Mihnea Columbeanu

MAGIA BUNEI CUVIINŢE- ghid al bunelor maniere pentru copiii de clasele I-IV -

Cuprins:

Fetiţa cu şerveţele şi doamna cu umbrelă (Prolog)Bine aţi venit! (Saluturi, gesturi, comunicare)…Ca la voi acasă! (Viaţa de zi cu zi - dimineaţa)Ce ore avem azi? (Drumul spre şcoală; la cursuri)Din nou acasă… (Viaţa de zi cu zi - continuare)Copii, masa e gata! (Masa în familie)Hai pe-afară! (La joacă)Mergem la o plimbare? (În societate, oraş, mijloace de transport, etc.)Astea la ce folosesc? (Computer, internet, e-mail, scrisori, telefon)La teatru, sau la film (Spectacole)…Cu trenul din Franţa! (Vacanţe, călătorii)Uite ce ţi-am adus! (Vizite; cadouri)La mulţi ani! (Aniversări, petreceri)Gavroche (Epilog)

FETIŢA CU ŞERVEŢELE ŞI DOAMNA CU UMBRELĂ(Prolog)

Ningea peste oraş, peste străzile pline de oameni şi maşini, peste case şi blocuri, peste statuia domnitorului, care pe Ioana şi Mihai îi ducea cu gândul la Prinţul Fericit, cel din povestea lui Oscar Wilde, cu inima lui bună. Din fericire, nici un rândunel la fel de generos nu se afla prin preajmă, ca să-şi dea viaţa pentru cei nevoiaşi şi nefericiţi. Lumea se schimbase de-atunci, devenise mai bună şi mai umană…

…Oare? Iată, la gura de metrou, o fetiţă în haine ponosite, vânzând… chibrituri? Nu - acum, lumea foloseşte brichete… Vinde doar şerveţele - prind bine, când ne curge nasul, sau strănutăm… Şi sunt mai comode decât batistele. Dar, sărăcuţa, cum mai tremură…! Cum am putea s-o ajutăm?

Ioana şi Mihai se priviră. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Bani în buzunare nu aveau, veneau de la şcoală şi, oricum, ştiau că pe cerşetori nu cu bani e bine să-i ajuţi, nu ştii niciodată cine se ascunde în spatele lor, punându-i să înmoaie inimile bune, pentru ca pe urmă să le ia toţi bănuţii şi a doua zi să-i trimită iar pe străzi. Măcar pe copiii care cerşesc mai poţi, încă, să-i înveţi, ajutându-i să se îndrepte, să se poarte mai frumos, mai civilizat, să se ducă la şcoală… Ştiau toate acestea de la părinţii lor, care le explicaseră atâtea lucruri folositoare. Dar cum să facă ei aşa ceva, şi când…? Of, of, grea întrebare…

Mihai, însă, îşi aminti că mai avea un sandviş în geanta de şcoală, nu-i fusese prea foame - iar Ioana tocmai îşi scotea croissantul (sau cornul, cum i se spune în româneşte!).

- Iartă-mă, prietenă dragă, îi spuse ea fetiţei cu şerveţele, bani nu am, dar poate ţi-e foame…

- Uite, îţi ofer şi eu ceva, i se alătură Mihai, cu sandvişul împachetat în mână.

Chipul fetiţei se lumină, cu ochii la bunătăţile din faţa ei.- Mersi… murmură ea cu sfială.- Se zice "Mulţumesc", o corectă zâmbind Mihai. Aşa e frumos.- Las-o, Mihai, îl dojeni cu blândeţe sora sa. Să nu se

ruşineze…- N-are nimica… îi asigură fetiţa, în timp ce lua sandvişul,

pentru a trage o muşcătură zdravănă. Ioana se abţinu să-i spună că nu aşa se mănâncă - şi, mai ales, nu pe stradă. Primise o bună creştere, desigur, dar inima-i era şi mai bună, şi vedea cu câtă poftă înfuleca sărmana copilă flămândă.

Chiar atunci, însă, atenţia le fu pe neaşteptate distrasă de altceva…

O doamnă cu înfăţişare de bunică, având părul alb, un palton

lung şi larg şi o pălărie cu boruri late, care cobora scara de la metrou cu o sacoşă în mână, chinuindu-se să-şi închidă umbrela, fu împinsă de doi băieţi ce urcau în fugă, zbenguindu-se cu nepăsare. Punga de cumpărături a bătrânei se rostogoli în jos spre staţie, lăsând să se împrăştie fel de fel de cumpărături.

Ioana şi Mihai nu stătură pe gânduri. Pe fetiţă oricum nu aveau cum s-o mai ajute, aşa că Ioana se grăbi să strângă pachetele şi celelalte lucruri din sacoşa bietei bătrâne, în timp ce Mihai o lua cu grijă de braţ, ca să nu cadă.

- Vă mulţumesc, vă mulţumesc, dragi copii, spuse bucuroasă doamna, aranjându-şi ţinuta şi dând să-şi ia înapoi, de la Ioana, punga cu târguieli.

- Cu plăcere, doamnă, răspunse Mihai.- Şi lăsaţi, nu vă deranjaţi, interveni şi sora lui, pot să

vă duc eu sacoşa până jos, pe peron, dacă-mi permiteţi.- Ei, dar ce copii bine-crescuţi avem noi aici, surâse

bătrâna doamnă, pe când o luau din loc. M-am gândit eu, când am văzut cum o omeneaţi pe copila aceea, sărăcuţa…

- Ne amintea de fetiţa cu chibriturile, explică Mihai.- De Hans Christian Andresen, preciză şi Ioana.- Aşa…? Vă plac poveştile, va să zică?- Ne plac cel mai mult! o asigură băiatul. Dar mie-mi plac şi

romanele! Am citit pe nerăsuflate "Aventurile lui Tom Sawyer", de Mark Twain, şi "Singur pe lume", de Hector Malot, şi…

- Mihăiţă, ştii că nu-i frumos să te lauzi! îl mustră zâmbind sora lui mai mare.

- Lasă, draga mea, că nu se laudă, îmi face o bucurie, o linişti doamna. Şi tu? Ţie ce cărţi ţi-au plăcut cel mai mult?

- Păi… O, vă rog să mă scuzaţi, se întrerupse Ioana, roşind. Fără "păi". Da, mi-au plăcut "Amintiri din copilărie", de Ion Creangă… "Cuore", de Edmondo de Amicis… "Heidi, fetiţa munţilor", de… de… Iertaţi-mă, nu mai ţin minte…

- Foarte frumos! aprecie bătrâna. Numai eroi de legendă - cred că aţi învăţat multe de la ei, nu-i aşa?

- Daaa… de la unii, adică. Pentru că de la Gavroche, de exemplu, n-am fi putut învăţa decât boroboaţe, deşi avea un suflet mare… ca să nu mai zic de Domnul Goe, sau de Ionel, din "Vizita", de Ion Luca Caragiale.

- Cred că aceştia ar avea ei de învăţat de la voi, ce ziceţi?- Ştiţi, se amestecă iar Mihai, mie-mi plac aşa de mult, că

uneori noaptea visez cu personajele din cărţile mele preferate, că ne-am întâlnit, şi pe urmă, dimineaţa când mă trezesc, îmi pare aşa de rău că a fost doar un vis… încheie el, întristat.

Între timp, trecuseră de aparate, iar acum aşteptau metroul pe peron. Când uşile se deschiseră, avură răbdare să iasă călătorii ce coborau, apoi îi făcură loc doamnei să intre şi o urmară. Trenul era destul de plin, nu exista nici un scaun liber,

aşa că Ioana rămase cu sacoşa în mână, iar Mihai cu umbrela, în timp ce se retrăgeau toţi trei în capătul vagonului.

Bătrâna doamnă părea foarte încântată de cunoştinţă, şi-i tot întreba despre cărţile citite, despre ceea ce învăţaseră din ele, precum şi de la părinţii lor. Fură însă nevoiţi să se întrerupă, când trenul trecu printr-o porţiune a tunelului unde vuietul roţilor pe şine răsuna asurzitor - şi, ca un făcut, tocmai atunci se stinseră şi luminile, pentru câteva clipe.

Iar când se aprinseră din nou, Ioana şi Mihai avură parte de cea mai mare surpriză din viaţa lor.

Bătrâna doamnă… ia-o de unde nu-i! Mai rămăseseră doar sacoşa şi umbrela, pe care le ţineau ei.

Iar metroul tocmai intra în staţia din faţa blocului lor.

* * *

- Trebuia să lăsăm astea jos, la doamna cu cardurile de metrou! spuse Mihai, de cum intrară în casă. Cum de nu ne-a trecut prin minte?

Într-adevăr, fuseseră atât de miraţi şi neliniştiţi… Se uitaseră după bătrână, prin vagon, atât cât avuseseră timp înainte de a coborî, dar aceasta parcă intrase în pământ… Poate coborâse pe altă uşă…? Urcaseră în fugă, şi tot zadarnic… până şi-au dat seama că, cel puţin pentru moment, n-o mai puteau găsi.

- Mergem cu ele la poliţie, declară Ioana.- Mai întâi, să ne uităm înăuntru, poate scrie undeva adresa…

propuse Mihai, începând să scotocească prin sacoşă.- Mihai, îl opri sora lui, ştii bine că nu se cuvine să umbli

prin…Se întrerupse, însă, căci Mihai tocmai scosese un plic cu

cuvintele: "Pentru Ioana şi Mihai", din care dădu la iveală o coală de hârtie pe care scria ceva - în chip ciudat, nu cu pixul sau creionul ci… părea să fie cerneală aşternută cu pana, cum citiseră că obişnuiau oamenii pe vremuri:

Dragii mei Ioana şi Mihai,Puteţi păstra bunătăţile de aici - sunt ale voastre. Şi

umbrela - dar… aveţi grijă! Cu ea, vă puteţi îndeplini multe dorinţe, dacă ştiţi cum. Vă las plăcerea de a descoperi singuri cum se foloseşte.

Cu drag…

Din păcate, semnătura nu putea fi descifrată, oricât se străduiră.

Numai pe partea din spate a plicului scria, cu litere aurii:

Bine aţi venit în lumea basmelor!

BINE AŢI VENIT! (Saluturi, gesturi, comunicare)

În timp ce-şi aşteptau părinţii, după ce luaseră masa, discutând preocupaţi despre misterioasa doamnă şi darurile ei, cei doi fraţi îşi îndreptară din nou atenţia spre cele primite. Ioana descoperi că sacoşa era plină cu bunătăţi, fructe şi prăjituri cum nu mai văzuseră niciodată, iar Mihai începu să cerceteze miraculoasa umbrelă, privind-o pe toate părţile.

- Mă întreb cum faci ca să-ţi îndeplinească o dorinţă… Ia să vedem: umbrelă-umbreluţă, dă-mi te rog o maşinuţă! ceru el, ridicând-o ca pe o baghetă magică.

Nu se întâmplă nimic. - Credeam că-ţi doreşti un skateboard nou… comentă Ioana, în

timp ce examina un fel de ananas mare şi auriu.- Ei, n-am găsit altă rimă, râse băiatul. Cum era să zic,

"skateboarduţă"?- Poate că nu-ţi îndeplineşte decât ceea ce-ţi doreşti cu

adevărat! spuse sora lui. Ia dă-o-ncoace.- Tu ce-ai vrea să-i ceri? - Ei, ce vreau eu, nu cred că se poate…- De ce să nu se poată? Dacă-i magie, se poate orice, nu?- Bine, şi cum îţi închipui tu că mi i-ar aduce aici pe eroii

mei favoriţi din cărţi? replică Ioana, deschizând umbrela.Nu sfârşi bine vorba, şi din umbrela deschisă căzură drept pe

canapea un băiat şi o fată cam de aceeaşi vârstă, privindu-i cu uimire.

Dar şi mai uimitoare era îmbrăcămintea lor. Băiatul, cu părul lung şi blond, purta iţari ţărăneşti, cămaşă albă, laibăr şi pălărioară neagră, iar fata, o fotă înflorată, o ie cu broderii, o pereche de opinci şi o băsmăluţă roşie.

- Nică, hăi! exclamă fata, cu uimire! Amu, şi luoc i-aista, bre?

- Iaca, nu ştiu… răspunse băiatul, uitându-se uluit la fratele şi sora din faţa lor. Şini suntiţ' vuoi?

- Ăăă… păi… adică noi… abia reuşi să îngaime Mihai.Ioana, însă, îşi reveni de îndată.- Cred că eu v-am recunoscut! exclamă ea. Sunteţi Nică-al lui

Ştefan a Petrii, şi Smărăndiţa, nu-i aşa? Chiar la voi mă gândeam, şi v-am văzut şi în film! Dar acolo arătaţi mai altfel.

* * *

Discuţia cu părinţii fusese peste măsură de complicată - dar, din fericire, descoperiseră în scurt timp că lucrurile se puteau rezolva de minune: oricând doreau, îi puteau trimite pe Nică şi

Smărăndiţa înapoi în lumea lor, pentru a-i chema doar în vizită. Cei doi nu prea pricepeau ce se întâmpla - dar, văzând cât de frumos se purtau cu ei Ioana şi Mihai, se bucurară la gândul de a-i mai întâlni, cu atât mai mult cu cât acea lume ciudată le stârnea o mare curiozitate. Nu mai văzuseră nicicând, cum e lesne de înţeles, aparate ca televizorul, computerul, telefoanele şi multe altele. Ei, care se scăldaseră numai în ciubăr, sau în Ozana cea limpede şi frumos curgătoare, se îmbăiară încântaţi în cada cu apă caldă şi spumant, jucându-se cu miraculosul duş, şi se înfruptară cu poftă din bunătăţile oferite de mama celor doi fraţi. Aveau aceleaşi măsuri, aşa că puteau lua pe ei haine de-ale acestora, pentru când aveau să iasă în oraş.

Mai complicat era cu buna purtare - căci Nică şi Smărăndiţa, venind de la ţară, din Moldova secolului al XIX-lea, prea puţine ştiau despre cum se cade să te comporţi într-un oraş din zilele noastre. Ioana şi Mihai se bucurau să-i înveţe, pas cu pas, dar le venea peste măsură de greu să se înţeleagă la vorbă. Aveau ei destulă minte pentru a le vorbi mai pe înţelesul lor, însă "dulşele grai moldovinesc" îi încurca şi pe ei de multe ori, şi unde mai pui că, glăsuind astfel în afara casei, aveau să atragă uimirea şi mai ales glumele răutăcioase ale altora. Până când Ioanei îi veni ideea şi, cu această problemă în gând, deschise iar umbrela - şi, ce să vezi? Primele cuvinte rostite de Nică fură următoarele:

- Dar cât timp va dura ca să vorbim şi noi ca voi? Şi oare vom fi în stare să vă înţelegem toate explicaţiile?

- Uraaa, am reuşit, am reuşit! sări în sus Mihai, bătând din palme! Păi atunci, o să meargă super! Ia dă umbrela aia-noace!

La vederea privirii pline de reproş amuzat a surorii sale, se grăbi să se corecteze:

- Dă-mi, te rog, umbrela.Numai că, de data asta, din umbrelă căzu lin o hârtie pe care

scria:

Dragii mei,Pentru moment, puterile umbrelei magice sunt epuizate. Spre a

le reface, nu trebuie decât să continuaţi cu faptele bune pentru noii voştri prieteni, ca să-i învăţaţi să se poarte cât mai civilizat. Vă doresc succes!

Cu drag…

Şi se încheia cu aceeaşi iscălitură indescifrabilă.

* * *

În timpul cinei, Ioana şi Mihai, precum şi părinţii lor, Antonia şi George, observaseră că micii musafiri nu ştiau mare

lucru despre comportamentul potrivit la masă, dar se hotărâseră să lase aceste detalii pentru altă ocazie. Pentru Nică şi Smărăndiţa, totul era atât de nou…!

- Vai, ce bine am mâncat! declară băiatul, după desert.- Te rog, Nică, nu uita să spui mulţumesc, îi atrase atenţia,

zâmbind, Ioana.- O, îmi cer scuze…- Iartă-mă, te rog, interveni Antonia, dar corect este "îmi

prezint scuze". Scuzele înseamnă "explicaţii", adică prezinţi explicaţii pentru ceea ce ai făcut - şi îţi ceri iertare. Spunem: "Îmi prezint scuze" (sau "scuzele mele"), sau "îmi cer iertare" (ori "vă rog să mă iertaţi"). Se răspunde cu "scuzele se acceptă", sau "te iert".

- Am înţeles.- Mă bucur, dar reţine că nu e nevoie să spui mereu "am

înţeles", că nu suntem în armată, preciză şi Geo. Numai atunci când ţi se dă o explicaţie mai complicată. Cred, însă, că acum ai avut dreptate să răspunzi aşa, încheie el.

- Sărumâna pentru masă, zise imediat Smărăndiţa.- Cu plăcere, îi răspunse Antonia. Totuşi, să ştii că

"sărumâna" - sau, mai corect, "sărut-mâna", e puţin cam învechit. Îl poţi folosi, e foarte respectuos, însă şi un "vă mulţumesc" merge de minune. Nu mai vrei un măr?

- Nu, am destule acasă, la Humuleşti. Mai bine o… din-aia… - O banană, adică. Sigur, te rog să te serveşti. Şi, dacă-mi

dai voie, e mai bine să spui "nu, mulţumesc", nu un simplu "nu", sau "am şi eu acasă".

Mihai nu pierdu ocazia să-şi aducă şi el contribuţia:- Smărăndiţo, Nică, să ştiţi că…- Smărăndiţa, îi atrase atenţia tatăl său. Fetelor nu le

spunem niciodată "Ioano", "Antonio", "Mario", "Eleno" - e şi caraghios, şi urât.

- Da, aşa e, am uitat… Iartă-mă… Deci…O privire a mamei sale îl făcu să se corecteze imediat:- Fără "deci"! Dar voiam să le spun despre "cuvintele magice"

pe care le-am învăţat de la voi. - Te rog.- Prin urmare, cele mai importante "cuvinte magice" sunt: "te

rog", "mulţumesc", "cu plăcere", "scuză-mă", "bună, ce mai faci?"…- Păi nu vezi că mănânc o babană? replică Nică.- Banană, nu babană, se amuză Ioana. Oricum, întrebarea "ce

mai faci" înseamnă că vrei să staţi de vorbă, şi se răspunde cu "Bine, mulţumesc." Dacă vrei să continui conversaţia, adaugi: "dar tu?"

- Pot să servesc şi o cană cu apă? se interesă Smărăndiţa.- Desigur, replică Geo amuzat, e foarte uşor să umpli cu apă

o cană sau un pahar şi s-o serveşti oricăruia dintre noi. Totuşi,

reţine, draga mea Smărăndiţa, că "a servi" înseamnă "a da cuiva", nu a-ţi lua ţie, a bea sau a mânca tu. De fapt, tu ai vrut să întrebi: "am voie" sau "îmi permiteţi" să beau un pahar cu apă?

- Vă mulţumim pentru explicaţii, răspunse Nică, semn că, ager la minte cum era, pricepea repede.

* * *

Apoi, copiii se retraseră în camera lor. Sătul şi încântat, Nică se şi trânti într-un fotoliu, tolănindu-se cât mai confortabil. Smărăndiţa, cuviincioasă, se aşeză pe marginea scaunului, cu picioarele strânse dedesubt, genunchii apropiaţi şi mâinile în poală. Văzându-şi prietenul, îi întrebă pe Ioana şi Mihai:

- Oare e frumos să stea aşa?- Bravo, Smărăndiţa, înveţi repede! o felicită Mihai. Nică,

fii atent la mine: stai frumos, drept, şi nu te răscrăcăra aşa… Scuze, nu desface atât de mult picioarele.

- Dar nici tu nu e nevoie să stai aşa, de parc-ai avea un băţ în fund, i se adresă Ioana fetei.

La auzul expresiei, Smărăndiţa chicoti, acoperindu-şi gura cu palma, în timp ce Nică îşi corecta poziţia în fotoliu.

- Nici să duci mâna la gură când râzi nu e nevoie, completă Mihai. Râsul nu e de ruşine. Dacă-ţi dai seama că râzi într-un moment nepotrivit, nu te ascunde - ci stăpâneşte-te!

- Aşa m-a învăţat mama să stau jos, se justifică Smărăndiţa.- Da, poziţia asta era cuviincioasă mai demult, pe vremea

voastră, confirmă Ioana, dar regulile bunei cuviinţe s-au mai schimbat de-atunci. Aşează-te comod, stai relaxată, pe toată suprafaţa scaunului. Te poţi rezema şi de spătar, la fel ca Nică, uite!

Smărăndiţa se grăbi să imite poziţia prietenului ei - ceea ce, însă, duse la apariţia altei probleme. Nică, îmbrăcat cu o pereche de blugi şi un tricou de la Mihai, îşi mai apropiase picioarele, dar nu de tot. Când îşi desfăcu genunchii, luându-se după el, Smărăndiţa, care în locul fotei purta acum o fustiţă scurtă a Ioanei, dezvălui imediat perechea de bikini roz cu "Hello Kitty" primiţi de la noua ei prietenă, alături de toate celelalte haine, pentru vizitele în secolul nostru - în dar. nu cu împrumut, căci, aşa cum bine ştiau Ioana şi Mihai, hainele nu se împrumută niciodată, şi mai ales lenjeria intimă.

- Ai grijă, că faci poze! îi atrase atenţia Mihai, evitând să privească spre locul cu pricina.

- Cum adică…?- Adică, ţi se vede ce nu trebuie, o lămuri sora lui. Iar

acest lucru… da, este ruşinos!- Uaa-ha-ha-ha-haaa…! izbucni Nică în hohote ascuţite,

lovindu-se cu palmele peste coapse, drept pentru care Mihai nu pierdu ocazia să-i spună:

- Nicuţă, aici, între noi, prietenii, nu e nici o problemă, dar când sunt de faţă şi alţii, şi mai ales pe stradă sau oriunde în public, nu e bine să râzi aşa de zgomotos, şi nici să dai din mâini, cum faci tu.

Smărăndiţa, care era încă nedumerită, o întrebă pe Ioana:- Dar ce are dacă stau cu picioarele aşa, nu suntem prieteni?

Şi, oricum, ne-am văzut şi la… acolo, la baie, când ne-am scăldat şi ne-am jucat cu… stropitorul acela.

- Nu are nici o importanţă. Aici nu suntem la baie, sau pe plajă, ca să…

- Ce-i aia plajă? o întrerupse Nică.- Este… O să-ţi explic eu, mai încolo, poate veţi vedea la

vară, dacă vă luăm cu noi la mare… Oricum, ai grijă, Nică, să nu întrerupi niciodată. Aştepţi ca omul să termine ce are de spus, apoi vorbeşti şi tu.

- Scuze.- Se acceptă. …Cum spuneam, o fată sau o femeie stă

întotdeauna aşezată cu genunchii apropiaţi, iar dacă poartă fustă ori rochie, şi-o trage discret în jos, ca să-şi acopere părţile intime. Dacă vrei, poţi încrucişa picioarele la glezne. Oricum, aşa e cuviincios să stai aşezată, chiar şi în prezenţa celor mai buni prieteni, sau a familiei.

- Şi să vă mai spun câteva reguli, adăugă Mihai.

* Aşezaţi-vă cu atenţie, nu te trântiţi sau tolăniţi.* Nu vă ţineţi cu mâinile de un genunchi, sau de amândoi.* Nu bateţi cu degetele în braţul fotoliului, în masă, în

nimic.* Nu ţineţi braţele încrucişate pe piept, ceilalţi vor crede

că sunteţi îngâmfaţi, că nu prea aveţi ce discuta cu ei.* Nu împreunaţi mâinile la ceafă, veţi da o impresie de

aroganţă.* Nu duceţi des mâna la bărbie, veţi părea înfumuraţi.* Nici degetul la gură să nu-l duceţi, se va crede că sunteţi

jenaţi sau nesiguri.

Ce doi nu pricepeau prea bine toate aceste cuvinte şi sensuri, aşa că Ioana şi Mihai începură să le explice mai pe înţelesul lor. Apoi, pentru a nu-i zăpăci şi plictisi, şi a-i lăsa să reţină toate cele spuse, şi-au petrecut restul serii cu fel de fel de albume şi fotografii interesante, ca să le arte diverse lucruri despre vremurile în care ajunseseră. Computerul nu l-au deschis, considerând că ar fi fost prea dificil pentru ei, şi prea devreme.

În tot acel timp, Ioana şi Mihai aveau grijă să mai respecte

nişte reguli ale comunicării, printre care:

* Dacă povestiţi ceva, evitaţi amănuntele inutile şi observaţi-i pe ceilalţi, ca să vedeţi dacă-i interesează sau se plictisesc. Dacă se plictisesc, nu întrerupeţi brusc povestea, ca să nu creaţi un moment ridicol. Scurtaţi-o şi încheiaţi-o cât mai repede, cu o concluzie.

* Pare ciudat, dar: când vorbiţi cu cineva, nu spuneţi niciodată TOT CE ŞTIŢI; mai păstraţi şi "muniţie" de rezervă.

* În timp ce vorbiţi, nu vă jucaţi cu diverse obiecte; acest lucru distrage atenţia celuilalt, îl poate deranja sau chiar enerva.

* Căutaţi mereu privirea celui cu care vorbiţi - dar nici nu-l fixaţi încontinuu cu ochii, ca pentru a-l hipnotiza. Mai ales dacă e o persoană de sex opus, priviţi-o în ochi doar din când în când, şi când spuneţi lucruri importante.

Astfel, când şi-au dat seama că musafirii lor obosiseră, şi atenţia începea să li se risipească, i-au distrat cu câteva jocuri, dintre cele pe care le păstraseră de când erau mici, fiind mai uşoare pentru ei.

Se făcuse târziu, tuturor le era somn, iar vizitatorilor li se făcuse dor de casă - dar, când deschiseră umbrela pentru a-i trimite înapoi, primiră o nouă scrisoare:

Bravo, dragii mei!Mai aveţi puţin, şi veţi aduna destulă magie pentru ca

prietenii voştri să poată pleca acasă. Trebuie doar să-i mai învăţaţi câteva lucruri, vi le-am trimis alăturat (nu strică să vi le reamintiţi, deşi voi le ştiţi deja pe cele mai multe) - dar nu acum. Culcaţi-vă, iar mâine dimineaţă puteţi continua.

Somn uşor!

Şi, într-adevăr, pe lângă scrisoare, din umbrelă mai ieşise şi o coală cu următoarele instrucţiuni:

CÂTE CEVA DESPRE ARTA CONVERSAŢIEI:

Folosirea cuvintelor vă influenţează toate relaţiile. Prietenii trebuie să fie trataţi cu respect. Respectul stă la

baza bunelor relaţii.În loc de a le cereţi ceva, întrebaţi-i, şi vă vor ajuta cu

plăcere. Arătaţi-vă interesat de lucrurile importante pentru ei, şi vor face la fel.

Manifestaţi interes (puneţi întrebări, comentaţi ceea ce vi se spune).

Ascultaţi "activ" (manifestaţi atenţie, nu vă lăsaţi privirea să se plimbe prin jur când vi se vorbeşte).

Priviţi în ochi persoana, atunci când ascultaţi, sau spuneţi ceva important.

Fiţi atenţi la ce auziţi.Nu întrerupeţi!Exprimaţi-vă clar, pe un ton viu. Dacă vorbiţi mormăit,

înfundat, nu vă va înţelege nimeni. Vorbiţi cât mai simplu, fără cuvinte savante şi formule

complicate. Riscaţi să treceţi drept afectat şi pedant, căzând în ridicol. Alegeţi şi folosiţi cuvintele care să exprime ceea ce gândiţi.

Adaptaţi-vă interlocutorului! Luaţi-i în seamă pe toţi cei din grup!Încheiaţi conversaţia într-un mod plăcut!

NICIODATĂ:Nu săriţi peste "te rog" şi "mulţumesc", chiar dacă pare mai

cool - nu este, dimpotrivă!Nu vorbi doar ca să te auzi pe tine!Nu folosiţi argoul pentru prieteni când vorbiţi cu oameni

mari, sau care nu-l înţeleg (poate fi simpatic, dar foloseşte-l numai cu cei potriviţi!)

Nu folosiţi un limbaj murdar, nici chiar cu prietenii. Va deveni un obicei greu de controlat.

Cuvintele nu înseamnă totul. Tonul pe care sunt rostite le poate influenţa mult sensul, ajungând uneori până aproape de insultă.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru atitudine: expresia feţei, gestica, postura trupului.

EVITAŢI FRAZELE DE UMPLUTURĂ:"Aha, aha!", "da?", "aşa e viaţa", "aşa e lumea", "pe

cuvântul meu!", "fantastic!", "formidabil!", "cum să spun," "ce să-ţi povestesc", "asta-i treaba", "adică… n-am înţeles", "nu-i aşa?", "ştiţi?', "ce să-i faci", "mă rog", "în sfârşit", "auzi?", "înţelegi?", "păi", "deci", "vreau să spun că" şi alte clişee.

ATENŢIE! Mai binele este duşmanul binelui. Autocontrolaţi-vă, dar nu

până la crispare. Altfel, nu veţi mai îndrăzni să deschideţi gura. E de ajuns să corectaţi folosirea cuvintelor, a ticurilor sau a intonaţiilor nepotrivite.

Ioana citi cu atenţie instrucţiunile, puse bine lista, în sertarul biroului ei, după care îi invită pe Nică şi Smărăndiţa să

se spele pe faţă, mâini şi dinţi - cât îi mai încântară periuţele, şi pasta cea aromată! Greu îi convinse că nu era bună de mâncare. Apoi, ea şi Mihai le dăruiră şi două pijamale de-ale lor, Antonia le potrivi un aşternut curat pe canapeaua pliantă din living, după ce o desfăcuse, şi adormiră cu toţii, frânţi de oboseală dar şi cuprinşi de fascinaţie, după acea zi cu adevărat extraordinară. Smărăndiţa şi Nică se simţeau aproape ca la ei acasă!

…CA LA VOI ACASĂ! (Viaţa de zi cu zi - dimineaţa)

- Mi se pare mie, sau sunteţi cam supăraţi? întrebă Smărăndiţa, sâmbătă dimineaţa, în timp ce o ajuta pe Antonia să spele vasele după micul dejun.

- Nu supăraţi, zâmbi Antonia, remarcând în sinea ei că mica lor vizitatoare observase "norii negri", oricât încercaseră ea şi Geo să păstreze o atmosferă plăcută la masă. Puţin cam preocupaţi, doar…

- De ce, dacă am voie să întreb? Poate am cum să vă ajut cu ceva…?

În timpul mesei, Geo precizase faptul că, pe lângă cele patru ingrediente necesare unei familii fericite, (dragostea, grija, consideraţia şi politeţea) mai există unul, foarte important: respectul. Ori de câte ori observau că părinţii lor erau munciţi de gânduri, Ioana şi Mihai îşi arătau interesul - după cum şi ei, de asemenea, le împărtăşeau aproape întotdeauna propriile lor probleme.

- Îţi mulţumesc, dar nu ştiu dacă tu sau Nică ne puteţi ajuta… Ne gândeam la situaţia voastră. Părinţii voştri or fi îngrijoraţi. Sper ca acea umbrelă magică să vă poată trimite înapoi cât mai curând - şi apoi, să vă mai aducă pe la noi, oricât de des! nu uită ea să adauge, pentru a nu-i da fetiţei impresia că vizita lor i-ar fi deranjat.

- Daaa, şi nouă ne e dor de casă! recunoscu Smărăndiţa. Dar Ioana şi Mihai sunt aşa de buni cu noi, şi ne tot învaţă cum să ne purtăm frumos, că sigur umbrela o să capete iar puteri şi curând ne va putea trimite înapoi.

Într-adevăr, inimoasele lor gazde îşi dădeau toată silinţa. Încă de dimineaţă, de cum făcuseră ochi, nu conteniseră să-şi instruiască noii prieteni.

Aceştia se treziseră din somn cu îmbrăţişări. Nică şi Smărăndiţa intraseră în camera lor, ca să le dea bună dimineaţa cei dintâi. Ce-i drept, Ioana nu scăpase prilejul să le explice:

- E foarte frumos din partea voastră, dar e bine să ştiţi: înainte de a intra în camera cuiva, trebuie să baţi la uşă. Dacă-l surprinzi tocmai când se schimbă, e ocupat cu ceva important, sau pur şi simplu vrea să fie singur?

- Chiar şi cu voi, care ne sunteţi prieteni? se interesă Smărădinţa, care tocmai răsfoia curioasă un caiet luat de pe un raft.

- E mai bine aşa, îl asigură Mihai. Şi încă ceva: acela este jurnalul intim al soră-mii…

- Cum adică? vru Nică să ştie.

- Adică, e un caiet în care-mi notez eu diverse lucruri care mă privesc numai pe mine, îl lămuri fata. De-asta se numeşte "intim". - Prin urmare, continuă Mihai spre amândoi, dacă vreţi să vă uitaţi prin el, trebuie să-i cereţi ei voie. A, şi… Nică… Mă bucur că te interesează DVD-urile mele…

- Adică, astea?- Da, acelea. Sunt nişte discuri de computer - aparatul de-

acolo, o să vă arătăm diseară cum funcţionează. Deşi nu au nimic intim pe ele, tot trebuie să ceri voie înainte de a le lua - pentru că nu sunt ale tale, ci ale mele.

- Adică, trebuie să respecţi proprietatea altcuiva, preciză Ioana. Iar în legătură cu jurnalul meu, e vorba de a respecta intimitatea. Se aplică şi pentru scrisori…

Şi, vorbind pe înţelesul lor, le expuse următoarele:

INTIMITATEA ESPITOLARĂ

Orice scrisoare este un document strict personal, dacă nu chiar intim! Are un caracter confidenţial şi nu trebuie să fie citită decât de adresant.

- Aaaa, stai că mi-am amintit ceva! exclamă Nică. Odată, la noi la Humuleşti, Popa Oşlobanu era foarte supărat. Primise un răvaş de la episcopie, şi avea pecetea ruptă.

- Pecetea asta era un fel de ştampilă, nu? întrebă Ioana.- Ăăă, nu ştiu… Oricum, se face din ceară de albine, şi pe ea

se apasă un… ăă… da, un sigiliu! - Adică, ştampila de care ziceam. Noi, aici, aşa-i spunem.- Da… Şi Popa spunea că poate ştafeta a rupt pecetea cu

sigiliul episcopiei şi a citit răvaşul, ceea nu era foarte urât, pentru că acolo erau scrise lucruri care nu priveau decât biserica.

- Dar poate că mesagerul acela rupsese sigiliul din greşeală… presupuse Mihai.

- Nu cred că are importanţă, replică Ioana. Odată ce se rupsese, nimeni nu mai putea şti dacă scrisoarea a fost citită sau nu.

NICIODATĂ:- Nu deschide o scrisoare adresată altcuiva.- Nu citi corespondenţa altcuiva decât cu permisiunea

posesorului.- Nu citi în public o scrisoare primită de la cineva care ţi-

a adresat-o confidenţial. (Cel mai bine e să-i ceri permisiunea înainte, chiar dacă lucrurile pe care intenţionezi să le citeşti altora nu au un caracter personal.)

Aici ajunseseră cu explicaţiile, când de pe culoar se auzi vocea Antoniei:

- Copii, văd că v-aţi trezit! Treceţi repede la spălat şi îmbrăcaţi-vă, imediat e gata micul dejun, şi pe urmă, la şcoală cu voi!

Uşor de zis, dar cam greu de făcut… Mai aveau o oră până să plece, timp în care trebuia şi să mănânce, şi erau patru care să folosească baia, nu doar doi, ca de obicei… Din fericire, Ioana şi Mihai erau obişnuiţi de mult să evite "războaiele din baie", atât de neplăcute în alte familii, şi oricum în seara trecută îi învăţaseră pe cei doi musafiri cum să folosească lavaboul, duşul, cada şi toaleta, aşa că şi-au împărţit bine timpul şi, grăbindu-se puţin, au reuşit să termine fără a întârzia. În plus, Nică şi Smărăndiţa n-au uitat nici să lase lună în urma lor: tubul de pastă de dinţi cu capacul pus la loc, chiuveta clătită, apa trasă la W.C. şi vasul spălat cu peria - ba încă, când a văzut că prosopul pe care-l folosise era cam murdar, Smărăndiţa a avut ideea de a-l pune în coşul cu rufe, ghicind pe loc la ce folosea.

VIZITE PESTE NOAPTE

Gazda:- Explică-i dinainte invitatului toate obiceiurile casei.- Indică-i locul unde să-şi pună lucrurile.- Ai grijă să se simtă bine (de exemplu: o lampă de veghe

aprinsă peste noapte).

Invitatul:Aminteşte-ţi zicala: "Când eşti la Roma, poartă-te ca

romanii." - Respectă regulile casei.- Nu-ţi împrăştia peste tot lucrurile personale, ţine-le pe

toate într-un loc, sau în geantă.- Anunţă orice nevoi speciale (de exemplu, dacă ai nevoie de

o lumină aprinsă peste noapte).- După vizită, mulţumeşte neapărat - sincer, nu superficial

şi convenţional.

ATENŢIE! Respectă intimitatea personală!În cazul unei vizite peste noapte, sau de mai multe zile,

sunt inevitabilele situaţiile mai delicate: îmbrăcatul şi dezbrăcatul, folosirea băii, şi altele. Caută să afli, cu tact, ce obiceiuri are prietenul tău, dacă e mai ruşinos sau mai obişnuit cu aşa ceva, etc. Dacă preferă să fie singur când se schimbă sau face baie, respectă-i intimitatea. Dacă tu eşti în această situaţie, nu-i atrage atenţia prin formule prea directe ("Stai acolo!", "Nu intra!"), ci politicos: "Scuză-mă cinci minute, te

rog", "Imediat poţi să vii". Când se întâmplă totuşi să vă schimbaţi sau vă spălaţi împreună, nu te uita insistent, oricât de curios ai fi, şi în nici un caz nu comenta despre lenjeria sau părţile intime ale celuilalt - dar nici nu evita vizibil să-l priveşti, întorcând capul sau acoperindu-ţi ochii. Poartă-te cât mai natural, ca şi cum aţi fi la bazin, pe plajă sau în vestiar.

Lucrurile au mers atât de bine, pentru că Ioana şi Mihai ştiau cum să trateze orice neînţelegeri:

CUM SE REZOLVĂ CORECT ORICE CONFRUNTARE:

- Păstrează-ţi calmul! Nervozitatea şi emoţiile nu rezolvă nimic.

- Ascultă-l pe celălalt.- Fă-l să înţeleagă care e problema ta.- Caută un compromis mulţumitor pentru amândoi.- Apelează la alţi membri ai familiei. Părinţii sau fraţii

pot avea soluţii mai bune. Ajută şi faptul că ei nu sunt implicaţi în conflict.

După micul dejun, în timp ce se pregăteau să plece la şcoală, Smărăndiţa spuse:

- Să fiţi cuminţi acolo, să nu râdeţi în clasă, că ajungeţi pe Bălan, ca mine, şi numai bine nu va fi de voi!

- Ei, Smărăndiţo, replică Ioana, nu-ţi face griji, la noi nu se mai bat de mult copiii în şcoli! Dacă îndrăzneşte cineva aşa ceva, chemăm poliţia!

- I-auzi, se miră Nică, şi-atunci cum sunt pedepsiţi cei răi?La care, Mihai avu o idee:- Ce-ar fi să veniţi cu noi la şcoală? Noi ştim atâtea despre

şcoala din Humuleşti, din "Amintiri din copilărie", ar fi interesant să vedeţi şi voi cum e acum!

Antonia, care tocmai trecea prin cameră, interveni:- Nu-i rea ideea, dar trebuie să aveţi grijă… Am s-o sun eu

pe doamna învăţătoare, să-i cer permisiunea. Dacă e de acord, mai bine să nu le spuneţi cine sunt cu adevărat Nică şi Smărăndiţa: toată şcoala s-ar aduna să-i vadă, praful se va alege de cursuri - ca să nu mai vorbim că, mai degrabă, n-o să vă creadă nimeni, şi cine ştie ce mai iese şi de-aici. Vom spune că sunt verii voştri de la ţară, care au venit în vizită, n-au putut pleca înapoi, din cauza înzăpezirilor, şi…

- Adică, să minţim…? făcu Mihai, uimit.- Uneori, nu avem încotro… recunoscu mama lui, cam abătută.

Desigur, în principiu nu trebuie să minţim niciodată - dar, uneori, adevărul poate face mai mult rău decât bine… În orice caz, dacă altfel nu se poate, ne asigurăm neapărat că minciuna noastră

nu va dăuna nimănui - dimpotrivă: de data asta, ea va ajuta ca orele să se desfăşoare normal, fără nici un fel de probleme. Apropo, ce ore aveţi azi…?

MINCIUNI VINOVATE ŞI MINCIUNI NEVINOVATE

Minciuna ţine de morală, nu de etichetă - şi este unul dintre cele mai condamnabile lucruri. Şi totuşi…

Apar situaţii în care adevărul poate face mai mult rău decât minciuna. Desigur, putem fi întrebaţi lucruri pe care nu avem dreptul să le spunem, despre prietenii noştri, fără acordul lor - iar atunci, cel mai bine e să răspundem: "prefer să nu răspund", "nu comentez" sau, pur şi simplu, "nu ştiu" (deşi, la drept vorbind, şi asta e tot o mică minciună - dacă de fapt ştim!). Dar mai există şi un soi de "minciuni necesare" - nu ca să ne apărăm pe noi, ci pentru a nu-i supăra pe ceilalţi. Sunt minciuni minore, care nu schimbă cu nimic lucrurile, făcându-i doar pe cei din jur să se simtă mai bine.

Dacă, într-o vizită, vi se serveşte o mâncare sau o prăjitură care nu vă place, iar gazda vă întreabă cum vi se pare, o veţi lăuda politicos, desigur - nu veţi spune că e prea sărată sau prea dulce. Nu-i vom spune unei prietene "rochia asta îţi stă groaznic", sau "vai ce rău arăţi" - mai ales dacă e bolnavă! Nici nu o vom lăuda exagerat ("ce rochie minunată", "arăţi splendid"), ci vom da un răspuns pozitiv, dar măsurat.

CE ORE AVEM AZI? (Drumul spre şcoală; la cursuri)

- Ăsta ce-i…? se minună Nică, cu ochii la stâlpul pe care stăteau două felinare, unul stins, altul aprins, cu un omuleţ roşu pe el.

- Este SEMAFORUL - sau "stopul", cum i se mai spune, răspunse Mihai. Ne arată când să traversăm strada şi când nu - altfel, ne lovesc maşinile şi e de rău…

- Păi la colţul uliţei dinainte nu erau de-astea, îşi aminti Smărăndiţa. Cum faceţi - sau pe-acolo nu puteţi trece?

- Ba da, trecem şi când nu e semafor. Dacă este zebră (adică, linii din-astea albe, le vezi?) e semn că putem traversa, iar maşinile trebuie să oprească - doar dacă nu cumva e şi un semafor care arată verde pentru ele şi roşu pentru noi! Atunci, aşteptăm să se schimbe… uite, ca acum!

Într-adevăr, felinarul de sus se stinsese, iar în cel de dedesubt apăruse un alt omuleţ, verde de astă dată, care stătea de parcă mergea. În timp ce traversau, Ioana continuă:

- Dacă intersecţia e prea departe, şi ai de traversat o stradă mai mică, pe care trec puţine maşini, poţi pe oriunde - dar trebuie să mergi perpendicular pe axul străzii (adică, drept de-a curmezişul ei, nu într-o parte) şi să ai mare grijă să nu vină nici o maşină.

- Sau, completă Mihai, dacă e vreun poliţist care dirijează circulaţia, eşti atent la el, să vezi când îţi face semn să traversezi sau să stai pe loc.

- Da' mult mai e până la şcoala voastră…! se plânse Nică. A noastră e colea, două uliţe mai încolo, şi câteodată ne ia Bădiţa Vasile sau Moş Fotea cu căruţa, dacă are drum…

- Bine că mi-am amintit! exclamă Ioana. Dacă e un cunoscut, foarte bine - dar nici în ruptul capului nu trebuie să mergi cu cineva pe care nu-l cunoşti, oricât te-ar invita şi oricât de drăguţ ţi s-ar părea…

- La noi, la Humuleşti, vin la şcoală copii şi din satele învecinate, şi nu întotdeauna are cine să-i aducă… Pleacă de-acasă cu noaptea-n cap, săracii…

- Am auzit că şi azi se mai întâmplă aşa, spuse Mihai. Acum, că-s aşa de multe maşini, s-au mai inventat şi alte reguli… Pe drumuri din-alea, fără trotuar, trebuie să mergi pe margine, şi numai pe stânga, ca să vezi maşinile care vin din faţă.

- Iar dacă sunteţi mai mulţi, completă Ioana, mergeţi în şir indian.

- Adică, cum?- Adică, unul după altul, nu câte doi, câte trei.

- Aşa e bine să mergi şi pe trotuar, adăugă Mihai, sau cel mult câte roi. Ca să laşi loc să mai treacă şi alţii. Şi trebuie să ai grijă ca ghiozdanul sau geanta ta să nu lovească trecătorii.

- Şi nu mergi pe mijloc, ci pe partea dreaptă - sau, oricum, pe margine… Pe marginea dinspre case, nu dinspre stradă!

- Ia uite la băiatul acela! se miră Smărăndiţa. Are un Cal Bălan cu roate de căruţă, care merge singur!

- Nu merge tocmai singur, râse Mihai, nu vezi cum dă el din picioare? Aia se cheamă "bicicletă"…

- Dar ce coif ciudat are pe cap…!- Este casca de protecţie - ca să nu se lovească, dacă se

ciocneşte de ceva sau cade… - Păi poţi să cazi…?- Se mai întâmplă… Pe bicicletă trebuie să-ţi ţii bine

echilibrul, de-aia nici nu e bine să-ţi ţii ghiozdanul în spinare, sau geanta pe umăr. Uite, vezi…? Are un coş la spate, şi şi-a pus-o acolo.

- Uite încă trei călăreţi din-ăştia! îi zări Nică.- Da, păi ne apropiem de şcoală, se-adună colegii… Vezi, şi

ei merg tot în şir indian, nu unul lângă altul, ca să nu ocupe prea mult din stradă. Şi oricum sunt foarte atenţi la maşini…

Într-adevăr, şcoala apăruse în faţa lor, iar micii biciclişti îşi parcau bicicletele în curte, lângă poarta elevilor, prinzându-le de gard cu lanţuri şi lăcăţele, ca să fie siguri că le vor găsi la plecare. De fapt, alături, nişte muncitori tocmai instalau un suport special pentru biciclete, lung cât o zi de post, pe care aveau să-l folosească începând de a doua zi.

Pe alţi copii îi aduceau părinţii cu maşina - o soluţie mult mai comodă, dar care presupune şi ea anumite reguli:

CU MAŞINA SPRE ŞCOALĂ

Nu uita să-ţi închei centura de siguranţă!Nu lua cu tine sandvişuri sau fructe pe care n-ai apucat să

le mănânci acasă.Dacă eşti în maşina unui părinte al tău, împreună cu alţi

colegi, care sunt prea gălăgioşi, atrage-le atenţia că-l deranjează la condus. Venind din partea ta, observaţia va fi primită mai binevoitor.

De când plecaseră de acasă, Nică şi Smărăndiţa nu mai conteneau să se minuneze de toate lucrurile grozave din oraş - dar prindeau repede explicaţiile celor doi prieteni.

La fel de uşor reţinuseră şi toate instrucţiunile privind modul de a se comporta la şcoală. Înainte de plecare, Antonia le mai spusese:

- Învăţaţi regulile şi obiceiurile clasei, şi respectaţi-le.

Daţi dovadă de bună creştere. Toate acestea sunt un exerciţiu folositor pentru viitor, când veţi avea un şef care s-ar putea să nu-ţi placă…

Cu gândul la ceea ce citise despre viaţa lui Ion Creangă, şi şefii cu care avusese el de-a face, atât la episcopie, cât şi la Junimea, Ioana nu putu decât să zâmbească…

* * *

De cum intrară în clasă, Ioana şi Mihai îşi salutară colegii, cu câte un "Bună!", Salut!", ba chiar şi "Ura, coane!" sau "Te pup, dulceaţo!" (că, de, erau prieteni de ani de zile, aşa că se permitea), fără să piardă din vedere pe nimeni, ba chiar şi întrebând, uneori, ce mai făcuseră în după-amiaza şi seara trecută - sau, pe un băiat care revenise la şcoală după câteva zile de răceală, dacă acum se simţea bine. Apoi, îi prezentară pe aşa-zişii lor "veri de la ţară", având grijă să respecte regulile - care, mai pe larg, ar suna cam aşa:

PREZENTĂRILE

Scopul prezentării: fiecare să ştie nu numai numele celuilalt, ci şi cine anume este:

"Unchiule, acesta este Tudor, prietenul şi colegul meu de clasă. Tudore, dumnealui e unchiul meu, domnul George Munteanu."

Întotdeauna:- Prezentările se fac în picioare, zâmbind şi strângând mâna.- Persoanele prezentate se privesc în ochi.- Numele se rostesc complet şi se pronunţă clar.- Se folosesc titlul şi numele complet, sau în orice caz

numele de familie: "Dumnealui este medicul nostru de familie, domnul doctor (Mircea) Toma."

- Se pot adăuga şi câteva detalii, "…care m-a tratat luna trecută, când am avut scarlatină."

- Dacă ai uitat numele uneia dintre persoanele prezentate, începe prin a te prezenta tu din nou: "Te rog să mă scuzi, am uitat cum te numeşti. Eu sunt Bogdan Voicu, iar ea e colega mea, Raluca Cristea."

- Prezentările se fac întotdeauna în ordinea inversă a priorităţii: mai întâi copiii, adulţilor (apoi adulţii, copiilor); tinerii, vârstnicilor (apoi invers); băieţii, fetelor; bărbaţii, femeilor; şi aşa mai departe.

De exemplu: - "Mamă, ţi-o prezint pe colega mea de bancă, Cristina

Deleanu. Cristina, ea e mama mea, Felicia." (Eventual, şi cu numele de familie, dacă are alt nume de familie decât al tău.)

- Când sunt mai multe persoane în casa cuiva, gazda va face prezentările.

- O persoană singură va fi întotdeauna prezentată prima unui grup.

Niciodată:- Nu prezenta pe nimeni, şi nici pe tine însuţi, cu formule

de alint: "Dănuţ", "Bogdi", "Tudorel", "Ancuţa", "Roxi", şi cu atât mai puţin cu porecle! Prezintă pe oricine cu numele real, eventual şi cu numele de familie. Pe adulţi îi vei prezenta în primul rând cu numele de familie; dacă sunt mai apropiaţi, îi poţi prezenta cu ambele nume; dacă e cazul, adaugi şi titlul (vezi mai sus). Nu adăuga niciodată: "Poţi să-i spui Coca", sau "Zi-i Bebe". Lasă-l pe cel prezentat să facă această propunere - chiar dacă eşti sigur că o va face.

- Nu privi în jos sau în altă direcţie, în timp ce se fac prezentările.

- Nu refuza sub nici un motiv o mână întinsă.- Nu strânge mâna "voiniceşte" cuiva care nu ţi-e prieten

apropiat, şi în nici un caz unei persoane de rang superior (adult, doamnă, etc.).

- Nu lăsa mâna moale, fără viaţă, în timpul strângerii. (Strângerea de mână trebuie să fie moderată, ca forţă şi durată.)

- Nu evita o prezentare, dacă ai uitat numele uneia dintre persoane.

Când te prezinţi singur:Când nu are cine să facă prezentările, şi e necesar să

vorbeşti cu cineva, te poţi prezenta singur: zâmbeşte, salută, întinde mâna şi spune: "Bună ziua, sunt Marian Andreescu, colegul fiului dumneavoastră, Emil Mocanu. Aş dori să ştiu dacă Emil e acasă." Domnul Mocanu îţi va răspunde: "Alexandru Mocanu, îmi pare bine! Emil nu e acasă, trebuie să sosească peste o jumătate de oră. Dacă vrei, poţi intra ca să-l aştepţi."

* * *

- Doamna Gina, spuse Nică, îmi daţi voie până la… la… of, la căcăstoare?

Un hohot general de râs îi întâmpină cuvintele. Cu un gest, învăţătoarea linişti elevii, zâmbind şi ea, apoi spuse:

- Ionică dragă, nu prea ştiu cum se obişnuieşte la voi, la ţară, dar dacă tot aţi venit aici, nu strică să învăţaţi câteva lucruri:

În primul rând, când vrei să spui ceva în timpul orei, ridici mâna şi aştepţi să te întreb.

Apoi, învăţătorilor sau profesorilor, le vorbeşti cu "doamnă

sau domnule (nu «dom'»!) învăţătoare/profesoară sau învăţător/profesor". Nu e frumos să foloseşti formule gen "doamnă Popescu", "domnule Ionescu" - şi, în cazul profesorilor, nicidecum un simplu "domnule" (deşi "doamnă" este permis - pe mine nu mă deranjează să-mi spuneţi aşa), iar formule gen "doamna Gina" sau "domnule Marius" sunt de-a dreptul neam-prosteşti.

Aşteptă să vadă pe feţele celor doi vizitatori că înţeleseseră, apoi adăugă:

- În sfârşit: noi, la oraş, spunem "toaletă" sau "W.C." - unele persoane mai spun şi "closet", dar e un cuvânt neplăcut şi învechit, vine de la expresia englezească "water closed", adică "debara cu apă"- de unde şi prescurtarea "W.C.". Dar în nici un caz aşa cum ai spus tu, sau în alte feluri… asemănătoare.

Dar, mai mult decât atât, nu trebuie să precizezi unde te duci, când ai nevoie până acolo. În clasă e de ajuns să spui: "Îmi daţi voie până afară?"

Iar în general, când eşti într-o vizită, sau în alt loc cu mai multă lume, poţi spune: "Mă scuzaţi, lipsesc câteva minute", sau altceva asemănător. Oricum, indiferent unde te-ai afla, e mai bine să te duci în… locul acela la sosire, sau într-o pauză, ca să scapi de-o grijă… Mirela, ai grijă să nu ieşi pe geam! adăugă ea spre o fată care, profitând de absenţa coleguli ei, se lăbărţase pe ambele locuri ale băncii. Ştiu că vă plictiseşte să ascultaţi lucruri pe care le ştiţi deja, dar musafirilor noştri le prind bine, şi nu vă strică nici vouă să le auziţi de mai multe ori. Oricât de plicticos vi s-ar părea un lucru, manifestaţi totuşi interes pentru el.

- Nu mă plictisesc, doamnă, răspunse Mirela, dar sunt foarte obosită…

- Atunci, poate n-ar strica să te odihneşti mai bine, acasă…- Aş fi vrut eu, dar aseară vecinii noştri s-au certat până

noaptea târziu, şi azi dimineaţă, de cum s-au trezit, au şi pus playerul cu manele să urle - nici nu se luminase de ziuă…!

Smărăndiţa ridică mâna şi întrebă:- Ce sunt acelea "manele"?- Nişte cântece care nu au nici o legătură cu buna-creştere -

urâte şi de prost gust. Bine că la voi, la ţară, n-au ajuns!- Oricum, adăugă Nică, la noi nimeni nu face tărăboi când

vecinii dorm! De când se înserează, şi până la cântatul cocoşilor!- Bravo, mă bucur să aud asta! …Bine, Mirela, atunci te iert.

Dar pentru că iar ai venit împopoţonată ca o paparudă, e ULTIMA OARĂ când te mai iert! Ştii foarte bine care sunt rânduielile şcolii noastre cu privire la îmbrăcăminte - sau trebuie să ţi le mai repet o dată?

Mirela se scuză, asigurând-o pe învăţătoare că nu era nevoie, şi lecţia continuă - în timp ce Mihai ieşea cu Nică, pentru a-l conduce la locul cu pricina şi înapoi.

* * *

- Ochelaristo, dă-te! ordonă un băiat, grăbit s-o zbughească din bancă spre uşă, imediat ce sunase de recreaţie, iar învăţătoarea ieşise.

- Ce nume ciudat… remarcă Smărăndiţa - încet, căci reţinuse că asemenea comentarii nu se fac în gura mare.

- O cheamă Laura, îi şopti Ioana. Unii îi zic "Ochelarista" fiindcă poartă ochelari, ceea ce nu e deloc frumos.

- Aşa se obişnuieşte pe-aici, să li se spună oamenilor şi cum nu-i cheamă?

- Da, între colegi merge - se numesc "porecle". Dar nici chiar poreclele n-au voie să fie supărătoare.

- Dar a râs când i-a spus aşa…- Fiindcă e o fată foarte bine crescută, şi nu-i place să se

certe şi să stea bosumflată - dar o necăjeşte foarte tare, în sinea ei. Ce vină are ea, că poartă ochelari?

- Tu ai vreo… po-re-clă…?- Mie mi se mai spune şi "Rockitza" - sau, mai pe scurt,

"Rocky"…- Aşa…? Păi nu te-am văzut decât în iţari din-ăştia… cum ai

zis că se numesc… "blugi"…- Nu, nu "Rochiţa" de îmbrăcat - uite…Şi-i scrise numele, corect, pe ultima pagină a caietului,

explicându-i pe scurt de unde venea şi ce însemna "muzica rock".- Mihai e poreclit "Stallone", de la actorul lui favorit - o

să-ţi povestesc despre el - iar fata de-acolo, Adriana, este cunoscută şi ca "Gospo", de la "gospodină", fiindcă e cea mai îngrijită din clasă, uite ce ordine şi curăţenie e pe banca ei (cum ar trebui să fie la toată lumea, de fapt). La fel face peste tot - la bibliotecă, în sala de computere, la vestiar… şi are obiceiul să ne ajute de câte ori avem o problemă, de orice fel… În schimb, lui Andrei, colegul ei de bancă, i se spune "Grasu" - ceea ce iar nu se cuvine. Ce-i drept, are şi el nişte obiceiuri cam urâte: umblă prin lucrurile colegilor fără să le ceară voie… în laborator, se-aşează mereu pe unde apucă, şi ies tot felul de încurcături… Dar altfel, e băiat de treabă…

Între timp, Adriana păruse să observe că vorbeau despre ea - ceea ce n-ar fi trebuit să se întâmple, dar Ioana era atât de prinsă cu explicaţiile, încât uitase să păstreze discreţia, evitând să-i arunce câte o privire în timp ce vorbea - şi veni spre ele.

- Bună, Rocky, o salută ea (căci, în hărmălaia saluturilor şi a prezentărilor de la sosire, nu apucaseră să se salute şi personal). Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu pe verişoara ta, dacă se poate, te rog.

- Cu plăcere! zâmbi Ioana. Smărăndiţo, ea este Adriana Istrate, o bună prietenă, despre care tocmai îţi spuneam că e cea mai ordonată fată din clasă.

- Smărăndiţa Popii!- Adriana. Poţi să-mi spui "Gospo", nu mă supăr! Ai o bluză

foarte frumoasă!- Ăă… mulţumesc… murmură Smărăndiţa, ghicind că n-ar fi fost

potrivit să precizeze că i-o împrumutase Ioana.- Gospo! strigă în aceeaşi clipă o fată, de la câteva bănci

distanţă. Grasu iar ţi-a luat caietu' de gramatică!- Mă scuzaţi, le spuse Adriana celor două. Vin imediat.- Da' voiam doar să verific dacă mi-am făcut bine tema!

protestă băiatul.- Bine, măi Andrei, şi nu puteai să mi-l ceri? Doar ştii că

ţi-l dădeam…- Păi vorbeai cu fata aia, şi am zis că să nu te…- O cheamă SMĂRĂNDIŢA, nu "fata aia". Şi ţi-am mai spus că

prefer să-mi ceri când ai nevoie de ceva… Scuză-mă, dar aşa sunt eu…

- Bine, hai, nu fi bousmflată acuma…- Nu sunt bosumflată, doar ştii că n-am obiceiuri de-astea.

Chiar dacă mă deranjează, nu stric eu prietenia pentru atâta lucru.

- Dacă i-l luai lu' Marinaru, să vezi ce scandal ar fi ieşit! remarcă alt băiat.

- Mai bine-l luai pe-al lu' Bleguţa, interveni altul, ştii că aia tace mâlc şi nu zice nimic, la nimeni…

În banca ei, Ioana nu pierdu ocazia să-i şoptească Smărăndiţei:

- Nu trebuie nici să sari la ceartă, nici să te îmbufnezi şi să-ţi cauţi alţi prieteni, nici să te faci că nu observi - ci aşa cum a făcut Gospo: îi explici colegului, frumos, că te deranjează să-ţi ia lucrurile fără să le ceară, şi nu uiţi să-l asiguri că, dacă te roagă, îl ajuţi cu tot ce poţi.

- Cam la fel ne învaţă şi pe noi, la Humuleşti, răspunse Smărăndiţa, dar mai simplu… aşa…

- Şi încă ceva, continuă prietena ei. Ştii, când cineva îţi laudă o bluză, o haină, aşa ceva, nu e nevoie să mulţumeşti - mai bine răspunde cu ceva gen "Nu-i aşa? M-am bucurat mult când am primit-o!", sau "Şi, mai ales, îmi ţine de cald, acum, iarna…" Aşa se răspunde la complimente…

- Complimente…?- …Sau, poate, nu tocmai complimente. Trebuie să fii sinceră

când lauzi ceva, nu doar să vrei să-i faci o plăcere celuilalt - adică, să-i faci un "compliment". Doar n-o să spui "ce bine-ţi stă geaca asta", când se vede clar că e cu două numere mai mare…! Nu uita: Sinceritatea, cinstea şi caracterul sunt bazele adevăratei

prietenii.

* * *

În recreaţia următoare, au ieşit pe culoar. Smărăndiţa şi Nică nu se mirau deloc să vadă cum Ioana, Mihai şi Adriana salutau respectuos pe toată lumea - secretare, laborante, paznici, femei de serviciu, personal medical, bibliotecare, purtându-se cu toţi la fel de politicos precum cu învăţătoarele şi profesorii. Şi la ei, în Moldova, se proceda aşa - cum se mai obişnuieşte şi acum, uneori, la ţară, fiindcă satul e mic şi oamenii îi consideră pe toţi "de-ai lor", chiar dacă nu se cunosc personal.

Dar, desigur, cei mai numeroşi erau elevii…

CU ALŢI ELEVI

- Când eşti într-un grup de prieteni, nu-i uita pe cei din jur.

- Salută-i pe cunoscuţii care trec prin apropiere.- Nu vorbi în şoaptă, nu arăta cu degetul - îi vei face să se

simtă prost. - Discuţiile personale se poartă în locuri retrase, pentru ca

alţii să nu creadă că vorbeşti despre ei.- Chiar şi în împrejurări normale, ai grijă să le faci loc

celor din jur - pe culoare, în vestiar, la toalete şi în alte locuri comune.

- Caută să zâmbeşti cât mai mult - dar nu fals!

La un moment dat, apăru bibliotecara, împingând un cărucior cu cărţi proaspăt sosite. Mihai se grăbi să-i deschidă uşa dinspre scară.

- Copii, cine mă ajută şi pe mine să le duc până sus? întrebă ea.

Ioana, Mihai şi Adriana se şi oferiră, iar Smărăndiţa şi Nică îi urmară. Ajunşi la scară, luară fiecare câte un pachet de cărţi şi le urcară la etajul întâi, după care bibliotecara şi domnul Matei, paznicul şcolii, duseră sus şi căruciorul gol.

După ce le puseră la loc, copiii împinseră ei căruciorul până la uşa bibliotecii, prilej de a trece pe lângă un grup de elevi adunaţi în jurul cuiva. Observară că era un băiat străin şi, oprindu-se şi ei pentru câteva momente, aflară că se numea Enrico şi era italian. Venise într-o scurtă vizită în România, şi fusese curios să vadă cum e şcoala la noi, aşa că un prieten de familie, Remus, se oferise să-l invite pentru o zi.

Spre surprinderea Ioanei, deşi se afla pentru prima oară în ţara noastră, Enrico vorbea perfect româneşte - şi parcă-parcă mai era ceva ciudat la mijloc… n-ar fi putut spune ce anume, dar…

Evită, însă, să insiste cu întrebările, amintindu-şi ce învăţase în legătură cu…

COMPORTAMENTUL CU CEI DIFERIŢI(Infirmi, handicapaţi, persoane de altă etnie sau rasă, etc.)

- Aplică toate regulile de bază: zâmbeşte, fii prietenos, etc.

- Nu folosi deficienţele ca etichete: copil fără un picior, ungur, evreu, ţigan, (sau, şi mai rău, ca insulte: "ciung", "olog", "bozgor", "jidan", "cioroi", etc.; aşa ceva e inadmisibil).

- Oferă-ţi sprijinul. Întreabă, politicos şi prietenos, dacă are nevoie de ajutor. Cere permisiunea să ajuţi.

- Informează-te despre situaţia acel gen de persoană diferită. Întreabă-ţi părinţii, caută pe Internet, etc.

- Arată-ţi interesul faţă de situaţia celuilalt, dar cu grijă, respect şi bunăvoinţă - mai ales dacă e vorba de un subiect delicat (diformitate fizică, infirmitate, handicap). Evită să pui întrebări indiscrete şi insistente.

Din fericire, Remus avea grijă ca Enrico să se simtă cât mai bine în compania celorlalţi copii. Chiar atunci se sună de intrare - iar Ioana, pentru că se cunoşteau bine, fiind vecini de bloc, îşi propuse să-l întrebe mai multe pe Remus, cu proxima ocazie, apoi se grăbiră să revină la clasa lor de la parter - dornici să nu întârzie la oră şi, desigur, fără să alerge pe coridoare şi scări.

* * *

Îmbulzeală mare la ieşirea din şcoală, după ore - şi, nici una nici două, Mihai se pomeni apostrofat:

- Un' te bagi, bă, ce eşti acilea la mă-ta-n pădure?- Scuză-mă, nu te-am observat…- Ete nu m-ai observat, sunt de două ori cât tine şi tu cică

nu mă vezi! Hai că poate-ţi dau una!- Să nu te-atingi de prietenul meu, că te snopesc în bătaie!

sări Nică.- Da' tu cine morţii mă-ti eşti, bă, hmmm…?Noroc că tocmai se apropia paznicul şcolii, că încăierarea

era ca şi gata! În drum spre casă, Nică şi Ioana mai făcură câterva precizări:

- Foarte frumos, Nică, să-ţi aperi prietenul, dar ştii, de obicei nu e bine să te amesteci în conflictele altora… Cel puţin, dacă nu-ţi sunt apropiaţi. Lasă-i să se descurce singuri, e treaba lor - sau, cel mult, să-i împaci, nu să amplifici şi mai mult

scandalul…- Oricum, ăla e bătăuşul şcolii, mereu se ia de noi, ăştia

mai mici - noroc cu domnul Matei, că era pe-acolo.- Şi dacă nu era, ce făceai? Îl lăsai să te bată?- Decât să dau şi eu, mai bine strângeam din dinţi şi

înghiţeam vreo două scatoalce, apoi mă duceam la doamna învăţătoare sau la domnul director şi-i spuneam.

- Şi la părinţii tăi, nu? se interesă şi Smărăndiţa.- Ce rost ar fi avut să-i necăjesc, n-au şi-aşa destule

probleme, la firmă? Le-aş fi spus numai dacă-mi lăsa vreo vânătaie, sau ceva şi mai rău. Altfel, e treaba celor de la şcoală.

- Şi oricum, preciză Ioana, dacă ajungi să vorbeşti cu părinţii, trebuie să le spui tot ce s-a întâmplat, clar, fără să omiţi nimic, oricât de neplăcut şi ruşinos ar putea fi, dar şi fără să exagerezi sau să înfloreşti lucrurile. Şi cu asta, hai, c-avem o droaie de lecţii pentru mâine! Acasă!

DIN NOU ACASĂ…(Viaţa de zi cu zi - continuare)

De cum ajunseră acasă şi se descălţară cu toţii, Ioana şi Mihai începură să-şi cureţe încălţămintea.

- Ştergeţi-vă şi voi cizmele şi bocancii, le spuse Mihai celorlaţi doi. Aşa e bine, s-o facem acum, imediat ce-am venit. Altfel, ne luăm cu ale noastre şi n-o să ne mai amintim decât mâine dimineaţă, când plecăm din nou - şi atunci, riscăm să întârziem la şcoală!

Apoi, se dezbrăcară de hainele purtate la şcoală, luând pe ei ţinute lejere, de casă.

HAINELE: Noi sau uzate, călcate sau nu (în cazul celor care nu se

calcă), mai elegante sau mai lejere, trebuie să fie întotdeauna curate şi fără nici un miros corporal.

Copiii se pot îmbrăca, în genere, cum vor ei - dar trebuie să fie foarte atenţi, la ceremonii sau evenimente.

- Mi-e o foaaameee…! anunţă Nică - dar imediat, observând privirea semnificativă a Ioanei, o drese: Ioana, dacă nu te superi, pe la ce oră crezi că mâncăm…? Ca să fiu pregătit, să nu întârzii la masă…

Încercarea lui de a fi politicos, deşi nimerise cam ca nuca-n perete, era lăudabilă, aşa că Ioana îi răspunse:

- Noi obişnuim să luăm prânzul la patru - ne place să mâncăm în familie, şi atunci vine Geo de la job…

- De la ceee…?- Scuză-mă - de la slujbă.- E la biserică?- Of…! De la serviciu, de la firmă, de la muncă… "Job" se

zice pe englezeşte - nu-i prea elegant să folosim cuvinte străine, când le avem şi în română, da' aşa ne-am obişnuit.

- Dar voi le spuneţi părinţilor pe nume? întrebă Smărăndiţa. Am observat şi aseară, şi m-am mirat, da' am zis să nu mă bag. Noi le zicem "mamă" şi "tată", şi le vorbim numai cu "dumneata", din respect…

- Şi la noi se obişnuieşte "mamă" şi "tată", confirmă Mihai, dar nu e nepotrivit nici pe nume, dacă sunt şi ei de acord. Aşa, ne simţim mai apropiaţi, mai prieteni…

- Iar chestia cu "dumneata" e de-a dreptul învechită, adăugă Ioana. Ca să nu mai zic că unii, pe la Cuca Măcăii, care-şi pun copiii să li se adreseze cu "dumneavoastră"…!

- Noi cum să le spunem părinţilor voştri?

- "Dumneata" în nici un caz - este cel mai nepoliticos. Cuvântul ăsta îl spun uneori oamenii mari unora care-i servesc (ospătari, frizeri, şoferi), dar tot nu se cuvine - cel mai bine e cu "dumneavoastră". După care treci direct la "tu", dacă persoana te invită să-i spui aşa.

- Iartă-mă, ai spus că ţi-e foame, îşi aminti Mihai. Noi, la ora asta, luăm o gustare - apoi, până se pune masa, ne facem lecţiile şi, dacă ne mai rămâne timp, ne jucăm. Stai s-aduc ceva de ronţăit.

TRATAŢII

Chiar şi celui mai bun prieten, care vine des în vizită, e frumos să-i oferiţi ceva - fie şi doar o farfurie sau o pungă de popcorn sau chipsuri, pusă pe masă, din care să luaţi amândoi. Nu trebuie să lipsească nici ceva de băut - cel puţin o sticlă cu apă şi două pahare. E mai simplu ca vizitatorul, când îi e sete, să se poată servi singur, decât să te roage: "Pot să beau şi eu puţină apă?"

În nici un caz nu e permis să mâncaţi în faţa cuiva, fără să-i oferiţi şi lui. Dacă vine ora mesei, sau dacă vizitatorul soseşte chiar când mâncaţi, invitaţi-l şi pe el la masă.

Pe vremuri, ţăranul român, când lua masa, îi invita pe toţi vizitatorii, doriţi sau nedoriţi, cunoscuţi sau necunoscuţi.

Când un prieten stă la noi câteva zile, e de la sine înţeles că va lua cu noi toate mesele - altfel, nici n-ar fi de conceput!

Şi, desigur, dacă prietenii stau două-trei zile, vor participa la unele mici treburi casnice, îşi vor face patul, etc.

După gustare, sosi vremea să se aşeze la lecţii. Ioana şi Mihai aveau fiecare câte un mic birou, în camera lor - prilej de a le spune celorlalţi doi şi câteva cuvinte despre felul cum erau împărţite "teritoriile" în apartament: al Antoniei, al lui Geo, al Ioanei şi al lui Mihai. Cu toţii le respectau cu stricteţe pe ale celorlalţi, şi în plus mai aveau şi teritoriile comune - "ale noastre. Şi le ţineau într-o ordine aproape desăvârşită, ceea ce copiilor nu le era deloc greu, întrucât părinţii lor îi deprinseseră de mici cu "jocul de-a aranjatul prin casă", până le intrase în obişnuinţă.

DISPUTA SPAŢIILOR COMUNE Echilibraţi pornirile - curăţenie/murdărie, ordine/dezordine,

telecomanda, volumul, etc.

Întrucât lecţiile păreau să dureze aproape două ore, se hotărâră să facă marele pas de a le explica Smărăndiţei şi lui Nică despre DVD-uri şi playere, pentru a le putea pune un film. Cu o seară înainte, cei doi reuşiseră să înţeleagă, atât cât puteau, ce însemna "călătoria în timp" şi faptul că Ioana şi Mihai ştiau multe despre ei, din amintirile pe care avea să le scrie cândva Nică, la îndemnul bunului său prieten, marele poet Mihai Eminescu. Totuşi, după ce au cam priceput ce înseamnă "cinema", nu mică le-a fost mirarea să descopere că cineva se hotărâse să facă o ecranizare după cartea lui Ion Creangă - şi aveau să se vadă chiar pe ei înşişi… adică aproape pe ei înşişi, întruchipaţi de doi actori copii! Căci DVD-ul ales de Mihai pentru ei conţinea tocmai filmul "Amintiri din copilărie", realizat de Elisabeta Bostan în 1964, cu micul Ion Bocancea în rolul lui Nică şi Ştefan Ciubotăraşu în cele câteva secvenţe cu Ion Creangă la maturitate.

Desigur, fiind orele după-amiezei, au pus încet sonorul player-ului (noroc că nu era vară, să ţină ferestrele deschise, atunci ar fi trebuit să-l pună şi mai încet!) Profitând de ocazie, cei doi fraţi le-au mai împărtăşit prietenilor lor câteva reguli specifice păstrării liniştii în apartamentele de bloc:

ÎNCĂ CEVA DESPRE ZGOMOT:- Evitaţi activităţile zgomotoase (reparaţii, repetiţii cu

instrumente muzicale, spălatul la maşină, etc.) în perioadele de odihnă şi în zilele de sărbătoare.

- Nu faceţi zgomot cu tocurile pe pardoseală.- Închideţi cu grijă uşile şi ferestrele.- Nu discutaţi cu voce tare în spaţiile comune, în perioadele

de odihnă.- Când udaţi florile de pe balcon, aveţi grijă ca apa să nu

se scurgă pe balconul vecinilor de jos.

* * *

Şi-au terminat lecţiile cam în acelaşi timp cu sfârşitul filmului.

Smărăndiţa şi Nică erau fascinaţi de cele văzute.- Toate acelea s-au întâmplat cu adevărat, le ţin bine minte!

declară Nică. Deşi nu chiar aşa cum am văzut în… acolo… Unele lucruri au fost altfel…

- Totuşi, seamănă destul de bine, spuse şi Smărăndiţa. Şi aşa mi s-a mai făcut un dor de-acasă…! adăugă ea, dintr-o dată amărâtă.

- O să încercăm umbrela imediat, îi promise Ioana. Sper că s-a încărcat cu destulă magie, de aseară şi până azi. Sigur nu vreţi să mai staţi?

- Poate vedem împreună încă un film… propuse şi Mihai. Sau citim din cartea de poveşti, până vin părinţii… Am putea citi, de exemplu…

- Vă mulţumim, îl întrerupse Nică, dar chiar ne este dor. Oricum, ne-am simţit foarte bine la voi - abia aşteptăm să mai venim!

- Când ne veţi invita! preciză Smărăndiţa.Oftând, căci tare îi mai îndrăgiseră, dar respectându-le

dorinţa - şi ştiind că nu se cuvine să insişti ca un musafir să mai stea, când spune că trebuie să plece - Ioana şi Mihai îi conduseră în camera lor, unde cei doi musafiri îşi luară iar pe ei hainele cu care veniseră. Apoi, Mihai deschise umbrela - şi…

Într-adevăr, sub ochii lor, Smărăndiţa şi Nică se înălţară de pe mochetă, dispărând cât ai clipi în bolta de pânză.

Dar nu numai atât……În zbor, se încrucişară cu alţi doi copii, care tocmai

coborau de acolo - şi erau îmbrăcaţi şi mai neobişnuit. Nu mai aveau ii, iţari, fotă şi opincuţe, ca la ţară, în România secolului al XIX-lea. Fata purta o rochie verde bogată, cu poale largi şi lungi până aproape de glezne, şi mâneci uşor bufante, iar băiatul, nişte pantaloni cafenii de postav strânşi pe picior, care-i ajungeau doar până la genunchi. În partea de sus, avea o hăinuţă albastră de catifea roasă, dar curată, pe sub care se zărea, la mâneci şi la gât, o cămaşă albă cu manşete şi guler înfoiate, iar pe cap purta o beretă mov.

- Asta ce mai e…?!? exclamă Ioana, în culmea mirării.- Hai c-am făcut-o de oaie! se plesni Mihai cu palma peste

frunte. Am rămas cu gândul la cartea aia de basme… Acuma, asta e… Dă-mi voie să ţi-i prezint pe Hänsel şi Grethel!

* * *

După ce şi-au revenit din uimire, Ioana şi Mihai au fost nevoiţi să reia şi cu noii lor vizitatori cele făcute cu o seară înainte, la sosirea primului cuplu de eroi literari îndrăgiţi. Explicaţii, acomodări, instrucţiuni… Spre plăcuta lor surprindere, Hänsel şi Grethel vorbeau deja româneşte - se vede că umbrela fermecată învăţase "lecţia" din seara trecută şi-i trecuse automat la limba gazdelor.

Totuşi, lucrurile mergeau mult mai greu, pentru că cei doi copii născociţi de Fraţii Grimm veneau nu doar din trecut, ci tocmai din Germania, o ţară cu alte deprinderi şi obiceiuri… În plus, nu puteau şti cât timp avea să dureze vizita. Da, cu Nică şi Smărăndiţa umbrela se reîncărcase în mai puţin de o zi - dar acum făcuse două lucruri la fel de grele în acelaşi timp: trimisese doi copii înapoi acasă, şi în acelaşi timp îi adusese pe alţii doi în epoca şi oraşul lor. Ba mai mult, aceştia nu veneau doar din

trecut, (dintr-un trecut real), ci chiar dintr-un basm, din lumea poveştilor, a imaginaţiei şi a ficţiunii… Era cazul să se pregătească pentru o încercare mult mai grea decât cea prin care tocmai trecuseră…

Când Antonia şi Geo au ajuns acasă, să se ia cu mâinile de cap şi mai multe nu! N-aveau nimic împotrivă ca Ioana şi Mihai să primească vizite, şi mai ales din partea unor oaspeţi atât de interesanţi - dar, totuşi…! Îi sfătuiră să fie mult mai grijulii cu puterile umbrelei vrăjite, apoi Geo se duse să se odihnească puţin, iar Antonia se apucă să pregătească masa.

Între timp, copiii lor îi învăţaseră pe Hänsel şi Grethel toate cele împărtăşite şi foştilor musafiri, cu o seară în urmă, iar acum trecură la alte câteva reguli de comportament, proprii situaţiei:

BUNELE DEPRINDERI

- Pune mâna la gură când caşti sau tuşeşti.- Nu te dezvinovăţi, prezintă-ţi scuze.- Vorbeşte cuviincios, nu spune "minţi!", şi aşa mai departe…- Nu-i lua pe alţii în zeflemea, nu te strâmba prosteşte.- Ai grijă ca ţinuta ta să fie decentă.- Nu te repezi să vorbeşti fără să gândeşti.- Nu spune tot ce-ţi trece prin cap.- Nu fi lăudăros.- Arată înţelegere şi compasiune pentru necazurile altora.- Nu folosi sunete nearticulate, onomatopee, etc., ci cuvinte

inteligibile.

Nici umbrela nu-i uitase - dăruindu-le, la fel ca prima dată, o listă de reguli pe care, deşi le cunoşteau bine, nu strica să şi le amintească mereu şi mereu:

RESPECTUL - liantul care ne ţine uniţi

- Prezintă-ţi prietenii familiei, când îi inviţi la tine- Adresează-te celorlalţi aşa cum le place, nu cu porecle

care le displac- Nu împrumuta lucruri fără să ceri voie.- Nu dezvălui prietenilor nimic despre familie, fără acordul

celorlalţi.- Anunţă când îţi schimbi planurile, ca să nu-i încurci.- Anunţă orice întârziere la întâlniri- Participă la activităţile familiei- Nu te lăsa rugat să faci lucrurile care îţi revin ţie.- Dă o mână de ajutor şi la alte activităţi, dacă se poate.

Când nu ştii sigur dacă un anumit lucru încalcă intimitatea cuiva, întreabă-te cum te-ai simţi facă altul ar face la fel cu tine.

Aici ajunseseră cu discuţiile - când Antonia, având grijă să nu dea buzna peste ei (căci chiar şi copiii au dreptul la intimitate, iar atunci când se închid în camera lor cu prietenii trebuie să-i tratăm cu acelaşi respect ca pe oricine), anunţă de pe hol:

- Copii, masa e gata!

COPII, MASA E GATA!(Masa în familie)

Aşteptându-se să-i aibă la masă pe Nică şi Smărăndiţa, Antonia se îngrijise să existe mâncare pentru şase persoane, aşa că "înlocuirea" lor cu Hänsel şi Grethel nu ridica nici o problemă deosebită. Puse masa în sufragerie, ca să încapă cu toţii - şi, totodată, să dea un aer mai festiv ocaziei.

Cei patru copii se spălară pe mâini şi pe faţă înainte de a se aşeza la masă, având grijă s-o facă atent şi cât mai bine, spre a nu lăsa apoi urme pe prosoape (mama lor pusese încă două, şi pentru noii oaspeţi) după care Antonia le indică tuturor locurile: Hänsel şi Grethel într-o parte a mesei, iar Mihai şi Ioana în faţa lor. Ea îşi rezervase locul din capătul apropiat de uşa ce dădea spre bucătărie, iar Geo se aşeză în celălalt capăt al mesei.

Desigur, Ioana şi Mihai îşi ocupară locurile fără nici o obiecţie (nici nu aveau de ce, în fond), iar Hänsel şi Grethel erau încă prea uimiţi şi intimidaţi ca să comenteze.

- Ce bine că ne-aţi adus aici! spuse Grethel. Şi noi, acolo unde eram, ne pregăteam pentru masă - dar nu ca meseni, ci ca… mâncare! Zgripţuroaica din pădure tocmai voia să ne vâre în cuptor!

- Iar eu, adăugă Hänsel, i-am zis lui Grethel să încercăm s-o împingem pe ea în locul nostru… Mă întreb dacă vom reuşi…

- Cu siguranţă - am citit de multe ori povestea! răspunse Mihai. Tu ai s-o faci, Grethel - totul e să nu-ţi pierzi curajul, şi să fii convinsă că vei reuşi!

- Nu te supăra, Hänsel, interveni Ioana, dar la masă nu stăm niciodată cu capul acoperit - mai ales când suntem în casă. Te rog, dă-mi mie bereta, am să ţi-o pun în cuier.

- Iar tu, Grethel… bravo, e bine că ţi-ai aşternut şervetul pe rochiţă, ca să nu se păteze, o felicită Mihai, dar văd că stai totuşi puţin cam departe de masă. Vino mai aproape… Da, dar nici chiar aşa, să-ţi lipeşti pieptul de ea. Lasă distanţă cam de-o palmă… Asta e! Şi nu e nevoie să te apleci peste masă - stai dreaptă, uite, aşa ca mine… Doar capul ţi-l poţi apleca puţin, în timp ce mănânci, ca să-ţi fie mai uşor - dar umerii, nu.

- Pot să mă rezem de spătar? se interesă Hänsel.- Da, răspunse Ioana, care tocmai revenea din antreu, dar tot

aşa, drept, ca sora ta - nu te lăsa pe spate, nu te "tolăni"… Şi, Grethel, picioarele - nu e nevoie să le strângi aşa de tare sub scaun. Mai în faţă puţin…

- Nici chiar atâta! îl temperă Mihai pe Hänsel, care se grăbise să-şi întindă picioarele înainte, pe sub masă, ajungând să le atingă pe ale lui. Ţineţi-vi-le normal, în faţa scaunului -

nici prea în faţă, nici prea în spate.În sfârşit, cei doi nou-veniţi reuşiră să stea normal în

scaune, Grethel cu mâinile împreunate în poală, aşteptând să vadă ce urma, iar Hänsel, cam încordat, ţinându-se strâns de marginile scaunului.

- Nu e nevoie să te ţii de scaun, Hänsel, şi nici frumos nu e… începu Geo, dar Ioana îl opri:

- Iartă-mă, tată, dar mai bine lasă-ne pe noi să le spunem. Doar ăsta e rostul umbrelei magice, să ne dea ocazia de a face fapte bune, învăţându-i pe copii să se poarte frumos şi civilizat, şi să ne răsplătească. Dacă n-o încărcăm cu magie pozitivă, cine ştie când îi vom putea trimite înapoi acasă…?

Geo înclină din cap, zâmbitor, cu un gest care părea să spună: "De acord, voi ştiţi mai bine…", iar Ioana preluă ştafeta:

- Aşadar, dragii noştri, fiţi atenţi la noi. Ţinem mâinile pe masă, cu încheieturile rezemate de margine şi coatele lângă corp. În timp ce mâncăm, le mutăm mai în faţă, dar tot fără a aduce coatele pe masă - ele nu trebuie să ajungă acolo niciodată! - şi avem grijă să le mişcăm fără a îndepărta prea mult coatele de trup.

- Adică, nu dăm din aripi, aşa! exemplifică Mihai, cu o formulă mai plastică.

- Dar de ce avem aşa de multe din-astea…? vru să ştie Grethel, privind nedumerit diversele tacâmuri rânduite cu grijă de Antonia în jurul fiecărei farfurii.

- Pentru că vom primi mai multe feluri de mâncare, şi la unele se foloseşte lingura, la altele furculiţa aia, pe urmă furculiţa cealaltă, şi cuţitul, dacă e nevoie… îi răspunse Ioana.

- Păi pân-o să le învăţăm pe toate, murim de foame! se plânse Hänsel.

- Ştiu că pare complicat, şi noi am zis la fel la început, dar vei vedea că e foarte uşor să le înveţi, crede-mă! Le foloseşti acum, şi-ţi promit că diseară, la cină, îţi vei aminti totul!

MASA OBIŞNUITĂ CU TREI FELURI

Tacâmurile se folosesc întotdeauna dinspre exterior spre interior.

- Furculiţa de salată - locul unde e pusă îţi spune când se va servi salata (dacă e la stânga furculiţei principale, salata va sosi înaintea felului principal; dacă e la dreapta, o vei primi după).

- Lingura de supă stă în capătul din dreapta.- Linguriţa pentru desert stă în stânga lingurii, lângă

cuţit, sau orizontal, în partea de dincolo de farfurie ("deasupra"

ei).- Farfuria de salată stă în stânga furculiţelor.- Farfurioara şi cuţitul pentru unt stau în dreptul

furculiţelor, dincolo de ele.- Paharele se pun în stânga farfuriei - mai întâi, cel pentru

apă, apoi cel pentru alte băuturi (sifon, suc, lapte sau ceai). În cazul adulţilor care beau şi alcool, aceste pahare vor sta în dreapta celui pentru apă.

- Ceaşca şi farfurioara (pentru cafea, ceai sau lapte cald) stau în faţă, puţin mai în dreapta cuţitului, cu linguriţa pentru zahăr sprijinită pe marginea farfurioarei.

În timpul acestor explicaţii, Antonia adusese supiera şi le pusese ciorba de perişoare în farfurii. Se vedea clar că bieţii copii-musafiri erau lihniţi, iar Hänsel îşi şi înhăţă lingura, dar un semn discret al lui Mihai îi dădu de înţeles să mai aştepte. În sfârşit, Antonia termină de umplut farfuriile tuturor, şi le spuse:

- Gata copii, vă rog să vă serviţi! Poftă bună!Avusese grijă să încălzească ciorba doar atât cât trebuia,

pentru ca nimeni să nu se ardă sau să fie nevoit să sufle (alt obicei urât), dar din partea dreaptă a mesei începură numaidecât să se audă două şiruri de sorbituri repetate şi aproape asurzitoare.

- Încet, încet, nu aşa! le atrase atenţia Ioana. Sorbiţi fără să faceţi zgomot - uite, ca noi!

- Şi fiţi atenţi cu lingurile, continuă Mihai. Uite cum se ţine lingura, ca un creion, cu vârful spre corp.

- Iar furculiţa, adăugă Ioana, numai cu dinţii în jos - când îi va veni rândul. A, încă ceva: vedeţi că mai aveţi puţin şi intraţi cu nasu-n ciorbă! Ridicaţi tacâmul la gură, nu vă aplecaţi cu gura la tacâm.

- Şi, Hänsel, ce cauţi cu cuţitul în farfurie? vru să ştie Mihai, amuzat. Vrei să tai ciorba?

- Nu ciorba - perişoara asta, uite ce mare e! N-o să-mi încapă toată în gură.

- Pentru perişoare, foloseşte muchia lingurii, îl sfătui noul său prieten. Reţineţi:

Cu cuţitul se taie numai carnea şi, în general, acele mâncăruri prea tari pentru a putea fi tăiate cu lingura sau cu furculiţa (cum ar fi cârnaţii, cremvurştii, unele fructe cu miezul tare, etc.). Mâncărurile mai moi, cum ar fi tocăturile (micii, chiftelele), caşcavalul pané, cartofii, etc., se taie numai cu furculiţa (sau, în cazul perişoarelor ori al găluştilor din ciorbă sau supă, cu lingura).

Orezul, pastele făinoase, piureurile, se mănâncă numai cu

furculiţa. Pateul se ia cu cuţitul şi se unge pe pâine. Gemul se pune, cu linguriţa, pe o farfurioară (nu prea mult), apoi se unge pe pâine cu cuţitul.

- Foarte bune perişoarele, doamna Antonia! o felicită Grethel, plescăind în semn de plăcere.

- Mulţumesc, draga mea - şi poţi să-mi spui doar "Antonia", sunteţi ca şi copiii mei. Totuşi, reţine: nu vorbim cu gura plină, şi aşa cum nu trebuie să sorbim, nu scoatem nici alte sunete: plescăituri, cronţănituri, şi aşa mai departe. Mestecăm cu gura închisă (nu e deloc plăcut pentru ceilalţi să vadă mâncarea dinăuntru) şi fără zgomot.

Hänsel aproape îşi terminase ciorba, şi se grăbea să adune cu lingura ultimele picături de pe fundul farfuriei.

- Nu trebuie să înclini farfuria, Hänsel, îi spuse Mihai. Şi nici altfel nu e nevoie s-o apuci de margini cu mâna. Hai, că te descurci tu…

În sfârşit, farfuria lui Hänsel rămase goală, iar băiatul se grăbi să se şteargă la gură… cu ce credeţi? Cu marginea feţei de masă! Surâzând complice, Geo îi făcu un semn cu capul lui Mihai, care nu întârzie să ia cuvântul:

- Cu şerveţelul, te rog, Hänsel - uite-l acolo, lângă farfurie! Sau cu şervetul de pe genunchi, că văd că ai luat exemplu de la Grethel şi ţi l-ai pus şi tu - numai cu faţa de masă, nu!

Apoi, Antonia aduse o plachie de crap, cu cartofi natur, şi le puse tuturor şi salata, în farfurioarele speciale pentru ea. De astă dată, cea care-l dojeni pe Hänsel fu chiar sora lui:

- Prostule, tai peştele cu cuţitul? Unde ţi-e capul?- Mai frumos, Grethel, mai delicat, nu aşa de aspru! fu

rândul Antoniei s-o tempereze. Oricum, mă bucur să văd că şi voi ştiţi câteva reguli.

- Adică, vrea să spună că nu sunteţi chiar veniţi cu pluta! glumi Mihai.

- Normal - sunt veniţi cu umbrela! preciză şi Ioana, spre hazul general.

- Tata ne-a povestit, începu Grethel, că un domn profesor… cum îl chema… Knige, mi se pare…

- Într-adevăr, îi dădu dreptate Geo, e vorba de Adolf-Freiher Knige, care a scris prima care despre politeţe din lume, acum aproape două sute de ani.

- Da, aşa e! Şi ne-a zis că acest Herr Knige a murit când mergea cu vaporul, şi din greşeală a căzut în mare. A văzut că venea un rechin şi a scos cuţitul de la brâu, ca să se apere…

Furată de entuziasm, fetiţa luă ea însăşi cuţitul de lângă farfurie, iar Mihai nu pierdu ocazia să-i atragă atenţia:

- Scuză-mă că te întrerup, dar când vorbeşti, nu-i frumos să

gesticulezi cu tacâmurile, cu pâinea - cu nimic.- Vă rog să mă iertaţi, se grăbi Grethel să pună cuţitul la

loc. Aşa, şi atunci, rechinul i-a spus: "Vai, domnule Knige, tăiaţi peştele cu cuţitul?!" Lui Herr Knige i s-a făcut aşa de ruşine, că a preferat să moară, sfâşiat de rechin, decât să se poarte ca un ţopârlan!

- Uite că şi noi avem destule de învăţat de la voi! o felicită Antonia, cu sinceră bucurie.

- Mihai, salata asta cu care furculiţă se mănâncă? se interesă Hänsel.

Băiatul, care tocmai avea gura plină, făcu un semn politicos că nu putea vorbi pe moment, înghiţi (totuşi, fără să se grăbească peste măsură), şi în sfârşit răspunse:

- Aceea de acolo e furculiţa de salată - ţi-am mai spus doar…O privire mustrătoare a mamei sale îl făcu să îndulcească

numaidecât tonul, cu un zâmbet:- Dar lasă, că de-acum sigur ai să ţii minte! Aşa-i la

început…- Oricum, i se adresă Ioana lui Grethel, nu ai nici un motiv

să pasezi aşa cartofii cu furculiţa, sunt destul de moi.- Dar mie aşa îmi plac, terciuiţi… De când eram mică m-am

obişnuit…- Am reţinut, şi data viitoare voi face piure, zâmbi Antonia.

De fapt, până pe la şase ani, mai merge, pot fi mâncaţi chiar şi cu linguriţa, dar după aceea, numai cu furculiţa - mai ales cartofii prăjiţi.

- De fapt, nici un fel de mâncare nu se zdrobeşte şi nu se pisează cu furculiţa, decât dacă vrei să dai la bebeluşi sau animale. completă Mihai. Poţi doar să tai cartofii (cu furculiţa, bineînţeles), dacă vrei.

Şi astfel, mai cu-o greşeală repede îndreptată, mai cu-o laudă şi o scuză, şi în genere cu multă bună dispoziţie, masa mergea înainte - căci Hänsel şi Grethel mai ştiau şi ei câte ceva, şi nu se supărau când erau corectaţi… Dacă cineva ar fi desfăcut umbrela, poate ar fi primit încă o listă cu reguli, ca de pildă:

- Vorbeşte cu toţi cei de la masă.- Nu discuta teme neplăcute în timpul mesei.- La masă nu se citeşte sub nici o formă - nici în familie,

nici chiar când eşti singur; oricum, este foarte nesănătos, tulburând digestia.

- La masă, nu trebuie să se povestească subiecte lungi, care ar însemna fie să vorbim cu gura plină, fie să ne tot întrerupem. Se conversează cu fraze destul de scurte, potrivite cu ritmul în care mâncăm.

- Nu te uita în farfuriile celorlalţi şi nu comenta în legătură cu ele, sau cu ceea ce şi-au luat ca să mănânce.

- Laudă mâncarea. N-o critica, nici măcar cu "e prea sărat, e prea iute", etc.

…sau poate că nu, căci se descurcau de minune!În legătură cu ultimul subiect de pe lista de mai sus, Geo

îşi aminti şi el un exemplu interesant:- Ştiţi, copii, cea mai bună regină a României a fost Maria,

soţia Regelui Ferdinand, ei au domnit acum aproape o sută de ani, pe vremea Primului Război Mondial, au iubit foarte mult ţara noastră şi au făcut multe fapte mari pentru ea - veţi învăţa voi, la istorie…

- Da, la anu', cred! se amestecă Ioana - şi imediat roşi, dându-şi seama că, din grabă, îl întrerupsese.

Geo, însă, trecu peste micul incident şi continuă:- Regina Maria a României ţinea mult ca poporul să trăiască

bine, oamenilor să nu le lipsească nimic, să fie îngrijiţi dacă aveau nevoie, şi mai ales bine crescuţi. În cartea ei, "Povestea vieţii mele", Regina Maria povesteşte că, odată, o mamă îi explica fetei sale:

- Dacă sunt feluri de mâncare care nu-ţi plac, ia totuşi puţin din ele, din politeţe; le poţi evita doar dacă masa e foarte bogată, şi "ai de unde alege".

- Dar dacă nu sunt bune, mamă?- Faci exact ca şi când ar fi bune.- Şi dacă te fac să-ţi fie rău?- Atunci, lasă să-ţi fie rău, draga mea, dar aşteaptă până

ajungi acasă. Ar fi o mare ofensă să-ţi fie rău chiar acolo!

- Dacă, totuşi, ţi se oferă o mâncare care-ţi dăunează sănătăţii, o poţi refuza, explicându-i acest lucru gazdei, încheie Geo.

Nu era cazul, din fericire - tot ceea ce le pusese Antonia pe masă era uşor şi sănătos, nimeni nu suferea de vreo boală, iar Hänsel îndrăzni chiar să întrebe:

- Aş mai putea primi puţin peşte, vă rog?- Sigur că da, Hänsel - te rog să te serveşti… - Nu-i frumos să mai ceri! îl certă Grethel.- Scuză-mă, Grethel, dar aici greşeşti, replică Ioana. Orice

gazdă se bucură să vadă că-ţi place ce ţi-a pregătit.- Ba chiar, interveni şi Mihai, dacă ţi se oferă a doua

porţie din ceva ce-ţi place, să nu refuzi. Dacă zici "Nu, mulţumesc", când ai mai mânca, numai politicos nu eşti - se cheamă că eşti doar papagal!

- Ăăă… pasăre din-aia cum am văzut bâlci…? se încruntă Hänsel, nedumerit, în timp ce se întindea spre platoul cu peşte.

- Nu tocmai - mai bine zis, "fraier", răspunse Ioana. Dar

stai, nu aşa, nu te întinde peste masă. Grethel, tu eşti mai aproape, ia platoul şi oferă-i-l fratelui tău, să-şi mai ia.

- Aşa, ia-ţi bucata cea mai mare şi mai bună! nu se lăsă Grethel cu observaţiile.

- De data asta, în principiu, ai dreptate, recunoscu Antonia, dar să-l iertăm pe Hänsel. Sunt sigură că nu şi-a dat seama - îi e doar foarte poftă, şi-mi pare bine.

Într-adevăr, îi era atâta poftă încât, în graba de a-şi aduce noua bucată de peşte pe farfurie, o scăpă pe genunchi.

- Auleo, vai de mine! se fâstâci el.- Bravo, nătărăule! îl apostrofă şi sora lui.- Ei, lăsaţi, îi linişti Ioana. Hänsel s-a grăbit doar, ştim

cu toţii. Când cineva face o boroboaţă la masă, e clar că n-a vrut, nu e nevoie nici să se scuze, nici să comentăm…

- …Şi nici să-l ajutăm, adăugă Mihai spre Grethel, care se apucase să şteargă pantalonii fratelui ei - căci acesta uitase şervetul pe masă, după ce-l folosise. Aşa, nu facem decât să atragem atenţia şi mai mult, şi n-are nici un rost. Lasă-l, că se descurcă el.

- Şi puţină pâine, vă rog, continuă Hänsel, încă destul de ruşinat.

Mihai, care avea coşul chiar în faţa lui, i-l întinse - atent să nu atingă cu degetele feliile de pâine dinăuntru - iar când Hänsel înfipse furculiţa în prima felie, îi spuse:

- Cu mâna, Hänsel, nu cu furculiţa!Ascultător, băiatul se conformă, luându-şi o felie, apoi pe a

doua… La a treia, Ioana îl opri:- Două felii sunt de ajuns. Dacă pe urmă o să mai ai nevoie,

vei putea să-ţi mai iei.- Eu mă duc să fac pipi! anunţă Grethel.- Şi crezi că suntem chiar atât de curioşi? replică Ioana, cu

bunăvoinţă. Ajunge doar să te scuzi că lipseşti câteva minute, fără să ne spui unde mergi.

- Poate oricine să ghicească - dacă l-ar interesa, completă Mihai, dar oricum nu e treaba noastră.

Când Grethel reveni de la baie, Hänsel îşi terminase şi a doua porţie de peşte. Îndestulat şi vesel, îşi exprima mulţumirea bătând uşor cu furculiţa în marginea farfuriei - sunet peste care se suprapuse brusc şi un râgâit încântat.

- Pardon! exclamă el, ducându-şi mâna la gură.- "Pardon" zic numai neamurile proaste care vor să se dea

domni, îl informă Mihai. Ştim toţi că ţi-a scăpat fără voie, las-o aşa…

- Şi nu trebuie nici să te joci cu tacâmurile, i se alătură sora lui.

Antonia şi Geo îşi aduseseră şi câteva sticle de bere, iar copiii aveau pe masă sucuri, apă minerală şi apă plată - prilej de

a mai învăţa câteva reguli:

BĂUTUL

- Bea încet: o sorbitură, cel mult două, de fiecare dată când ridici paharul.

- Înghite imediat băutura, n-o ţine sau "plimba" prin gură.- Dacă paharul e prea plin, la început ia sorbituri mici, cu

grijă să nu-l verşi.

- Nu se bea în nici un caz din sticlă, numai din pahar.- Nu bea cu gura plină. Înghite mâncarea şi şterge-te pe

buze, pentru a nu lăsa urme pe marginea paharului.- Nu sorbi zgomotos, nu gargarisi, ai grijă să nu stropeşti,

nici chiar involuntar.- Nu face bulbuci cu nici o băutură.- Nu bea tot paharul dintr-o dată.- Nu da paharul peste cap pentru a sorbi şi ultima picătură,

şi nici nu-l linge.- Nu-ţi clăti gura cu băutură.

Ajunseseră, aşadar, şi la desert…- Budinca asta cu ce o mâncăm? întrebă Grethel.- De obicei cu linguriţa, dar merge şi cu furculiţa sau

lingura.Hänsel îşi luase un măr şi tocmai muşca din el cu multă

poftă.- Nemâncatule! pufni sora lui.- Se poate şi aşa, Hänsel, spuse Ioana, dar când suntem

afară, în excursie, la picnic… La masă, fructele se mănâncă de obicei cu furculiţa şi cuţitul.

Hänsel, care reţinuse una dintre observaţiile anterioare, se scuză cu un gest, înghiţi, şi în sfârşit dădu o replică memorabilă:

- Da' ce, n-avem dinţi?- Ba dinţi avem, dar avem şi bună creştere, îi făcu Mihai cu

ochiul. Fructele mai mari şi mai tari, ca merele, perele, piersicile, nectarinele, mango, se taie în două sau în patru, după mărime, ca să le scoţi sâmburii.

- Iar caisele, care sunt mai moi, continuă Ioana, le desfaci uşor în două, cu mâna, şi scoţi sâmburele.

Mihai îşi luase o banană, şi tare ar mai fi mâncat-o "ca maimuţa" - decojind-o treptat şi muşcând din ea, aşa cum în familie ar fi mers de minune - dar, ca să dea totuşi exemplu, acum o curăţă de coajă complet, pe farfuria de fructe, şi începu să ia bucată cu bucată, tăind miezul cu furculiţa.

Pe farfuria ei, Ioana îşi decojise cu cuţitul o portocală şi

două mandarine; acum le desfăcea cu grijă în felii, mâncându-le cu mâna.

Iar dacă ar mai fi avut şi alte fructe…

- Strugurii, cireşele şi vişinele se mănâncă firesc, cu mâna.- Fructele de pădure se mănâncă cu linguriţa.- Pepenii galbeni se servesc tăiaţi în felii şi curăţaţi de

sâmburi; peste miez se poate presăra zahăr - cu măsură!- Sâmburii nu se scuipă în farfurie şi nici în mână. Se depun

discret în linguriţă, apoi pe marginea farfuriei. Sâmburii de măslină se pot înghiţi - sunt foarte uşor digerabili, iar untdelemnul de măsline pe care-l conţin e sănătos pentru stomac şi organism.

Masa se apropia de sfârşit. Antonia strânsese de mult farfuriile, fiecare având puse pe ea cuţitul şi furculiţa încrucişate, semn că terminaseră de mâncat - altfel spus, "am pus cruce" (deşi în lume există multe moduri de a indica sfârşitul mesei prin poziţia tacâmurilor.)

- Sărut-mâna pentru masă! nu uită să spună Mihai, ridicându-se şi împingându-şi cu grijă scaunul sub masă, pentru nu-l lăsa la întâmplare.

- Mulţumesc! îi ţinu isonul şi Ioana, iar Hänsel şi Grethel i se alăturară în cor:

- Dănke schön!Fusese, într-adevăr, un prânz delicios, desfăşurat într-o

atmosferă cât se poate de plăcută - şi, mai ales educativă, rol pe care i-l putem completa adăugând şi alte reguli, care acum nu avuseseră prilejul de a fi exemplificate:

- Lingura şi cuţitul se folosesc întotdeauna cu mâna dreaptă. Furculiţa de asemenea, în afara cazurilor când mâna dreaptă ţine cuţitul. Atunci, mânuiţi furculiţa cu stânga.

- Cuţitul nu se duce niciodată la gură.- În nici un caz nu se ling tacâmurile, oricare ar fi ele.- Când nu folosiţi tacâmurile, puneţi-le rezemate de marginea

farfuriei, cu mânerul pe masă şi vârful deasupra farfuriei, sau cu mânerul rezemat pe margine şi vârful în farfurie.

- Nu se taie spaghettile cu cuţitul. Se înfăşoară pe furculiţă, sprijinită pe marginea farfuriei. Vă puteţi ajuta şi cu lingura.

- Friptura se taie în bucăţi mici - dar pe rând, nu toată de la început!

- Nu se înmoaie pâinea în supă, sos sau alte mâncăruri.- Din pâine nu se muşcă, ci se rupe câte o bucată, cu grijă

să nu faceţi prea multe firimituri. - Ungerea pâinii şi muşcarea din ea sunt permise doar la

micul dejun, dacă se servesc sandvişuri gata pregătite, sau dacă gazda vă invită să vă faceţi şi sandvişuri în timpul mesei (cu unt, pate, brânză topită, gem, etc.) Hamburgerul se mănâncă fără tacâmuri.

- Nu se pune exagerat de multă mâncare în farfurie.- Nu se adaugă sare sau piper înainte de a gusta din mâncare,

iar când o faci, e bine să-i explici gazdei că aşa-ţi place ţie, mai sărat - să nu creadă că o "critici" că n-a pus destulă sare.

- Dacă ţi se cere sarea sau piperul, oferă-le prin faţa vecinului, nu prin spatele lui.

- Dacă ţi se cere un tacâm, îl oferi ţinându-l de mijloc, pentru ca persoana să-l poată apuca de mâner. Nici mâna ta şi nici a celuilalt nu trebuie să atingă partea din tacâm care va intra în contact cu mâncarea.

- Nu vă jucaţi cu nici un obiect de pe masă. Nu vă foiţi pe scaun, nu vă scărpinaţi, nu vă pipăiţi, nu vă căutaţi prin buzunare, nu folosiţi mobilul sau alte aparate.

- Îţi vine să strănuţi, sau să tuşeşti, şi nu te poţi stăpâni.

Acoperi gura cu batista, şervetul sau mâna. Dacă nu-ţi trece imediat, ridică-te de la masă, scuzându-te - la fel, dacă trebuie să-ţi sufli nasul. Du-te la baie, strănută, bea apă sau suflă-ţi nasul, apoi spală-te pe mâini şi revino. Şi nu uita că:

- Nu te ridici niciodată de la masă fără să ceri permisiunea.- Scobitul în dinţi este un gest intim, deloc plăcut, dar

necesar. Cel mai recomandabil e să vă abţineţi - sau, dacă resturile de mâncare rămase între dinţi vă deranjează prea mult (de exemplu, stânjenindu-vă conversaţia), mergeţi pentru câteva momente la baie, ca să rezolvaţi acolo problema. Dacă, totuşi, din anumite motive, sunteţi nevoiţi să o faceţi de faţă cu ceilalţi, şi nu reuşiţi să vă descurcaţi uşor "cu limba", nu insistaţi - se vede şi e foarte neplăcut! Folosiţi numai scobitorile (în nici un caz furculiţa sau vreun cuţitaş!), cât mai discret posibil - fără să căscaţi o gură cât o şură, şi fără să vă acoperiţi gura cu mâna (e un gest ţopesc, propriu parveniţilor care încearcă să "facă pe domnii", reuşind doar să atragă şi mai mult atenţia!) Desigur, în nici un caz să nu vă apucaţi pe urmă să "examinaţi recolta" - nimic nu poate fi mai dezgustător (şi inutil, pe deasupra!)

- Şi acum, ce facem? vru să ştie Grethel.- Păi, răspunse Mihai, de mâncat am mâncat, lecţiile ni le-am

terminat… Hai pe-afară!

HAI PE-AFARĂ! (La joacă)

Zăpada căzută din belşug în ultima vreme îmbrăcase în alb tot cartierul. Locul de joacă din spatele blocului era plin de copii care se zbenguiau chiuind şi râzând: se trăgeau unii pe alţii cu săniuţele, se dădeau pe gheaţă, iar câţiva începuseră să construiască un om de zăpadă.

- Salve, popor! îi întâmpină vesel Marcel, mucalitul găştii. Wow, văd că v-aţi tras prieteni noi! Cine-s onorabilii?

Ioana şi Mihai se pregătiseră din timp pentru o asemenea situaţie. La fel ca în cazul primului lor cuplu de vizitatori, le împrumutaseră lui Hänsel şi Grethel îmbrăcăminte de iarnă, alegând cu grijă hainele, astfel încât să nu facă parte dintre cele pe care alţi copii le-ar fi putut recunoaşte ca fiind ale lor, şi inventaseră o explicaţie credibilă.

- Vi-i prezentăm pe Hans şi Greta, prieteni de familie! răspunse Ioana. Au venit pe la noi, şi am zis să-i chemăm afară, să ne jucăm împreună şi să-i cunoaşteţi şi voi.

- Puteţi să le ziceţi "Hänsel şi Grethel", adăugă pe un ton glumeţ Mihai. Era povestea favorită a mamei lor, când era mică, de-aia i-a botezat aşa!

- Da' Ionel şi Smaranda unde-s? se interesă Remus, care se alăturase şi el grupului, cu Enrico alături.

- Ăăă… au plecat, improviză Ioana. Unchiul a aflat că s-a deszăpezit şoseaua, şi a zis că să se grăbească.

- Şi-n schimb, v-aţi trezit cu Hänsel şi Grethel… murmură Remus, cam bănuitor.

- Eu sunt Dana, de la opt! se prezentă o vecină de bloc. Voi de unde sunteţi, de-aici, din Bucureşti?

- Nu… din Germania… răspunse Grethel, cam ezitant.- Au venit pentru câteva zile în România, se grăbi Mihai să

adauge.- Aha, aha! Da' ce bine ştiţi româneşte, pe bune! remarcă

mirat un băiat, care se prezentase ca fiind "Romeo dintr-a treia B - puteţi să-mi ziceţi Romi, da' nu «Romică», că vă sparg - pe bune!!"

- Păi… am…- De fapt, ei sunt nemţi din România, de origine, din Sibiu,

sări Ioana. Dar s-au mutat în Germania.Remus se încruntă uşor, având un schimb de priviri cu Enrico,

care-i făcu cu ochiul, şi se retraseră amândoi la câţiva paşi distanţă.

- Şi cât staţi aici? se interesă "Rodi, de la Rodica".- Păi… câteva zile, răspunse Grethel, care se acomoda rapid

cu situaţia.- Remus, poate ne spui şi nouă ce-aveţi aşa de interesant de

discutat! îl strigă Mihai. Doar dacă nu cumva ne bârfiţi, normal, adăugă el, cu um zâmbet complice.

- Scuze, răspunse Remus, revenind împreună cu Enrico. Sunt nişte chestii personale, nu vă supăraţi.

Şi, trăgându-l pe Mihai deoparte, îi şopti:- Stallone, vezi c-avem de vorbit ceva… Da' mai încolo…Conversaţia mai continuă o vreme, în acelaşi stil învălmăşit,

amestecând politeţuri şi libertăţi pe care şi le permiteau, ca între prieteni. Desigur, Ioana şi Mihai nu uitau nici un moment să respecte, pe cât posibil, regulile generale:

NU UITA!

- Foloseşte "cuvintele magice".- Participă la conversaţie şi ascultă "activ".- Alege-ţi cu grijă cuvintele, pentru a te face înţeles cât

mai bine.- Nu vorbi doar ca să te auzi vorbind!- Acordă-le atenţie tuturor celor din grup.- Nu folosi fraze şi cuvinte de umplutură ("Aha, aha!", "Pe

bune!", "Da…? …Da?", "Mă-nţelegi?", etc.)- Încheie plăcut conversaţia. ("Regret că trebuie să plec,

dar mă aşteaptă cu masa."

- Pe bune, băi, că sunteţi super cool - pe bune! îşi exprimă Romi admiraţia. Naşpa că nu staţi mai mult, pe bune, da' măcar azi, pe bune, o să ne distrăm marfă!

Hänsel şi Grethel zâmbeau politicos, dar vizibil nedumeriţi. Chiar în acel moment, însă, dinspre omul de zăpadă se auzi un val de strigăte şi proteste, şi tot grupul dădu năvală într-acolo. Ioana profită de ocazie, ca să le explice celor doi:

- Romi e un băiat de treabă, dar stă cam prost cu educaţia, din păcate… Pe noi nu ne deranjează limbajul ăsta cam golănesc, că suntem prieteni, dar sunt şi alţii care nu-l cunosc aşa de bine, şi…

- De ce nu-l învăţaţi să vorbească frumos, ca pe noi? întrebă Hänsel. O, scuză-mă că te-am întrerupt…

- Nu face nimic… Îi mai atragem noi atenţia, uneori, dar când îţi intră-n obişnuinţă, e foarte greu să te dezveţi. Dar hai să mergem şi noi, să nu ne iasă vorbe că facem bisericuţe.

Văzând privirile nedumerite ale micilor nemţi, Mihai preciză:- Aşa se zice la noi: o "bisericuţă" e un grup mic de oameni

care stau deoparte să vorbească numai între ei, nu nu-i mai bagă în seamă pe ceilalţi. Nu e deloc civilizat. Când eşti cu mai mulţi, trebuie să le dai la fel de multă atenţie tuturor.

În jurul omului de zăpadă, scandalul era în toi.- Mă Dori măăă, se tânguia un băiat, ţi-am zis să mă laşi în

puii mei cu ligheanu' ăsta, că-i prea mare! Acuma, na - i-ai dărâmat capu', băga-mi-aş picioarele! Mă ia mama dracu' până i-l fac la loc! Ia, hai, roiu' de-aici până nu-ţi dau una!

O ocheadă complice între Grethel şi Ioana dădu de înţeles că mica vizitatoare învăţase să interpreteze corect limbajul de cartier.

- Hai, băi Nicule, că fata a vrut decât să te-ajute, pe bune… protestă Romi.

- "A vrut doar să te ajute"! Sau, "n-a vrut decât să te ajute", îl corectă Remus. "Decât" e frate cu "nu" - ai uitat?

- Pe bune? Ştii ce zice-un vechi proverb malgaş?- Mă laşi! completă Dana.- Şi un vechi proverb etrusc…? interveni râzând Marcel.- Da' brusc! replică prompt Nicu. Hai, gata, lăsaţi-mă-n puii

mei să-i fac capu' la loc lu' ăsta.- Mda, "capu' la loc", repetă semnificativ Remus.- Vrei să zici, "să-i fac la loc capul ăstuia", preciză Rodi.Hänsel şi Grethel erau complet depăşiţi de situaţie, aşa că

Mihai le spuse:- Ar fi prea complicat să vă explicăm acum toate amănuntele,

dar nu vă faceţi probleme… Sunt fel de fel de vorbe de-ale noastre, româneşti - glume, greşeli de exprimare, mici golănisme, tot soiul de mărunţişuri… Şi, oricum, veţi sta prea puţin la noi ca să fie nevoie să le ştiţi…

Dorinei, însă, nici vorbă să-i fi trecut supărarea… Acum stătea sub balcoane şi striga cât o ţinea gura:

- Mama lu' Niiicuuu…!!! Mama lu' Niiiiicuuuuuu…!!!!!- Da' poţi s-o strigi până ţi-or sări ochii, în puii mei, că

oricum nu-i acasă…- Mincinosule, n-am văzut-o io adineaurea pe balcon? Mama lu'

Niiiiicuuuuuu…!!!!!- Alt obicei urât, le spuse Ioana lui Hänsel şi Grethel: să

strigi oamenii de-afară, în casă…- Asta-mi aminteşte de bancul ăla cu "Mama lu' Ştefan cel

Mare", râse Remus.- Nu-l ştim, ia zi! sări Mihai, curios.

Două detaşamente de soldaţi turci, în faţa Cetăţii Sucevei, strigau:

- Mama lu' Ştefan cel Maaareee…! Mama lu' Ştefan cel Maaareee…!

Iese mama lui Ştefan cel Mare la fereastră:- Da, ce-i, ce s-a întâmplat?- Uitaţi, fiul dumneavoastră ne bate!Da' Ştefan cel Mare, din turn:

- Pârâcioşii, pârâcioşii!

- Da' mai gata cu gălăgia, mă nesimţiţilooorrr!!! chirăi o voce ascuţită, de la etajul întâi. Mai e şi oameni care vrea să s-odihnească că e obosiţi dupe-o zi dă muncă, p-aici-şa!

- Hai să mori tu! i-o întoarse Romi, ridicând degetul mijlociu în sus.

- Măăă porcule neruşinat care te vezi, e las-că viu io la tine să vez' ce-ţ' fac de n-oi vorbi io cu mă-ta să nu-mi zici mie pe nume dacă nu eeeeee…!!!

- Mitocanii între ei, îi zâmbi Mihai lui Grethel.- De ce i-a făcut aşa cu degetul…?- E unul dintre cele mai urâte gesturi, numai mârlanii de cea

mai joasă speţă îl folosesc.- Bine, dar ce înseamnă?- Înseamnă "să te…" - "să te ia dracu'", alese băiatul o

formulă puţin mai acceptabilă, deducând că cei doi copii din Germania secolului al XIX-lea ar fi putut fi şocaţi de nişte explicaţii prea amănunţite, proprii epocii noastre.

Remus încercă s-o dreagă cumva:- Doamna Matache, vă rugăm să ne scuzaţi, dar… e ora şase şi

un sfert, adăugă el, uitându-se la ceas - rapid, discret, pentru ca gestul să nu pară ostentativ şi obraznic. Daţi-ne şi nouă voie să ne jucăm, până pe la opt, nouă, măcar, mai mult n-o să stăm…

- Daaa, mă Remi, făcu "doamna" Matache, mai îmbunată, da' oşcât… Ce suntem aici-şa, în pădure?

- Şi vorbiţi şi voi mai încet, se întoarse Remus spre ceilalţi, că ne-auzim oricum, nu e nevoie să urlăm ca nebunii - serios, acum!

- Ciudat băiat, acest Remus… comentă Grethel.- Mai degabă diplomat, răspunse Ioana. Ştie să-şi aleagă

cuvintele - oricum, e mai mare ca noi cu un an. - Chestia e, interveni şi Mihai, să nu vorbeşti cu oamenii

mari aşa cum merge între prieteni, dar nici cu cei de-o seamă că tine să nu foloseşti un limbaj potrivit pentru adulţi; pot crede că vrei să te dai mare.

- Să… "te dai mare"…? Cum adică?- Adică, să-ţi dai importanţă, să faci pe deşteptul, să pari

mai grozav decât eşti.Munca la omul de zăpadă reîncepuse. Nicu îi potrivea cu grijă

pe piept cartofii degeraţi, cu rol de nasturi.- Şi în Germania facem din-ăştia, îi spuse Hänsel. Doar că

noi folosim cărbuni, nu cartofi.- Cărbuni? se miră Nicu. Păi de unde puii mei aveţi cărbuni,

că noi, aicea… - De la sobă… răspunse Grethel, nedumerită.- 'Ai să-mi bag picioarele, voi acolo mai aveţi SOBE…?

- În casele de vacanţă! se grăbi Ioana. Le place moda retro…- Băi, ce oameni, în puii mei…!- Ce tot zice, cu puii lui? îl întrebă Hänsel pe Mihai, în

şoaptă.- Lasă… răspunse băiatul. O să vă explic eu, acasă.- Şi în loc de nas ce-o să-i pui? continuă Grethel - care

ştia că e frumos să-ţi arăţi interesul faţă de ceea ce fac alţii (cu condiţia să nu fii nici prea pisălog, desigur.)

- Uite, ăsta, împinse Nicu cu piciorul un morcov căzut în zăpadă.

- La fel ca noi!- Ia bagă-l încoace!- Poftim…?- Bagă-l, am zis!Fata clipi din ochi, perplexă. - Unde să-l bag?- În cur să mi-l bagi! exclamă Nicu, în culmea exasperării.

Auzi, tu eşti bătută-n cap, sau te faci doar, în puii mei?Văzând că Grethel era cât pe ce s-o podidească lacrimile,

Ioana trecu între ei:- Nicule, iartă-mă, dar cum vrei să înţeleagă limbajul

nostru, când ei stau de-atâţia ani în Germania? - Atunci, explică-i tu, băga-mi-aş picioarele, că io n-am

timp!- Uite, Grethel, continuă Ioana, Nicu n-a vrut să te supere,

dar e nervos că adineaori i s-a stricat omul de zăpadă, şi vorbeşte într-un stil mai… complicat. "Ia bagă-l încoace" înseamnă, de fapt, "Ai putea, te rog, să-mi dai morcovul?"

- Aaa, am înţeles! se înveseli fetiţa - şi, aplecându-se, luă morcovul, pentru a i-l întinde lui Nicu. Poftim, şi scuză-mă că n-am înţeles.

- Hai că eşti o tipă beton! o complimentă el, cu o ocheadă ştrengărească.

- Adică, "eşti o fată foarte bună", traduse prompt Mihai.

PE SCURT:- Acelaşi respect arătat adulţilor trebuie să le fie destinat

şi prietenilor.- Nu cere; întreabă dacă te pot ajuta. O vor face cu plăcere.- Manifestă-ţi interesul faţă de lucrurile importante pentru

ei. Îţi vor răspunde în acelaşi fel.- Respectul stă mai ales în suflet, nu neapărat în limbaj -

dar şi limbajul contează enorm. Învaţă să-l foloseşti întotdeauna pe cel care exprimă cel mai bine respectul faţă de o persoană - adult, membru de familie, prieten, coleg sau tovarăş de joacă.

Omul de zăpadă era aproape gata - dar nu toţi se puteau

bucura de el. Dorina, fata care făcuse boacăna cu ligheanul, plecase acasă, supărată - iar câţiva dintre cei rămaşi, în loc să admire opera lui Nicu, îşi găsiseră o ocupaţie mult mai "interesantă" - în frunte cu Romi.

- Băăă, da' şi tuta aia de Dori, pe bune, auzi acolo, să-i puie lighean la omu' de zăpadă-n cap!

- Că cică "pălărie de firmă"! râse Rodica.- Daaa, că şi maică-sa, numai cu haine de firmă se-mbracă,

mă-nţelegi! îşi aduse şi Dana contribuţia.Observându-i de la o mică distanţă, Ioana constată că, nu

departe de ei, Remus şi Enrico urmăreau şi ei scena. Nu-i stătea în fire să tragă cu urechea, şi n-ar fi făcut-o nici în ruptul capului - dar, cum cei doi băieţi vorbeau destul de tare (deşi nu prea tare), şi se aflau în apropiere, nu putu să nu-i audă.

- …într-un grup de copii care încep să vorbească de rău un prieten sau coleg, tocmai spunea Remus. Ce vei face?

- Nu mă amestec, răspunse Enrico.- Hmm… aşa şi aşa…- Doar n-o să mă amestec şi eu, să bârfesc alături de ei!- Normal că nu!- Şi atunci…?- Hai, că poţi…!- Gata, ştiu! se lumină la faţă micul italian. Intervin, dar

spun lucruri frumoase despre persoana bârfită, ca să schimb vorba!Drept răspuns, Remus îi dădu un pumn prietenesc, aprobator,

în braţ - şi făcură un high-five.

Preluând astfel iniţiativa, vei determina felul cum vor continua relaţiile cu prietenii. E nevoie de inteligenţă, practică şi curaj, dar se poate face, schimbând orientarea discuţiei. Totuşi, trebuie să-ţi alegi cu atenţie cuvintele.

Auzindu-le dialogul, Ioana dădu încet din cap, cu un uşor zâmbet.

- Ce-ai văzut? o întrebă Mihai.- Ceva foarte interesant… murmură ea. Ia veniţi încoace…Şi porniră toţi patru spre ceilalţi doi.- Nu vă deranjăm, sper…? începu Ioana.- Dimpotrivă, ne face plăcere, surâse Remus. Chiar voiam să-i

cunoaştem mai bine pe Hänsel şi Grethel, adăugă el, cu un zâmbet complice.

- Şi noi, pe Enrico! preciză Grethel, cu sinceritate - deşi Ioana, care între timp se lămurise pe deplin, întrebă cu subînţeles:

- Şi pe Nică şi Smărăndiţa, nu?- Păi am înţeles că s-au întors la Humuleşti, replică

semnificativ Remus.

Dacă Hänsel şi Grethel erau doar nedumeriţi, Mihai, în schimb, se holba la ei cu gura căscată - până când un ghiont al surorii sale îl făcu s-o închidă brusc.

- Şi ia spune, te rog, Enrico, i se adresă ea italianului, cum o mai duce Derossi…? Tot premiant, tot premiant?

Fu rândul lui Enrico să caşte ochii, uimit la culme.- Şi Zidăraşul? Şi-a revenit după boală?- Zidăraşul… nu ştiu să fi fost bolnav…- Aha, mda… Înseamnă că Remus te-a adus dintr-un moment

anterior al povestirii.Mihai se plesni peste frunte, făcând o piruetă:- Ayyy, în pana mea…! Oops, sorry!- Tot cu umbrela? continuă Ioana, spre Remus.- Ce umbrelă…?- Păi, cu ce l-ai adus?- Aaaa… eu am o cutie mare de ambalaj… M-am oferit s-o ajut

pe doamna aia s-o urce până la nouă, că iar se stricase liftul… S-a stins lumina pe scară, şi când am aprins-o din nou… dispăruse!

- Şi cu noi a fost la fel, doar că eram la metrou… şi avea o sacoşă de cumpărături şi o umbrelă. Când s-a întâmplat…?

- Aseară, pe la şase…- Deci, chiar după ce se despărţise de noi! Şi cât ai de gând

să-l ţii pe Enrico la tine?- Până se-ncarcă iar bateriile, normal! Văd că voi aţi ajuns

deja la tura a doua: ieri "Amintiri din copilărie", azi "Hänsel şi Grethel"…

- A, chiar! exclamă Mihai, observând cât de nedumeriţi urmăreau cei trei toată conversaţia. Hänsel, Grethel, să vă explic: Enrico e tot un personaj dintr-o carte, la fel ca voi! Este eroul romanului "Cuore", de Edmondo de Amicis! Remus a întâlnit-o şi el pe doamna aceea de treabă…

- Vrăjitoarea cea Bună! zâmbi Remus.- …care lui i-a dat o cutie mare, la fel ca umbrela noastră,

cu aceleaşi puteri.- Deci, voi sunteţi ADEVĂRAŢII Hänsel şi Grethel? se minună

Enrico. Nu-mi vine să cred! Mi-a plăcut mult povestea, să ştiţi!Ioana, însă, observase că Hänsel cam dârdâia, aşa că spuse:- Remus, Enrico, îmi pare rău că trebuie să plecăm, dar s-a

făcut târziu, şi pe frigul ăsta… Mi-e să nu răcească vreunul dintre noi.

- Frig este, într-adevăr, dar ceasul e abia şapte, răspunse Remus. Ce-ar fi să veniţi la mine? Ai mei sunt plecaţi în seara asta, vin abia târziu. Cred c-avem o droaie să ne povestim, şi pe urmă, mai jucăm şi un joc, ceva… Mm, ce ziceţi?

Răspunsul se citea în privirile încântate ale tuturor.

* * *

În antreu, după ce toţi se şterseseră bine pe picioare, Grethel şi Hänsel se aplecară să-şi scoată cizmuliţele şi bocancii primiţi de la gazdele lor, dar Remus îi opri:

- Lăsaţi, nu e nevoie. La noi în casă nu se practică descălţatul musafirilor.

- Să intrăm cu botinele…? se minună Hänsel.- Dar nu se cade… completă şi sora lui.- Ei, obiceiurile s-au mai schimbat, le spuse Remus. Pe

vremuri, când străzile erau neasfaltate, şi mai ales la ţară, unde şi acum sunt destule uliţe pline de noroi, da, aşa se făcea - îţi lăsai încălţările la uşă, că altfel făceai mizerie peste tot… Oricum, în zilele noastre e cel mai neelegant lucru. Dacă vă ştergeţi bine, ajunge. Uite, să vă dau o perie şi-o cârpă, şi e-n regulă.

- Corect, măi Remuse, replică Mihai, da-ntre noi merge, doar ne vizităm toată ziua…

- Şi, oricum, ne mai aerisim picioarele, că eu, una, m-am săturat de ghiulelele astea! îşi arătă Ioana ghetele.

- Mda, vă aerisiţi picioarele, şi împuţiţi casa cu mirosul de ciorapi, îşi permise Remus o glumă amicală. Bine, atunci staţi s-aduc nişte papuci…

Familia Cernat primea adesea vizite, mai ales din partea colegilor lui Remus, aşa că-n debaraua din antreu se găsea o întreagă colecţie - încălţăminte de schimb pentru toate vârstele. Cât ai clipi, toţi cinci aveau în picioare diverse perechi de papuci şi cipici, şi intrară liniştiţi în casă.

Vă veţi mira, dar cea mai elementară bună cuviinţă se opune descălţatului când intrăm în vizită! Persoanele care le cer acest lucru musafirilor, în orice împrejurări, dau dovadă de o gravă proastă creştere, oricât de "manierate" ar dori să pară!

În mod normal, orice om bine crescut evită să-şi murdărească încălţămintea pe stradă, atât cât poate.

La intrarea în orice casă, a ta sau a altcuiva, te ştergi bine pe picioare.

Dacă nu e de ajuns, ceri o cârpă sau o perie de pantofi, şi-ţi ştergi încălţămintea.

De asemenea, e permis ca tu, ca vizitator, să te oferi să te descalţi, dacă într-adevăr ai ghetele foarte murdare şi curăţirea lor ar consuma timp, dar:

- Începi prin a te scuza: "Scuză-mă, e prea mult noroi pe-afară, şi oricât l-am ocolit, uită-te şi tu în ce hal am ajuns…"

- Soliciţi încălţăminte de schimb: "Ai cumva o pereche de papuci sau de cipici şi pentru mine?"

- Gazda trebuie să aibă pregătită încălţăminte de schimb,

pentru orice vizitator.Dacă te asigură că nu e nevoie să te descalţi, nu mai

insista. În fond, îşi cunoaşte cel mai bine regulile casei.În ţări foarte civilizate, unde se pune mare preţ pe

curăţenia din casă (Germania, Cehoslovacia), orice gazdă are pregătită o colecţie întreagă de papuci comozi şi ieftini, chiar şi pentru petrecerile cu mulţi invitaţi, şi e firesc ca toţi musafirii să-şi schimbe încălţămintea.

Reţineţi: Este cel mai de prost gust lucru ca vizitatorii să stea în ciorapi, oricât de curaţi şi de non-mirositori ar fi aceştia! Imaginaţi-vă cât de caraghios arată oamenii îmbrăcaţi elegant, ca pentru vizită… lipăind prin casă în şosete!

Se pot permite excepţii în cazul prietenilor foarte apropiaţi (dar şi lor e mai bine să li se ofere încălţăminte de schimb!), precum şi în cazul copiilor care se joacă împreună şi e firesc să se simtă mai relaxaţi, să se poată zbengui în voie - desigur, având grijă să nu întreacă măsura cu deranjul şi zgomotul!

Nici gazda nu-şi va primi musafirii în ciorapi, ci purtând cel puţin papuci.

* * *

- Da' noi n-avem nici un ban la noi…! se scuză Grethel, întristată.

- Nici nu era vorba să jucăm pe bani! o asigură Remus. Cu oamenii mari e altceva, ei ştiu să se controleze mai bine. Noi, copiii, nu trebuie în nici un caz să punem în joc bani.

- La Torino, interveni Enrico, noi obişnuim să mizăm pe cârlige sau plute de pescuit, pe bile colorate - ori pe mărci poştale, Garoffi numai aşa joacă…

- Aici e cu dus-întors, răspunse Ioana. Dacă-ţi pui la bătaie timbrele, jucăriile sau nu ştiu ce obiecte de colecţie, tot îţi pare rău când le pierzi, şi mai şi rişti să rămâni fără prieteni…

- Şi-atunci, pe ce jucăm? vru să ştie Hänsel.- Cel mai bine e pe puncte, replică Mihai, sau pe mize de-

astea, fără valoare… cum să zic… "simbolice": scobitori, beţe de chibrituri, nasturi.

- Sau pe porunci! zâmbi Enrico. Am jucat o dată cărţi pe porunci, cu Garonne, Coretti şi Precossi! Ce ne-am mai distrat!

- Auziţi, dacă vă trec prin cap cine ştie ce prostii, eu m-am dus - şi-o iau şi pe Grethel! îi preveni Ioana. Să nu v-aud cu poker pe dezbrăcatelea sau alte mizerii, că nu mai vorbesc cu voi!

- Doar n-am înnebunit! o asigură Remus. Staţi, că ştiu! Hai un Monopoly! Are banii lui, de jucărie, şi-i cel mai captivant

joc!

Contează plăcerea jocului şi cea a ideii de câştig - nu câştigul material propriu-zis! Jocurile de societate, inclusiv cele de cărţi, nu sunt numai forme de a vă distra şi relaxa, ci şi ocazii de a socializa cu ceilalţi. De aceea, trebuie să vă controlaţi tot timpul. La fel ca în sport, nu uitaţi că sunt simple jocuri.

* * *

- Hai, să stabilim de la început toate regulile, ca să n-ajungem să ne certăm în timpul jocului, propuse Mihai, imediat ce se aşezară în jurul tablei de Monopoly, cu toate căsuţele, hotelurile şi "banii" în ordine.

- Ce să mai stabilim, Stallone, Monopoly e cel mai clar joc, obiectă Remus.

- Oricum, trebuie să-i învăţăm, interveni Ioana. Pe vremea lor, nici vorbă de aşa ceva.

- A, asta da, sigur…Lucru deloc de mirare, Hänsel şi Grethel, şi mai ales Enrico,

deprinseră repede tainele jocului - şi cu toţii avură parte de o seară deosebit de plăcută - mai ales că ţineau seama şi de alte câteva reguli, valabile pentru orice joc de societate sau de cărţi:

Nu mizaţi mai mult decât îşi pot permite ceilalţi jucători.Plătiţi şi primiţi cu eleganţă câştigurile. Nu vă manifestaţi răutăcios bucuria, şi nici nu vă

bosumflaţi.

În chip surprinzător, cel mai abil se dovedi Enrico. După aproape două ore, avea trei hoteluri, o mulţime de case şi un teanc dolofan de dolari în faţă. Îl urmau Remus şi Ioana, aproape la egalitate, apoi Hänsel şi Grethel - iar la urmă, culmea… Mihai, care altminteri se pricepea la joc, dar în seara aceea avusese un ghinion incredibil.

Era obişnuit, însă, şi cu victoriile, şi cu înfrângerile, aşa că, la sfârşit, fu cel dintâi care dădu mâna cu toţi partenerii, mulţumindu-le pentru partida captivantă.

Ar mai fi stat, dar se făcuse ora nouă, limita de timp a oricărei vizite de bun-simţ. Părinţii lui Remus aveau să sosească în curând, obosiţi şi flămânzi, iar Antonia şi Geo, anunţaţi din timp de către Ioana, la telefon, unde se aflau, îi aşteptau cu masa.

În timp ce se încălţau să plece, Remus mai întrebă:- Şi mâine ce program aveţi?

- Nu ne-am gândit… Oricum, e sâmbătă, şcoală n-avem…- Păi atunci, hai să le-arătăm şi lor oraşul! Mergem la o

plimbare?

MERGEM LA O PLIMBARE? (În societate, oraş, mijloace de transport, etc.)

A doua zi dimineaţa, la ieşirea din bloc, cei patru prieteni ai noştri au dat peste un grup de vecini care începuseră să cureţe zăpada de pe trotuar, printre care şi părinţii lor şi soţii Cernat. Remus şi Enrico îi aşteptau deja, la oarecare distanţă, pentru a nu-i deranja pe adulţi din lucru.

Ioana şi Mihai I-au salutat pe toţi, întrebându-l pe domnul Păduraru, administratorul blocului, dacă aveau nevoie de o mână de ajutor.

- Mulţumesc, copii, dar avem deja oameni pentru toate lopeţile. Hai, duceţi-vă şi vă distraţi, că-i sâmbătă, azi n-aveţi şcoală.

Cei trei au profitat de ocazie ca să le explice lui Hänsel, Grethel şi Enrico alte câteva dintre regulile de bună convieţuire:

VECINII

- Salută-ţi vecinii când îi vezi prima oară pe parcursul unei zile.

- Oferă-te să ajuţi, la nevoie (dacă au sacoşe grele, lucrează ceva, etc.)

- Nu face gălăgie - pe cât posibil, niciodată, dar în nici un caz în perioadele de odihnă: noaptea şi după-amiaza.

- Nu bloca drumul vecinului spre poarta curţii, a casei sau a blocului, stând în grup cu prietenii sau depunând diverse obiecte.

- Nu intra niciodată în casa sau curtea vecinului, fără a cere permisiunea, chiar dacă uşa e deschisă! (Excepţie fac, desigur, cazurile urgente: incendiu, inundaţie, etc.)

- Ştiţi, noi când mergem la şcoală o luăm pe scurtătură, prin curtea vecinului din spate, ajungem mai repede, spuse Hänsel.

- Se poate şi aşa, dacă sunteţi buni vecini şi vă înţelegeţi bine, răspunse Enrico. Dar trebuie s-o faceţi numai cerându-i voie, şi nu prea des - numai dacă sunteţi foarte grăbiţi, şi aşa mai departe. Şi, bineînţeles, aveţi grijă să nu călcaţi pe flori, pe zarzavturi, să nu stricaţi nimic…

- Da, ştim, ne-a spus şi mama, confirmă Grethel.Încă de acasă, le vorbiseră despre mijloacele de transport în

comun ale epocii noastre, iar cei trei vizitatori ardeau de nerăbdare să circule cu acele "omnibusuri fără cai", cum numise la început Enrico autobuzele şi troleibuzele, şi mai ales "trenul de sub pământ".

După ce au cumpărat carduri şi pentru ei, s-au oprit la mică

distanţă de aparate, lăsându-i să vadă cum lei foloseau alţi pasageri, pentru a nu bloca accesul, în timpul explicaţiilor. Din păcate, erau destui care se apucau să-şi caute cartelele abia în faţa aparatelor, făcându-i pe alţii să aştepte, şi nu era nevoie de nici un comentariu, vedeau bine câte neplăceri cauza acest lucru.

Scara rulantă îi cam derută la început, aşa că preferară să stea pe loc în timp ce coborau spre peron - înşiraţi toţi pe dreapta, unul în spatele celuilalt, ca să lase partea stângă liberă pentru oamenii mai grăbiţi.

Metroul sosi imediat ce ajunseră jos, iar Hänsel şi Grethel, în culmea emoţiei, se şi repeziră spre uşi, dar Ioana îi opri:

- Aşteptaţi să coboare lumea, pe urmă intrăm şi noi.Alţii, ce-i drept, nu aveau tot atâta consideraţie: vreo doi

ciumpalaci (de la metrou, nu de la Universitate!) se şi repeziră să ocupe locuri, dând din coate printre pasagerii care stăteau în picioare.

- Ia uite-i şi pe ăştia, remarcă Remus. Mor dacă nu stau jos!- Noi putem să ne aşezăm? se interesă Enrico.- Da, sunt locuri destule, îi răspunse Mihai. Totuşi, dacă se

ocupă toate, şi vine vreun bătrân, vreun bolnav sau cineva cu un copil mic, o să-i cedăm locul.

- Mai bine stăm în picioare, propuse Ioana, văzând că nicăieri nu erau şase locuri libere alăturate. Haideţi aici, în colţul ăsta, să nu stăm în drum.

- Sau hai să mergem prin tren, până în capătul celălalt, zise Grethel. E foarte interesant…

- Mai bine nu, se opuse Remus. N-are nici un rost să deranjăm lumea, şi nu ne grăbim nicăieri. Aici am ajuns, aici stăm.

- Şi, Enrico, adăugă Mihai, nu te sprijini de bara aia, o blochezi pe toată. Ţine-te doar cu o mână, mai au nevoie şi alţi oameni.

Nu-şi luaseră la ei nici un fel de bagaje, şi nici de mâncare - nu aveau de ce - dar şi în legătură cu acestea ar mai fi fost de spus câte ceva:

- Nu ţine ghiozdanul sau rucsacul în spinare! Aproape sigur, vei incomoda pe cineva. În mijloacele de transport, mută-l în mână. Dacă ai un bagaj greu, îl poţi pune jos, dar numai aşa încât să nu blochezi spaţiul - preferabil, lângă peretele din capătul vagonului, în colţ.

- Nu-ţi pune bagajul pe scaunul de lângă tine, decât dacă sunt mai multe locuri libere. Dacă l-ai pus, ai grijă să ţi-l iei de îndată ce locurile din jur se ocupă.

- Evită să mănânci în mijloacele de transport în comun. Dacă nu ai încotro, fă-o cât mai discret şi cu grijă să nu murdăreşti în jur, şi să nu răspândeşti mirosuri de mâncare.

Când îi smulseseră pe Hänsel şi Grethel din povestea fraţilor Grimm, în Germania din poveste era vară, iar trecerea atât de bruscă la iarnă îl făcuse pe micul neamţ să cam răcească. Nu grav, din fericire, dar îi curgea nasul şi…

- Hapciu!- Noroc! îi ură Remus.- Hänsel, îi atrase atenţia Ioana, când tuşeşti, strănuţi sau

caşti, pune mâna la gură, te rog.- Şi n-ar strica nici să întorci capul într-o direcţie unde

nu e nimeni, adăugă Mihai.- Scuze, mormăi băiatul, scoţându-şi batista să-şi sufle

nasul.- Aşa, e bine să ştergi la nas, îl lăudă Remus, dar cât mai

discret, pe urmă să nu te uiţi la ce-a rămas în batistă.- Şi întoarce capul să nu te vadă lumea, adăugă Ioana. Nu e

frumos. Iar batista ţine-o doar cu o mână, nu cu amândouă.- De ce i-ai spus noroc? întrebă Enrico.- Aşa se obişnuieşte, replică prietenul său - dar numai între

prieteni! Oamenilor mari nu e politicos să le spunem "noroc" sau "sănătate" - numai celor apropiaţi, părinţilor sau bunicilor…

- Şi nici oamenii mari nu trebuie să-şi spună, decât între prieteni. Unui şef nu-i spui "noroc!", nici cuiva mult mai bătrân, şi nici unei simple cunoştinţe…

- Mie mi-a spus bunicul, interveni Grethel, că atunci când strănuţi, poate să-ţi iasă sufletul din trup, aşa că-i urezi omului ceva de bine, ca să nu păţească nimic.

- Ce interesant! remarcă Ioana. Nu ştiam asta.- Probabil aşa se credea pe vremea lor, spuse Remus.

Superstiţii vechi şi de demult…- Ce-s alea "superstiţii"? vru să ştie Hänsel, dregându-şi

vocea, căci avea şi gâtul cam încărcat.- Ai grijă, să nu scuipi pe jos! îl preveni Mihai. Tot în

batistă, dacă n-ai încotro - şi pe ascuns. Chiar şi când eşti pe stradă.

- Superstiţiile, începu Ioana, sunt nişte credinţe de-ale oamenilor, când nu înţeleg câte un lucru, şi-i inventează câte o explicaţie aşa… mai religioasă…

- Sau, nici măcar, completă Remus. De pildă, se zice că tot felul de lucruri îţi poartă ghinion: dacă-ţi trece drumul o pisică neagră, dacă treci pe sub o scară, dacă spargi o oglindă… cifra treişpe… Aiurea-n tramvai!

- Aiurea-n METROU! râse Mihai.- Ce-i aia tramvai? se interesă Grethel.- Tot aşa, un tren mai mic, care merge prin oraş - dar pe la

suprafaţă, nu pe sub pământ. - Mai avem mult? protestă Hänsel, bătând din picior. M-am

plictisit de tunelul ăsta…- Încă două staţii, îl linişti Ioana, dar şi zece dac-am mai

avea, tot nu e frumos să baţi din picior. Ai şi tu răbdare…- Şi nici să nu-ţi târşeşti picioarele pe jos când mergi,

adăugă Mihai.- Da' nu mi le-am târşit…- Ştiu, da' ca să ştii…- Ce miroase aşa urât…? strâmbă din nas Grethel, privind în

jur.- Mai încet, mai încet că te-aude, o temperă Remus. E omul

ăla de lângă tine - se vede că-i cam certat cu apa şi săpunul…- Păi să se dea mai încolo…- Ei, doar n-o să-i spunem, acum! obiectă Ioana. Nici nu-l

cunoaştem.- Şi chiar dacă l-am cunoaşte, interveni Enrico, tot n-ar fi

frumos, mi-a spus mama. Întorci capul, îţi acoperi nasul…- Şi aşa poate să-şi dea seama şi să se simtă prost, preciză

Mihai. Mai bine te muţi de lângă el, dacă ai unde…- Noroc că noi avem unde, observă Remus. Haideţi mai încolo.- A, şi dacă vrei, poţi să aduci vorba despre duşuri, spălat,

igienă, deodorante, adăugă Ioana, dar tot aşa, cu grijă, să nu se simtă jignit.

În apropierea locului unde se opriră, doi băieţi mai mari discutau cu însufleţire.

- Băi frate, şi când am ajuns la Torino, mă-nţelegi, nu mai aveau locuri la hotel! Scandal, chestii-socoteli, mă-nţelegi, că era meci de campionat, şi venise galeria din Lugano, mă-nţelegi…

- Ăsta dacă nu zice "mă-nţelegi" din două-n două vorbe, zici că moare! remarcă amuzat Enrico.

- Îl foloseşte ca semn de punctuaţie! zâmbi Ioana.- Bine că-i doar "mă-nţelegi", preciză şi Mihai. Bebică, de

la noi din clasă, are alt semn de punctuaţie - ăla cu… ştii tu…- Care, care? făcu Grethel, curioasă.- Ei… "În…aia a mea", - Ce "aia" a mea?- Lasă, mai bine nu-ţi spun. O vorbă foarte urâtă, nici măcar

între prieteni nu trebuie s-o spunem.- Oricum, interveni Remus, lăsaţi-i în pace, nu trageţi cu

urechea la ei…- Păi nici nu-i nevoie să tragem cu urechea, îi aude tot

vagonu'! replică Hänsel.- Cu atât mai urât - din partea lor! Nici chiar dacă te

interesează subiectul…- Pe mine chiar mă interesează! exclamă Enrico. Povestea

despre Torino, oraşul meu! Tare-aş vrea să ştiu cum arată acum… în viitor!

- Aha… făcu Ioana. Mda, te înţeleg… Acuma, sigur, dacă e

foarte important, şi vrei să iei şi tu parte la discuţie, saluţi, te prezinţi şi ceri voie să stai şi tu de vorbă cu ei.

- Iar acum nu ai nici un motiv urgent, interveni Remus. Ştiu că eşti curios, dar uite cum facem: ai mei şi cu mine mergem în fiecare vacanţă în străinătate, o să le spun ca la vară să ne ducem în Italia. Şi dacă se poate, şi mergem, te chem iar, şi vii şi tu cu noi! Mai bine să vezi cu ochii tăi!

- O, îţi mulţumesc! se bucură Enrico, cu ochii strălucindu-i.- Şi până atunci, poţi să-i arăţi pe net - poze, videouri…

propuse Mihai.- Pe ce să-mi arate…?!- Stai, Stallone, că l-am luat cu încetul, să nu-l zăpăcesc

de cap din prima, zâmbi Remus. Diseară, Enrico, - îţi promit!Trenul tocmai oprise în ultima staţie dinaintea celei unde

trebuia să coboare, şi…- Frateee…!!! se auzi un răcnet dinspre ceilalţi doi băieţi.

Aicea suntem, papagalule, fă-te-ncoa'!- Da' ăştia-s bădărani de-a binelea, se scandaliză Ioana,

încet. Nu doar că trăncănesc în gura mare, da-şi mai şi strigă prietenii de la un kilometru distanţă!

- Nicăieri nu se face asta - nici chiar pe stradă, completă Mihai.

- Păi şi dacă-i aşa de departe, cum să te-audă? se miră Grethel.

- Ei, adăugă şi Remus, dacă e ceva într-adevăr foarte urgent (o problemă gravă la şcoală, acasă, etc.) şi rişti ca, oricât te-ai grăbi, să nu-l mai ajungi din urmă - se urcă-n maşină, e pe trotuarul celălalt, se pune stopul pe roşu… Da' aici, ziceţi-mi şi mie: care-i urgenţa?

Cei doi, cu papagalul lor cu tot, păreau să meargă la vreun soi de eveniment, căci în staţia următoare dădu năvală încă un grup, alăturându-li-se, de cum se deschiseră uşile. Cu chin, cu vai, prietenii noştri reuşiră să iasă din vagon, iar Grethel se opri să-şi aranjeze hainele.

- Nu aici, Grethel, hai acolo, după stâlpul ăla… o chemă Ioana.

- Da' ce-am făcut, ce nu-i bine…?- Nu ne aranjăm ţinuta pe stradă, decât aşa, dacă-s

mărunţişuri - o manşetă, fularul, căciuliţa…- Bine, dar uite, ăştia mi-au făcut vraişte cojocelul…!- Tocmai de-aia te-am chemat într-un loc ferit. Şi mare grijă

la chestiile mai intime - tras în sus ciorapii… colanţii…- Sau să-ţi scoţi pantalonii din fund! râse Mihai.- Ca-n bancul ăla cu Bulă! îşi aminti Remus.- Cu ce fel de bulă? se interesă Enrico.- Nu, aşa-l cheamă… Un nume caraghios, nu există în realitate

- e eroul celor mai multe bancuri româneşti…

Vine Bulă acasă, cu ambii obraji înroşiţi şi umflaţi.- Ce-ai păţit, Bulă?- Păi, am văzut o tanti căreia-i intrase rochia-n fund, şi i-

am scos-o. Şi mi-a dat o palmă.- Vai de mine, cum să faci aşa ceva…? Bine, şi la al doilea

obraz ce-ai păţit?- Păi când am văzut că nu-i convine, i-am băgat-o la loc.

* * *

Nici nu s-ar fi putut spune care dintre vizitatori era mai uimit de toate lucrurile nemaivăzute pe care le avea de oferit centrul Bucureştiului… Hänsel şi Grethel, care veneau dintr-un sătuc german din urmă cu două sute de ani, se simţeau ca plonjaţi în plin basm (tocmai invers faţă de cum li se întâmplase în realitate - în realitatea… magică, desigur!). Enrico, originar din oraşul industrial Torino şi dintr-o epocă puţin mai apropiată, avea o idee puţin mai clară despre evoluţia ştiinţei şi a tehnicii, astfel înţelegând cât de cât ce uimitoare erau progresele înfăptuite în numai un secol şi ceva…

Ioana, Mihai şi Remus nu mai pridideau cu explicaţiile - iar printre acestea se strecurau adesea, la fel ca şi până atunci, şi diverse remarce privitoare la buna creştere.

- Mamăăă, ce tablou - cât palatul! exclamă Hänsel, arătând spre ecranul publicitar de pe magazinul "Cocor".

- Mai încet, îl admonestă Grethel. Nu mai ştii ce-a spus Ioana? Pe stradă nu vorbim aşa de tare, nici chiar când zicem de bine…

- Ia nu-mi mai da tu mie sfaturi, se răsti fratele ei, că înainte nici tu nu ştiai!

- Şi nici nu ne certăm pe stradă, le aminti Ioana, cu un zâmbet mustrător.

- Iartă-mă… Dar văd că tabloul acela mare se mai şi mişcă - la fel ca… pe lanterna ăia fermecată de la voi de-acasă… Cum se cheamă…? Te… tevele…

- Televizor, îi aminti Mihai. Dar nu uita că nu e frumos să arăţi cu degetul.

- Da, în general nu e frumos, consimţi Remus, dar uneori se mai poate… În nici un caz nu arăţi cu degetul o persoană. Obiecte, locuri, direcţii, hai mai marge… dar numai dacă altfel nu se poate.

- Şi mai merge şi când arăţi de aproape ceva anume - pe o hârtie, pe o hartă… completă Ioana.

- Şi ce multe prăvălii… ce colorate sunt…! Şi pline de lucruri nemaipomenite, cele mai multe nici nu ştiu la ce folosesc! continuă Hänsel, în culmea însufleţirii.

- Că tot veni vorba, oricât ai fi de entuziasmat, gesticulează mişcând mâinile numai de-aici şi până aici, îi arătă Remus între nivelul taliei şi cel al capului. Nu le depărta atâta de corp, şi nici nu da din ele aşa de repede, de parcă ai prinde muşte…

- Adică, interveni Ioana, nu prea mult şi fără rost! - Da, Rockitzo - decât mult şi fără rost, mai bine puţin şi

prost! cită Remus vechea glumă.- Hai mai taci, că-i zăpăceşti de cap! îl înghionti fata,

râzând.- Gesticulezi doar atâta cât faci mai clar ceea ce spui!

completă şi Mihai.Şi instrucţiunile continuară, în cascadă:- Nu-i frumos să ţii mâinile în buzunare.- Şi nici la spate - ceilalţi cred că n-ai încredere în ei.- Nu strânge pumnul, c-o să se sperie, o să creadă că vrei

să-i baţi!- Dacă-ţi freci palmele, pari răutăcios.- Nici să nu ţii degetele aşa - şi le împreună Remus în formă

de "piramidă" - vor zice că vrei să-ţi dai aere.- Şi tot la fel, dacă stai aşa cu gura, îi arătă Ioana,

ridicând buza de sus. Că faci pe deşteptul, sau că-i dispreţuieşti.

- Uite o biserică! o observă Grethel, chiar lângă magazinul cel mare. Intrăm şi noi puţin?

- Sigur, se învoi Ioana. Este Bărăţia, una dintre cele mai frumoase din Bucureşti.

- Oricum, începu Mihai, aveţi grijă: în biserică…- Stai, se amestecă Enrico, lasă-mă să… O, scuză-mă că te-am

întrerupt. Dar aş vrea să zic eu cum ne purtăm la biserică, dacă-mi permiţi.

- Ia s-auzim! îl invită Remus.- Când intrăm şi ieşim din biserică, ne închinăm neapărat…- Cu faţa spre altar! preciză Grethel.- Şi ne luăm bereta din cap! adăugă şi Hänsel.- Numai voi, băieţii, interveni Ioana. Noi, fetele, dacă avem

ceva pe cap, ni-l putem păstra acoperit.- De fapt, spuse Enrico, femeile chiar TREBUIE să aibă ceva

pe cap.- Mda, aşa ar trebui… murmură Remus. Din păcate, obiceiul

ăsta s-a cam uitat… Acum se duc la biserică şi cu capul gol, şi cu fustă scurtă, în pantaloni… Şi trăncănesc, nene, stau la taclale de zici că-s la piaţă!

- Vaaai, dar nu se face! se indignă Grethel. În biserică nu se vorbeşte! Dacă chiar trebuie, (îi spui cuiva despre o icoană, îi arăţi pe unde s-o ia), vorbeşti în şoaptă şi cât mai puţin.

- Şi nu faci nici un fel de zgomot! declară Hänsel.

- Dacă-ţi vine să tuşeşti sau să strănuţi, şi nu te poţi stăpâni, ieşi puţin, completă Enrico.

- Iar telefonul mobil, li-l arătă Ioana, trebuie să fie închis sau pus pe silenţios. Da' lasă, că voi n-o să aveţi niciodată aşa ceva…

- Decât dacă rămâneţi mai mult pe-aici, zâmbi Remus.Enrico continuă:- Se merge încet, cu pas demn. Nu te grăbeşti şi nici vorbă

să alergi!- Şi când intri, preluă Grethel, te rogi în gând aşa:"Intra-voi în Casa Ta, îndruma-voi în biserica Ta cea Sfântă,

întru iubirea Ta, Doamne, povăţuieşte-mă pentru vrăjmaşii mei, îndreaptă înaintea Ta calea mea."

- Şi te mai rogi şi la icoane! se repezi Hänsel. Alea două, din faţă! Mai întâi mergi la cea din dreapta, te închini, săruţi icoana şi spui "Tatăl nostru". Apoi, te duci la icoana din stânga, unde e Maica Domnului, te închini, săruţi icoana şi spui "Născătoarea".

- Dar nici să nu stai mai mult decât atât în faţa acestor icoane, îşi aduse Enrico şi el contribuţia, dacă în apropiere mai aşteaptă cineva care să se închine la ele.

Văzându-i că nu mai continuau, Remus încheie el:- Dar să ştiţi că toate astea nu se fac în timpul slujbei, ca

să nu deranjăm. Ne închinăm doar şi mergem într-un loc de unde să urmărim slujba. Rugăciunile şi închinările la icoane le facem doar după ce slujba s-a terminat.

* * *

Când ieşiră de la Bărăţia, ai noştri îşi conduseră prietenii la rotonda de alături, ca să le arate stelele actorilor.

- Fiecare stea reprezintă câte un mare artist de teatru sau film, îi lămuri Remus. Au fost puse aici, în semn de preţuire, ca să ne amintim mereu de ei, pentru totdeauna. Talentul lor era atât de mare, încât a învins chiar şi timpul - de-aia se şi numeşte Piaţa Timpului.

În partea cealaltă se aflau alţi câţiva cunoscuţi, ieşiţi şi ei la plimbare, cu părinţii - şi, la vederea lor, le făcură cu mâna.

- Ştiţi de ce-şi fac oamenii cu mâna când se salută? întrebă Enrico.

- Ca să… se vadă, să-şi atragă atenţia… nu?- Da, dar să vă spun cum a apărut obiceiul ăsta, am învăţat

la şcoală! Demult de tot, când încă erau sălbatici, oamenii se strigau de departe şi-şi făceau semne ca să anunţe despre pericole, că au găsit hrană - deci, că au veşti de folos pentru cei apropiaţi. Aşa că au devenit semne că se cunoşteau, că erau

de-ai lor…- Oricum, nu salutăm doar cunoscuţii, ci şi pe alţii,

câteodată, adăugă Ioana. Se salută şi cei care nu se cunosc, dar au ceva de vorbit, oricât de puţin - salutăm vânzătoarea când intrăm şi ieşim din magazin, chiar dacă nu am mai văzut-o niciodată.

- Dar nu cu mâna, preciză Mihai. Cu mâna le facem doar prietenilor. Pe ceilalţi îi salutăm cu "bună ziua", sau altceva la fel…

- Cum zicea mama, spuse şi Remus: nici un om nu e atât de neimportant încât să nu merite să fie salutat - chiar şi un cerşetor!

Între timp, grupul de cunoscuţi se apropiase, aşa că acum se putură saluta de aproape, dându-şi mâna şi făcând prezentările. Ce-i drept, nu chiar toţi cunoşteau ordinea priorităţilor, aşa că se produseră şi câteva mici încurcături…

PRIORITATEA

Saluturile şi strângerile de mână se fac respectând cu stricteţe regulile de prioritate. În linii mari, acestea sunt:

- Adulţi faţă de copii- Persoane vârstnice faţă de persoane tinere- Persoane de sex feminin faţă de persoane de sex masculin- Persoane superioare faţă de persoane inferioare în funcţie.Întotdeauna:- Persoana inferioară ca prioritate (copilul, tânărul,

băiatul, bărbatul, subalternul, etc.) salută cea dintâi.- Persoana superioară ca prioritate (adultul, vârstnicul,

fata, femeia, superiorul în funcţie) întinde mâna cea dintâi.

Excepţii (indiferent de regulile de prioritate!)Salută întotdeauna prima:- Persoana care intră pe uşă. - Persoana aflată în mers, faţă de persoana care stă pe loc.- Persoana din maşină, pe cei de afară (care stau sau merg pe

jos).

Dacă persoana cunoscută face parte dintr-un grup, va fi salutat tot grupul (valabil şi pentru strângerea de mână).

Când se întâlnesc mai multe persoane, strângerile de mână se fac în următoarea ordine:

- fetele între ele- fetele cu băieţii- băieţii între eiDacă sunt foarte multe persoane, se renunţă complet la

strânsul mâinii, salutându-se numai prin înclinarea capului.

- De regulă, se strânge mâna dreaptă.Excepţii: dacă nu poţi da mâna dreaptă (e murdară, e

bandajată, etc.), te scuzi, explici, şi dai mâna stângă.

- Când strângi mâna cuiva, obligatoriu îţi scoţi mănuşa!Excepţie: dacă ai o mănuşă care iese greu, şi ai lăsa

cealaltă persoană să aştepte cu mâna întinsă, explici, te scuzi şi-i dai mâna înmănuşată.

- Când saluţi, nu e recomandabil să rosteşti şi numele ("Bună ziua, domnule Popescu "), şi în nici un caz nu trebuie să menţionezi funcţia ("Bună seara, doamnă vânzătoare").

Excepţie: când funcţia e semnificativă în relaţie cu tine: "Bună ziua, domnule profesor / director" (în şcoală), "Bună dimineaţa, doamnă doctor" (la cabinetul medical).

- Nu se salută cu gura plină (şi nici cu ţigara în gură, dar asta-i priveşte pe cei mari).

- Dacă ai pe cap pălărie sau căciulă, când saluţi o şi scoţi. Dacă ai un fes, o beretă, o şapcă sau alt acoperământ al capului care se scoate şi se pune puţin mai greu, ridici două degete în dreptul tâmplei şi înclini capul.

- Orice băiat îşi descoperă capul când trece un convoi mortuar, se intonează imnul naţional sau se înalţă un drapel de stat. Fac excepţie copiii sub cinci ani, când e frig sau plouă, şi pot răci.

- Că tot am vorbit despre obiceiul de a face semne de salut cu mâna, reluă Remus, după plecarea celorlalţi. Ştiţi de ce ne descoperim capul când salutăm?

- Ştiu, ştiu! se bucură Enrico. Pe vremuri, cavalerul purta coif, care adesea îi acoperea faţa - parţial sau chiar de tot - astfel că, salutând un cunoscut, îşi ridica viziera sau coiful, pentru ca omul salutat să-l recunoască.

- Da, confirmă Ioana, şi tot de-aia, pălăria se ridică întotdeauna cu mâna din partea opusă persoanei pe care o saluţi - ca să-ţi vadă faţa. Pe vremuri, aşa era nevoie. Acum, e doar chestie de politeţe.

- A, şi mai ţin minte ceva important, ce mi-a spus tata, continuă Enrico. Dacă un om se consideră (sau chiar este!) "superior", şi aşteaptă să fie salutat, şi aşteaptă, şi tot aşteaptă, uitându-se la cel care ar trebui să-l salute, gata, praful s-a ales de "superioritatea" lui - căci a dovedit că e prost-crescut, înfumurat şi duşmănos!

- La noi în şcoală, îşi aminti Mihai, e o profă care nici nu-ţi răspunde când o saluţi - ridică nasu' şi trece mai departe…

- Păi Ludovic al XIV-lea, Regele Franţei, saluta la fel de curtenitor toate femeile - de la cele mai nobile doamne, până la ultimele servitoare din Palatul Versailles, povesti Remus. Numai snobii îşi închipuie că se înjosesc salutând ei primii.

- Şi asta-mi aminteşte că la fel e şi cu scuzele, li se alătură Ioana. Scuzele nu te fac să pari mai inferior…

- Inferior, nu "mai inferior", o corectă Remus. Scuză-mă, dar…

- Nu, scuză-mă tu, că am greşit. Deci, ziceam, dacă te scuzi… uite, ca tine şi ca mine, acum, nu înseamnă că eşti un om slab. Din contră, scuzele sunt ale oamenilor puternici, care au curajul să-şi recunoască greşelile. Chiar dacă nu ţi-e uşor, şi te simţi ca un învins, de fapt abia dacă te scuzi te porţi ca un învingător!

- Şi oricum, interveni iar Enrico, scuzele trebuie să fie prezentate imediat ce-ţi dai seama că ai greşit, şi să vorbeşti clar şi cu cuvingere - nu mormăit, nu ruşinat.

…Dar aveau atâtea de vorbit şi despre oraşul cel mare şi modern, nu numai de discutat despre buna creştere - şi şi-au continuat drumul spre Piaţa Unirii, pe trotuarul aglomerat, având grijă să nu incomodeze pe nimeni - aşa că-i vom lăsa puţin să-şi vadă de conversaţiile lor, şi ne vom reaminti pe scurt şi de aceste reguli:

PE STRADĂ

- Când se merge câte doi, persoana cu prioritate (fata, adultul, etc.) va sta în dreapta.

- Când se merge câte trei, ordinea priorităţilor va fi: centru, dreapta, stânga (de exemplu: baiatul la stânga, fata la dreapta, profesorul în centru).

- Două persoane au aceeaşi prioritate, iar a treia le e fie superioară, fie inferioară, această a treia persoană va merge la mijloc (un copil între doi adulţi, un bărbat între doi băieţi, un băiat între două fete, o fată între doi băieţi, etc.)

- Dacă se întâlnesc două persoane care vin din sens opus, şi trebuie neapărat să discute ceva, persoana inferioară (copilul, băiatul) va face câţiva paşi împreună cu persoana superioară (adultul, fata), în direcţia urmată de aceasta.

- Dacă persoana superioară e însoţită de cineva, n-o putem însoţi decât dacă ne invită, semn că n-o vom deranja în relaţia cu însoţitorul.

- Dacă suntem grăbiţi şi nu avem timp să ne oprim la conversaţii, salutăm şi ne continuăm drumul (eventual, scuzându-ne). În nici un caz nu ne prefacem că n-am observat cunoştinţa

respectivă.- Evită să mergi pe stradă vorbind la mobil, în afara unor

cazuri urgente. De de alta, dar te face să fii mai neatent…

* * *

Centrul Vechi le rezerva noi surprize frumoase vizitatorilor - cu atât mai mult cu cât clădirile semănau mult cu cele din vremea lor. Când ajunseră pe Calea Victoriei, însă, surpriza nu mai fu la fel de plăcută.

- Cine-i omul ăsta în pielea goală? făcu ochii mari Hänsel, roşind.

- Şi de ce ţine în braţe amestecătura aia de lup şi şarpe, ca un balaur? întrebă şi Enrico.

- Ăsta e un exemplu de prost gust nu în comportament, ci în artă, răspunse Remus. O statuie foarte scârboasă… Ar vrea să fie Traian, împăratul roman care a cucerit Dacia, şi după aia, din daci şi romani, s-a format poporul român. E bine să-l cinstim prin monumente, dar nu aşa. Tata mi-a spus că un monument trebuie să fie pus pe un soclu, şi să arate măreţ, solemn, ca un omagiu pentru marele om, sau ce-o fi fost - nu aşa, în ruşinea goală… Grethel, nu te mai uita acolo, îi atrase el atenţia fetei, care rămăsese şocată de ceea ce vedea între picioarele marelui împărat. Nu se cuvine…

- Dar şi Michelangelo l-a sculptat pe David gol, obiectă Enrico. L-am văzat când am fost cu părinţii mei la Roma, şi nu era deloc indecent. Şi mai erau acolo multe, multe statui aşa, fără haine - toate, foarte frumoase.

- Pentru că aceia erau eroi, luptători, şi artiştii arătau cât de frumos e trupul omenesc, interveni şi Ioana. Dar de ce să-l arăţi aşa pe Traian, care era împărat şi umbla îmbrăcat în togă?

- Şi nici soclu nu are, completă Mihai. Uite, e pus aici, pe treptele de la muzeu, să-l vedem toţi de aproape… Nici nu mai zici că-i marele împărat, parc-ar fi un om ca noi…

- Unu' nebun sau beat, de umblă-n pielea goală pe străzi, cu lighioana-n braţe, conchise Remus. Haideţi, aici nu mai avem ce vedea.

Ca un făcut, pe altă stradă, avură parte de un spectacol şi mai neplăcut. Trei oameni beţi se înjurau în feluri pe care nici nu trebuie să le aşternem pe hârtie, şi nu peste mult începură să-şi care la pumni, înconjuraţi de o mulţime de curioşi.

- Nici aici nu avem ce vedea, îi grăbi Ioana pe ceilalţi.- Dar se bat…! protestă Hänsel. Bătăile sunt interesante…- Sunt, nu zic, dar în filme, sau pe ringul de box, nu pe

stradă. Numai prost-crescuţii se opresc să caşte gura la spectacole din-astea, spuse Remus.

- Şi la fel e şi când se întâmplă accidente, întregi Mihai.

Cum adică, loveşte maşina pe cineva, îi rupe piciorul, sau mai rău, şi tu stai şi te uiţi ca la teatru…?

- Dar dacă omul rănit are nevoie de ajutor…? întrebă Grethel.- Aici, trebuie să ai mare grijă ce faci, răspunse Remus.

Dacă salvarea n-a venit, şi nimeni nu se bagă, sigur, poţi încerca şi tu ceva, dar când vezi un om căzut pe jos, leşinat sau bolnav, nu te-atingi de el… Poţi să-i faci mai mult rău decât bine.

- Ajuţi numai când ţi-e clar că ştii cum, completă Ioana. A căzut cineva pe gheaţă, sau în noroi, ori i s-au împrăştiat cumpărăturile - cum s-a întâmplat alaltăieri, cu Vrăjitoarea cea Bună. Aţi văzut ce bine că i-am dat o mână de ajutor! se bucură ea.

- Chiar asta trebuia să facem, zâmbi Mihai. Vrăjitoarea ne-a pus la încercare!

- Ia uite, ce lampă frumoasă! arătă Hänsel spre un candelabru aprins, într-o cameră cu fereastra larg deschisă, de la parterul unei case.

- Lampa e frumoasă, dar să te uiţi pe fereastră în casa omului nu e la fel de frumos, remarcă Remus. A deschis-o ca să aerisească puţin, nu ca să ne invite pe noi să ne oprim ca la muzeu.

- Şi nu ne oprim nici dacă în fereastră e vreo cunoştinţă, preciză Ioana. Salutăm, dar nu ne întindem la vorbă, decât dacă ne invită.

* * *

Cişmigiul le prilejui tuturor o mare plăcere. Tabloul peluzelor albe, cu copacii şi arbuştii înzăpeziţi, era neasemuit de frumos, iar pe pationarul din mijlocul lacului îngheţat, distracţia era în toi.

- Nu mergem şi noi? propuse Hänsel, cu ochii scăpărând. Şi acasă, când îngheaţă iazul, ne place să ne jucăm aşa.

- Da, e foarte frumos, dar să fiţi foarte atenţi! îl avertiză Ioana. Aici nu e nici o problemă, apa este foarte mică, dar lacurile şi râurile pot fi foarte periculoase, când îngheaţă… Avem şi noi un lac mare, lângă Bucureşti, Lacul Morii, şi în fiecare iarnă vedem la televizor tot felul de nenorociri… Copii sau pescari care n-au grijă, se rupe gheaţa sub ei, şi adio! Câţi n-au murit aşa, înecaţi…

- Haideţi să închiriem nişte patine, îi chemă Remus. Până atunci, ţineţi minte: aici vin şi copii, şi oameni mari… pe unii poate-i cunoaştem, pe cei mai mulţi nu… şi toţi vor să se simtă bine. Dacă ne distrăm în mod civilizat, joaca va fi cu atât mai plăcută!

- Nu ca ăia, arătă Mihai spre câţiva băieţi care făceau "trenuleţul" pe gheaţă - şi, chiar sub ochii lor, ultimul "vagon"

o luă strâmb şi trânti o fetiţă ce patina de mână cu mama ei.- Întotdeauna, când ne jucăm într-un loc public, e bine să ne

punem trei întrebări, spuse Ioana, în timp ce se opreau la coadă.

1. Ceea ce facem i-ar putea deranja pe alţii?2. Există riscul de a le crea probleme altora?3. Nu cumva facem prea mult zgomot?

* * *

Trecuse de ora prânzului şi, aşa cum se înţeleseseră cu părinţii, porniră înapoi spre casă, deşi vizitatorii nu se mai săturau, şi tare ar mai fi vrut să se plimbe în continuare - dar… o promisiune e o promisiune, mai ales când este vorba de punctualitate, iar întârzierea îi poate îngrijora pe ai tăi. Ca să le exemplifice micilor turişti şi miracolul "caleştii fără cai" (cum spuneau Hänsel şi Grethel, pe vremea cărora nu se inventase nici măcar omnibusul cunoscut de Enrico), au ales să ia autobuzul.

În staţie, le atraseră atenţia nişte mici pocnete ciudate, de undeva din apropiere. Nu peste mult, descoperiră şi cauza.

- Ce tot face băiatul ăla? se miră Enrico.- Mestecă gumă, răspunse Remus, cu o mică strâmbătură de

nemulţumire.- Cum adică…? se încruntă nedumerită Grethel.- Păi, există un fel de bonboane, pe care nu le înghiţi. După

ce le iei în gură, din ele se formează un fel de gumă elastică, aromată, pe care o mesteci şi o tot mesteci, până te plictiseşti…

- Aaaa, aşa cum facem noi cu răşina de la cireş, vara! înţelese Hänsel.

- Sau bunicul meu, cu câte o frunză de tutun! adăugă şi Enrico.

- Oricum, spuse Ioana, nu e cel mai plăcut lucru pentru cei din jur. Dacă tot mesteci gumă, măcar fă-o numai între prieteni. Şi nu vorbi cu ea în gură - nici măcar la telefon.

- Şi, mai ales, nu face baloane şi nu le sparge, ca băiatul ăsta - ia uite la el!

Poc! se auzi numaidecât din direcţia băiatului necunoscut.Pârrr-ţţ! se auzi şi din direcţia cuiva foarte cunoscut.Remus, Ioana şi Mihai parcă nici nu auziseră, dar Hänsel nu

stătu mult pe gânduri:- Bravo, deşteapto! Hai c-ai făcut-o!- Vai de mineee…! se tângui Grethel, roşie ca sfecla. N-am

vrut, jur că n-am vrut… Da' ştiţi, după cât am mâncat la… la hanul acela cu tăvi, unde ne luam singuri… şi erau toate aşa de bune… Vă rog să mă iertaţi, nu mai fac, vă juuur…

Ioana se simţi datoare să intervină:- Da, e îngrozitor de neplăcut, şi trebuie să avem cea mai

mare grijă… Dar, dacă tot ne scapă un… "vânt", cel mai bine e ca toată lumea să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat - doar e clar c-a fost un accident!

- Tata zice că trebuie totuşi să ne scuzăm, interveni Enrico, dar scurt şi discret.

- Aşa fac englezii, preciză Remus. Alte bordeie, cu alte obiceie…

- Englezii stau în bordeie? se miră Hänsel.- Ei, o vorbă românească, din popor… Uite c-a venit maşina!Cei doi fraţi germani se şi grăbiră spre uşa din faţă, dar

Ioana îi opri:- Nu pe-acolo, haideţi pe la mijloc. Uşa din faţă e numai

pentru coborâre.- Şi doamna aia nu ştie? întrebă Enrico.- E bătrână - au voie să urce prin faţă oamenii cu probleme:

bătrâni, bolnavi, invalizi, sau cu copii în braţe. Noi ne urcăm sau prin spate, sau prin partea din faţă a uşii de la mijloc…

- Şi nu vă opriţi aici, că mai urcă şi alţii, le atrase atenţia Remus, după ce ajunseră în autobuz. Mergem mai în faţă - Hänsel, nu te înghesui aşa! Ia-o cu grijă - şi nu uita să zici pardon!

În spatele lor, îmbulzeala celor care urcau continua.- Când vom învăţa şi noi să stăm la rând în staţia de

autobuz, nu ştiu… oftă Remus.

* * *

- Mie cel mai mult mi-a plăcut în grădina aceea, pe gheaţă! declară Hänsel, imediat ce coborâră în faţa blocului.

- Hai că mă faci să râd! pufni sora lui. Mult mai frumos a fost în palatul acela mare de tot, cu o mulţime de prăvălii şi hanuri şi…

- Ba tu mă faci pe mine să râd, cu prostiile tale! Auzi la ea, "palat", "hanuri", cică! Ăla se cheamă MOL şi acolo unde-am mâncat noi, se zice FAST FUD!

- Aşa, certaţi-vă! îi "încurajă" ironic Mihai. Şi mai ales pe stradă. Foarte frumos.

- Păi dacă ea vorbeşte aiurea…!?- E normal să aveţi păreri diferite, îi temperă Ioana, dar

încercaţi să nu vă contraziceţi aşa, direct - spuneţi şi voi: "după părerea mea", "eu consider că"…

- Totul e să nu spuneţi lucruri supărătoare, contribui şi Remus. Dacă tot trebuie să vă certaţi, măcar faceţi-o şi voi ca englezii.

- Da' cum se ceartă englezii? se interesă Enrico.- Uite, de exemplu, aşa:

Trei gentlemani îşi beau ceaiul pe terasa unei cafenele, în tăcere. Trece o maşină. După câteva momente, unul spune:

- Frumos Rolls-Royce.După câteva minute, al doilea răspunde:- Eu cred totuşi că a fost un Buick.Peste un sfert de oră, al treilea se ridică:- Domnilor, vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie să mă mut la

altă masă. Nu suport să vă certaţi în prezenţa mea!

* * *

În sfârşit, de cum ajunseră acasă, Ioana şi Mihai considerară că vizitatorii lor se acomodaseră îndeajuns ca să le explice despre computer, internet, telefonul mobil - ce sunt, la ce se folosesc, şi cum…

ASTEA LA CE FOLOSESC? (Computer, internet, e-mail, scrisori, telefon)

- …Şi unde mai pui că scrisorile AJUNG ÎNTR-O CLIPĂ LA DESTINAŢIE! sublinie Mihai, încântat. Apeşi pe "Trimite" - sau "Send", cum ziceţi voi, în America, şi gata - a şi apărut în inboxul celuilalt!

- Măi, să fiu al dracului! exclamă Tom, scărpinându-se în cap. Mare comédie!

- Oricum, e bine să nu dai click pe Send, până nu eşti convins că ai scris tot ce voiai, şi n-au rămas greşeli, adăugă Ioana.

- Ce bine de voi…! făcu Becky, pe un ton nostalgic. Aici le puteţi corecta aşa de uşor! Eu trebuie să copiez din nou, de mână, toată scrisoarea, până mă asigur că n-am uitat nimic şi e scris totul bine… Nu pot s-o trimit cu ştersături şi mâzgăleli.

- Ei, în epoca noastră, scrisorile sunt pe cale de dispariţie… spuse Ioana. Le înlocuiesc astea, e-mail-urile, SMS-urile…

- Ce-s alea, SMS-uri? întrebă Tom.- O să-ţi arăt, îi promise Mihai. Oricum, e bine să nu uităm

nici de vraja scrisorii pe hârtie.- Păi şi acum sunt situaţii aşa, mai deosebite, în care tot

un mesaj aşternut pe hârtie e cel mai potrivit, preciză Ioana. Aşa, legătura e mai strânsă decât prin net sau telefon.

- Eu tare mă mai bucur când primesc câte un plic pe care scrie frumos: "Pentru Becky Thatcher"!

- Şi eu, încuviinţă Mihai. Face mai mult decât toate SMS-urile care au venit între o recreaţie şi alta.

- Da, şi cum vrei să ţi se scrie, dacă tu nu scrii…? comentă Ioana. Cam greu… Telefonul şi mail-ul rezolvă multe, dar nu se compară cu emoţia şi respectul dintr-o scrisoare! Dacă e scrisă după toate regulile, bineînţeles! Care sunt valabile şi pentru e-mail, dacă eşti bine-crescut! Uite, să vă arăt… Mihai, dă-mi voie, te rog…

- Ce reguli or mai fi şi alea…? bombăni Tom. N-am trimis nici o scrisoare, cui să-i trimit? Doar Mătuşa Polly, ce mai scrie…

- Hai că te învăţăm noi! îi promise Mihai.- Şi eu, şi eu! sări Becky. Tata mi-a explicat multe - ştiţi,

el e judecător, ştie o droaie…- Da, ţin minte, din carte… răspunse Ioana. Uite - ia priviţi

e-mail-ul ăsta! Unul dintre cele mai frumoase pe care l-am primit - şi a fost o surpriză extraordinară!

Dădu click pe documentul ataşat, iar pe monitor apăru imaginea unei epistole ce părea scrisă chiar pe hârtie, cu pana

înmuiată în cerneală, într-o caligrafie deosebit de frumoasă şi îngrijită:

Dragii mei dragi,Vă felicit! Aţi făptuit adevărate minuni, cu prietenii

voştri, Nică şi Smărăndiţa, precum şi cu Hänsel şi Grethel. Mă bucur că l-aţi cunoscut şi pe Enrico, prin intermediul prietenului nostru comun, Remus. Şi să ştiţi că veţi mai avea asemenea surprize! Prin jurul vostru se află nenumăraţi copii buni şi educaţi, ca voi, care merită să fie răsplătiţi în feluri asemănătoare.

Vă anunţ cu bucurie că, de cum au ajuns înapoi, Hänsel şi Grethel au scăpat de zgripţuroaica din pădure (cum era şi firesc - doar nu putem trece peste litera poveştii, nu-i aşa?), iar acum sunt acasă, la părinţii lor, şi le împărtăşesc şi celorlalţi copii din sat despre minunăţiile prin care au trecut la voi. Abia aşteaptă să vă mai viziteze, când vi se va face dor de ei.

Totuşi, dacă-mi îngăduiţi, v-aş da un sfat. Băgaţi de seamă să nu abuzaţi de puterile umbrelei magice. Aveţi şi voi viaţa voastră, şcoala, familia, atâtea şi atâtea activităţi, şi ar fi păcat să le neglijaţi, doar fiindcă vă lăsaţi furaţi de vrajă… Şi, în plus, e bine să rămâneţi cu picioarele pe pământ, şi cu simţul realităţii. Drept este că fără fantezie şi imaginaţie nu putem trăi, dar ele îşi au locul lor în viaţă, pe care cel mai bine este să-l respectăm.

Şi apoi, dacă veţi continua cu faptele frumoase şi cu purtările civilizate, în lumea voastră, printre ai voştri, umbrela va aduna din ce în ce mai multă putere, iar când veţi mai invita prieteni din universul poveştilor, vă va fi mult mai uşor să-i ajutaţi, şi să-i trimiteţi înapoi, acasă, de îndată ce li se face dor.

De aceea, să nu vă îngrijoraţi dacă, uneori, cereţi câte ceva umbrelei şi nu vi se împlineşte de îndată. Să nu credeţi că n-aţi adunat în cont destule fapte bune. Poate că, pur şi simplu, nu e momentul cel mai potrivit - dar umbrela se încarcă, se încarcă, se încarcă mereu, iar când va sosi timpul, răsplata o să fie cu atât mai mare! Nu uitaţi: cu răbdarea, treci marea - sau, altfel spus, toate lucrurile bune vin la cei ce ştiu să aştepte!

Cu mult drag,A voastră,………….

Aceeaşi iscălitură greu de desluşit (deşi, acum parcă-parcă era puţin mai citeaţă - se distingeau două cuvinte, părând să înceapă cu S… şi cu V…), şi nici adresa de e-mail a expeditorului nu putea fi descifrată, consta din nişte caractere pentru care computerul lor nu era setat.

- V-ul ăsta cred că vine de la "Vrăjitoare", comentase Mihai. Da' S-ul ce-o fi însemnând? Silvia…? Sorina…? Sofia Vrăjitoarea?

- Stai… se încruntă Ioana, concentrată. Era pe vremuri un film… cu o vrăjitoare, una bună… cu S o chema - cum îi zăcea, dom'le…? Of, las' că-mi amintesc eu…

Dar nu-şi mai amintise - şi nici nu-i trecuse prin minte să-i întrebe pe părinţii ei…

Trecuseră de-atunci câteva luni, sosise primăvara, iar Tom Sawyer şi Becky Thatcher erau primii oaspeţi veniţi după primirea scrisorii. Se aflau la ei de două zile, şi se acomodaseră deja destul de bine, la fel ca şi în cazul celor dinainte.

* * *

- De fapt, spuse Ioana, pentru că voi nu veţi scrie niciodată e-mail-uri…

- Nu…? murmură Becky, dezamăgită. Dar când se vor inventa maşinăriile astea?

- Ehei, făcu Mihai, cam peste o sută de ani, după vremea voastră… Şi vor mai trece încă vreo câteva zeci de ani, până s-ajungă atât de performante… adică, "avansate", ca astea de-aici.

- Oricum, reluă sora lui, ziceam că, de vreme ce voi încă mai sunteţi în epoca scrisorilor, care va mai dura cât veţi trăi şi încă multă vreme după aceea, e cel mai potrivit lucru să vă învăţăm acum tot ce ştim şi noi despre ele…

- Cred că e groaznic de greu, se plânse Tom.- Ba să ştii că nu-i greu deloc! îl contrazise Becky. Ştii

cum am învăţat eu? Scriind şi tot scriind! Cu cât scrii mai multe, cu atât vor fi mai reuşite, scrisorile.

- Păi da, completă Ioana, doamna învăţătoare ne-a spus că în literatură chiar există un gen special, "genul epistolar".

- I-auzi! exclamă Tom, încântat. E pistolar, genul ăsta - ca Joe Indianul!

- Nu, n-are nici o legătură cu pistoalele, îl corectă Becky. Se zice într-un cuvânt, "epistolar" - că la scrisori li se mai spune şi "epistole"!

- Bine, şi cum se face…?- Prima scrisoare e întotdeauna cea mai grea, îl asigură

prietena lui, iar Mihai adăugă:- Trebuie să-ţi imaginezi ce i-ai spune celuilalt, dacă aţi

fi împreună.- Şi să scrie cât mai sincer, zise şi Ioana. Dar, desigur, cu

grijă să scrii cât mai corect, civilizat şi prietenos. Şi nu te pierde în fleacuri.

- În ce fleacuri să nu mă pierd?- Păi, îşi aminti Mihai, amuzat, îmi povestea tata de un

băiat din Fălticeni care includea în scrisori tot felul de chestii

gen: "Pe la voi e noroi? Pe la noi e destul…"Becky interveni şi ea, din nou:- Da, aşa e! Înainte de a începe, gândeşte-te bine ce vrei să

scrii. Despre lucruri care-l interesează pe celălalt, nu dacă noi avem sau n-avem noroi în Saint Petersburg, Missouri!

- Şi pe urmă, când te-apuci de scris, mai întâi pui data. La e-mail nu e nevoie, o bagă compu' automat, dar pe hârtie o scrii tu, în colţul din stânga, sus: data şi locul. Uite…

Şi, luând o coală de hârtie, Ioana începu să exemplifice:- 3 aprilie… şi anul… şi pe urmă, Bucureşti…- Începi scrisoarea cu apelativul…- Apela… ce…???- Adică felul cum îi zici tu lui, când începi să-i spui ceva,

zise Becky.- Cum ar veni "Hei, Huck", sau "Joe, ia fii atent"?- Ete, na! pufni Mihai. Pui şi tu acolo ceva mai frumos:

"Dragul meu Huck…"- Păi Huck nu ştie să citească…Ioana îşi dădu ochii peste cap.- Bine, atunci să zicem "Dragă Joe", sau "Stimate Domnule

Şerif" - depinde cum se potriveşte.- Unui prieten bun, dar bun de tot, spuse din nou Becky, poţi

să-i zici "Scumpul meu"…- …sau "Păpuşel mic şi creţ", râse Mihai, dacă ştii c-o să-l

amuze. În armată, tata avea un prieten foarte bun care-şi începea toate scrisorile cu cuvinte pompoase, ca: "Nepreţuite", "Illustrissime", "Inefabile" - sau, când se mai şi certau în glumă: "Nesimţire masculină", ori "Scorţoşenia voastră"…

- Şi mare grijă să scrii citeţ! O scrisoare greu de citit e mai neplăcută decât dacă n-ai primit nici o scrisoare!

ATENŢIE!Evită frazele care încep cu cuvântul "eu"! Dau senzaţia

neplăcută că te gândeşti numai la tine, nu şi la cel căruia îi scrii.

- În nici un caz nu începe scrisoarea cu "eu".- În restul scrisorii, nu trebuie să existe mai mult de trei

paragrafe începute cu "eu". Cel mai bine ar fi să nu fie deloc.

- …Şi la sfârşit, încheierea: să fie potrivită cu persoana.- Pentru prieteni: "Cu drag," "Al tău"… spuse Becky.- Pentru oameni mari: "Al dumneavoastră sincer," "Cu stimă,

al dumneavoastră,"… contribui Mihai.- Pentru cei mai intimi: "Te pup," "Te îmbrăţişez tare-

tare,"… adăugă Ioana. - Şi semnezi!… reluă Becky. Dacă ţi-ai format deja o

semnătură care e numai a ta, foloseşte-o numai cu cei apropiaţi şi

care ţi-o cunosc deja. Pentru destinatarii trataţi cu respect, scrie-ţi numele complet şi citeţ.

- Aşa că, finaliză Mihai, nu-ţi mai rămâne decât s-o pui în plic să scrii adresele…

- Da' ce, are mai multe case…?- Tom, mă urc pe pereţi! Adresa LUI, pe faţă, şi adresa TA,

pe dosul plicului, ca să se ştie cine-a trimis-o! Vezi să fie scrise corect şi clar. Lipeşti timbrul, o pui la poştă, şi gata!

Bietul Tom afişa o mutră care arăta clar că-i făcuseră capul calendar, aşa că-l scutiră de precizările privind post scriptumul - deşi este un procedeu firesc pentru a adăuga, la sfârşit, unele lucruri de care aţi uitat, e mai bine să-l evitaţi; nu creează o impresie plăcută. În nici un caz nu trebuie să devină un obicei! Cel mai supărător e când, în scrisorile unora, apar şi câte două-trei P.S.-uri succesive: P.S.1, P.S.2, P.S.3, etc…

Desigur, în cazul e-mail-ului, problema se rezolvă de la sine, prin modificarea directă ("edit"). Şi săriră şi peste problema încheierilor ieftine, foarte recente, care oricum nu existau în America secolului al XIX-lea, ca "pupici" "kiss", "luv" sau "xoxo" - sau cele glumeţe, care merg pentru cei foarte apropiaţi, gen: "Pup you", "Te pupăcesc pe năsuc", etc.

Totuşi, noi n-ar strica să mai reţinem câteva lucruri:

Când nu eşti sigur că scrisoarea e formulată bine, citeşte-o cu voce tare. Dacă ţi-e uşor s-o citeşti şi sună firesc, o poţi trimite. Altfel, vei descoperi unde te-ai încurcat, şi vei putea reface acele fraze.

Desigur, pe computer e foarte simplu s-o refaci, cu "edit". Dacă e pe hârtie, va trebui s-o rescrii. Nu se trimit scrisori cu ştersături şi corecturi vizibile!

Foloseşte un limbaj simplu, sincer, propriu vârstei tale şi a prietenului tău. Nu încerca să introduci cuvinte prea pretenţioase - rişti să dai impresia că "te dai mare", şi să pierzi o parte din căldura comunicării. Dacă, totuşi, sunt necesare cuvinte mai complicate, asigură-te că le scrii corect. Consultă Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (D.E.X.), tipărit sau online.

RĂSPUNDEŢI ÎNTOTDEAUNA!

Buna cuviinţă impune să răspundem oricărei scrisori (inclusiv oricărui e-mail, dar obligatoriu celor scrise pe hârtie). Desigur, pentru ca astfel corespondenţa să nu se lungească la nesfârşit, putem da, cu tact, semnalul de întrerupere: "Îţi mulţumesc că mi-ai scris, şi abia aştept să mai primesc scrisori de la tine, când vei mai avea lucruri interesante de scris sau… ţi se va face dor de mine!"

De altfel, la o scrisoare care are strict rolul de mulţumire,

nu se mai răspunde - tocmai din acest motiv.

Excepţii:Nu suntem datori să răspundem scrisorilor nepotrivite, cum ar

fi:- Scrisorile jignitoare- Scrisorile îndrăgostiţilor care, deşi li s-a spus clar că

sentimentele lor nu sunt împărtăşite, continuă să bombardeze persoana iubită cu mesaje înfocate.

- Scrisorile grafomanilor (maniaci ai scrisului), care ne bombardează povestindu-ne tot felul de lucruri neinteresante.

ATENŢIE!Feriţi-vă de scrisorile compromiţătoare! Oricâtă încredere

aveţi într-un prieten, nu-i scrieţi cele mai intime secrete ale voastre - şi în nici un caz pe ale altora! Chiar şi oamenii mari pot dezamăgi uneori - cu atât mai mult copiii, al căror caracter este în formare. De la o supărare neînsemnată, cel pe care-l credeai prietenul de nădejde se poate transforma peste noapte într-un duşman răzbunător, gata să-ţi trădeze toate secretele!

Acest lucru este valabil mai ales în cazul relaţiilor pe internet - prin e-mail, chat sau mesaje private. Am cunoscut cel puţin trei cazuri de persoane pe care le credeam prietene - şi, dintr-o dată, "li s-a pus pata" şi au început să posteze public cele mai intime discuţii (ba chiar, uneori, chiar inventând lucruri compromiţătoare, pentru a lovi şi mai dureros.) FIŢI FOARTE ATENŢI!

E de la sine înţeles că, dacă suferi o asemenea trădare, nu trebuie în nici un caz să "plăteşti cu aceeaşi monedă". Fii mai bun, mai demn, mai de caracter decât cei care procedează astfel!

- M-aţi înnebunit de cap! se plânse Tom. Mai lăsaţi-mă cu toate astea, că n-am de gând să mă fac nici profesor, ca domnul Dobbins, nici scriitor, ca Mark Twain ăla de care-mi ziceaţi. Eu şi Huck ne facem piraţi, să fie clar!

- Okay, zâmbi Mihai. Atunci, hai să-ţi arăt un joc care-o să-ţi placă - "Găseşte comoara!" E uşor de jucat, te prinzi imediat…

- Eu aş mai vrea să-mi spuneţi despre scrisorile astea care ajung într-o clipă, îi rugă Becky. Mi se par foarte interesante.

- Oricum, n-ai să le-apuci…- Ştiu, şi-mi pare aşa de rău, dar îmi place să învăţ!- Bine, se învoi Ioana, atunci hai la compul meu, să-ţi arăt,

şi pe băieţi îi lăsăm aici, cu comoara piraţilor!Şi, în timp ce Mihai îl îndruma pe Tom cum să folosească

mouse-ul şi să se orienteze prin labirintul de hăţişuri şi grote al insulei (ştiind cât se poate de bine regula de sun simţ care spune că, dacă joci un joc pe computer, se cuvine să-l împărtăşeşi

şi altora, să-i laşi să se uite, sau chiar să joace în locul tău, dacă natura jocului o permite; să faci schimb de jocuri, idei, etc.), Ioana începu să-i dezvăluie lui Becky din tainele corespondenţei electronice…

- Aşa, deci să intrăm la mine-n inbox… stai să bag parola…- Parolă? Ca la jocurile lui Tom, de-a piraţii?- Da, cam aşa ceva! Numai că asta are rostul ca la tine-n

inbox - adică, în cutia de scrisori electronice - să nu poţi intra decât tu şi numai tu. De-asta, parola ta trebuie să rămână STRICT SECRETĂ - n-o dezvălui nimănui, nici celui mai bun prieten! Uite, nici tu nu poţi s-o vezi! Am scris-o, dar aici apar numai guguloaiele astea… Acum dăm click, şi… gata, am intrat…

După ce aruncă o privire fugară peste cele câteva e-mail-uri sosite între timp (nu părea să fie nimic urgent, aşa că lăsă deschiderea lor pe mai târziu), Ioana continuă:

- Regulile sunt aceleaşi ca atunci când scrii pe hârtie, dar, în plus, trebuie să fii şi mai atentă dacă e vorba de chestii personale. Pe net e plin de hackeri… adică, un fel de "piraţi", care-ţi sparg contul şi fac fel de fel de porcării - ca şi cum ţi-ar fura scrisoarea de la poştă, ar deschide-o şi ar afla că plănuieşti să te duci la St. Louis săptămâna viitoare, cu toată familia, şi atunci ar veni în lipsa voastră să vă fure lucrurile din casă…

- Păi tata e judecător, n-ar avea ei curajul!- Ehei, hackerii ăştia sunt foarte greu de prins, că nu-i

vezi niciodată la faţă, sunt departe, prin cine ştie ce oraşe, ce ţări… Dar, în fine… Pe urmă: mai e aici o rubrică, "subiect", care la scrisorile pe hârtie nu există. Să nu uiţi niciodată s-o completezi, ca să ştie destinatarul despre ce-i scrii. Altfel, poate să creadă că-i spam…

- Spam…?- Adică, un mesaj-capcană, care poate să conţină un virus… un

fel de microb… Poate să vină de la un necunoscut, sau chiar de la un prieten, care a căzut şi el în aceeaşi capcană…

- Nu înţeleg…- Bine, stai să mă gândesc… Cum să-ţi zic eu ţie… Ştii, un

virus, sau un troian, este aşa, ca un fel de gânganie, doar că nu e vie, e făcută tot pe computer… Dacă deschizi scrisoarea, rişti să-ţi intre în comp şi să-ţi facă tot felul de necazuri…

Se vedea clar că Becky, oricâtă bunăvoinţă ar fi aveut, nu pricepea mare lucru, aşa că Ioana trecu la subiecte mai accesibile:

- Mai sunt nişte scrisori foarte periculoase, care te momesc cu minciuni gen "AI CÂŞTIGAT!!!" la loteria din Cuca Măcăii… sau, na, din Kansas City… şi nu fac decât să te păcălească, să le trimiţi bani prin poştă, degeaba… Tot ce ţi se pare neclar, periculos, suspect, mai bine să ştergi imediat.

- Aha…- Văd că şi astea-s cam grele pentru tine. Dar vei înţelege

uşor că, la fel ca în cazul scrisorilor pe hârtie, trebuie să răspunzi imediat ce ai primit mesajul! Nu laşi nici un e-mail fără răspuns! Dacă pe moment eşti ocupat, trimite un răspuns scurt, anunţând că ai citit e-mail-ul şi vei răspunde pe larg mai târziu.

- A, da, asta e clar.- Şi cred c-ai să mai înţelegi şi cum se face o adresă de e-

mail… Uite, adresa ta reală este "Becky Thatcher, Lincoln Avenue, 24, Saint Petersbug, Missouri…"

- Nu-i adevărat, noi stăm pe Main Street!- Bine, dădeam şi eu un exemplu… Ideea e că, pe net, n-o dai

pe asta - de fapt, nici nu trebuie să postezi informaţii personale despre tine! Uite, adresa mea este: ioanamariaserbanoiu@yahoo.com

- Dar de ce ai scris legat?- Aici, la username… adică numele adresei, nu merge cu spaţii

goale. Puteam să pun şi cu puncte, sau cu liniuţe, aşa: ioana.maria.serbanoiu@yahoo.com, sau ioana_maria_serbanoiu@yahoo.com, sau ioana-maria-serbanoiu@yahoo.com, dar mi-a fost mai simplu. Puteam să pun şi anul naşterii, şi ar fi ieşit ioanamariaserbanoiu2004@yahoo.com, sau ioanaserbanoiu2004@yahoo.com, sau ioana2004@yahoo.com - dar e mai bine să nu bagi şi anul, că vreun nenorocit se prinde că eşti copil şi cine ştie ce mai poţi să păţeşti…

- Şi dacă eu vreau să-mi fac o adresă în care să nu zic nici măcar cum mă cheamă… am voie?

- Sigur că ai voie, dar la ce ţi-ar folosi…?- Păi, nu ştiu… O din-aia… "anonimă", cum zicea mama, despre

scrisorile pe care le trimiţi cuiva şi nu vrei să ştie de la cine sunt. Mi-a spus că nu-i frumos să faci aşa ceva, da'… Nu ştiu, mă gândeam şi eu…

- Acuma, adevărul e că pe net sunt situaţii când vrei să rămâi ascuns… Intri pe tot felul de forumuri, bloguri, reţele de socializare… Hai c-o să-ţi arăt eu ce sunt şi asta… Şi, deci, nu vrei să ştie toată lumea ce-ai zis tu acolo, şi acolo, şi dincolo… Pe urmă, pe net poţi mereu să-ţi faci prieteni noi, dar la început nu ştii dacă sunt de încredere sau nu… Aşa că poţi să-ţi faci o adresă de rezervă, în care să spui ceva despre ceea ce-ţi face ţie - uite, ca astea de-aici: iubesc.cateii@yahoo.com, rock_girl_ploiesti@gmail.com, soccerfan2005@hotmail.com… Numai să nu să incluzi nume ale unor vedete pe care le admiri, e de foarte prost gust - sau, şi mai rău, să te dai mare cu atribute gen "frumushika", "bombonika", "sexy", "hot", "bazatu", "boss", etc.! Numai ţopârlanii îşi fac adrese din-astea!

Iar dintre regulile cu care Ioana preferase să nu se mai complice fac parte şi următoarele:

- Înainte de a da "Forward" ("Trimite mai departe"), asigură-te că mesajul nu conţine informaţii confidenţiale - că e de interes public, sau îl trimiţi unui prieten comun, numai la cererea sau cu acordul expeditorului.

- Fii la fel de atent când, la un "mass-mail", vrei să dai click pe butonul "Răspunde tuturor". S-ar putea ca în răspunsul tău să fi inclus şi lucruri care nu le sunt destinate tuturor celor de pe listă!

- Nu te lăsa atras în capcana "chain-mail"-urilor, şi mai ales a "mass-message"-urilor de pe messenger. Nimic nu e mai dezgustător decât să primeşti, în inbox sau pe mess, prostii încheiate (culmea nesimţirii!), cu formula: "scz d mass lam primit si io". Şi dacă l-ai primit, cine te-a obligat să-l trimţi mai departe?

- Ataşează documente numai dacă ştii că destinatarul le poate deschide.

Cât timp aţi citit voi sfaturile de mai sus, Ioana şi Becky au terminat cu e-mail-ul, trecând la messenger… Tom învăţase "Găseşte comoara", şi-l juca îndemânatic şi fascinat, iar Ioana îşi chemă fratele, pentru o mică demonstraţie.

- Mihai, uite, vreau să-i arătăm lui Becky cum vorbim noi pe mess. Vorbeşti tu şi-i explic eu, sau invers?

- Hai că intru eu. Dă-te-aşa…Şi, în timp ce Mihai lega o conversaţie cu o fată din

Câmpina, puţin mai mare, Ioana începu:- Vezi, la fel ca în realitate, sau la telefon, şi aici

începi prin a saluta.- Dar ce înseamnă "sal cf"?- Aa, e o prescurtare de la "salut, ce faci?" De fapt, uită-

te şi tu cum vorbesc, şi spune-mi dacă înţelegi ceva, îi recomandă Ioana, zâmbind.

Becky se conformă - şi… ce-i văzură ochii?

sal cf?bn u?bn ma pliktiaaavrei sa vb q mn?kk…şi tot aşa.

- În ce limbă-i asta? întrebă ea, dezorientată.- Păsăreasca nouă! râse Ioana. Internetistica, limba de chat

şi mess. Noi o ştim, normal, dar n-o folosim decât cu cei care vorbesc numai aşa, şi nu ne cunosc bine - ca să nu creadă că ne dăm mari, sau că am fi oameni mari care se dau drept copii…

Altfel, vorbim corect, şi ne purtăm la fel de civilizat ca şi în realitate - ce dacă-i net? Tot civilizat trebuie să fii, nu?

- Da… Da' spune-mi, te rog, acum de ce-a scris cu litere mari? întrebă Becky, arătând spre ecranul unde fata din Câmpina tocmai scrisese: "daaa e 1 SKUMP 1 baiat FFFFFFFFFF d trb!!"

- E ca şi cum ai sublinia, când scrii pe hârtie. Sau, când vorbeşti, dacă apeşi pe un cuvânt - adică, a vrut să spună cam aşa: "daaa, e un scump, un băiat foarte de treabă!" Totuşi, trebuie să le foloseşti cât mai rar, altfel e ca şi cum ai striga tot timpul, chestie foarte neplăcută.

- Mihai, aici ce fac? întrebă Tom, de la computerul de pe biroul celălalt.

- Stai că vin acum, răspunse Mihai, şi se ridică, nu înainte de a posta un "brb".

- Şi "brb" ce înseamnă?- "Be right back" - ca să ştie că lipseşte puţin. Altfel,

fata o să se întrebe de ce nu-i mai răspunde, sau dacă nu cumva a plecat de tot, lăsând-o să aştepte până mâine…

- Bine, dar "be right back" în ce limbă e?Ioana o privi uimită.- Cum, dar e în engleză… în limba voastră, a americanilor…!În clipa următoare, însă, se dumiri - şi izbucni în râs:- Vai, scuză-mă - nu mi-am dat seama! Acum, că umbrela v-a

setat pe română, ca să puteţi vorbi cu noi… propria voastră limbă v-a devenit străină!

CHAT ŞI MESSENGER:

Mediul online este plin de pericole, şi mulţi adulţi le recomandă copiilor să comunice numai cu cunoscuţi. Desigur, au dreptate să manifeste prudenţă, dar nu trebuie nici să exagerăm, închizându-ne într-un asemenea "turn de fildeş", când Internetul ne oferă şansa până acum neimaginată de a cunoaşte oameni din toate colţurile lumii, cu care putem face schimburi de informaţii şi impresii interesante. Pentru a evita, totuşi, pericolele, e de ajuns aă aplicăm câteva reguli simple:

- Niciodată, orice-ar fi, nu-ţi da datele personale (numele real, adresa, numărul de telefon, date despre familie, şcoală, etc.). Foloseşte un nick, şi comunică numai celebrul "A.S.L." ("age/sex/location" = "vârsta/sexul/locul"). Nu e nici o problemă dacă te faci cunoscut ca 'RockGirl, 9 ani, f. Buc.' sau 'Dragos_fotbalistu, 10, b. Deva' - dar nimic mai mult!

- Dacă cineva insistă cu întrebări sau aluzii nepotrivite, nu mai continua discuţia.

- Dacă ai impresia clară că persoana e periculoasă (un adult care se dă drept copil, cineva care insistă să vă întâlniţi în realitate, etc.), anunţă-ţi imediat părinţii!

- Dacă ai legat o prietenie pe net cu cineva care pare de încredere şi aveţi ocazia să vă întâlniţi în realitate, du-te neapărat însoţit (de părinţi, un frate mai mare sau altcineva care-ţi poate asigura protecţia).

* * *

Terminaseră masa, iar Ioana şi Becky o ajutau pe Antonia la spălatul vaselor, când se auzi telefonul.

- Răspund eu! anunţă Mihai, care se uita cu Tom la "Animal Planet", încercând să-l facă să înţeleagă de ce şi cu animalele trebuie să ne purtăm cu tot atâta grijă şi respect ca şi cu oamenii. Alo…? Da, domnul Mitulescu, bună seara! salută el, zâmbind. …Mulţumesc, bine - şi dumneavoastră? …Da. …Da, sigur, aşteptaţi numai un moment, vă rog, mă duc s-o chem.

Şi puse cu grijă receptorul alături, fără să-l trântească, după care porni spre bucătărie, înştiinţându-l pe Tom, mai încet:

- O caută pe mama, un coleg de la firmă.- Păi şi de ce n-o strigi?- Ei, nu se face… Te duci frumos şi chemi persoana, că nu te

dor picioarele…Reveni după câteva clipe:- Mama vă roagă s-o scuzaţi, spală vasele şi e cu mâinile

ude. Pot să-i transmit ceva?În timp ce asculta, începu să se strâmbe - şi deodată,

îndepărtă receptorul de ureche, întoarse capul în partea cealaltă, şi trase un strănut straşnic.

- Vă rog să mă iertaţi, reluă el, sunt cam răcit, şi… Da, aţi auzit şi dumneavoastră… Dacă vreţi să mai spuneţi o dată… Am înţeles. Atunci, o să vă sune ea, în câteva minute. …Cu plăcere. Bună seara!

- Voi şi când vorbiţi la… drăcia aia, aveţi reguli de bună purtare? întrebă Tom, ironic.

- Oho, nici nu ştii câte!

CUM VORBIM?

REŢINE: glasul şi tonul tău pot spune despre tine mult mai multe decât îţi imaginezi. Prin urmare, ai grijă:

- Vorbeşte clar, ca să fii înţeles. Nu mormăi.- Vorbeşte zâmbind! Chiar dacă nu se vede, SE SIMTE!- Vorbeşte cu intonaţie! Dacă vorbeşti monoton, vei face o

impresie foarte proastă.- Nu vorbi la telefon cu gura plină, mestecând gumă sau bând!

Se simte imediat, şi e neplăcut.

Antonia intră peste câteva minute, formă numărul şi…

- Bună, tu eşti, Relule? Poţi să-l chemi puţin pe tata…? Nu e familia Mitulescu…? Vă rog să mă scuzaţi…

Închizând, le explică băieţilor:- Cred că mi-a alunecat degetul pe tastatură, e încă puţin

cam umed…Apoi, în timp ce forma din nou:- Da' şi copilul ăla, zice: "Nu, e familia Şerban…" Nu l-a

învăţat nimeni că, într-un caz ca ăsta, zici doar atât: "Aţi greşit numărul", nu te-apuci să dai şi alte amănunte… Nu se ştie niciodată…

- Asta-i ca-n bancul ăla, îşi aminti Mihai:

- Alo, familia Lupulescu?- Nu, familia lu' Ionescu!

Văzând expresia nedumerită a lui Tom, mai adăugă doar atât:- Ei, un banc românesc… N-ai pierdut mare lucru.- Bine, da' de ce să nu mai spui nimic? întrebă Tom. Ce poate

să se întâmple?- Mai ştii? Uite, de pildă, dacă sună un necunoscut şi cere

cu mama sau tatăl tău, şi sunt plecaţi, nu-i spui: "Sunt singur acasă"… Răspunzi doar atât: "Nu poate vorbi acum. Pot să-i comunic ceva?"

Ioana, care tocmai intra şi ea cu Becky, după ce terminaseră ordinea la bucătărie, adăugă:

- Mai sunt şi unii care dau telefon ca să înjure, să spună tot felul de măscări… Oameni bolnavi la cap, închizi telefonul şi gata.

- De fapt, continuă Mihai, noi avem şi robot, şi când suntem singuri acasă, îl lăsăm pe el să răspundă. Dacă auzim că e un cunoscut, ridicăm receptorul şi vorbim - dacă nu, nu.

- Robot? repetă Becky. Asta ce mai e?- E tot un aparat, cam la fel cum e şi computerul, care

răspunde la telefon când nu e nimeni acasă, iar omul care a sunat poate să-i lase un mesaj înregistrat.

- Păi şi unde e, că nu-l văd…? se miră fata, uitându-se în jur.

- E chiar acolo, în telefon, zâmbi Ioana. Un aparat mic, mic de tot…

MESAJE TELEFONICE

- Când cineva transmite un mesaj cuiva din familie, reţine exact (sau notează) cine a sunat, când anume (ziua şi ora) şi ce a spus.

- Nu uita să transmiţi mesajul!- Dacă aveţi robot, şi ai auzit mesajele destinate altora,

procedează la fel ca mai sus.- Şterge mesajele adresate ţie, după ce le-ai ascultat.- NU da detalii despre destinatarii mesajelor. Poate nu vor

să se ştie că sunt plecaţi în provincie, că tocmai au plecat de-acasă, etc.

- NU şterge de pe robot mesajele adresate celorlalţi.- Dacă mesajul e mai complicat, şi nu eşti sigur că l-ai

reţinut în întregime, notează-l!

- Complicată treabă… se scărpină iar Tom în cap, neştiind că mai existau atâtea şi atâtea reguli…

ALTE REGULI:

- Orele potrivite pentru a da telefon sunt între 9 dimineaţa şi 9 seara. În afara acestui interval, nu suna decât în caz de mare urgenţă.

- Bunul simţ impune să nu se aştepte răspunsul mai mult de cinci apeluri. Dacă persoana sunată nu răspunde, după al cincilea apel închide. Din acelaşi motiv, dacă eşti sunat, străduieşte-te să răspunzi până la al cincilea apel.

- Răspunde cu ambilitate - preferabil "Alo", nu "Da?"- Dacă tu eşti cel care sună, salută, prezintă-te, apoi cere

cu persoana dorită. Dacă ştii cine ţi-a răspuns, adresează-i-te direct: "Salut, Cristi! Mircea Cocea la telefon. Te rog, poţi s-o chemi pe Mirela, dacă e acasă?"

* * *

- Şi dacă tot aveţi telefoane din-astea… mobile… de ce mai aveţi şi telefon în casă…? întrebă Becky.

- Păi, din mai multe motive… răspunse Mihai. Nu au neapărat legătură cu buna creştere sau cu comportamentul civilizat… Mai mult din obişnuinţă, şi uneori îţi e de folos: ţi se termină cartela - adică, ai plătit pentru o sută de minute, să zicem, şi până ai timp să te duci să mai plăteşti, suni de la ăsta din casă, dacă eşti singur, sau nu vrei să-i rogi pe ai tăi, să le consumi şi lor minutele… Şi tot aşa…

- Tot mai mişto e cu ăsta mobil! decretă Tom. Poţi să vorbeşti când vrei şi de unde vrei!

- Ei, nu e chiar aşa, zâmbi Ioana. Se cuvine să-l ţii deschis numai acolo unde sunetul n-ar deranja pe nimeni. Altfel, la spectacole, la biserică, cimitr, spital, şcoală, muzeu, îl închizi - sau măcar îl pui pe silenţios, şi dacă ai vreo urgenţă, vorbeşti fără să deranjezi pe nimeni.

- Da fapt, interveni Mihai, la şcoală, biserică, cimitir, nu vorbeşti orice-ar fi! Mai bine-l închizi, şi gata!

- Şi, continuă Ioana, chiar şi prin alte locuri, din-alea publice, unde mai e lume, nu strigi la telefon în gura mare, să te-audă toţi - vorbeşti doar cât să te-audă omul de la telefon. Şi nu strică nici să te retragi într-un loc ferit, dacă poţi.

- I-auzi pe unii, în metrou sau autobuz: "În pana mea, să n-o mai prind pe curva aia la mine la uşă, c-o scot în şuturi!" - sau: "Băăă, a trebui s-o tai de la şcoală azi, că m-apucase o pântecăraieee…!" Adică, cât de mârlan poţi să fii, să spui chestii de-astea, personale, intime, în public?

- Şi nici altele, mai… mai decente, să zicem, nu se cuvine. "Mamă, te rog să-mi speli echipamentul de sport pentru mâine", sau "aaa, păi nu pot să cumpăr, că n-am bani la mine!"… Astea te privesc pe tine şi familia ta, nu pe ceilalţi.

- Sau când ţi-e lumea mai dragă… Cucuriguuu…!!! Miauuu - Ham-ham-ham! BUM-BUM-BUM - nişte tobe! PRRRRRRRR - o rafală de mitralieră! Îşi pun unii nişte semnale de apel, de te şi sperii! Pot şi ei să pună acolo o muzică frumoasă, un pian…

DE REŢINUT:

Dacă sunaţi un prieten pe mobil, imediat ce l-aţi salutat, întrebaţi-l: "Poţi vorbi acum…?"

Dacă aveţi difuzorul mobilului deschis, informaţi-vă interlocutorul - altfel, ar putea spune unele lucruri personale, fără să ştie că le aud toţi cei din jurul vostru!

Dacă primiţi un apel şi nu puteţi răspunde, aveţi de ales:- Respingeţi apelul, cu riscul ca apelantul să se supere.- Respingeţi apelul, dacă e din partea unui prieten care ştie

că acest gest înseamnă: "Nu pot vorbi acum, te sun eu mai încolo."- Îl treceţi pe silenţios, ca să nu se mai audă, şi speraţi

ca apelantul să nu revină imediat.- Respingeţi sau treceţi pe silenţios, şi imediat după aceea

trimiteţi un SMS scurt: "Scz nu pot vb acu t sun eu" (în asemenea cazuri, "prescurtările" se admit, întrucât mesajul trebuie să fie scris cât mai rapid.)

E o lipsă de respect crasă ca, în compania cuiva, să răspundeţi la toate apelurile, ba încă să vă mai şi lungiţi la vorbă!

Din acest motiv, este o mare problemă să foloseşti telefonul mobil când eşti în compania altcuiva - în vizită, primind musafiri la tine acasă, împreună cu cineva la cofetărie sau în parc, ori doar plimbându-vă împreună pe stradă. Cel mai bine este să-l închideţi sau să-l puneţi pe silenţios. Folosiţi mobilul numai pentru urgenţe, scuzându-vă: "Iartă-mă, e tata şi trebuie să răspund…", sau: "Stai că am primit un mesaj urgent, termin imediat…" În asemenea cazuri, explicaţi celui care v-a sunat că nu puteţi vorbi mult, şi limitaţi convorbirea doar la strictul

necesar; dacă trebuie să trimiteţi neîntârziat un SMS, rezumaţi-l de asemenea doar la informaţiile strict necesare. Se aplică şi aici, în mare parte, regulile din sala de spectacole.

- Îi tot daţi cu spectacole, spectacole, spectacole, le aminti Tom, dar pe noi când ne duceţi? Ne-aţi promis!

- Eu am fost la teatru, m-au dus părinţii mei la Saint Louis, spuse Becky, dar din ce ne-aţi povestit voi, aici e mult mai interesant!

- Am vorbit adineaori cu tata, a zis că mâine, aproape sigur! Unde v-ar plăcea mai mult, la teatru, sau la film?

LA TEATRU SAU LA FILM?(Spectacole)

S-au dus la amândouă - pe rând, evident, dar nu numai cu Tom pi Becky, căci primul spectacol, cel de teatru, le-a prilejuit o nouă şi extraordinară surpriză…!

Dar… să nu ne grăbim. Toate la timpul lor. Să începem cu începutul - iar începutul a fost… pe vremuri…

Pe vremuri, era obligatoriu ca la orice spectacol să se meargă îmbrăcat elegant. De-atunci, obiceiurile s-au mai nuanţat.

- La meci, la întreceri sportive, şi aşa mai departe, putem merge în ţinută "casual"… le explică Ioana în timp ce ea şi Mihai alegeau din dulap îmbrăcămintea pentru teatru.

- "Casual"? se încruntă Tom, nedumerit.- O, scuză-mă - am uitat c-aţi trecut pe "Romanian mode" (pe-

asta nu le-o mai traduse)… Adică, simplu, lejer, uşurel… sportiv! Ar fi chiar ridicol să purtăm costume de gală pe stadion!

- La cinematograf, adică acolo unde vom merge mâine, continuă Mihai, pregătindu-şi sacoul pe care Antonia urma să i-l calce în timp ce-şi făceau baia, purtăm ţinuta normală de oraş. Poate fi mai de stradă la matineu (adică, la spectacolele de dimineaţa sau după-amiaza), sau mai sobră, seara - dar nu e obligatoriu.

- La teatru, însă, ne îmbrăcăm mai elegant. Nu neapărat cu costum şi cravată sau papion, că la vârsta noastră am arăta ca nişte chelneri în miniatură, dar nici în blugi albiţi şi cu pulovăr destrămat sau geacă roasă. Dacă purtăm totuşi blugi, pulovăr sau geacă, acestea trebuie să fie în cea mai bună stare - şi curate!

Şi Ioana agăţă cu grijă de marginea şifonierului umeraşul cu rochia elegantă pe care i-o rezervase lui Becky.

- Aşa e, confirmă fata, când am fost la teatru, la Saint Louis, mama ne-a îmbrăcat foarte dichisit, pe Jeff şi pe mine! Ca la înmormântarea răposatului soţ al văduvei Douglas! Dar la alea… cum le ziceaţi… la "stadion" şi "cinemotograf", n-am fost niciodată…

- Nici nu existau, pe vremea voastră! preciză Ioana. Şi vezi, că se zice "cinematograf", nu "cinemotograf" - numai Nea Mărin zicea aşa, da' el glumea!

- Nea… Mărin? Cine e Nea Mărin?- Un tip super! Vi-l arătăm diseară, pe youtube, o să vă că…

o să vă prăpădiţi de râs! se corectă Mihai în ultima clipa, reuşind n-o trântească.

- Şi nici la operă nu cred că aţi fost, continuă Ioana. Îmi pare rău că acum n-o să apucăm nici un spectacol - poate data viitoare, când mai veniţi.

- Neapărat, e foarte frumos! îi încredinţă Mihai. Acolo, la operă, mergem îmbrăcaţi cel mai elegant - adică, vreau să zic, cât de elegant e potrivit pentru vârsta noastră. La operă, la concerte simfonice, la balet, la spectacole de gală…

- Cum sunt alea? vru să ştie Tom.- Foarte interesante! Spectacolele de gală sunt atuncea când

se dă…- "Spectacolele de gală sunt atuncea când!" repetă Ioana.

Bravos, naţiune…!- …Halal să-ţi fie! întregi Mihai expresia favorită a

directorului şcolii, domnul profesor de limba română Voican (căci până la primele spectacole cu piese de Caragiale mai aveau)… Spectacolele de gală, începu el să se corecteze, sunt… acelea… care… Sunt primele reprezentaţii cu o piesă de teatru sau un film românesc. Li se mai zice şi "premiere". Vin actorii, lumea-i aplaudă, facem cunoştinţă cu ei, ne dau autografe… Sunt super!

La vederea nedumeririi de pe chipurile celorlalţi doi, Ioana îi asigură:

- Hai că vă explicăm noi, pe drum!Se uită la ceas, şi deschise uşa:- Antonia, gata hainele, poţi să le calci, te rog! Noi intrăm

în baie!- Aşa-i zici tu la mama ta, "Antonia"…? se miră Tom. Păi dacă

eu i-aş zice mătuşă-mii doar "Polly", fără "mătuşică" înainte, m-ar pune să văruiesc toate gardurile din oraş!

Ioana şi Mihai schimbară o privire glumeaţă.- Obiceiurile se mai schimbă, cu timpul, răspunse fata. Mama

şi tatăl nostru nu se supără că le spunem pe nume - se bucură chiar, fiindcă aşa ne simţim cu toţii mai apropiaţi, mai prieteni… şi doar ştiu cât îi respectăm, în sinea noastră…

- Nu ca Romică, adăugă Mihai, care când zbiară ta-su de la balcon să treacă-n casă imediat că de nu-l ia la trozneală, răspunde în gura mare: "Da, tăticu', cum zici dumneata, tăticu'!" - şi pe urmă, printre dinţi: "morţii mă-tii de beţivu' dreacu'…"

- Familii şi familii, oameni şi oameni, comentă Antonia, care-l auzise, în drum spre cameră. Nu-l mai bârfiţi pe Romeo, nu-i vina lui n-a fost crescut bine. E un băiat cu fond bun, dar… foarte nefericit…

* * *

- Nu te zgârci cu şamponul, Tom! îl încurajă Mihai, de la lavabou, unde-şi punea pastă pe periuţă. La claia ta, intră o sticlă-ntreagă, şi mai cere! Spală-ţi părul bine de tot, că se cunoaşte - nici nu ştii!

- Aşa, Becky, bine! o lăudă Ioana, clătindu-se cu duşul, pe

prietena ei, care aşezată pe capacul toaletei deprindea iscusinţa de a folosi unghiera. Unghiile trebuie să fie tot timpul curate şi tăiate - dar nu până în carne!

- Afară de-aia de la degetu' mic! preciză Tom, luând şi el duşul, ca să-şi limpezească zulufii blonzi. Aia o lăsăm mare, pentru scociorâtu-n urechi!

- Hai că eşti… dulce! o întoarse Mihai ca la Ploieşti. Numai mocofanii-şi lasă ditamai gheara la degetul mic! Cum i-ai văzut, i-ai şi taxat!

- Nu există nimic mai respingător! decretă Ioana. Să te scobeşti în ureche sau în nas, în văzul lumii - yukk!

- Da' aici se poate, nu? vru să se încredinţeze Tom, care-şi scotea spuma de şampon din urechi.

- Aici suntem ACASĂ, prietene! replică Mihai, care tocmai îşi spăla periuţa de dinţi, punând-o la loc în pahar. Mai mult, suntem ÎN BAIE, locul unde ne facem curaţi, ne îngrijim. Aici nu ne vede nimeni!

Dornic să priceapă cât mai bine, Tom făcu iar gestul lui favorit - se scărpină în cap!

- Şi nici de scărpinat, nu ne scărpinăm! îl învăţă Ioana, dând drumul uscătorului electric. Nici în cap, nici în urechi, nici în… fund, Doamne fereşte!

- Şi dacă mă mănâncă, ce fac?- Te abţii - sau, când chiar nu mai poţi, te duci şi tu

undeva, unde nu te vede nimeni. Deşi, dacă eşti curat şi îngrijit, n-are de ce să te mănânce nicăieri! spuse Mihai.

- Păi asta e, conchise şi Ioana. Cu igiena nu-i de glumit - nu poţi s-o păcăleşti! De-aia, nici cel mai puternic şi frumos mirositor deodorant nu acoperă mirosul de transpiraţie şi murdărie!

- De unde să-l acopere, că-ţi mută nasu', când se-amestecă!

* * *

În sfârşit, îmbărcaţi nu doar elegent, ci şi cât se poate de curat - din cap până-n picioare (ba chiar, până-n vârful picioarelor, căci şi ciorapii şi-i schimbau după doar două-trei purtări, imediat ce se simţea cel mai slab început de miros), copiii coborâră la maşină. Aveau în buzunare batiste proaspăt spălate şi călcate, iar Antonia îşi luase în poşetă, pentru orice eventualitate, şi două pacheţele cu şerveţele de unică folosinţă.

- Batista, le atrăsese ea atenţia celor doi vizitatori, nu se mai împătureşte, după ce aţi folosit-o prima oară. O strângeţi şi o băgaţi în buzunar - cât mai discret!

- Şi tot acolo puneţi şi şerveţelul, dacă v-aţi şters cu el, în loc de batistă, adăugase Ioana. Până găsiţi un coş de gunoi, unde să-l aruncaţi. La coş, nu la întâmplare!

- Bine că nu-i trafic, oftă uşurată Antonia, de la volan. (Geo luase metroul, ştiut fiind că în maşină nu aveau voie şase persoane, deşi patru erau copii.) Dacă întârziam, aveam o problemă - pierdeaţi jumătate din spectacol…

- Păi ce, întârziam aşa de mult? întrebă Tom.- Nu contează, răspunse Mihai. La film, hai, mai treacă

meargă - dar la teatru…- Acolo, preluă Ioana ideea, sunt actori care joacă pe scenă!

Închipuiţi-vă, ce-ar fi să tot intre spectatori nepunctuali în sală, să-şi caute locurile, să discute cu cei care s-au aşezat pe ele… deranjează nu numai publicul, ci şi artiştii, îi fac să se enerveze, să-şi uite rolurile…

- De-aia, continuă Mihai, la teatru, dacă ai întârziat, nu contează din vina cui, aştepţi până la pauză…

- Iar în seara asta, e o singură pauză - după o oră, încheie Antonia. Dar ajungem la timp, nu vă faceţi griji - ajungem…

Geo, venind cu metroul, ajunsese înaintea lor, şi-i aştepta la intrare, cu biletele pregătite. În timp ce stăteau la rând, pentru a-şi lăsa pardesiele la garderobă, Becky întrebă:

- Eu mă bucur că am venit cu… maşina, a fost foarte interesant, dar dacă trenul de sub pământ goneşte mai repede, de ce n-am mers cu el, ca să fim siguri?

- Uită-te la noi şi la Antonia, cum suntem îmbrăcate, îi răspunse Ioana. Nici aşa nu merge, cu ţinutele noastre elegante, în metrou sau autobuz! Bărbaţii sau băieţii, mai zic, ei au pantaloni, dar trei doamne… sau domnişoare… cu rochii ca astea… Toţi ar fi întors capetele după noi.

Pornind pe treptele de marmură, spre intrarea în sală, Mihai continuă să-i instruiască:

- În timpul piesei, nu vorbiţi cu nimeni, nici chiar cu noi, nici chiar în şoaptă… Linişte totală!

- Nici măcar să tuşim, dacă ne vine, n-avem voie? vru să ştie Tom.

- Dacă-ţi scapă o tuse, două, hai - se iartă, consimţi Ioana. Dar dacă eşti răcit şi-ţi vine un acces din-ăla care nu se mai termină, de nu te mai poţi puteţi stăpâni, ieşi din sală, şi vii înapoi numai după ce ţi-a trecut.

- Iar pe scaun stai drept, frumos, adăugă Mihai, nu tolănit, nu răscrăcărat, că zici că pe întuneric nu te vede nimeni.

- Şi nu vă foiţi, nu vă suciţi în scaun, chiar dacă vă plictisiţi, îi dădea şi Ioana înainte cu sfaturile. Dacă trebuie să vă schimbaţi poziţia, că aţi amorţit sau ceva, o faceţi încet, fără zgomot, cu grijă să nu deranjaţi…

- Păi o să ne plictisim? întrebă Tom. Atunci, de ce-am mai venit?

- Sper să nu fie cazul, răspunse Antonia, am ales o piesă veselă, uşor de înţeles, care să vă placă. Însă chiar şi dacă se

întâmplă să nu vă placă un spectacol, dacă tot ai venit, rezistă până la sfârşit, că nu mori.

- Sau măcar până la pauză, completă Ioana. Şi, cum am zis: în linişte, fără foieli, fără să comentezi că vai de plicticos e, şi de-astea…

- Dar dacă piesa e o comedie, cum am mai văzut, putem să râdem? se interesă Becky. Şi să aplaudăm, dacă ne place? La Saint Louis, aşa făceam, toată lumea.

- Sigur, şi aici e la fel, răspunse Mihai. Dar aveţi grijă să nu săriţi calu' - fiţi şi voi atenţi la ceilalţi spectatori: când râd sau aplaudă ei, începeţi şi voi, când termină, vă opriţi şi voi. Şi nu faceţi mai multă gălăgie ca ei.

- Acum, să ştiţi, interveni şi Geo, la teatru, este firesc şi lăudabil obiceiul "aplauzelor la scenă deschisă". Ele salută un moment deosebit de amuzant - sau, dimpotrivă, de un dramatism sfâşietor. Actorii sunt obişnuiţi cu ele, le aşteaptă, şi în timpul lor îşi vor încetini jocul, completându-l cu diverse acţiuni neimportante, pentru a duce acţiunea mai departe când valul de aplauze va înceta.

- Aţi înţeles ce-a vrut să zică? întrebă Ioana. Aşa e Geo, ei vorbeşte mai… ca un profesor.

- Eu cred că am înţeles, răspunse Becky.- Şi eu… murmură Tom, cu jumătate de gură.- Oricum, duse Mihai ideea mai departe, mâine când mergem la

multiplex, nu trebuie să…- La ce mergem mâine?- La multiplex - adică, un cinematograf cu mai multe săli, o

să vedeţi voi. Oricum, la cinema, nu se aplaudă - n-ai de ce, că doar acolo nu e nici un actor, e doar un film.

- Şi, de altfel, veni Geo cu o nouă precizare, nici n-ar fi bine, pentru că filmul merge înainte, iar manifestările sonore prelungite (aplauze, hohote de râs, etc.) pot face să se piardă unele amănunte din momentele imediat următoare. De aceea, trebuie să le oprim imediat după ce a trecut primul val de încântare şi amuzament.

- Mai pe limba lor, scumpule, îi zâmbi dulce Antonia.- Lasă, c-am înţeles noi! o asigură Becky.- Am înţeles, am înţeles! dădu Tom din cap, suspect de

viguros.- Se mai aplaudă şi la film, obiectă totuşi Ioana. La

PREMIERE - spectacolele alea de gală, de care vom povestit. Acolo vin şi actorii care au jucat în film, şi regisorul, şi toată lumea, şi se bucură să vadă că la spectatori le place ce-au făcut.

Întrucât cu copiii nu poţi fi niciodată sigur, Geo luase bilete la capătul rândului - pentru ca, dacă vreunul avea totuşi nevoie afară şi nu mai putea să se ţină, să nu deranjeze şi alţi spectatori. Aşa că rămaseră o vreme în picioare, la marginea

sălii, ca să lase rândul liber pentru oamenii care aveau locuri în partea din mijloc, să ajungă mai uşor la ele. În acel timp, Geo le mai povesti o întâmplare interesantă:

- În clasa a VIII-a, la o serbare, jucam într-o piesă cu subiect şcolar. Un grup de colegi de clasă veniseră anume să mă vadă - şi, când am intrat în scenă, au început să aplaude ritmic, scandându-mi numele, ca la fotbal! (Iar situaţia nu motiva deloc aşa ceva, era doar apariţia unui personaj, nu era un moment comic special, sau un monolog dramatic!) Toţi cei de pe scenă ne-am simţit foarte deranjaţi - şi mai ales eu, fiindcă eram cauza acelei manifestări neplăcute (deşi bine intenţionate).

- Nu trebuia să aplaude, doar că ai apărut tu pe scenă, şi atât! se lămuri Becky. Mai târziu, dacă jucai bine, da…

- Exact, confirmă Ioana, şi chiar şi atunci, cu măsură - ca pentru oricare alt artist. Nu contează că e colegul tău în rol, sau sora ta, cu un recital de balet.

- Poţi, cel mult, să-i dai un buchet de flori pe urmă, la aplauzele de la sfârşit, sau i-l duci la cabină, zise şi Mihai.

Primul gong se făcu auzit, urmat de o voce catifelată care rostea din difuzoare:

- Spectatorii, sunt rugaţi, să-şi ocupe locurile în sală… Spectatorii, sunt rugaţi, să-şi ocupe locurile în sală…

- Pune asta virgulele, de m-a spart, mormăi Mihai. "Spectatorii, virgulă, sunt rugaţi, virgulă…"

- Las-o, că nu e greşit, îl temperă Antonia. Sunt pauze de intonaţie, nu de logică…

Becky vru să întrebe ce voia să spună cu asta, dar vocea continuă:

- "Pe durata spectacolului, vă rugăm să închideţi telefoane mobile. Vă mulţumim."

E obligatoriu ca, în timpul oricărui spectacol, să-ţi pui telefonul mobil pe silenţios - sau, şi mai bine, să-l închizi. Dacă totuşi ştii că poţi primi apeluri sau mesaje urgente, nu răspunde şi nu vorbi în timpul spectacolului! Observă-le şi, dacă e nevoie, răspunde cu un SMS scurt: "Sunt la teatru, te sun peste o oră."

Chiar şi în aceste condiţii, redu la minimum folosirea mobilului în timpul spectacolului - lumina lui distrage atenţia spectatorilor din apropiere şi din spate. Când trebuie totuşi să verifici un apel sau să dai un SMS urgent, care nu mai poate aştepta, ţine mobilul în aşa fel încât numai tu să-i vezi afişajul luminos, şi rezolvă problema în cel mai scurt timp.

Şi totuşi, tocmai când spectacolul era mai interesant, iar Tom şi Becky îl urmăreau fascinaţi, la fel ca toţi cei din jur, de undeva din spate se auzi un sunet care sigur n-avea ce căuta

acolo: un fragment de melodie interpretată de Cleopatra Stratan. Aşteptară cu toţii să se oprească - şi, într-adevăr, după câteva clipe încetă. Cineva ieşi în grabă din sală, şi spectacolul continuă netulburat - dar… nu pentru multă vreme. Peste vreo cinci minute, din nou paşi, foieli, nişte şoapte, şi iar paşi… În sfârşit, se lăsă liniştea.

La pauză, în drum spre bufet, Ioana aruncă o privire spre locul unde se produsese mica agitaţie. Nu văzu nimic neobişnuit - doar doi copii, un băieţel şi o fetiţă de vreo zece-doisprezece ani, blonzi şi îmbrăcaţi frumos, deşi cam ţipător, care stăteau cuminţi şi tăcuţi pe locurile lor. Nici măcar nu putea fi sigură că aveau vreo legătură cu cele întâmplate.

În actul doi, din nou: Cleopatra Stratan, în plină comedie de Vasile Alecsandri. Pe scenă, Guliţă se uită urât spre sală. Degeaba - de data asta, melodia o ţinea mult şi bine. Leonaş oftă, Aristiţa şi Calipsiţa schimbară o privire resemnată, doar Monsieur Charles, netulburat, îşi continuă dialogul cu Coana Chiriţa.

Nu trecu mult, şi din nou - acelaşi bâlci. De data asta, Bârzoi nu mai rezistă şi, exasperat, trânti:

- Cine-i bou' cu mobilu'?!?Un val de rumoare străbătu publicul. - Ei, nici chiar aşa…! comentă Geo.Cineva se răsti:- Măi băiete, dacă nu eşti în stare să faci linişte, ia ieşi

tu afară din sală, bine…?Întorcând capetele într-acolo, Ioana şi Mihai, împreună cu

părinţii şi invitaţii lor, îi văzură pe cei doi copii blonzi ieşind grăbiţi - şi observară că umerii fetiţei se scuturau, ca şi cum ar fi plâns…

Ioana, care stătea pe locul din margine, lângă Becky, spuse:- Ceva nu-i în regulă… Mă duc şi eu să văd…Îi ajunse din urmă pe cei doi în timp ce stăteau pe scară,

nedumeriţi şi speriaţi. La vederea ei, fură cât pe ce s-o ia la fugă - deşi erau binişor mai mari.

- Nu vă speriaţi, nu vă fac nimic, îl linişti ea. Vreau să vă ajut, dacă pot… Ce-aţi păţit…?

- Să vezi, fetiţo, începu fata cea blondă, am venit la teatru cu… cu mama prietenului nostru, că el s-a îmbolnăvit, şi pe urmă pe ea a… a chemat-o cineva prin… prin cutiuţa asta cu muzică, şi a trebuit să plece, dar a zis că vine imediat… Şi încă n-a venit…

- Şi cutiuţa tot cântă, adăugă băiatul, şi s-a supărat lumea, şi… şi ne-au alungat… Şi acuma nu ştim ce să facem…

Felul lor de a vorbi, atât de ciudat, o puse pe Ioana numaidecât pe gânduri - dar nu era momentul pentru iscodeli. Întrebă imediat:

- Asta-i tot ce v-a spus doamna aceea? Amintiţi-vă bine!- A, ne-a mai spus ea şi altele… Că dacă întârzie… nu ştiu ce

să facem… să dăm cutiuţa la cineva, şi să cerem să ne ajute… N-am înţeles bine, că era foarte speriată şi aproape plângea, vorbea repede şi încet, să nu deranjeze lumea… Nu mai ştim…

- Hmm… Bine, ia să vedem… Daţi-mi cutiuţa încoace.Verifică şi văzu imediat cele trei apeluri pierdute. Sună, şi

imediat îi răspunse o voce agitată:- Gerda, tu eşti?- Nu, doamnă, numele meu este Ioana, am văzut că Gerda şi…- Kay, se prezentă băiatul.Da, era limpede - dar acum avea alte urgenţe.- …Gerda şi Kay erau în încurcătură, şi m-am gândit să-i

ajut. Ce s-a întâmplat, vă rog?- Vai, ce drăguţă eşti! Fetiţo… Ioana… fii atentă, te rog. A

intervenit ceva neprevăzut şi a trebuit să fug, dar am mă întorc. Mai întârzii puţin, dar spune-le să nu se sperie şi să mă aştepte. Da? Te rog mult…

- Da, doamnă, sigur că da…- Sau, stai puţin… eşti cu părinţii?- Da, dar ei sunt în sală. Noi am ieşit pe hol.- Nu s-a terminat spectacolul?- Nu, mai are…- Bine. Imediat ce pot, să mă sune mama sau tatăl tău. Mai

bine vorbesc cu unul din ei, da?- Da, doamnă, nici o problemă.- Vai, îţi mulţumesc, îţi mulţumesc din suflet! Şi să ai

grijă de Gerda şi Kay, da?- Sigur că da, îi promise Ioana - şi, fără să se poată

abţine: doar am citit şi eu "Crăiasa zăpezii"!

* * *

- Mare noroc cu tine, Ioana, c-ai avut prezenţă de spirit, spuse Geo, după ce termină de vorbit. Aveau bilete la teatru, dar fiul ei, Rareş, se simţea rău, şi a insistat să-i aducă totuşi pe… Gerda şi Kay, ca să nu fie dezamăgiţi. În timpul spectacolului, a sunat-o soţul ei, că Rareş avea febră mare şi a chemat salvarea. Biata femeie s-a pierdut cu firea, şi a dat o fugă să vadă şi ea ce e. I-a lăsat pe copii aici, convinsă că se întoarce până la sfârşitul spectacolului, era cu maşina, şi le-a lăsat şi mobilul ei, pentru orice eventualitate. Acum e la spital, la urgenţă, cu soţul ei, Rareş se simte foarte rău, şi… în fine, ce s-o mai lungesc. I-am spus să stea liniştită, că-i luăm la noi în noaptea asta. Trecem doar să-i dăm mobilul înapoi, şi pe urmă mai vorbim.

După primul moment de uimire, din jur se auzi un murmur aprobator, spart doar de glasul lui Mihai:

- Ce chestie, dom'le…!

* * *

Micul Rareş avea pneumonie, şi urma să mai stea în spital cel puţin câteva zile. Se înţeleseseră cu părinţii lui să-i ţină la ei pe Kay şi Gerda - cam complicat, dar ce să-i faci? - până când băiatul îşi revenea îndeajuns ca să-i trimită înapoi în lumea lor, cu ajutorul paltonaşului vrăjit pe care-l primise în dar, cu două zile în urmă, de la doamna cea bătrână care-l văzuse alergând spre cabinetul veterinar, în braţe cu un căţel de la bloc căruia un nemernic de vecin îi dăduse furadan - noroc că Rareş îl văzuse pe fereastră şi intervenise la timp. De-aia se şi îmbolnăvise, că ieşise din casă fără să se mai îmbrace gros.

Oricum, Tom şi Becky urmau să plece în aceeaşi seară, după filmul de la mall, aşa că aglomeraţia avea să dureze doar o noapte şi o zi.

- Din ce moment al poveştii v-a smuls? îi întrebase Mihai.- Tocmai îl salvasem pe Kay din palatul Crăiesei Zăpezii, şi

porneam la drum înapoi, spre casă.După ce le trecuse spaima, Kay şi Gerda se acomodaseră de

minune. Au petrecut noaptea aceea pe canapeaua din living, care desfăcută era destul de încăpătoare pentru patru copii, deşi puţin cam înghesuiţi. Ce-i drept, chiar atâtea pijamale curate nu se găseau în casă, Antonia avea program de spălat rufe abia a doua zi, aşa că au primit un trening comod al lui Mihai şi un tricou al Antoniei, destul de lung ca să-i ajungă Gerdei până la genunchi, aproape ca o cămaşă de noapte.

Rareş, până a nu se îmbolnăvi, făcuse o treabă excelentă cu explicaţiile, aşa că mari probleme nu erau. Ce-i drept, el le vorbise mai mult despre descoperirile ştiinţei şi ale tehnicii, şi despre istorie, aşa că pe partea regulilor de comportament erau, totuşi, cam descoperiţi. Cum şederea lor în lumea noastră avea să dureze ceva mai mult decât a altor vizitatori, din cauza bolii lui Rareş, era de dorit să înveţe cât mai multe, aşa că a doua zi dimineaţa, în timp ce Mihai îi duse pe Tom şi Becky la Muzeul Antipa, Ioana rămase cu ei acasă, apucându-se să-i instruiască.

- Ce crezi, o întrebă Gerda, ne-aţi putea trimite înapoi într-un moment de mai târziu, după ce am ajuns acasă? Rareş ne-a spus că ştie din poveste că ne va aştepta un drum foarte greu, la întoarcere…

- Ştiu şi eu…? replică Ioana, cu îndoială. Până acum, nici unul dintre prietenii noştri magici nu ne-a mai vizitat a doua oară, nu ştim când anume ajung ei înapoi… în aceeaşi clipă în care au plecat… sau după tot atâta timp cât au stat aici… şi dacă sosesc acolo după un timp, în ce loc apar? În locul de unde au plecat, sau în locul unde i-a adus între timp povestea? Of, se poate şi aşa, şi aşa, şi aşa… Dac-aş putea s-o întreb pe vrăjitoare, numai… dar nu ştiu cum să iau legătura cu ea. Până

acum, doar ea ne-a scris nouă, uneori, când considera că era nevoie să ne anunţe câte ceva…

- Şi oricum, îi aminti Mihai, ne-a spus clar că "nu putem trece peste litera poveştii"!

Au mai vorbit de unele, de altele… Au mai învăţat… Până când Mihai s-a întors cu Tom şi Becky de la muzeu, au mâncat, apoi au început pregătirile pentru plecarea la multiplex.

Fiind vorba de cinema, pretenţiile nu mai erau atât de mari ca la teatru. S-au spălat bine, dar fără să mai facă duş (nici n-ar mai fi încăput toţi, iar timpul îi gonea din urmă), s-au îmbrăcat comod, cu haine pregătite din timp, şi au pornit.

Rareş îi dusese deja pe Kay şi Gerda cu metroul, Tom şi Becky fuseseră şi ei, în dimineaţa de după sosire, nu mai era ceva nou pentru ei, aşa că pe drum au putut discuta despre acele reguli de comportament în sala de cinema diferite de cele proprii teatrului.

- Ajungem la timp, dar sigur vor apărea destui întârziaţi, mai ales că e film, nu teatru, deranjează numai spectatorii, aşa că-i în regulă, spuse Ioana, cu ironie. Când era tata mai tânăr, era o regulă: după începerea spectacolului, biletele îşi pierdeau valabilitatea. Aşa, întârziaţii se aşezau pe orice locuri rămase libere, nu mai deranjau pe nimeni…

- Şi acuma nu mai e aşa? întrebă Gerda.- Nu mai scrie nicăieri că ar fi aşa, răspunse Mihai. Dacă se

întâmplă să întârziem, ne aşezăm pe primul loc pe care-l găsim, şi sperăm să nu vină nimeni să ne scoale. Şi dacă tot ne scoală, măcar e un loc pe margine, aşa că deranjul e mai mic. Şi căutăm alt loc, tot pe la margine.

Geo le luase bilete încă de dimineaţă, aşa că nu mai aveau grija cozii de la casă. Au stat însă la rând să-şi ia popcorn şi sucuri, prilej pentru ca Becky să-şi exprime mirarea:

- Aseară, la teatru, ne-aţi spus că nu e voie să mâncăm în sală…

- Nu că nu-i voie, dar nu e civilizat… preciză Ioana. La cinema, se poate - ba a ajuns chiar o modă…

- Daaa, adăugă şi Mihai, unii, dacă nu ronţăie la popcorn şi nu fac sluuurp-sluuuuuuuuurp din cola, le cade greu filmu' la stomac!

- Tocmai despre asta-i vorba: mâncăm şi bem în linişte - nu foşnim cu punga, să crănţănim zgomotos floricelele, nu bolborosim când bem…

- …Şi avem grijă să nu murdărim prin jur! Punga şi paharul le ţinem, şi la plecare le aruncăm la coş, afară.

- Şi acum, continuă Ioana, după ce-şi luară micile gustări, mergem în sală, ne ocupăm locurile, rămân eu cu astea acolo, să nu ni le ia cineva, şi voi, la toaletă - să nu vă scape în timpul filmului.

- Eu am făcut acasă! anunţă Gerda.

- Mai du-te o dată, îi recomandă Mihai. Paza bună trece primejdia rea.

La întoarcere, Tom era cam încurcat:- Nu mi-a venit… Să vezi c-o să mă scape când nu trebuie!- Încearcă să te ţii, îl povăţui Ioana, ridicându-se să se

ducă şi ea. Dacă nu poţi şi nu poţi, sigur, mergi, dar cu grijă, să deranjezi cât mai puţin. Şi nu uiţi scuzele şi mulţumirile.

- Numai, vezi, n-o lungi. Nu cum fac unii - începu Mihai să imite, comic - "Nu vă supăraţi, scuze că vă deranjez, dar ştiţi, îmi daţi voie să trec…?", "Vă mulţumesc mult şi vă rog încă o dată să mă scuzaţi!"… Un "Scuzaţi" şi un dat din cap ca mulţumire, şi gata!

- Cred că de-asta ne-a luat Geo bilete aici, la margine, remarcă Becky. Ca să nu-i deranjăm şi pe alţii, în caz de ceva…

- Da, confirmă şi Tom, la fel ca aseară, la teatru.- Mai sunt şi oameni cu prostată… începu Mihai.- Ei, hai, de ce vorbeşti aşa, se miră Gerda, că tatăl tău nu

e prost…- Nu, Gerda, râse băiatul, n-am zis "prost tată"! Într-un

cuvânt, "prostată" - o boală care te face să ai mereu nevoie afară. Sau eşti răcit, sau nu ştiu ce… Şi atunci, tot aşa, stai la capăt de rând.

Nici nu revenise bine Ioana, că şi apărură doi tineri cu bilete la mijlocul rândului. Se scuzară politicos, ce-i drept, dar când trecură prin faţa lor…

- Aşa, scumpilor, aşa, bombăni Ioana, în surdină. Exact să vă mirosim pe voi în fund aveam chef!

Kay şi Tom pufniră în râs. Becky o privi nedumerită, iar Mihai se grăbi s-o lămurească:

- Greu le e să-nveţe că se trece cu faţa spre cei de pe scaune, nu cu spatele!

- A, era să uit! se întoarse Ioana spre Gerda. Te rog, ia-ţi haina de pe spătarul scaunului din faţă, poate vine cineva să stea acolo.

- Şi unde s-o pun?- Păi la noi nu te uiţi? replică Mihai, care-şi ţinea geaca

împăturită pe genunchi, la fel ca toţi ceilalţi. Dacă rămân locuri libere, nu le punem acolo, da' mai aşteptăm…

- La fel şi cu bagajele, continuă Ioana. Noi acum n-avem la noi, dar e bine să ştim: nu punem genţile pe scaunele de-alături, decât dacă începe filmul şi n-a venit nimeni. Altfel, le ţinem în braţe, între picioare, sau sub scaun.

- Şi nici nu fojgăim prin ele, în timpul filmului, să căutăm aia, aia, aia… adăugă şi Mihai. Unde le-am pus, acolo le-am lăsat.

Luminile din sală începură să scadă, iar cei doi bucureşteni îşi trecură telefoanele pe silenţios. Dar nici nu apăruseră bine Count Dracula şi fiica lui pe ecran, că în faţa lor se şi înălţă

un zid de oameni: doi întârziaţi trebuia musai să-şi ocupe şi ei locurile, exact la mijlocul rândului, silindu-i pe toţi să se ridice!

Bineînţeles, lucrurile nu se opriră aici. Imediat ce spectatorii deranjaţi se aşezară la loc, puţin mai încolo începu frăsuiala:

- Ce loc e ăsta, vă rog?- Păi nu ştiu… Da' dumneata ce locuri ai?- Păi uite aici: zece-unşpe.- Care, că nu văd…Ţac - mobil aprins, chiombeli pe bilete, unii în picioare,

alţii jos…- Da' zece-unşpe-s mai încolo…- E cum o să fie mai încolo, dom'le, hai că astea-s…- Păi hai să le vedem.Pac - mobil aprins iar, alte benoclări…- Unde scrie locurile, dom'le…?- Păi, pe-aici, pe undeva…- Băăă, da' poate staţi şi jos, acolo-n faţă!- Hai, dom'le, c-abia a-nceput, nu pierzi nimica încă!- Auzi, eu am dat banii pe bilet să văd filmu', nu pe voi!Bingo!- Gata, am găsit - uite: ăsta-i zece, deci ăsta-i unşpe!- N-o fi ăstălantu' unşpe?- Hai că-ncepi să mă enervezi!- Stai că vedem acuma…Zdrang - al treilea mobil aprins.- Da, ăsta-i.- Bine, asta e… Hai, Gianino, ne mutăm…- Ne scuzaţi, da' asta e.- Eeee, lasă că nu face nimic.Şi - evident - din nou peretele de oameni ridicându-se în

faţa ecranului.La adăpostul corului de bombăneli din jur, Ioana îşi permise

o încălcare a regulamentului, ca să-i şoptească Gerdei:- Acum vezi de ce era mai bună regula aia cu "după începerea

spectacolului biletele îşi pierd valabilitatea"?Gerda nu apucă să-i răspundă. O întrerupse un:- Fetiţo, îmi dai voie…?Cei doi sculaţi de pe locurile altora tocmai ochiseră alte

două scaune libere - exact dincolo de mijlocul rândului pe care stăteau ei!

* * *

Seara, după ce-şi luaseră rămas bun de la Tom şi Becky, cu îmbrăţişări şi promisiuni că aveau să se revadă, Ioana şi Mihai

stăteau la taclale cu Kay şi Gerda, în pijamale, aşteptând să le vină somnul…

- Sper că Rareş o să se vindece cât de curând, spuse Gerda, dintr-o dată abătută. E un băiat aşa de bun, nici nu ştiţi ce bine ne pare că l-am cunoscut.

- Mi-am dat seama, din ce ne-aţi povestit, zâmbi Ioana.- Da' să ştiţi că şi voi sunteţi nişte prieteni grozavi! îi

asigură Kay. Uite, vorba bunicului: în tot răul e şi un bine. Dacă nu se îmbolnăvea Rareş, nu ne întâlneam!

- Şi s-a nimerit la fix! exclamă Mihai. Pentru că de miercuri, o să avem tot timpul - să vă plimbăm, să vă arătăm fel de fel de lucruri, de jocuri…

- Exact! se înveseli şi Ioana! Va veni vacanţa, cu trenul din Franţa!

…CU TRENUL DIN FRANŢA! (Vacanţe, călătorii)

Trenul din Franţa venise… apoi plecase, luând şi vacanţa de primăvară înapoi cu el… iar acum venise din nou, cu VACANŢA MARE!

Tot spre mare - spre marea cea mare, spre Marea Neagră - mergea şi trenul din Bucureşti, în care se aflau Ioana, Mihai, Antonia, Geo şi… Alice - cea mai extraordinară dintre toţi eroii care-i vizitaseră vreme de jumătate de an, de când cu întâlnirea miraculoasă din iarnă.

Pentru Alice, călătoria era o nimica toată, pe lângă nemaipomenitele ei aventuri plăsmuite de Lewis Carroll - dar, fiind o fată inteligentă, nu se plictisea deloc, ştiind să descopere destule lucruri interesante şi în această nouă Ţară a Minunilor, poate cu atât mai uimitoare, cu cât nici unele dintre toate cele de aici nu aveau explicaţii fantastice, ci cât se poate de reale şi ştiinţifice, şi în multe privinţe depăşeau chiar şi imaginaţia marelui scriitor. În plus, mai învăţase şi ea destule trucuri de pe meleagurile pe care le cutreierase, aşa că avea traista plină de surprize şi puteri nebănuite.

N-o deranja cu nimic durata vizitei, iar Antonia şi Geo fuseseră de acord s-o ia şi pe ea la Costineşti, inclusiv ca răsplată pentru că Ioana şi Mihai, pe lângă cuminţenia şi buna lor cuviinţă, şi toate faptele frumoase săvârşite atât pentru micii lor oaspeţi, cât şi oriunde aveau prilejul în lumea cea reală, îşi văzuseră cu sârguinţă de învăţătură şi terminaseră amândoi anul şcolar printre primii din clasă.

Acum stăteau cu toţii comod în salonul unui vagon al trenului Bucureşti-Mangalia, gata să-şi alunge plictiseala drumului prin Bărăgan cu fel de fel de lucruri distractive, dintre care pe multe vi le recomandă şi vouă, indiferent dacă mergeţi cu trenul, avionul, autocarul sau maşina, pentru ca drumul să fie mai plăcut şi să nu-i deranjaţi pe cei din jur nici cu plictiseala şi nervozitatea voastră, dar nici cu distracţiile:

- Cărţi, reviste, benzi desenate.- Jocuri - bingo, playstation, şah magnetic, cărţi de joc.- Trusă de scris - rechizite, ilustrate, creioane, markere,

caiet, coli de scris, plicuri, timbre, agenda cu adrese.- Trusă de desen - bloc, creioane negre şi colorate, markere,

cărbune- Radio, player, etc.

Alice răsfoia cu interes o revistă, Mihai încerca să deseneze peisajul de câmpie, preocupat să prindă cât putea din goana

trenului, iar Ioana asculta muzică - la căşti, desigur, căci şi în tren se aplică aceleaşi reguli ca în mijloacele de transport în comun şi alte spaţii publice din oraş, în privinţa conversaţiilor, a zgomotului, a gălăgiei de orice fel.

Din păcate, nu toţi cei din vagon erau la fel de grijulii. Nici nu trecuseră bine de Fundulea, că un băiat aflat cu câteva locuri mai încolo şi începu să se smiorcăie:

- Mi-e foaaamee! Mai avem muuult??? M-am plictisiiit!- Asta ne mai lipsea, murmură Ioana, spre Alice. Uite-l şi pe

Domnul Goe!- Îl cunoaşteţi?- Cine nu-l cunoaşte? replică Mihai. L-a creat marele nostru

scriitor Ion Luca Caragiale, într-o schiţă literară - portretul copilului rău şi prost-crescut din România de-acum o sută şi ceva de ani…

- Şi nu numai, adăugă Ioana. De oriunde şi de oricând!- Păi, şi cum să-l fi invitat cineva la el? Ce răsplată e

asta? se miră Alice.- Ei, n-am vorbit serios… Voiam doar să spun că SEAMĂNĂ cu

Domnul Goe - leit!- De ce mi-aţi dat porcăriile astea de haine? se răţoi

puştiul, trăgându-se de blugii tăiaţi şi tricoul care avea imprimat un pumn mare, roşu, cu degetul mijlociu în sus. Eu vreau costumul meu de mariner!

Surprinşi, Ioana şi Mihai ridicară în acelaşi timp privirile unul spre celălalt.

- Ce s-a întâmplat? vru să ştie Alice.- Şi nu mai vreau aiiici!!! continuă orăcăiala. Mi-e dor de

Mam'mare, Mamiţa şi Tanti Miţaaa…!!!- Aşa ceva nu există… bâigui Ioana, în timp ce Mihai îşi

dădea ochii peste cap.

* * *

Pe la Lehliu, ca să-l potolească pe Goe, ai lui îl chemară la masă. Ioana observă că era vorba de o fetiţă de vreo nouă ani şi bunicii ei - un bătrânel pirpiriu, cu mustaţă căruntă, a cărui soţie era grasă şi cam cu un cap mai înaltă. Aşternură pe cele două locuri din faţa lor (căci pe măsuţă n-ar fi încăput), ditamai picnicul: şniţele, slănină, ceapă, usturoi, ouă răscoapte, brânză de burduf, un borcan cu bulion condimentat, margarină şi pâine - toate pe două pagini din "Evenimentul zilei". Valuri-valuri de mirosuri îmbietoare se răspândeau în jur, cu cel de ceapă în frunte.

- Nu ştiu de ce, da' mi-a trecut foamea, comentă Ioana, punându-şi punga de chipsuri la loc, în sacoşa de lângă ea, unde mai erau câteva mere, caise, piersici, şi o sticlă de "Fanta".

- Mie nici nu mi se făcuse, abia am plecat, răspunse Mihai. Şi, oricum, pân-la mare nici nu-i aşa de lung drumul.

- Atunci, ăştia de ce şi-au luat la ei ditamai ospăţul? întrebă Alice. Sunt nemâncaţi?

- Nu, doar needucaţi, replică Mihai.- Uneori, continuă Ioana, îi vezi pe unii care şi le-ntind şi

se pun pe înfulecat încă înainte de-a pleca trenul din gară. De ce n-or fi mâncat acasă, înainte să plece, nu ştiu…

- Să ronţăi ceva uşor pe drum, ca să te simţi bine, e-n regulă, spuse Mihai, da' nici chiar aşa…

* * *

Se apropiau de Feteşti, când Goe, care de-o bună bucată de vreme se tot fâţâia plictisit încoace şi-ncolo pe culoarul dintre scaune, ateriză lângă ei.

- Voi un' vă duceţi? trânti el, fără nici o introducere.- Salut, eu sunt Ioana, iar ea e Alice, prietena lui Mihai,

fratele meu, şi a mea. Mergem la Costineşti.- Şi asta ce-i? continuă Goe, luând revista din mâna lui

Alice, care tocmai citea o bandă desenată.- O revistă… răspunse fata. E foarte interesantă. Poţi să te

uiţi pe ea, dacă vrei.- Nah, nu mă interesează, o trânti Goe pe masă, tolănindu-se

nepoftit pe locul de lângă Mihai, care fu nevoit să se înghesuie spre ferastră. Şi voi de unde sunteţi?

- Din Bucureşti, iar Alice a venit în vizită la noi, din…- Io-s din Ploieşti, şi habar n-am cum am nimerit aici, m-am

trezit pe nepusă masă. Cică vaca aia de Manuela, nu ştiu ce năzbâtia dracu' a făcut, cu evantaiul ei fermecat… A tot dat din gură să-mi explice, da' n-am stat eu să ascult…

- Şi nu-ţi place la noi? se interesă Ioana.- Ce să-mi placă că nu pricep nimica. Şi mă enervează că tot

mereu: nu fă aia, nu fă aia, nu fă ailantă… Io fac ce vreau eu, cine-i ea să mă-nveţe pe mine? Eeee…! Auzi, îi dădu el un cot lui Mihai, n-ai o ţigară?

- Nu obişnuiesc, răspunse Mihai, deloc surprins. Şi, oricum, în tren nu se fumează.

- Hai că eşti prost! Păi o fumam la pişătoare. Da' şi ăştia, ce idioţi, odată am rămas încuiat acolo, noroc c-a venit căcănaru' ăla de controlor şi m-a scos.

Şi-şi întinse picioarele până pe locul din faţă, proptindu-şi adidaşii plini de praf chiar lângă colanţii albi ai Ioanei. Fata se trase puţin mai spre Alice, preferând să nu-i spună nimic - ştia că ar fi vorbit cu pereţii, ba chiar, cel mai probabil, ar fi provocat o ceartă. Nu ţinea deloc la prietenia cu micul mitocan al lui Caragiale, dar prefera să călătorească în condiţii civilizate.

Cu Goe, însă, ţi-ai găsit! Descoperi sacoşa cu gustări, pe care Alice o pusese sub măsuţă, înfulecă ultimele chipsuri, făcu punga ghemotoc şi o aruncă pe jos, bău aproape toată fanta rămasă, râgâi vârtos, trăncănind tot timpul despre mizerabilul de învăţător şi boii de colegi, despre fuma el cu Ionel şi Mache în spatele şcolii, lângă umblătoare, şi se uitau printre scânduri la fete când intrau acolo, cum le dădea subţirici pe fund sau le ridica fusta, despre căcaturile de jucării pe care i le dăruiau Mamiţa şi Tanti Miţa încontinu, că pe toate le făcea praf a doua zi după ce le primea, şi alte asemenea fapte de vitejie - neuitând să precizeze din două-n două fraze că-n toată urbea nu mai era nici unul ca el. Ioana şi Mihai se temeau că era foarte posibil să aibă dreptate…

Noroc că tocmai atunci intrau pe podul peste Dunăre, iar zăngănitul metalic îi acoperi vorbele. La vederea armăturilor uriaşe care defilau pe lângă ferestre, Goe făcu ochii mari, sări din loc şi o zbughi spre familia lui adoptivă, strigând cât îl ţinea gura:

- Ce mama mă-sii-s astea? Eu nu mai vreau, m-am săturat, să oprească trenu', să opreascăăă…!

- Din câte văd, murmură Alice, porţile magice oferă nu doar recompense, ci şi pedepse… Cred că acea Manuela e o fetiţă tare rea…

- Am putea umple o listă întreagă cu toate bădărăniile pe care le-a făcut Goe, doar de când e-n tren cu noi, remarcă Mihai. Chiar, facem un concurs? Să ne treacă timpul mai repede.

Şi rupse trei foi din caietul lui de desen, oferindu-le pe două dintre ele fetelor, deopotrivă cu două pixuri.

- Hai să le scriem fiecare, şi la sfârşit, le comparăm!Cu un zâmbet misterios, Alice răspunse:- Am putea extinde jocul, să participe cât mai mulţi copii…- Păi aici suntem numai noi - dacă nu-i pui şi pe Goe şi

Manuela, care sigur sunt varză!- Nu, Mihai, replică Alice. Mă refeream la cititorii acestei

cărţi.Ioana se încruntă:- Ce carte…? Despre ce vorbeşti?- Ei, vedeţi voi, nu numai eu, Goe, Nică şi Smărăndiţa,

Hänsel şi Grethel, Tom şi Becky, Enrico, Lizuca, Kay şi Gerda, Vasile Porojan, Remi, Pinocchio, Buratino şi toţi ceilalţi pe care i-aţi mai invitat la voi, suntem personaje din literatură… Şi voi sunteţi eroii unei cărţi, "Magia bunei cuviinţe", de Mihnea Columbeanu, pe care chiar în clipa asta o citesc sute şi sute de copii din România.

Ioana şi Mihai o priveau stupefiaţi.- Adică… vrei să spui că nu suntem adevăraţi?- Ei, cum să nu fiţi adevăraţi? Ce, eu nu sunt adevărată?

Lizuca nu este? Nici Porojan? Tom şi Becky nu sunt şi ei…? Atâta doar că facem parte din lumi diferite. Voi citiţi despre noi, sutele de copii despre care vă vorbeam citesc despre voi, poate că şi despre fiecare dintre ei citesc alţi şi alţi copii…

- Asta-i ca-n filmul ăla… "Matrix"! exclamă Mihai.- Da, şi-n "Inception" era la fel! îşi aminti Ioana. Un vis,

într-un vis, dintr-un vis, în alt vis…- Şi cum ai aflat?- Ei, doar ştiţi că am şi eu puterile mele… surâse tainic

Alice. S-ar putea să vi le descoperiţi şi voi, cândva… Dar acum, ia fiţi atenţi!

Şi întoarse capul…

…drept spre monitorul computerului meu, unde acum văd cum s-a deschis dintr-o dată o fereastră în genul celor de webcam, din care Alice îmi spune:

- Mihnea, uite ce propun: introdu acum o invitaţie ca toţi cititorii să înşire pe hârtie faptele necuvenite ale lui Goe, apoi scrie lista regulilor de bună purtare pe care le-a încălcat, şi roag-o pe Ioana să o pună la sfârşitul…

- Pe mine? se miră Ioana.- Nu pe tine, pe Ioana Voicu, prietena lui şi redactora

cărţii. Staţi că termin acum.

- …Aşadar, cum spuneam, Ioana să tipărească lista nu aici, ca până acum, ci abia la sfârşitul acestui capitol, astfel încât cititorii să verifice dacă n-au omis nimic, dar fără să vadă prea devreme răspunsurile. Mulţumesc, dragă Mihnea!

Destul de surprins, fiind prima oară când propriile mele personaje iau iniţiativa şi contribuie la realizarea cărţii, venind cu propriile lor propuneri, fără să mai facă doar ceea ce-mi trece mie prin minte, ca autor, îi răspund:

- O idee excelentă, Alice! Mă ocup acum - voi vedeţi-vă de ale voastre! Drum bun, şi vacanţă plăcută la mare!

Şi chiar în acest moment, mă apuc să scriu lista regulilor de comportament civilizat în tren şi în alte mijloace de transport la mare distanţă… buna mea prietenă şi colegă Ioana o va introduce la sfârşitul acestui capitol - dar… ATENŢIE, dragi cititori! Nu trişaţi! Scrieţi ACUM listele voastre, şi abia după aceea întoarceţi paginile şi comparaţi-le cu a mea!

Mai reţineţi un lucru: scrieţi şi regulile pe care le-aţi observat aplicate de către Mihai, Ioana şi Alice, precum şi regulile pe care voi le cunoaşteţi, dar nu aţi întâlnit aici exemple ale respectării sau încălcării lor; se prea poate să le găsiţi şi pe ele la sfârşit, lista conţinând mai mult decât s-a întâmplat în povestirea noastră. Pe scurt, notaţi TOTI CE ŞTIŢI

despre buna purtare în tren, avion, autocar… Cu cât notaţi mai mult, cu atât mai bine. Baftă!

Până atunci, însă, găsiţi puţin mai jos alte câteva situaţii, despre care nu a fost vorba în timpul drumului eroilor noştri cu trenul spre mare.

- În viaţa mea nu m-aş fi gândit la aşa ceva…! murmură Mihai, încă uimit.

- Sunteţi într-o călătorie de vacanţă, nu? replică Alice. Călătoriţi de la Bucureşti la mare… de ce n-aţi călători şi între lumi, între realitate şi ficţiune - aşa cum, de altfel, eu şi ceilalţi invitaţi ai voştri o facem întruna, de când a început cartea? Putem să ne luăm vacanţă, măcar pentru un timp, şi de la contactul cu realitatea, nu? Iar literatura a fost, este şi va fi întotdeauna şi o adevărată călătorie în Lumea Oglinzii!

PROBLEME DE CĂLĂTORIE(Întârzieri, schimbări de program, aglomeraţie, vreme urâtă)Când toţi sunt incomodaţi şi nervoşi, eşti cu atât mai dator

să te stăpâneşti: păstrează-ţi calmul, fii răbdător, vorbeşte frumos, zâmbeşte discret. Cu toţii veţi rezista mai uşor.

ESCALELE(În gări, aeroporturi, popasuri rutiere, etc.)Profită de ocazie şi aruncă la coş gunoiul acumulat pe drum

(de la gustări, etc.), cu grijă să nu faci mizerie.Vizitează grupul sanitar. Dacă e coadă, aşteaptă la rând.Circulă prin spaţiile respective mergând normal, nu alergând.Foloseşte scările rulante numai dacă ai nevoie - în nici un

caz ca să te distrezi!

* * *

Din fericire, Goe şi ai lui au coborât la Constanţa, aşa că măcar până la Costineşti eroii noştri au putut avea parte de o călătorie plăcută, admirând în voie marea, pe fereastră. Ce-i drept, în hotelul "Forum", unde s-au cazat, nu erau chiar toate bune şi frumoase. Chiar în timp ce mergeau pe culoar, să-şi ia în primire cele două camere, au fost nevoiţi să se lipească de pereţi, pentru a nu fi doborâţi la podea, cu bagaje cu tot, de vreo patru puştani care se fugăreau de mama focului, chiuind şi râzând.

- Clonele lui Goe, comentă încet Ioana.- Clone…? o întrebă Alice, mirată că auzea un cuvânt pe care

nu-l ştia deja, din călătoriile ei miraculoase.- Da - astea fac parte din lumea ştiinţei, a literaturii şi a

filmelor science-fiction, nu dintr-a basmelor şi a fantasticului. Sunt nişte fiinţe identice cu o alta, obţinute pe căi genetice… adică, ştiinţific, în laborator. Dacă vrei, roagă-l pe Geo să-ţi explice mai pe larg, el ştie toate amănuntele.

- Nici prin hoteluri n-am fost niciodată, răspunse Alice, dar cred că ştiu de ce spui aşa. Îmi imaginez că aici nu trebuie să ne zbenguim, ca afară, în curte sau în natură…

- Într-adevăr, nicăieri în hotel: nici în camere, dar nici pe culoare, paliere, scări, în lifturi, holuri, restaurante, magazine…

- Mi se pare normal. Mi-aţi spus că hotelul e un loc unde oamenii vin să se odihnească, să se simtă bine, nu să fie deranjaţi.

După ce şi-au desfăcut bagajele, punând cu grijă toate lucrurile în locurile special destinate - încălţămintea în dulapul de lângă uşă, hainele pe rafturi, umeraşe şi în cuier, articolele de toaletă în baie, alte obiecte în şi pe noptiere, după cum era cazul, Alice, Ioana şi Mihai şi-au pregătit sacoşele cu cele necesare pentru plajă, apoi şi-au luat pe ei costumele de baie.

- Ce interesante sunt! comentă Alice. La noi, şi pe unde-am mai umblat eu, nici vorbă de aşa ceva! Sau ne scăldam fără nimic pe noi, sau, dacă ne era ruşine, aveam tot un fel de haine, pline de volănaşe şi panglicuţe, dar mai subţiri decât cele obişnuite. Astea… te acoperă ca şi cum nu te-ar acoperi!

Au coborât în hol, pentru a se întâlni cu Antonia şi Geo, conform înţelegerii. Era ora unsprezece dimineaţa, aşa că puteau sta pe plajă măcar o oră, două, până să meargă la masă - şi era de ajuns, pentru că în nici un caz nu e bine să stai prea mult la soare din prima zi, când încă nu eşti obişnuit cu soarele puternic de la mare. Din acelaşi motiv, cu toţii aveau pălării de pai sau pânză albă, Geo a închiriat două umbrele, şi de cum au ajuns, cu toţii şi-au uns pielea cu loţiuni speciale, menite să filtreze razele soarelui şi s-o protejeze de arsuri.

Sub aspectul bunei creşteri şi al comportamentului civilizat, plaja este un loc cu probleme speciale - este singurul spaţiu unde se adună, unii lângă alţii, o mulţime de oameni, în majoritate necunoscuţi, dezbrăcaţi aproape complet, şi făcând tot felul de activităţi în mare parte jucăuşe, distractive, cu totul diferite de comportamentul lor de acasă. Este cu atât mai important ca, în asemenea împrejurări, să reţinem regulile de comportament - e foarte uşor să "ne ia valul" şi să uităm de ele!

Şi-au ales pentru umbrelele şi prosoapele de plajă un loc potrivit, nu prea aproape de cearşafurile şi saltelele pneumatice ale altora, după care copiii s-ar grăbit spre apă, nerăbdători să se bălăcească - dar fără s-o zbughească din loc, cu grijă să nu

arunce cu nisip pe cei din apropiere.Lângă marginea valurilor stătea în picioare un tânăr înalt şi

voinic, în slip şi tricou marinăresc, cu şapcă, ochelari de soare, un binoclu şi un fluier la gât şi un steguleţ roşu în mână, privind atent spre larg. Chiar în timp ce treceau pe lângă el, duse la gură fluierul, suflă cu putere şi începu să facă semne cu steguleţul ridicat.

- Ce face domnul ăsta aici? întrebă încet Alice.- Este un salvamar, are grijă ca oamenii să nu se îndepărteze

prea mult de mal - mai ales acum, uite ce valuri mari sunt. E periculos.

Într-adevăr, urmărind privirea salvamarului, văzură trei capete care săltau pe valuri, undeva spre larg. Observaseră semnalul, şi acum se apropiau înot. Clătinând din cap, tânărul duse binoclul la ochi şi începu să privească în alte direcţii.

- Foarte frumos ce face! remarcă Alice. Pot să-l felicit?- Nu acum. Trebuie să-l lăsăm să-şi facă meseria, să nu-i

distragem atenţia cu vorbe. Dacă vrei, poţi vorbi cu el când termină treaba.

Apa era destul de rece, aşa că se zbenguiră doar puţin lângă mal, stropindu-se veseli, atâta cât să se răcorească, după care reveniră la cearşafuri.

- Ce bronzat e voinicul acela! observă Alice un tânăr cu alură atletică. Şi acolo, băiatul şi fata aceea, s-au bronzat până s-au înnegrit de tot!

- Nu e din cauza bronzului, aşa sunt ei - se numesc negri, adică sunt din rasa negroidă, din Africa…

- Aha, sclavi!- Nuuu, nu mai există sclavi de mult! o corectă Mihai.- Pe vremea ta, aşa era, dar sclavia s-a desfiinţat, adăugă

şi Ioana. A ieşit chiar şi un război din cauza asta, în America… Acum toţi oamenii din lume sunt liberi - sau, mă rog, aproape toţi…

Alice, însă, nu avea chef de lecţii de istorie, cel puţin pe moment. Ochii-i alergau în toate părţile.

- Ce grasă e doamna aceea! Aşa, în costum de baie, se vede mult mai bine - eu n-am văzut oameni graşi decât îmbrăcaţi, nu ştiam că arată aşa de urât… Şi uite acolo, un domn fără un picior, săracul - oare ce-o fi păţit?… Vai de mine, exclamă ea, roşind, domnişoara care iese din apă umblă în ţâţele goale!

- Se spune "sâni", nu cum ai zis tu, îi atrase atenţia Ioana, zâmbind.

- Bine, dar nu-i e ruşine?- Cum vezi, nu - acum se poartă şi moda asta, "topless" se

numeşte, dar numai la plajă. În alte locuri, chiar ar fi necuviincios.

- Să ştii, adăugă Mihai, puţin mai încolo, pe plaja aia de

lângă epavă…- Ce "epavă"?- Vaporul acela - aşa se numeşte, "epavă", pentru că a

naufragiat, şi de-atunci zace acolo, stricat, şi nu se mai poate folosi. Aşa, şi ziceam că pe plaja de-acolo oamenii fac plajă fără nimic pe ei - se cheamă "nudişti" sau "naturişti". Cine vrea aşa, se duce acolo, cine nu, stă aici, sau pe alte plaje obişnuite.

- Putem să mergem şi noi acolo? N-am mai văzut niciodată!- Antonia şi Geo ne dau voie, dar alţi părinţi nu. Crezi că

ai tăi te-ar lăsa?- Nu ştiu… nu cred… sunt foarte ruşinoşi.- Atunci, mai bine nu mergem. Lasă, că-i foarte bine şi aici.- Şi, încheie Ioana, eu înţeleg că aici vezi foarte multe

lucruri care te fac curioasă, cu atâţia oameni în costum de baie, dar nu te mai holba aşa la ei, şi nu comenta în gura mare. Uită-te normal şi vorbeşte cât mai încet.

- Păi tot nu ne-aud, în gălăgia asta!- Mda, şi iar nu-i bine, spuse Mihai. E o hărmălaie aici, de

nu se mai înţelege om cu persoană. Din megafoane se-aud anunţuri, ăla de-acolo ascultă muzică la radio, ăştia şi-au pus playerul cu manele la maximum, copiii ăia cu mingea zbiară ca din gură de şarpe - aşa, mă, bine, fix în ziarul domnului din şezlong a trebuit s-o tragi! Măcar noi să nu facem gălăgie, uite, ca Antonia, arătă el spre mama sa, care stătea pe saltea, cu căştile audio în urechi.

- Mă derbedeilor, dacă nu vă potoliţi, vin la voi!Domnul din şezlong se ridicase şi ameninţa furios cu cele

două bucăţi ale ziarului sfâşiat de minge.- Pardon, nenea! strigă un băiat. Ne dai şi nouă mingea?- Na!Şi "domnul" trase un şur care catapultă mingea spre largul

mării.- Şi fiţi şi voi naibii mai atenţi, că vă ia mama dracului!- Cum vorbeşti cu copiii, bă, nu ţi-e ruşine? se înfipse în

faţa lui un mustăcios cu burtică.- Dacă-s ai tăi, fă bine şi dă-le educaţie, c-aicea nu suntem

pă maidan!- Bravo, copii, murmură Ioana. Hai cu scandalul, că de-aia

aţi venit la mare, nu?- Dar copiii nu se ceartă, doar oamenii ăia doi, care-s mari,

obiectă Alice.- Şi tot degeaba. Parcă-s nişte puşti prost-crescuţi. Nu-s în

stare s-o rezolve repede şi politicos… remarcă Mihai, în timp ce din zona de luptă înjurăturile continuau.

Noroc că le distrase atenţia ceva mult mai plăcut. Un căţel cocker negru se oprise chiar în faţa lor, dând vesel din coadă.

- Oooo, ce scump e! exclamă Alice, repezindu-se să-l

îmbrăţişeze.Căţelul, însă, o zbughi din loc, speriat (drept peste un

cuplu întins pe cearşaf), iar când ajunse la o distanţă sigură, începu să latre. Noroc că tinerii peste care trecuse erau mai calmi - se scuturară doar de nisip şi se culcară la loc.

- Cuminte, Blackie! interveni o cucoană cu capul înfăşurat în prosop, ca într-un turban! Şezi!

- Şezi mumos, mamă, zâmbi ironic Ioana. Goe, Bubico… doar Ionel mai lipseşte de-aici!

- Ai grijă cu căţeii, spuse şi Mihai. Sunt nişte drăguţi, şi noi îi iubim, dar dacă nu te cunosc, trebuie să-i iei cu binişorul, că nu se ştie…

- Sau îi pune lesă şi botniţă, continuă Ioana, sau merge cu el mai încolo, unde-i mai puţină lume. Cum ar fi chiar mai bine, are şi el nevoie să se zbenguiască.

Ca un făcut, în aceeaşi clipă Blackie desfăcu picioarele dinapoi şi-şi arcui spinarea, în cea mai neplăcută dintre poziţiile câinilor.

- Hai c-a nimerit la fix locul şi momentul! se strâmbă Mihai.- Sper măcar că madam Osama Bin Laden o să strângă imediat

după el, spuse Ioana, cu ochii spre femeia cu turban, care era ocupată să se uite spre singurul norişor din mijlocul cerului.

- Blackie, nu! interveni pe un ton ferm Alice.Spre surprinderea lor, căţelul se opri, privind-o fix.- Te rog să te duci acolo, îi arătă fata un loc din spatele

plajei, lângă faleză, unde era un coş de gunoi deja plin, în jurul căruia mulţi nu se sfiiseră să-şi arunce pe jos resturile care nu mai încăpeau înăuntru, de la gustările luate pe plajă: pungi, hârtii, coji de tot felul, oase de pui, sâmburi… Dacă tot te scapă, măcar urmează şi tu pilda oamenilor "civilizaţi"!

Ascultător, Blackie se grăbi să se conformeze, în timp ce stăpâna lui se apropia, cu ochii cât cepele.

- Da' cum ai reuşit, micuţo? Pe mine nu mă ascultă, neam, nu ştiu ce să mai fac cu el…

- Am eu metodele mele… zâmbi fetiţa.- În caz că nu ştiţi, spuse şi Ioana, ridicându-se în

picioare, ea e Alice. Aia din Ţara Minunilor!

* * *

Au luat masa la restaurantul hotelului - alt loc de un soi necunoscut pentru Alice, care avu astfel prilejul să înveţe şi următoarele reguli:

LA RESTAURANT

- Fii sociabil, fă-i pe cei de la masă să se simtă bine în

compania ta - dar nici nu întrece măsura!- Fii respectuos cu angajaţii restaurantului.- Aplică aceleaşi reguli de la masa luată în familie sau în

vizită.- Nu comanda mai multe feluri decât poţi mânca.- Dacă verşi ceva, anunţă imediat personalul de serviciu, ca

să şteargă. Nu uita să-ţi prezinţi scuze, şi să mulţumeşti după aceea!

- Dacă o mâncare e foarte bună, roagă-l pe ospătar să-i transmită bucătarului felicitările tale.

Dacă ai o problemă cu mâncarea (e rece, e prea sărată, pare să fie stricată, etc.), anunţă-ţi părinţii, sau un alt adult care te însoţeşte (profesor, etc.). E mai bine să cheme ei chelnerul, ca să-i explice problema, sau să i-o explici tu. În acest caz, fă-o politicos şi cu consideraţie. Ospătarul va fi dator s-o remedieze.

Dacă, însă, pur şi simplu constaţi că nu-ţi place mâncarea pe care ai comandat-o, fără ca ea să aibă vreun neajuns de preparare, e problema ta. Mănânc-o totuşi - dau, dacă nu poţi, las-o în farfurie, fără să comentezi; dacă cei de la masă îţi cer explicaţii, spune-le discret despre ce e vorba, şi atâta tot.

Două zile mai târziu, pentru a-şi lăsa pielea să se mai şi "odihnească" puţin - cu toţii se cam înroşiseră de la soare - au vizitat oraşul Constanţa, unde Alice s-a minunat la vederea Cazinoului şi a Farului Genovez, a Muzeului de Arheologie şi a Acvariului (unde, cu ajutorul puterilor ei secrete, conversa cu mulţi peşti, având totuşi grijă să nu-i streseze prea tare), a statuilor lui Ovidiu şi Eminescu, precum şi a tuturor celorlalte frumuseţi din oraş. Acolo, au mâncat la un fast food, unde erau valabile aceleaşi reguli ca la restaurant, plus alte câteva:

LA FAST-FOOD:

- La linia de autoservire, păstrează-ţi rândul, cu răbdare. Nu te muta de la un rând la altul - decât dacă în faţa ta cineva ia mâncare pentru un grup numeros.

- Nu profita de prezenţa unui prieten mai în faţă ca să treci lângă el şi să "câştigi timp", şi nici nu le permite altora să facă acest lucru; găseşte o cale de a-i refuza amical ("Iartă-mă, dar ieri a ieşit mare scandal din cauza asta…")

- În timp ce stai la coadă, hotărăşte-te ce vei alege, ca să nu pierzi vremea stând pe gânduri, când îţi vine rândul, făcându-i pe cei din spate să aştepte şi mai mult.

- Dacă iei de mâncare pentru un grup, cheamă câţiva prieteni care să te ajute cu tăvile.

- După masă, strânge toate resturile pe tavă, aruncă-le la coş şi pune tava în locul special destinat. Lasă masa în deplină ordine şi curăţenie!

La hotel se simţeau minunat, atât datorită personalului atent şi civilizat, cât şi fiindcă la rândul lor ştiau să se poarte în acelaşi fel:

- Poartă-te cu ei politicos, cuviincios, zâmbitor.- Păstrează ordinea şi curăţenia în cameră! Camerista are

zeci de camere de aranjat, şi nu toţi clienţii sunt bine-crescuţi! Se va bucura că tu eşti altfel decât majoritatea celorlalţi!

- Respectă regulile afişate şi instrucţiunile pe care ţi le dau angajaţii. Nu te supăra pe ei. Sunt datori să-ţi atragă atenţia.

- Spune-le angajaţilor atât ce nemulţumiri ai (cât mai politicos şi binevoitor), cât şi ce anume îţi place.

Evident, respectau cu aceeaşi stricteţe regulile de igienă deşi erau în vacanţă şi făceau zilnic baie în mare - poate chiar cu atât mai mult din aceste motive, cum se spune şi în bancul de mai jos:

Doi copii îşi bălăceau picioarele în mare.- Vai, ce murdar eşti pe picioare! observă unul.- Păi n-am mai venit la mare de anul trecut! răspunde

celălalt.

…Şi astfel, cele două săptămâni ale vacnţei la mare au trecut ca un vis - inclusiv pentru că nu uitaseră nici un moment următoarele:

Pe lângă plăcerile proprii oricărei vacanţe (înot, excursii, vizite în locuri interesante, ascensiuni pe munte, jocuri de tot felul), deplasarea îţi oferă şi alte şanse:

- Conversează cu membrii familiei. În timpul călătoriilor, când nu vă preocupă problemele vieţii de zi cu zi (şcoala, serviciul părinţilor, prietenii, vecinii, progamul de acasă), puteţi comunica altfel decât v-aţi obişnuit, puteţi să vă povestiţi lucruri pentru care înainte nu aţi avut timp, şi vă veţi apropia şi mai mult, în moduri cu totul noi şi neaşteptate.

- Profită de timpul liber, ca să citeşti. Aici nu te vor întrerupe problemele obişnuite de acasă, programul TV, Internetul, telefoanele de la prieteni, etc. Poţi descoperi autori noi, sau îi poţi înţelege şi savura mai bine pe cei deja cunoscuţi.

- Încearcă mâncăruri noi, pe care acasă nu aveai ocazia să le întâlneşti. Indiferent dacă eşti doar în altă regiune a ţării, sau

chiar în altă ţară, vei avea multe surprize plăcute! Ar fi păcat să ceri numai mâncărurile cu care te-ai obişnuit acasă.

* * *

Iar acum, în sfârşit, iată şi regulile de comportament în tren (sau autocar, avion, etc.) dintre care Goe le încălca pe cele mai multe, în fragmentul din cartea noastră:

Nu ocupa cu lucrurile tale scaunele rămase libere. Dacă lângă tine e un loc liber şi atât, ţi le poţi pune acolo - dar… în ordine! Dacă acest loc liber se află între tine şi un alt călător, ocupă doar jumătate din el - tot în ordine!

Ai grijă să nu-i deranjezi pe cei aşezaţi pe celelalte locuri:

- Nu-ţi întinde picioarele sub scaunul din faţă.- Nu-ţi sprijini genunchii de spătarul scaunului din faţă.- Nu te sprijini de spătarele altor sacaune.- Circulă cu grijă pe culoarul dintre scaune, şi numai dacă e

strict necesar.

Pe drum, e firesc să se lege conversaţii cu tovarăşii de călătorie - dar nu uita să aplici regulile de bună purtare din societate!

- Nu fi insistent, pisălog, curios, indiscret!- Atenţie! Aceşti oameni sunt necunoscuţi pentru tine, deci

trebuie să ai cu atât mai multă grijă!- Fă eforturi deosebite să eviţi conflictele - e foarte

neplăcut să fii nevoit să-ţi continui călătoria, câteva ore, alături de un om cu care te-ai certat.

- Dacă unul sau mai mulţi călători dorm în timpul drumului, păstrează liniştea: nu pune muzică, vorbeşte în şoaptă şi cât mai puţin, şi evită să-i deranjezi foindu-te lângă ei sau trecând peste picioarele lor.

* * *

Micul maior de cavalerie mărşăluia cu pas marţial prin vagon, fără să-i pese de călătorii din jur. Pe fotoliul ei, Manuela plângea. Bunicul cel mustăcios dormea sforăind, iar bunica tricota, întrerupându-se din când în când ca să-şi plesnească nepoata pe antebraţ, răstindu-se:

- Mai taci, fă, că numai tu eşti de vină! Tu şi ideile tale creţe, că numai golani d-ăştia micii îţi chemi! Ei, dacă nu dau eu cu evantaiul ăla al tău d-a azvârlita, să nu-mi zici mie pe nume!

Resemnaţi, Alice, Ioana şi Mihai încercau să se concentreze

asupra jocului lor de cărţi. Abia trecuseră de Medgidia.- Am zis eu că numai Ionel lipsea din vacanţa asta… mormăi

Ioana.- Da, ţin minte, răspunse Alice, dar nu mi-ai spus care

Ionel…- Ionel, din "Vizita"!

UITE CE ŢI-AM ADUS! (Vizite; cadouri)

- Mihai i-acas'?- Da… răspunse Geo, binevoitor dar destul de rece. Bună ziua

şi ţie, Nicule.- Am venit şi io pe la el, continuă băiatul, împingându-se pe

lângă el, ca să intre în casă.Geo oftă şi închise uşa de la intrare, uitându-se la ceas…

Nouă şi jumătate dimineaţa… Cam devreme pentru vizite, mai ales neanunţate…

Mihai şi Ioana abia se treziseră. Era vacanţă, aşa că puteau dormi pe săturate, iar acum tocmai îşi verificau ultimele mesaje şi notificări de pe Facebook.

- Hai sal! aruncă Nicu dând buzna pe uşă. Ce'aceţi, băi?- Puteai şi tu să baţi! sări în picioare Ioana, care era doar

în tricou şi chiloţi, ca să se acopere cu un cearşaf.- Da' ce puii mei are, la bazin cum e? replică Nicu

nepăsător, trântindu-se pe pat. Băi Stallone, fii antenă care-i treaba. Şi-a tras Remi un DVD super, numai caftinguri, şi vreau să-l văd şi eu, da-l ştii ce scorţos e, să-mi bag picioarele. Că n-are timp, că n-are aia, n-are aia, în puii mei, îl ştii cum e…

- Aşa…- Şi ziceam, poate vorbeşti tu cu el, să te cheme să ţi-l

arate, şi vin şi io, în puii mei, ce zici?- Ştiu şi eu…? stătu Mihai la îndoială. Nu-i spuse "aşa ceva nu se face". Ştia că n-ar fi avut nici

un rost.- Hai, bă, nu fi mârlă.- O să văd… evită el un răspuns clar.- Bine, Stallone, eşti marfă, îi dădu Nicu una peste umăr. Şi

pe-aicea ce mai aveţi mişto, mm? Jocuri noi, ceva?- Nicule, interveni Ioana, dacă aţi terminat ce-aveaţi de

aranjat, eu aş vrea să mă îmbrac.- Hooo, că mă duc, băga-mi-aş picioarele! Hai pa!Şi se duse.

Când soseşti, dacă suni la uşă şi-ţi deschide un părinte, nu spui pur şi simplu: "Răzvan e acasă?", sau "Am venit şi eu pe la Mariana", ci saluţi, te prezinţi (dacă e cazul), apoi precizezi: "Răzvan/Marian m-a invitat la dumneavoastră" - NU "la el/ea"! Deocamdată, casa este încă a părinţilor.

Vizitele se fac la ore potrivite - niciodată mai devreme de 10 dimineaţă, sau mai târziu de 9 seara. De asemenea, se evită

orele de masă (în afara cazurilor când vizitatorul este invitat în mod special la masă), şi perioada de odihnă de după-amiază.

Dacă cineva vine pe neaşteptate în vizită, sau se autoinvită, aveţi tot dreptul să-l refuzaţi, dar politicos şi binevoitor. Asiguraţi-l că v-ar face mare plăcere, şi scuzaţi-vă că pe moment nu-l puteţi primi, apoi înţelegeţi-vă împreună asupra unei alte date.

Cel mai bine e să nu faceţi vizite pe nepregătite. Anunţaţi-vă întotdeauna intenţia, din timp. Cel puţin cu câteva ore înainte, de exemplu: "Aş veni pe la tine diseară, pe la şase, dacă nu te deranjez."

Vizitele neanunţate se pot face numai prietenilor foarte apropiaţi, cu care s-a creat acest obicei, şi numai când sunteţi sigur că nu picaţi într-un moment nepotrivit.

O vizită neanunţată nu trebuie să dureze mai mult de 15-30 minute.

* * *

- Bine v-am găsit! exclamă Nică. - Ce dor ne-a fost de voi! sări şi Smărăndiţa s-o îmbrăţişeze

pe Ioana. De ce nu ne-aţi mai invitat până acum?- Iertaţi-ne, răspunse Ioana, dar până la vacanţă am fost

foarte ocupaţi cu şcoala, şi nici umbrela nu ne-a mai servit chiar mereu, tocmai ca să nu cădem pradă ispitei şi să ne neglijăm treburile… Şi-n plus… am fost curioşi să mai cunoaştem şi alţi eroi din cărţi… Să nu vă supăraţi…

- Hai, lasă, bine că suntem din nou împreună! o linişti Nică. Pe cineva din poveştile mele… alea pe care-o să le scriu când voi fi mare… aţi cunoscut?

- Da, le-am invitat o dată pe Fata Babei şi Fata Moşneagului…- Hmm, nu le ştiu… încă. Şi cum a fost?- N-au stat prea mult, doar o zi şi-o noapte… spuse Ioana.

Fata Moşneagului era o scumpă, ne ajuta la toate treburile prin casă, da' Fata Babei ne-a scos peri albi, de leneşă şi nesimţită ce era…

- Aşa…? Ia dă-mi şi mie să-mi citesc povestea, tare sunt curios…

- Te pomeneşti c-aşa ai să şi ajungi s-o scrii, că ţi-ai citit-o singur, undeva, cândva… adică aici, la mine! glumi Mihai.

- Trăiască paradoxurile temporale, murmură amuzat Geo, care tocmai trecea pe lângă uşa deschisă a camerei.

- Ce-s alea, Geo?

- O să vă explic eu…- În fine, reluă Ioana, până la urmă, ne-a biruit dorul şi am

zis să vă mai chemăm şi pe voi. Mai ales că şi Remus a spus, ne-a invitat azi pe la el, să vedem un film, să ne mai jucăm… I-a plăcut tare mult de voi, atunci, la şcoală, dar aţi plecat, şi-n locul vostru am fost la el cu Hänsel şi Grethel…

- Ăştia cine-s? vru să ştie Smărăndiţa.- Eroii dintr-un basm de Fraţii Grimm… Vi-l dăm să-l citiţi,

dacă vreţi.- Dacă ştiam că venim aici, vă aduceam o ie cusută de mama!- Şi eu, nişte cireşe de la Tuşa Mărioara!- Tot te mai caţări în pom să i le furi? zâmbi Mihai.- Nuuu, m-am lecuit! N-am uitat nimic din ce ne-aţi învăţat

voi! Acum ne-am împrietenit, îmi dăruieşte dumneaei singură!- Asta-mi aduce aminte, spuse Ioana. Remus ne-a invitat la

el, n-ar fi cazul să-i ducem şi noi c7eva?- Corect, fu Mihai de acord. Ia să vedem, ce-ar merge…? Lui

Remus îi plac la nebunie jocurile pe computer - hai să-i luăm un DVD nou!

Ioana clătină din cap:- Ne dă clasă la amândoi, nu cred că ne-ar duce capul să

alegem mai bine decât ar alege el singur… Şi se prea poate să-l aibă deja, mereu e la zi cu tot ce apare nou.

- Atunci, ce să-i luăm…? Tot ceva ce-i mai place lui mult - da' să ne pricepem şi noi, să nu greşim…

- E ziua lui? întrebă Nică. Sau de ce v-a invitat?- Nu, nu e nici o ocazie deosebită, dar are un film nou pe

DVD şi decât să ni-l împrumute, a zis că mai bine să-l vedem împreună. Aşa e Remus, când îi place ceva, le împărtăşeşte şi altora. A văzut "Back to the Future" de vreo treizeci de ori - de fiecare dată când i-l arăta câte unui prieten, se uita şi el din nou, zice că parcă l-ar vedea iar pentru prima oară.

- Şi, oricum, între prieteni, nu e nevoie să aşteptăm ocazii speciale ca să dăruim ceva ce-i face plăcere, sublinie Ioana.

- Dar nici să exagerăm nu trebuie, preciză Antonia, intrând în cameră.

- Antoniaaaaa, ce bine-mi pare că te văd! se repezi Smărăndiţa s-o sărute pe amândoi obrajii, urmată numaidecât şi de Nică.

- Şi mie, scumpii mei. Bine aţi venit! zâmbi sincer Antonia, îmbrăţişându-i. Cum spuneam, aşadar: dacă întrecem măsura cu cadourile, persoana se va obişnui aşa şi, dacă la un moment dat nu mai putem continua la fel, va crede că ne-a supărat cu ceva - sau… se va supăra chiar ea!

- Sau o să creadă că avem un interes, ceva… îşi aminti Mihai cele învăţate.

- Şi s-ar putea şi să se simtă datoare să ne facă şi nouă

cadouri peste cadouri… completă Ioana.- Ceea ce nu e firesc, conchise mama lor. Cadourile nu se fac

"din datorie" faţă de cele primite, ci numai faţă de prietenie în general.

- Şi să mai ştiţi ceva! se întoarse iar Mihai spre Nică şi Smărăndiţa. Câteodată, cadourile pot fi nepotrivite. Nu dăruiţi lucruri cuiva de la care aşteptaţi ceva…

- Cum ar fi…? întrebă fata.- Cum ar fi, interveni Nică, nu-i duci un coş cu mere lui

Bădiţa Vasile, când ştii că ai făcut o boroboaţă şi s-ar putea să te pună iar să încaleci pe Calul Bălan!

- Şi dacă i-am duce un cadou simbolic? propuse Ioana. S-ar bucura, doar suntem prieteni de atâta vreme…

- Ce fel e cadoul ăla… "simbolic"? vru să ştie Smărăndiţa.- Nu foloseşte la nimic anume, dar e foarte plăcut şi

simbolizează sentimente frumoase: o floare, un desen făcut de tine, o fotografie cu dedicaţie, un mic tablou, o iconiţă, un flacon de mir, etc…

- Bine, dacă nu ne vine nici o idee, pot să-i fac oricând un desen cum îi place lui, spuse Mihai. Totuşi, hai să ne mai gândim…

- Atenţie, totuşi! interveni Geo, din uşă. Chiar şi un cadou simbolic poate fi jignitor, dacă pică într-un moment nepotrivit. Uite, să vă povestesc ceva… Aveam eu un unchi, foarte bogat, dar şi zgârcit - om de afaceri… Şi, acum nişte ani, prin 2000, Ioana şi Mihai nici nu se născuseră încă, treceam printr-o perioadă grea, şi l-am rugat să mă ajute (indiferent în ce fel: să mă angajeze la firma lui, să-mi găsească un loc de muncă potrivit, să-mi împrumute nişte bani, etc.). Luni de zile, m-a ţinut numai în promisiuni - iar la Crăciun m-a invitat la masă, prilej cu care mi-a oferit, foarte încântat, o pungă cu cadouri! Ce credeţi că am găsit înăuntru? Calendare, agende şi pixuri promoţionale, de la firmele cu care făcea afaceri!

- Am o propunere! zise Antonia. Ce-ar fi să vă duceţi voi la mall? Sunt sigură că Smărăndiţei şi lui Nică o să le placă, data trecută n-au apucat să iasă deloc în oraş. Vă plimbaţi printre magazine, vă uitaţi, sigur o să daţi peste ceva potrivit!

- Marfă! se entuziasmă Mihai, deschizând uşa dulapului. Haideţi, că timp mult nu mai avem! Jos ia şi iţarii, ţolu' de oraş pe voi, şi la mall, birjar! La mall!

CADOURILE

Rostul principal al unui cadou este de a-i face o bucurie celui care-l primeşte. De aceea, trebuie să evitaţi orice cadouri care

ar putea avea efectul contrar.Dăruiţi-le prietenilor lucruri care le plac, sau pe care

ştiţi că şi le doresc şi încă n-au reuşit să şi le cumpere - dar, ATENŢIE! Dacă faceţi un cadou foarte scump, pe care celălalt nu şi-ar putea permite să şi-l cumpere, riscaţi să-l faceţi să se simtă jignit. Asemenea gesturi sunt potrivite numai între prietenii foarte buni, care se cunosc de ani de zile şi ştiu că n-ar avea niciodată intenţii jignitoare.

Dacă, însă, ai un prieten cu o situaţie materială modestă şi observi că-i place foarte mult un anumit lucru al tău (o jucărie, un aparat nu foarte scump, dar peste posibilităţile lui, etc.), i-l poţi dărui - sigur îi vei face o mare bucurie! (Totuşi, acest lucru nu e valabil şi pentru haine sau încălţăminte, a căror dăruire e nepotrivită aproape în orice împrejurare.)

La fel de jignitor poate fi considerat şi un cadou prea ieftin, un fleac inutil, sau un obiect de proastă calitate.

Astfel, trebuie să găsiţi mereu cadoul cel mai potrivit - atât cu persoana care-l primeşte, cât şi cu relaţiile dintre voi.

* * *

Pentru Nică şi Smărăndiţa, care prima oară nu apucaseră să iasă din casă decât ca să se ducă până la şcoală şi înapoi, mjiloacele de transport, centrul oraşului şi, mai ales, etajele, culoarele şi scările mall-ului aveau un efect de-a dreptul ameţitor. Totuşi, nu uitau aproape nici un moment sfaturile celor doi prieteni ai lor. Mergeau câte doi (în faţă, Ioana şi Smărăndiţa, în spate, Nică şi Mihai) ca să nu ocupe prea mult spaţiu, vorbeau cu glas normal, evitând să exclame sau să râdă prea zgomotos, şi ori de câte ori intrau în câte un magazin, Mihai deschidea uşa şi le lăsa pe fete să intre primele - iar ele, la rândul lor, aşteptau să intre sau să iasă mai întâi oamenii mari, dacă aceştia voiau să treacă la rândul lor. Salutau zâmbitori vânzătoarele, aveau grijă să nu deranjeze nimic prin magazine, şi nu uitau să spună, ori de câte ori era cazul, "Vă rog", "Mulţumesc", "Scuzaţi".

Deşi încă nu găsiseră nici un cadou mulţumitor pentru Remus, Ioana şi Mihai au profitat de ocazie ca să-şi cumpere unele lucruri de care aveau nevoie - şi, de asemenea, n-au uitat să le ia şi celor doi prieteni câteva daruri frumoase. Acum, fiind vacanţă, stabiliseră să-i ţină mai mult timp la ei - iar Smărăndiţa şi Nică, aflaţi deja la a doua vizită, suportau mai uşor dorul de casă. În plus, cei doi le spuseseră că, după prima vizită, ajunseseră înapoi chiar în aceeaşi clipă când plecaseră, aşa că nimeni de-acasă n-avea să le observe lipsa.

I-au mai delectat şi cu o masă la fast food - unde le-au dat aceleaşi explicaţii ca şi lui Alice, când mâncaseră într-un asemenea local, la mare. Evident, deşi erau încotoşmănaţi cu pachete "ca măgarii de samar", cum spunea Nică, le-au pus pe toate

cu grijă lângă perete (îşi aleseseră anume o masă de la margine); în nici un caz n-ar fi ocupat cu ele alte mese sau scaune, deşi la ora aceea localul era destul de degajat. La plecare, nu uitară să lase în urma lor deplină ordine şi curăţenie.

- Ştiţi, le spuse Ioana celorlalţi doi, trebuie să ne gândim că au să vină şi alţi copii - şi dacă noi facem impresie proastă, oamenii de pe-aici se vor purta urât cu ei, chiar dacă nu vor avea nici o vină. Ultima impresie lăsată în urma noastră, aia rămâne. De multe ori am tras şi noi ponoasele din cauza altora dinainte.

- Dar e nedrept! protestă Nică.- Este, dar e o nedreptate pe care noi o putem îndrepta:

schimbăm în bine părerea lăsată de alţi copii.Cum bine ştim, Antonia şi Geo aveau deplină încredere în

Ioana şi Mihai pentru a-i lăsa singuri prin oraş - dar lucrurile nu stau întotdeauna aşa şi, pentru acei copii care, fiind împreună cu părinţii, primesc totuşi permisiunea de a umbla uneori prin mall neînsoţiţi, pentru câtva timp, ar mai fi de reţinut următoarele reguli:

Dacă părinţii te lasă singur în mall pentru un timp:- Respectă ora întoarcerii sau a reîntâlnirii!- Respectă spaţiul în care aţi stabilit că vei umbla.- Povesteşte-le cum te-ai descurcat.- Cât eşti singur, poartă-te civilizat, pentru că impresia

lăsată se va răsfrânge şi asupra părinţilor tăi.

- Fiţi vă rog amabilă, cât e Stephen King-ul ăsta…? întrebă Mihai.

- Nici nu ştiu, că abia azi l-am primit… Da' citeşti tu aşa ceva, măi băieţaş? Câţi ani ai?

- Nouă, şi da, am mai citit încă două, şi-mi place la nebunie… Şi filmele i le-am văzut!

- I-auzi, ce cititor precoce avem noi aici…! Da' să ştii că-i cam scump, uite, văd că face aproape un milion… adică, o sută de roni… Optzeci şi nouă şi nouăzeci de bani, mai exact.

- Mihai! exclamă Ioana. Am găsit cadoul!- Pe bune! se bucură fratele ei. Remus e mort după Stephen

King, şi sigur n-are "Sub Dom", dacă abia azi a apărut!- A, vrei să i-l faci cadou cuiva? întrebă vânzătoarea. Să

ţi-l împachetez frumos?- Da, vă rog… Adică, nu, staţi… Dacă se poate, daţi-mi

hârtia, şi-l împachetez eu acasă. Vreau să-i scriu şi o dedicaţie.- Serios? Te pomeneşti că tu ai tradus cartea - că Stephen

King sigur nu eşti!- Nu, nu, râse Mihai, dar aveţi dreptate, mi-a spus şi mie

mama că pe pagina de gardă a cărţilor scriu dedicaţii numai cei care au lucrat la ele… O să i-o scriu pe un cartonaş frumos, şi i-

l pun între pagini.- Aşa mai merge… Plăteşti cu cardul?- Nu, ne-a dat tata cash, răspunse Ioana. Staţi să văd cât

ne-a mai rămas…- Card… cash…? repetă nedumerită Smărăndiţa.- Vă explicăm noi, avem tot timpul, îi promise Mihai, în timp

ce sora lui scotocea preocupată prin portofel. Bine că n-are preţul pe ea, altfel trebuia să-l dezlipim, sau să-l ştergem…

- De ce?Mihai, însă, nu apucă să-i răspundă; sora lui tocmai ridicase

o privire dezamăgită:- Nu ne-au mai rămas decât şaizeci de roni… Aşa ne trebuie,

dac-am vrut fast food - că nu mai puteam s-aşteptăm pân-acasă. Of…!!!

- Când trebuie să daţi cadoul? se interesă vânzătoarea.- În după-amiaza asta… şi nu mai avem timp să ne ducem şi să

ne-ntoarcem, şi… Hai să căutăm o carte mai ieftină - ce-aţi mai primit azi, cât să ne-ajungă banii?

- Păi, să vedem… Câţi ani are prietenul vostru?- Face unsprezece peste două luni.- Staţi! exclamă Nică, privind fix spre un raft.- Ai găsit tu ceva…?- Staţi puţin… repetă el, muncit de un gând. Ne scuzaţi o

clipă…Şi, chemându-şi prietenii mai spre uşă, începu să vorbească

grăbit, cu glas scăzut:- Voi aţi zis că băiatul ăsta, Remus, are şi el o umbrelă

magică, nu?- Nu, are o cutie… dar tot magică, da.- Deci, primeşte şi el prieteni din poveşti…- Da, i-a invitat pe Enrico, din "Cuore", pe Tic din

"Cireşarii", pe Nemecsek, din "Băieţii din strada Pàl"…- Deci, o să-i puteţi spune cine suntem noi, nu mai e nevoie

să trecem drept "verii de la ţară", aşa-i…?- Ce idee ţi-a venit? vru să ştie Ioana, privindu-l atentă.- Acolo, pe raftul ăla, e o carte pe care am scris-o eu! …

Adică, AM S-O SCRIU eu, când voi fi mare! Mi-am dat seama, că mi-aţi zis voi că atunci n-o să mă mai cheme Nică al lui Ştefan a Petrii, ci ION CREANGĂ, nu…?

- Wow…! exclamă Mihai, care începea să prindă ideea.- Şi i-o facem cadou, şi eu îi scriu dedicaţia! O să

înţeleagă cum de s-a putut, nu-i aşa?- Va fi singurul copil din România… ce din România, din LUME,

care să aibă o carte cu dedicaţie de la Ion Creangă…! murmură Ioana, fermecată.

Mihai nu se putu abţine să-l strângă pe Nică în braţe.- Frăţioare, eşti un GENIU!!!

- Abia acum ai aflat…? i-o întoarse sora sa, izbucnind în râs.

Cadourile strâng legăturile de prietenie, făcându-le plăcere atât celor care le primesc, cât şi (cum este normal!) celor ce le oferă.

Trebuie să fie date sincer şi fără a urmări nici un interes (nici măcar cu gândul la cadourile pe care le veţi primi la rândul vostru; când faceţi cuiva un cadou, gândiţi-vă numai la el).

Cadoul trebuie să fie ales cu atenţie, ambalat frumos şi oferit cu căldură - sunt lucruri mult mai importante decât preţul cadoului.

De pe orice cadou trebuie să scoateţi eticheta cu preţul. În trecut se obişnuia ca, atunci când preţul e imprimat (de exemplu, pe coperta unei cărţi), să fie şters cu pixul, dar gestul nu e elegant - atrage atenţia asupra lui, dând impresia că aţi vrut neapărat să spuneţi: "Uite, nu contează cât am plătit!", iar primitorul se poate gândi că a fost un preţ fie prea mare (obligându-l să vă ofere la rândul lui ceva scump), fie prea mic (semn că sunteţi sărac sau zgârcit). Lăsaţi-l aşa cum e.

* * *

Nicu era el prost-crescut, dar avea un fond bun şi putea fi un prieten extraordinar, aşa că pe Mihai nu-l lăsase inima să nu pună o vorbă pentru el. Remus cam strâmbase din nas la început, dar în cele din urmă se înduplecase. Ce-i drept, când îi dăduse lui Nicu vestea cea bună, Mihai îi spusese clar că dacă voia să vină şi el în vizită, trebuia să bage la cap, mort-copt, câteva sfaturi, altfel putea să-şi mute gândul - iar vecinul său dorea atât de mult să vadă "Django dezlănţuit", încât, mai mormăind, mai bodogănind, acceptase.

Aşa se face că, după-amiaza la ora patru, toţi cinci sunau la uşa familiei Cernat. Le deschise chiar Remus - părinţii lui întârziau ca de obicei, din fericire, aşa că gafele de comportament ale lui Nicu aveau să fie trecute cu vederea mai uşor.

- Ia de-aici… zise acesta, arătându-i o cărticică pe care Ioana şi Mihai îşi putuseră permite s-o cumpere, pe lângă cadoul lor, ca să aibă şi el ceva de oferit.

Şi o trânti pe scaunul din antreu, grăbit să intre în living.Remus şi cei doi fraţi schimbară o privire, dar Ioana îi

şopti:- Lasă, e mai bine aşa… Avem o surpriză, şi preferăm s-o ştii

numai tu…- Okay, răspunse Remus. Nicule, venim şi noi imediat…- Da' mai repede, că mor să văd filmu-ăla, în puii mei…- Bine, hai că nu stăm mult…Şi, profitând de faptul că băiatul oricum nu ştia ce se face

şi ce nu, Remus închise uşa camerei, în timp ce Mihai scotea din pungă pachetul pregătit cu grijă.

- Uite, te rog să primeşti asta, din partea… noastră, încheie el, cu un gest care-i cuprindea pe toţi patru.

- Mulţumesc… zâmbi Remus, privind spre Nică şi Smărăndiţa, cam mirat că nimeni nu făcea prezentările. Iar ei sunt…

- Scuză-mă, vei afla imediat, răspunse Ioana. Surpriza de care-ţi ziceam…

- Aha… începu Remus să se dumirească. Iar veniţi cu din-alea… Hai, ziceţi odată! Tom Sawyer şi Becky? Alice şi Iepuraşul de Paşti? Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana când erau mici?

- Ai răbdare. Mai întâi, te rog să despachetezi cadoul, insistă Mihai, oferindu-i pachetul cu un gest demn şi elegant al mâinii drepte.

Curios, dar fără să se repeadă, Remus desfăcu hârtia lucioasă şi, la vederea coperţii, pe care scria "ION CREANGĂ - Poveşti, amintiri, povestiri", ridică o privire complice:

- Cred că m-am prins…- Băăă, să-mi bag picioarele, mai staţi mult în puii mei

acolo? se auzi din living.- Acum venim! strigă Remus.- Citeşte dedicaţia, îi spuse Ioana.Băiatul deschise cartea la pagina de gardă şi… ce văzu?

Pentru Remus,Bunul meu prieten din viitor,Aceste file dintr-un trecut pe care el nu-l poate desluşi

decât prin slova cărţii.Cu drag,Nică al lui Ştefan a Petrii(Ion Creangă)

Când ridică privirea spre ei, în ochii lui Remus luceau lacrimi.

- Băi… îngăimă el, cu glas înecat. Băga-mi-aş…- Să-mi bag picioareleee…!!! răsună prin uşă un răcnet

prelungit.Cu bărbia tremurându-i şi ei de emoţie, Ioana murmură:- Păcat doar că n-ai s-o poţi arăta la nimeni… Te-ar face cel

mai tâmpit mincinos din lume…Drept răspuns, Remus îi cuprinse pe toţi patru în braţe, în

acelaşi timp - atât cât putea…

- Nici n-aveam de gând… Asta se ţine-n SUFLET, nu-i ca să mă dau mare cu ea… Băi Stallone, băi Rockitzo… Smărăndiţo, şi mai ales tu, Nică… ăsta-i CEL MAI MARFĂ DE MARFĂ CADOU DIN VIAŢA MEA…!

Din păcate, rareori avem ocazia de a face nişte daruri atât de minunate ca un volum de Ion Creangă cu dedicaţia autorului - sau, ce "rareori", aşa ceva se poate numai în poveşti! Prin urmare, să aflăm şi alte câteva lucruri despre cadourile obişnuite pe care le putem oferi prietenilor:

- Orice cadou se oferă cu mâna dreaptă (sau, dacă e voluminos, cu ambele mâini) - niciodată cu stânga! Gestul trebuie să fie demn şi elegant.

- Nu punem grăbiţi cadoul în mâna primitorului, nerăbdători să intrăm în casă sau să începem conversaţia sau joaca.

- În nici un caz nu punem cadoul pe o piesă de mobilier: îl înmânăm personal primitorului.

- Nu i-l oferim cu o mână moale, într-o atitudine indiferentă sau neglijentă.

- Rostim o frază prietenoasă: "Te rog să-l primeşti, din partea mea…", "Ţi-am adus şi o atenţie…" - nu aruncăm vorbe seci, gen: "Ia aici," "De la mine", "Pune-l şi tu pe-ăsta pe undeva…"

- Numai între prieteni foarte apropiaţi, care nu se supără, sunt permise oferte glumeţe, gen: "Ţine-te şi tu de asta să nu cazi", sau "Ia-o cu grijă că pătează!".

Când primiţi un cadou, deschideţi-l imediat, manifestaţi-vă bucuria şi mulţumiţi. Dar nu insistaţi prea mult, şi în nici un caz nu exprimaţi critici (că nu vă place, că mai aveţi un obiect la fel, că aţi fi preferat nu ştiu ce altceva…).

Nu trebuie să faceţi nici comentarii "negativ-binevoitoare", gen: "Vai, nu trebuia!", "E prea scump", "Îmi pare rău că ţi-ai pierdut timpul, ştiu ce greu se găseşte" - sunt o dovadă de proastă creştere şi-l vor pune pe celălalt în situaţii neplăcute.

Se întâmplă să primim şi cadouri inutile, sau chiar deranjante. În asemenea cazuri, e bine ca, după câtva timp, să deschidem cu tact o conversaţie prin care să-i dăm de înţeles celuilalt (cu grijă ca să nu se simtă jignit) cam ce fel de lucruri ne plac, şi care nu.

* * *

- Dar şi sărac aşa ca după jocul acesta, ca după jocul trecut şi ca de când am început să joc "Monopoly" cu voi, niciodată n-am fost! râse cam strepezit Nică, în timp ce se ridicau cu toţii de la masa unde, printre numeroasele case şi hoteluri ale celorlalţi, iaca se zărea şi pe Baltic Avenue o biată bojdeucă. Una, nu mai

multe!- Lacă, Nică, îl consolă Remus. Cine n-are noroc la joc, are-

n dragoste! Cât mai staţi în Bucale?- Încă nu ne-am hotărât… răspunse Mihai. Poate până la

sfârşitul vacanţei, poate mai puţin… Oricum, până-n cinşpe august, sigur.

- A, chiar! îşi aminti Remus. Pe cinşpe-i ziua ta! Păi, dom'le, io-ţi zic încă de pe-acum: La mulţi ani!

ALTE GENURI DE VIZITE

PRIMA VIZITĂ ÎNTRE DOUĂ NOI PRIETENE

Gazda:- Termină-ţi toate treburile înainte şi fii gata s-o primeşti

şi să te ocupi de ea.- Planifică unele activităţi, ca să fii sigură că veţi avea o

ocupaţie împreună: albume, muzică, filme, jocuri, etc. Fiind o prietenie nouă, va fi şi un prilej de a vă cunoaşte mai bine.

- Implic-o în tot ce faci. Dacă invitata refuză o anume activitate, abandoneaz-o şi tu, în prezenţa ei, propunând alta.

- Tratez-o cu ceva, sau invit-o la masă (în funcţie de oră). ATENŢIE la formulare! Nu-i spui: "Nu ţi-e foame?", ci ceva gen: "Până e gata masa, mâncăm nişte popcorn sau fructe?"

- Fă-o să se simtă cât mai bine (să nu-i fie prea cald, prea frig… deschide sau închide fereastra ori aerul condiţionat, etc.)

Invitata:- Fii punctuală.- Fii pregătită să accepţi propunerile gazdei. Poţi refuza

una, maximum două. În rest, fii deschisă la nou - poate vei descoperi ceva plăcut! Poţi face şi tu propuneri, dacă sunt aplicabile (ai adus ceva cu tine, sau vezi în casă anumite lucruri care-ţi dau idei - DVD-uri, jocuri, albume, etc.)

- Fii grijulie cu toate obiectele din casă. Nu te aşeza şi nu te mişca prea neconvenţional, "ca la tine acasă". Cere permisiunea când vrei să foloseşti orice obiect (mai ales telefonul). La aparatura electronică, las-o pe gazdă să umble. Dacă spargi sau strici ceva, oferă-te imediat să înlocuieşti sau să repari obiectul (NU să-l plăteşti! Nu e elegant.)

- Oferă-ţi ajutorul la strânsul mesei, spălatul vaselor după masă, punerea în ordine a lucrurilor cu care v-aţi distrat.

VIZITE DE MAI MULTE ZILE

Nu strică să reţineţi trei zicale, toate cu acelaşi sens:

"Musafirul, oricât de iubit, după trei zile devine urât.""Musafirul este ca peştele: după trei zile, se împute.""Musafirul şi ploaia devin plicticoase după trei zile."

LA MULŢI ANI! (Aniversări, petreceri)

- Salut, Andrei. Sâmbăta viitoare e ziua mea, mi-ar face plăcere să vii şi tu.

- S-a făcut, barosane, mersi mult! La ce oră?- La trei.- Dup-amiaza, da?- Ei, nu, că noaptea! Normal că după-amiază!- Auzi? Pot să mai aduc pe cineva?- Hmm… pe cine, dacă pot să te-ntreb?- O prietenă, e la mine în vacanţă…- Aha… Ştii ce? Te sunt eu într-o zi, două, şi-ţi spun - să

vedem câţi o să fim.- Bine, Stallone. …A, să ştii, are şi căţel - dacă nu

deranjează.- Nici o problemă, dacă-i cuminte şi prietenos. Hai că

vorbim.- Vorbim. Şi mulţumesc de invitaţie, barosane - îţi zic de

pe-acum: La mulţi ani!Mihai închise telefonul şi reveni la masa de consiliu.- Gata, vine şi Grasu… adică, Andrei, se corectă el.- I-ai spus tot ce trebuia, da? întrebă Geo.- Păi, cum? Data, ora şi ocazia. Adresa o ştie, normal.- Deci, să vedem ce mai avem de stabilit, spuse Ioana, cu

privirea pe una dintre liste… Ce-o să servim la masă?- Ajungem şi acolo, răspunse Antonia.- Câţi invitaţi credeţi c-au să vină? se interesă Mihai. Că

Andrei vrea să vină cu un prieten.- Până acum, au confirmat patru din zece, spuse Ioana,

uitându-se la altă listă. Remus, Gospo, Laura şi Andrei. Marinaru nu vine clar, e la munte.

- Marinaru la munte! se amuză Nică. Şi Munteanu unde e, la mare?

- Bună, asta! râse Geo. Deci, ei patru, plus voi patru, până acum avem sigur opt - nouă, cu prietenul lui Andrei. Cred că ne putem permite douăzeci de oameni, maximum, în total.

- Păi anul trecut am fost cinşpe… îşi aminti Mihai.- Ei, da, dar de-atunci aţi mai crescut…- Şi aşa încap mai mulţi? se miră Smărăndiţa. Eu credeam că e

invers…- N-au crescut atât de mult încât să se pună problema câţi

încap şi cât nu, zâmbi Antonia. Ideea e că acum, fiind mai mari, vor fi mai liniştiţi. Ce balamuc era anul trecut, când se zbenguiau peste tot…

- Noroc c-avem vecini de treabă, interveni Ioana. Însă chiar şi aşa, tot trebuie s-avem grijă, să nu iasă un tămbălău prea mare.

- Ia să vedem, reluă Geo, pe lângă cele obişnuite, ce-aţi vrea să mai cuprindă petrecerea?

- Ce super ar fi fost să stăm şi noi la curte, ca Gospo… murmură Mihai, cu jind. Am fi pregătit nişte jocuri cu mingea… sau în piscină…

- Şi dacă uitai să le spui să-şi aducă slipurile la ei, ne mutam la Costineşti, la epavă - că-i la doi paşi! îl ironiză Ioana. Pe Bleguţa de ce n-o inviţi?

- Păi nu ştii că Grasu face mereu mişto de ea? N-am chef să ne strice petrecera.

- Bun, cred că putem trece la alcătuirea menu-ului, propuse Antonia, cuprinzând cu privirea hârtiile de pe masă, printre care erau şi câteva instrucţiuni sosite din umbrela magică…

LISTA INVITAŢILOR

Cel mai important lucru.E greu de făcut. Numărul maxim e limitat, nu vrei nici să-i

omiţi pe unii, nici să-i jigneşti pe alţii, şi mai trebuie şi să ţii seama cine cu cine se înţelege bine şi cine nu.

Coechipierii de fotbal…?Cercul de dans…?Uneori, e amuzant să-i amesteci. Unele petreceri în care

diverşi invitaţi se cunosc pentru prima oară sunt foarte reuşite. În fond, tu eşti prietenul lor comun.

INVITAŢIILEPot fi scrise, telefonice sau directe - în funcţie de

împrejurări.

Telefonice: Vorbeşte deschis şi sincer. "Salut, Matei. Sâmbăta viitoare,

după-amiază, e ziua mea, vreau să vii şi tu.Nu începe întrebându-l: "Ce faci sâmbătă?" Dacă spune "Nu am

un program anume", şi apoi îl inviţi, se va simţi obligat să accepte. Altfel, dacă preferă să nu vină, se va putea scuza: "Îmi pare rău, dar suntem invitaţi la unchii mei…"

- Spune clar data, ora şi adresa.- Explică-le cum pot ajunge la tine, celor care nu ştiu.- Nu insista să vină, dacă te refuză.- Spune-le dacă vrei să aducă ceva anume (costume de baie,

echipament sportiv, anumite jocuri, DVD-uri, etc.).

Scrise:

Trimite invitaţiile din timp. Precizează motivul petrecerii.Poţi face invitaţii cu un desen sugestiv.

- Scrie lizibil (preferabil, la computer/imprimantă).- Precizează cine dă petrecerea. (Dacă o dai împreună cu alţi

prieteni, scrie-i pe toţi în ordine alfabetică.)- Spune clar data, ora şi adresa.- Poţi include şi o schiţă cu adresa, pentru cei care nu ştiu

cum să ajungă la tine.- Precizeză ce răspuns preferi (telefonic, în scris, e-mail -

include datele de contract).- Dacă înmânezi invitaţiile în grup (şcoală, trupă de dans,

club sportiv, etc.), eşti obligat să-i inviţi pe toţi (altfel, mai bine trimite-le pe alte căi). Trebuie să ceri permisiunea profesorului, antrenorului, etc., pentru a le împărţi.

* * *

- La mulţi ani, Stallone!- La mulţi ani, Gospo! Bună, o salută Mihai şi pe fata care o

însoţea pe Adriana. Eu sunt Mihai Şerbănoiu, cum sunt sigur că ştii, da' în clasă mi se zice Stallone. Haideţi, intraţi…

- Ea e Heidi, verişoara mea din Ardeal, o prezentă Adriana, pe un ton cam ciudat.

- Aha… îmi pare bine, răspunse Mihai, cu o lucire complice în ochi. Abia aştept s-o cunosc… mai bine. Dă-mi voie… se oferi el s-o ajute pe Heidi să-şi scoată pelerina - punând-o, odată cu umbrela Adrianei, în debaraua din antreu. Astea le pun aici, ca să ştiţi.

- Şi uite, continuă Adriana, oferindu-i un pachet învelit în hârtie albă cu flori bleu pal (pe care-l ţinea cu ambele mâini, fiind destul de voluminos), te rog să primeşti, de la mine şi Heidi…

- Vă mulţumesc! Ia să vedem, ce-avem noi aici…? nu-şi ascunse Mihai curiozitatea, desfăcând cu grijă hârtia. Wow, prăjituri! Arată super apetisant, abia aştept să le punem pe masă, la desert! Da' ce sunt, că n-am mai văzut din-astea…?

- Nici n-aveai cum, eu le-am făcut! chicoti Adriana. Nu degeaba mi se spune Gospo!

- Iar astea sunt pentru mama ta, adăugă Heidi, arătându-i un buchet de şapte lalele roşii, învelite cu mult dichis într-o ţiplă foşnitoare, având în partea de sus o fundă albastră şi o cartolină în îndoitura căreia se zăreau cuvintele unei dedicaţii. Scuze că nu le-am despachetat, dar se strica aranjamentul…

- E-n regulă. Mama-i în casă, hai să i le oferi - şi să cunoaşteţi lumea… Adică, staţi un pic, le reţinu Mihai, căci

tocmai se auzise din nou soneria.- Hai la mulţi ani, şefule! exclamă expansiv Remus, cu ceva

dreptunghiular în mâna dreaptă. Ţi-l prezint pe Huckie! adăugă el, bătându-l pe umăr pe băiatul de vreo paisprezece ani, pistruiat şi cu o căpiţă de păr roşcovan şi ciufulit care-şi ţipa din toate firele victoria în bătălia cu pieptenele şi fixativul.

- Încântat! replică Mihai, întinzându-i mâna noului-sosit. Mihai Şerbănoiu. Faceţi cunoştinţă: Adriana, el e Huck Finn, prietenul lui Remus. Heidi, ei sunt Remus şi Huck. Huckie, ţi le prezint pe Adriana Ionescu, zisă şi Gospo, şi pe Heidi… îmi pare rău, n-am reţinut numele de familie, ptiu doar că e nepoata Unchiului Alm…

Adriana şi Remus făcură o clipă ochii mari, apoi izbucniră în râs.

- Şi tu, Brutus?… remarcă Adriana, care doar cu o seară înainte văzuse la televizor "Iulius Cezar", după William Shakespeare.

- Şi tu, brută…! i-o întoarse Remus.

LA VENIRE ŞI PLECARE

Întotdeauna:- Primeşte-l pe fiecare cu un salut zâmbitor- Fă toate prezentările necesare- Arată-le unde să-şi lase hainele.- Nu omite pe nimeni la plecare, pentru rămas-bun.- Mulţumeşte-i fiecăruia că a venit.- Ai grijă ca fiecare să poată ajunge uşor acasă.

Niciodată:- Nu ignora nici un invitat, la sosire, dacă eşti ocupat cu

altceva. Primeşte-l ca mai sus.- Când un invitat trebuie să plece, nu-l lăsa să aştepte până

vii la el să-şi ia rămas bun. Scuză-te faţă de cei pe care trebuie să-i părăseşti câteva momente.

Situaţia era cât se poate de clară, pentru toată lumea, şi nu era nevoie de explicaţii prea amănunţite. Se adunaseră, aşadar:

Mihai, Ioana, plus Nică şi Smărăndiţa,Adriana cu Heidi,Remus cu Huck,Andrei cu Dorothy şi Toto,Dana cu Tom şi Becky - ce bucurie, să descopere că, fiind

îndrăgiţi şi de alţi prieteni din acelaşi grup, acum se reîntâlneau!

Mirela cu Enrico şi Derossi - altă coincidenţă plăcută pentru

toată lumea.Marcel cu Degeţica şi Tom Thumb - care, spre încântarea

tuturor, erau într-adevăr mici cât nişte păpuşi Barbie! De altfel, îi transportase chiar în casa respectivelor, luată cu împrumut de la sora lui, Marilena, că avea şi toartă (casa, nu Marilena!)

Laura cu Kristin - o fetiţă sfioasă şi tăcută, pe care nimeni nu ştia de unde s-o ia (deşi lui Mihai i se părea cunoscută de undeva…),

Nicu - care nu adusese pe nimeni, că din păcate nu-l pasiona lectura (dar Ioana şi Mihai sperau s-o rezolve şi pe asta, cât de curând).

În total erau douăzeci şi doi - dar, datorită micilor dimensiuni ale "Degeţeilor", puteau spune că se înscriseseră în limita maximă stabilită.

Mihai se ocupa de toată lumea, acordându-i atenţie fiecăruia în parte, pe rând, iar Ioana urmărea ca toţi să se servească de la masa tip bufet, plină de gustări şi băuturi. Amândoi aveau grijă ca fiecare musafir să poată participa la toate activităţile.

Cadourile, la rândul lor, erau puse în ordine pe comoda din living. Mihai îl deschisese pe fiecare în parte, arătându-şi bucuria de a-l fi primit şi mulţumind din inimă - nici nu era greu, căci toate fuseseră foarte bine alese, făcându-i o reală plăcere.

Dacă preferi să deschizi cadourile numai după plecarea invitaţilor, nu trebuie să faci nici o excepţie. (Unii consideră că aşa ar fi mai elegant, ca să nu pari prea curios - dar e mai puţin recomandabil, pentru că unii pot insista: "Deschide, să vezi ce ţi-am adus!", şi nu se cade să-i refuzi.)

FLORILE

Florile se oferă fără ambalaj (hârtie, celofan).Fac excepţie buchetele cu un aranjament deosebit, pe care

ambajalul îl pune în evidenţă, iar despachetarea lor l-ar strica.Pe stradă, florile se duc în mână cu capetele în jos - dar,

înainte de a le oferi, le întoarcem în poziţie normală.

La noi, există regula ca florile să se aducă în număr fără soţ (impar). Florile în număr cu soţ sunt destinate numai persoanelor decedate (la funeralii, la vizitarea mormintelor, etc.)

În alte ţări, aceste tradiţii pot fi diferite.

- N-am pod… ce fel de pod să am? întrebă Derossi, nedumerit.- Bă, tu faci mişto de mine? ripostă Nicu. Ce poduri visezi,

să-mi bag picioarele? Te-am întrebat dacă ai "AiPod"!- Nu înţeleg…- Hai că minţi, în puii mei! Cum să nu-nţelegi ce-i aia

"AiPod"?- Nicule, fii bun, interveni Ioana - şi, luându-l deoparte,

începu să-i explice că Ernesto Derossi era italian, şi oricât de bine vorbea româneşte, era posibil să nu înţeleagă unele cuvinte şi expresii - probabil din cauza accentului.

- Îmi bag picioarele-n el de accent! proclamă Nicu.Mihai urmărea şi el, la fel de atent, ca nimeni să nu se

comporte nepotrivit (să nu fie prea zgomotos, certăreţ, sâcâitor, bosumflat, etc.), nimeni să nu rămână deoparte - şi, în genere, tot ce se întâmpla.

- Dă mai încet, te rog, îi atrase el atenţia lui Andrei - care, cât era el de gras, se legăna visător, împreună cu Mirela (care nu se mai împopoţonase ca o paparudă, dar tot era cam înzorzonată), pe ritmurile unei piese "BUG Mafia" - potrivită LA FIX pentru "legănări"!

- Scuze, barosane…- Şi voi, nu vă supăraţi, da' cam gata cu bârfa, da…? luă

atitudine şi Ioana.- Hai, fatăăă, se apără Dana, că nu-i nici o bârfă! Decât le

povesteam la Becky, Heidi şi Dorothy ce marfă a fost în Albena, luna trecută!

- Decât ai putea să povesteşti la toată lumea! Hai, spargeţi bisericuţa, sau catedrala mântuirii neamului, ce-o fi…

- Huck, sper că nu te plictiseşti… interveni Mihai, în altă cameră.

- Păi… ziceam că să mai vorbesc cu Tom, poate punem de-o bandă de piraţi şi aici, da' văz că nu se mai dezlipeşte de lădoiu' ăla cu lampă, care tot chiţăie…

- Lasă, că rezolv eu. Tom, nu crezi c-ar fi bine să-i arăţi şi lui Huckie cum se joacă "Găseşte comoara"?

- Serios că da! se plesni Tom Sawyer peste frunte. Fraier mai sunt!

- …şi intră tipa! Doamna, zice: "Mirela, ţi-ai făcut colecţia de plante medicinale?" Mirela, zice: "Da, doamnă, uitaţi, aicea e!" Şi-i întinde o cutie de pantofi. Doamna ia cutia…

- …şi-n clipa aia, continuă Laura în locul lui Remus, se rupe fundu' cutiei şi cad pe jos un fir de muşeţel rupt din curtea şcolii şi trei castane!

- Păi tu nu eşti la noi în clasă… se miră băiatul. De unde ştii?

- Ghici ghicitoarea mea!- Hai, nu face pe chioara! - Sunt "Ochelaristă", nu "chioară"! îi aminti Laura.- Lasă, că al'ceva voiam să spun… Da' tu zi: de unde ştii?

- Întâmplător, ai mai povestit faza asta de cel puţin zece ori! Nu-i petrecere să n-o zici!

Când cineva are obiceiul de a povesti mereu şi mereu aceeaşi întâmplare…

De două, trei ori, poate fi amuzant, dar apoi devine plicticos şi chiar enervant. Cel mai bine e să vă arătaţi amuzat şi… să preluaţi povestirea, continuând-o în locul lui! Poate aşa îşi va da seama că se repetă le nesfârşit, şi se va "vindeca" de nărav.

- Mirela, mama ta la telefon! anunţă Antonia.- Vai, mulţumesc! sări Mirela de lângă Andrei. Mi-am pus

mobilul pe sailănt, cum m-a învăţat, da' am uitat să mă uit la apeluri…

Când eşti într-o vizită, închide telefonul mobil. Dacă aştepţi apeluri sau mesaje importante, pune-l pe silenţios, iar când le primeşti, verifică-le discret. Dacă trebuie neapărat să răspunzi, prezintă-ţi scuze şi scrie un mesaj, sau, dacă e nevoie să vorbeşti cu persoana, retrage-te în altă cameră.

- Nu vă mai uitaţi, mă, la ei, lăsaţi-i să-şi facă chefu'… le atrase atenţia Enrico lui Marcel şi Smărăndiţei, care priveau amuzaţi cum Degeţica şi Tom Degeţel, goi-puşcă, se scăldau într-un castronaş cu apă carbogazoasă, pe masa cu bufetul.

- Lasă, Enrico, că nu ne deranjează! replică Degeţica. Suntem aşa de mici, că oricum n-au ce să vadă la voi.

- Treaba voastră, dar ăsta nu-i un motiv să fie nesimţiţi. Respectaţi-le intimitatea - la cât de mărunţei sunt, e cam greu să se distreze cu noi, ceilalţi…

- Pe mine mă scuzaţi, dar trebuie să plec! anunţă Mirela. Mi-a zis mama să fiu acasă la opt, da'… Ce să fac, dacă daţi petreceri aşa de super…? Am uitat…

Şi, ridicându-se, cu grijă să nu se întoarcă spre nimeni cu spatele, îşi împinse scaunul la loc, fără zgomot.

- Pe mine mă scuzaţi, vin imediat, le spuse Mihai celorlalţi, pornind după Mirela, ca s-o conducă.

- Şi câţi ani ziceai că ai? o întrebă Nică pe Kristin, care stătea într-un colţ, retrasă, intimidată…

- Şapte…- Şi de unde eşti?- Din… Copenhaga…- Copen… cum?- …haga.- Unde-i asta?- Nu ştiu…

- Cum nu ştii, fetiţo? Că-n Moldova nu cred că e! O fi-n Bucovina, în Vrancea, în…

Fetiţa ridică din umeri.- Părinţii tăi cu ce se ocupă? se amestecă şi Andrei, care nu

mai avea cu cine să danseze.- Păi… tata dimineaţa strânge gunoiu' de la oameni, şi seara

bea gologanii la crâşmă…- Naşpa… Şi maică-ta…?- Nu ştiu…- Nici pe-asta n-o ştii? se miră Nică. - Ştiu doar că toată ziua doarme… şi seara se duce-n port… şi

vine abia dimineaţa… murmură abia auzit fetiţa, cu ochii umezindu-i-se.

- Băăă… chiar că-i de cacao! înţelese Andrei.- Ce-i aia cacao? se interesă Nică.Ioana, care prinsese din mers ultimele replici, se grăbi să

intervină:- Băieţi, vă rog, lăsaţi-o în pace! Toate au o limită! Şi, aşezându-se pe scaunul de alături, o luă pe Kristin de

umeri.- Linişteşte-te, Kris, nu plânge… Hai să stăm de vorbă, ca

între fete, vrei? Promit c-o să am grijă.- Mulţumesc…În clipa următoare, Ioana o privi mai atentă.- Auzi…? Iartă-mă, dar… tu nu cumva vindeai şerveţele astă-

iarnă, la metrou?- Ce-i aia… metrou…?- Nu ştii? se mică Smărăndiţa, care li se alăturase - şi deja

se pregătea să-şi dea doctoratul în metrou, RATB şi maxi-taxi.- Nu… abia azi dimineaţă am venit… şi Laura m-a învăţat doar

jocuri…- Stai, că nu-nţeleg nimic, se impacientă Ioana. Deci, să te

mai întreb odată…

CUM PUNEM ÎNTREBĂRI

Există reguli privind întrebările pe care le putem pune altora - mai ales când e vorba de probleme personale. Voi, copiii, puteţi discuta fără ascunzişuri despre vârstele voastre, pentru că sunt apropiate şi importante, dar nu e frumos să întrebaţi un om mare "dumneavoastră câţi ani aveţi?" - şi în nici un caz o femeie! Trebuie să aveţi mare grijă şi cu alte întrebări de ordin personal (mai ales cele privind banii, sănătatea, viaţa de familie).

Desigur, e bine să ne arătăm interesul faţă de problemele celorlalţi, dar civilizat şi diplomatic! Nu vom pune întrebări directe despre chestiuni delicate ("tot constipat eşti?", "părinţii tăi se mai ceartă?"), ci le vom formula cu grijă şi tact

("te simţi mai bine?", "acasă e totul în regulă?", şi aşa mai departe). Şi, de preferinţă, când nu sunt şi alţii de faţă.

Aşa cum ne apărăm propria intimitate, suntem datori să o protejăm şi pe a celorlalţi.

* * *

- Beton, să-mi bag picioarele! decretă Nicu, din antreu. O să mai vin, în puii mei… dacă mă inviţi, normal, adăugă el, după un moment de gândire.

- Aşa, da… zâmbi Mihai. Începi să înveţi, ţine-o tot aşa!- Hai că mergem şi noi, anunţă Laura, venind din cameră. E

târziu - şi-i târziu şi pentru Kristin. Dormim bine-n noaptea asta, şi mâine o trimit acasă.

- N-aş pre-aş crede… interveni Ioana, venind în urma lor.- Ce vrei să zici?- Mihai, tu ştii cine-i fata asta?- Kristin…? Scuze, n-am apucat să vorbesc nimic cu ea… Era

aşa de tăcută, c-am uitat de tot…- Este FETIŢA CU CHIBRITURI, aiuritule!- Serios…? A lui Andersen?- Nu, c-o fi a lu' Cărtărici! Păi cum s-o trimită înapoi?

Ştii din ce moment a adus-o? Mi-a povestit Kris, adineaori! Tocmai o vedea pe bunica ei, şi se bucura…! Când a apărut în căruciorul de cumpărături, ăla magic, dormea tun şi era pe jumătate îngheţată! Dac-o trimite înapoi, o trimite la MOARTE SIGURĂ, pricepi?

Laura se făcu albă la faţă.- Auleo, aşa e! Cum de nu m-am gândit…?- Ei, lasă, că ne-am gândit noi! Deci, avem o problemă. O

MARE problemă! Ce facem cu Kristin…?- Eu nu mai vreau acolo… şopti fetiţa. Şi-n casă e frig, că

stăm sus, la mansardă, şi suflă vântu' prin acoperiş… şi tata mă bate când vin acasă fără bani… şi vecinii… vorbesc aşa de urât cu mama… O fac în toate felurile… Nu mai vreau…

- Adică… s-o ţin la mine…? întrebă Laura, cu îndoială. Părinţii mei nu s-au prea bucurat când au văzut-o…

- Nu le-ai explicat ce-i cu ea?- Încă nu… Le-am zis că-i o aurolacă… şi că mi s-a făcut milă

de ea, şi…- Şi ce-au spus?- Că bine, poate să stea o noapte la noi, dacă-i cuminte, da'

mâine să se ducă de unde-a venit…- Şi dac-o să le spui adevărul? Că-i fetiţa din basmul lui

Andersen, şi ai adus-o cu… căruciorul ăla vrăjit, pe care l-ai primit ca răsplată pentru cuminţenia ta?

- Nu ştiu… o să încerc… da' nu ştiu…

- Auzi, Ioana, interveni Mihai, nehotărât, nu ştiu dacă-i bine…

- De ce să nu fie bine?- Păi ar însemna să schimbăm povestea… Nu mai ştii ce-a zis

Vrăjitoarea, în e-mail? "Nu putem trece peste litera poveştii"! Dacă iese vreo dandana de-aici?

- Ce dandana să iasă…?- Nu ştiu… zic şi eu… Dacă, de pildă, îşi pierde umbrela

puterile…? Dacă se strică… sau ca să ne pedepsească…- Mă doare fix în cur! se enervă Ioana destul de tare ca să

nu-i mai pese nici de bună cuviinţă, nici de limbaj, nici de nimic. Tu nu pricepi că fata asta-i la un pas de moarte?!? Ducă-se la dracu' şi la mama dracului toate umbrelele şi vrăjitoarele şi răsplăţile! N-am nevoie! Nu putem s-o lăsăm să moară acolo, în chinuri, înţelegi? NU PUTEM!!!

- Bă, băă, băăă…! îi întrerupse Nicu, care rămăsese pe loc, intrigat de discuţie. Staţi aşa, să-mi bag picioarele, că io tot nu pricep! Adică, vreţi să ziceţi că gagica asta e din…

- KRISTIN! îl corectă Ioana, cu severitate.- În puii mei. Kristin. Deci, e dintr-o poveste?- Da, e dintr-o POVESTE! se răsti Mihai, nervos şi el. TOŢI

erau din poveşti şi romane şi cărţi - şi Huck, şi Enrico cu Derossi, şi ăştia doi, îi arătă el pe Nică şi Smărăndiţa, şi Dorothy cu Toto al ei… şi toţi! Cât de bou poţi să fii, ca să nu te prinzi?

- Păi de un' să mă prind, că io nu prea citesc, să-mi bag picioarele-n ele de cărţi, ştii doar…

- Şi de Tom Degeţel şi Degeţica ce-ai crezut, c-au intrat la apă?

- Păi nu m-am prea uitat… Credeam că-s nişte păpuşi din-alea, Barbie, cu un motoraş, ceva, în puii mei… N-am eu treabă cu păpuşile…

- Bine, mă! puse punct Mihai, în culmea exasperării. Treaba e că toţi ăştia au venit la noi ca răsplată pentru că ne place să citim, şi că-nvăţăm bine, şi ne purtăm ca lumea, şi ajutăm oamenii, şi… şi. Aşa ne-a răsplătit o vrăjitoare, una bună…

- În puii mei…!- Da' pe toţi trebuie să-i trimitem acasă, după un timp,

continuă Ioana, numai că fetiţa asta, Kristin, e dintr-o poveste unde moare la sfârşit îngheţată, pe stradă, şi Laura a adus-o chiar în ultima clipă, şi dac-o trimite înapoi, s-a zis cu ea!

- Să-mi bag picioarele…!!!- Aşa că zi tu, acuma, dacă eşti aşa deştept, băga-ţi-ai

picioarele! Ce puii tăi facem cu ea???Nicu pălise, iar ochii începeau să i se umezească.- Frate, nu ştiu… Da', auzi… Cre' că…- Că ce?!?

- Nu-ş'… Mai bine nu zic, băga-mi-aş picioarele… Da' o să văd io… Or'cum, o chestie ştiu… Tre' să mă pun şi io pe citit, că nu mai ţine, în puii mei…!

GAVROCHE(Epilog)

Ningea din nou peste oraş, peste străzile pline de oameni şi maşini, peste case şi blocuri, peste statuia scriitorului, care pe Ioana şi Mihai îi ducea cu gândul la Domnul Goe şi Ionel, cu apucăturile lor nesuferite. Din nefericire, se mai aflau prin preajmă destui Caţavenci şi Farfurizi, gata să le ia ultimul bănuţ celor nevoiaşi şi nefericiţi. Lumea se mai schimbase de-atunci, dar puţin… mult prea puţin…

Ştiau, însă, că de ei depindea ca să se schimbe cu adevărat. Ca să fie mai bună şi mai umană.

- De ce strigă aşa oamenii ăştia? întrebă Kristin (sau… Cristina, cum o chema acum), privind nedumerită spre mulţimea cu pancarte şi steaguri tricolore din faţa statuii.

- De foame, mormăi printre dinţi Nicu, ţinând-o ocrotitor de umeri. De frig, de bolnavi, de săraci. De draci ce au…

Nimeni nu părea să observe că nu mai amintea nici de puii lui, nici de picioare. Cumva, era cel mai firesc lucru.

Nici nu ştiau că în buzunarul canadienei avea un volumaş de Ioan Alexandru Brătescu-Voineşti, între ale cărui file se afla comoara lui cea mai de preţ - o scrisoare pe care o găsise pe pernă, alături de altă hârtie, cu câteva luni în urmă, într-o seară când adusese acasă o fetiţă înfrigurată şi speriată care avea să devină, într-un fel, sora lui.

- Hai să mergem de-aici, propuse Ioana, neliniştită. Presimt c-o să iasă urât…

Tocmai porneau spre scara metroului, de lângă marele hotel, când le atrase atenţia un glas subţire dar puternic, de undeva din mijlocul străzii - căci oamenii se revărsaseră într-acolo, de pe trotuar.

Sunt voios la caracter,De vină e doar Voltaire!Nu sunt îmbrăcat mişto,De vină e doar Rousseau!

- Ce zice ăsta? se miră Mihai, oprindu-se în loc.Într-adevăr, în primele rânduri se agita un băiat doar cu

puţin mai mare ca ei, îmbrăcat sărăcăcios şi ciudat - un copil al străzii, după câte se părea - care legăna un drapel şi continua să recite cât îl ţinea gura:

N-ai primit pensia de-un an?De vină e chiar Cioran!Din casă afar' te-au dat?

Ţuţea este vinovat!

- Pe-asta n-o ştiam… murmură Ioana, surprinsă.- Frate, ăsta-i GAVROCHE! exclamă Nicu. Din cărticica aia de

mi-ai dat-o tu, alantăeri!- Da, el este, el…! interveni o voce înecată în lacrimi - şi,

întorcându-se într-acolo, văzură o fată cu matlasaţi albaştri, geacă galbenă şi fes roşu tricotat, care abia îşi stăpânea plânsul.

- Manuela…? se încruntă Mihai.- Credeam c-o să iasă bine… se tângui fetiţa. Măcar acuma,

aşa credeam… că numai din-ăia nesuferiţii veneau, Goe, Ionel, Franti, şi ştiam că Gavroche e el cam golănaş, da' măcar are suflet bun… Şi uite, că nu m-ascultă… Cum i-a văzut pe ăştia, s-a şi repezit… Şi nu mai vine… Acuma io ce mă fac…? Ziceţi şi voi, ce mă fac…?

- În primul rând, cheamă-l de-acolo cât mai repede! o zori Ioana. Uite, ăia mai au puţin şi se reped. Iar se lasă cu capete sparte…

- Cum să-l chem de-acolo, că nu m-ascultă orice i-aş zice… Nu vrea s-asculte… E mai rău şi ca Ionel, şi ca Franti, şi ca toţi…

- Io n-aş zicea că-i mai rău… comentă Nicu. O fi el cam bagabont, aşa, da' rău nu e, pe bune!

De undeva, se auzi un glas, spunând ceva printr-un megafon, dar copiii erau prea preocupaţi ca să-i dea atenţie.

- Dacă ăia dau buzna, o să-l calce-n picioare… continuă Manuela, acum plângând de-a binelea.

- Unde ţi-e evantaiul? întrebă brusc Ioana. Îl ai la tine?- Ce…? A… da… aicea e…În clipa aceea, Cristina, ghicind ce punea la cale Ioana,

începu să ţipe:- Nu, nu, nu…!Evantaiul era prelung, trandafiriu, iar Manuela îl desfăcu

într-un semicerc mare, ca o floare.Printre oamenii îmbrăcaţi în negru, cu căşti şi scuturi,

cineva strigă un ordin.- Nu! insistă Cristina. Nu-l trimite…!Ioana ridică evantaiul deasupra capului.În mijlocul străzii, Gavroche continua să cânte, legănând

tricolorul - pe care doar culoarea din mijloc era diferită:

De-om porni pe altă cale,Vinovat e Caragiale!Libertatea de-o să vină, Eminescu e de vină!

Zidul compact de uniforme şi cizme se repezi spre el - şi

spre cei din spatele lui.- Nuuu!!! mai strigă o ultimă oară Cristina.Evantaiul fâlfâi - şi, cu o clipă înainte de a fi strivit,

Gavroche dispăru. Totul se petrecuse atât de repede, încât nimeni nu băgă de seamă. A doua zi, la posturile de televiziune, mulţi aveau să-şi dea cu presupusul despre puştiul din primele rânduri, care parcă intrase în pământ…

- Ufff, tocmai la timp, făcu Mihai, uşurat. Hai acasă, aici nu mai e nimic de văzut…

- Cum nu, frate, păi abia acum vine mişto…- HAI ODATĂ!!!În timp ce coborau la metrou, nerăbdători să lase în urmă

neplăcutul spectacol, Cristina se agăţă de braţul Ioanei.- De ce l-ai trimis…? De ce??? Acolo o să-l împuşte! Mi-a

citit şi mie Nicuşor povestea! O să-l împuşte…!!!- Auleo, aşa e! exclamă Mihai, alarmat. Uitasem complet… Ce-

ai făcut, Ioana…?- Nu ştiu dacă aici i-ar fi fost mai bine… răspunse Ioana,

cam nehotărâtă. Şi, oricum, ăsta era destinul lui… Cum tot spune tata - nu e bine să schimbi destinul…

- Dar mie cum mi l-aţi schimbat? Şi eu eram osândită să mor, îngheţată în stradă - şi totuşi m-aţi salvat, şi acum îl am pe Nicuşor, şi o mămică şi un tătic aşa de buni, şi pe voi, şi… De ce pe mine aţi putut să mă salvaţi, şi pe el nu?

- Tu ai fi murit fără nici un rost, Cristina, răspunse Mihai, începând şi el să înţeleagă. Destinul nici unui copil nu poate fi acela de a muri îngheţat, numai fiindcă părinţii lui n-au minte, şi oamenii din jur n-au suflet.

- Bine, şi Gavroche…?- Gavroche…? repetă Ioana, în timp ce metroul pornea. El şi-a

dat viaţa… şi-o va da… îşi va da viaţa mereu, atâta timp cât va fi nevoie… pentru o CAUZĂ! Pentru un IDEAL!

- Cum adică?- Adică, pentru ca lumea să fie mai bună… mai dreaptă… mai

civilizată… Vezi tu… noi, Mihai şi cu mine… şi Nicu, de-acum… şi la fel Remus, Laura, Andrei, Adriana… chiar şi Manuela, sărăcuţa… noi toţi… de-asta vă învăţăm să vă purtaţi frumos… să fiţi bine-crescuţi şi civilizaţi… Pentru că de-aici începe totul. Noi facem ce putem… facem primii paşi… Cei ca Gavroche îi fac pe ultimii… Paşii cei mai importanţi… paşii care-i fac să-şi dea chiar şi viaţa, pentru o lume frumoasă şi omenească…

- Cred că înţeleg… murmură fetiţa, înlăcrimată, iar Nicu o strânse lângă el, cu drag - precum şi ca să facă loc călătorilor care urcau din următoarea staţie.

- Ăsta e destinul lui Gavroche, încheie Ioana, şi nu avem noi dreptul să-l schimbăm. DESTIN DE EROU!

- Atenţie, se închid uşile! anunţă un glas melodios şi rece.

Urmează staţia Eroii Revoluţiei, cu peronul pe partea stângă.…Şi, în timp ce porneau înainte prin tunel - în capătul

căruia s-ar fi putut vedea staţia următoare, ca o luminiţă - Nicu pipăi din nou, în buzunar, cărticica între ale cărei file îşi ţinea cu sfinţenie nepreţuita scrisoare:

Nicuşor dragă,Ai făcut un lucru fără seamăn, şi te rog să le spui

părinţilor tăi că le mulţumesc, şi mă voi ocupa eu de toate, ca să vă fie cât mai uşor. Am alăturat aici un certificat de naştere pe numele noii tale surioare, Cristina Cheran, şi m-am îngrijit şi de toate celelalte amănunte trebuitoare - la registrul stării civile, şi aşa mai departe… Vor şti părinţii tăi ce e de făcut. Cristina are şapte ani, aşa că luna viitoare poate merge la şcoală. V-aş spune să aveţi mare grijă de ea, dacă n-aş şti deja că aşa va fi. Şi tu, şi părinţii tăi, aveţi nişte suflete mari - iar dacă încă nu ştiţi să vorbiţi prea frumos, nu e vina voastră. Aveţi patru prieteni minunaţi, pe Antonia, Geo, Ioana şi Mihai, care se vor ocupa de asta, cu răbdare şi cu mult drag.

Mihai a avut dreptate că "nu putem trece peste litera poveştii", aşa cum îi scrisesem, dar mai există şi excepţii. Ioana era gata să renunţe la umbrela magică, la darurile ei, la toate răsplăţile, numai ca să salveze un suflet nevinovat. Asta i-a dat puterea de a schimba chiar şi litera poveştii! Copiii ca ea, oamenii ca ea, ca Mihai - şi ca tine - au puterea de a schimba nu numai poveştile… nu numai destinele… ci chiar şi LUMEA!

Domnul să vă aibă în pază.Vă respect şi vă iubesc. A voastră - şi a tuturor,Sfânta Vineri

* * * * *