumos - cu precizia memoriei unui computer, cu fidelitatea benzii de magnetofon, cu ipocrita sfiiciune a elevului sârguincios care ştie prea bine lecţia. Mă uit la ea - e ea, dar ca în vis; face lucruri neaşteptate, vorbeşte altfel; şi, sincronic cu ea, şi lumea e alta, e suprarealistă. Uite, ăsta e suprarealismul: obiectele, aceleaşi, cunosc altă orânduire, au altă finalitate. Va să zică se poate şi aşa. Acum, da, ceainicul e o femeie, soba e un elefant… Max Ernst, Dali, Duchamp… Dar şi Strigătul lui Munch, îmi vine să zbier, să mă deştept din coşmar, să mă întorc pe vechiul nost’ pământ, bun şi blând, unde, cuminţi, lucrurile sunt ceea ce ştim că sunt şi răspund menirii pe care le-o atribuim din totdeauna… Aş vrea să ies din oraşul acesta neliniştit al lui Delvaux, din câmpul acesta al lui Tanguy, cu membre despicate, moi şi reîntregite după afinităţi bizare, după împerecheri altele decât cele statornicite la noi… La noi, pe pământ. Aici nu poate fi pământul. Asta nu-i ea. Decorul ăsta dostoievskian şi expresionist nu poate fiinţa aievea… Mă înşel, mă semeţesc: îmi dau ifose, imaginez desigur scena aceasta delirantă de dragul unui rol pe care mi-ar plăcea să-l joc…

La urma urmei nici nu ştiu bine de l-am spart sau nu. Din cristal, gros. Dacă recunosc că l-am spart, spun adevărul (adevărul obiectiv) şi, odată ce am rostit adevărul, trebuie să merg mai departe şi să recunosc totul şi deci că Nego a vorbit duşmănos. (Ăsta-i tot scopul şedinţei acesteia de anchetă nocturnă, în care ea mă apără cu atâta suspectă grijă, îmi întinde atât de amical prăjina de salvare; căci ea, vrednică de nota maximă la memorizare şi incapabilă de a uita vreun amănunt, iată că sare rândurile când e vorba de mine şi vorbele mele de atunci, le trece sub tăcere ori le citează trunchiat şi răspunde: „Cine le-a spus? nu-mi pot reaminti. Cineva, careva dintre cei prezenţi, ştiu doar că s-au pronunţat…” Acest „s-au” impersonal şi neutru, ca-n logistică şi-n structuralism, cât e de complice la adresa mea şi cum mă înjoseşte.)

Aşadar, vorbind, intru în claritate şi adevăr şi nu mai există cotlon unde să mă pot piti, păşesc în zona de lumină, ascunzişurile dispar instantaneu. Ori, dacă nu-mi aduc aminte, dacă fac psihic gestul destinderii şi relaxării, mă pierd în fumul confuziei, mă rătăcesc în neaducerea aminte, mă dau pradă dulcelui delir al evanescenţei şi atunci iar recunosc, recunosc pentru că acum totul îmi este egal, pentru că totul e cenuşiu şi aidoma, pentru că nimic nu are însemnătate şi precizie. Pătrund în lumea noului roman şi a literaturii fără personaje: a lui se, a lui ei şi a celorlalţi, unde eul şi sinele pier, se confundă în mulţimea nediferenţiată. Personalitatea (ce-i aia?) se cerne mărunt, se fărâmiţează, trece toată prin sită.

Oricum aş face, sunt pierdut.

Eşti pierdut, eşti pierdut, mă leagănă duiosul balansoar al cedării şi oboselii, al scârbei, al uimirii, al prieteniei recunoscătoare. (…)

Pierdut? A! nu. Iată că din fundurile Pantelimonului şi ale Cluceresii - ale mahalalei şi satului - mijeşte deodată un alt gând, o a treia soluţie. A! nu, umilinţa cedării e de la diavol. În jur nu-i ceaţă, în mine nu-i delir: sunt în plină realitate, ce văd e adevărat.

Pantelimonul şi Clucereasa îmi şoptesc - asemenea unor colegi de nădejde care suflă precis: ce, te laşi prins de fantasmagorie? Ia vino-ţi în fire. Da, ea e. Da, totul e adevărat. Să fii calm şi cinic şi abil. Repetă, abil. Da, există, mai există o negândită a treia soluţie. Datoria ta în clipa asta e să fii vulgar de calm, de îndemânatec, de nepăsător. Fii ţăran, ovreiaşule. Fii mahalagiu. Nea Matache pe care l-a furat slujnica; nea Pană gâlcevosu pe care vrea să-l înşele vecinul; nea Ionică pe care consoarta nu-l duce de nas; unchieşul Pandele încurcă-lume, moş Urcan bătrânul la care fartiţiile nu ţin. Nu sunt pe Venusberg şi asta nu-i noaptea Valpurgiei. Sunt într-un birou de anchetă al Securităţii, pe calea Plevnei (degeaba, punându-mi ochelarii negri, m-aţi învârtit cu maşina prin curtea cazărmii Malmaison), şi asta-i T., care a trecut de partea lor… De ce? Cum oare? Nu se poate! De ce, nu ştiu şi nici nu mă interesează. Iar cât priveşte imposibilitatea, iată că se poate. Să nu fiu scolastic, untdelemnul îngheaţă, orice ar spune Aristotel.

Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stângaci şi cât de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decât pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţânat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat.

Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută.

Asta-mi rămâne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dârz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom’le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti. Nea Lache la iarmaroc: nu lasă nici o pará din preţ; nea Simache la judecată: nu se lasă el înfundat. Nea Gruia la tocmeală: nu şi nu şi iar nu.

Iată a treia soluţie - neaşteptată şi stranie: minciuna. Minciuna binecuvântată, şoptită de Hristos. (Hristos: El e, nu m-a uitat, bat clopotele toate. Voi fi al Lui. Sunt al Lui. Al Lui am fost mereu. În cea mai infimă dintre fracţiuni de secundă al Lui devin pentru totdeauna.) Minciuna neruşinată, domoală, cât mai iscusită. Feciorul lui nea Tache vameşul. Tata la plecare: să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni. Suprarealismul e de la Paris, delirul o fi bun la Zurich, la cafenea. Aici nu-i acolo. Aici se opreşte trenu-n gară, nu gara la tren. Aici e ţara lui Ion, a Fanarioţilor şi a lui Soarbe-Zeamă, aici Vlad Ţepeş i-a tras pe solii turci în ţeapă, nu le-a spus „trageţi întâi dumneavoastră, domnilor englezi”, iar Petrache Carp i-a arătat lui Vodă Carol că porumbul se mănâncă cu mâna, aici e pe viaţă şi pe moarte, aici nu e decor sofisticat şi suprem de nebunatic, nu-s draperii şi delicii, nu-i paradis ori iad artificial, aici e ca la dugheană, ca la tejghea, ca la obor; ca la proces de clironomie; nu-i cu giuvaericale, e cu pietre, cu bolovani (şi dintr-o dată gândul mă poartă spre Brâncuşi, ţăran hotărât care-şi ciopleşte materialul cu gesturi mari de cosaş). Aici e scăldătoarea Vitezdei: te arunci ori ba. Aici, acum, acum, acum. Aici te declari, băiete, aici, pe loc, alegi”. (N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 1994)


Luni 2 martie 2009, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

„Acum trebuie să mă aleg, să mă proiectez. Mă avânt? Pot? Vreau? Ştiu? Ce curios lucru: văd că dacă vreau să apuc pe calea creştinismului trebuie să mint. Cum a minţit şi poporul acesta (în mijlocul căruia m-am născut şi spre care mă simt mereu atras) - şi bine a făcut - când a fost nevoit să se plece fesului, neamţului, moscovitului. Trebuie să mint aşa cum în matematici soluţia uneori nu poate fi găsită decât mai întâi complicând datele, ocolind miezul problemei. Trebuie să mint. Asta înseamnă că lucrurile nu sunt atât de simple. Lumea nu e simplă. Asta înseamnă că bine a zis Julien Benda când a zis că urăşte pe cei ce complică lucrurile simple, dar nu mai puţin pe cei ce simplifică lucrurile complicate.

Creştinismul, băiete, nu-i tot una cu prostia. Apele râului Târgului şi râului Doamnei nu curg pentru netoţi şi clopotele bisericii Capra nu bat numai pentru babe cucernice. Las’ că şi alea cât îs de surde şi tot o potrivesc.

Ea e pe-un scaun la vreo doi metri în stânga mea; ei în faţă, la birou. A, aţi vrea voi să mă las cuprins de vraja semi-visului, de fumul ameţitor al unei scenografii suprarealiste… Intelectualii or fi slabi, dar cunoaşterea cărţilor nu-i fără de folos, căci poate da, acută, senzaţia unui dejá vú ori măcar a unui dejá imaginé… Iată că prinde bine. Nici buchea nu-i de lepădat. Nu, oi fi eu ovrei şi sensibil, dar aţi uitat (şi ai uitat şi tu, când ai calculat cu ei, căci bunăvoinţa ta ce poate fi de nu mijlocul de a mă atrage alături de tine, de a-mi uşura drumul, de a-mi auri şi a-mi îndulci pilula de fiere care-i de căcat? - uite că am început să vorbesc buruienos, ca niciodată, şi ce stenic e! ce minunat mă simt - chirurgii şi militarii d-aia se vede că înjură, ca să nu piardă contactul cu fapta, să nu se lase furaţi de nepăsare, să nu le fie tot una), aţi uitat că sunt născut la mahala şi trăit la ţară. Pantelimonul şi Clucereasa. Dur. Simplu. Plin de înţeleaptă şiretenie. Mai e timp. Creştinismul nu e neapărat bleg.

Aşadar:

Nu ţin minte nimic. Nu ştiu să fi spart vreun pahar. Nu l-am auzit pe comeseanul nostru spunând ceva duşmănos.

Mă, ai fost la masa aceea? Şi nu s-a discutat duşmănos?

La masă am fost, era ziua mea şi în ajun fusese a ei. Dar nu s-a discutat duşmănos.

Nu ţii minte?

Nu.


Da paharul ţii minte că l-ai spart!

Nici.

Mă, ţi-e prietenă. (Şi mi-o arată, dramatic, ceremonios.) Recunoşti că ţi-e prietenă?

Recunosc.

Atunci? De ce ar spune că ai auzit ce n-ai auzit? Ce, nu cumva vrei să spui că minte?

Nu ştiu. Nu spun că minte. Spun că nu-mi reamintesc eu nimic.

Ceainicul e ceainic. Soba nu-i elefant. În pământ încolţeşte grâul. Din piatră se fac case şi se durează statui. Hristos nu-i Dumnezeu al neorânduielii şi al măştilor. Jupân Codârlă greu de cap.

Iar ea? Ea e cu ei - simplu ca bună ziua. E de partea cealaltă. Da, au făcut ei ceva încă nefăcut. Au adus, e drept, în lume ceva nou: până acum, dacă voiai să pierzi un om, te adresai duşmanilor săi: soţiei de care a divorţat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a târât la tribunal; aportul noului, inovaţia cea mai de seamă, este că pentru a distruge un ins ei nu merg la certaţii, ci la prietenii lui, la nevastă, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeşte şi-n care şi-a pus, omeneşte, prosteşte, încrederea şi setea de afecţiune.

Ameţeală. Ameţeala e senzaţia cea mai chinuitoare. Nici o durere nu-i atât de cumplită. Ameţeala. Lumea se învârte, se desface, te desfaci şi tu, eşti rupt în bucăţi. Obiectele se răsucesc, am văzut eu un film expresionist după Crimă şi pedeapsă; toate erau strâmbe: acoperişurile, gardurile, felinarele. Chinul e atroce. Răsturnarea: prietenul te acuză. Blocurile se prăbuşesc. Ea e dincolo, acum e din ce în ce mai plictisită, („Ei ce zici? Uite-ţi marfa!”) mai chircită. Cutremurul spintecă solul şi-ţi spintecă fiinţa, pe o linie mediană.

Hai, hai, Dostoievski nu a predicat ameţeala, ci pe Domnul Hristos. Hai, înţelege şi dă-ţi seama de ce nu-ţi vine a crede: nu eşti prea fricos şi nu eşti sofisticat. A pătruns şi-n tine ceva din bruta vulpenie a mahalagiului, din încăpăţânarea ţăranului. Hai, ştii ce ai de făcut, hai nu te mai amăgi, ai şi ales; poţi rezista şi eşti treaz pe deplin, hai înţelege - oricât te-ar uimi, te-ar speria - dă-ţi seama că ai câştigat, ţine-l pe NU în braţe, e al tău, suprarealismul e doar o teorie, viaţa nu-i tot una cu visul, aici nu-i ceainărie de opium şi nici salon al suavelor miresme, aici e un ticălos de birou de anchetă, statistica dovedeşte că realitatea nu-i vis: Valery avea dreptate.

Ai vrea tu să te refugiezi în frică, în brumă, în coşmar… ai vrea… Ar fi uşor, - ce dulce ar fi să te poţi adăposti între vis şi viaţă, în confuzie sau incert, printre delicioase cadavre sau pe masa de operaţii, între umbrelă şi maşina de cusut, în cada lui Marat transformată în balon zburător, la Samarkand într-un palat din o mie de nopţi şi o noapte, în delir: delirul, izvorul tuturor compromisurilor. Dar nu te mai poţi recuza. Cine ţi-ar oferi adăpost? S-a zis cu tine, ovreiaşule, intelectualule, orăşanule: ai încălţat opincile realităţii,

au să-ţi bătătorească tălpile. De-acum s-a isprăvit cu delicateţurile şi iluziile mângâietoare, cu pleoapele lăsate peste lascive, odihnitoare alcătuiri de alte lumi, mai blânde, mai ductile. Nu te mai poţi refugia în imaginar: eşti bun de front, bun de rezistenţă, bun de minciuni sfinte şi grijuliu ticluite, bun de îndărătnicie. Eşti bun de foc. Nu ţi-a mers la reformare, Nuhăm. Înainte, marş! (…)

Nu, domnule!

Plăcerea de a şti să spui nu, nu, domnule, anchetatorului care-ţi cere nume, ofiţerului politic care-ţi propune situaţia de turnător, diavolului care te ispiteşte, scârbelor care fac tot ce sunt şi ele în stare pentru a te scoate din răbdări. (Pilat trebuie să fi citit în ochii omului adus în faţa sa, ochii omului de care ar fi vrut să se descotorosească îmbiindu-l să-şi ceară scuze, să comită o cât de mică josnicie care să-i dea procuratorului putinţa de a-l elibera, Pilat trebuie să fi citit şi simţit acest nu, domnule, emiţător de distanţare)”. (N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, 1994)


Duminică 10 mai 2009, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

“Să nu îndrăzneşti să ridici mâna ta cea slabă pentru a opri valul puternic al apostaziei. Evit-o, păzeşte-te tu însuţi de ea, şi-ţi va fi de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să poţi evita pe cât posibil influenţa lui“, ne prevenea prin cuvinte cu putere multă Sfântul Ignatie Briancianinov. Gândul cu care am pornit în publicarea acestui mini-serial dedicat principiului/”duhului” reeducării a fost acela de a înţelege, cel puţin într-o mică măsură, scopurile şi resorturile de funcţionare ale acestuia, dar şi, mai larg, de a cerceta şi a înţelege în mod deosebit specificul vremii noastre, de a cunoaşte viruşii şi bolile spirituale cele mai primejdioase care bântuie epoca în care trăim, pentru a putea să ne apărăm cât putem mai mult sufletele de răul lor. Fiind mai conştienţi de acestea, vom şti mai bine şi să aplicăm remediile duhovniceşti ale Sfinţilor Părinţi, vom şti să folosim mai adecvat armele pe care Biserica ni le pune la dispoziţie şi a le aplica înţelept, în cunoştinţă de cauză, aplicat anume acestor condiţii în care trăim şi acestor ispite cu care ne confruntăm.

Una din principalele mize ale lucrării satanei în aceste zile este pervertirea conştiinţelor şi a puterii de judecată, a gândirii normale şi sănătoase, tocmai pentru ca omul să nu-şi mai poată folosi darurile minţii, facultăţile de cugetare şi judecată în folosul mântuirii sale, să nu mai ştie să sesizeze dimensiunile mai profunde al vieţii, raţiunea existenţei noastre pe acest pământ pe care ar trebui să ne simţim „străini şi călători“. Se spune că diavolul este semănătorul tulburării, al confuziei, al îndoielii, al derutei, al ameţelii şi al haosului. Interesul lui de primă instanţă este să ne răvăşească mintea până acolo încât să nu mai


putem distinge deloc albul de negru şi adevărul de minciună, nici să mai fim capabili să desluşim nuanţele şi, mai ales, să deosebim duhurile. În al doilea moment, odată cucerit primul şi cel mai important “fort” - mintea noastră - el urmăreşte să blocheze intervenţia firească, autoprotectoare a “anticorpilor spirituali” şi ţinteşte ca energiile voinţei noastre lucrătoare înspre cele ale Duhului să fie paralizate, vlăguite, secate, netrebnicite. Nu mai avem putere sau nu mai avem motivaţie să ne împotrivim. În acel moment, acţiunea de “infectare” a sufletului nostru cu toate duhurile răutăţii, minciunii şi urâtului se poate desfăşura nestingherită până la capăt, până la distrugerea sa.

Dar această lucrare dusă la scară mare, la nivelul întregii societăţi, se manifestă cu putere, şi pe plan duhovnicesc, şi între cei ce fac parte din Biserică. Mai ales aici dă vrăjmaşul cele mai puternice atacuri, pentru că aici se află principalii săi inamici şi aici este şi singurul loc de care îi este cu adevărat frica. Regăsim şi în Biserică, uneori cu mai mare putere, ceea ce Părinţii au numit “acţiunea Marii Apostazii” sau “lucrarea tainei fărădelegii“, ce se manifestă şi la nivel global. Duhovnicia se vrea a fi pervertită şi ea, iar una din ţinte este tot distrugerea capacităţii credincioşilor de a discerne, de a avea dreapta judecată, de a se forma realmente (şi ca înţelegere, şi ca trăire) în cugetul şi în Duhul Bisericii, al Sfinţilor Părinţi. Din păcate, astăzi foarte puţin se accentuează în Biserică această necesitate esenţială a discernământului, fără de care nici o lucrare duhovnicească nu poate fi exercitată cu folos şi păzită de înşelare. Cu atât mai mult când înşelarea este astăzi la tot pasul şi îmbracă cele mai felurite forme. Astăzi noţiunile fundamentale ale învăţăturii creştine sunt supuse unui îngrozitor proces de falsificare. Să amintim acum numai în treacăt despre cât de pervertite sunt, în multe din discursurile bisericeşti, ideile de “ascultare”, de “smerenie”, de “ne-judecare”, de “iubire”, de “pace” sau de “misiune”, ca să nu mai vorbim de obsedantele concepte de “ecumenicitate” şi “ecumenism”. Multe alte exemple se pot da şi este nevoie să fie discutate cu de-amănuntul, dar acest “palier” duhovnicesc al acţiunii de reeducare a mai făcut şi va mai face (chiar dacă nu neapărat într-o manieră sistematică, dar este ceva ce ne preocupă în mod constant) obiectul unor articole separate pe Război întru Cuvânt.

Am plecat de la „experimentul Piteşti” pentru a creiona cele două faţete ale organizării societăţii totalitare de astăzi: o faţă cruntă, hidoasă, cea a reeducării demente prin teroare, şi o alta faţă, a confuziei, a vagului, a aparenţelor înşelătoare, a reeducării prin “torpoare”, cum spunea în mod inspirat o soră şi prietenă a noastră. Totalitarismul de astăzi combină în mod eficient strategia zăhărelului cu cea a biciului, bici care, el însuşi, ia astăzi înfăţişări foarte rafinate. Construieşte oraşe uriaşe, comodităţi tot mai sofisticate, te hrăneşte, te încălzeşte, te (re)educă şi te “scuteşte” şi de grija de a îţi educa şi forma copiii tăi (fiind pe cale să-ţi reducă drastic, până la interdicţie însuşi dreptul de a-ţi mai educa liber proprii copii! - aceasta este tendinţa foarte clară pentru viitor, experimentată deja parţial în unele state şi cu unele semne deja existente şi la noi). Planifică totul, centralizează totul, înregistrează totul, organizează totul. Îţi oferă locuinţe, îndatorându-te prin credite până la sfârşitul vieţii. Îţi promite bătrâneţi (relativ) liniştite, calculându-ţi, prin asigurările sociale, în faţa ta, fiecare bănuţ. Îţi ridică uriaşe construcţii în care găseşti tot ce pofteşti, numai să întinzi mâna. Şi tot aşa… Prin toate acestea caută să-ţi creeze un lanţ inextricabil de dependenţe din care să nu mai poţi ieşi. Te leagă, adică, prin fire tot mai multe, care se numesc credite, asigurări sociale, de sănătate, de

educaţie, de această minunată lume nouă. În acelaşi timp, emite legi tot mai constrângătoare, pentru a sancţiona drastic orice abatere de la frazeologia oficială, marginalizează orice individ suspect care greşeşte prin simplul fapt că e diferit şi gândeşte diferit. Mai bine spus, pentru că e normal şi gândeşte normal!

În textele de mai jos prezentăm două tipuri de diagnostice duhovniceşti care arată, poate cel mai potrivit, cum anume stăm. Vom începe printr-un text al Sf. Chiril al Alexandriei, care descrie tactica prin care vrăjmaşul se străduieşte să distrugă omul de la începutul vremilor acestora. Înţelegem mai bine, cu ajutorul Sfântului Părinte, de ce astăzi programul de muncă (sau robie) al majorităţii oamenilor se întinde de dimineaţa până seara, special pentru a se secătui puterile sufleteşti ale omului şi a-l reduce strict la orizontul sau pământesc, la simpla condiţie biologică. Mai mult, vom înţelege şi mai bine, citind mărturiile Sfântului Ignatie Briancianinov şi ale Cuv. Paisie Aghioritul, cum, deja pătruns şi înmuiat bine de epuizarea acestei robii samavolnice, omul este mult mai permeabil la ispitele subtile ale vrăjmaşului. Extenuat în acest mod, omul are tendinţa să asiste pasiv la invadarea conştiinţei şi minţii sale cu sugestiile omniprezente în lumea de astăzi (ca exemplu, omul zilelor noastre, care este solicitat la maximum la serviciu, întorcându-se acasă, nu găseşte putere decât să se „relaxeze” uitându-se la TV). Adică să se anestezieze şi mai mult, să se lase pătruns, încet-încet, de otrava prin care vrăjmaşul îi amorţeşte sau chiar îi paralizează judecata, voinţa şi afectivitatea normală. Omul contemporan este stimulat să nu mai gândească critic şi echilibrat, este învăţat să ocolească tot ceea ce poate stârni conflict interior sau criză, să nu problematizeze, să nu mai aibă “neliniştea cea bună”.

Al doilea tip de diagnostic duhovnicesc este cel pus de teologul apologet ortodox Virgiliu Gheorghe, într-o sintetizare cât se poate de lămuritoare privind cele două faţete ale totalitarismului de astăzi: zăhărelul şi biciul, prin rezumarea celor două distopii, celor două cărţi aproape profetice ale secolului XX: 1984 a lui George Orwell şi Brave New World a lui Aldous Huxley.

Sfantul Chiril al Alexandriei despre scopul şi consecinţele muncilor egipteneşti: “Pe aceştia [pe fiii lui Israil], fiind împinşi la început de foame, i-au luat în stăpânire egiptenii, încât din oameni liberi şi de origine de sus şi din viţă de sfinţi, i-au făcut supuşi pe neaşteptate şi pe nepregătite, subjugaţi stăpânirii lor şi i-au asuprit sălbatic, dând ca motiv al cruzimii împotriva lor, următoarele: Dar s-a ridicat alt rege peste Egipt, care nu cunoscuse pe Iosif. Acesta a zis către poporul său: Iată, neamul fiilor lui Israel e mulţime mare şi e mai tare decât noi. Veniţi dar să-i împilăm, ca să nu se mai înmulţească şi ca nu cumva, la vreme de război, să se unească cu vrăjmaşii noştri şi, bătându-ne, să iasă din ţara noastră! (Ieşire 1, 8-10). Îl întrista, cred, pe stăpânitorul egiptenilor, chiar şi numai gândul la libertate al celor subjugaţi printr-o supunere silnică şi nu cu voia lor. De aceea au pus peste ei supraveghetori de lucrări, ca să-i împileze cu munci grele. Atunci a zidit Israel cetăţi tari lui Faraon: Pitom şi Ramses, care serveau lui Faraon ca hambare, şi cetatea On sau Iliopolis (Ieşire 1, 11).

Căci acestea au fost roadele stăpânirii de nesuportat: suferinţele neîntrerupte, lucrări la lut şi la cărămidă, cetăţile înconjurate de ziduri şi de turnuri şi movilele ridicate în câmp,

care se făceau fără plată şi cu sudoarea multă a celor ce munceau la ele. Căci stăpânitorii veacului acestuia, punând stăpânire pe nenorocitele suflete ale oamenilor, le dezvlăguiesc (le storc de vlagă - n.n.) în lucrări la lut şi la cărămizi şi în cele ce se fac pe pământ şi pentru pământ şi legându-le de nişte munci rele şi nefolositoare (căci aşa sunt cele ale timpului şi privitoare la timp), le silesc să primească o viaţă amară şi mult chinuită, care nu le va aduce niciun folos celor siliţi să o rabde. Căci cu ce pot folosi lucrurile şi patimile trupului nefericitului nostru suflet? Dimpotrivă, vom aduce câştig diavolului şi dracilor şi bogăţia şi mărirea va fi a împărăţiei vrăjmaşe, precum şi Faraon nu puţină slavă socotea să aducă cetăţile pe care i le zideau lui fiii lui Israil, siliţi să facă aceasta fără mâncare şi fără plată (…)

Muncile israeliţilor înfăţişează tipul şi icoana muncilor noastre pământeşti deşarte şi profane, pe care le săvârşim siliţi şi biciuiţi de Satana şi de puterile rele cele împreună cu el, pe care Sfânta Scriptură i-a indicat prin numele supraveghetorilor. Acestea sunt împrăştierea cea rea plină de sudoare şi de osteneală şi înecate în lutul necurăţiei şi al plăcerii mocirloase. Dar s-a milostivit Dumnezeu şi atunci de cei împilaţi în modul cel mai dispreţuitor şi mai sălbatic de stăpânirea egiptenilor, de cei le slujeau acestora fără trebuinţă. Şi şi-a făcut îndată din preabunul Moise un slujitor al bunăvoinţei sale faţă de ei. Dar oare nu-L vom afla pe Dumnezeu făcând aceasta şi cu noi înşine? ...” (Sf. Chiril al Alexandriei, “Scrieri, Partea întâia, Închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr“, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 1981).


Duminică 10 mai 2009, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

Sfântul Ignatie Briancianinov despre strategia ispitelor subtile şi moleşitoare

“În cele mai multe cazuri încercările ce vin asupra noastră, la prima vedere, sunt neînsemnate încât nici nu le-ai putea socoti încercări. Dar aceasta-i doar o viclenie a vrăjmaşului care, datorită unei experienţe îndelungate, a dobândit în lupta cu omul necălit o dibăcie extraordinară. Îngerul căzut a observat că ispitele evidente, grosiere şi violente îi insuflă omului un zel puternic şi un mare curaj pentru a se lupta cu ele. Pentru a rămâne ascuns, le va înlocui pe acestea cu ispite mai uşoare, dar foarte subtile, şi de o extremă eficacitate. Ele nu provoacă zel în inimile noastre, ele nu declanşează o luptă spirituală, dar te ţin într-un fel de letargie şi aruncă duhul nostru în stare de espectativă. Ele te


copleşesc şi în mod progresiv îţi epuizează puterile psihice, te aruncă în plictiseală şi în inactivitate; ele te ruinează şi fac din tine o ţintă a patimilor, ca urmare a slăbănogirii, plictiselii şi inactivităţii. Viclenia diavolului şi greutatea luptei pe care o duce el astăzi cu călugării au fost descoperite mai dinainte de către Dumnezeu. Dumnezeu îi încununează pe luptătorii de astăzi ca şi pe cei de demult, deşi nevoinţele acelora, în mod aparent, erau mai mari decât ale acestora. Să ne păzim dar să nu ajungem în istovire, în plictiseală şi în lenevire! Să ne mobilizăm toate puterile şi toată atenţia pentru a păzi poruncile Evangheliei! Împlinindu-le vom descoperi nenumăratele curse ale vrăjmaşului şi viclenia cu care el le combină şi le pune în lucrare. Vom vedea că necazurile şi ispitele de astăzi, uşoare în aparenţă, tind, ca şi cele de odinioară, să-l îndepărteze pe om de Hristos, să distrugă din lume adevăratul creştinism, nelăsând să dăinuiască decât forma exterioară (!), cu care să-i înşele mai uşor pe oameni. Vom vedea că ispitele uşoare pe care satan le pune în lucrare cu o răutate infernală acţionează mult mai eficient decât ispitele violente, sigure, văzute şi directe“. (Sf. Ignatie Briancianinov, “Fărămiturile ospăţului“, Episcopia Ortodoxă Româna Alba-Iulia, 1996)

Cuviosul Paisie Aghioritul despre „anestezicul” injectat de vrăjmaş şi despre generaţia noastră “fiartă”

“Am spus unor medici cu care discutam despre anestezia pe care o fac la operaţii: <>. Anestezia diavolului este otrava pe care o aruncă şarpele peste păsări sau peste iepuraşi ca să-i paralizeze şi să-i înghită fără a se împotrivi. Diavolul, atunci când vrea să lupte un om, trimite mai întâi un drăcuşor “anestezist”, ca să-l facă pe om nesimţit, după care merge el însuşi şi-l ciopleşte, şi face din el orice vrea… Dar înainte merge “anestezistul”. Ne face injecţie cu nesimţire şi uităm de grija mântuirii. Iată, vezi, noi monahii, am făgăduit răbdare când vom fi “ocărâţi, batjocoriţi etc…“, dar în cele din urmă de multe ori ispita ne zăpăceşte şi facem cele potrivnice celor făgăduite. Altfel începem şi altfel sfârşim. Pentru altceva am pornit să mergem, şi în altă parte mergem”.

“Le-au distrus pe toate, familia, învăţământul, serviciile… Nu-i interesează nimic! Nu au nimic înlăuntrul lor... (…) Există un duh căldicel, deloc bărbătesc. Ne-am stricat cu desăvârşire! Cum ne mai rabdă Dumnezeu! Demult, ce bună-cuviinţă exista! Ce mărime de suflet! (….) Cu acest duh rebel care a intrat, cu aceasta nepăsare, s-a terminat, s-a înecat tot statul. (…) Nepăsarea faţă de Dumnezeu aduce nepăsarea şi faţă de toate celelalte; aduce descompunerea. (…) Dar generaţia de astăzi este generaţia nepăsării! Cei mai mulţi acţionează numai de paradă. Dar să nu le spui să se apere, dacă s-ar întâmpla ceva! Astăzi nici parade nu mai vor. Mai demult mergeau la parade, auzeau un marş şi tresărea ceva în ei. Astăzi există un duh răzvrătit la noi, la greci. Desigur, alte popoare sunt mai rău, pentru că nu au idealuri (…)”.

“Dar şi creştinii de azi nu sunt luptători. Primii creştini erau nuci tari; schimbau toată lumea. Şi în epoca bizantină, au scos o icoana din biserică şi s-a împotrivit toată lumea. Hristos S-a răstignit pentru noi ca să înviem şi noi suntem nepăsători! (…) Nu, astăzi în lume nu se mai justifică neştiinţa. Lipseşte dispoziţia cea bună, mărimea de suflet“.

“Prezenţa creştinilor este mărturisire de credinţă. Cineva poate ajuta mai mult cu rugăciunea, dar tăcerea lui o vor exploata ceilalţi şi vor spune: “Cutare şi cutare n-au protestat, prin urmare sunt de partea noastră, sunt de acord cu noi”. Dacă nu încep unii să lovească răul, adică să mustre pe cei care smintesc pe credincioşi, se va face mai mare rău. Astfel se vor întări puţin cei credincioşi, dar vor fi împiedicaţi puţin şi cei ce luptă Biserica. Biserica nu este corabia lor cu care să facă plimbări, este corabia lui Hristos. Aceştia sunt de blamat. Singurul lucru care îi interesează este să aibă salariu mare, maşini de lux, să alerge la distracţii… (…) Alţii iarăşi din “bunătate” spun: “Ereticilor, nu le spuneţi că sunt în rătăcire, ca să le arătăm dragoste”. Şi aşa pe toate le nivelează. Dacă aceştia ar fi trăit în primii ani ai creştinismului, n-am fi avut nici un sfânt. Atunci spunea creştinilor: “Aruncă numai tămâie în foc şi nu te lepăda de Hristos!” Dar n-au primit; “Fă-te numai că arunci!”. Nici aşa n-au primit; “Nu vorbi despre Hristos şi du-te liber în altă parte”. Dar nici pe asta n-o primeau. Astăzi vezi o lume fiartă”. (Cuv. Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca“, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003).

De la totalitarismul violent la totalitarismul soft (17)Sâmbătă 30 mai 2009, de Ioan BUCUR Adrian MAXIM

Virgiliu Gheorghe despre cele două feţe ale totalitarismului: Big Brother este cu ochii pe tine

“Atât la Orwell, cât şi la Huxley societatea de mâine este una totalitară, în care preocuparea principală a dictatorilor - cei care au acumulat puterea - este cum să poată controla mai bine mintea oamenilor, cum să facă mai eficient procesul spălării creierelor. Scriindu-şi cartea la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în plină perioadă a ascensiunii puterii sovietice, Orwell optează pentru metoda violentă, pentru un regim al terorii, inspirat parcă din lagărele de reeducare din China, Rusia sau România. Universul concentraţionar orwelian este alcătuit din partidul interior - elita conducătoare, oamenii din umbră -, partidul exterior - instrumentele prin care se realizează guvernarea, oamenii care suportă în cel mai înalt grad regimul terorii şi prolii - poporul ţinut în întunericul lipsei de educaţie. Ministerele cele mai importante prin care se realizează guvernarea sunt:

Ministerul Adevărului, cel care administrează ideologia conducătoare, marea minciună prin care e condusă lumea. Sarcina lui e să rescrie permanent istoria, să falsifice realitatea, să reducă limbajul prin restrângerea fondului lexical şi a câmpului de semnificaţii a cuvintelor, astfel ca ele să nu mai permită o gândire profundă;

Ministerul Iubirii, cel care se ocupă de urmărirea indivizilor, de reeducarea prin tortură a celor care cad în erezia de a gândi altfel decât partidul;

Ministerul Abundenţei duce politica înfometării;


Ministerul Păcii se ocupă de război, un război care nu se mai termină niciodată. Starea permanentă de război, teroarea, favorizează confuzia şi haosul, justifică orice măsură a partidului şi, totodată, stabilitatea sistemului. Ecranul televizorului este aşezat în toate locurile publice, precum şi în casa fiecăruia, fără a exista posibilitatea de a-l închide, imaginile acestuia, ideologia partidului îi urmăreşte obsesiv pe locuitorii acestei lumi. Lozincile care guvernează gândirea absurdă a acestei dictaturi sunt:

Războiul este pace;

Libertatea este sclavie;

Ignoranţa este putere.

În ultimele pagini ale cărţii apar cele două lecţii fundamentale ale reeducării: 1. Dacă partidul îţi spune că doi plus doi fac cinci, să crezi cu adevărat că aşa este; 2. Nu ajunge numai să te supui Partidului. Trebuie să te goleşti de sine pentru a-i face loc acestuia să te umple de cele ale sale. Trebuie să-l iubeşti din toată inima pe Big Brother.

Condiţionaţi să fie fericiţi. Dar ce este fericirea?

În Minunata lume nouă, imaginată de Huxley, spălarea creierului se va realiza exclusiv prin mijloacele “blânde”, în esenţă magice şi hipnotice, prin condiţionarea pavloviană a atitudinilor şi comportamentelor şi prin inocularea hipnopedică a ideologiei. În această lume oamenii sunt liberi să gândească, dar ei gândesc numai ceea ce au fost condiţionaţi să gândească. Libertatea se exprimă nu prin a putea gândi aşa cum vrei, ci prin a te distra aşa cum ţi se năzare. Problema conştiinţei este rezolvată prin disoluţia completă a acesteia. Spălarea creierelor se va face prin degradarea morală a copiilor, încă din primii ani de viaţă, prin ruperea lor de familie, de trecut, de natură şi de cărţi. Prin forţa împrejurărilor, indivizii acestei lumi sunt modelaţi complet după chipul ideologiei conducătoare. Deşi nu există violenţă, izolarea completă de familie, de lume şi de adevăr face ca oamenii Minunatei lumi noi să fie într-o mai mare măsură lipsiţi de libertatea de a gândi decât cei din lumea lui Orwell. Inginerii, oamenii de ştiinţă ai acestei lumi studiază şi aplică metodele prin care se poate pătrunde în adâncul minţii omului, de unde să-i poată dicta cum să gândească, cum să simtă şi ce trebuie să facă pentru a fi fericit. Există şi aici nişte conflicte produse de câţiva dintre cei care, dintr-o deficientă de condiţionare, conştientizând situaţia în care se află, se revoltă într-un fel sau altul împotriva sistemului. Aceştia vor sfârşi izolaţi pe o insulă, iar sălbaticul cel născut într-o rezervaţie de indieni, deci total necondiţionat, nesuportând să mai trăiască în lumea fericirii fără conştiinţă şi adevăr, de fapt a artificialului şi a falsităţii, se va sinucide. Ieşirea nu există pentru că nu mai este căutată. Pentru oamenii din minunata lume nouă nu mai există ieşire, nu din cauza forţelor de represiune, ci pentru că aceştia nu mai caută ieşirea. Fuga de orice fel de conflicte se realizează în spaţiul imaginarului, fie televizual, fie orgiastic sau narcogen. Drogul este soluţia primă şi ultimă a oricărei probleme. Iar cei care încalcă legile erotismului libertin, legându-se sufleteşte şi pe durată de cineva, cei care refuză drogul, sunt declaraţi indezirabili şi vor fi eliminaţi. Oamenii lumii noi sunt multumiţi şi fericiţi pentru că au multă pâine şi mult circ.

După cum am mai spus, deşi par atât de deosebit structurate, există o mulţime de elemente comune celor două tipuri de dictatură, care nu fac altceva decât să ne ajute să înţelegem că, în esenţă, obiectivele lor sunt aceleaşi. Dar ce este cel mai curios, odată cu trecerea timpului, aceste elemente se conturează tot mai bine, venindu-le, parcă, vremea să se întrupeze în istorie. Trebuie remarcat însă că spiritul general chiar şi al mijloacelor de control poliţienesc rămâne încă cel huxelian. Imaginea bine cosmetizata a statului democratic, a drepturilor omului sau a părintelui iubitor care-şi ceartă copilul, doar pentru că-i vrea binele, nu trebuie stricată. Mijloacele de urmărire rămân încă ascunse sub masca neutralităţii, pentru a salva pe cât se va mai putea iluzia libertăţii. Ele nu trebuie să inducă sentimentul de teamă în popor, ci, dimpotrivă, pe cel al siguranţei pe care o oferă acest control total al realităţii. Controlul absolut al persoanei umane nu mai este doar un imperativ al ficţiunii orweliene. Rânjetul lui Big Brother, dacă suntem puţin mai atenţi, transpare chiar şi în rapoartele prezentate la nivelul marilor organisme internaţionale. (…)

Cartea, duşmanul regimurilor totalitare

În lumea lui Orwell din romanul 1984 este prezentă cartea, dar aceasta este mistificată în laboratoarele Ministerului Adevărului. În Minunata lume nouă este condiţionată repulsia faţă de cărţi, căci, rămâne în permanenţă riscul ca ei să citească vreun lucru de natură să decondiţioneze în mod nedorit unul din reflexe. Ce se întâmplă astăzi în cadrul societăţilor avansate? Sistemul educaţional american este la pământ, este o ruină. Patruzeci de procente dintre tinerii americani care intră la Colegii recunosc că nu ştiu să scrie şi să citească corect. Douăzeci şi trei de milioane de adulţi sunt analfabeţi. (Raportul specialiştilor de la Universitatea Columbia, SUA, The Global Economy, 1990).

Prin urmare, televiziunea şi cultura divertismentului au reuşit mai bine decât distopicele ministere ale propagandei statelor totalitare să-i îndepărteze pe copii de carte.

Creierul copiilor care-si petrec timpul preponderent în fata televizoarelor şi Internetului este cu adevărat condiţionat să nu mai găsească plăcere în lectură. Nu numai că aceasta este mai puţin fascinantă ca imaginea în mişcare sau pentru că ar pretinde un efort mai mare, ci şi pentru că tot ce înseamnă vizionare reprimă edificarea reţelelor neuronale implicate pe parcursul lecturii.

Cartea ar putea dispărea pe viitor în primul rând pentru că nu se vor mai găsi suficienţi oameni care să o aprecieze, care să o dorească, care să o cumpere. Civilizaţia Gutenberg este, după cât se pare, înlocuită de cultura halucinaţiei colective, de cultura fantasmelor şi a balaurului antropomorfizat şi cu ieşire la ecranul ultraplat”. (Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii. Faţa nevăzută a televiziunii, Editura Prodromos, Bucureşti, 2007).

De La Totalitarismul Violent La Totalitarismul Soft

Documents

Transcript of De La Totalitarismul Violent La Totalitarismul Soft