De La Conceptul de Guvernare La Practica Bunei Guvernari - Cristian Ionescu

8/13/2019 De La Conceptul de Guvernare La Practica Bunei Guvernari - Cristian Ionescu

http://slidepdf.com/reader/full/de-la-conceptul-de-guvernare-la-practica-bunei-guvernari-cristian-ionescu 1/7

„De la conceptul de guvernare la practica bunei guvern ă ri”

Cristian Ionescu , Facultatea de Administraţie Publică, SNSPA, Bucureşti, România

Dacă accept ăm nu metaforic, ci ca o reflec ţ ie ra ţ ional ă şi ca instinct social că “oameniiinstituie Guverne care î şi derivă dreptele lor puteri din consim ţământul celor guverna ţ i”, vom ajungeautomat la concluzia că cei afla ţ i la putere trebuie să o exercite nu în interesul lor particular şi partizan, ci în interesul celor de la care au că pă tat-o vremelnic şi sub condi ţ ie. Aceasta este prima premisă a bunei guvernări şi dimensiunea sa politică , pe care o raport ăm la ideea de legitimare a guvernării. În fond, guvernarea nu este altceva decât forma direct ă şi nemijlocit ă de exercitare a puterii politice.Cum no ţ iunea de putere presupune în mod obligatoriu, în însăş i substan ţ a sa, ideea unei rela ţ ii, aunui raport între două păr ţ i, guvernarea poate fi analizat ă pe două paliere: cel ce guvernează şi celcare este guvernat. Fiecăruia dintre cele două păr ţ i ale raportului de guvernare îi este propriu unanumit comportament politic şi social.

Dacă guvernarea este modalitatea de exercitare a puterii, buna guvernare presupune, întrealtele, imperativul consensului celor guverna ţ i fa ţă de obiectivele şi metodele guvernării,responsabilitatea guvernan ţ ilor, eficien ţ a guvernării şi dreptul cet ăţ enilor de a fi informa ţ i în primulrând în ceea ce prive şte utilizarea şi repartizarea resurselor financiare ale guvernării.

Studiul pe care îl prezent ăm î şi propune, din perspectiva principiilor expuse rezumativ mai sus, să descrie şi să analizeze conceptul de guvernare şi evolu ţ ia acestuia de la primele sale utilizăriîn epoca medieval ă , până în prezent. Fiecare segment de istorie politică şi fiecare tip de cultur ă administrativă au imprimat termenului de guvernare un con ţ inut particular, în care s-au eviden ţ iattradi ţ ii, obiceiuri şi practici politice şi administrative, concep ţ ii juridice na ţ ionale, nevoi şi aspira ţ ii speciale, toate acestea întemeiate pe condi ţ ii materiale de existen ţă şi pe profilul psiho-social al fiecărui popor.

Din acest punct de vedere nu exist ă nici o deosebire între substan ţ a guvernării înf ă ptuite în Europa şi cea asiatică , de pild ă . Difer ă , însă , obiectivele, resursele şi metodele utilizate în procesul de guvernare.

În epoca contemporană , caracterizat ă între altele, prin interferen ţ a politicilor publice şi aresurselor conceptul de bună-guvernare se generalizează tenden ţ ial, că pă tând tr ă să turi comune, cumar fi: descentralizarea şi transmiterea condi ţ ionat ă a puterii pe calea subsidiarit ăţ ii, parteneriatulîntre public şi privat, democratizarea actului de guvernare, gestionarea efcient ă a situa ţ iilor de criză ,utilizarea eficient ă a resurselor, educa ţ ia pentru guvernare ş.a.

If we would accept, not metaphorically, but as a rational reflection and as a social instinctthat “people establish Governments, which have the executive power with the consent of those whoare governed “, we shall automatically reach the conclusion that the Executive has to practice it not intheir advantage, but in those whom they received it temporary and conditionally from.

This is the first premise of o proper governance and its political dimension that we report atthe idea of legal governance.

The governance is nothing else but the direct form of political power practice. Because the power notion/meaning assumes, compulsory, the idea of a relationship between two parties, the governance could be analyzed on two levels: the governor and the governed one. Each of them has his

own political and social behavior. If the governance is the power practice way, the proper governance assumes, among others,the imperative consent of those who are governed towards the governance objectives and methods, the governance responsibility, the governance efficiency and the citizens’ right to be informed, first of all,about the utilization and distribution of the financial public resources.

The work that we are presenting should describe and analyze the governance concept and itsevolution from its first meanings in the medieval age until today, from the principles perspectivesconcisely mentioned here.

Each segment of political history and each type of administrative culture impress the governance meaning a particular content, where are exposed the traditions, customs and political and



administrative practices, national juridical concepts, special aims and needs, all these based on thematerial terms of living and on the psycho-social profile of each nation.

From this point of view, there is no difference between the governance substanceaccomplished in Europe and the Asian one, for example. The difference consists in the objectives,resources and methods used in the governance process.

In the contemporary age, the concept of a proper governance is trendily generalized, gettingcommon attributes, such as: decentralization and conditioned power transfer by a subsidiary way, partnership between public and private, democratization of the governance act, efficient managing ofcrisis situation, efficient utilization of the resources, education for governance a.s.o.

1. Delimitări conceptuale2. Componenta politică a guvernării3. Criterii pentru o bună guvernare4. Care este scopul bunei guvernări?

1. A-ţi mai pune astăzi întrebarea “Ce înseamnă a guverna?”, înseamnă a neglijafundamentele teoretice ale gândirii politice europene din ultimele două mileniişi jumătate.Dacă extindem întrebarea la alte zone geografice, cum ar fi Orientul Mijlociuşi Asia,neglijenţa noastr ă ar coborî în timp cu cel puţin cinci milenii. Aceasta deoarece termenul deguvernare, sau cel puţin sensul acestuia, a intrat în vocabularul uzual de mii de ani, alături dealţi termeni, cum sunt cel de putere, autoritate sau supunere.

O dată cu desprinderea sa din starea naturală pentru a deveni cetăţean al societăţiicivile, omul a intrat în contact direct cu puterea, a cunoscut ce înseamnă guvernarea, s-a bucurat de avantajele eişi i s-a opus atunci când aceasta a devenit opresivă, tiranică şidiscreţionar ă. Platon a fost cel care a intuitşi apoi a demonstrat în dialogurile sale că aguverna nu înseamnă a acţiona conform legilor, ci a exercita arta conducerii1. De la început seimpune o precizare: dacă vorbim despre guvernare ca fiind arta de a conduce, suntem obligaţisă o abordăm nu ca pe o teorie pur ă, ci ca o practică politică. Tocmai din această perspectivă metodologică putem face deosebirea între buna guvernareşi guvernarea lipsită de eficienţă2.

Guvernantul nu s-ar deosebi prin nimic de cel supus lui dacă ar deţine putereaşi nu arşti la ce îi foloseşte sau cum să o utilizeze pentru propriul său deliciuşi beneficiu spiritualşimaterial, ori în interesul comunităţii de indivizi pe care o conduce.

Guvernarea nu se reduce, totuşi, la exercitarea puterii, deşi cele două noţiuni seîntrepătrund şi se intercondiţionează. Cu alte cuvinte, nu poţi guverna dacă nu deţii puterea,după cum, dacă o deţii, trebuie să ştii cum să o utilizezi într-un mod eficient. Într-un stat dedrept vom spune că actul de guvernare democratic se întemeiază pe deţinerea şi exercitarealegitimă a puterii. O analiză istorică a tipurilor de guvernare ne va duce la concluzia că înorice epocă exercitarea puterii – ca artă de guvernare – s-a redus la câteva cerinţe sociale,mereu aceleaşi, şi anume:

a) organizarea unitar ă a unei comunităţi de indivizi; b) centralizarea deciziei la un singur factor de putereşi difuzarea ei de la centru spre

periferie;c) folosirea constrângerii ca metodă de asigurare a dominaţiei şi autorităţii for ţei publice;

d) convertirea unui set de interese generale în norme de drept;

1 Michel Senellart, Artele guvernării. De la conceptul de regimen medieval la cel de guvernare, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998, p.10.2 Într-o definiţie de dicţionar, termenul de guvernare desemnează ansamblul procedurilor instituţionale,raporturile de putereşi tipurile de administrare publică sau privată formaleşi informale, care dirijează în specialacţiunea politică reală (Guy Hermet et alii, Dictionnaire de la science politique et des institutions politiques,Armand Colin, Paris, 2000, p.116.



e) manipularea unei populaţii potrivit anumitor obiective la care, este de dorit, caaceasta să consimtă.

Este adevărat că guvernarea presupune constrângere, autoritate, dominaţie, violenţă –toate acestea fiind legitime într-o societate democratică – dar nu se confundă cu acestea3.Dacă constrângereaşi dominaţia sunt instrumente de păstrare a puterii, guvernarea presupuneobiective la care poporul consimteşi pe care teoria politică modernă le subsumează noţiunii

de “Bine comun” sau interese generale. Adesea Machiavelli este scuzat pentru formula cinică “scopul scuză mijloacele”, dar se uită că acesta scria în lucrarea “Discursuri asupra primeidecade a lui Titus Livius” că “a guverna înseamnă a-i pune pe supuşii tăi în incapacitatea de a-ţi face vreun r ău, ba chiar de a se gândi la una ca asta; aceasta se realizează fie luându-lemijloacele de a o face, fie oferindu-le o asemenea bunăstare încât să nu-şi dorească o altă soartă”.

De câte ori guvernanţii care s-au perindatşi se perindă şi astăzi la putere au pus în practică formula machiavelică de guvernare?

Termenul de guvernare este foarte vechişi provine, într-o accepţiune modernă, dinadaptarea verbului latin“rego, regere”, care înseamnă a conduce, a guverna, a cârmui, lacondiţiile socialeşi politice ale Evului Mediu, din care dispăruse statalitatea, o dată cudispariţia Imperiului Roman de Apus. Verbul regere prezintă similitudini etimologice cutermenul “regimen” (guvernare, conducere, comandă, cârmuire), precumşi cu cel de“gubernatio”, care, într-un sens figurat, înseamnă tot guvernareşi conducere4. La fel s-aformat adjectivul gubernabilis, cu sensul de cel “care poate fi condus”. Expresia gubernatiocivitatis poate fi tradusă prin “conducerea statului”.

Gândirii medievale nu îi este str ăină opoziţia - datând din antichitatea romană - întreconducătorul bunşi tiran. Într-o epocă în care statalitatea încerca să se înfiripe din nou, cusprijinul Bisericii, gânditorii f ăceau o distincţie clar ă între guvernarea monarhului absolut, darsupus legilor dreptului naturalşi dominaţia conducătorului tiran. Această disjuncţie va rezistaîn istorieşi o vom revedeaşi în România, finalizată emoţional şi nu puţin cu efecte socialedramatice în decembrie 1989.

Teoria politică occidentală modernă este preocupată în cel mai înalt grad să desluşească sensurile contemporane ale guvernării, în care exercitarea puterii, deşi presupuneconstrângereşi dominaţie, nu se reduce exclusiv la aceasta din urmă, ci dimpotrivă, arelegături directe cu libertatea, definită ca acea stare a indvidului-cetăţean, căruia Constituţia îirecunoaşte şi îi asigur ă un câmp de mişcare şi acţiune socială asupra căruia ceilalţi indivizi-cetăţeni nu au dreptul să intervină.

În societăţile democratice moderne puterea se manifestă printr-un complex de relaţiicomandă-consimţământ-dominaţie-supunere, care au ca efect final organizareaşi con-ducereaunei societăţ i, dezvoltarea socială, al cărui beneficiar este cetăţeanul.

Contează mai puţin temeiul acceptării de către cei guvernaţi a actului de comandă (autoritate) sau subordonareşi al supunerii lor faţă de actul de dominaţie (for ţa de

3 Idem, p.15.4 În întreg Evul Mediu lipsa unui concept care să definească cu rigoareştiinţifică conţinutul şi esenţa statului,distinct de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de „regere” a axat preocupările doctrinarilor,începând cu Sfântul Augustinşi Thoma d’Aquino, pe explicarea fundamentelor teoreticeşi ale aplicaţiilor practic-politice ale termenului de guvernare (regimen), dominaţie, raţiune de stat, conducere (gubernatio), fie din perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis(sec.X-XIII), Biserica îşi arogase puterea de organizareşi disciplinare socială - în special în Apusul Europei -,spre sfâr şitul Evului Mediu asistăm la transformarea societăţii bazate pe principii de morală creştină într-osocietate organizată progresiv pe principii politice laice. În scrierile autorilor ecleziastici guvernarea avea o puternică încărcătur ă spirituală şi religioasă datorită rolului Bisericii în păstorirea morală a credincioşilor şimisiunii de evanghelizare a popoarelor barbare din perioada Evului Mediu timpriu. Mult mai târziu se facedistincţia între guvernarea politică revendicată de monarhşi guvernarea spirituală atribuită Bisericii.



constrângere) exercitată de guvernant. Esenţial este ca guvernantul care comandă sau domină,să stabilească şi să impună o unică voinţă socială, ceea ce nu împiedică să existeşi alte voinţede acelaşi tip, care contestă puterea, dar acestea r ămân la stadiul de alternative la actul deguvernare până vor că păta sprijinul electoral al majorităţii populaţiei5.

Mândria, nu de puţine ori exagerată sau nejustificată de a fi europeni, ne împiedică adesea, atunci când facem analize politice asupra unor fenomene sociale,şi în primul rând

asupra puterii, să ne extindem aria preocupărilor analitice la popoare depărtate, pe care nudatorită depărtării geografice la înţelegem sau le cunoaştem mai puţin. Afirm aceasta întrucât,oricum am numi-o, guvernarea există la toate popoarele. Există un termen chinezesc pentruguvernareşi anume“zheng”, care se pronunţă la fel cu verbul “a îndrepta”6. Unul dintre ceimai cunoscuţi filozofi confucianişti, Xun Zi (cca 310-237 î.e.n.) propunea în lucrareacunoscută sub titlul “Învăţă turile maestrului Xun”, idealul de suveran înzestrat cu omenie,capabil să-şi pună virtuţile în slujba statului, eficient în guvernareşi conştient de îndatoririlesale faţă de poporul pe care îl cârmuieşte şi căruia trebuie să-i asigure liniştea, bunăstarea şi pacea7. Esenţa gândirii filozofului confucianist constă într-o construcţie etică în caresuveranul devenit înţelept prin desăvâr şirea spirituală aşează într-o ordine armonioasă sistemul de guvernareşi instituie principiile morale ca temelie a societăţ ii, aducând prosperitateaşi pacea în lume8.

Am ales din lucrarea filozofului chinez un citat în care se prezintă portretulguvernantului său: “A avea inteligenţă, dar a o folosi într-un mod primejdios; a fi necinstit,dar a avea spirit; a acţiona pentru a înşela, dar a fi abil; a vorbi, dar f ăr ă a spune ceva; a aveacapacitatea de a dezbate, dar f ăr ă înţelepciunea necesar ă - acestea sunt marile primejdii ceameninţă guvernarea statului”9.

Poporul japonez a fost puternic influenţat de spiritualitatea chineză şi în mod deosebitde religia budistă. Idei confucianiste, adaptate la societatea tradiţională niponă, le găsim într-un document adoptat în anul 604 e.n. de către prinţul Shôtoku, în timpul domniei împăr ăteseiSuiko (592-628). Documentul este cunoscut sub denumirea de “Constituţia cu 17 articole”10.“Miniştrii şi funcţionarii - se menţionează în document - trebuie să facă din comportamentulcuviincios principiul conducător, întrucât principiul conducător al guvernării poporului constă într-un comportament cuviincios”11. Într-un alt pasaj, miniştrii sunt îndemnaţi să-şi întoarcă faţa de la ceea ce este privatşi să se orienteze către ceea ce este public12. Acelaşi îndemn îl va

5 Cristian Ionescu, Tratat de drept constitu ţ ional contemporan, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.289.6 A se vedea Xun Zi, Calea guvernării ideale, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p.347 Idem, p.33. Este uluitoare asemănarea între virtuţile pe care trebuie să le aibă un suveran chinezşi cele expuseîn Europa de Papa Grigorie cel Mare în anul 590 e.n. În condiţille în care Biserica îşi asumaseşi o misiune dedisciplinare socială prin impunerea unui ansamblu de virtuţi morale şi norme etice, Papa Grigorie cel Mareexpune un set de 39 de sfaturi pastorale destinate preoţilor, care pot fi interpretate, totodată, ca un set de calităţiale celor care guvernează. În concepţia lui Grigorie cel Mare, păstorul de suflete (guvernantul) trebuie să fie:curat în gânduri; pilduitor în purtare; prudent în tăcere; folositor la vorbă; apropiat de fiecare; mai presus decâtalţii prin rugăciune; prieten smerit cu f ăcătorii de bine; gata oricând să stea tare prin virtutea dreptăţii împotrivaviciilor celor vinovaţi; (Cartea Regulei Pastorale, Editura Institutului Biblicşi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti, 1996, p.50). Grigorie cel Mare propovăduieşte supunerea „cu smerenie”şi conducerea „cumoderaţie” (Idem, p.95). Potrivit autorului Căr ţii Regulei Pastorale, „conducătorii trebuie să ştie că ori de câteori săvâr şesc ceea ce este r ău prin neorânduială, de atâtea ori se fac vinovaţi mor ţii fiindcă dau pildă de pierzanieşi sminteală celor supuşi” (Ibidem). De asemenea, „conducătorii trebuie să înţeleagă de fiecare dată că atuncicând nu se recunosc ca egali prin fire cu cei care prin condiţie socială sunt socotiţi a fi trataţi ca supuşi, ei seridică împotriva rânduirii lui Dumnezeu prin trufie, chiar din cauza darului primit” (Idem, p.99).8 Idem, p.34.9 Idem, p.115.10 Documentul este reprodus înCristian Ionescu, Regimuri politice parlamentare, Editura All Beck, Bucureşti,2004, p.382-386.11 Idem, p.383.12 Idem, p.385.



adresa în România oamenilor politici, fruntaşul conservator Petre Carp când atr ăgea atenţia că “în viaţa privată să fii totdeauna corect. În viaţa publică să fii totdeauna dezinteresat”13.

În materie de guvernare, îndeosebi de administraţie şi chiar de ceremonial al cur ţii,reformele nipone din epoca ce a urmat formării statului aveau la bază modele de organizaresocială şi politică împrumutate din China, a cărei civilizaţie constituia o atracţie pentruîmpăratul Japonieişi familiile nobiliare japoneze.

Una dintre cele mai cunoscute reforme este reforma Taiko („Marea schimbare”),introdusă în anul 645, într-o epocă în care administraţia, rangurile nobiliare impuse la curteaîmpăratului şi chiar protocolul imperial erau de provenienţă chineză14. Reforma Taiko preconiza întărirea puterii centraleşi introducerea unor metode noi, mai eficiente înadministraţie. Ideea principală a reformei Taiko era instituirea unui control general din parteastatului. Pentru aceasta, s-a înf ă ptuit, ca una dintre măsuri, o nouă împăr ţire administrativă ateritorului pentru a permite o centralizare mai strictă a puterii. Reforma Taiko a introdus,totodată, o strictă repartizare a populaţiei pe clase socialeşi o restructurare a rangurilor. Înfruntea statului se afla împăratul, ajutat de un prim-ministru (dajodaijin)şi de miniştri.

Treptat, însă, împăraţii îşi pierd autoritateaşi rolul în guvernarea statală. În schimb, pătura militar ă, samuraii, încep să reclame privilegii tot mai însemnateşi se amestecă chiar în politică. Se dezvoltă astfel o administraţie militar ă, cunoscută sub denumirea debakanfu, înfruntea căreia se afla shogunul („mare general, cuceritor de barbari”)15. Shogunatul a dăinuit până la Revoluţia Meiji din 186716.

Sistemul administrativ bakanfu a fost înlăturat în timpul restauraţiei Meiji. Reţineatenţia sub aspectul concepţiei bunei guvernări Charta Jur ământului celor 5 articole, proclamată de tânărul împărat Matsukito la 6 aprilie 1868, în care se prezintă angajamentul că pentru viitor:

a) toate problemele privind guvernareaţării vor fi discutate public; b) toate clasele sociale vor participa la administrareaţării;c) orice persoană va fi liber ă să-şi aleagă ocupaţia preferată;d) vor fi abandonate „vechile obiceiuri din trecut”;e) vor fi preluate cunoştinţe din întreaga lumeşi vor fi folosite pentru consolidarea

bazelor administraţiei imperiale17.Am întreprins această extindere a temei expunerii mele, întrucât am considerat că

vocaţia generală a spiritului uman este căutarea bunei guvernări. Aceasta înseamnă, în ultimă instanţă, instituirea unui sistem bazat pe „guvernarea poporului, f ăcută pentru popor, f ăcută decătre popor şi r ăspunzând în faţa poporului”, după formula expusă în 1830 de senatorulamerican Daniel Websterşi împrumutată 33 de ani mai târziu de Abraham Lincoln.

13 P.P.Carp, Discursuri parlamentare, Editura Graişi suflet, Cultura Naţională, Bucureşti, 2000, p.576.Observaţia fruntaşului conservator are, la rândul ei, un corespondent în gândirea politică a lui Toma d’Aquino,care remarca că „dacă guvernarea nu este rânduită în vederea binelui comun al mulţimii, ci în vederea binelui privat al conducătorului, ea va fi injustă şi vicioasă” (Toma d’Aquino, Despre guvernământ , Editura Polirom,Iaşi, 2005, p.15).14 William H.McNeill, Ascensiunea Occidentului: o istorie a comunit ăţ ii umane şi un eseu retrospectiv, EdituraARC, Chişinău, 2000, p.468.15 Kenneth G.Henshall, O istorie a Japoniei. De la epoca de piatr ă la supraputere, Editura Artemis, 2002, p.49.16 C.Bu şe, Z.Zamfir, Japonia, un secol de istorie, 1853-1945,Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p.15.17 Kenneth G.Henshall, op.cit., p.97. Charta Jur ământului celor 5 Articole are următorul conţinut: 1. Trebuieînfiinţată o adunare alcătuită din daimyo şi trebuie hotărât asupra tuturor problemelor de stat prin discuţiideschise;2. Cei superiorişi cei inferiori trebuie să-şi unească eforturile în realizarea gestionării problemeloreconomiceşi financiare;3. Este necesar ă instituirea unui sistem prin care nu numai funcţionarilor civilişimilitari, cişi oamenilor obişnuiţi să le fie permisă urmărirea vocaţiilor lor, astfel încât să nu fie nici onemulţumire;4. Trebuie să fie abandonate practicile greşite din trecutşi toate acţiunile noastre trebuie să fieconforme cu practicile acceptate în lume;5. Trebuie căutată, în întreaga lume, cunoaşterea, pentru a amplificaşiîntări fundamentele conducerii imperiale.



Nu trebuie trasă de aici concluzia că buna guvernare s-ar confunda cu democraţia,întrucât r ămânem adeptul lui Platon, care afirma că a guverna înseamnă a exersa artaconducerii, ori arta presupune, în acest context, procedee, tehnici, instrumente, metode politice, sociologice, economice, administrativeşi, în primul rând, juridice, la care recurgeorice guvernant. De aceea, susţinem ideea că buna guvernare reprezintă managementul efectival afacerilor publice prin generarea unui set de reguli, în scopul de a promovaşi întări valorile

societăţii căutate de indivizişi grupuri18

.2. Într-o lume a democraţiei sau, mai nuanţat spus, a consolidării democraţiei, aceastaridică guvernantului o provocare esenţială: cât din puterea pe care o deţine este dispus să oîmpartă cu cetăţenii, cu societatea civilă? Giovani Sartori se întreba nu retoric, ci practic politic, “care este echilibrulşi cum se schimbă balanţa între cei guvernaţi şi cei ceguvernează?”19. R ăspunsul la această întrebare mi se pare că arată şi componenta politică aguvernării. În fond, în democraţiile moderne, guvernarea se face prin consimţământul liberşi periodic exprimat al celor guvernaţi. Aceştia, însă, nu se mai mulţumesc cu delegareavremelnică a prerogativelor puterii lor suverane, ci exercită presiuni puternice asupra celorînvestiţi electoral cu autoritate,şi reclamă accesul lor democratic la procesul deciziilor ce îi privesc. Mulţimile îi legitimează pe guvernanţi, îi controlează şi vor să conducă, măcar par ţial, alături de ei, reclamând din partea acestora politici sociale, programe educaţionale saude susţinere economică, reforme administrative, măsuri legislative, proiecte de urbanizareş.a.

Iată, prin urmare, că dimensiunea politică a guvernării nu se mai reduce la învestireaşicontrolul indirect al guvernanţilor, ci implică, ca o componentă nouă, parteneriatul cu ceiaflaţi la guvernare. În felul acesta, buna guvernare asigur ă ca priorităţile politice, socialeşieconomice să se bazeze pe un larg consens în societateşi ca interesele grupurilor defavorizatesă fie luate în considerare în procesul de adoptare a deciziilorşi alocare a deciziilor 20.

În condiţiile în care guvernabilitatea democraţiei este o cerinţă fundamentală aînceputului de mileniu, metodeleşi practicile de guvernare pun accentul pe participareacolectivităţii la adoptarea deciziilor ce o privesc sau cel puţin pe influenţarea acestora. Cumsocietăţile contemporane nu pot asigura exercitarea directă a democraţiei, ca în Grecia antică,s-a optat pentru instituţiile reprezentative. Statele din Europa Occidentală au perfecţionatsistemul reprezentării intereselor generaleţinând seama de următoarele cerinţe:

a) instituţiile reprezentative să exprime interesele tuturor claselor sau categoriilorsociale;

b) legitimitatea politică a guvernanţilor să fie conferită de popor, în funcţie derezultatul alegerilor generale;

c) recunoaşterea dreptului opoziţiei de a critica deciziile guvernuluişi de aîntreprinde demersuri pentru schimbarea acestuia pe cale democratică, legală;

d) transparenţa actului de decizieşi controlul opiniei publice asupra activităţiiguvernanţilor;

e) largi libertăţi politice acordate cetăţenilor, îndeosebi drepturile electoraleşilibertatea de organizare politică şi de asociere;

f) respectarea strictă a legilor;

g)

exercitarea puterii politice ca o funcţie socială (puterea se exercită exclusiv îninteresul guvernaţilor);h) asigurarea unei solide culturi politice, nu numai în înţelesul dobândirii de cetăţean a

unui sumum de cunoştinţe despre guvernarea democratică ci, îndeosebi, în înţelesulînsuşirii de către acesta a normelor de comportament democratic, precumegalitatea, dialogul, respectarea opiniilor adversarului politic, compromisul,

18 Ş tefan Deaconu, Buna guvernare şi descentralizarea, în “Revista de drept pu-blic” nr.3/2003, p.21.19 Giovani Sartori, Teoria democra ţ iei reinterpretat ă, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.12620 Ş tefan Deaconu, op.cit., p.22.



acceptarea opiniei majorităţii, exprimarea liber ă a protestului, accesul la informaţieş.a.

3. Întrucât buna guvernare este atât un proiect teoretic, câtşi un proces practic politic, prezentăm în continuare câteva criterii pentru evaluarea eficienţei sociale a actului deguvernare într-o societate democratică21. În funcţie de gradul de realizare a acestora, se poateaprecia cât de bună este guvernarea:

a) sistemul politic permite tuturor grupurilor sociale accesul liber la guvernare?Instituţiile de guvernare r ăspund cu solicitudine cerinţelor populaţiei privind participarea la conducere?

b) guvernantul este dispus să transpună în decizii politice cerinţele sociale?c) în procesul decizional, guvernantul încearcă să aloce în mod echitabil cât mai

multor categorii sau grupuri sociale resursele sau produsele deficitare, sau ledistribuie selectiv unor grupuri favorizate?

d) prin modul în care acţionează, potrivit criteriilor menţionate mai sus, guvernantulcontribuie la întărirea legitimităţii sistemului constituţional, sau lipsa de eficienţă socială a guvernantului se accentuează şi mai mult?

e) structurile de guvernare sunt capabile să asimilezeşi să utilizeze noi cunoştinţe şitehnologii pentru a face faţă cerinţelor presante ale vieţii?

f) structurile guvernante sunt capabile să se adapteze cu repeziciune schimbărilorintervenite pe plan internşi extern?

g) guvernantul este capabil să înfiinţeze organisme specializate pentru soluţionareaunor probleme concrete, f ăr ă a-şi pierde capacitatea de a le coordona în vedereaînf ă ptuirii unor obiective de politică generală?

În literatura de specialitate au fost propuseşapte criterii de evaluare a unui bun sistemde guvernare:

a) legitimitatea guvernării; b) garantarea libertăţii de asociere;c) crearea unui sistem de drept bazat pe egalitateşi nediscriminare;d) funcţionarea transparentă a unui aparat birocratic responsabil;e) libertatea preseişi accesul liber la informaţii;f) funcţionarea unui competent sector public de management;g) colaborarea între guvernanţi şi organizaţiile societăţii civile22.4. Buna guvernare, ca de altfel democraţia, ca proces politic în general, nu este un scop

în sine, nu este menită să producă satisfacţie şi să aducă recompense guvernanţilor. Bunaguvernare este subsumată unui scop final: dezvoltarea umană, creşterea bunăstării cetăţenilorşia colectivităţilor. Tocmai de aceea actul de guvernare depăşeşte sfera statalităţii - responsabilă pentru eficienţa şi costurile guvernării - cuprinzând într-un tot unitar statul, societatea civilă şisectorul privat care, într-o economie de piaţă, este principalul furnizor de venituri pentru bugetul de stat.

21 Roy Macridis (editor), Modern Political System. Europe, Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, New Jersey,1987, p.12.22 A se vedeaUnited Nations Development Programme. Reconceptualising Governace (Discussion Paper 2), New York, 1997, p.19.

De La Conceptul de Guvernare La Practica Bunei Guvernari - Cristian Ionescu

Documents

Transcript of De La Conceptul de Guvernare La Practica Bunei Guvernari - Cristian Ionescu