Un hrisov valah teleormănean din secolul al XVII-lea care confirma că dacii n-au pierit.

Spre sfârşitul domniei lui Şerban Cantacuzino [1] la cancelaria domnească este înscrisă “Foaia de zestre” a soţiei logofătului Vlad Cocărăscu, document original aflat în arhivele generale ale statului [2], cu următorul conţinut:

“654. 1688 (7196) februarie f.z. Foaia de zestre dată Ilincăi de mama sa, Despa logofeteasa a Vladului, logofăt Cocărăscu:

O cunună de aur cu rubinuri, cu diamanturi şi cu mărgăritar, o salbă de 100 de galbeni de aur, 20 de galbeni bani pe cap, 6 şiruri de mărgăritar mare, o pereche de cercei de aur cu rubinuri, cu zmanţ şi cu picioarele tot cu rubinuri, o pereche de cercei cu rubinuri şi cu picioarele tot cu rubinuri, o pereche de cercei de aur cu rubinuri şi cu picioarele cu mărgăritar, o pereche de cercei de aur cu smaragduri şi cu picioarele de mărgăritar, o pereche de brăţări de aur cu diamanturi şi cu rubinuri, un inel de aur cu rubin şi cu diamanturi împrejur, un inel de aur cu rubinuri, alt inel de aur cu rubinuri, un inel de aur cu diamant, un inel de aur cu smarald, un inel de aur cu rubin şi cu smaragduri, o dulamă de lastră albă cu paceale de samur şi cu nasturi de mărgăritar, o dulamă de frînghie roşie cu riş şi cu nasturi de mărgăritar, o dulamă de tabin ghiulghiuliu, cu florile de fir, cu paceale de samur, cu nasturi de sîrmă cu ambăriu cu căşuţăle de aur şi cu rubinuri, o dulamă de canavăţ turungie cu paceale de jder şi cu nasturi de sîrmă, o dulamă de canavăţ verde cu riş şi cu nasturi de sîrmă, o sucnă de tabin verde cu gurile de fir, o sucnă de atlaz nărămzat cu izmă de fir, o sucnă de tabin galben cu gurile de fir, o sucnă de atlaz ceimenit (?) cu gurile de frînghie, două rochii de ataia cu flori de fir, una cu izmă de fir, alta cu gurile de frînghie cusute cu sîrmă şi cu mărgăritar, o gheordie de cofterie albastră cu paceale de jder, un brăiar mare cu fir peste tot, un brăiar mare vărgat cu fir peste tot, o ie cu mărgăritar cu mreji, o ie încreţită cu flori de sîrmă, o ie încreţită cu fluturi, 17 ii cu mătase şi cu sîrmă, două mese, un peşchir ales cu fir împrejurul mesei, un peşchir ales, tot de masă, două peşchire de mîini umplute cu fir, 3 cerşafuri, unul umplut cu fir şi două cu mătase, două perini de frînghie, aşternutul cumsecade, un toc de tipsii de cositor, 12 linguri de argint, un pahar de argint, un lighean cu ibric, carita cu 6 telegari, un cal de ginere cu rafturi, cu şa cu florile de sîrmă, cu abaioara tot cu flori de sîrmă, o sigdea bună de Ţarigrad, să fie de pat, o sigdea tot de pat, o sigdea de masă, două sigdele de carita, 100 de oi cu miei, 50 de mătci de stupi, 10 boi, 10 vaci, 20 de iepe, satul Tîncăbeşti, jud. Ilfov, cu toţi rumânii, moşia de la Palangă, jud. Ilfov, pe jumătate şi cu vad de moară, satul Duşeştii cu toţi rumânii, jud. Teleorman, satul Tătăranii, jud.Dîmboviţa, cu toţi rumânii, 40 pogoane de vie în dealul Buzăului, 1000 de stînjeni de moşie în Cegani la baltă, Jud.Ialomiţa.

Arh.St. Buc., Doc Munteneşti, LXXVI/14.Orig. (31x41,2 cm), rupt la îndoituri, sigiliul inelar, în tuş, al Despei: rotund, incizie, în cîmp,O acvilă bicefală, la marginea câmpului sigilar legendă: “ despa logo”.Este de remarcat acurateţea acestei foi de zestre în care se pune în ordine importanţa obiectelor

viitoarei căznicii a fiicei sale Ilinca, alături de viitorul soţ, şi anume: - Bijuterii şi podoabe din aur, printre care se remarcă, o brăţară de aur dublă, dovadă clară a cultului nemuririi Zamolxiene. Mama Ilincăi Despa, care deţinea şi sigiliul propriu dovedeşte o cultură aleasă, dar şi de viziune asupra viitorului ce i-l pregătea fiicei sale; Obiecte de îmbrăcăminte din care se remarcă multitudinea de ii specifice geto-dacilor; Obiecte casnice şi de bucătărie; Mijloace de transport şi animale, din care se remarcă în mod special: calul de ginere, specific la traco geto-daci cu semnificaţia: Cavalerul trac; Sigdele, (pături velinţe), bune de Ţarigrad; de unde rezultă legăturile boierilor logofeţi cât şi a Domnitorului cu Constantinopolul, capitala Imperiului Roman de Răsărit; Turmele de oi cu miei, îndeletnicire specifică dacilor, precum şi boii şi vacile de tracţiune, nelispind şi iepele de prăsilă.

Se remarcă în mod special stupii de albine, de unde rezultă la fel tradiţia milenară traco geto-dacă a albinăritului; Moşiile cu pământuri arabile pentru culturi împreună cu ţăranii plugari, şi sate întregi, precum şi bogate vii în dealurile Buzăului.

Existenţa în foaia de zestre a numeroase şi diverse ii, este cea mai elocventă continuitate a portului femeii geto-dace. Edificatoare în acest sens este o figurină de lut ars descoperită în necropola de la Cârna – Dumbrăveni, jud. Dolj, (sec.XII-lea Î.Christos).

Forma şi ornamentele acestei figurine [3] , este a unei femei cu podoabe la gât, îmbrăcată de sărbătoare, cu haine brodate de sus până jos (Fig. 1.)

Descoperirea aceasta, precum şi alte asemănătoare sunt tot atâtea dovezi palpabile despre cultura şi civilizaţia neamului tracului geto-dac, pe care le întâlnim în foaia de zestre a mamei Despa.

Şi acestă descoperire nu este singura, avem dovezi palpabile despre dacii cei viteji şi drepţi pe basoreliefurile Columnei lui Traian. Pe acestă Columnă, între multe personaje este şi o femeie dacă îmbrăcată într-un veşmînt larg care are o pieptănătură simplă peste care stă aşezată inconfundabila noastră maramă. Arheologul Alexandru Odobescu afirma în 1874:“Când vedem pe columnă veşmintele ce poartă dacii, cămaşa lor cu mâneca strânsă la încheietură şi crestată la poale în ambele părţi, iţarii şi opincile ce le acoperă picioarele, gluga lăţoasă sau sarica atârnată pe umeri, şi mai cu seamă ţurca ce acoperă capetele şefilor, nu ne putem opri de a recunoaşte in ele chiar portul muntenilor noştri. Vălurile ce împodobesc capetele femeilor dace sunt maramele femeilor noastre dace de astăzi.”

Amintim la fel imaginea celor două femei dace de pe Monumentul de la Adamklisi, care amândouă poartă ia noastră încreţită la gât, mânecile scurte, foile spatelui şi pieptului nerăscroite. A doua piesă care le acoperă trupurile de la mijloc în jos este fota.

Fig.2. Portul şi femeia geto-dacă ajunsă la desăvărşire. Foto Colecţia de ii Floarea

Calotă 2012.

Fig.1. Femeie cu podoabe la gât. îmbrăcată de sărbătoare, cu haine brodate de sus până

jos, o figurină de lut ars descoperită în necropola de la

Cârna – Dumbrăveni, jud. Dolj, (sec.XII-lea Î.Christos).

Basorelief cu prizonier dac şi femeie dacă cu maramă, Sala Braccio Nuovo, Muzeul Vatican, Roma, Italia

www.Cultura-romana.com

Foaia de zestre a Ilincăi demonstrează clar că dacii nu au pierit, nu şi-au pierdut nici limba nici portul, nici credinţa şi nici obiceiurile Matrimoniale şi ale Feţiei. Cert este că a pierit harta Daciei din vechea Europă şi din conştiinţa lor, fiind ascunsă în bibliotecile secrete ale Vaticanului 1000 de ani, sau aruncată pe harta Europei, undeva la Marea Baltică [4]. Nu ne putem imagina că marele Nostru cărturar Bogdan Petriceicu Haşdeu [5], care a patronat arhivele statului 24 de ani 1876-1900, nu a cunoscut şi acest hrisov, sau poate chiar l-a tradus. Întrebarea: “Pierit-au dacii?” lansată de domnia sa în Foiţa de istorie şi literatură (1859-1860), a fost o mare provocare pentru istoricii şi arheologiii vremii, care credeau nezdruncinat în teoria vacuumului dacic după părăsirea Aureliană şi a romanizării. Căsătorindu-se la Roşia Montană cucerită de romani în 106-107 cu frumoasa geto-dacă Iulia, fiica preotului Faliciu, studiul său asupra acestei chestiuni, nu numai că s-a aprofundat, dar s-a şi convins că dacii nu au pierit. Foaia de Zestre a Ilincăi este una din dovezile obiceiului din legile Matrimoniale şi Feţiale de a se lăsa zestre ficelor, legi despre care, Niculae Densuşianu le descrie in: Dacia Preistorică [6]. Despre această monumentală lucrare cărturarul Bogdan Petriceicu Haşdeu nu a putut lua cunoştinţă deoarece în 1907 s-a stins din viaţă.

Obiceiul întâlnit în mai toate satele româneşti de azi, ca părinţii să lase fetelor lada de zestre este încă o dovadă, că dacii nu au pierit şi ei suntem noi, românii de astăzi.Note bibliografice[1] Istoria României în date, pag.455, Ed.Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972[2] Arhivele Generale ale Statului. Documente referitoare la jud.Teleorman, 1441-1700, vol.I., pag.269-270[3] Floarea Calotă, Costumul popular - călător prin milenii. Ed.SemnE, Bucureşti 2010[4] George Pantecan, provincia medievală Dacia din Europa nordică, pag.16, 17-486, 487-503[5] Dicţionarul Literaturii Române de la origini până la 1900, Haşdeu, Bogdan Petriceicu , 1838-1907, pag.424[6] Niculae Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed. Meridiane, Bucureşti 1956, pag. 559.

Autor Dumitru Rădoi, Scriitor şi membru corespondent Dacia Revival, 15 iunie 2013

OBS.Prin prezenta confirm participarea la congres, Congresul de Dacologie de la Buzău, obţinerea de loc în autocar şi camera dublă de dormit şi masă. CNP 1300103400281, Tel. 0217452252 Mobil 0761958024, email radoiidumitru @y ahoo.com