ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA“ FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ

HRISOVUL Anuarul Facultăţii de Arhivistică

XIII (2007) Serie nouă

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative

BUCUREŞTI – 2007

COLEGIUL DE REDACŢIE

Melentina Bâzgan Constantin Burac Olga Cicanci Maria Dragomir Pavel-Mircea Florea Irina Hriţcu acad. G. Mihăilă Juliana Mikoletzky Sime Pirotici Ileana-Maria Ratcu Ioan Scurtu

REDACTOR ŞEF

Pavel-Mircea Florea

SECRETAR DE REDACŢIE

Ileana-Maria Ratcu

Responsabilitatea asupra formei şi conţinutului studiilor şi articolelor le revine

autorilor.

SUMAR FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ – 15 ANI DE LA ÎNFIINŢARE Cuvânt înainte.............................................................................................................. 13 I. DIN ISTORICUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ARHIVISTIC ROMÂNESC

IOAN DRĂGAN – O privire franceză asupra arhivisticii româneşti la 1943 ..... 15 GHEORGHE POPA – Aurelian Sacerdoţeanu şi învăţământul arhivistic din România................................................................................................................. 23 MIRELA COMĂNESCU – Cursurile de limbă şi paleografie slavo-română – de la Şcoala de Arhivistică la Facultatea de Arhivistică ................................... 34 NICOLAE ISAR – Completări privind viaţa şi activitatea profesorului Emil Vîrtosu........................................................................................................... 40 MIHAI SORIN RĂDULESCU – Profesorul I. Ionaşcu ....................................... 49

II. STUDII ŞI ARTICOLE

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU - Nicolae Iorga (1871-1940). Orizonturi ale creaţiei şi opera............................................................................................... 61 VASILE MĂRCULEŢ – Consideraţii asupra legăturilor Ţării Româneşti cu coloniile genoveze din nordul Mării Negre în anii 1462-1463.............................................................................................................. 71 DRAGOŞ ŞESAN - De la obiceiul pământului la pravilele împărăteşti în documentele din Ţara Românească ............................................... 81 OLGA CICANCI - Hrisant Notara în viaţa politică a Ţărilor Române.................................................................................................................. 91 RAFAEL-DORIAN CHELARU - Relaţiile dintre domnie şi misionarii apostolici din Moldova în sec. XVII-XVIII......................................... 101 SIME PIROTICI – Câteva reflecţii cu privire la Revoluţia de la 1848 prilejuite de cartea lui Nicolae Isar, Din istoria generaţiei de la 1848. Revoluţie – exil – destin istoric ............................................................. 116 IOAN CODRUŢ LUCINESCU - Situaţia evreilor în Principatele Române în secolul al XIX-lea .............................................................................. 134 MARIANA-DELIA POHRIB – Un medic aflat în slujba comunităţii gălăţene. Dr. Aristide Serfioti .......................................................... 142 DIANA JOIŢA - Drepturile minorităţilor naţionale în administrarea publică locală din România (1925-2001) .................................... 155 VIRGIL COMAN - Aspecte privind istoria meglenoromânilor din Sud-Estul Europei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial ....................... 167

- 3 -

VIRGILIU Z. TEODORESCU - Simboluri de for public ale cinstirii eroilor români din cel de al doilea război mondial ............................... 183 SIME PIROTICI - La începuturile Iugoslaviei – Siguranţa şi Ministerul de Externe Român pe urmele terorismului iugoslav.......................... 195 MIHAIL OPRIŢESCU - Planul Marshall. Politică, economie şi reconstrucţie în Europa postbelică ..................................................................... 209

III. ŞTIINŢE AUXILIARE . TEORIE ŞI PRACTICĂ ARHIVISTICĂ

MARIA DRAGOMIR - Câteva aspecte privind scrierea latină folosită în Cancelaria Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare ........................... 221 ILEANA-MARIA RATCU - Formule de introducere în documentele de limbă germană de pe teritoriul ţării noastre în secolele XV-XVI................................................................................................... 227 ANA-FELICIA DIACONU - Heraldică medalistică din primul deceniu postdecembrist ....................................................................................... 234 ALEXANDRA ZBUCHEA - Rolul marketingului în dezvoltarea ofertei publice a Arhivelor................................................................................... 249 GARIBALD POPESCU, EMANUEL DARIE, DRAGOŞ-IULIAN PAVEL - Spaţii cu destinaţie de arhive. Măsuri generale de prevenire a incendiilor ........................................................................................ 264

IV. DOCUMENTE

G. MIHĂILĂ - „Colecţiunea de documente istorice române aflate la Wiesbaden” şi donate Academiei Române de Dimitrie A. Sturdza................................................................................................................. 269 MIRELA COMĂNESCU – Două documente slavo-române.............................. 276 PAVEL MIRCEA FLOREA – Câteva acte emise de mari dregători în doua jumătate a secolului al XVII-lea............................................. 281 HANS-BERND SPIES – „Kirchberg, das in keinem Betrachte ein Castell ist”. Ein Brief Friedrich Ludwig Heinrich Rumpachs an Heinrich Stephani (1796) („Kirchberg, care nu e în nici un caz (un) Castel(l)”. O scrisoare a lui Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach către Heinrich Stephani) ..................................................................... 292 ANA DOBREANU – Crâmpeie din corespondenţa lui Alexandru Vlahuţă ................................................................................................................ 305

V. CRONICĂ, RECENZII, PREZENTĂRI ŞI NOTE BIBLIOGFRAFICE

Cel de-al 12-lea Colocviu de arhivistică din 12-13 iunie 2007, organizat de Şcoala de Arhivistică de la Marburg (ILEANA-MARIA RATCU) .................................................................................................................... 307 - 4 -

Maria Dragomir, Glosar de termeni şi expresii latine din documente latino-maghiare (secolele XVI-XVII), Bucureşti, Matrix Rom, 2007, 215 p. (ILEANA-MARIA RATCU) ...................................................... 309

Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova – Catalog, vol. I, prefaţă de prof. dr. Gabriel Ştrempel, Iaşi, Editura Junimea, 2006, 502 p. + 25 facsimile. (DRAGOŞ ŞESAN) .................................................... 310

Colonel (r) dr. Cristache Gheorghe, general de brig. (r) dr. Florian Tucă, Voievozi, domni, principi, regi, preşedinţi şi alţi şefi de stat în spaţiul românesc. Dicţionar, ediţia a 2-a adăugită, Bucureşti, Editura D.C. Promotions, 2006, 398 p.................................................................................... 312

Paula Scalcău, Elenismul în România. O istorie cronologică, Bucureşti, Editura Omonia, 2006, 260 p. + 119 ilustraţii (OLGA CICANCI).................................................................................................................. 313

Leonidas Rados, Sub semnul Acvilei. Preocupări de bizantinologie în România până la 1918, Bucureşti, Editura Omonia, 2005, 366 p. (OLGA CICANCI) ............................................................................... 313

Nicolae Isar, Sub semnul „Luminilor”. Figuri din epoca de la 1821, Bucureşti, Paideia, 2006, 240 p. + ilustraţii (ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................................................... 315

Dimitre Onciul, Miscelaneu. Studii, cuvântări, prelegeri, Ediţie îngrijită de Constantin Burac, Bucureşti, Renaissance, 2006, 303 p. ....................... 316

Constanţiu Dinulescu, Generalul Radu R. Rosetti. Omul şi opera, Craiova, Editura Universitaria, 2004, 318 p. (ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................................................... 318

Dănuţ Pop, oru E. Goron , Prefecţii judeţului Sălaj: o istorie în documente, Zală VI. MISCELLA

Absolvenţii 2006, 2007 ........

Absolvenţii 2005, 2006, 2007

Noutăţi edito

D

u, Editura Caiete Silvane, 2007, 254 + ilustraţii.............................. 319

NEA

Facultăţii de Arhivistică. Promoţiile 2003, 2004, 2005, ......................................................................................................... 321 cursurilor matesterale ale Facultăţii de Arhivistică ........................................................................................................ 334 riale (CONSTANTIN BURAC)..................................................... 339

- 5 -

CONTENTS THE FACULTY OF ARCHIVAL SCIENCES – THE 15TH ANNIVERSARY

Foreword ............................................................................................................... 13

I. REFERENCE POINTS IN ROMANIAN ARCHIVAL EDUCATION

IOAN DRĂGAN – A French Opinion on the Romanian Education in 1943................................................................................................................... 15 GHEORGHE POPA – Aurelian Sacerdoţeanu and the Romanian Archival Education................................................................................................ 23 MIRELA COMĂNESCU – Slavonic-Romanian Language and Palaeography Courses – from the School of Archival Sciences to the Faculty of Archival Sciences ........................................................................... 34 NICOLAE ISAR – Some More Data on Professor Emil Vârtosu’s Life and Activity..................................................................................................... 40 MIHAI SORIN RĂDULESCU - Professor I. Ionaşcu ......................................... 49

II. STUDIES

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU – Nicolae Iorga (1871-1940). Levels of his Creation ........................................................................................................... 61 VASILE MĂRCULEŢ – Opinions on Wallachis’s Relationships with the Genoese Colonies North of the Black See between 1462-1463 ....................................................................................................................... 71 DRAGOŞ ŞESAN – From the Local Custom to Princely Code of Laws in Wallachian Documents ............................................................................ 81 OLGA CICANCI – Hrisant Notara’s Role in the Romanian Principalities’ Political Life .................................................................................. 91 RAFAEL-DORIAN CHELARU – The Relations between the Prince and Apostolic Missionaries in Moldavia during the 17th – the 18th Centuries................................................................................................. 101 SIME PIROTICI – Thoughts about the 1848 Revolution originated in by Professor Nicolae Isar’s Book “Aspekts from the 1848 Generation’s History. Revolution – Exile – Historical Destiny .......................... 116 IOAN CODRUŢ LUCINESCU – Jew’s Position in the Romanian Principalities during the 19th Century ................................................................. 134 MARIANA-DELIA POHRIB – A Doctor serving the Community of Galaţi. Dr. Aristide Serfioti ............................................................................. 142 DIANA ŢOLEA – National Minorities Rights in Romanian Locall Public Administration (1925-2001)..................................................................... 155

- 6 -

VIRGIL COMAN – Aspects concerning Megleno-Romanian’s History in South-Eastern Europe at the End of the Second World War ...................................................................................................................... 167 VIRGILIU Z. TEODORESCU – Public Forum Symbols honouring Romanian Heroes of the Second World War ...................................................................................................................... 183 SIME PIROTICI – The Beginnings of Yugoslavia – The Security Police and the Romanian Foreign Ministery shadowing the Yugoslavian Terrorism ........................................................................................ 195 MIHAIL OPRIŢESCU – The Marschall Plan. Politics, Economy and Reconstruction in Post-War Europe............................................................. 209

III. AUXILIARY SCIENCES. ARCHIVAL THEORY AND PRACTICE

MARIA DRAGOMIR – Some Aspects concerning the Latin Writing used in Moldawian Chancellery during Stephen the Great’s Reign ...................................................................................................... 221 ILEANA-MARIA RATCU – Salutation Sentences in German Documents issued on Romanian Territory during the 15th – the 16th Centuries ............................................................................................................. 227 ANA-FELICIA DIACONU – Medals Heraldry during the first Decade after the 1989 Revolution ....................................................................... 234 ALEXANDRA ZBUCHEA – The Role of Marketing in Developing Archives Public Offer....................................................................... 249 GARIBALD POPESCU, EMANUEL DARIE, DRAGOŞ-IULIAN PAVEL – Archives Precincts. General Measures for Fire Prevention ........................................................................................................... 264

IV. DOCUMENTS

G. MIHĂILĂ – „Romanian Historical Documents Collection in Wiesbaden” donated to the Romanian Academy by Dimitrie A. Sturdza................................................................................................................. 269 MIRELA COMĂNESCU – Two Slavonic-Romanian Documents ..................... 276 PAVEL MIRCEA FLOREA – Some Documents issued by Great Dignitaries in the second Half oh the 17th Century .......................281 HANS-BERND SPIES – „Kirchberg, das in keinem Betrachte ein Castell ist”. A Letter written by Ludwig Heinrich Rumpach to Heinrich Stephani (1796) .................................................................................... 292 ANA DOBREANU – Pieces of Alexandru Vlahuţă’s Letters............................. 305

- 7 -

V. CHRONICLE, REVIEWS, PRESENTATIONS AND BIBLIOGRAPHICAL NOTES

The 12th Colloquy of Arhivistics, June 12-13, 2007, organised by Marburg School of Archivistics............................................................................. 307

Maria Dragomir, Glossary of Latin Terms and Expressions in Latin-Hungarian Documents (16th-17th Centuries), Bukarest, Matrix Rom, 2007, 215 p. (ILEANA-MARIA RATCU) ...................................................... 309

Olimpa Mitric, Romanian Manuscripts in Moldavia. Catalogue, I. Volume. Foreword by Prof. Ph.D Gabriel Ştrempel, Iaşi, Junimea, 2006, 502 p. + 25 facsimiles (DRAGOŞ ŞESAN) ..................................... 310

Col. (r) PhD Cristache Gheorghe, General (r) PhD Florian Tucă, Voivodes, Rulers, Princes, Kings, Presidents and other State Supreme Leaders within the Romanian Territory, 2. edition, Bukarest, D. C. Promotions, 2006, 398 S. ................................................................................. 312

Paula Scalcău, Hellenism in Romania. A Chronological History, Bukarest, Omonia 2006, 260 S. + 199 illustrations (OLGA CICANCI).................................................................................................................. 313

Leonidas Rados, Under the Sign of the Eagle. Byzantinology concerns in Romania up to 1918, Bukarest, Omonia, 2005, 366 S. (OLGA CICANCI) .................................................................................................... 313

Nicolae Isar, Bukarest, Under the Sign of Enlightenment. Personalities of the Age of 1821, Paideia, 2006, 240 S. + illustrations (ILEANA-MARIA RATCU) ................................................................. 315

Dimitre Onciul, Miscellanes. Studies, Speches, Conferences, edited by Constantin Burac, Bukarest, Renaissance, 2006, 303 S. ............................ 316

Constanţiu Dinulescu, General Radu R. Rosetti. The Man and his Work., Craiova, Universitaria, 2004, 318 S. (ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................................................... 318

Dănuţ Pop, Doru E. Goron , Prefekts of Sălaj County: A History in Documents, Zalău, Caiete Silvane, 2007, 254 + illustration.................... 319 VI. MISZELLANEEN

The graduates of the 2003, 2004, 2005, 2006, 2007.................................... 321 The graduates of the Master coures organised by the Faculty of

Archival Science 2005, 2006, 2007 ........................................................................... 334 New Publications (CONSTANTIN BURAC) .............................................. 339

- 8 -

INHALTSVERZEICHNIS DIE FAKULTÄT FÜR ARCHIVISTIK – DAS 15-JÄHRIGE JUBILÄUM Vorwort ........................................................................................................................ 13 I. AUS DER GESCHICHTE DES RUMÄNISCHEN ARCHIVUNTERRICHTS

IOAN DRĂGAN – Ein französischer Blick auf die rumänische Archivistik von 1943 ............................................................................................ 15 GHEORGHE POPA – Aurelian Sacerdoţeanu und der Archivunterricht in Rumänien ............................................................................. 23 MIRELA COMĂNESCU – Die Vorlesungen für slawisch-rumänische Sprache und Paläographie – von der Archivschule zur Fakultät für Archivistik.................................................................................. 34 NICOLAE ISAR – Ergänzungen zu dem Leben und der Tätigkeit des Professors Emil Vârtosu................................................................................ 40 MIHAI SORIN RĂDULESCU - Der Professor I. Ionaşcu................................ 49

II. STUDIEN UND ARTIKEL

ŞTEFAN ŞTEFĂNESCU – Nicolae Iorga (1871-1940). Schaffenshorizonte und das Werk ........................................................................ 61 VASILE MĂRCULEŢ – Überlegungen über die Beziehungen der Walachei zu den genuesischen Kolonien im Norden des Schwarzen Meeres in den Jahren 1462-1463 ...................................................... 71 DRAGOŞ ŞESAN – Vom Gewohnheitsrecht zu den „kaiserlichen Gesetzen” in den walachischen Urkunden .......................................................... 81 OLGA CICANCI – Hrisant Notara in dem politischen Leben der Rumänischen Länder............................................................................................ 91 RAFAEL-DORIAN CHELARU – Die Beziehungen zwischen der Herrschaft und den apostolischen Missionaren in der Moldau in den 17.-18. Jahrhunderten ................................................................................. 101 SIME PIROTICI – Einige Überlegungen zu der Revolution von 1848 anlässlich des Buches von Nicolae Isar, Aus der Geschichte der Generation von 1848. Revolution – Exil – Historisches Schicksal............................................................................................................. 116 IOAN CODRUŢ LUCINESCU – Die Situation der Juden in den Rumänischen Fürstentümern im 19. Jahrhundert.............................................. 134 MARIANA-DELIA POHRIB – Ein Arzt im Dienst der Galatzer Gemeinschaft, Dr. Aristide Serfioti .................................................................... 142

- 9 -

DIANA JOIŢA – Die Rechte der nationalen Minderheiten in der lokalen öffentlichen Verwaltung in Rumänien (1925-2001) .............................. 155 VIRGIL COMAN – Aspekte der Geschichte der Meglenorumänen in Südosteuropa gegen Ende des zweiten Weltkriegs........................................................................................................... 167 VIRGILIU Z. TEODORESCU – Symbole der öffentlichen Foren zu Ehren der rumänischen Helden des zweiten Weltkriegs................................ 183 SIME PIROTICI – Die Anfänge von Jugoslawien – Die Sicherheit und das Rumänische Außenministerium auf der Spur des jugoslawischen Terrorismus .............................................................................. 195 MIHAIL OPRIŢESCU – Der Marschallplan. Politik, Wirtschaft und Wiederaufbau .............................................................................................. 209

III. HISTORISCHE HILFSWISSENSCHAFTEN. ARCHIVISCHE THEORIE UND PRAXIS

MARIA DRAGOMIR – Einige Aspekte über die lateinische Schrift in der moldauischen Kanzlei unter Stephan dem Großen ..................... 221 ILEANA-MARIA RATCU – Einleitungsformeln in den deutschen Urkunden auf dem Gebiet unseres Landes in den 15. – 16. Jahrhunderten.............................................................................................. 227 ANA-FELICIA DIACONU – Die Medaillenheraldik in dem ersten Jahrzehnt nach der Wende ...................................................................... 234 ALEXANDRA ZBUCHEA – Die Rolle des Marketings in der Entwicklung des öffentlichen Angebots des Nationalarchivs ............................ 249 GARIBALD POPESCU, EMANUEL DARIE, DRAGOŞ-IULIAN PAVEL – Für Archiv bestimmte Räume. Allgemeine Vorbeugunsmaßnahmen gegen Brände ............................................................. 264

IV. URKUNDEN UND DOKUMENTE

G. MIHĂILĂ – „Die Sammlung von rumänischen historischen Urkunden von Wiesbaden”, geschenkt der Rumänischen Akademie von Dimitrie A. Sturdza..................................................................... 269 MIRELA COMĂNESCU – Zwei slawisch-rumänische Urkunden................... 276 PAVEL MIRCEA FLOREA – Einige in der zweiten Hälfte des 17. Jahrhunderts von großen Würdenträgern ausgestellte Urkunden ........................................................................................................... 281 HANS-BERND SPIES – „Kirchberg, das in keinem Betrachte ein Castell ist”. Ein Brief Friedrich Ludwig Heinrich Rumpachs an Heinrich Stephani (1796)................................................................................... 292 ANA DOBREANU – Fragmente aus der Korrespondenz von Alexandru Vlahuţă ............................................................................................. 305

- 10 -

V. CHRONIK, BUCHBESPRECHUNGEN, BERICHTE UND BIBLIOGRAPHISCHE ANGABEN

12. Archivwissenschaftliches Kolloquim der Archivschule Marburg, 12. -13. Juni 2007 ..................................................................................... 307

Maria Dragomir, Glossar von lateinischen Termini und Ausdrücken aus den lateinisch-ungarischen Urkunden (16.-17. Jahrhundert), Bukarest, Matrix Rom, 2007, 215 S. (ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................................................... 309

Olimpa Mitric, Rumänische Handschriften aus der Moldau – Katalog, I. Band mit einem Vorwort von Prof. Dr. Gabriel Ştrempel, Jassy, Junimea Verlag, 2006, 502 S. + 25 Faksimiles (DRAGOŞ ŞESAN) ..................................................................................................................... 310

Oberst der Reserve Dr. Cristache Gheorghe, General der Reserve Dr. Florian Tucă, Woiwoden, Fürsten, Prinzen, Könige, Präsidenten und andere Staatschefs auf dem rumänischen Gebiet. Wörterbuch, 2. ergänzte Ausgabe, Bukarest, D. C. Promotions Verlag, 2006, 398 S. ............................................................................................................... 312

Paula Scalcău, Der Hellenismus in Rumänien. Eine chronologische Geschichte, Bukarest, Omonia Verlag, 2006, 260 S. + 199 Abbildungen (OLGA CICANCI)........................................................................ 313

Leonidas Rados, Unter dem Zeichen des Adlers. Byzantinistische Beschäftigungen in Rumänien bis 1918, Bukarest, Omonia Verlag, 2005, 366 S. (OLGA CICANCI)..................................................... 313

Nicolae Isar, Unter dem Zeichen der Aufklärung. Gestalten der Epoche von 1812, Bukarest, Paideia, 2006, 240 S. + Abbildungen (ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................... 315

Dimitre Onciul, Miszellen. Studien, Vorträge, Vorlesungen, herausgegeben von Constantin Burac, Bukarest, Renaissance, 2006, 303 S. ......................................................................................................................... 316

Constanţiu Dinulescu, Der General Radu R. Rosetti. Der Mann und sein Werk, Craiova, Universitaria Verlag, 2004, 318 S. (ILEANA-MARIA RATCU)..................................................................................... 318

Dănuţ Pop, Doru E. Goron , Die Präfekten des Kreises Sălaj: eine Geschichte in Urkunden, Zalău, Caiete Silvane Verlag, 2007, 254 + Abbildungen ........................................................................................................... 319

VI. MISZELLANEEN Abgänger der Fakultät für Archivistik. Jahrgänge 2003, 2004,

2005, 2006, 2007........................................................................................................ 321 Abgänger der Magisterkurse an der Fakultät für Archivistik

2005, 2006, 2007........................................................................................................ 334 Neue Veröffentlichungen (CONSTANTIN BURAC).................................. 339

- 11 -

CUVÂNT ÎNAINTE

Facultatea de Arhivistică sărbătoreşte anul acesta 15 ani de la înfiinţare, înfiinţare care a fost privită încă de la început de către iniţiatorii săi ca un act de reconstituire, întrucât noua instituţie de învăţământ superior îşi propunea în continue în forme noi tradiţia învăţământului de specialitate arhivistică, inaugurată în 1924 prin Şcoala practică de arhivari-paleografi, care a devenit din 1938 Şcoala de Arhivistică, denumire generică sub care va fi mai cunoscută în ciuda de repetatelor schimbări de nume şi de statut (1931 – Şcoala superioară de arhivistică şi paleografie; 1932 – Şcoala specială de arhivistică şi paleografie; 1938 – Şcoala de arhivistică; 1948 – Institutul de arhivistică, bibliologie şi muzeografie). Din 1950, singura modalitate de pregătire a arhiviştilor era o secţie de specialitate, funcţionând pe lângă Facultatea de Istorie a Universităţii bucureştene, iar din 1956 va deveni o subsecţie în cadrul Catedrei de istoria românilor, ce va funcţiona până în anii ‘70, astfel că Arhivele au organizat forme interne de pregătire profesională şi specializare a arhiviştilor şi arhivarilor. Din martie 1980 s-a înfiinţat Centrul de perfecţionare a pregătirii de specialitate a cadrelor din sistemul Arhivelor Statului1.

În urma hiatusului produs în perioada comunistă în ceea ce priveşte formarea specialiştilor arhivişti, prin desfiinţarea chiar şi a Secţiei de arhivistică de la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureştii, viitorii arhiviştii puteau fi recrutaţi dintre absolvenţii Facultăţilor de Istorie sau Filologie sau altor specializări conexe, neavând o pregătire arhivistică adecvată şi adesea nereuşind să se apropie de documente cu tot entuziasmul şi dragostea adevăraţilor împătimiţi ai Arhivelor.

În anii ‘90 instituţia resimţea o acută lipsă de specialişti, iar Facultatea de Arhivistică era chemată să ofere viitorilor arhivişti o pregătire serioasă, la nivelul exigenţelor actuale din sistemul Arhivelor. Aceste exigenţe se referă la stăpânirea teoriei şi practicii arhivistice, pentru a putea răspunde vastei problematici pe care o presupune munca în arhive şi totodată pentru a contribui la adaptarea Arhivelor Naţionale la nivelul atins de cercetarea arhivistică în străinătate, în Franţa, Germania, Austria, mai cu seamă pentru că Şcolile franceză, austriacă şi germană de arhivistică au determinat şi influenţat în mare măsură dezvoltarea arhivisticii româneşti. Aşa cum observa Robert-Henri Bautier în 19432, specific pentru ţara noastră este că există multe limbi de izvor, astfel că pentru un arhivist este necesară cunoaşterea atât a paleografiei chirilice, cât şi a unei alte limbi de izvor şi paleografii aferente (slavă, latină, maghiară, germană, greacă, turco-osmană ş.a.). De aceea, absolvenţii Facultăţii de Arhivistică sunt chemaţi să cunoască cel puţin o limbă veche şi paleografie, pentru a se putea îngriji în continuare de prelucrarea fondurilor documentare scrise în diverse limbi vechi de izvor, dar să stăpânească şi cât mai multe limbi de circulaţie internaţională, pentru a fi capabili a se informa şi a fi la curent cu stadiul actual al cercetării arhivistice pe plan internaţional.

- 12 -

În această direcţie, cadrele didactice ale Facultăţii de Arhivistică au avut ca preocupare permanentă dezvoltarea unui sistem de relaţii internaţionale cu instituţii de învăţământ superior cu profil asemănător, implicarea în proiecte internaţionale unde experienţa lor putea fi valorificată, specializarea în centre universitare de prestigiu atât a tinerilor profesori, cât şi a studenţilor.

La început, Facultatea de Arhivistică a pornit la drum cu un nucleu mic de cadre didactice proprii, nucleu care s-a dezvoltat cu trecerea fiecărui an în parte, astfel că de la organizarea unei singure Catedre de Arhivistică-Istorie, odată cu anul universitar 2007-2008 vor funcţiona două catedre: o Catedră de arhivistică şi o Catedră de istorie. Preocupările ştiinţifice şi didactice ale cadrelor didactice ale facultăţii sunt reflectate şi în revista „Hrisovul” serie nouă. Publicaţia şi-a început existenţa în 1941 ca buletin al Şcolii de arhivistică, încetându-şi apariţia, din păcate, destul de timpuriu, şase ani mai târziu. Iniţiativa publicării studiilor şi articolelor cadrelor didactice şi colaboratorilor instituţiei noastre într-o revistă a Facultăţii de Arhivistică a fost luată în 1995, când apare primul număr din seria nouă a „Hrisovului”. Astăzi revista se află la cel de-al XIII-lea număr al său.

În 15 ani de fiinţare, Facultatea de Arhivistică a pregătit 12 promoţii de arhivişti, marea majoritate a absolvenţilor desfăşurându-şi cu mult succes activitatea în sistemul Arhivelor. Este una din preocupările cadrelor didactice ale Facultăţii de Arhivistică de a urmări traiectul profesional al absolvenţilor şi cu satisfacţie am putut constata integrarea celor mai mulţi dintre ei în sistemul Arhivelor Naţionale, precum şi dorinţa de a-şi îmbunătăţi activitatea profesională. În ciuda tinereţii lor, mulţi conduc Direcţii Judeţene ale Arhivelor Naţionale, iar altora li s-au încredinţat funcţii de mare responsabilitate în fruntea instituţiei Arhivelor. O preocupare a lor a fost continua perfecţionare şi specializare, prin cursuri aprofundate sau masterale organizate de alte instituţii de învăţământ superior din ţară şi de peste hotare, iar din 2003 chiar de facultatea noastră. Astfel, Facultatea de Arhivistică a organizat cursuri de masterat cu tematici precum „Surse şi informare în istorie”, „Arhivistică contemporană”, „Arhivistică medievală”. În acest an universitar, cursurile masterale organizate au ca tematică aprofundarea „Limbilor vechi şi a paleografiilor”, fiind singurul masterat cu o asemenea focusare. De asemenea, putem afirma, că deja un număr considerabil de absolvenţi ai Facultăţii de Arhivistică urmează cursuri doctorale sau au obţinut deja titlul de doctor în ţară sau în străinătate.

Realizările Facultăţii de Arhivistică sunt în primul rând cele ale absolvenţilor săi. Acestor împliniri, la care însă putem adăuga, pe lângă îmbunătăţirea consistentă a bazei materiale a instituţiei, a fondului de carte al bibliotecii, mai ales constituirea unui colectiv de cadre didactice şi al unui spirit aparte, care va face ca Şcoala de Arhivistică românească să se dezvolte în beneficiul păstrării, conservării şi valorificării ştiinţifice a patrimoniului arhivistic naţional.

Redacţia

1 I. Burlacu, M. Dogaru, I. Gal et. al., Dicţionar al Ştiinţelor Speciale ale Istoriei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 148-149 2 Ioan Drăgan, O privire franceză asupra arhivisticii româneşti, în „Hrisovul” XIII/2007, p. 17

- 13 -

DDIINN IISSTTOORRIICCUULL ÎÎNNVVĂĂŢŢĂĂMMÂÂNNTTUULLUUII RROOMMÂÂNNEESSCC

O PRIVIRE FRANCEZĂ ASUPRA ARHIVISTICII ROMÂNEŞTI LA 1943

Ioan DRĂGAN

Revista prestigioasei „Şcoli de diplomatică” din Paris, Bibliothèque de l’Ecole

des chartes, publica în tomul său pe anul 1943 o amplă dare de seamă asupra arhivelor româneşti din perioada 1939-1943, sub semnătura lui Robert-Henri Bautier. Prezentarea cuprinde perioada primilor ani ai celui de-al doilea război mondial, marcată de primele mari realizări ale epocii Sacerdoţeanu: cuprinderea Şcolii de Arhivistică în sistemul învăţământului superior, înfiinţarea Institutului de cercetări arhivistice, apariţia Hrisovului şi a altor publicaţii ale Şcolii şi ale Arhivelor Statului.

Tânărul autor, absolvent proaspăt al Ecole des chartes, este plăcut surprins de modul în care „se dezvoltă cu mult curaj şi entuziasm, în pofida războiului şi a realităţilor dificile” tânăra arhivistică românească, pe care o descrie cu vădit interes în cele mai mici detalii, pe baza publicaţiilor care i-au fost accesibile.

Robert-Henri Bautier (n. 1922) începea atunci, în 1943, o carieră strălucită de arhivist şi medievist, renumit în Franţa şi pe plan internaţional. A fost, succesiv, arhivist şi director departamental, membru al Şcolii franceze de la Roma, conservator la Arhivele Naţionale între 1948-1958, responsabil între altele cu Stagiile internaţionale, profesor la Ecole des chartes între 1961-1992. A fost membru fondator al revistei Archivum (1951-1968), secretar general al Consiliului internaţional al Arhivelor, astăzi este membru de onoare al aceluiaşi organism, statut rezervat celor mai proeminenţi reprezentanţi ai arhivisticii mondiale. Este membru şi a condus un şir impresionant de societăţi savante franceze şi străine din domeniul istoriei, diplomaticii, heraldicii, sigilografiei ş. a. Este membru al prestigioasei Academii de Inscriptions et Belle-Lettres, onorat cu numeroase distincţii franceze şi străine, între care Legiunea de Onoare.

- 14 -

A elaborat lucrări fundamentale de istorie generală a Evului Mediu, de istorie a instituţiilor, a bisericii, istorie economică şi socială, de diplomatică, sigilografie, istoriografie, geografie istorică, istorie a artei, muzeografie şi, desigur, arhivistică. Cităm, pentru ilustrare, doar câteva din vasta sa bibliografie: L’exercice de la justice publique dans l’Empire carolingien (teză de licenţă la Ecole des Chartes - 1943), Recherches sur la chancellerie royale au temps de Philippe IV (1964, în seria „Bibliothèque de l’Ecole des Chartes”), Recueil des actes d’Eudes, roi de France, 888-898 (1967), Les sources de l’histoire économique et sociale du Moyen Âge (seria 1-2, 1968-1984), The economic development of Medieval Europe (1971), Les origines de l’abbaye de Bouxières-aux-Dames (diocèse de Toul). Reconstitution du chartrier et édition critique des chartes antérieures à 1200 (1987), Chartes, sceaux et chancelleries. Études de diplomatique et de sigillographie médiévales, (1990, culegere de studii, 2 vol. ), Vocabulaire international de la sigillographie (1990), Commerce méditerranéen et banquiers italiens au Moyen Âge (1992, culegere de studii), Vocabulaire international de la diplomatique (1994). Textul de mai jos, depistat cu ocazia Stagiului internaţional de la Paris din anul 2003, reprezintă o recunoaştere internaţională a stadiului atins de arhivistica românească în prima jumătate a secolului trecut, îndeosebi sub conducerea luminată a lui Aurelian Sacerdoţeanu. Este, mutatis mutandis, un ideal, la care la care generaţia actuală de arhivişti are să cugete şi să aspire cu toată hotărârea. Ioan Drăgan

ACTIVITATEA ISTORICĂ ŞI ARHIVISTICĂ DIN ROMÂNIA, DUPĂ 19391

În domeniul istoric şi arhivistic, ca şi în cel al învăţământului superior în

general, România a depus de vreo două decenii şi, mai ales de la începutul actualului război, un efort remarcabil, care merită să fie mai bine cunoscut în Franţa. Dificultatea limbii, raritatea comunicaţiilor actuale, numărul mic de publicaţii care reuşesc să ne parvină ne împiedică să aflăm realizările pe care românii le înregistrează, în ciuda războiului în care sunt angajaţi. Ele sunt opera a doi oameni care continuă cu demnitate lucrarea regretatului maestru Nicolae Iorga şi anume, dl. Constantin Moisil, fost director general al Arhivelor şi dl. Aurelian Sacerdoţeanu, care i-a succedat în 1938. 1 „Bibliothèque de l’Ecole des Chartes”, t. CIV, 1943, p. 286-292

- 15 -

La 25 iunie 1925, sub conducerea d-lui C. Moisil, a fost promulgată legea de organizare a Arhivelor Statului, act fundamental pentru arhivele româneşti. Cam în aceeaşi epocă a fost fondată Şcoala practică (sau superioară) de arhivişti paleografi, destinată să formeze arhivişti, bibliotecari şi experţi în scriere. Modelul pentru aceasta a fost Şcoala de diplomatică din Paris (Ecole des Chartes). La fel ca şi aceasta la origine, începuturile au fost marcate de diverse tatonări şi se părea că ea nu răspunde în întregime speranţelor care s-au pus în ea; programa cursurilor şi numărul catedrelor, recrutarea profesorilor şi elevilor, situaţia în raport cu Direcţia Arhivelor şi cu Universitatea nu au putut fi stabilite decât progresiv, iar dificultăţile bugetare n-au fost, desigur, fără efect asupra dezvoltării şcolii.

Cu toate acestea, o lege din 23 mai 1942 privitoare la organizarea învăţământului superior, datorată ministrului Ioan Petrovici, el însuşi profesor, a venit să dea un nou elan activităţii arhivistice din România. Printre „şcolile superioare speciale” prevăzute de această lege figurează Şcoala de Arhivistică. Statutul său merită să fie rezumat. Şcoala are ca scop formarea de arhivişti, bibliotecari, erudiţi şi, ca şi în formula sa precedentă, experţi în scriere. Ea s-a instalat la Bucureşti în clădirile Direcţiei Generale a Arhivelor, iar în fruntea sa a fost aşezat directorul arhivelor, cu rang de rector. Candidaţii trebuie să aibă bacalaureatul şi să susţină un examen de admitere; numărul lor nu pare limitat, dar nu este în general mai mare de 10 sau peste, bărbaţi şi femei. La sfârşitul studiilor, ei primesc Diploma şcolii sau Certificate atestând cursurile de specialitate urmate. Această diplomă sau certificatele le dau acces în funcţii publice sau private, corespunzătoare specialităţii lor; ele pot fi echivalate cu licenţa universitară. Corpul profesoral este format din profesori titulari, având rangul de profesori agregaţi ai Universităţii, şi din profesori auxiliari cu rang de conferenţiari universitari. Limita de vârstă este de 63 de ani pentru primii, 60 pentru ceilalţi şi 57 pentru lectori, repetitori şi asistenţi. Şcoala e plasată în competenţa Universităţii din Bucureşti, care controlează activitatea corpului profesoral şi eliberează diplomele. Durata studiilor este de 3 ani şi organizarea lor, pe care o vom examina mai încolo, este imitată după cea a Ecole des Chartes. Adăugăm că studenţii în istorie ai Facultăţii de Litere din Bucureşti au posibilitatea să urmeze cursurile şcolii.

Trăsătura originală a recentei întemeieri este aceea că, în anexa acestei Şcoli funcţionează un Institut de cercetare arhivistică, care aminteşte de a noastră Ecole pratique des Hautes-Études. Scopul său este de a grupa în jurul profesorilor un număr de elevi care, sub conducerea lor, să se formeze în critica izvoarelor şi, prin activitate practică, să înveţe împreună să pună o problemă şi să-i dezbată soluţiile. Acest Institut este destinat prin urmare să corecteze ceea ce învăţământul Şcolii ar putea aborda puţin prea teoretic; am putea fi interesaţi mai îndeaproape cum sunt organizate studiile sale. De pe acum par să fie mai multe secţiuni: paleografie, critica textelor, instituţiile şi dreptul românesc, arheologie naţională creştină şi barbară. Învăţământul este susţinut de profesorii Şcolii de Arhivistică şi de specialişti, dintre care unii sunt absolvenţi ai Şcolii, alţii ai Facultăţii de Litere. - 16 -

Cât despre Şcoala de Arhivistică, ea posedă azi 11 catedre, învăţământul fiind repartizat pe un ciclu de trei ani; toate sunt consacrate ştiinţelor auxiliare le istoriei. Directorul Şcolii, care este şi directorul Arhivelor, este ca şi la noi titularul unui curs. Pentru însuşirea paleografiei, în România există o mare dificultate, deoarece însăşi istoria ţării şi diversitatea civilizaţiei sale au făcut să nu ajungă cunoaşterea unei singure limbi pentru citirea textelor vechi, ci a mai multor limbi: există texte scrise în chirilică, în slavonă, în neo-greacă, în latină şi în turcă, fără a uita textele româneşti, germane şi altele. Problema s-a rezolvat creându-se patru catedre de paleografie şi prin adăugarea studierii scrierii la cea a limbii. Există prin urmare catedre de Limba şi paleografia latină, Paleografie şi limbă medio- şi neo-greacă, de Paleografie şi limbă română şi de Paleografie şi limbă slavonă. Celelalte catedre ale Şcolii sunt cele de Bibliografie, biblioteconomie şi bibliologie, de Arhivistică, sigilografie şi heraldică, de Diplomatică generală şi românească, de Istoria dreptului şi a vecilor instituţii româneşti, de Izvoarele istoriei românilor, de Arheologie medievală şi modernă, în fine, o catedră de Expertiză grafică şi grafologie. La aceste cursuri obligatorii se adaugă câteva cursuri facultative, de critica textului, genealogie şi cronologie, încredinţate profesorului de diplomatică, şi cursuri de numismatică susţinute de profesorul de arhivistică.

Să ne fie permis a spune câteva cuvinte despre membrii corpului profesoral, şi înainte de toate despre dl. Aurelia Sacerdoţeanu, directorul general al Arhivelor Statului român, care pare să-şi asume rolul de conducător al studiilor istorice din ţara sa, după tragica dispariţie a lui Nicolae Iorga. Dl. Sacerdoţeanu aparţine uneia din primele promoţii ale şcolii de arhivişti-paleografi din Bucureşti (1926-1927). El a fost în Franţa, ca trimis al Academiei Române şi a urmat cursuri la Ecole des Chartes. Licenţiat, apoi doctor în litere, a fost numit în decembrie 1929 profesor suplinitor de diplomatică, iar în februarie 1930 şi-a asumat, printre altele, suplinirea Catedrei de istorie a instituţiilor; la 30 aprilie 1931 a fost titularizat ca profesor de diplomatică. În 1938 i-a succedat d-lui C. Moisil ca director general al Arhivelor şi director al Şcolii, unde a continuat să predea diplomatica. Aceste funcţii grele nu l-au împiedicat să realizeze numeroase lucrări personale şi efectiv lui i se datorează avântul arhivistic al României contemporane.

Alături de el se află dl. Constantin Moisil, fostul director al Şcolii, care, cu toate că a atins vârsta de pensionare, a solicitat să continue să predea arhivistica, în mod dezinteresat. Printre colaboratorii lor trebuie să numim pe d-ra Maria Dumitrescu, licenţiată în litere, arhivist-paleograf, absolventă a Şcolii noastre Practice de Înalte Studii, bibliotecar şef al Arhivelor, numită la 30 octombrie 1940 profesor de bibliografie; pe d-ra Elena Bogdanovici, licenţiată în drept, fostă elevă a Şcolii de arhivistică (expertiză grafică); pe d-ra Maria Holban, fostă elevă a Şcolii noastre de Înalte Studii, doctor în litere, licenţiată în drept, care utilizează cu uşurinţă limba noastră (paleografie latină); pe dl. Emil Vârtosu, actualmente mobilizat, licenţiat în filologie modernă, doctor în litere, fost elev al Şcolii de Înalte Studii de la Paris, arhivist, apoi sub-director al Arhivelor Statului din Bucureşti, titularizat în 1941 ca - 17 -

profesor de paleografie română; pe domnul I. D. Condurache, doctor în drept al Universităţii din Paris care, după numirea sa la Teheran, în calitate de ministru plenipotenţiar al României, este suplinit de domnul Constantin Andreescu (istoria dreptului); pe domnul Alexandru Elian, doctor în litere şi asistent universitar (paleografie greacă); pe domnul Dan Simonescu (izvoare istorice); pe domnul P.P. Panaitescu, profesor la Facultatea de litere, actualmente suplinit de domnul Damian P. Bogdan, doctor în litere, absolvent al Şcolii şi asistent universitar (paleografie slavă); în sfârşit, dl. Ioan Hudiţă, fost profesor la Liceul din Chişinău (arheologie).

Încă de la refacerea Şcolii de arhivistică în 1942 s-a decis, după modelul Şcolii noastre, că ea va publica o colecţie de facsimile pentru a servi la însuşirea paleografiei. Aproape imediat, aceasta a început să apară sub titlul de Culegere de facsimile pentru Şcoala de Arhivistică, sub redacţia prof. Aurelian Sacerdoţeanu. Ea cuprinde 5 serii: latină, greacă, română, slavonă şi turcă; încă din anii 1942-1943 a apărut câte o fasciculă din fiecare. Prima fasciculă de facsimile de texte latine, publicată de Maria Holban, profesor al şcolii, şi Virginia Sacerdoţeanu, asistentă la Facultatea de litere, cuprinde 25 de documente din anii 1283-1612. Planşele sunt precedate de o scurtă introducere în care se găseşte, după data actului, analiza lui, urmată de transcrierea primelor şi ultimelor rânduri, de cotă şi, dacă e cazul, de o scurtă descriere a originalului. Reproducerile au trebuit să fie, din păcate, reduse şi lectura unor planşe este câteodată destul de dificilă. Planul celorlalte serii este asemănător. Fascicula seriei greceşti, 25 de documente dintre 1614-1693, se datorează profesorului Aurelian Sacerdoţeanu şi lui Mihail G. Regleanu, arhivist principal la Arhivele Statului din Bucureşti; prima fasciculă a seriei româneşti (18 documente dintre 1331-1596) cu reproduceri excelente, este de asemenea opera activului director Aurelian Sacerdoţeanu. În sfârşit, fasciculele seriilor slavă (20 documente dintre 1369-1428), şi turcă (28 documente dintre 1578-1824) se datorează respectiv lui Aurelian Sacerdoţeanu şi Damian P. Bogdan şi lui H. Dj. Siruni.

În această privinţă, să semnalăm, de asemenea, în trecere, apariţia în 1938 a unui manual de paleografie latină, al cărui autor este M. Andreescu, profesor suplinitor de istorie a dreptului la Şcoala de arhivistică. Mai mult, pe lângă acest manual, nu este inutil să cităm studiul domnului D. Ciurea asupra scrierilor latineşti în Ţările Române, apărut în 1940 în revista Ephemeris daco-romana (t. IX, p. 181-241). De la reorganizarea sa, Şcoala de arhivistică a ţinut să posede, ca şi Şcoala noastră şi după exemplul său, o revistă consacrată „studiului şi tehnicii disciplinelor auxiliare ale istoriei”, Hrisovul, care are ca subtitlu „buletin al şcolii de arhivistică” şi apare sub direcţia d-lui A. Sacerdoţeanu (redacţia şi administraţia: Bucureşti, str. Arhivelor, nr. 4). Această revistă, de o bună ţinută, arată foarte bine, pe hârtie semiglasată, cu planşe şi ilustraţii. Primul număr nu ne-a sosit încă dar, după scrisorile primite la biroul revistei şi reproduse în următorul, se pare că apariţia a fost foarte bine primită în mediile ştiinţifice din România, unde a fost considerată ca o necesitate.

Volumul al II-lea (397 p. din 1942, apărut în realitate în iulie 1943) are 5 părţi: mai întâi studii (de la p. 13-216), a căror majoritate priveşte istoria Europei de Răsărit.

- 18 -

Menţionăm ca prezentând un interes mai general articolele lui Em. Condurachi asupra fenomenelor premedievale de circulaţie monetară românească în regiunea danubiană, al lui Al. Iordan asupra formatelor de hârtie, un studiu de terminologie al lui D. H. Muster, Bibliografie, bibliologie şi biblioteconomie, o Listă de şefi barbari din evul mediu de R. Greceanu, şi Note pentru cercetările genealogice româneşti de Aurelian Sacerdoţeanu. A doua parte este consacrată omagiilor şi necroloagelor; a treia – unor notiţe bibliografice. Aceasta este urmată de o parte administrativă unde figurează listele profesorilor, ale elevilor şi foştilor elevi, ca şi textul şi analiza legilor, regulamentelor şi dispoziţiilor privind şcoala. Volumul se încheie cu o cronică a şcolii.

Din 1942, Şcoala de Arhivistică publică, între altele, o serie de volume sub titlul Lucrările Şcoalei de Arhivistică. Primul (63 de pagini), datorat lui Alexandru Iordan, a fost consacrat bibliografiei lui V. A. Urechia; el nu ne-a parvenit. Al doilea (160 p, 2 pl. ), apărut în 1943, cuprinde discursuri inaugurale din anul şcolar 1942-1943, şi lecţiile de deschidere ale principalelor cursuri ale şcolii. Relevăm aici în special o introducere la cronologie a directorului A. Sacerdoţeanu, care este în realitate un mic tratat de cronologie tehnică, urmat de o bibliografie utilă, mai cu seamă pentru Europa de est, de un catalog de sfinţi, cu data sărbătorii lor, şi de numeroase tabele de concordanţă. Celelalte lecţii sunt cele ale lui A. Iordan, Importanţa bibliografiei în formarea bibliografilor şi bibliotecarilor, al lui I. Andreescu Factorii întemeierii unui stat, în special a României, al lui Em. Condurachi Tezaurele monetare din regiunea carpato-danubiană şi semnificaţia lor pentru România, al lui Dan Simonescu, Spiritul critic în vechea istoriografie românească. Volumul se termină prin catalogul expoziţiei organizate la Arhivele Statului din Bucureşti cu ocazia deschiderii cursurilor.

Şcoala de Arhivistică nu deţine monopolul activităţii istorice. Arhivele Statului, sub impulsul aceluiaşi director, nu sunt mai puţin active. Din 1936-1939 ele au publicat din nou Revista Arhivelor care, inaugurată în 1924, a trebuit să înceteze în 1929. Această revistă este consacrată, după subtitlul său, ştiinţelor auxiliare ale istoriei: „Arhivistica, Cronologia, Diplomatica, Heraldica, Genealogia, Istoria instituţiilor, Miniaturistica, Paleografia, Sigilografia”. Ea reapare acum sub direcţia d-lui A. Sacerdoţeanu şi cuprinde numeroase articole de mare interes. Semnalăm în special studiul d-rei Maria Holban, apărut în franceză în 1939 sub titlul De la guivre des Visconti à la salamandre de François Ier (t. III/2, p. 240-253). Revista publică, de asemenea, rapoartele Directorului General al Arhivelor către Consiliul de perfecţionare, şi ale directorilor regionali către Directorul General (v. rapoartele din 1941 în: tom V1, 1942, p. 166-209).

În 1939 a fost deschisă o nouă colecţie „Biblioteca Arhivelor Statului”, unde a apărut, sub redacţia d-lui A. Sacerdoţeanu, Inventarul Arhivelor Statului, care a fost recenzat chiar aici de către dl. Ch. Samaran („Bibliothèque. de l’Ecole des chartes”, t. CI, 1940, p. 244). Este prima încercare de inventar al Arhivelor româneşti, încă destul de incomplet, fiindcă formula sa oscilează de la aceea de repertoriu numeric la cea de inventar sumar al fondurilor. Partea cea mai importantă (p. 9-331) priveşte Direcţia Generală din Bucureşti: Secţia istorică (care cuprinde între altele fondurile de la Iaşi şi

- 19 -

Bucureşti, Secţia administrativă (depunerile preşedinţiei Consiliului şi ministerelor), Secţia juridică, biblioteca şi secretariatul. Restul volumului (p. 333-407) tratează mult mai succint arhivele celor 8 direcţii regionale, de la Cernăuţi, Chişinău, Cluj, Craiova, Iaşi, Năsăud, Timişoara şi Braşov.

Lucrările de inventariere urmează în ritm activ şi Repertoriul documentelor turceşti din Arhivele Statului din Bucureşti se află actualmente sub tipar, în timp ce un Inventar al documentelor Ţărilor Române dinainte de 1600 se află în curs de elaborare.

Dacă am ţine să facem un tablou complet al activităţii istorice contemporane din România ar trebui să mai cităm numeroase publicaţii apărute în ultimii ani, fie în volume, fie în reviste, precum: Revista Istorică, Revue historique du Sud-Est Européen sau Arhiva Românească. Semnalăm numai apariţia a două noi reviste: Analele Moldovei (revistă de cercetare istorică şi ştiinţifică), care are ca autori „o mână de cercetători pasionaţi de cunoaştere şi de a-şi comunica unii altora descoperirile”, a cărui prim număr a apărut în 1941, şi Apulum „buletin al Muzeului regional Alba-Iulia”, al cărui prim volum poartă datele 1939-1942.

Astfel, se dezvoltă cu curaj şi entuziasm, în pofida războiului şi a realităţilor dificile, mişcarea istorică şi arhivistică din România. Să ne fie permis, în încheiere, să salutăm prieteneşte tânăra erudiţie românească, dintre care mulţi reprezentanţi eminenţi au venit să se formeze la noi, şi să-i fie îngăduit, de asemenea, mai mult decât secularei Şcoli de diplomatică să ureze viaţă lungă Şcolii de Arhivistică, care tocmai s-a reorganizat la Bucureşti şi care manifestă deja o rară vitalitate.

Robert-Henri Bautier

Notă complementară:

Tomul V/2 al Revistei Arhivelor (Bucureşti, 1943), care tocmai ne-a parvenit, anunţă (p. 496) întemeierea a 3 noi institute de cercetări istorice: 1) Institutul de studii şi cercetări balcanice, la Bucureşti, în cadrul Facultăţii de litere, sub direcţia profesorului Victor Papacostea, 2) Institutul de istorie naţională pe lângă Facultatea de litere Cluj-Sibiu2, sub conducerea prof. I. Lupaş, 3) Institutul de istorie universală „A. D. Xenopol”, pe lângă Facultatea de litere din Iaşi, sub direcţia prof. Al. P. Boldur. Aceste trei institute reunesc 42 de angajaţi şi dispun de un buget de 23 milioane lei. Ele se adaugă celor patru institute mai vechi: Institutul de istorie universală „Nicolae Iorga” din Bucureşti (director G. I. Brătianu); Institutul de istorie naţională din Bucureşti (director C. C. Giurescu); Institutul de istorie naturală3 din Cluj-Sibiu şi Institutul de turcologie din Iaşi, care aveau deja un personal de 39 de membri şi un buget de 23 milioane de lei.

Aceeaşi fasciculă a Revistei Arhivelor recenzează o nouă şi interesantă publicaţie periodică „Analele Institutului Statistic al României”, sub redacţia dr. Sabin Manuilă (t. I, Bucureşti, 1942).

R-H. B.

2 Institutul clujean a fost întemeiat în 1920 3 Eroare evidentă. Este vorba de Institutul de istorie naţională din Cluj-Sibiu

- 20 -

Zusammenfassung

Der Autor des Artikels entdeckte 2003 das vorliegende Material anlässlich des Internationalen Fortbildungskurses für Archivistik in Paris. Dieses Material wurde 1943 von Robert-Henri Bautier, dem bekannten französischen Archivwissenschafler verfasst und spricht über den Stand der rumänischen Archivistik während des zweiten Weltkriegs, indem man die Archivschule als universitäre Einrichtung, die Gründung des Instituts für archivwissenschaftliche Forschungen, das Erscheinen der Zeitschrift „Hrisovul“ und anderer Veröffentlichungen des Staatsarchivs und der Archivschule erwähnt.

- 21 -

AURELIAN SACERDOŢEANU ŞI ÎNVĂŢĂMÂNTUL ARHIVISTIC DIN ROMÂNIA

Gheorghe POPA

Despre Aurelian Sacerdoţeanu, personalitate a arhivisticii şi istoriografiei româneşti s-au scris multe lucrări, studii şi articole. Aproape toate s-au aplecat asupra activităţii ştiinţifice a profesorului, asupra realizărilor sau nerealizărilor sale ca director al Arhivelor Statului. Mai puţine scrieri au apărut în legătură cu locul său în învăţământul arhivistic din România, într-o perioadă esenţială pentru formarea instituţiei. Mi-am propus ca din lucrări publicate, din documente, să-l prezint, pe cât posibil, pe Aurelian Sacerdoţeanu în preocuparea sa pentru pregătirea personalului necesar Arhivelor Statului, instituţie încărcată de istorici şi nu numai, cu cele mai mari responsabilităţi în documentarea ştiinţifică. Fiind unul din mulţii săi studenţi, mi-a făcut mare plăcere să-l identific pe profesorul meu în lumea anilor 1929-1970, să-l înţeleg şi să-l judec aşa cum ne-a cerut la cursuri, fără părtinire şi fără menajamente.

Arhivele Statului şi personalul lor de început După 1831, la înfiinţare, Arhivele Statului nu dispuneau de personal calificat.

Primii desemnaţi să lucreze cu documentele au fost grămăticii, adică oameni pricepuţi în ale scrisului din prima jumătate a sec. al XIX-lea, şi boiernaşi ai administraţiei. Firesc, dacă ne gândim că Arhivele Statului au fost create să preia şi să gestioneze documentele create de instituţiile administraţiei1. Numai că, odată cu trecerea anilor, de la mânăstiri, de la persoane particulare au fost aduse documente vechi, a căror descifrare ridica probleme deosebite.

Cercetarea documentelor scrise cu secole în urmă întâmpina dificultăţi extraordinare pentru că nu existau specialişti care să cunoască paleografiile şi vechile limbi de cancelarie, slavona şi greaca. Presaţi de nevoia de a găsi soluţii, s-a recurs la constituirea unor comisii formate din oameni pricepuţi, în stare să le citească2. În 1841 1 În 1847 Arhivele Statului făceau parte din structura Ministerului din Lăuntru, iar personalul se compunea dintr-un nacealnic, un supt nacealnic, doi scriitori şi două slugi. Arhivistul statului se numea de către domn din doi candidaţi propuşi de către Obşteasca Adunare (Regulamentul Organic întrupat cu legiuirile din 1831, 1832, 1833 şi 1834 tipărit de Z. Carcalechi, tipograful curţii). 2 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare cităm D.A.N.I.C.), fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 49, f. 28

- 22 -

s-a înfiinţat în Ţara Românească o comisie care să strângă, să traducă şi să transcrie în condici documentele referitoare la bunurile mânăstireşti. Această comisie a lucrat temeinic şi cu mult spor până în 1862 când a fost încorporată în Arhivele Statului, împreună cu tot materialul adunat3. Dar cu alcătuirea acestei comisii problema pregătirii personalului necesar cercetării documentelor existente în ţară nu a fost rezolvată. Conducătorii Arhivelor Statului, cunoscuţi oameni de cultură, şi-au dat foarte repede seama că, de descifrarea documentelor vechi, de pregătirea unor specialişti în paleografii depinde viitorul cercetării istorice a ţării.

În 1862 avem consemnate primele demersuri făcute pentru înfiinţarea unei instituţii de învăţământ care să se ocupe de pregătirea personalului necesar Arhivelor Statului. La 31 octombrie 1862 prin Decretul lui Alexandru Ioan Cuza s-au unit direcţiile de la Iaşi şi Bucureşti realizându-se Direcţia Generală a Arhivelor Statului4. Imediat după numire, primul director general al Arhivelor Statului, Gheorghe Bengescu II a solicitat autorităţilor înfiinţarea unui Institut de paleografie, pentru că nedescifrarea documentelor constituia cea mai dificilă oprelişte în calea cercetării istorice din ţara noastră.

Demersurile directorului general Gheorghe Bengescu II nu au dat rezultate. Rezultate nu au apărut nici în 1870, la intervenţiile lui Grigore Manu directorul general de atunci al Arhivelor Statului. Aceeaşi soartă au avut-o şi încercările de la sfârşitul sec.al XIX-lea făcute de doi mari istorici ai românilor, şi ei directori ai Arhivelor Statului, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Dimitre Onciul. Onciul a realizat totuşi un pas înainte. Ca profesor universitar, îşi ţinea aplicaţiile practice cu studenţii în Arhivele Statului5.

Prima şcoală arhivistică Terenul era însă pregătit. În 1923, ajuns la conducerea Arhivelor Statului,

Constantin Moisil a reluat demersurile pentru înfiinţarea învăţământului arhivistic6. În raportul din 16 februarie 1924, adresat Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, susţinea că activitatea Arhivelor Statului nu se poate desfăşura în condiţii normale fără să se înfiinţeze pe lângă Direcţia Generală o şcoală practică de arhivistică şi paleografie. Ţelul declarat al şcolii era să pregătească specialişti pentru Arhivele Statului din Bucureşti şi din teritoriu, să răspândească cunoştinţele practice necesare înţelegerii importanţei documentelor de arhivă şi, ceva foarte pretenţios, să contribuie la stăpânirea metodologiei cercetării istorice. De data aceasta Arhivele Statului au avut câştig de cauză. Ministerul Instrucţiunii Publice şi Cultelor comunica că a aprobat înfiinţarea unei şcoli pe lângă Direcţia Generală a Arhivelor Statului pentru formarea de arhivişti-paleografi. Se propunea ca 3 Ibidem 4 Corneliu Mihail Lungu, Învăţământul arhivistic între tradiţie, prezent, perspectivă, în „Hrisovul”, IX, Serie nouă, Bucureşti, 2003, p. 33 5 Arhivele Statului 125 de ani de activitate 1831-1856, Bucureşti 1957, p. 64 6 Despre activitatea lui C. Moisil vezi Zoe Petre, Constantin Moisil, în „Hrisovul”, VIII, Serie nouă, Bucureşti, 2002, p. 89-92

- 23 -

împreună cu Nicolae Iorga să se alcătuiască un ante proiect de lege care să fie trimis după aceea spre dezbatere în Parlament7.

La 25 iunie 1925 a fost promulgată Legea pentru organizarea Arhivelor Statului care prin art. 15 recunoştea Şcoala superioară de arhivistică şi paleografie.

Este locul potrivit să subliniem rolul deosebit pe care l-a avut Constantin Moisil în organizarea Şcolii de arhivistică. Ideea ca prin şcoală să treacă nu numai cei care doreau să devină slujbaşi ai Arhivelor Statului, ci şi cei care îşi propuneau să se dedice ştiinţelor ce au legătură cu materialul arhivistic i-a aparţinut. O găsim exprimată foarte clar într-o adresă din 8 februarie 1938 trimisă Ministerul Educaţiei Naţionale8. Tot el a avut grijă ca profesorii şcolii să fie selecţionaţi cu cea mai mare atenţie dintre „cei mai distinşi şi erudiţi membri ai corpului didactic universitar şi secundar, specializaţi în materiile ce urmau să le predea”9.

O impresie asupra Şcolii de arhivistică ne-o putem face din prezentarea profesorilor şi obiectelor de studiu. În 1930 corpul didactic se compunea din: C. Moisil (arhivistică sigilografie şi heraldică), N. Cartojan (paleografie română), I. Ştefănescu (paleografie greacă), H. Stahl (expertiză grafică), M. Holban (palografie-latină), P.P. Panaitescu (izvoarele istoriei românilor şi paleografia slavă), C. C. Giurescu (instituţiile vechi româneşti), N. Georgescu Tistu (bibliologie) şi I.C. Filitti (vechiul drept românesc)10. Pentru că C.C. Giurescu a fost împiedicat la un momentdat să-şi predea cursul, exigentul Constantin Moisil, la 6 februarie 1930, a propus Ministerului Instrucţiuni şi Cultelor ca postul să fie suplinit de Aurelian Sacerdoţeanu, care se număra printre cei dintâi absolvenţi ai şcolii11. La rândul său C. C. Giurescu a intervenit la ministru şi a solicitat să fie înlocuit de Aurelian Sacerdoţeanu pe care îl aprecia pentru că „era doctor în litere şi un mare admirator al scrierilor bazate pe cercetarea documentelor”12.

Drumul parcurs de şcoală a fost presărat cu multe greutăţi. Articolul 15 din Legea de înfiinţare a Arhivelor Statului prevedea ca în bugetul Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor să se înscrie în fiecare an o sumă pentru plata cadrelor didactice şi pentru alte cheltuieli ale Şcolii de Arhivistică. Din 1925 şi până în 1930 ministerul a alocat, pentru cei 10 profesori, numai 100.000 lei anual, sumă cu totul insuficientă13. În intervalul 1931-1936 nu s-a prevăzut în buget nicio sumă pentru plata profesorilor, deci, timp de 5 ani, s-au făcut cursuri în mod gratuit. Abia începând cu anul şcolar 1936-1937 s-a trecut din nou la alocarea sumei anuale de 100.000 lei pentru retribuirea profesorilor specialişti. 7 Coreneliu Mihail Lungu, art. cit., p. 35 8 D.A.N.I.C., fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 20/1938, f. 45 9 Ibidem 10 Ibidem, dosar 9/1930, f. 7 11 Ibidem, f. 12 12 Ibidem, fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 9, f. 115 13 Ibidem, dosar 20, f. 4-5

- 24 -

Aceste piedici nu au reuşit să-i clintească pe întemeietori din părerea că o astfel de instituţie este deosebit de importantă pentru societate. Nu numai că nu au făcut paşi înapoi, dar s-au străduit şi au reuşit ca în şcoală, pe lângă arhivişti, să pregătească experţi grafologi pentru justiţie şi oameni potriviţi pentru funcţionarea bibliotecilor (a se vedea cursul de bibliologie al lui N. Georgescu Tistu).

De la Constantin Moisil la Aurelian Sacerdoţeanu În 1938, prin pensionarea lui Constantin Moisil, Aurelian Sacerdoţeanu a fost numit la conducerea Arhivelor Statului şi, implicit, a Şcolii de Arhivistică14. Acesta avea o mare experienţă didactică, iar ca perseverent cercetător al documentelor îşi da foarte bine seama de ce cunoştinţe trebuia să dispună un absolvent ca să dea rezultate.

Aurelian Sacerdoţeanu a amplificat nivelul de predare şi a structurat catedrele în aşa fel încât să le orienteze spre erudiţie. În 1940, Şcoala avea catedră de paleografie română, slavă, latină şi greacă. În toate cazurile paleografiile au fost completate cu studiul limbilor textelor. La catedra de diplomatică (generală şi românească) a adăugat cronologia, metrologia şi critica textelor. Expertiza grafică atât de necesară unui jurist dar şi unui specialist în arhivistică se preda împreună cu istoria scrisului. Cursul de bibliologie a fost întregit cu biblioteconomie şi bibliografie. La cursul de arhivistică s-a adăugat sigilografia, heraldica şi genealogia. S-au introdus cursuri noi: numismatică (generală şi românească), epigrafia greacă, latină, medievală şi modernă şi arheologie medievală. S-au extins cursuri de istoria dreptului vechi românesc (civil şi canonic), izvoarele istoriei românilor (interne şi externe) şi instituţiile vechi româneşti15. Aurelian Sacerdoţeanu a păstrat tot ce gândise şi realizase înaintaşul său, C. Moisil, pe care-l stima şi pe care l-a păstrat ca profesor în şcoală şi după pensionare. La fel a procedat şi în cazul lui Henri Stahl. În adresele către Ministerul Educaţiei prin care solicita angajarea acestora, pe primul îl numeşte „conducătorul de început al acestei şcoale”, iar pe al doilea „creatorul expertizei grafice la noi pe baze ştiinţifice” şi „nepreţuit colaborator în munca noastră spre mai bine”16. Interesat să aibă profesori cât mai buni, Aurelian Sacerdoţeanu a intervenit la Ministerul Educaţiei Naţionale prin raportul din 12 decembrie 1940 ca să-i plătească pe Damian P. Bogdan şi Dan Simonescu cu o indemnizaţie lunară de 1600 lei pentru aportul lor deosebit la catedră17.

Eforturile depuse de Sacerdoţeanu au făcut ca la începutul anului universitar 1940-1941 Şcoala de Arhivistică din Bucureşti să aibă profesori de seamă: Emil Vârtosu la paleografia latină, Al. Elian la paleografia greacă, Maria Holban la paleografia latină, A. Sacerdoţeanu la diplomatică, I. Hudiţă la arheologia medie şi modernă, Maria Dumitrescu la bibliografie, Dan Simonescu la izvoarele istoriei 14 Ana Felicia Diaconu, Aurelian Sacerdoţeanu, în „Hrisovul”, VIII, Serie nouă, Bucureşti, 2002, p. 93-96 15 D.A.N.I.C., fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 25/1940, f. 19 16 Ibidem, dosar 20. f. 16 17 Ibidem, f. 238

- 25 -

românilor, Damian P. Bogdan la paleografia slavă şi Emil Condurachi la arhivistică, sigilografie, heraldică şi numismatică18. Prin Legea de modificarea învăţământului superior din 4 noiembrie 1938 Şcoala de Arhivistică a fost inclusă în învăţământul universitar. Durata cursurilor a fost ridicată la 3 ani permiţând o mai bună organizare a procesului de instruire. Pentru că numărul cursurilor era prea mare, ceea ce împiedica aprofundarea cunoştinţelor, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu a prezentat Ministerului Educaţiei Naţionale un referat prin care a solicitat modificarea art. 6 din Regulamentul Şcolii de Arhivistică, în funcţie încă din 193119.

Cerea ca materia de studiu să fie împărţită în cursuri comune şi cursuri speciale. Erau considerate cursuri speciale: paleografia latină, greacă, slavă, bibliologia şi expertiza grafică şi cursuri comune: paleografia română, diplomatica generală şi românească (cu critica textelor, cronologia şi genealogia), arhivistica cu sigilografia, heraldica şi numismatica, dreptul vechi românesc cu instituţiile vechi româneşti, izvoarele istoriei românilor cu miniaturistica, arheologia medie şi modernă. Profesorul Sacerdoţeanu a impus ca în primii ani de studiu să se facă paleografiile şi cursurile cu caracter practic pentru ca elevii să poată lucra pe documente, iar în anul III să se predea obiecte de studiu cu înalt grad de generalizare. Tot în anul final se aloca timp pentru realizarea lucrării de diplomă care presupunea cercetări în arhive şi biblioteci20. Prezentările de mai sus nu sunt întâmplătoare. Le-am făcut pentru a scoate încă o dată în evidenţă seriozitatea cu care profesorii Şcolii de Arhivistică înţelegeau să-şi facă datoria faţă de o instituţie pe care o respectau, Arhivele Statului şi faţă de generaţiile care trebuiau să abordeze conservarea şi valorificarea documentelor de pe o poziţie superioară, comparabilă cu cea din ţările civilizate ale Europei. Această viziune era determinată de faptul că profesorul Aurelian Sacerdoţeanu frecventase ca bursier Ecole Roumaine din Franţa şi cursurile libere a încă trei institute superioare: Sorbona, Ecole Nationale de Chartes şi Institut du Pantheon, unde a asimilat cunoştinţele predate de profesori vestiţi21.

Cea mai autorizată apreciere asupra Şcolii de Arhivistică o găsim la Nicolae Iorga. Ca organizare, ca pregătire a studenţilor – scria marele istoric – Şcoala din Bucureşti nu este cu nimic inferioară celei din Paris. Nota lui Iorga l-a bucurat pe Aurelian Sacerdoţeanu pentru că indirect se referea şi la munca sa. De aceea a copiat-o şi sub ea a ţinut să noteze „transcrisă de mine, A. Sacerdoţeanu”22.

Şcoala de Arhivistică şi-a desfăşurat cursurile la nivel înalt, cu seriozitate, datorită organizării şi profesorilor de care dispunea. Rândul acestora a fost îmbunătăţit 18 Ibidem, fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 26, f. 64 19 Ibidem, f. 163 20 Ibidem, fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, d. 26, f. 161 21 Ana Felicia Diaconu, art. cit. p. 94 22 D.A.N.I.C., fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 20, f. 62

- 26 -

cu Mihai Berza (metodologie, genealogie şi heraldică), Constantin Andreescu (istoria vechiului drept românesc şi instituţii vechi româneşti) şi Constantin Grecescu (izvoare interne şi externe ale istoriei românilor). Aurelian Sacerdoţeanu preda arhivistica, diplomatica generală românească şi cronologia, iar Emil Condurachi numismatica, sigilografia, arheologia medie şi modernă23.

Odată cu reînfiinţarea Şcolii de Arhivistică, prin Decretul Lege nr. 386/1942, a luat fiinţă Institutul de cercetări arhivistice.2 Din Regulamentul de organizare rezultă că acesta avea ca scop, pe de o parte să dezvolte cercetările de specialitate în legătură cu izvoarele trecutului, cu arhivele, bibliotecile şi muzeele, iar pe de alta să difuzeze noţiunile şi metodele cele mai potrivite, necesare adunării, conservării, studierii şi utilizării mărturiilor istorice. Institutul îşi propunea să publice sinteze şi monografii, să organizeze conferinţe publice, să întreţină relaţii cu alte institute de cercetări din ţară şi din străinătate, să ia parte la congrese, să organizeze cursuri de specializare folosind profesorii Şcolii de Arhivistică, ai Facultăţii de litere şi filosofie sau alţi specialişti din ţară, să organizeze cursuri libere. Două lucruri aveau urmări imediate: organizarea unui serviciu de documentare ştiinţifică şi colaborarea la „Hrisovul”, periodicul de specialitate al Şcolii de Arhivistică24.

Spaţiul nu ne permite să abordăm pe larg aceste probleme dar trebuie să subliniem că apariţia revistei „Hrisovul” a Şcolii de Arhivistică a trezit mult interes în lumea cercetării istorice din ţara noastră. A impresionat prin nivelul înalt de abordare a problemelor arhivistice şi, mai ales, prin ţinuta şi exigenţele formulate în ceea ce priveşte publicarea documentelor. Asupra primului număr s-au pronunţat mulţi oameni de cultură, aproape toţi exprimând în rândurile scrise bucuria pentru apariţia revistei şi nedumerirea în legătură cu preconizata desfiinţare a Şcolii de Arhivistică.

Pentru a prezenta starea de spirit a timpului, redăm în continuare fragmente din câteva scrisori. Începem cu Henri Stahl, fost Profesor al Şcolii de Arhivistică, expert grafolog pe lângă curţi şi tribunale. Îi scria lui Sacerdoţeanu: „Vă confirm primirea numărului 1 din Hrisovul pentru care vă mulţumesc călduros şi vă rog a primi felicitările mele, pentru prea frumoasa prezentare a acestei lucrări documentare. Cu privire la pericolul desfiinţării Şcoalei de Arhivistică, cred că dacă această şcoală nu ar fi fost, ar fi trebuit înfiinţată. Dacă nu se poate concepe, de pildă, desfiinţarea renumitei Ecole de chartes, deşi toate documentele Evului mediu sunt studiate şi reproduse în frumoase facsimile, cu atât mai mult cuvânt, dispariţia unei şcoli similare la noi unde, până în 1863, s-a scris în chirilică, nu se poate admite. Nu e ţară în care să fie mai mare nevoie de arhivişti-paleografi ca în ţara noastră”25.

La rândul său prof. I. Lupaş scria: „Am primit ieri, la şedinţa Academiei Române, frumosul dar de Crăciun, închinat prin vol. I al Hrisovului ca jertfă 23 Ibidem, fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, d. 61/1943-1949, f. 5 24 Ibidem, f. 15. Vezi şi Dumitru Andronie, Maria Ignat, Centenar Aurelian Sacerdoţeanu (1904-2004), Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2004, p. 130-133 25 D.A.N.I.C., fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 32/1941, f. 33

- 27 -

neprihănită la altarul istoriografiei noastre. Te felicit din toată inima pentru acestă impunătoare realizare ştiinţifică”26.

I. Andrieşescu, conducătorul seminarului de arheologie şi preistorie al Facultăţii de filosofie şi litere din Universitatea Bucureşti nota la rândul său: „Am primit la vreme frumoasă publicaţia Hrisovul de care m-am bucurat şi pentru care mulţumesc foarte mult. Conţinutul e bogat şi variat, totul foarte util. Istoricul Şcoalei, convingător. Mulţi din foştii elevi ai Şcoalei sunt astăzi cercetători, care de care mai învăţaţi şi folositori acolo unde lucrează”27.

Încheiem aprecierea făcută asupra Şcolii cu o declaraţie a lui Nicolae Iorga: „Consider şcoala specială de arhivistică de la Arhivele Statului ca un aşezământ de mare valoare, corespunzător cu Ecole de chartes din Paris şi demnă de a fi trecută la şcolile speciale într-un adaus, eventual la decretul lege”28.

Apariţia Hrisovului, în 1941, revistă dedicată exclusiv ştiinţelor auxiliare ale istoriei, a fost deosebit de oportună şi a contribuit la formarea unei imagini pozitive atât asupra Şcolii, cât şi a Arhivelor Statului. Fiecare volum apărea în 500 de exemplare şi era trimis tuturor instituţiilor similare din străinătate. În acelaşi număr de exemplare Şcoala a mai editat publicaţii sub titlul „Lucrările Şcoalei de Arhivistică” şi „Carnetul studentului” instrument de lucru deosebit de folositor, deoarece cuprindea bibliografia disciplinelor de studiu29. În toate se află iniţiativa şi priceperea neobositului Aurelian Sacerdoţeanu.

Succesele obţinute au început să deranjeze anumite cercuri. A produs o reacţie negativă propunerea făcută Ministerului Educaţiei de profesorul Sacerdoţeanu la 29 ianuarie 1940 în numele Şcolii Superioare de Arhivistică şi Paleografie ca în noua Lege a învăţământului să fie înscrisă obligativitatea ca toate posturile vacante de arhivari, paleografi şi bibliotecari de la Arhivele Statului sau de la instituţii cu arhivari şi registratori generali, plătite sau subvenţionate de stat, ţinut, judeţ, municipiu sau comună să fie ocupate prin concurs numai de către absolvenţii cu diplomă ai Şcolii sau ai uneia similare din străinătate. De asemenea a propus ca experţii grafici de la toate instituţiile justiţiei să se recruteze tot dintre absolvenţii Şcolii (sau uneia similare din străinătate)30.

Suntem convinşi că nu la nevoia de a găsi locuri de muncă pentru elevii Şcolii de Arhivistică s-a gândit prof. Sacerdoţeanu atunci când a venit cu asemenea propuneri. Avea în vedere ca prin introducerea în lege a unei asemenea clauze întreaga activitate arhivistică din unităţile statului să fie exercitată de personal cu înaltă calificare. Aplicarea unei asemenea legi ar fi schimbat total situaţia arhivistică din România, soarta documentelor. Din păcate, nu numai că propunerile nu au fost acceptate, dar a venit Legea 922/1941 care a desfiinţat Şcoala Superioară de Arhivistică. 26 Ibidem, f. 23 27 Ibidem, f. 1 28 Ibidem, dosar 20, f. 62 29 Ibidem, fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 61/1943-1949, f. 51 30 Ibidem, fond Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, dosar 25, f. 19

- 28 -

Prin Legea de organizare a învăţământului superior din 23 mai 1942, Şcoala de Arhivistică a fost repusă în drepturi. Disciplinele au fost împărţite în 11 catedre fundamentale. Prin reforma învăţământului din 1948 a fost transformată în Institutul de arhivistică, care la un moment dat s-a numit Institutul de Arhivistică, Bibliologie şi Muzeografie31.1

Se părea că după 23 August 1944 învăţământul arhivistic din România va lua amploare. În acest context Aurelian Sacerdoteanu analiza şi îşi punea problema dacă, în această conjunctură mai era bine ca şcoala să rămână la 3 ani de studiu. În cele din urmă a ajuns la concluzia că pentru pregătirea elementelor care intrau direct în producţie erau suficienţi trei ani, dar în viitor, când se va reglementa organizarea doctoratului, şcoala să se prelungească cu încă 2 ani, rezervaţi acestuia32.

Şcoala avea 23 posturi de profesori, dar se considera că fiecare profesor trebuie să aibă cel puţin un asistent, să dispună de 1-3 preparatori în laboratoare de optică, mulaje, analize şi expertize, patologia scrisului şi a hârtiei33. Pentru practica studenţilor se solicita dotarea cu 4 ateliere de legat cărţi, de analizat materiile prime şi pentru desen34.

Speranţele prof. Sacerdoţeanu veneau din faptul că Arhivele Statului obţinuseră rezultate deosebite. Reuşiseră să tipărească un mare număr de cărţi, majoritatea instrumente de lucru fără de care cercetarea istorică nu s-ar fi ridicat la nivelul exigenţelor. Este vorba de Catalogul actelor Ţării Româneşti, Indici cronologici, de inventare arhivistice35.

Numai aparent lucrurile stăteau aşa de bine. În cadrul corpului profesoral erau tendinţe excentrice şi disensiuni, alimentate de factorul politic şi de preocuparea Universităţii Bucureşti de a-şi îmbunătăţi cadrele. Din 1942, Emil Condurachi, în vederea încadrării la Universitate, a început să îi facă opoziţie lui Sacerdoţeanu. În 1947, cu sprijinul prof. C. Daicoviciu, Condurachi a fost încadrat în Universitate36.4 La ideile lui E. Condurachi s-a raliat şi profesorul C. Andreescu şi corpul profesoral al Institutului de Arhivistică nu mai era, moralmente, la nivelul merituoşilor întemeietori37.

Firescul avea să se producă. În 1950 Institutul a fost desfiinţat, ceea ce a însemnat o grea lovitură dată întregii activităţi arhivistice din ţară. Un învăţământ de înaltă ţinută aşezat temeinic pe activităţi practice, care aborda pe lângă arhivistică discipline înrudite, ca bibliologia şi muzeografia, a încetat să mai existe. Şi la Arhivele Statului lucrurile evoluau tot în această direcţie, în detrimentul calităţii, contrare ordinii cerute de o astfel de activitate. Într-o scrisoare din 4 aprilie 1950, 31 Ibidem, fond personal Aurelian Sacerdoţeanu, dosar 49, f. 30 şi 82 32 Ibidem, dosar 61, f. 105 33 Ibidem, f. 105 34 Ibidem, f. 106 35 Ibidem, dosar 49, f. 31 36 Ibidem, dosar 41, f. 28 37 Ibidem, dosar 49, f. 28-29

- 29 -

arhivistul şef Lăzărescu cerea preşedintelui sindicatului salariaţilor din învăţământ să se facă “o grabnică cercetare la faţa locului”38. Era semnalată tendinţa din ce în ce mai accentuată, de la Arhivele Statului de încetinirea muncii, încălcarea normelor de lucru, instigări la nesupunere faţă de măsurile conducerii. Autoritatea lui Aurelian Sacerdoţeanu a fost subminată cu perseverenţă de cei care nu erau capabili profesional, încurajaţi de faptul că profesorul nu avea o susţinere politică. Fiu de preot, cu studii în străinătate, Sacerdoţeanu era directorul potrivit, dar nu şi acceptabil pentru autorităţile timpului şi ca urmare a fost schimbat din funcţie.

Aurelian Sacerdoţeanu, profesor al Facultăţii de Istorie După 1950, activitatea de pregătire a personalului necesar Arhivelor Statului a fost pusă pe seama Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti. Pregătirea arhivistică a studenţilor consta dintr-un curs de ştiinţe auxiliare în anul I, curs de paleografie chirilică şi slavonă în anul II şi curs facultativ de epigrafie în anul III. În anii IV şi V de studio, 10 studenţi din fiecare serie formau o grupă care se specializa în arhivistică, urmând pe lângă cursurile generale de istorie, unul special de arhivistică.

Pregătirea arhiviştilor la Facultatea de Istorie prezenta un avantaj, dar şi multe dezavantaje. Pozitiv era faptul că spre deosebire de Şcoala Superioară şi de Institutul de Arhivistică la facultate se studia la un nivel superior, istoria, absolut necesară celui care se ocupă cu conservarea şi descifrarea documentelor. Oricât am încerca să inovăm, este foarte evident că activitatea arhivistică, fără instruirea istorică, nu se poate face.

Dezavantajele pregătirii arhivistice la Facultatea de istorie erau mai multe. În primul rând numărul foarte mic al orelor acordate cursurilor de ştiinţe auxiliare şi nivelul scăzut la care se predau, ori ştiinţele auxiliare constituie fundamentul pregătirii arhivistice. Am putea spune că nu se poate considera arhivist cel care nu a studiat diplomatica, cronologia, heraldica, genealogia etc. Întărim cele de mai sus cu câteva rânduri dintr-o scrisoare datată 20 decembrie 1960 a lui Aurelian Sacerdoţeanu către Constantin Turcu, arhivist la Iaşi din care se desprinde dezamăgirea în legătură cu felul cum se predau ştiinţele auxiliare şi arhivistica la Facultatea de istorie din Bucureşti: „Mă gândesc că trebuie să încetez de a mai pune suflet în această chestiune şi să consider că ştiinţele auxiliare ale istoriei nu mai au ce căuta în pregătirea istoricilor noştri. Odată cu aceasta trebuie să moară şi arhivistica”39.

Tot la capitolul minusuri se înscrie pregătirea sumară în domeniul paleografiilor. Dacă la Şcoala superioară de arhivistică paleografiile constituiau, în mai mulţi ani, cursuri de bază, la Facultatea de Istorie se întindeau pe un singur an şi li se acorda importanţă scăzută. Dezavantajul cel mai mare consta în pregătirea practică, cea care a făcut din Şcoala de Arhivistică o instituţie deosebit de apreciată. La Facultatea de Istorie practica se desfăşura formal. De fapt, unii studenţi de la 38 Ibidem, dosar 43, f. 89-90 39 Corneliu Mihail-Lungu, Maricica Ifrim, Ana Felicia Diaconu, Aurelian Sacerdoţeanu – corespondenţă, 1928-1974, Bucureşti, 2004, p. 261

- 30 -

arhivistică aveau posibilitatea să efectueze practică la Institutul de istorie de pe lângă Comitetul Central al P.C.R., iar cei din grupele de modernă şi contemporană la Arhivele Statului. Cursurile şi seminariile se derulau de asemenea manieră, încât în timpul facultăţii studentul se întâlnea cu documentul numai sub formă de planşe în albumele de paleografie.

La Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, Aurelian Sacerdoţeanu nu şi-a găsit locul pe care îl merita pentru că nu era de acord cu modalităţile de organizare a materiei şi de desfăşurare a cursurilor. A fost primit cu multă răceală în corpul profesoral, iar de-a lungul anilor i s-au adus învinuiri nedreptăţite. A fost acuzat că nu se apropie de studenţi, ceea ce nu era adevărat, lucru pe care l-am constatat personal. Profesorul organiza duminica vizite la monumente şi în locuri cu rezonanţă istorică la care noi, studenţii participam cu plăcere şi interes. Avea convingerea că un arhivist, un istoric trebuie să fie informat. La rândul său dascălul nostru era totdeauna informat şi avea o deschidere care ne impresiona pe toţi. Cu profesorul Aurelian Sacerdoţeanu se putea aborda orice temă culturală şi nu numai.

Cursurile se desfăşurau degajat şi îi făcea mare plăcere să antreneze studenţii la discuţii. Impunea respect prin claritatea expunerilor şi prin exigenţa de la examene, calităţi care veneau din pregătirea şi experienţa sa de viaţă. Ne domina prin calmul şi răbdarea cu care ne asculta părerile, prin faptul că nu dădăcea şi oricât de dificilă ar fi fost o lucrare, lăsa studentul să-şi găsească singur drumul potrivit.

Pentru denigrarea lui Aurelian Sacerdoţeanu s-au făcut multe. S-a recurs chiar şi la presă. Iată ce scria Constantin Turcu în 1959: „Am citit la 24 februarie cu destulă amărăciune atacul din ziare împotriva dumneavoastră. Câtă lipsă de adevăr! Dvs. va să zică faceţi parte dintre acei profesori care trăiţi departe de studenţi! Dar eu îmi aduc aminte că acum trei ani, urcând Ceahlăul, v-aţi întâlnit cu un grup compact de tineri studenţi ai secţiei arhivistice şi toţi v-au înconjurat cu entuziasm, povestindu-vă fel de fel de lucruri din călătoria lor şi întrebându-vă la fel. Oare acest fapt nu e dovadă că sunteţi iubit de studenţime?”40

La Facultatea de istorie Aurelian Sacerdoţeanu şi-a urmat drumul său meticulos, organizat. Pe de o parte a format profesional mulţi studenţi, iar pe de alta, a elaborat cursul de arhivistică, fiind singurul român care a reuşit să abordeze şi să se ridice de la activităţile concrete din depozitele de arhivă până la exigenţele erudite ale unei lucrări ştiinţifice.

Elaborarea cursului i-a luat mulţi ani de muncă, a stârnit invidie şi a fost nevoit să se confrunte cu numeroase greutăţi. Elocvente sunt rândurile pe care le scria la 27 iunie 1964: „…În sfârşit cursul meu de arhivistică a ajuns la minister, adică la editură, care, nici mai mult nici mai puţin, îmi cere să îl reduc la jumătate, fiindcă atât e trecut în planul editorial. Este multă muncă băgată acolo şi mult împodobită cu suferinţe morale. După 12 ani de tribulaţii nu cred că mai este cazul să-mi fac această operaţie sângeroasă şi am să renunţ la el. Am şi spus-o impegatului ministerial…”41 40 Ibidem, p. 248 41 Ibidem, p. 277

- 31 -

Aurelian Sacerdoţeanu nu a fost înfrânt. Cursul său s-a publicat mai târziu. Într-un bilanţ pe care şi l-a făcut asupra activităţii sale în 1970 mărturisea: „Cu toate puterile mele şi nu cu puţine sacrificii materiale, am servit culturii româneşti, pe toate căile posibile. Stau drept, cu fruntea sus în faţa oricărei judecăţi prezente sau postume.”42

Într-adevăr, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu a fost şi a rămas un model atât ca om, cât şi în plan profesional. A excelat şi a direcţionat activitatea arhivistică prin terminologie, metodica cercetării istorice şi acurateţea editării textelor. Lucrarea Arhivistica rămâne unicat în peisajul plin de sacrificii al arhivisticii româneşti.

Zusammenfassung

Nach einer Einführung über die Geschichte des rumänischen Archivs und die Versuche der Gründung des archivwissenschaftlichen Unterrichts verfolgt der Autor die Tätigkeit des Professors Aurelian Sacerdoţeanu im Rahmen der Archivschule und nach 1950 an der Bukarester Geschichtefkultät.

42 Ana Felicia Diaconu, art. cit., p. 96

- 32 -

CURSURILE DE LIMBĂ ŞI PALEOGRAFIE SLAVO-ROMÂNĂ – DE LA ŞCOALA DE ARHIVISTICĂ

LA FACULTATEA DE ARHIVISTICĂ

Mirela COMĂNESCU

Şcoala practică de arhivari-paleografi a fost inaugurată la 28 noiembrie 1924, cu un dublu scop: de a pregăti „personalul de specialişti necesar arhivelor centrale şi regionale, precum şi arhivelor şi registraturilor diferitelor autorităţi”, dar şi pentru a înlesni „amatorilor şi colecţionarilor de documente vechi, proprietarilor de arhive familiale şi tuturor celor ar voi să cerceteze şi să studieze documentele noastre, putinţa de a descifra şi de a înţelege aceste preţioase rămăşiţe culturale lăsate de strămoşi1.

Încă de la început, alături de cursuri arhivistică, izvoarele istoriei românilor, de paleografie româno-chirilică, greacă, latină erau şi cursuri de paleografie slavă, pe care le susţinea profesorul universitar P. Cancel. Acesta a ţinut prima lecţie la 4 decembrie 1924, fiind suplinit în anul 1925 (aprilie-mai) de către A. Balotă, iar în anii 1926-1927 de Elena Eftimiu. Începând cu anul 1929 cursul a fost încredinţat lui P. P. Panaitescu. Din anul 1939, prin adresa nr. 1038 din 17 octombrie 1939, asistentul Damian P. Bogdan, „diplomat al şcoalei noastre şi doctor în litere, cu multe lucrări de specialitate elogios apreciate de critică”2 este numit profesor la catedra de paleografie slavă la început în calitate de profesor suplinitor, acesta continuând opera începută de predecesorii săi până la desfiinţarea Şcolii, în anul 1941. În urma referatului întocmit de către Ştefan Ciobanu la 18 iunie 1942, prin care acesta apreciază în mod deosebit activitatea lui Damian P. Bogdan, atât ca asistent la catedra de istoria slavilor de la Universitatea din Bucureşti, cât şi pe cea depusă la Arhivele Statului şi la secţia manuscrise a Academiei Române, fapt ce demonstrează „o serioasă pregătire ştiinţifică, o metodă minuţioasă de cercetare şi o cunoaştere adâncă a textelor vechi româneşti”3, la 26 septembrie 1942 Ministerul Culturii şi Cultelor anunţă numirea lui Damian P. Bogdan ca profesor definitiv la Şcoala Superioară de Arhivistică din Bucureşti. 1 Constantin Moisil, Din istoria Şcoalei de Arhivistică, în „Hrisovul”, I, 1941, p. 25 2 Aurelian Sacerdoţeanu, Partea administrativă a Şcolii de Arhivistică, în „Hrisovul”, II, 1942, p. 262 3 Pentru mai multe informaţii, vezi Mirela Comănescu, Preţuitori ai arhivelor – Damian P. Bogdan, în „Revista Arhivelor”, nr. 1, 2006

- 33 -

Programa întocmită de către profesor urmărea pentru anul I de studiu o introducere în limba slavă veche prin studierea limbii slave, familiarizarea cu alfabetul, fonetica, mijloacele de transcriere, studiul morfologiei, în special a pronumelui, substantivului şi verbului. Tot în primul an se făcea şi o scurtă introducere în studiul redacţiei ruso-ucrainene, medio-bulgare, sârbe şi slavo-române4. Lecţiile ţinute la anul II conţineau predarea gramaticii slave vechi – substantivul, dar şi introducerea în studiul textelor slavo-române din toate cele trei ţări române5. Cursurile din anul III erau dedicate, în special, inscripţiilor slavo-române şi pisaniilor. Dintre studenţii lui Damian P. Bogdan din anul 1946 s-au remarcat în special Damaschin Mioc, student în anul III, şi Haralambie Chirică, din anul III, care la examenul parţial au obţinut nota 86.

În anul 1949, Damian P. Bogdan alcătuieşte bibliografia pentru cursul de slavă veche7. Dându-şi seama de necesitatea studierii cât mai profunde şi mai atente a paleografiei slavo-române profesorul a militat pentru înfiinţarea unui post de asistent la catedra de paleografie slavă8.

În programa analitică întocmită în anul 1949, cursul de paleografie slavă era structurat pe parcursul a trei ani, două treimi fiind alocate seminarului şi lucrărilor practice. În anul I, studenţii erau familiarizaţi cu obiectul şi însemnătatea paleografiei, cu principalele redacţii, cu alfabetele slave. În cel de al treilea curs, Damian P. Bogdan le făcea studenţilor o introducere în istoria limbii slave vechi şi a celor medio-slave ucraineană, sârbo-croată, polonă ş.a. Tot în anul I li se preda un curs extrem de interesant şi util pentru înţelegerea cât mai exactă a limbii documentelor slavo-române, cât şi a celorlalte redacţii slave, şi privea reformele ortografice ale patriarhului bulgar Eftimie din Târnovo, Constantin Kostenečki în Serbia, cât şi despre cea a lui Petru I în Rusia. Foarte complet şi documentat era şi cursul referitor la izvoarele cercetărilor paleografice, profesorul dând informaţii nu numai în ceea ce priveşte textele slave vechi şi medii, dar şi a numărului lor, depozitul şi bibliografia aferentă fiecăruia. Tot în anul I se făcea o clasificare a textelor atât după criterii interne, cât şi externe, a tipurilor de scriere (uncială, semiuncială şi cursivă), li se vorbea despre sisteme speciale ale scrierii (prescurtarea, ligatura, monograma, monocondil, criptogramă etc.), sistemele de punctuaţie, semnele diacritice, despre datarea documentelor. În cadrul aceluiaşi curs, studenţii aflau şi informaţii referitoare la materialele de scris, formatul, ornamente şi scriitorii actului. După ce studenţii se familiarizau cu aceste texte, în lecţia a IX-a, Damian P. Bogdan le vorbea despre fonetica slavei vechi, morfologie (cu accent pe substantiv, pronume şi verb), dar şi despre sintaxă. În ultima lecţie, a XXIII-a, din anul I, studenţii aflau despre elementele 4 Ibidem, f. 76 5 D.A.N.I.C, fond Şcoala de Arhivistică, ds. 70, f. 70 6 Ibidem, f. 110 7 Ibidem, ds. 105, f. 27-32 8 Ibidem, în procesul verbal al şedinţei din 18 noiembrie 1949, ds. 105, f. 72

- 34 -

necesare descrierii unui text şi despre modul de editare. Cursul pentru acest an era extrem de complet şi bine documentat, cu foarte multe informaţii bibliografice9.

La seminar se lucra cu ajutorul ediţiilor facsimilate, în primele două trimestre, la lectură şi transcriere, iar în ultimul şi la traducerea şi analiza acestor texte sub toate aspectele: paleografic, gramatical şi lingvistic. Se foloseau în special lucrările lui P. A. Lavrov, V. Sčepkin, I. V. Iagić ş.a.

În anul II se punea accent pe studierea textelor slavo-române (manuscrise, documente, tipărituri), din secolele XIII-XVII, scrise pe teritoriul celor trei Ţări Româneşti. În prima oră de curs li se vorbea studenţilor despre însemnătatea paleografiei slavo-române pentru studierea aprofundată şi temeinică a istoriei naţionale. Numeroase ore de curs erau dedicate clasificării textelor, limbii acestora, documentelor, cât şi sistemelor speciale ale scrierii, semnelor de punctuaţie şi a celor diacritice. La seminar se analizau sub toate aspectele prezentate în orele de curs diferitele texte, folosindu-se albume, studii şi ediţii ale lui Ioan Bogdan, I. Bianu, Paul Mihailovici, Silviu Dragomir, P.P. Panaitescu, Emil Turdeanu, dar şi Culegerea de facsimile întocmită special pentru necesităţile cursului de paleografie slavă de la Şcoala de Arhivistică de către Aurelian Sacerdoţeanu şi Damian P. Bogdan10.

Deşi era un curs destul de comprimat, profesorul, pentru a se face cât mai bine înţeles de către studenţi, face şi o prezentare a transformărilor fonetice ce au avut loc în celelalte redacţii (în special a celei ruso-ucrainene, medio-bulgare şi sârbo-croate), pentru ca aceştia să poată observa influenţele pătrunse în documentele noastre de cancelarie11.

În anul III se punea accent, în special, pe inscripţiile din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în secolele XIV-XVII (numărul, depozitul, limba, scriitorii, bibliografia etc.). La seminar se analizau aceste inscripţii din toate punctele de vedere, cu ajutorul reproducerilor aflate în lucrări precum Les arts mineurs en Roumanie a lui N. Iorga, Bule de aur sigilare de la domnii Ţării româneşti şi ai Moldovei întocmită de C. Moisil, lucrările lui G. Balş: Bisericile lui Ştefan cel Mare, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacul al XVI-lea, Bisericile şi mănăstirile moldoveneşti din veacurile XVII şi XVIII, cât şi în Albumul paleografic moldovenesc a lui I. Bogdan şi în lucrarea lui Emil Turdeanu La broderie religieuse en Roumanie12.

Munca depusă de către slavist pentru alcătuirea cursului a fost una migăloasă şi dificilă având în vedere faptul că nu exista un curs general de slavă veche sau de paleografie, acesta trebuind să apeleze la cele apărute peste hotare, în special în Rusia, sau la studiile publicate în diferite periodice de slavişti precum I. Bogdan, Stoica Nicolaescu, P. P. Panaitescu ş.a13. 9 Ibidem, f. 63-72 10 Pentru informaţii privind bibliografia cursului, vezi Ibidem, dosar 119, f. 77-79 11 Ibidem, dosar. 119, f. 54-58 12 Vezi programa completă pentru cei trei ani în Ibidem, dosar 90, f. 28-37, ds. 119, f. 1-9, Idem, fond Bogdan Damian, ds. 28, f. 6-14 13 Acest lucru rezultă şi din fişele păstrate în fond, sau, Idem, Fond Bogdan Damian, ds. 29-31

- 35 -

Trebuie amintit faptul că primul manual de paleografie slavo-română publicat la noi aparţine lui Damian P. Bogdan şi fostului său profesor, Henri Sthal, lucrare pe care aceştia au dedicat-o lui Ioan Bogdan14.

În anul 1950, Damian P. Bogdan avea un chestionar pentru examenul de paleografie slavă. Astfel, pentru anul I întrebările erau de genul: Ce este limba slavă?; Care sunt premisele politico-sociale ale creării primului alfabet slav?; Ce este alfabetul glagolitic?; Ce este alfabetul chirilic?; Care sunt şi unde se păstrează textele slave vechi?; Ce este reforma patriarhului bulgar Eftimie şi cea a lui Constantin Kostenečki?; Care sunt particularităţile fonetice ale limbii slave vechi?; Care sunt particularităţile morfologice ale limbii slave vechi?; Care sunt particularităţile sintactice ale limbii slave vechi?; Care sunt elementele de validare ale documentelor?; Cum circulau textele?; Care sunt metodele de descriere şi editare a unui text.

Pentru anul II profesorul pregătea întrebări precum: Ce se înţelege prin texte slavo-române?; Care sunt cele mai vechi texte slavo-române şi unde se păstrează?; Care sunt studiile şi ediţiile româneşti de paleografie slavo-română?; Care sunt particularităţile fonetice ale textelor slavo-române?; Care sunt particularităţile morfologice şi sintactice ale textelor slavo-române?; Care sunt studiile româneşti privind limba textelor slavo-române; Ce cuprinde data textelor slavo-române şi cum se pot data textele fără dată; Care sunt metodele de descriere şi editare a unui text.

Pentru anul III întrebările se prezentau în felul următor: Ce se înţelege prin epigrafia slavo-română?; Care sunt cele mai vechi inscripţii slavo-române şi unde se păstrează?; Cum se înfăţişează semiunciala şi cursiva inscripţiilor slavo-române?; Ce cuprinde data inscripţiilor slavo-române şi cum se pot data inscripţiile fără dată?; Care sunt metodele de descriere şi editare a unei inscripţii slavo-române?15.

Considerăm că prezentarea activităţii profesionale a slavistului Damian P. Bogdan, ca profesor la Şcoala de Arhivistică este un omagiu adus strădaniilor sale de a lăsa în urmă numeroase studii şi mai ales valoroasa lucrare, apărută în anul 1978, Paleografia slavo-română, folosită de noi şi astăzi atât în pregătirea cursurilor şi seminariilor de la Facultatea de Arhivistică, cât şi pentru întocmirea diferitelor studii. Alături de aceste lucrări de un real folos ne este cursul de Slava veche şi slavonă românească realizat la Universitatea din Bucureşti de un colectiv coordonat de regretatul Pandele Olteanu şi din care au făcut parte G. Mihăilă, Lucia Djamo-Diaconiţă, Mihai Vrabie, Elena Linţa, Olga Staicovici, Mihai Mitu, şi care a văzut lumina tiparului în anul 1975.

Mai nou, cursul întocmit de către profesorul Mihai Mitu de la Universitatea din Bucureşti, pune accent pe toate genurile de texte slavo-române din care a extras câteva pe care le-a prezentat în anexe, acestea fiindu-ne extrem de folositoare în activitatea de seminar pentru anii III şi IV. 14 Olimpia Guţu, Contribuţia învăţământului arhivistic la dezvoltare slavisticii româneşti, „Hrisovul”, serie nouă, VIII, p. 70 15 Vezi lista tuturor întrebărilor, D.A.N.I.C., fond Bogdan Damian, ds. 119, f. 80-84

- 36 -

De asemenea, cursul apărut la Moscova în anul 2003, întocmit de către C.A. Voilova16, ne este de un real folos, în special, în activitatea de seminar, acesta dispunând la final de un extrem de valoros set de exerciţii pentru fiecare parte de vorbire studiată. Totodată, Dicţionarul17 apărut tot la Moscova în anul 1999, realizat de un colectiv de slavişti de la Institutul de Slavistică şi Balcanistică a Academiei Ruse de Ştiinţe şi de la Institutul de Slavistică al Academiei de Ştiinţe al Republicii Cehe este extrem de util pentru lămurirea unor cuvinte şi expresii întâlnite de către noi în diferite texte vechi slave.

Numeroasele schimbări intervenite de-a lungul timpului în cei 15 ani de activitate a Facultăţii de Arhivistică nu au afectat decât în foarte mică măsură organizarea cursului de Slavă veche şi slavonă românească, acesta fiind împărţit, în prezent, pe parcursul celor trei ani de studiu, în felul următor: în anul I se pune accent pe contextul istoric al apariţiei alfabetului slav, pe studierea textelor glagolitice şi chirilice păstrate, şi, cel mai mult timp, este dedicat studiului gramaticii slave vechi, la seminar analizându-se, cu ajutorul ediţiilor apărute până în prezent, diferite texte.

În anul II se studiază redacţiile slavone: medio-bulgară, ruso-ucraineană, sârbo-croată, ceho-moravă şi slavo-română, iar la orele de seminar se discuta despre diferite texte aparţinând acestor redacţii, scoţându-se în evidenţă, în special acele caracteristici ce se regăsesc şi în textele slavo-române.

Cursul anului III este dedicat studierii în amănunt a slavonei româneşti atât din punctul de vedere al grafiei şi foneticii, cât şi al morfologiei şi lexicului.

Pe lângă aceste materiale amintite, faptul că suntem deja în mileniul III, al informatizării, ne obligă să ne adaptăm noilor cerinţe ale celor care doresc să studieze această paleografie fie mai rapid, fie mai concret. Pentru o restructurare a materialului clasic, trebuie să apelăm „la eliminări determinate de necesitatea de a aborda zone şi sfere de cunoaştere cerute de activitatea de viitor”18. Trebuie să ne gândim în special la aspectul vizual al predării, crearea unei baze de date pe suport electronic şi care poate fi oricând completată şi îmbunătăţită atât cu noi date cât şi cu noi studii apărute atât în ţară cât şi pe plan internaţional, la diferite congrese de specialitate. O activitate de acest gen a fost începută de către profesorul universitar dr. Pavel Mircea Florea de la Facultatea de Arhivistică, dar, pentru ca această bază de date să fie cât mai utilă, ea trebuie îmbunătăţită de cât mai multe persoane cu preocupări în acest domeniu.

De asemenea, faptul că acum se pot fotografia sau scana diferite documente ne ajută extrem de mult în activitatea de seminar, în special la paleografie, studenţii având acces mai uşor la un număr mult mai mare de documente, pe care le pot studia din toate punctele de vedere, mult mai bine decât până acum, când se lucra cu albume, 16 7. !. %≅6:≅&∀, ΕΗ∀∆≅Φ:∀&β>Φ846 β2Ζ8, )∆≅Λ∀, ;≅Φ8&∀, 2003, 368 p 17 ΕΗ∀∆≅Φ:∀&β>Φ846 Φ:≅&∀∆∴ (Β≅ ∆ϑΦ8≅Β4Φβ< X – XI &,8≅&), 2 , 42∗∀>4,, ΦΗ,∆,≅Η4Β>≅,, ;≅Φ8&∀, 32∗∀Η,:∴ΦΗ&≅ «ΧϑΦΦ846 β2Ζ8», 1999, 842 p 18 Maria Dumitrescu, Slavistica – azi şi mâine (Domeniul lingvistic), în „Romanoslavica”, XXIX, Bucureşti, 1991, p. 242

- 37 -

facsimile sau copii xerox. Posibilităţile oferite de tehnologiile informatice pentru slavistică sunt foarte largi şi variate, putând ajuta studentul şi în însuşirea mai uşor, vizual, atât a caracteristicilor paleografice a textelor prezentate la curs, cât şi a vocabularului.

Suntem conştienţi că trebuie să ne orientăm cursul în raport cu cerinţele viitorului specialist, să răspundem cu flexibilitate şi capacitate de adaptare la noile cerinţe europene, fără însă a face rabat de la calitate şi fără a renunţa la tot ce s-a făcut bun în acest domeniu de-a lungul timpului, de către toţi cei care şi-au îndreptat atenţia asupra domeniului slavisticii, atât de important pentru istoria şi cultura naţională.

Zusammenfassung

Der Artikel konzentriert sich auf die Vorlesungen und Seminare für slawisch-

rumänische Sprache und Paläografie und auf die Hochschulprofessoren, die sie von den Anfängen der Archivschule bis heutezutage an der Fakultät für Archivistik hielten.

- 38 -

COMPLETĂRI PRIVIND VIAŢA ŞI ACTIVITATEA PROFESORULUI EMIL VÎRTOSU

Nicolae ISAR

În completarea unui articol publicat cu câţiva ani în urmă în paginile acestei reviste1, ni se pare interesant să aducem aici o serie de date noi privind activitatea unuia dintre profesorii de seamă ai vechii Şcoli Superioare de Arhivistică, distinsul erudit care a fost Emil Vîrtosu. Profesor al acestei instituţii în anii 1934-1950. După desfiinţarea acesteia, el şi-a continuat activitatea în anii 1950-1965, până la pensionare, în cadrul Facultăţii de Istorie (Catedra de arhivistică) a Universităţii din Bucureşti (aşa cum făcuse şi fostul director al Şcolii, profesorul Aurelian Sacerdoţeanu).

Aşa cum am mai subliniat, ca specialist în paleografia chirilică, a fost un profesor apreciat şi iubit de studenţi, serii după serii datorând acestuia iniţierea în tainele acestei discipline, indispensabile cercetării ştiinţifice în domeniul istoriei naţionale. A fost în acelaşi timp un autor de mare prestigiu, în urma sa rămânând o serie de lucrări fundamentale, privind studiul paleografiei româno-chirilice, instituţia Domniei, revoluţia din 1821 şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu, despre Ionică Tăutu, Constantin Brâncoveanu ş.a2.

Nu vom reveni în paginile care urmează asupra formării intelectuale a eruditului profesor, şi asupra activităţii sale la vechea Şcoală de Arhivistică, ci ne vom opri asupra celei de a doua părţi a activităţii sale, mai puţin cunoscută, din anii comunismului, în cadrul Facultăţii de Istorie (1950-1965), bineînţeles, o serie de date din activitatea sa anterioară reieşind şi din documentele pe care le comentăm aici, vizând această a doua parte a activităţii profesorului3.

Ne oprim asupra acestor aspecte ale activităţii profesorului din deceniile VI-VII ale secolului trecut pentru că ele sugerează atmosfera în care au funcţionat în 1 Vezi N. Isar, Centenar – profesorul Emil Vîrtosu (1902-1977), în „Hrisovul”, serie nouă, VII, 2002, p. 111-116 2 Un comentariu asupra principalelor sale lucrări, vezi, între altele, în articolul nostru citat mai sus, precum şi Enciclopedia istoriografiei române, Bucureşti, 1978 3 Procedăm la o asemenea documentare, pornind de la dosarul „de cadre” al profesorului E. Vîrtosu existent în Arhiva Universităţii din Bucureşti, ds. 3417, al Serviciului Personal (ds. neclasificat, nenumerotat).

- 39 -

aceste decenii – în plină epocă de afirmare a dogmatismului ideologic – şi alţi iluştri profesori-istorici. A fost o perioadă, pe care am trăit-o, în parte, ca studenţi, iar apoi, cadre didactice în această facultate şi, peste timp, nu putem decât să resimţim toată înţelegerea şi tot respectul pentru modul cum unii dintre foştii noştri profesori au înţeles în acei ani să-şi facă datoria de „dascăli”, în ciuda greutăţilor şi umilinţelor de tot felul.

Între altele, fişele personale de cadre sunt documente revelatoare în ceea ce priveşte activitatea universitarilor români în aceste decenii, în plus ele conţinând date şi amănunte biografice pe care nu le găsim în alte izvoare.

Iată, de pildă, fişa personală contrasemnată de profesorul Emil Vîrtosu, la 30 ianuarie 1961, din care aflăm date pe care, în parte, le cunoşteam: data naşterii, 21 oct. 1902; locul naşterii, Galaţi; numele părinţilor, Alexandru şi Elena, decedaţi amândoi la această dată; numele soţiei, Pelletier Aimée-Emilie-Annette, născută la Paris, în 1906. Sunt indicate de asemenea, numele celor trei copii: Marina, născută în 1935, studentă la Facultatea de Medicină; Ileana, născută în 1939, absolventă a Facultăţii de Filologie; Mihail, născut în 1946, elev în clasa a IX-a, toţi membri U. T. M., completează cu grijă profesorul rubrica respectivă. Despre sine, la rubrica de apartenenţă politică înainte şi după 23 August completează „fără”, la rubrica averea părinţilor înainte de 23 August, menţionează: „casă naţionalizată”, iar la rubrica averea personală până la 1948 şi după această dată, notează: „casa în care locuim făcută în rate la Soc. Locuiţe Eftine”.

De asemenea, la rubrica de Studii a fişei sunt indicate date pe care le cunoşteam: absolvent al Liceului „V. Alecsandri” din Galaţi din 1921; absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, specialitatea, Filologie modernă, în 1925, doctorat în istorie etc.

Fără îndoială, o asemenea fişă personală, cu numeroasele amănunte pe care le solicita privind originea socială şi starea materială a profesorului în cauză, precum şi a rudelor apropiate, conferă o evidentă notă de umilinţă la adresa celui obligat să o completeze. Dar aceasta era realitatea timpului; autorităţile universitare, în conformitate cu dispoziţiile superioare ale „conducerii de partid şi de stat”, urmau să cunoască în amănunte biografia salariaţilor - inclusiv cu detalii de viaţă personală – şi această fişă, cum vom vedea, era doar unul din documentele de acest gen care trimiteau la atmosfera apăsătoare în care trebuia să se desfăşoare activitatea universitarilor.

Evident, pentru cercetătorul-istoric din zilele noastre, aşa cum observăm, asemenea documente îşi au însemnătatea lor ca izvoare istorice pentru reconstituirea biografiei şi activităţii semnatarilor. Uneori, sub acest raport, ele ne oferă amănunte interesante, în ciuda caracterului pe cât de ridicol, pe atât de umilitor al diverselor rubrici din această fişă. Una dintre aceste rubrici, de pildă, care cerea răspuns, se chema: Lucrări de creaţie şi participări la manifestări de artă (se vor trece în ordinea cronologică felul manifestărilor: concerte, spectacole, expoziţii personale, colective, de stat sau particulare, compoziţii, materiale de propagandă etc.) înainte de - 40 -

23 August în ţară şi în străinătate. Şi iată ce putea să completeze profesorul Vîrtosu drept răspuns la această rubrică: „Consider activitatea ştiinţifică drept formă specifică de creaţie pentru cei ce, nefiind artişti – de niciun fel – nu pot avea alte manifestări creatoare personale”(s. n., N. I. ).

Iată şi alte rubrici din această fişă ale cărei răspunsuri subliniază sau completează unele aspecte ale activităţii profesorului. Astfel, la rubrica, Dacă a fost în străinătate, când, unde şi în ce calitate, semnatarul fişei, cu grijă, răspunde: „Franţa, Italia, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Turcia, Grecia, Elveţia etc. pentru studii şi cercetări de specialitate (arhive, biblioteci, muzee, expoziţii etc. ), publicând unele din rezultatele cercetărilor. Între altele, am căutat să aflu mormântul lui I. Tăutul la Istanbul; soarta lui seamănă cu a lui N. Bălcescu” (s. n. N. I. ).

Unele amănunte biografice puţin cunoscute ni le oferă coloanele fişei privind situaţia militară a semnatarului: locotenent în rezervă la Marină, absolvent al Şcolii navale din Constanţa, decorat cu „Virtutea militară, cl. III, nenavigant, pentru activitatea marinărească”.

Trecem peste rubricile cu menţiunea celor patru fraţi ai profesorului, Alexandru, Petre, Ion, Gheorghe, şi două cumnate. La o altă rubrică, privind apartenenţa politică a rudelor despre unul dintre fraţi, Petre Vîrtosu, semnatarul este obligat să precizeze că acesta fusese membru al Partidului Naţional Ţărănesc, „arestat înainte de 1952, acum – în 1961 – liber şi în câmpul muncii”. În sfârşit, o rubrică finală a fişei cerea menţionarea persoanelor, care îl puteau recomanda pe semnatar, pentru activitatea dinainte şi după 23 August, cu adresa lor şi, ca un amănunt de interes biografic, menţionăm aici câteva din numele indicate de semnatar, altfel, bine cunoscute: Mihail Ciobanu, prof. univ.; J. Byck, prof. univ.; acad. D. Panaitescu-Perpessicius, N. Deleanu, Octav Livezeanu ş. a.

Informaţiile acestei fişe personale la care ne-am referit, cu data de 30 ianuarie 1961, sunt completate de profesor într-o amplă autobiografie, datată februarie 1961, un alt document, obligatoriu, în dosarul de cadre al profesorului. Cunoaştem însă din acest dosar alte trei autobiografii ale sale, anterioare, datate, succesiv, în: noiembrie 1949, iulie 1950, februarie 1952; toate sunt deosebit de interesante cu unele amănunte necunoscute, privind reconstituirea vieţii şi activităţii profesorului Emil Vîrtosu. Sunt interesante aceste piese de dosar şi din alt punct de vedere, urmărind mai ales, prin comparaţie, „noutăţile” aduse de autor, de la o dată la alta, în prezentarea unor amănunte biografice; anume, ele vorbesc de evoluţia sufletească a semnatarului autobiografiei sub tensiunea „grijii” de a-şi acoperi pe deplin punctele delicate ale biografiei, susceptibile de a stârni suspiciuni care i-ar fi putut periclita continuitatea serviciului, în condiţiile existenţei unor norme riguroase vizând originea socială şi atitudinea faţă de regimul comunist. Vom observa că, pentru a se menţine în post, pentru a evita compromisul total al încadrării în sistem, prin intrarea în rândurile Partidului Comunist, un profesor universitar de prestigiu ca Emil Vîrtosu – cum au procedat însă şi alţii, pe lângă domnia sa – trebuia să se autocenzureze, să facă compromisuri minore, de ordin formal, în declaraţiile sale autobiografice, în dorinţa de

- 41 -

a-şi asigura continuitatea în munca cu studenţii şi a-şi asigura totodată unicul mijloc de existenţă.

Din lipsă de spaţiu nu vom putea da integral una sau alta dintre biografiile profesorului amintite mai sus, ci vom relua numai unele fragmente, menite să lămurească unele aspecte mai puţin cunoscute din activitatea sa, totodată, cum am menţionat, să sublinieze presiunea ideologică la care era supus, implicit, pentru a nuanţa într-un anume fel unele amănunte biografice.

Primele trei biografii, din anii 1949, 1950 şi 1952, au un text aproape identic, stând sub semnul realităţii cvasi-identice a acestor ani; foarte probabil, ca şi în cazul celorlalţi universitari, odată fixat cadrul general al expunerii, el era reluat în anul sau în anii următori, cu unele mici modificări de ordinul oportunităţi.

De la începutul textului, aflăm că tatăl istoricului, Alexandru, era salariat public, mai corect, preot, termen pe care semnatarul dorea să-l evite, dată fiind suspiciunea la ordinea zilei, în ochii autorităţilor comuniste, privind această categorie profesională; de asemenea, găsim aici informaţia despre acelaşi părinte, Alexandru, că a murit în vara anului 1917, „în timpul şi din cauza războiului”, lăsând în urma sa o familie cu serioase greutăţi.

Despre apartenenţa politică a părinţilor autorul notează: „Politică, părinţii mei nu ştiu să fi făcut! Sunt sigur, însă, că, dacă au făcut politică, această politică a lor a fost preocuparea, de fiecare zi, de a-şi putea hrăni, educa şi instrui cei 7 (şapte) copii, toţi, băieţi, câţi ne mai aflam în viaţă până la începutul războiului: 1916-1918”. Formula „politică.... nu ştiu să fi făcut”, privitoare la părinţi, cu sublinierea greutăţilor de familie, cum observăm, revine constant în toate variantele acestei autobiografii din anii menţionaţi.

Mai departe, textul autobiografiei cu toate variantele sale, ne oferă imaginea tânărului, obligat, din adolescenţă, să se ocupe, nu numai de studii, ci şi de grijile familiei:

„Nu împlinisem, încă, 15 ani, când, în acelaşi timp cu tatăl meu, mor, pe front, doi fraţi, al treilea este luat prizonier, al patrulea este trimis pe front.

Liceul l-am urmat la Liceul V. Alecsandri din Galaţi. Dând lecţii, până în ultima clasă de liceu, am ajutat pe mama care, văduvă,

cu o mică pensie, trebuia să crească şi pe cei doi fraţi ai mei, mai mici; ceilalţi doi, mai mari, se întreţineau singuri, cum puteau.

La Universitate, aş fi vrut să urmez Medicina, dar, neavând mijloace, am urmat Literele, deoarece, astfel, am putut lua un serviciu, spre a mă întreţine, singur, în Bucureşti”(s. n. N. I. ).

Apoi, autorul trimite la cercetările şi studiile sale de tinereţe între care unul, despre Tudor Vladimirescu, îi adusese un premiu al Academiei Române, precum şi la numeroasele călătorii de studii în străinătate.

A doua parte a autobiografiei, este pusă sub titlul Atitudinea politică, fiind binecunoscut autorului imperativul de a insista asupra acestui aspect şi, bineînţeles, găsea prilejul de a sublinia unele aspecte din activitatea sa publică din tinereţe, care

- 42 -

păreau a corespunde exigenţelor autorităţilor comuniste vizându-i pe vechii universitari. În acest sens, iată ce putea să scrie profesorul, convins că, peste anumite note îngroşate, nu ascundea adevărul:

„Fiind de foarte tânăr un om al muncii, am fost, din totdeauna, alături de lupta oamenilor muncii, în scopul dobândirii unei bune stări pentru clasa muncitoare, şi am luptat însumi împotriva abuzurilor, a nedreptăţilor, a discriminărilor censuale sau rasiale, pentru apărarea libertăţii de gândire, de scris şi de muncă etc.

Evident, această atitudine s-a cristalizat în anii studenţiei. Atunci am luat parte, prin scris, vorbă şi fapte, la multe din manifestările unui mic număr de studenţi democraţi, activând şi în cadrul Ligii pentru apărarea drepturilor omului. În ziarele vremii (Adevărul, Dimineaţa etc. ), începând din toamna anului 1922, se poate găsi semnătura mea în josul multor manifeste democrate studenţeşti. Am luat parte la toate manifestările democrate studenţeşti împotriva lui Numerus clausus, pentru eliberarea prof. Constantinescu-Iaşi, pentru dizolvarea Centrului studenţesc etc.

În aceste condiţii, se va înţelege uşor de ce n-am militat – şi n-aş fi putut milita vreodată subt nicio formă, în nicio organizaţie politică, sau paramilitară, legionară, fascistă sau hitleristă.

Sărac, de o constituţie fizică fără rezistenţă la eforturi, exemplar din generaţia subnutrită a războiului 1916-1918, am considerat că prima mea datorie era de a-mi desăvârşi pregătirea profesională, singura creatore şi în măsură să înlăture diletantismul. La aceasta se adăuga şi constatarea, descurajatoare, că nu eram înzestrat cu un temperament de adevărat luptător”(s. n. N. I. ).

Iată, dar, aici, răspunsul la întrebarea privind politica făcută de profesor înainte de 23 August; dacă nu a fost membru al vreunui partid politic „burghez”, dar nici al Partidului Comunist sau organizaţiilor politice afliliate, trebuia să reiasă măcar simpatia sa pentru mişcarea democratică!

Dar, mai departe, obligatoriu, autobiografia trebuia să cuprindă consimţământul la justeţea actului de la 23 August, înlăturând posibilele suspiciuni în această privinţă:

„Cum am privit ziua de 23 August? Pentru mine, ca şi pentru cei ce s-au preocupat vreodată de un viitor mai

bun al oamenilor muncii de la noi, această zi a fost un pas hotărâtor în viaţa ţării noastre. Din acea clipă, despărţindu-se de tovărăşia hitleristă, ţara noastră începea, şi putea începe, o viaţă nouă, regăsindu-şi fiinţa proprie şi propriul drum către ţeluri cari erau ale omenirii întregi. Dezvoltarea evenimentelor a confirmat aşteptările”. (s. n. N. I. )

Astăzi, la o apreciabilă distanţă în timp de anii acestui apăsător dogmatism, ne putem imagina cu câtă strângere de inimă putea profesorul să-şi ţină condeiul în mână scriind aceste rânduri, fie şi numai pentru faptul că asemenea declaraţii, la care era obligat, nu aveau nicio legătură cu exigenţele predării disciplinei sale la catedră!

- 43 -

Am citat aici din textul primei autobiografii a profesorului Emil Vîrtosu, din 1949, cum am arătat, cele următoare, menţionate de noi, preluând în cea mai mare parte acest text cu unele adaosuri, mai ales privind atitudinea politică. Astfel, în autobiografia din 1952, pe lângă cele menţionate în variantele anterioare, din 1949 şi 1950, privind activitatea sa din anii studenţiei, apar câteva informaţii noi: „Am fost reţinut politic pentru foarte scurt timp, la Prefectura Poliţiei, în toamna anului 1922. Mai târziu, la Siguranţa Generală, iar în Aprilie 1925, am fost citat ca martor al apărării, la Consiliul de Război, în procesul celor 59 fruntaşi comunişti” (s. n. N. I. ). De asemenea, în locul comentariului vizând atitudinea faţă de actul de la 23 August, apare o explicaţie mai succintă menită să justifice şi neînscrierea sa în rândurile Partidului Comunist, reorganizat recent: „[...] deoarece în vremuri grele pentru clasa muncitoare, nu m-am înscris într-o organizaţie politică specifică, am considerat că nu am dreptul să o fac mai târziu, după 23 August 1944, atunci când lupta clasei muncitoare triumfase şi fără sprijinul meu direct. Pentru aceste motive, în prezent, fac politica clasei muncitoare, dar nu sunt înscris în partid”. (s. n. N. I. )

În schimb, autorul se simte obligat să adauge aici unele „dovezi” concrete ale adeziunii sale la regimul comunist: era înscris în sindicat din 1945 în cadrul Institutului de Arhivistică, fusese responsabil la gazeta de perete (!), apoi, absolvise un curs de marxism-leninism la Institutul de Istorie şi Filosofie al Academiei Române şi urma un curs de istorie a Partidului Comunist Bolşevic, la Faculatea de Istorie.

Desigur, asemenea „mărturii” ale profesorului „de adeziune” la regimul comunist ne apar azi încărcate de ridicol, dar ele vorbesc de la sine despre atmosfera în care era obligat să lucreze un profesor erudit ca Emil Vîrtosu, de gradul până la care putea să meargă cu compromisuri şi concesii mărunte faţă de regim: pe de o parte, pentru a evita, cum am menţionat, compromisul total, intrarea în rândurile Partidului Comunist, pe de alta, pentru a-şi putea menţine postul la catedră.

La aproape un deceniu de la autobiografia la care ne-am referit puţin mai sus, în autobiografia din februarie 1961, găsim o serie de amănunte nemenţionate anterior, deşi structura textului rămâne neschimbată. O explicaţie nouă survine privind activitatea sa din răstimpul celui de-al doilea război mondial, după precizarea că în anii anteriori nu fusese înscris în nicio organizaţie politică: „Totuşi, în timpul celui de-al doilea război mondial, fiind mobilizat ca ofiţer de marină în rezervă, am scris, potrivit dispoziţiilor primite, o serie de reportaje despre faptele de arme ale Marinei, publicate sub titlul: Pretutindeni! Totdeauna! Prin demobilizare, în octombrie 1945, încetând calitatea şi obligaţiile mele din timpul războiului, mi-am recâştigat libertatea de gândire şi acţiune. Iar sensul preocupărilor personale se poate vedea şi din lucrarea publicată în iulie 1944: Tudor Vladimirescu, Pagini de revoltă, ediţia a II-a”. (s. n. N. I. )

De data aceasta, cum se vede şi în continuarea textului autobiografiei, autorul pare a găsi în opţiunea sa pentru cercetarea „răscoalei poporului în 1821” elemente de susţinere a „adeziunii” sale la regimul comunist; fără a mai face declaraţii de aprobare - 44 -

a actului de la 23 August, el ţine să sublinieze, odată cu opţiunea pentru această tematică, etapa nouă în care a intrat creaţia sa ştiinţifică după 23 August 1944. Scotea în evidenţă, pe bună dreptate, meritele sale ştiinţifice şi, trimiţând la predarea paleografiei chirilice în Facultatea de Istorie, avea grijă să sublinieze că an de an îşi îmbunătăţeşte „interpretarea marxist-leninistă”. Încheia el textul acestei autobiografii cu o declaraţie formală de loialitate, pe care o socotea, desigur, foarte necesară: „Evident, nu pot spune că am ajuns la desăvârşirea predării paleografiei chirilice, dar mă străduiesc cât mai mult să răspund încrederii ce mi s-a acordat de Partid şi Guvern prin recunoaşterea titlului de doctor în ştiinţele istorice şi acordarea gradului didactic superior de profesor de paleografie chirilică” (este vorba, de fapt, de o nouă recunoaştere a acestor titluri care se făcuse recent, n. n. N. I.).

Din nou, se poate face aici acelaşi comentariu: ca să poată să-şi menţină funcţia didactică şi munca cu studenţii, care îi era dragă profesorului – era munca lui de o viaţă -, asemenea declaraţii formale contau prea puţin. De altfel, cum vom vedea mai departe, referindu-ne la o altă categorie de piese din dosarul profesorului, asemenea declaraţii nu puteau să înşele vigilenţa serviciului de specialitate al Universităţii.

Este vorba de referatele pe care serviciul de cadre al Universităţii, pe baza caracterizărilor venite de la decanatul facultăţii, le făcea asupra profesorilor. În cazul profesorului Emil Vîrtosu dispunem de o serie de trei referate de acest gen, numai unul dintre ele fiind datat (18 ianuarie 1956). Făcând o sinteză a datelor biografice, în partea finală a referatului se formulau aprecieri generale asupra calităţilor profesionale şi politice ale profesorului.

Este interesant că formulele cu care se fac aceste caracterizări în cazul profesorului E. Vîrtosu sunt aproape identice de la un referat la altul. Sub raportul pregătirii ştiinţifice, citim: „Profesorul este bine pregătit, fiind considerat unul dintre cei mai buni profesori de specialitate”; „Îşi îndeplineşte corect sarcinile didactice şi caută să pregătească pe studenţi în materia de specialitate”; „Colaborează la publicaţii de documente ale Institutului de Istorie, îndeplinind corect sarcinile didactice” etc. Altfel stau, însă, lucrurile sub raport politico-ideologic: „Nu are suficientă pregătire ideologică şi nici spirit ideologic organizatoric şi de colaborare pentru a conduce catedra” (de Arhivistică, n. n. N. I. ); „Nu are activitate obştească. În probleme politice are atitudine rezervată, deşi în perioada studenţiei a activat în Liga drepturilor omului”; „are atitudine neutră în problemele politice”. Mai grav: „în diferite ocazii, la manifestări publice, în Consiliul facultăţii etc., a dovedit uneori o poziţie obiectivistă antimarxistă” (s. n., N. I. ).

Invariabil, se trimite la caracterizarea făcută de conducerea facultăţii: „Decanatul Facultăţii de Istorie face aprecieri asupra profesorului Vîrtosu Emil ca fiind util facultăţii, numai în măsura în care este specializat şi atâta vreme cât există o secţie de arhivistică” şi concluzia finală, repetată, este categorică: „Din referinţele membrilor de partid rezultă că nu se poate conta pe dânsul, considerându-l că ar fi oricând împotriva regimului nostru” (s. n., N. I. ). Apare chiar în referatul cu data

- 45 -

de 18 ianuarie 1956, o recomandare, peste care ulterior ştim că s-a trecut: „Datorită atitudinii sale politice, nu sântem de acord să i se confere gradul didactic superior” (s. n., N. I. ).

Iată, deci, cum declaraţiile de fidelitate faţă de regim din fişele personale sau din autobiografii nu impresionau nici decanatul facultăţii, nici serviciul de cadre al Universităţii, poziţia conferită profesorului fiind aceea de tolerat, ca specialist, deocamdată, greu de înlocuit.

Dacă aceasta era atmosfera de la locul de muncă al profesorului, concomitent, în locuinţa sa, cum rezultă dintr-un memoriu semnat de acesta, aflat în dosarul de cadre al Universităţii, de-a lungul multor ani, cel puţin în anii 1950-1957, situaţia era dramatică. În locuinţa profesorului, în camera sa de lucru, fusese plasat printr-o repartiţie a autorităţilor un lucrător de miliţie, spaţiul de locuit pentru profesor, soţia sa şi cei trei copii, fiind redus la două camere; or, abuziv, noul locatar, pentru a se extinde, închide holul de acces la dependinţe, obligându-l pe vechiul proprietar să ocolească prin curte pentru a ajunge la dependinţe, îl şicanează în permanenţă, în fel şi chip etc. Profesorul s-a judecat de-a lungul anilor cu autorităţile, cerând să-i fie reîntregit spaţiul locativ în virtutea dreptului de proprietate repartizându-se chiriaşului (între timp, ajuns din plutonier major locotenent major, o altă locuinţă), punându-se astfel capăt unei situaţii insuportabile. Nu ştim cum s-a rezolvat coşmarul de la domiciliu al profesorului, dar este suficient să înţelegem din acest memoriu condiţiile sociale pe care regimul comunist al timpului, trecând peste reguli proprii drepturilor elementare ale omului, putea, să le confere unui profesor universitar, suspectat şi la locul de serviciu că „nu se poate conta pe el”.

Evident, trimiţând la cazul profesorului Emil Vîrtosu şi reconstituind cât de cât atmosfera timpului aşa cum rezultă ea din documentele pe care le cunoaştem, nu este greu de înţeles că un asemenea caz nu a fost izolat. Acest caz, pe care l-am prezentat aici, ne sugerează să privim cu atenţie şi înţelegere viaţa şi activitatea unor asemenea erudiţi profesori, în deceniile de regim comunist; în ciuda dificultăţilor şi condiţiilor, adesea extrem de umilitoare, în care au funcţionat, cu preţul unor „compromisuri” insignifiante – în primul rând, declaraţii de loialitate faţă de regim, în texte care nu erau destinate publicităţii -, ei şi-au făcut din plin datoria de dascăli, contribuind la instruirea şi educaţia multor generaţii de arhivişti-istorici, mulţi dintre aceştia ajungând nume ilustre ale istoriografiei române contemporane.

Pe de altă parte, cu privire la serviciul de cadre – azi, serviciul de personal –, la administraţia universitară superioară, la care am făcut trimitere, nu trebuie să înţelegem că funcţionarii respectivi sau conducătorii de instituţii erau, cu toţii, rău intenţionaţi şi lipsiţi de scrupule; înainte de toate, şi ei erau simple piese ale unui sistem uriaş, fiindu-le dat să se supună aceluiaşi imperativ, valabil pentru toţi cetăţenii statului, care se numea a trăi. În această privinţă, noi înşine am avut prilejul, de-a lungul timpului, să întâlnim, între cei amintiţi, mulţi oameni de bine, conştienţi de limitele morale ale atribuţiilor lor oficiale, şi orice judecată, când ne referim la toţi

- 46 -

aceştia – funcţionari sau cadre universitare de conducere – trebuie să fie una individuală, iar nu globală.

Trimiţând la aceste aspecte ale activităţii profesorului Emil Vîrtosu din anii comunismului, cum am mai menţionat, ne putem imagina atmosfera în care au funcţionat în aceşti ani şi alţi iluştri profesori aparţinând aceleiaşi generaţii – Aurelian Sacerdoţeanu, D.P. Bogdan, Ion Ionaşcu, Gh.T. Ionescu ş.a. -, ca să ne referim numai la cei care au ilustrat Catedra de arhivistică a Facultăţii de Istorie, şi la pilda cărora, de râvnă didactică şi spirit de sacrificiu – ca şi în cazul profesorului Emil Vîrtosu – ar trebui să ne îndreptăm, cu recunoştinţă, toată atenţia.

Zusammenfassung

Mit Rücksicht eines früher in dieser Zeitschrift veröffentlichten Artikels bringt

der Autor eine Reihe neuer Informationen vor allem über den zweiten Teil der Tätigkeit des gelehrten Professors Emil Vârtosu in den Jahren 1950-1965, im Rahmen des Lehrstuhls für Archivistik der Bukarester Geschichtefakultät.

Aufgrund von unveröffentlichten Dokumenten werden hier die schwierigen Bedingungen vorgestellt, in denen er seine Tätigkeit entfalten musste, aber auch die vorbildliche Art, in der er verstand, seine didaktischen Ziele zu erreichen, so dass er zu der Ausbildung mehrerer Generationen von Historikern und Archivaren beitrug.

- 47 -

PROFESORUL I. IONAŞCU

Mihai Sorin RĂDULESCU

Formaţia lui I. Ionaşcu datează de la sfârşitul anilor ’20, iar influenţa pe care a exercitat-o el asupra multor istorici se situează între începutul anilor ‘50 – când a devenit universitar, director la Arhive şi apoi director al Muzeului de Istorie a Bucureştilor şi sfârşitul deceniului opt. Deşi cariera sa mai importantă a început în vremea lui Mihail Roller – alături de care s-a şi aflat în colectivul de redacţie al DIR -, I. Ionaşcu a adus un suflu de autentic profesionalism în meseria invadată în acei ani de ideologie. I se poate reproşa într-un fel că atunci când istorici însemnaţi din vechea generaţie – precum Gheorghe Brătianu, Nicolae Bănescu, Victor Papacostea şi alţii – fuseseră epuraţi din facultate, el s-a numărat printre cei care le-au luat locul. Se pare că proiectarea sa pe orbita universitară se datorează chiar lui Mihail Roller, aflat în căutare de cadre noi, dar oameni valoroşi din punct de vedere profesional - care urmau să le înlocuiască pe cele vechi. În toate domeniile şi cu precădere în cele tehnice, regimul nou instaurat a folosit oameni formaţi înainte de război.

Nu este vorba aici de a-l „scuza” pe I. Ionaşcu, ci de a încerca să înţelegem care a fost rolul său, complex de altminteri, în istoriografia românească. A fost oarecum eclipsat de alţi colegi de generaţie, mult mai strălucitori în arta oratoriei universitare. I. Ionaşcu a fost un istoric „cuminte”, legat – uneori chiar robit – de documente, dar poate că este demnă de admirat tocmai această dedicaţie tăcută faţă de meseria sa, această îndelungată stăruinţă asupra unor subiecte, această pasiune pentru detaliu şi pentru afirmaţiile bine documentate. La acest istoric nu se întâlneşte plăcerea de a epata prin citate din autori străini şi prin recursul la bibliografia de ultimă oră. Este însă în scrierile sale o dorinţă tenace de a zidi pentru multă vreme, ceea ce face ca aproape tot ceea ce a aşternut pe hârtie să-şi păstreze – cu mici excepţii ale unor concesii din anii ’50 - valabilitatea şi astăzi. Nu se poate concepe istoria centrului Bucureştilor, a unor instituţii de anvergură precum Academia domnească de la Sf. Sava şi Universitatea, a multor biserici şi mănăstiri din Ţara Românească, a unor personaje marcante din evul mediu, fără contribuţiile lui I. Ionaşcu. Poate fi el taxat cu eticheta de „factolog” şi lăsat pradă unei uitări, chipurile, meritate? Mai degrabă pare că astăzi, când orice discurs istoriografic – oricât de îndepărtat de litera documentului - pare posibil, ar fi necesar să-l elogiem pe I. Ionaşcu a cărui seriozitate nu trebuie confundată cu vetusteţea. - 48 -

Nu a fost purtătorul unui nume ilustru şi nu şi-a făcut studiile în străinătate. Fiu de preot din satul Tulnici (jud. Vrancea)1, a învăţat la Facultatea de Litere din Bucureşti. A funcţionat mai întâi ca profesor şi director al Şcolii Normale „Preda Buzescu” din Slatina2 şi apoi la Bucureşti, ca director al Şcolii de la „Sf. Ecaterina”, acolo unde astăzi este sediul Institutului Teologic. Curioasă coincidenţă în ceea ce priveşte primul său loc de muncă: cea mai veche şi mai importantă şcoală din capitala judeţului Olt este Şcoala Ionaşcu, iar istoricul – purtător al acestui nume, dar neavând nicio legătură cu fondatorul şcolii – şi-a avut întâiul loc de muncă tocmai la Slatina.

Prima sa lucrare de anvergură este cartea - apărută în 1934 - despre bisericile din judeţul Olt. O recomandă scurta prefaţă a lui N. Iorga care avusese astfel de preocupări – de culegere a inscripţiilor din biserici – încă din tinereţe, ca şi mai târziu. „Nu putem fi îndeajuns recunoscători acelora cari, ca d. I. Ionaşcu, vechiul şi bunul mieu elev, străbat un Ţinut şi până la ultima bisericuţă de sat, înjghebată din loadbe de lemn, pentru a adăugi la cunoaşterea trecutului şi artei neamului nostru./Opera d-lui I. Ionaşcu e preţioasă şi printr-aceea că ne lămureşte asupra unei regiuni foarte puţin cunoscute supt acest raport, ba aproape inexistente, afară de ceea ce, odinioară, un harnic institutor, a scris despre curăţelul oraş care e capitala ei./Descripţiei i se alipesc ştiri, foarte bogate, cu privire la toţi aceia cari s-au învrednicit cu ceva la ctitoriile prin care li se păstrează şi li se va păstra numele”3.

Truda istoricului în vârstă de 32 de ani la data publicării cărţii a fost încununată în 1935 cu un premiu al Academiei Române. Lucrarea mărturiseşte afinitatea profesională puternică care l-a legat pe I. Ionaşcu de acel fertil istoric care a fost Ioan C. Filitti4, cu o generaţie mai în vârstă decât tânărul cărturar vrâncean. Subiectele abordate, metoda folosită, viziunea asupra problemelor se aseamănă cu cele ale lui Filitti, deşi acesta din urmă, nefiind universitar, nu l-a influenţat pe cale directă, aşa cum avea să o facă I. Ionaşcu cu o serie de istorici de astăzi pe care i-a avut studenţi.

După profesoratul de la Slatina a urmat cel de la Buzău, care a lăsat şi el urme în scrierile sale: Ştiri nouă asupra Mănăstirii Ciolanu (Buzău) (1936), Mănăstirea Izvorani (Buzău), ctitoria Episcopului Luca (1583-1604) (1936), Un fost metoh al Pantelimonului: Schitul Grăjdana (Buzău) (1936), Un şcolar al seminarului Chesarie acum o sută de ani: V. Caloianu de la Stâlpu (Buzău) 1819 – 1885 (1937), Material documentar privitor la istoria seminarului din Buzău. 1836 – 1936 (1937), volum premiat de Academia Română în 1939. 1 Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, pp. 177-178 (articol de Nicolae Stoicescu). 2 Vezi „Anuarul Şc. Normale <<Preda Buzescu>> din Slatina pe anii 1927 – 1930”, Craiova, 1930 3 I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Prefaţă de N. Iorga, Craiova, Ramuri, 1934, p. III 4 I. Ionaşcu s-a raportat şi direct la Ioan C. Filitti, vezi I. Ionaşcu, Răspuns domnului I. C. Filitti cu câteva acte privind pe boerii Rudeni, extras din „Arhivele Olteniei”, nr. 77-78, 1935

- 49 -

Locul îi era la Institutul de Istoria Românilor de la Facultatea de Litere din Bucureşti şi aducerea sa acolo s-a şi realizat în 1942, în calitate de şef de lucrări, pe lângă profesorul Constantin C. Giurescu şi alături de Constant Grecescu. Aceasta explică de altfel şi publicaţiile sale din acei ani în „Revista Istorică Română”. In 1948 a devenit cercetător la Institutul de Istorie (care nu primise încă numele fondatorului său, N. Iorga), unde avea să rămână până în 1955, făcând parte din colectivul de editare a Documentelor privind Istoria României (DIR).

Ideea unui institut genealogic – despre care scriseseră George D. Florescu şi Gheorghe Bezviconi - a fost transpusă în realitate pentru prima oară în 1943, la iniţiativa generalului Mihai Racoviţă-Cehan. În ziua de 7 martie a acelui an, în casa acestuia a avut loc reuniunea de constituire a Cercului Genealogic Român, la care au participat specialişti ai acestor cercetări, între care şi I. Ionaşcu care a jucat un anumit rol în acest context. Aceasta se vede din faptul că aproape o lună mai târziu, la 11 aprilie, membrii fondatori s-au adunat în sediul şcolii Sf. Ecaterina – al cărei director era I. Ionaşcu - pentru a adopta proiectul de statut; preşedinte a fost ales amintitul general, vice-preşedinte – George D. Florescu, iar membrii ai comitetului de conducere – procurorul Constantin I. Prodan, profesorul Ion Ionaşcu şi Gheorghe Bezviconi5.

I. Ionaşcu a ocupat între 1953-1956 funcţia de director-adjunct în Arhivele Naţionale, alături de Vasile Maciu care i-a succedat lui Aurelian Sacerdoţeanu la conducerea instituţiei6. De departe nu era singurul „om vechi” pe care noul regim îl încadrase în sistemul arhivelor. Fusese chiar cazul lui Aurelian Sacerdoţeanu, mentorul a generaţii de arhivişti de după cel de-al doilea război mondial, al arhivistului Mihail Regleanu şi al multor altor specialişti din acest domeniu. Accentul pus pe valorificarea fondului arhivistic face ca publicaţiile scoase de Arhivele Statului în acei ani să fie folosibile şi astăzi, în ciuda schimbărilor de regim şi de mentalitate care s-au produs de atunci.

I. Ionaşcu a avut, de asemenea, o contribuţie de marcă la organizarea Muzeului de Istorie a Bucureştilor, în fruntea căruia s-a aflat, ca director, între 1956 – 1959. Sub conducerea lui şi-au găsit refugiul o serie de specialişti cu dosar „nesănătos”, precum Petre Ş. Năsturel – devenit chiar şeful secţiei de istorie medievală -, Paul Cernovodeanu, ca şi tineri de viitor, ca arheologul Panait I. Panait7 şi mulţi alţii. În acea atmosferă de ideologizare copleşitoare, Palatul Şuţu a fost – ca şi alte 5 „Arhiva Genealogică Română”, Bucureşti, ianuarie 1944, pp. 85-86, 88 6 Enciclopedia istoriografiei româneşti, pp. 178, 359. Vezi şi Arhivele Statului 125 de ani de activitate 1831-1856, Bucureşti 1957, p. 217 7 Acesta i-a şi dedicat lui I. Ionaşcu o mică evocare, apărută în „Cercetări arheologice în Bucureşti”, vol. III, 1981, pp. 295-296. De asemenea, idem, In memoria arheologilor pământului Bucureştilor, în „Cercetări arheologice în Bucureşti”, vol. V, 2002. Adresez şi pe această cale respectuoase mulţumiri foştilor săi studenţi, profesorii Nicolae Isar, Constantin Rezachevici şi Panait I. Panait, pentru solicitudinea cu care au răspuns interesului şi curiozităţii mele privitoare la I. Ionaşcu

- 50 -

instituţii ale istoriografiei româneşti – o oază benefică. Ca director al Muzeului Bucureşti, I. Ionaşcu a fost şeful şantierului arheologic al Capitalei, la care au colaborat o serie de arheologi „recuperaţi” din Vechiul Regim, precum Gheorghe Cantacuzino – nepot de fiu al Nababului - şi Dinu V. Rosetti, nepot de fiu al lui C. A. Rosetti8.

I. Ionaşcu a constituit, aşadar, un colectiv de oameni capabili, a dirijat – nefiind însă arheolog – fructuoasele lucrări arheologice din acei ani şi a condus operaţia de organizare a expoziţiei permanente9 care avea să fie deschisă publicului – cu sens, fireşte, aniversar - la 24 Ianuarie 1959. După ce şi-a îndeplinit cu conştiinciozitate misiunea, I. Ionaşcu, considerat probabil – pe bună dreptate – un om „vechi”, a trebuit să părăsească funcţia de director, rămânând însă dascăl la Facultatea de Istorie, de unde avea să iasă la pensie. Aici a susţinut cursul şi seminarul de istorie medie românească (prima parte, până la Mihai Viteazul), vădindu-şi erudiţia şi rigoarea în faţa a numeroşi studenţi. Toţi foştii săi spudei mi-au lăudat la el cultul documentului, vastitatea cunoştinţelor şi valoarea lecţiilor sale, chiar dacă nu era un foarte bun vorbitor.

Deşi nu a predat propriu-zis ştiinţele auxiliare, a fost foarte apropiat de acestea, un teoretician şi un practician al lor. A făcut chiar parte din catedra de Arhivistică a Facultăţii de Istorie – care avea să se unească ulterior cu catedra de Istoria României -, alături de Damian P. Bogdan, Aurelian Sacerdoţeanu, Gh. T. Ionescu, Aneta Boiangiu şi Vitalie Stănică10. A publicat numeroase documente, cercetând cu acribie istoria multor proprietăţi, filiaţii şi genealogii11. Găsea chiar o deosebită voluptate în expunerea unor interminabile şi fascinante precizări genealogice12 şi e sigur că studiul familiilor boiereşti din Ţara Românească s-a îmbogăţit considerabil în urma cercetărilor sale.

Studiul său despre Mănăstirea Hurezi nu este doar o ediţie a 63 de documente legate de aceasta, ci constituie o veritabilă istorie erudită a mănăstirii în veacul al XVIII-lea, precum şi a boierilor Brâncoveni din acest secol13. În general, istoricul aşezămintelor monastice – şi în corelaţie cu ele al instituţiilor de învăţământ - l-a preocupat pe I. Ionaşcu de-a lungul întregii sale vieţi. 8 Vezi Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, sub redacţia Prof. I. Ionaşcu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1959, p. 6 9 Vezi cele scrise de Traian Udrea şi Nicolae Stoicescu în „Studii”, an XII, nr. 5, 1959, p. 235 şi urm. De aemenea, vezi Florian Georgescu, Petre Dache, Muzeul de istorie a municipiului Bucureşti la a 50-a aniversare, în „Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie”, VIII, 1971, pp. 28-29 10 Robert Deutsch, op. cit., p. 54 11 Vezi, de pildă, I. Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, Ramuri, 1934, pp. 98 – 106 („Câteva notiţe cu privire la familia Delenilor”), precum şi multe alte capitole din această carte. 12 Idem, Răspuns domnului I. C. Filitti cu câteva acte privind pe boerii Rudeni, în „Arhivele Olteniei”, nr. 77-78, 1935 13 Idem, Contribuţii la istoricul mănăstirii Hurez, extras din „Arhivele Olteniei”, nr. 79-82, mai-dec. 1935

- 51 -

A pus în ordine arhiva Eforiei Spitalelor Civile, dând la iveală un volum de documente memorabil despre Mănăstirea Colţea. „Vechea şi importanta arhivă a Eforiei – scria I. Ionaşcu în prefaţă – se găsea în anii din urmă într-o stare ce nu permitea cercetarea ei. În dorinţa de a cunoaşte conţinutul acestei bogate colecţii de documente, am cerut îngăduinţa să întocmesc un inventar al documentelor existente. Aprobându-mi-se cererea, am păşit la clasarea materialului. Pe măsură ce aranjam actele, făceam şi transcrierea celor mi se păreau mai interesante, în vederea publicării lor, deoarece conducătorii instituţiei îşi exprimaseră între timp dorinţa de a vedea dat la iveală un istoric temeinic al celor două aşezăminte din secolul al XVIII-lea, Colţea şi Pantelimonul, care – împreună cu Filantropia – au fuzionat în epoca Regulamentului Organic şi au dat astfel naştere Eforiei Spitalelor Civile de astăzi”14.

Sunt constante ale scrisului său, care în ultimii ani de viaţă, sub influenţa profesoratului, a îmbrăţişat şi chestiuni de istorie generală, precum domnia lui Mihai Viteazul.

De asemenea, ca una dintre contribuţiile sale majore la studiul ştiinţelor auxiliare fie amintit amplul său text despre cronologie, publicat ca introducere la seria de Documente privind Istoria României, care face şi astăzi autoritate. A încetat din viaţă în 1979, ca urmare a unui accident vascular pe care l-a avut fiind în concediu la Câmpulung Muscel. A fost adus la spitalul din Piteşti şi apoi la Bucureşti unde a încetat din viaţă15. A avut o fiică, Yvonne, căsătorită cu medicul Floru de la Institutul Danielopol; în urmă cu câteva decenii s-au stabilit în Franţa16. I. Ionaşcu a locuit în Bucureşti multă vreme pe Bulevardul Magheru, într-un bloc vechi în care la parter se află cinematograful „Studio”. Foştii săi studenţi mi-au spus că avea acolo o bibliotecă bogată, plină cu extrase. Biroul său poate fi recunoscut şi astăzi privind faţada blocului: acolo unde se află fereastra cea mai mare. După cutremurul din martie 1977 a trebuit să se mute din acel apartament, pe una din străzile din vecinătate. Ce s-o fi întâmplat oare după moartea sa cu arhiva şi cu biblioteca pe care o strânsese?

Se poate considera că I. Ionaşcu a dat doar „girul” său unor instituţii organizate de regimul comunist? Ar fi foarte simplist să privim lucrurile doar în acest fel. Distanţa în timp oferă şansa seninătăţii în aprecieri, încercând să priveşti atât umbrele, cât şi luminile unei epoci. I. Ionaşcu face parte din categoria acelor intelectuali din perioada interbelică ce au dus mai departe în perioada comunistă, idealul profesiunii lor. In fond, nu este puţin lucru.

14 Documente bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirii Colţea, publicate de I. Ionaşcu, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1941, p. V 15 Informaţie de la arheologul Panait I. Panait (februarie 2007) 16 Informaţie de la acad. Ştefan Ştefănescu (februarie 2007)

- 52 -

Listă de lucrări (selectivă)*

1930 1. Anuarul Şc. Normale “Preda Buzescu” din Slatina pe anii 1927 – 1930, Craiova, 1930; 1934 2. Biserici, chipuri şi documente din Olt, Prefaţă de N. Iorga, Craiova, Ramuri, 1934, 272 p. cu 43 ilustr. + 2 f. (premiată de Academia Română în mai 1935); (recenzie de Damian P. Bogdan, în „Revista Istorică Română”, t. IV, 1934, fasc. 1-4, 16 p. ) 3. Boierul Sandu Bucşănescu (+ 1760). Acte şi însemnări, în „AO”, XIII, nr. 74-76, 1934, pp. 328-337, 422 – 436; (extrasul de la Bibl. Fac. de Ist. are 33 p. ) 1935 4. Contribuţii la istoricul mănăstirii Hurez după documente inedite din arhiva Eforiei Spitalelor Civile, extras din „AO”, nr. 79-82, mai – dec. 1935, 191 p.; 5. Răspuns domnului I. C. Filitti cu câteva acte privind pe boerii Rudeni, extras din „Arhivele Olteniei”, nr. 77-78, 1935, 25 p.; 1936 6. Despre hatmanul moldovean Andrei, ajuns mare logofăt al lui Mihai Vodă Viteazul, extras din „CI”, X-XII, 1936, 9 p.; 7. Ştiri nouă asupra Mănăstirii Ciolanu (Buzău), extras în revista „Îngerul”, VIII, 1-2, 1936, 47 p.; 8. Recensii şi întâmpinări. 1. Elena Perticari – Davila. 2. I. C. Filitti. 3. Şt. N. Ricman ş. a. 4. D. Furtună. 5. G. Potra. 6. V. Mihordea. 7. Maiorul Gh. I. Buzescu. 8. Preotul Grigore N. Popescu, extras din „AO”, nr. 83-85, 1936, 40 p.; 9. Note şi întâmpinări. Despre neamul Buzeştilor. Maiorul Gh. I. Buzescu: Reconstituiri istorice privind familia Buzeştilor, partea I şi II, Sibiu, 1933, 1936, în „AO”, XV, nr. 83-85, ian. -iun. 1936, pp. 223-228; 10. Mănăstirea Izvorani (Buzău), ctitoria Episcopului Luca (1583 – 1604), Buzău, f. ed. , 1936, 67 p.; 11. Un fost metoh al Pantelimonului: Schitul Grăjdana (Buzău), Buzău, [f. e. ], 1936, LIX + 146 p. + arborele genealogic al fam. Cârlova; 1937 12. Un şcolar al seminarului Chesarie acum o sută de ani: V. Caloianu de la Stâlpu (Buzău) 1819 – 1885, extras din revista “Muguri” nr. 7-10, 1936; nr. 1-3, 1937, Buzău, 47 p.; 13. Material documentar privitor la istoria seminarului din Buzău. 1836 - 1936, Prefaţă de preotul C. Minculescu, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, 1937, XXII + 275 p. + 21 [sau XLII] pl. (premiată de Academia Română în mai 1939);

- 53 -

14. Vechimea mânăstirii din pădurea cea mare de la Bolintin, extras din „RIR”, vol. VII, 1937, 17 p.; 1938 15. Mănăstirea Târgşor un fost metoh al spitalului Pantelimon, extras din „BOR”, anul LVI, nr. 7-8, iulie – august 1938, 75 p. + 2 pl.; 16. Şcoala de la Colţea în veacul al XVIII-lea, extras din „BOR”, anul LVI, nr. 11-12, nov. -dec. 1938, 15 p.; 17. Şcoale la Buzău pe lângă episcopie înainte de 1836, extras din vol. Istoria Seminarului din Buzău, Bucureşti, Monitorul Oficial Imprimeria Naţională, 1938, 20 p.; 18. Ştiri noi despre mitropolitul Grigorie Dascălul, extras din „BOR”, anul LVI, nr. 1-4, ian. -apr. 1938, 14 p.; 19. Catagrafia preoţilor din eparhia Buzăului în anul 1835, extras din revista „Ingerul”, anul X, nr. 1-2, 1938; 1939 20. Documente prahovene, extras din revista „Cunoaşterea Prahovei”, anul I, nr. 2, Ploieşti, 1939, 16 p.; 21. Lucruri noi despre cronicarul Dumitrache, în „RIR”, IX, 1939, pp. 246-263; 22. Episcopul Misail (1732 – 1740) şi averea Episcopiei Buzăului după ridicarea lui de ruşi, extras din revista „Ingerul”, anul XI, nr. 6-7, 1939, 36 p.; 23. O soră necunoscută a lui Vlad Inecatul, în „RIR”, XIII, 3, pp. 61-63; 1940 24. Mitropolitul Grigorie IV şi întrebuinţarea unor venituri în vremea păstoriei lui (1823 – 1834), Bucureşti, Tip. „Carpaţi” P. Bărbulescu, 1940, 34 p.; 25. Despre hatmanul moldovean Andrei, ajuns mare logofăt al lui Mihai Vodă Viteazul, în „CI”, 1-2, 1940, pp. 97-105; 1941 26. Documente bucureştene privitoare la proprietăţile mănăstirii Colţea, Bucureşti, 1941, X + 447 p. + 11 pl.; 1942 27. Catagrafia eparhiei Argeş la 1824 cu prefaţă, indice şi o hartă, Bucureşti, Tip. Cărţilor bisericeşti, 1942, XV + 117 p. + 1 h.; 28. Corespondenţa mânăstirii Cozia în anul 1848, extras din „Arhiva românească”, t. VIII, 1942, 17 p.; 29. Scurt istoric asupra trecutului bisericii Sf. Spiridon Nou din Bucureşti. Datele cuprinse în acest istoric au fost culese din Arhiva Aşezământului de D-l Prof. I. Ionaşcu, doctor în litere, Bucureşti, 1942, 6 p.; 30. Mânăstirea Bolintinul, ed. a II-a revăzută, extras din „Şcoala şi viaţa Ilfovului”, 1942, 25 p.; 31. In legătură cu clopotul cel mare de la Patriarhie, în revista „Doina”, III, Bucureşti, 1942, pp. 1-8;

- 54 -

1943 32. Ieromonahul transilvan Nicodim în Ţara Românească, extras din vol. Omagiu profesorului Ioan Lupaş, Bucureşti, Monitorul Oficial – Imprimeria Naţională, 1943, pp. 365-385; 33. Mânăstirea Seaca – Muşeteşti (Olt), extras din „Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice” pe anul 1942, Bucureşti, 1943, pp. 137-154; 34. I. Ceva nou în legătură cu boala mintală a lui Grigore Alexandrescu. II. O soră necunoscută a lui Vlad Inecatul, extras din „RIR”, vol. XIII fasc. III, 1942 - 1943, pp. 58-63; 35. Data morţii mitropolitului muntean Ignatie Sârbul, extras din „RIR”, vol. XIII fasc. II, 1943, pp. 37-51; 36. Un plan inedit al Curţii Vechi din 1799, extras din „RIR”, vol. XIII1, 1943, pp. 55-77 + 1 plan; 1944 37. Unde a fost satul Cârstieneşti, extras din „RIR”, vol. XIV, fasc. I, 1944, pp. 41-56 + 1 h.; 1945 38. Din relaţiile mânăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni, extras din „RIR”, vol. XIV fasc. IV, 1945, pp. 458 - 466; 39. Mărturii relative la cronicarul Radu Popescu, în „RIR”, vol. XV fasc. I, 1945, pp. 17-35; 40. Vizitatori la Curtea-de-Argeş acum o sută de ani, ibidem, pp. 85-90; 1946 41. Neamul lui Colţea Doicescu, un ctitor al bisericii Colţei, în „RIR”, XV, fasc. III, 1946, pp. 359-365; 1950 42. Răpirea pământului ce aparţinea moşnenilor din Brăneşti, de către boierul Diamandi Cărpenişanu, în preajma anului 1821, în „Studii şi Cercetări de Istorie Medie”, anul I, iulie – decembrie 1950, pp. 102-111; 1951 43. Două ştiri mărunte privind legăturile Ţării Româneşti cu Rusia în epoca lui Brâncoveanu, în „Studii şi Cercetări de Istorie Medie”, an II, nr. 1, ian. -iun. 1951, pp. 73-76; 1954 44. V. Cheresteşiu, Eugen Stănescu, I. Ionaşcu, Despre dezvoltarea ştiinţei istorice din Republica Populară Română în deceniul 1944 – 1954, în „Studii”, 7, nr. 3, 1954, pp. 161-172; 1955 45. Ştefan cel Mare, [Bucureşti], 1955, 48 p. (Colecţia Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii, nr. 131); 46. Un document inedit despre răscoala ţăranilor din Olt în iunie 1899, în „Studii”, 8, nr. 3, 1955, pp. 107-110; 47. Documente inedite din perioada 1517 – 1774, ibidem, 8, nr. 4, 1955, pp. 103-112; 1956 48. Introducere la Documente privind Istoria României, vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 1956, pp. 7-77;

- 55 -

49. Elemente de cronologie medievală românească, în DIR. Introducere, vol. I, Bucureşti, 1956, pp. 387 – 663 (în colaborare cu Francisc Pall); 50. Despre logofătul Stoica Ludescu şi paternitatea cronicii Istoria Ţării Româneşti, în „AUB”, seria Ştiinţelor Sociale. Istorie”, V, 1956, pp. 261-299; 1957 51. Lupta vrâncenilor pentru apărarea munţilor de cotropirea habsburgică în sec. XVIII, în „Analele Universităţii C. I. Parhon Bucureşti”, seria Ştiinţe Sociale Istorie, nr. 9, 1957, pp. 61-120; 1958 52. Despre catagrafia ţinutului Putna din anii 1773 – 1774, în „RA”, anul I, 1, 1958, pp. 121-130; 53. Despre judeţele Olt şi Argeş în catagrafia din anii 1773 – 1774 de la Moscova, extras din „Mitropolia Olteniei”, anul X, nr. 3-4, 1958, 47 p.; 54. Le plus ancien hôpital de Bucarest: Colţea. Communication présentée au XVI-e Congrès International d’Histoire de la Médecine (Montpellier, septembre 1958), Bucarest, 1958, 18 p. (Société des Sciences Médicales de la République Populaire Roumaine) (în colaborare cu dr. G. Barbu); 1959 55. Date statistice noi despre Bucureşti în anii 1810 – 1811 culese din arhivele Moscovei, în „RA”, anul II, nr. 1/1959, pp. 175-191; 56. Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752, ibidem, an II, 2/1959, pp. 117-145; 57. Planul cartografic inedit al oraşului Bucureşti din anul 1770, în „Studii”, anul XII, nr. 5, sept. -oct. 1959, pp. 113-131 + 2. f. pl.; 58. Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, sub redacţia prof. I. Ionaşcu, colectivul de autori: I. Ionaşcu, Sebastian Morintz, D. V. Rosetti. . . , [Bucureşti], Editura Ştiinţifică, 1959, 239 p. + 6 planuri + 120 pl.; 59. Şantierul arheologic Bucureşti, în „Materiale şi cercetări arheologice”, vol. VI, [Bucureşti], Editura Academiei, 1959, pp. 757-788 cu ilustr. + 2 pl. (în colaborare); 1961 60. Condiţiile edificării palatului „Academiei” (Universităţii) din Bucureşti în anii 1857 – 1864, extras din „Materiale de Istorie şi Muzeografie. Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti”, III, f. a. , pp. 105-118; 61. Bucureştii. Pagini de istorie, Bucureşti, [Editura Ştiinţifică], 1961, 212 p. cu ilustr. (Colecţia Societăţii pentru răspândirea ştiinţei şi culturii. 380) (în colaborare cu Aron Petric şi Pompiliu Caraioan); 62. Date noi relative la Radu Vodă Mihnea în Ţara Românească, în „Studii”, anul XIV, nr. 3, mai – iun. 1961, pp. 699-720 + 2. f. fig.; 63. Şantierul arheologic Bucureşti, în „Materiale şi cercetări arheologice”, vol. VII, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, pp. 657-680 cu ilustr. + 1 pl.; 1962 64. Concluzii greşite în istoriografia burgheză despre domnia lui Nicolae Mavrogheni, în „Studii”, t. XV, nr. 1962, 1, pp. 69-109;

- 56 -

65. Mihai Viteazul şi autorii tratatului de la Alba Iulia (1595), în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, V, 1962, pp. 111-144. 66. Ana Ioachim, I. Ionaşcu, Publicarea izvoarelor medievale, în „Studii”, anul XV, nr. 6, 1962, pp. 1545-1567; 1963 67. Izvoarele istoriei României 1601 – 1847, extras din Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1963, pp. XIX-XLIV; 68. Din istoria învăţământului superior din Bucureşti în căimăcămia lui Alex. D. Ghica (1856 – 1858), în „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţelor Sociale Istorie, nr. 30, anul XII, 1963, pp. 1-20; 69. Prefaţă la Florica Lorinţ, Din istoria unui imperiu (Turcii otomani), [Bucureşti], Editura Ştiinţifică, 1963, X + 326 p. + h. , 14 f. pl. , portr. 1964 70. Universitatea din Bucureşti, 1864 – 1964, redactată de prof. dr. Alexandru Balaci şi prof. dr. Ion Ionaşcu. Au colaborat: conf. A. Halanay, lector I. D. Bălan, lector Ion Angela, lector I. Nedelea, Cuvânt înainte: Acad. Prof. Gh. Mihoc, Bucureşti, 1964, 77 p. + 11 pl. + il. [sau 80 p. + 48 f. pl. ]; Traduceri în limbile spaniolă, franceză, rusă şi engleză, toate apărute în acelaşi an, 1964; 71. Le centenaire de l’Université de Bucarest, extras din „Revue Roumaine d’Histoire”, III, nr. 4, 1964, pp. 635-645; 72. Activitatea de început a Academiei domneşti de la Sfântul Sava (1694 – 1716), extras din „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe Sociale, anul XIII, 1964, pp. 119-141; 73. Cu privire la data întemeierii Academiei domneşti de la Sf. Sava din Bucureşti, în „Studii”, nr. 6, t. 17, 1964, pp. 1253-1271; 74. Izvoarele istoriei României. 1601 – 1847, extras din Istoria României, vol. III, Bucureşti, 1964, pp. XIX-XLIV (în colaborare cu P. Teodor); 1965 75. Evoluţia populaţiei din Vrancea între anii 1774 – 1829. După date statistice inedite, în „RA”, anul VIII, nr. 2, iul. - dec. 1965, pp. 97-123; 76. Expoziţia internaţională „Carol cel Mare” de la Aachen, extras din „Revista Muzeelor”, nr. 4, anul II, 1965, pp. 339-341; 1966 77. Marii dregători în domnia lui Antonie Vodă din Popeşti (1669 – 1672), în „RA”, an IX, 2 [sau 9 ?], 1966, pp. 41-48; 78. Din viaţa şi din activitatea stolnicului Constantin Cantacuzino (1640 – 1716), în „Studii”, nr. 4, t. 19, 1966, pp. 633-650; 79. Politica fiscală a lui Ioan-Vodă Caragea oglindită în corespondenţa inedită a lui Manuc-Bei, extras din „SAI”, vol. VIII, 1966, pp. 45-82; 80. Textul original al petiţiei deputaţilor clăcaşi din Adunarea ad-hoc a Moldovei în 1857, în „Revista Muzeelor”, anul III, nr. 3, 1966, pp. 195-204;

- 57 -

81. Istoria medie a României, partea I-a (sec. X – sfârşitul sec. XVI). Manual universitar, Bucureşti, 1966, 405 p. (în colaborare); 1967 82. Academia domnească de la Sf. Sava din Bucureşti, factor de propagare a culturii în Peninsula Balcanică până la 1821, extras din „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe sociale. Istorie, anul XVI, 1967, 16 p.; 83. O ştire documentară despre deschiderea Muzeului naţional de antichităţi din Bucureşti în 1865, în „Revista Muzeelor”, IV, nr. 5, 1967, pp. 470-471; 84. Academia Domnească de la Sf. Sava în perioada 1716 – 1775, în „Bucureşti. Materiale de Istorie şi Muzeografie”, 5, 1967, pp. 25-37; 85. Un prinţ valah pe drumurile Europei (Petru Cercel), în „Magazin Istoric”, 1, nr. 1, apr. 1967, pp. 14-16; 1968 86. Die Entwicklung der Stadt Bukarest im XVIII. und XIX. Jahrhundert, extras din „Südosteuropa-Jahrbuch”, hrsg. von W. Althammer, 8. Bd. Die Stadt in Südosteuropa. Struktur und Geschichte. 8. Internationale Hochschulwoche der Südosteuropa-Gesellschaft…1966, München, Dr. Dr. Rudolf Trofenik, 1968, pp. 146-160; 87. Mihai Viteazul şi unitatea politică a ţărilor române, în vol. Unitate şi continuitate în istoria poporului român, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, pp. 153-185; 88. Profesorul Ioan Brezoianu, participant la mişcarea revoluţionară din 1840, în „Analele Universităţii Bucureşti”, seria Ştiinţe sociale. Istorie, anul XVII, 1968, 79-100; 89. Evenimentele care au dus la domnia lui Antonie Vodă, din Popeştii Prahovei, în „Studii şi Materiale. Muzeul de Istorie jud. Prahova. Istorie - Etnografie”, 1, 1968, pp. 53-68; 90. Mihai Viteazul şi boierii trădători, în „Magazin Istoric”, 2, nr. 1, ian. 1968, pp. 80-83; 1969 91. Despre cronicarul Afenduli din Ţara Românească, în „Studii. Revistă de Istorie”, t. 22, 5, 1969; 1970 92. Mareş căpitanul şi Mareş banul, în „MI”, 9, 1970, pp. 94-95; 1971 93. Invăţământul superior din Bucureşti şi ideologia iluministă înainte de 1821, extras din „Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, VIII, 1971, 17 p.; 94. Veniturile şi cheltuielile casei Manuc-Bei în anii 1815 – 1818, extras din „Revista Arhivelor”, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4, 1971, pp. 609-649; 95. Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368 – 1900), Bucureşti, Editura Politică, 1971, 519 p. (în colaborare cu Petre Bărbulescu şi Gheorghe Gheorghe); 96. Tratatele internaţionale ale României (1354 – 1939), texte rezumative, adnotări, bibliografie, vol. I-II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975 – 1980; vol. I, 528 p.; vol. II, 576 p. (primul autor la vol. I: prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu); 1972 97. Basarabii în tabele genealogice, în „SAI”, XVII, 1972, pp. 128-132 + 2 tab. gen.;

- 58 -

98. Bucureştii şi studenţii transilvăneni în străinătate, extras din „Muzeul de istorie al municipiului Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie”, IX, 1972, 11 p. cu facs.; 99. Din lupta ţărănimii dâmboviţene în secolele XVII – XIX împotriva cotropirii feudale, extras din „Acta Valachica”, Târgovişte, 1972, pp. 215 – 249 cu plan; 100. Prefaţă la Victor Atanasiu, Mihai Viteazul. Campanii, Bucureşti, Editura Militară, 1972, 343 p. cu 1 h. + 8 f. pl.; 1975 101. Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Militară, 1975, 160 p. + 6 f. pl. (Domnitori şi voievozi ai ţărilor române. 5) (în colaborare cu colonel Victor Atanasiu); 1977 102. Istoria Universităţii din Bucureşti, redactor responsabil: prof. univ. dr. doc. Ion Ionaşcu; vol. I: Academia Domnească şi Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti (1694 – 1864). Universitatea din Bucureşti în perioada 1864 – 1918, Bucureşti, 1977, IV + 267 p. cu tab. + 31 f. pl. Manuale: 103. Istoria antică, pentru clasa I-a secundară, ed. I, Buzău, Ed. Ioan Călinescu, f. a. , 240 p. cu ilustr.; 104. Ioan Ionaşcu; Lucia Mişea, Istoria antică pentru clasa I-a gimnaziilor şi liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 124 p.; 105. Ioan Ionaşcu; Lucia Mişea, Istoria medievală şi modernă pentru clasa II-a gimnaziilor şi liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 136 p.; 106. Ioan Ionaşcu; Lucia Mişea, Istoria modernă şi contemporană pentru clasa III-a gimnaziilor şi liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 192 p.; 107. Ioan Ionaşcu; Gh. Teodorescu, Istoria românilor pentru clasa a IV-a a gimnaziilor şi liceelor comerciale, ed. I, Bucureşti, [1938], 223 p.; 108. Prof. Ştefan Pascu, Prof. Ion Ionaşcu, Conf. Constantin Cihodaru, Prof. Gheorghe Georgescu-Buzău, Istoria medie a României, partea I (Sec. al X-lea – sfârşitul sec. al XVI-lea), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966, 407 p. cu ilustr. + 3 f. h.

Zusammenfassung

Der Historiker I. Ionaşcu (1902 – 1979) ist leider eine ziemlich vergessene Figur der rumänischen Geschichtsschreibung, trotz seiner zahlreichen Verdienste, was die Veröffentlichung von Urkunden zur Vergangenheit der Stadt Bukarest und zu den rumänischen Bojarengeschlechtern, die Neueröffnung des Museums der Stadt Bukarest, den Unterricht der historischen Hilfswissenschaften und des rumänischen Mittelalters anbetrifft. Als Beweis für seine sehr nützlichen Forschungen habe ich hier ebenfalls eine Liste seiner Werke aufgestellt. Sie zeigt, wie wichtig für diesen Historiker das ständige und unermüdliche Studium der Urkunden war.

- 59 -

SSTTUUDDIIII ŞŞII AARRTTIICCOOLLEE

NICOLAE IORGA (1871-1940) Orizonturi ale creaţiei şi operei

Ştefan ŞTEFĂNESCU

Opera ştiinţifică a lui Nicolae Iorga – prin dimensiunea excepţională, circa 1.250 lucrări, monografii şi sinteze şi în jur de 25.000 de studii şi articole, ca şi prin valoarea ei incomparabilă – onorează România şi, totodată, umanitatea.

Gândirea lui, întru totul europeană şi în acelaşi timp întru totul naţională, întruchipează, în sensul cel mai nobil, complementaritatea dintre particular şi general, dintre naţional şi universal şi face ca numele lui N. Iorga să personifice pe „cel mai reprezentativ intelectual, dacă nu cea mai de seamă personalitate a lumii moderne” – după expresia istoricului american John L. Gering de la Universitatea Columbia din New-York1.

N. Iorga – istoricul. Unul dintre primii exegeţi ai operei lui N. Iorga, prof. Mihail Berza aprecia că activitatea istorică a celui mai reprezentativ istoric român ar putea fi redată – „atât în raport cu permanenţa interesului său, cât şi cu întinderea contribuţiei sale, chiar cu demersul spiritual al istoricului – sub aspectul a trei cercuri concentrice, dintre care cel dintâi, cercul central, ar fi ocupat de istoria ţării sale, cel de-al doilea de istoria sud-estului european, iar cel de-al treilea de ansamblul istoriei universale”2

I. Pe firul marii tradiţii istoriografice, de a pune pe baze documentare solide studiul istoriei naţionale, N. Iorga a consacrat o bună parte din timp editării de izvoare. El a cules din zeci de biblioteci şi arhive, româneşti şi străine (din Paris, Roma, Milano, Berlin, Nürenberg, Innsbruck, Madrid, Londra, Varşovia, Budapesta, Stockholm etc.) documente interne şi externe, texte literare, inscripţii, corespondenţe etc., menite să contribuie la cunoaşterea mai amplă, mai vie, mai deplin lămuritoare a trecutului poporului român. Cele 3 volume de Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor (Bucureşti, 1895 – 1897), cele 31 de tomuri de Studii şi documente cu privire la istoria românilor (Bucureşti şi Vălenii de Munte, 1901 – 1916), cele 8 1 My American lectures by Professor Nicolae Iorga, collected and arranged by Norman L. Forter, Bucureşti, 1932, p. 5 2 M. Berza, Nicolae Iorga, Bucureşti, 1965, p. 27

- 60 -

volume publicate în colecţia de izvoare externe Documente Hurmuzaki (vol X, XI, XII, XIV, partea I, XIV, partea a II-a, XIV, partea a III-a, XV, partea I, XV, partea a II-a), cărora li se adaugă alte numeroase izvoare publicate în reviste, fac din N. Iorga unul dintre cei mai de seamă editori de documente din istoriografia românească.

Perspectiva nouă pe care N. Iorga a deschis-o studierii istoriei naţionale prin adunarea de izvoare necunoscute a fost lărgită de o profundă cunoaştere a istoriei universale, a cuceririlor ştiinţifice promovate de cele mai vestite şcoli europene ale timpului.

Străin oricăror schematizări rigide, partizan al studierii fenomenelor istorice în toată complexitatea de factori care le determină, adept al istoriei văzută în sensul ei global, N. Iorga s-a manifestat cu autoritate în cele mai variate domenii ale cercetării istorice. „Nu există aspect al istoriei poporului român în care N. Iorga să nu-şi fi spus cuvântul. Nu este cu putinţă – constata ilustrul om de cultură, George Călinescu – să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. Iorga a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei”3.

Orizontul ştiinţific larg i-a înlesnit lui N. Iorga să facă interesante asociaţii şi paralelisme istorice, să emită în cercetările sale idei valoroase, deschizătoare de noi perspective. Unele din studiile sale aveau să genereze, prin noutatea abordării lor şi sugestiile avansate domenii de cercetare ce dau originalitate şi impun istoriografia românească în peisajul ştiinţific internaţional.

Monografii largi a închinat N. Iorga istoriei agrare, economice, armatei, şcolii, literaturii şi artei. Acestea aveau să-i slujească întocmirii unor sinteze ale istoriei românilor, care să ţină seama de totalitatea fenomenelor de viaţă individuală şi colectivă, anticipând modalităţi de tratare, care vor da faimă „Şcolii Analelor” (Ecole des Annales), fondată în Franţa de Marc Bloc şi Lucien Febvre şi al cărui strălucit reprezentant a fost Fernand Braudel.

În 1905, N. Iorga publica la Gotha, din îndemnul lui K. Lamprecht, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen (Coll. „Allgemeine Staatengeschichte”, 2 vol.). Prin arhitectura ei, prin noutatea informaţiei şi ideile călăuzitoare, această primă sinteză de istoria românilor a lui N. Iorga le depăşea pe cele ale înaintaşilor.

Imediat după primul război mondial, în 1920, N. Iorga tipărea în limba franceză Histoire des Roumains et de leur Civilisation. Tradusă curând după apariţie în limba engleză (1925), italiană (1928) şi germană (1929), lucrarea avea să cunoască în 1930 şi o versiune în limba română.

După mulţi ani de metodice investigaţii şi publicarea de studii şi sinteze parţiale, N. Iorga realiza în anii 1935-1936, – cu lucrarea în 3 volume, La place des Roumains dans l’histoire universelle – o sinteză generală privind conţinutul civilizaţiei româneşti şi felul în care ea se articulează cu cea universală, procesul de integrare a istoriei românilor în universalitate, definirea valorilor trecutului poporului român dintr-un punct de vedere mai general. 3 G. Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Bucureşti, 1941, p. 542

- 61 -

Istoria Românilor şi a romanităţii orientale, în 10 volume, apărută în anii 1936 – 1939 şi urmată imediat de o ediţie în limba franceză (1937 – 1945) avea să încheie seria marilor sinteze de istorie naţională realizate de N. Iorga. În ele, probleme însemnate ale istoriei românilor au câştigat în explicaţii. Geneza poporului român a fost abordată pe un plan mai larg şi în mod mai ştiinţific decât până la apariţia lor. Marele istoric a pornit de la studierea vieţii strămoşilor traco-daci, de la sublinierea civilizaţiei lor şi a importanţei acesteia pentru fenomenul românesc; a continuat cu expunerea vieţii romanice, nu numai în Dacia, ci în tot cuprinsul romanităţii orientale dintre Marea Adriatică, Marea Egee şi Marea Neagră. „Noi suntem – seria N. Iorga în 1919 – urmaşii acestei Romanii răsăritene al cărei nume l-am păstrat cu pietate în acela al limbii noastre, românească, şi al poporului nostru, care s-a numit dincolo de orice deosebire regională român”4.

Forma de organizare a „oamenilor pământului” în vremea migraţiei „barbarilor” a câştigat în explicare prin analogii cu realităţile socio-politice din alte provincii foste în Imperiul Roman; au fost reliefate rivalităţile dintre Imperiul Bizantin, Ţaratul Bulgar şi Regatul Maghiar la Dunăre şi influenţa lor asupra procesului de formare a statelor româneşti de sine stătătoare.

Un loc însemnat s-a acordat vieţii economice, studierii oraşelor şi schimbărilor survenite în decursul timpului în lumea satelor. Într-o lumină nouă a fost tratată problema influenţelor străine asupra dezvoltării poporului român, subliniindu-se ideea că poporul român, urmaş al romanităţii orientale şi păstrător al tradiţiilor ei, a dovedit, totodată, receptivitate la unele influenţe din afară, fie ele din Occident sau Orient, influenţe care i se potriveau şi îi erau necesare în anumite momente. Aceste influenţe el le-a asimilat şi le-a însuşit organic, creându-şi o unitate culturală originală, impresionantă prin vigoarea ei, cu o mare putere de influenţare în spaţiul geografic înconjurător sau în ţinuturi mai îndepărtate.

Plasat într-un loc de întrepătrundere a civilizaţiilor, în contact cu forţe politice diverse, care au putut influenţa, dar nu distruge sau determina originalitatea culturii româneşti, poporul român a fost un important factor amortizor al tuturor exceselor ce veneau dintr-o parte sau alta; el n-a cunoscut fanatismele religioase sau politice în forma în care acestea s-au manifestat în alte ţări şi, în ciuda vicisitudinilor istorice, a oferit larg ospitalitatea sa persecutaţilor din ţările vecine, luptători pentru libertatea de gândire şi eliberarea popoarelor lor.

Ca un leit-motiv revine în opera lui N. Iorga ideea, că în ciuda vicisitudinilor vremii, elementele de unitate ale comunităţii româneşti s-au afirmat permanent cu o forţă indestructibilă.

Pe temelia unităţii etnico-lingvistice s-a înălţat conştiinţa comunităţii şi lupta pentru unitate politico-statală, care au dus, mai întâi, la Unirea principatelor Române în 1859 şi formarea statului naţional român modern, iar apoi, în 1918, la înfăptuirea Unirii depline a românilor. Unirea reprezintă, astfel, un element structurant al istoriei noastre cu iradieri continue de-a lungul veacurilor. 4 N. Iorga, Le rôle des Roumain dans la latinité, Bucureşti, 1919, p. 6

- 62 -

II. Ca şi în cazul Istoriei Românilor, cercetările lui N. Iorga în domeniul istoriei sud-est europene, începute în anii studiilor sale la Paris şi continuate până la sfârşitul vieţii, s-au concretizat în studii de analiză, care au alternat cu sinteze.

În privinţa istoriei bizantine, schiţa sa The Byzantine Empire, publicată la Londra în 1907, avea să fie urmată de Histoire de la vie byzyntine (3 vol. Bucureşti, 1934), de Byzance apres Byzance (Bucureşti, 1935), Etudes byzantines (2 vol. 1939-1940).

Istoria Imperiului Otoman, prin lucrarea Geschichte des Osmanischen Reiches (5 vol. Gotha, 1908-1913), a găsit în N. Iorga unul dintre cei mai pătrunzători interpreţi. În 1974 istoricul turc Bedrettin Tuncel considera lucrarea lui N. Iorga ca „monumentală”, „nedepăşită încă”, „în ciuda dezvoltării studiilor istorice”.

Îi revine lui N. Iorga şi meritul de a fi realizat, el, cel dintâi, o sinteză de istorie a Albaniei: Brève Histoire de l’Albanie et du peuple albanais (Bucureşti, 1919).

În studierea istoriei sud-est europene, N. Iorga a căutat să reliefeze ce este specific dezvoltării istorice fiecărei ţări din această zonă, dar, totodată, şi elementele comune ale acestei dezvoltări, determinate, în bună măsură, şi de faptul că veacuri de-a rândul – sub stăpânire macedoneană, romană, bizantină sau otomană – popoarele din sud-estul Europei au fost înglobate aceloraşi sisteme politice şi supuse aceloraşi condiţii administrative, social-politice şi religioase. Aceasta făcea ca viaţa istorică a fiecăruia din popoarele sud-est europene să nu poată fi înţeleasă dacă este studiată izolat. Ea se prezintă în toate domeniile asemenea cercurilor care se întretaie, cuprinzând arce comune. De aici necesitatea metodei comparate în studierea umanităţii sud-est europene, concepută ca un tot, idee stimulatoare de cercetări ştiinţifice şi pentru care a fost creat la Bucureşti, în 1914, Institutul de studii sud-est europene, N. Iorga fiind unul dintre fondatorii acestui Institut.

Semnificative pentru cercetarea elementelor comune ale dezvoltării istorice a popoarelor din sud-estul Europei sunt lucrările lui N. Iorga: Formes byzantines et réalités balkaniques (Paris-Bucureşti, 1922); Livres populaires dans le sud-est de l’Europe et surtout chez les roumains (Bucureşti, 1928); Le caractère commun des institutions du Sud-Est Européen (Paris, 1929); La création religieuse du Sud-Est Européen (Paris, 1929).

N. Iorga a văzut sud-estul European ca un ansamblu istoric în cadrul Europei, strâns legat de Centrul şi Apusul Europei. O dovedesc lucrările: Relations entre l’Orient et l’Occident au Moyen-Àge (Paris, 1923); L’interpénétration de l’Orient et de l’Occident au Moyen-Àge (Bucureşti, 1928); Idées et formes littéraires françaises dans le Sud-Est de l’Europe (Paris, 1924).

Institutul de studii sud-este europene al Academiei Române, de mare prestigiu în lumea savantă, continuă să lucreze în spiritul imprimat de N. Iorga, lucrările elaborate în institute răspunzând exigenţelor ştiinţifice testamentare ale fondatorului său.

- 63 -

III. Domeniul istoriei universale a fost şi el ilustrat de N. Iorga atât prin studii şi sinteze parţiale, cât şi prin sinteze generale.

Primei categorii îi aparţin: La question du Rhin. Histoire de l’Europe Occidentale par rapport à cette question, Vălenii de Munte, 1912; La question du Danube. Histoire de l’Europe Orientale par rapport à cette question, Vălenii de Munte, 1914; Origines et développement de l’Etat autrichien. Prolegomènes à une histoire universelle, Iassy, 1918; Pensée et action allemandes. Prolegomènes à une histoire universelle, Iassy, 1918; Histoire du people français, Bucureşti, 1919; Brève histoire des slaves orientaux: Russie et Pologne, Bucureşti, 1919, etc.

Ca sinteze generale amintim: Observations d’un nonspécialiste sur l’histoire de l’Antiquité, Bucureşti, 1916; Développement des institutions politique et sociales de l’Europe, 3 vol., Bucureşti, 1920; Eléments d’unité du monde médievale, moderne et contemporain, 3 vol., Bucureşti, 1921-1922; Essai de synthése de l’histoire de l’humanité, 4 vol., Paris, 1926-1929 etc.

În 1939 în Cuvântarea la ceremonia de deschidere a actualului lăcaş al Institutului de Istorie Universală, care-i poatră numele – şi care este institutul etalon al istoriografiei româneşti – N. Iorga prezenta modul în care a înţeles istoria universală şi definea raportul Institutului pentru a fi în folosul societăţii.

„Istoria universală este – arăta N. Iorga – înfăţişarea procesului organic prin care s-a dezvoltat viaţa omenirii, începând din cele mai vechi şi mai întunecate timpuri până în momentul de faţă şi îngăduind tocmai prin această înlănţuire, în care este un caracter logic şi judecata asupra prezentului şi prevederea asupra unui viitor pe care, fără conştiinţa acestei dezvoltări, nu-l putem vedea decât neîndestulător şi fals”5.

„În istoria universală – aşa cum era văzută de N. Iorga – nu există spaţii mari şi spaţii mici, naţiuni privilegiate şi naţiuni cărora Providenţa nu le-ar fi asigurat niciun privilegiu, ci există numai elementul uman care în mişcarea sa necontenită creează. Creează forme de cultură în care se cuprinde viaţa unei părţi de umanitate, dar care, revărsându-se mai departe, împărtăşesc şi alte naţiuni cu binefacerile care rezultă dintr-însele. Şi această cultură nu este alcătuită doar numai din anumite progrese în felul material de viaţă al oamenilor, ci înainte de toate ea reprezintă spirit. Spiritul uman neastâmpărat, care se zbate din loc în loc, din neam în neam şi din vreme în vreme, şi prin care se ţin apoi şi binefacerile materiale ale omenirii”6.

De formaţie enciclopedică el însuşi, N. Iorga găsea că istoricul autentic trebuie să aibă – ceea ce azi este un imperativ al vremii – o temeinică pregătire pluridisciplinară, progresul în cercetarea istorică fiind determinat, în mare măsură, de felul în care istoricul ştie să integreze în procesul cunoaşterii realităţi istorice rezultate ale cercetării din alte ramuri ale ştiinţei. „Cum şi-ar putea el da seama altfel – scria N. Iorga – de situaţiile cele mai variate, care trebuie pătrunse pentru a se ajunge nu 5 Ştefan Ştefănescu, Dimensiuni europene ale istoriografiei româneşti: N. Iorga şi Institutul de istorie ctitorit de el, în „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologice”, Tomul XXII, 1997, p. 114 6 Ibidem

- 64 -

numai la o judecată, dar la acea legătură neapărată care singură poate stabili unitatea istorică? Nu e o uzurpare îndrăzneaţă, un cutezător asalt în casă străină cultivarea celorlalte domenii de ştiinţă, ci o datorie faţă de sine însuşi”7.

Concepând istoria nu ca o înşirare seacă de date, ci ca un izvor de îndrumări vii, N. Iorga a căutat să facă din studierea trecutului o carte de învăţătură pentru prezent, un mijloc de ridicare a conştiinţei celor mulţi. „Să scriem şi să predăm – arăta el – ceea ce trebuie, lucrurile de care societatea are nevoie şi în sensul pe care societatea îl pretinde, ca să ne audă şi să ne asculte…. Pulsul preocupaţiilor noastre să bată în ritmul, fie şi înfrigurat, al timpului. Orice subiect am trata… să-l interpretăm în sensul vremii noastre… să-i stoarcem ceia ce această vreme doreşte pentru folosul ei. Să pornim de la societatea contemporană şi să revenim la dânsa”8.

Istoricul este dator să lămurească pe ascultători asupra problemelor zilnice, asupra întrebărilor ce se prezintă, înaintea fiecăruia, pentru că „istoria este viaţă omenească, problemele de odinioară sunt problemele de acum; în altă formă, cu alţi oameni, este aceeaşi umanitate care se înduioşează şi se frânge, aceiaşi umanitate, când ajunsă la scopurile ei, când călcată în picioare şi strivită”9.

N. Iorga – profesorul. N. Iorga a înnobilat statutul de dascăl; el a rămas în conştiinţa publică românească înainte de toate ca „profesorul”. Într-un studiu de mare frumuseţe şi forţă evocatoare, intitulat Amintirea lui N. Iorga, publicat în 1971 cu prilejul Centenarului naşterii lui N. Iorga, profesorul D.M. Pippidi, el însuşi celebru dascăl al Facultăţii de Istorie – Universitatea din Bucureşti, membru al Academiei Române şi al multor alte Academii străine, printre care şi al Academiei de Inscripţii din Institutul Franţei, considera că ceea ce i-a câştigat lui N. Iorga „admiraţia neprecupeţită şi fidelitatea mişcătoare a atâtor generaţii de elevi, ceea ce a făcut din el „Profesorul“ prin excelenţă nu numai al Universităţii din Bucureşti, dar şi al Şcolii româneşti îndeobşte, … a fost sinceritatea şi onestitatea lui: un imens talent în slujba unor imense cunoştinţe, pasiunea de a descoperi şi de a-şi împărtăşi descoperirile”.

Dăruirea, care în viaţa zbuciumată a lui N. Iorga a îmbrăcat nenumărate forme n-a fost nicicând mai deplină decât la catedră, până într-atât că spre sfârşitul vieţii privind în urmă la agonisita atâtor decenii de trudă, nimic nu-i apărea mai demn de pomenire decât vrednicia dascălului. Într-o însemnare rămasă nepublicată în timpul vieţii – N. Iorga scria: „Pe la 1890 Catedra de istorie universală de la Universitatea din Bucureşti era văduvă… Am venit de tot tânăr în puterea unui îndoit concurs greu, cu multe duşmănii ce a trebuit să înving şi cu formala opunere a lui Take Ionescu… N-am găsit nimic. Nici, afară de bunele sentimente ale lui Odobescu şi Ion Bogdan, prietenia colegilor… Nu făceam nici politică, îndeletnicire rentabilă.

Şi iată cum s-o fi întâmplat, dar sala nr. 12 nu mai încăpea de public, care venea şi de la Politehnică. Nu voi fi avut însuşiri, într-o vreme când se căuta dicţiunea 7 N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ediţia a III a Bucureşti, 1944, p. 96 8 Ibidem, p. 142 9 Ibidem, p. 262

- 65 -

teatrală, dar pregăteam cursul după izvoare şi ele mă inspirau. Era un glas din vremi, acolo, la catedră, şi aceasta plăcea.

Şi ce n-am făcut pe alături: seara, literatură română; duminica, limba engleză. Vremuri naive, fără specializări… Sunt mulţi moşnegi care-şi aduc aminte. Cursul se muta şi acasă la mine – în ce mizerie! – ba, în timpul Marelui Război, la Iaşi, cu o lumânărică într-o sticlă, ca lumină materială. Sănătos, bolnav, bucuros, trist, n-avea importanţă. Am vorbit a doua zi după o operaţie care-mi străpunsese falca şi câteva ceasuri după ce-mi înmormântasem copila...”10. „Asemenea mărturisiri – observa prof. D.M. Pippidi -, ca şi emoţia pe care o trădează, nu se concep decât din partea cuiva în judecata căruia Şcoala întruchipa o pârghie de ridicare a neamului”11. Pentru N. Iorga ca şi pentru alţi gânditori, din familia lui spirituală – un Jules Michelet, un Adam Mickiewicz – în concepţia cărora ideea naţională se leagă indisolubil de ideea afirmării prin cultură, învăţământul era calea directă spre independenţă şi bună stare, iar pentru orice fiu iubitor al norodului, o sarcină de onoare, mai presus de oricare alta, „slujba adevărată.”

N. Iorga – militant pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Prin opera istorică, în care viziunea istoriei româneşti în întregul ei revine ca o permanenţă, prin imensa lui activitate la catedra universitară şi cultural – ştiinţifică, ca membru al Academiei Române, conducător al „Ligii pentru unitatea culturală a poporului român”, iniţiator şi organizator al Cursurilor de la Vălenii de Munte, cursuri frecventate de auditori, atât din ţară, cât şi din provinciile româneşti, aflate sub stăpânire străină, N. Iorga a cultivat dragostea pentru limba şi cultura naţională, a întărit încrederea în realizarea unei Ţări Româneşti întregi, a contribuit la admirabila pregătire spirituală a generaţiei care a realizat Marea Unire a românilor, a fost un veritabil spiritus rector al acestei generaţii.

Când în 1918 a fost forţat cursul istoriei şi s-a realizat ceea ce secole de-a rândul fusese doar speranţă – unirea românilor într-un singur stat – N. Iorga, trecând în revistă evoluţia ideii de unire la români făcea constatarea că unirea este rodul luptei întregului popor. „A vorbit atunci, – scria N. Iorga – voia elementară a veacurilor de avânt zdrobit şi de aparenţe împiedecate. Fără a uita pe nimeni din cei care au colaborat le această faptă a minunii, de la general şi de la fruntaş ardelean până la ultimul ostaş şi ţăran, omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”12.

Visului ce venea din adâncul istoriei, odată înfăptuit, trebuia să i se asigure durabilitatea şi aceasta nu putea fi decât opera întregii naţiuni, conştientă de datoria pe care o are de a face veşnică împlinirea silinţelor de secole. 10 Ştefan Ştefănescu, Nicolae Iorga în conştiinţa româneascăîn „Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologice”, Tomul XX, 1995, p. 69 11 Ibidem 12 „Neamul românesc”, 2 decembrie 1928, nr. 268, p. 1

- 66 -

Savantul şi-a pus ştiinţa şi întreaga lui energie în apărarea marii realizări naţionale şi când pericolul subminării acesteia a apărut, n-a încetat să arate primejdia şi să încerce îndepărtarea ei, informând opinia publică internaţională asupra cauzei româneşti.

Convins că tăria statului nostru naţional este dată de coeziunea sa internă, de unitatea de gândire şi simţire, N. Iorga îndemna la o politică de stimă şi respect reciproc a minorităţilor etnice, la cunoaşterea a ceea ce ele au mai bun şi mai durabil.

În 1925, în faţa a peste 700 de participanţi la cursurile de vară de la Vălenii de Munte, N. Iorga arată că „unul din scopurile de căpetenie ale acestor cursuri e de a crea în România o atmosferă de toleranţă culturală şi de recunoaştere reciprocă.” În programul cursurilor şi-au făcut loc lecţii şi conferinţe privind arta, literatura şi istoria maghiarilor şi saşilor din Transilvania cu scopul de a informa pe ascultătorii români despre cultura acestora.

Prelegerile au fost ţinute de numeroşi reprezentanţi ai Universităţilor din România şi de oamenii de ştiinţă şi cultură maghiară şi germană, ca Bitay Arpád, Báthory Frénc, Csáky Richard, Csélly Gyula, Pálffi András, Friedrich Müller, Victor Roth, Heinz Brandsch, Karl Kurt Klein etc.

Totodată, la cursuri au participat în fiecare an profesori, învăţători, studenţi maghiari şi saşi. Aceştia au beneficiat şi de cursuri speciale în scopul perfecţionării cunoştinţelor de limba şi literatura română.

Spiritul de înţelegere şi apropiere pe care N. Iorga l-a manifestat faţă de minorităţi la cursurile sale i-au adus respect şi veneraţia acestora, a creat prietenii durabile între el şi diverşi învăţaţi maghiari şi saşi. „Ce buni sunt oamenii – reflecta N. Iorga – când ajung a se cunoaşte bine”13.

Naţional şi Universal la N. Iorga. Istoric al poporului român, dar şi al umanităţi întregi, N. Iorga a căutat să facă din creaţia sa ştiinţifică, nu numai un mijloc de întărire a statului român, ci şi de înţelegere şi apropiere între popoare. Ideea de educare a popoarelor în spiritul fraternităţii, al păcii şi al muncii constructive, revine adesea în opera lui N. Iorga. În 1924, în încheierea unui curs de istorie el arată că „lumea trebuie reeducată pentru pace şi muncă. Acel care va ajunge mai curând la aceasta va avea rost şi mai mare pe lume.”14 Datoria ştiinţei este „să facă să dispară toate prejudecăţile eronate care înveninează viaţa politică a statelor. S-ar înfăptui atunci, pentru idealul păcii, acea fraternitate rodnică pentru civilizaţie a naţiunilor, bazată pe respectul reciproc”15. 13 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Ediţie îngrijită de Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, 1976, p. 693. 14 Idem, Cinq Conférences sur le sud-est de l´Europe. Paix roumanie. Idée politique du sud-est européen. Art populaire roumain, Bucureşti – Paris, 1924 15 Ibidem

- 67 -

N. Iorga în viaţa ştiinţifică internaţională. Amploarea şi diversitatea operei ştiinţifice a lui N. Iorga, sensul mesajului ei patriotic şi umanist l-a impus nu numai ca personalitatea emblematică a istoriografiei româneşti, ci şi ca pe un „Erasmus al Balcanilor” (Bedrettin Tuncel) în coloana umanităţii.

Cu cel de la IV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Londra 1913, unde a prezentat două comunicări: Bazele necesare a unei istorii a evului mediu şi Supravieţuirea bizantină în Ţările Române16 – şi unde a reţinut atenţia participanţilor prin originalitatea reflecţiilor sale17, N. Iorga s-a aflat până la sfârşitul vieţii (1940) printre acele celebrităţi care au dat strălucire congreselor internaţionale ale istoricilor18. În 1936, prin prestigiul său, a făcut ca Bucureştiul să găzduiască lucrările Adunării Generale a Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice, a căror reuşită avea să afirme capitala României drept un centru important în mişcarea istoriografică mondială.

Congresul Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich din 1938 a înscris numele lui N. Iorga în conducerea Comunităţii Istoricilor lumii. El a fost ales alături de reprezentantul ţării gazdă, Hans Nabholz, vicepreşedinte al Comitetului şi – dacă nu ar fi intervenit izbucnirea războiului şi sfârşitul lui tragic – la următorul Congres, potrivit uzanţelor, avea să-i revină calitatea de preşedinte. La Congresul ţinut la Zürich, N. Iorga a prezentat comunicarea Les permanences de l´histoire, definitorie pentru gândirea sa istorică.

Ca semn al recunoaşterii şi preţuirii internaţionale a valorii istoricului român stă faptul că nouă mari Universităţi din lume i-au decernat titlul de doctor honoris causa, zece Academii şi opt Institute de înaltă cultură l-au ales membru şi trei oraşe l-au declarat cetăţean de onoare.

Niciun alt savant român nu s-a bucurat de o recunoaştere internaţională atât de largă şi, desigur, puţini savanţi din alte ţări au avut parte de o asemenea cinstire.

Vestea morţii tragice a lui N. Iorga a îndoliat comunitatea savantă a lumii, 47 de Universităţi şi-au plecat drapelele în bernă. În unele ţări, din păcate nu şi în România a fost declarat doliu naţional (cazul Turciei).

Adversar la totalitarismului, căruia i-a căzut victimă, N. Iorga a continuat şi după moartea sa, prin opera durată, să fie o forţă în rezistenţa împotriva dictaturii de orice fel. El s-a dovedit a fi ceea ce, profetic, întrezărea în ultimul său articol din 16 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p. 396-398 17 Karl Dietrick Erdmann, Die Ökumene der Historiker. Geschichte der Internationalen Historiker Kongresse und des Comité International des Sciences Historiques, Vandenhoeck et Ruprecht in Göttingen, 1987, p. 92 18 L. Boia, N. Iorga şi Congresele internaţionale de istorie, în „Revista de istorie”, 10, 1978, p. 1825-1831

- 68 -

„Neamul Românesc” (10 noiembrie 1940): „În ce mă priveşte, paznic de morminte, da şi vestitor de vremuri, mă veţi mai auzi poate. Nu o dată sub cuvinte veţi prinde înţelesurile care numai aşa se pot transmite”19.

Zusammenfassung

Der Artikel ist eine Synthese der Schaffenshorizonte und des Werks des berühmten rumänischen Historikers Nicolae Iorga, dessen Tätigkeit sich sowohl im Bereich der geschichtlichen Forschung, die nicht nur im Inland, sondern auch im Ausland bekannt und hoch geschätzt war, als auch im Bereich der Politik und der Verwirklichung der rumänischen Einheit entfaltete.

19 N. Iorga, Ultimele, Ediţie şi comentariu introductiv de Stelian Neagoe, Craiova, 1978, p. 210

- 69 -

CONSIDERAŢII ASUPRA LEGĂTURILOR ŢĂRII ROMÂNEŞTI CU COLONIILE GENOVEZE DIN

NORDUL MĂRII NEGRE ÎN ANII 1462-1463

Vasile MĂRCULEŢ

O componentă aparte a politicii externe a Ţării Româneşti la începutul deceniului şapte al secolului al XV-lea, respectiv în anii 1462-1463 – la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş (1456-1462) şi la debutul primei domnii a lui Radu cel Frumos (1462-1474), – a reprezentat-o, fără îndoială, legăturile sale cu coloniile genoveze din nordul Mării Negre. Avem în vedere însă atunci când facem această afirmaţie legăturile statului muntean cu coloniile comunei ligure din Crimeea, îndeosebi cu Caffa, şi cu cele de la Marea Azov. Din păcate, istoriografia românească s-a arătat prea puţin interesantă de studierea lor, astfel că la actualul nivel al cercetării problemei, evoluţia lor poate fi, cel mult, presupusă, nicidecum cunoscută cu certitudine. Au concurat, foarte probabil, la conturarea acestei situaţii, atât faptul că nu cunoaştem o materializare a relaţiilor munteano-genoveze, cât şi informaţiile puţine şi extrem de sumare referitoare ele.

S-a realizat o alianţă antiotomană munteano-genoveză în 1462? Informaţiile privitoare la relaţiile munteano-genoveze în timpul lui Vlad Ţepeş de care dispunem au în vedere legăturile domnului muntean cu coloniile ligure din Crimeea şi de la Marea Azov, îndeosebi cele cu Caffa, centrul imperiului colonial genovez din Pont. Aceste ştiri, provenite exclusiv din registrele de socoteli ale Massariei din Caffa, au fost publicate de Nicolae Iorga încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea1. Deşi erau cunoscute de atâta timp, iar ocazional s-au făcut chiar trimiteri la ele, aceste informaţii nu au constituit subiectul unor studii de specialitate de profunzime. Pe baza lor, şi coroborându-le cu alte evenimente politico-miltare internaţionale contemporane în care au fost implicate cele două părţi, vom încerca să elucidăm în cadrul prezentului studiu două aspecte, pe care le considerăm esenţiale: contextul politic în care au fost stabilite legăturile dintre Vlad Ţepeş şi coloniile genoveze şi nivelul atins de aceste raporturi. 1 N. Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, Bucureşti, 1897, p. 39-41 (în continuare: Acte şi fragmente, III)

- 70 -

În primul rând, ţinem să subliniem faptul că stabilirea unor legături între domnul Ţării Româneşti şi coloniile ligure nu trebuie să surprindă. Prezenţa genoveză în Marea Neagră – în Crimeea, la gurile Dunării şi limanul Nistrului – încă din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, dar şi în porturile dunărene care vor intra în componenţa statului muntean în secolul al XIV-lea, îndeosebi la Brăila, precum şi angrenarea negustorilor liguri în comerţul ce tranzita Ţara Românească, au constituit fundamentul relaţiilor munteano-genoveze. Expansiunea otomană în Marea Neagră şi în sud-estul continentului în secolele XIV-XV, care ameninţa în egală măsură, atât existenţa imperiului colonial genovez din Pont, cât şi independenţa şi existenţa Ţării Româneşti, a constituit, fără îndoială, un alt factor ce a stimulat strângerea legăturilor dintre cele două părţi.

Ştirile referitoare la legăturile lui Vlad Ţepeş cu Caffa şi cu celelalte colonii genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov sunt însă extrem de sumare în informaţii şi se referă doar la cele din ultimul an de domnie a domnului muntean. Ele provin, de altfel, exclusiv din acte contabile şi reprezintă înregistrările cheltuielilor făcute de autorităţile coloniale din Caffa cu solul domnului muntean între 17 mai 1462 şi 18 august 1462, respectiv în septembrie 14632.

Având în vedere caracterul negustoresc al stabilimentelor genoveze din Marea Neagră, unii specialişti au văzut în prezenţa solului muntean la Caffa în Crimeea rezultatul unor determinări de natură comercială. După părerea noastră o asemenea opinie nu se susţine. Prezenţa solului lui Vlad Ţepeş în Crimeea în perioada menţionată a avut, în primul rând, aşa cum au subliniat şi alţi istorici, opinie la care am aderat şi noi, o determinare de ordin politic3. Ne bazăm această afirmaţie pe faptul că solia domnului Ţării Româneşti la Caffa, din primăvara-vara anului 1462, coincide cu marea confruntare munteano-otomană. Plecând de la această constatatre, conchidem deci că prin solia sa, Vlad Ţepeş încerca, foarte probabil, să încheie o alianţă antiotomană cu coloniile genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov.

Întrebarea justificată pe care o ridică această concluzie, este ce anume l-a determinat pe domnul Ţării Româneşti să caute tocmai alianţa îndepărtatelor colonii genoveze din nordul Mării Negre în frunte cu Caffa? Răspunsul său poate fi formulat pe baza rezultatelor obţinute în urma studierii contextului politic internaţional în care s-a produs contactele diplomatice munteano-genoveze.

Analiza acestui cadru internaţional ne relevă faptul că la cumpăna deceniilor 6-7 ale secolului al XV-lea, componentele sale central şi est-europene înregistrează o modificare radicală faţă de epoca anterioară, din punctul de vedere al raporturilor dintre statele din zonă. Astfel, în anii 1459-1462 în această parte a continentului se 2 Ibidem 3 N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 124 (în continuare: Chilia şi Cetatea Albă); Idem, Istoria românilor, vol. IV: Cavalerii, Bucureşti, 1937, p. 139 (în continuare: Istoria românilor, IV); V. Mărculeţ, Relaţiile Imperiului Bizantin şi ale republicilor maritime italiene cu Ţările Române până în secolul al XV-lea, Sibiu, 2002, p. 208; Idem, Ţările Române Genova şi Veneţia în secolele XIV-XV. Legături politice şi comerciale, Mediaş, 2004, p. 62-63

- 71 -

configurează două grupări de state aflate pe poziţii antagoniste şi ostile: alianţa moldo-polonă, adeptă a colaborării cu turcii, şi alianţa munteano-maghiară, aflată în conflict cu Imperiul Otoman, ce acţiona pe linia hotărâtă de Congresul de la Mantua (1459)4. Noul context internaţional inducea o puternică stare conflictuală între cele două state româneşti, Ţara Românească şi Moldova5.

Pe acest fond tensionat al relaţiilor dintre statele din spaţiul carpato-dunărean se consuma declanşarea luptei antiotomane de către Vlad Ţepeş. Aşa cum se ştie, în iarna anilor 1461-1462, domnul Ţării Româneşti a lovit şi nimicit bazele de atac ale turcilor de pe linia Dunării de Jos, precum şi infiltraţiile acestora de la nord de fluviu. Într-o scrisoare-raport adresată suzeranului şi aliatului său Mathias Corvin, în 11 februarie 1461, prezentându-şi succesele de pe Dunăre, împotriva turcilor, Vlad Ţepeş relatează că „toate trecerile lor peste Dunăre, afară de Vidin, am pus să le treacă prin foc, să le nimicească şi să le pustiiască”6.

Foarte probabil, în timpul acestor acţiuni, aşa cum subliniază, perfect întemeiat, unii specialişti, „procedând la desfiinţarea infiltraţiilor turceşti la nord de marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Ţepeş a luat, desigur, sub oblăduirea sa şi teritoriile eliberate reînviind astfel stăpânirea Ţării Româneşti până la Marea Neagră”7. Care au fost aceste teritorii? În primul rând, sub controlul domnului muntean au intrat nordul Dobrogei cu gurile Dunării, eliberate de prezenţa otomană. Totodată, în contextul raporturilor tensionate dintre el şi Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş va fi profitat cu certitudine de acest moment favorabil şi îşi va fi extins controlul şi asupra unei fâşii de teritoriu de la nord de braţul Chilia.

Indirect, Nicolae Iorga afirmă şi el posibilitatea intrării teritoriilor de la nord de braţul Chilia sub controlul lui Vlad Ţepeş în urma campaniei acestuia din iarna anilor 1461-1462, fapt ce a dat o grea lovitură comerţului Moldovei. „Prădăciunile munteanului – conchidea N. Iorga – erau pentru dânsul o mare pagubă, căci legăturile de negoţ ale Moldovei până la poarta despre mare a Cetăţii Albe erau acum întrerupte pentru mult timp”8. Această constatare conduce la concluzia că, în condiţiile politico-militare specifice anilor 1461-1462, întreruperea comerţului Moldovei spre Cetatea Albă nu era posibilă decât prin intrarea teritoriilor de la nord de 4 Ş. Papacostea, Relaţiile internaţionale ale Moldovei în vremea lui Ştefan cel Mare, în Idem, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 141; L. Şimanschi, D. Agache, Un deceniu de ostilitate moldo-ungară, 1460-1469, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în istorie, Sf. Mănăstire Putna, 2004, pp. 334-345; V. Mărculeţ, Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462. Între colaborare politică şi confruntare militară, în Carpica, XXXV, 2006, p. 96-100 (în continuare: Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462) 5 V. Mărculeţ, art. cit., pp. 96-109 6 I. Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896, p. 80: „Qui tamen vada non habent, quoque omnia vada ipsorum super Danubium excepto Bodon comburi fecimus et destrui” 7 L. Şimanschi, D. Agache, art. cit. p. 341 8 N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 102.

- 72 -

braţul Chilia sub controlul unui adversar al domnului de la Suceava care, în situaţia concretă, nu a putut fi decât Vlad Ţepeş.

Deschiderea conflictului cu turcii de către Vlad Ţepeş în 1461 şi acţiunile militare ale domnului muntean, premergătoare marii campanii sultanale împotriva sa din primăvara-vara anului 1462, au deteriorat, prin implicaţiile lor politico-teritoriale, şi mai mult raporturile cu Ştefan, care se orientează hotărât spre alianţa polono-otomană. La 2 martie 1462, domnul Moldovei presta un nou omagiu vasalic regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, care tocmai încheiase o convenţie cu sultanul Mehmed al II-lea (1451-1481). În jurământul prestat cu acest prilej suveranului polonez, Ştefan se angaja faţă de suzeranul său că „nu vom înstrăina nicio ţară, niciun ţinut, niciun oraş şi niciun feud fără voinţa şi fără învoirea anume a pomenitului domn şi crai al nostru şi a Coroanei, prin niciun mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le câştigăm înapoi şi le vom câştiga”9.

Care sunt teritoriile vizate de Ştefan, documentul nu precizează explicit. Având însă în vedere cesiunile teritoriale la care fusese obligată Moldova în perioada anterioară domniei sale, suntem de acord cu acei specialişti care consideră că textul jurământului este o aluzie directă la Chilia şi la teritoriul său. În ceea ce ne priveşte, considerăm că domnul Moldovei avea în vedere şi teritoriile de la nord de braţul Chilia, intrate sub controlul lui Vlad Ţepeş în iarna anilor 1461-1462.

În condiţiile în care Mathias Corvin (1458-1490) era un aliat nesigur, regele Ungariei urmărind, în primul rând, satisfacerea unor interese politico-teritoriale în centrul Europei în detrimentul Habsburgilor, şi mai puţin angajarea în lupta antiotomană, iar cu Ştefan cel Mare se afla în raporturi conflictuale, Vlad Ţepeş, care declanşase lupta cu turcii într-un moment complet nefavorabil, când Imperiul Otoman nu se afla angajat în niciun conflict de anvergură, s-a văzut în situaţia dificilă de a suporta de unul singur puternica reacţie militară otomană dirijată împotriva sa10.

Nevoia imperioasă de aliaţi, în perspectiva confruntării decisive cu turcii, l-a determinat pe domnul Ţării Româneşti să se adreseze coloniilor genoveze din Crimeea. O serie de factori păreau a concura la succesul demersului său diplomatic. În primul rând, aşa cum am arătat, ofensiva otomană în bazinul pontic ameninţa, în egală măsură, şi existenţa imperiului colonial genovez. În al doilea rând, în 1461-1462, sub controlul şi protecţia domnului muntean intrau, odată cu instaurarea autorităţii sale asupra regiunilor de la gurile Dunării, şi stabilimentele genoveze din regiune, în special cel de la Chilia, care prezenta o importanţă deosebită, atât economică, cât şi strategică. O eventuală cucerire a oraşului şi a teritoriului din jur de către Mehmed al II-lea, pe lângă faptul că dădea o serioasă lovitură comerţului genovez din zonă, îi asigura Imperiului Otoman şi o bază de operaţii de unde turcii puteau lovi mult mai uşor şi mai eficient coloniile ligure din Crimeea. Din acest punct de vedere, temerile 9 Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504-2004. Portret în cronică, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 341 10 E. Denize, Ţările Române şi Veneţia. Relaţii politice (1441-1541). De la Iancu de Hunedoara la Petru Rareş, Bucureşti, 1995, p. 39-40

- 73 -

erau pe deplin justificate, mai ales că în iunie 1462 o escadră a flotei otomane, în colaborare cu Ştefan cel Mare, a încercat, fără succes însă, să ia cu asalt cetatea de la gurile Dunării11. În sfârşit, Genova însăşi era o susţinătoare a luptei antiotomane. Încă din 1456-1457, comuna ligură se angajase ca în cazul organizării unei coaliţii antiotomane să pună la dispoziţia acesteia 10 galere de luptă12. Angajamentul metropolei implica şi coloniile sale din Levant şi din Pont.

Fine observatoare ale evoluţiei cadrului internaţional, autorităţile coloniale din Caffa au sesizat, în primul rând, riscurile imense pe care le presupunea, pentru întregul bazin vest-pontic, conflictul moldo-muntean, a cărei evoluţie nu putea fi decât favorabilă turcilor. În aceste condiţii, ele se puneau sub protecţia regelui Poloniei, Cazimir IV (1447-1492), pe care-l informau la 2 aprilie 1462 despre „războiul ce-l face dumnealui Ştefan voievod cu dumnealui Vlad voievod”13. Cu aceeaşi ocazie, autorităţi din Caffa, adresându-se regelui Poloniei, căruia se arătau dispuse să-i accepte suzeranitatea, îi cereau acestuia să medieze o împăcare între cei doi domni români. În scrisoarea adresată suveranului polon de consulul genovez din Caffa se sublinia că „Ştefan voievod, domnul Moldovei sau Valahiei Mici, se luptă cu Vlad voievod, care poartă război fericit cu turcii. Cearta acestora nu numai că ajută pe sultan, dar, ceea ce e mai primejdios, printr-însa turcii capătă oarecum intrarea în aceste două Valahii, ceea ce ar fi un foarte mare pericol, atât pentru noi, cât şi pentru alte ţări vecine”14.

În timp ce în spaţiul românesc extracarpatic se consumau evenimentele prezentate, un sol al lui Vlad Ţepeş este semnalat la 17 mai 1462 la Caffa. Conform informaţiilor transmise de actele Massariei din Caffa, misiunea sa era aceea de „observacione deliberationis magnifici domini consulis et Consilium”15. Care a fost subiectul discuţiilor din cadrul acestor dezbateri, documentele de care dispunem nu ne spun. Având însă în vedere contextul politic în care s-a consumat ambasada lui Vlad Ţepeş în Crimeea, credem că nu greşim presupunând că scopul său a fost acela de a propune realizarea unei alianţe antiotomane a Ţării Româneşti cu colonia genoveză.

Se pare însă că misiunea solului muntean a fost una mult mai complexă şi mai amplă, care a vizat, dacă nu atragerea la alianţa cu Ţara Românească a tuturor coloniilor genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov, cel puţin sondarea poziţiilor acestora. Numai aşa se explică, după părerea noastră, deplasarea lui la Matrega 11 Pentru discuţiile asupra controversei privind colaboarea lui Ştefan cel Mare cu turcii la asediul Chiliei din iunie 1462, vezi recent: V. Mărculeţ, Relaţiile moldo-muntene dintre 1457-1462, p. 103-109, cu bibliografia problemei 12 N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 120 13 Apud Idem, Istoria românilor, IV, p. 138; Cf. Ş. Papacostea, Moldova, stat tributar al Imperiului Otoman în secolul al XV-lea: cadrul internaţional al raporturilor stabilite în 1455-1456, în Idem, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, p. 2001, p. 123 14 Ibidem, p. 139 15 Idem, Acte şi fragmente, III, p. 39

- 74 -

(Matracha-Tmutorocan), la Marea Azov, pe care o înregistrează la, 20 mai 1462, aceleaşi registre de socoteli ale Massariei din Caffa16.

Timp de trei luni nu mai avem nicio informaţie despre activitatea solului lui Vlad Ţepeş în Crimeea. Ştim doar că la 18 august el era încă la Caffa17. Ce a făcut el în acest interval de timp de trei luni nu ştim. Va fi revenit el în ţară cu rezultatele tratativelor purtate cu autorităţile coloniale genoveze din Crimeea pentru a primi noi instrucţiuni? O asemenea derulare a evenimentelor este posibilă, dar nu sigură. Va fi întreprins el în acest timp un veritabil turneu în zonă vizitând majoritatea coloniilor genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov? Şi această ipoteză este la fel de posibilă, dar şi la fel de puţin sigură ca şi prima. În acest caz, absenţa înregistrărilor cheltuielilor făcute cu întreţinerea lui din registrele de socoteli ale Massariei din Caffa s-ar putea datora faptului că aceste cheltuieli să fi căzut în sarcina respectivelor colonii vizitate.

În acest timp, în Ţara Românească se consuma violenta şi inegala confruntare dintre Vlad Ţepeş şi Mehmed II, care trecuse Dunărea la 4 iunie 1462 invadând statul muntean. În imposibilitatea de a-l atrage pe domnul muntean într-o luptă decisivă, obligat să ducă o luptă atipică care-i măcina neîntrerupt forţele, sultanul a dispus după circa trei săptămâni de campanie retragerea forţelor sale din Ţara Românească. La 29 iunie, el era la Brăila, unde făcea joncţiunea cu flota sa care asediase fără succes Chilia, în colaborare cu Ştefan cel Mare, iar la 11 iulie era la Adrianopol18. Ce s-a întâmplat cu Vlad Ţepeş după această dată şi până la arestarea lui de către Mathias Corvin în noiembrie 1462 rămâne o enigmă care nu şi-a găsit încă rezolvarea definitivă.

Pe fondul acestei penurii de informaţii, în ultima decadă a lunii august 1462, soseau la Caffa primele ştiri cu privire la situaţia din Ţara Românească. Astfel, la 21 august, un soldat din miliţia tătară a coloniei, sosit de la Cembalo (Balaklava), informa autorităţile coloniale de aici „de dispercione Velladi”19.

Care au fost cauzele care au condus la această dispersare a forţelor lui Vlad Ţepeş, la care face referire însemnarea genoveză, nu ştim cu exactitate întrucât informaţiile de care dispunem nu ne spun, iar răspunsurile date de istoriografia modernă şi contemporană sunt variate. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ea se datorează abandonării lui Ţepeş de către boierimea munteană şi ralierii acesteia la cauza lui Radu cel Frumos, interpusul sultanului. Spre o asemenea concluzie conduc o serie de informaţii contemporane sau tardive, provenite din diferite medii răsăritene sau apusene. Reţinem dintre acestea, în primul rând, un document oficial, anume raportul ambasadorului veneţian la Constantinopol, Domenico Balbi, înaintat la 28 iulie 1462 autorităţilor Serenissimei. Din respectivul raport aflăm că fiind în 16 Ibidem 17 Ibidem 18 Şt. Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula. Între legendă şi adevăr istoric, Bucureşti, 1998, pp. 135-136 19 N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 39

- 75 -

imposibilitatea de a-l învinge pe Vlad Ţepeş, sultanul a părăsit Ţara Românească, dar „el lăsă la hotarul Valahiei pe fratele lui Dracula, cu oaste turcească, pentru a ademeni cugetul valahilor, dacă ar voi să părăsească pe Dracula şi să se dea de partea celuilalt”20.

Despre o defecţiune a clasei boiereşti, care a provocat, se pare, căderea lui Vlad Ţepeş, ne informează şi alte surse din secolele XV-XVI. Din rândul acestora reţinem Povestire despre Dracula voievod, lucrarea Expuneri istorice a cronicarului bizantin Laonikos Chakokondylas, sau scrisoarea raguzanului Michael Bocignoli, redactată la Buda la 29 iulie 153421.

Cert este faptul că, indiferent de condiţiile în care s-a produs, Radu cel Frumos a reuşit să-şi atingă scopul într-un timp relativ scurt, întrucât la 15 august 1462 el domnea deja, recunoscut de autorităţile din Transilvania22. În urma schimbării de domnie din vara anului 1462, Ţara Românească părăsea alianţa antiotomană, raliinde-se taberei favorabile Imperiului Otoman, a cărei suzeranitate o reaccepta. 20 Apud Şt. Andreescu, op. cit., p. 140 21 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan, ed. de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p. 205, 212, Povestire despre Dracula voievod, XIV; I. Stăvăruş, Povestiri medievale despre Vlad Ţepeş-Draculea, Bucureşti, 1993, p. 138: „Odată craiul unguresc Matiaş a pornit cu oaste împotriva lui. El a pornit împotriva lui şi s-a întâlnit cu dânsul şi s-au ciocnit amândoi şi a prins pe Dracula viu, predat de ai săi, din cauza răscoalei”; L. Chalcocondil, Expuneri istorice, ed. V. Grecu, Bucureşti, 1958, IX: „Iar împăratul a poruncit lui Ali al lui Michal să acopere spatele armatei; şi când a tăbărât la Istru, l-a lăsat pe Draculea (Radu cel Frumos, n.n.), fratele domnului Vlad, acolo în ţară, ca să trateze cu dacii (românii, n.n.) şi să aducă ţara sub ascultarea lui; şi a poruncit guvernatorului din părţile acestea să stea în ajutor, iar el însuşi a pornit de-a dreptul spre reşedinţa împărătească. Aşadar Draculea cel Tânăr îl chema pe fiecare deosebit şi spunea: «Bărbaţi daci, ce credeţi că o să mai vină asupra voastră în viitor?! Au nu ştiţi, împăratul ce putere mare are şi că foarte curând vor veni asupra voastră oştile împăratului, pustiind ţara, şi o să fim despoiaţi de orice ne-a mai rămas?! De ce nu vă faceţi prieteni împăratului? Şi veţi avea linişte în ţară şi în casele voastre. Ştiţi doar că acuma n-a mai rămas niciun capăt de vită. Şi toate aceste suferinţe grele le-aţi avut de îndurat din cauza fratelui meu, pentru că aţi ţinut cu acest om făr-de Dumnezeu şi care a adus mare nenorocire asupra Daciei (Ţării Româneşti, n.n.), precum n-am mai auzit nicăieri pe pământ». – Trimiţând aceste vorbe dacilor, care treceau să-şi răscumpere pe cei robiţi dintre ai lor, i-a înduplecat şi i-a îndemnat să spună şi altora să vină la el cu toată încrederea. Aceştia aşadar întrunindu-se, au cunoscut că tânărul e de preferat pentru ei faţă de domnul Vlad şi, trecând de partea aceluia, se adunau puţini câte puţini. Şi ceilalţi daci cum au băgat de seamă, repede l-au părăsit pe Vlad şi au trecut la frate-său. Şi îndată ce i s-a strâns armată, a năvălit şi apus mâna pe domnie şi, aducându-şi totodată armată de-a împăratului şi-a supus ţara”; Călători străini despre Ţările Române, vol. I, ed. M. Holban, Bucureşti, 1968, p. 177, Scrisoarea lui Michael Bocignoli din 29 iulie 1524: „Iar boierii românilor, scăpaţi de teama duşmanului, uitând de tot binele avut de la Dragul (Dracula-Vlad Ţepeş, n.n.), au început să urzească lucruri duşmănoase împotriva lui Dragul, să declare că izbânda va ajunge odată mai dăunătoare învingătorilor decât învinşilor şi să susţină că ei nu pot răbda să-i aibă pe turci duşmani, şi să-şi dea părerea că trebuie încheiată o alianţă cu ei chiar cu stabilirea unui tribut – în timp ce Dragul dimpotrivă se străduia să-i îndemne să nu ceară pace de la învinşi, să se apere cu armele [apărându-şi] şi toate ale lor şi să-i convingă să trăiască în libertate.” 22 Urkundenbuch zur Geschichte der deutschen in Siebenbürgen, Sechster Band: 1458-1473, Bucureşti, 1981, p. 122, nr. 3285: La 15 august 1462, Albert de Istenmezö, vicecomitele secuilor, recomanda braşovenilor şi castelanilor de la Bran să respecte pacea încheiată cu Radu cel Frumos

- 76 -

În acest punct al studiului nostru considerăm că putem răspunde acceptabil la problema de fond a sa, aceea dacă a încercat Vlad Ţepeş să realizeze în vara anului 1462 o alianţă antiotomană cu coloniile genoveze din Crimeea. Răspunsul pe care îl formulăm este unul pozitiv, respectiv acela că, fără îndoială, în condiiţiile confruntării cu Imperiul Otoman, domnul muntean a încercat să ajungă la o alinaţă cu Caffa şi cu celelalte colonii ligure din nordul Mării Negre. Nicio altă justificare plauzibilă nu poate avea prezenţa ambasadorului său în Crimeea tocmai în perioada confruntării decisive cu Mehmed II.

O a doua problemă pe care o ridică acest subiect este dacă s-a realizat alianţa Ţării Româneşti cu coloniile genoveze din Crimeea. La această problemă avem însă toate motivele să răspundem, cu certitudine, că demersurile sale nu au avut succes. Faptul că autorităţile coloniale geneoveze nu au schiţat niciun gest politic sau militar în sprijinul lui Vlad Ţepeş, adoptând o politică de expectativă şi de neintervenţie, este, după părerea noastră, revelator din acest punct de vedere.

Mai mulţi factori au concurat la această atitudine a coloniilor ligure din Crimeea şi de la Marea Azov. Unul dintre ei a fost, fără îndoială, spiritul de conservare a stabilimentelor genoveze, care au evitat să se angajeze într-un conflict cu Imperiul Otoman ce le putea aduce prejudicii incomensurabile. Un alt factor care, considerăm noi, că a avut un aport decisiv la adoptarea acestei poziţii a autorităţilor coloniale genoveze din Crimeea, l-a constituit, foarte probabil, orientarea politică a Caffei în epoca respectivă. Aşa cum am arătat, în condiţiile deteriorării cadrului politic internaţional din sud-estul continentului şi a intensificării ameninţării otomane, la 2 aprilie 1462, autorităţile din oraşul Caffa se adresau regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, solicitându-i protecţia şi arătându-se dispuse să-i accepte suzeranitatea. Prin această solicitare, Caffa genoveză „cerea să fie integrată” în „sistemul de garanţii” pe care îl negociau în momentul respectiv Polonia şi Imperiul Otoman23.

La 2 iulie 1462, suveranul Poloniei le răspundea autorităţilor din Caffa anunţându-le că le primeşte vasalitatea. Demersul politic al autorităţilor coloniale ligure devenea în aceste condiţii „verigă a unui lanţ de negocieri şi convenţii încheiate la sfârşitul anului 1461 şi al începutul anului 1462 între Polonia, Hanatul Crimeii, Imperiul Otoman, Caffa şi Moldova”24. La mijlocul anului 1462, colonia genoveză se poziţiona astfel în alianţa opusă celei în care era angajată Ţara Românească. Această poziţie conferă substanţă opiniei noastre că în anul 1462 Vlad Ţepeş a eşuat în tentativa sa de a realiza o alianţă antiotomană cu coloniile genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov, îndeosebi cu Caffa.

A stabilit Radu cel Frumos legături cu coloniile genoveze din Crimeea în 1463? Câteva informaţii succinte, provenite din aceleaşi registre de socoteli ale Massariei din Caffa, sunt deosebit de interesante. Ele conţin înregistrările cheltuielilor făcute de colonia genoveză cu întreţinerea solului muntean la sfârşitul verii anului 1463. 23 Ş. Papacostea, op. cit., p. 142 24 Ibidem

- 77 -

Aceste noi informaţii intrigă însă în mod deosebit prin aceea că după o îndelungată tăcere, ele semnalează prezenţa în Crimeea a solului lui Vlad Ţepeş în septembrie 1463, la mai mult de un an, atât de la ultima sa menţionare din 1462, cât şi de la înlăturarea domnului muntean de pe tron25. Astfel, la 20 septembrie, actele menţionate semnalează faptul că acesta „venit versus Savastopoli, de comissione magnifici domni consulis”26. În aceeaşi zi, sau într-una imediat următoare, dar cu certitudine înainte de sfârşitul lunii, registrele Massariei înregistrează ultimele cheltuieli făcute de autorităţile coloniale ligure cu întreţinerea solului muntean27. După acestă dată, asupra prezenţei sale în Crimeea se aşterne o tăcere deplină şi definitivă, ceea ce conduce la concluzia că, foarte probabil, acesta a părăsit regiunea.

Ştirile în discuţie ridică o serie de întrebări cărora nu le putem oferi răspunsuri certe doar pe baza informaţiilor de care dispunem. În consecinţă, dată fiind penuria de informaţii, din actele de care dispunem, putem formula doar o serie de ipoteze a căror veridicitate nu poate fi însă probată.

Cea mai importantă problemă care se naşte din aceste informaţii este cum se explică prezenţa solului lui Vlad Ţepeş în Crimeea la peste un an de la căderea domnului Ţării Româneşti? Mai multe răspunsuri, cu un grad mai mare sau mai mic de veridicitate, ar putea fi formulate. Oricare ar fi însă acestea, ele nu depăşesc, aşa cum am subliniat, calitatea de ipoteze.

O primă ipoteză pe care ne permitem s-o formulăm aici, dar pe care o considerăm foarte puţin probabilă, ar fi aceea că în toată această perioadă solul muntean, care nu va fi aflat de căderea lui Vlad Ţepeş, a rămas în continuare în Crimeea servind în continuare interesele şi politica domnului său, încercând probabil să îşi ducă misiunea la îndeplinire. Aşa cum am arătat, acestă ipoteză este însă foarte puţin probabilă întrucât este greu de presupus că timp de un an informatele autorităţi genoveze din Caffa să nu fi aflat, pe diverse canale, despre schimbarea de domnie din Ţara Românească. În ciuda deficienţelor sale am considerat totuşi că această ipoteză merită, cel puţin, prezentată.

O a doua ipoteză pe care ne-o permit ştirile în discuţie ar putea fi aceea că, în condiţiile în care Vlad Ţepeş a fost înlăturat de pe tron de Radu cel Frumos, nu este exclus ca acest sol, fără îndoială, un colaborator de încredere şi un apropiat al fostului domn, să fi evitat să revină în Ţara Românească după căderea acestuia, rămânând în Crimeea ca simplu particular în exil. În acest caz, solul muntean trebuie să se fi aflat în relaţii deosebite cu autorităţile din Caffa dacă acestea au acceptat, dat fiind noul său statut, să-i asigure cheltuielile de întreţinere, sau cel puţin o parte a acestora. Consideraţia arătată solului muntean de autorităţile din Caffa în această perioadă ne determină însă să afirmăm că el se afla totuşi în misiune oficială. 25 N. Iorga, Acte şi fragmente, III, p. 40-41 26 Ibidem, p. 40 27 Ibidem, p. 40-41

- 78 -

În sfârşit, o a treia ipoteză ce ar putea fi luată în calcul, pe care noi o considerăm ca fiind cea mai probabilă, ar fi aceea că în septembrie 1463 acest sol muntean s-ar fi putut afla în Crimeea într-o a doua misiune, de această dată ca trimis al lui Radu cel Frumos, spre a stabili legături cu coloniile genoveze de aici, în noile condiţii generate de faptul că cele două părţi se aflau acum în aceeaşi tabără. În acest caz, considerarea lui ca sol al lui Vlad Ţepeş, ar putea fi consecinţa unei greşeli a copistului care a înregistrat cheltuielile făcute cu el de către autorităţile din Caffa, datorată faptului că în această calitate fusese el cunoscut încă din prima sa misiune.

În încheierea studiului nostru, rezultatele la care am ajuns ne permit sintetizarea următoarelor concluzii:

1. În primăvara-vara anului 1462 în condiţiile angajării Ţării Româneşti în lupta antiotomană într-un moment în care cadrul internaţional sud-est european îi era ostil, se pare că Vlad Ţepeş s-a adresat autorităţilor coloniale genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov, îndeosebi celor din Caffa, încercând, foarte probabil, să încheie cu acestea o alianţă antiotomană.

2. Demersul domnului muntean a eşuat însă datorită atât politicii de neimplicare adoptată de autorităţile coloniale genoveze, cât şi faptului că, concomitent cu tratativele cu domnul Ţării Româneşti, autorităţile din Caffa au acceptat suzeranitatea regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea, încadrându-se astfel în sistemul de relaţii polono-otoman, ostil alianţei antiotomane munteano-maghiare, ce acţiona în spiritul hotărârilor Congresului de la Mantua.

3. Nu este exclus ca în vara anului 1463 şi noul domn al Ţării Româneşti, Radu cel Frumos, să fi încercat şi el să stabilească legături cu coloniile genoveze din Crimeea, în condiţiile în care odată cu schimbarea de domnie din Ţara Românească, Caffa şi statul muntean se aflau în aceeaşi tabără.

Abstract

In the spring-summer period of the year 1462, given the circumstances of the Wallachian involvement into the anti-ottoman war, at a time when the international south-eastern European atmosphere was hostile, it seems that Vlad the Empaler addressed himself to the Genoese colonial authorities from Crimea and the Azov Sea, particularly to those from Caffa, trying, most likely, to conclude an anti-ottoman alliance with these colonies. The approach of the Wallachian ruler failed due both to the non-interference politics adopted by the Genoese colonial authorities, and to the fact that, simultaneously with the negotiations regarding the Wallachian ruler, the authorities from Caffa addressed themselves to the king of Poland, whose suzerainty they accepted, thus harmonizing with the Polish-Ottoman system of relationships, that was hostile to the Wallachian-Hungarian anti-ottoman alliance, that took actions according to the decisions taken during the Congress from Mantua. Eventually, it is not excluded that in the summer of the year 1463, the new ruler of Wallachia, Radu the Handsome, might have attempted to make connections with the Genoese colonies from Crimea, taking into consideration the fact that Genoa and Wallachia were being now on the same side, sharing similar interests.

- 79 -

DE LA OBICEIUL PĂMÂNTULUI LA PRAVILELE ÎMPĂRĂTEŞTI ÎN DOCUMENTELE

DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ

Dragoş ŞESAN

„Fătul mieu, judecata 2 lucruri are: unul spre pagubă, iar altul spre uşurare şi spre izbândă. Iar domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu şi va dobândi şi lumina care nu va trece niciodată. Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea”. Aşa glăsuia înţeleptul şi blândul domn Neagoe Basarab, pregătindu-şi urmaşul la tronul Ţării Româneşti, pe încă prea tânărul vlăstar domnesc Theodosie1. Şi povaţa continuă: „Drept aceia şi tu, fătul miei, şi dumneavoastră, fraţilor, cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele voastre la împărăţia cea cerească. Vedeţi ce lucru mare iaste judecata? Pentr-aceeeia şi voi, când veţi şădea să judecaţi la divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi dulce din gurile voastre”2.

Într-adevăr, cărţile şi hrisoavele domneşti menţionează că în divan, împreună cu marii săi sfetnici, domnul a judecat după legea ţării, după vechile obiceiuri ale pământului şi după legea dumnezeiască, împărţind dreptatea ca un judecător suprem, aşa cum îi erau prerogativele din acea vreme3.

„Legea ţării” (lex terrae), numită şi „obiceiul pământului”, desemna un ansamblu de obiceiuri teritoriale. La romani, „lex, legis” desemna legea scrisă (însuşi substantivul fiind un derivat postverbal: lego, -ĕre, legi, lectum, a citi), fiind impusă colectivităţii printr-o constrângere exterioară a aparatului politic. La români, legea 1 ***Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu. Cu o traducere a originalului slavon de G. Mihăilă. Studiu introductiv şi note de Dan Zamfirescu şi G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 285. 2 Ibidem. 3 Emil Cernea şi Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1992, pp. 64 şi 76; v. şi Emil Vârtosu, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1960, pp. 184, 189.

- 80 -

scrisă a început să poarte această denumire o dată cu apariţia pravilelor, la jumătatea secolului al XVII-lea4. Din acest moment, prin „lege” (în slavonă „zakon”) se înţelegeau normele juridice scrise, iar prin „obiceiul pământului” (din slavonul obiчai) se înţelegeau normele juridice nescrise.

Însuşi domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae”, precizează că în divanul domnesc se aplicau două feluri de judecată: „jus non scriptum”, o lege nescrisă şi „jus scriptum”, o lege scrisă, scoasă din legiuirile greceşti şi din canoanele soboarelor bisericeşti5.

Dreptul consuetudinar (jus consuetudinale), adică dreptul nescris, adică „obiceiul pământului” reprezenta totalitatea concepţiilor şi normelor de drept nescris, cu putere de lege, începând din cele mai îndepărtate timpuri şi până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când erau deja promulgate „Pravilniceasca Condică a Domnului Alexandru Ioan Ipsilant.”(1780) şi „Legiuirea lui Caragea“ (1818).

Documentele Ţării Româneşti, referindu-se la „obiceiul pământului”, menţionează că era foarte vechi: „star zakon”, „antiqua lex”, „veterem legem”, adică „legea bătrână”. Matei Basarab, domnul Ţării Româneşti, întăreşte Mănăstirii Snagov şi egumenului Ignaţiu, la 8 ianuarie 1644, venitul de la stânele boiereşti din munţii mănăstirii, numiţi Gărbova (Grăbova), Floreaiu, Radila, Babeş, Zănoaga, după legea bătrână, văzând şi cartea lui Alexandru vv, feciorul lui Mircea vv.6 Ca să dea tărie acestei judecăţi, domnul apela şi la cărţile de judecată ale antecesorilor săi, multe din ele având şi o sancţiune, sub forma blestemului7.

Că domnul respecta cu sfinţenie „vechile obiceiuri” se poate vedea şi din documentul lui Matei Basarab, emis la 27 noiembrie 16<40>, din Târgovişte, „în al optulea an de domnie”, prin care se face cunoscut tuturor cărora se cade a şti şi a înţelege că, după obiceiul înrădăcinat în toată lumea, s-au întărit şi în Ţara Românească mănăstiri, din zilele vechi, din descălecata ţării, şi unii dintre puternicii locuitori ai ţării au zidit mănăstiri prin munţi, păduri, oraşe şi le-au întărit cu moşii şi averi. Acest obicei s-a ţinut până în anii din urmă, când au fost mitropoliţi şi domni oameni străini, grecii, care au stricat obiceiurile cele bune, aducând şi ţara la risipire şi pustiire, au călcat şi obiceiurile mănăstirilor şi pravilele ctitorilor […] au început a cârciumări şi a vinde mănăstirile ţării şi lavrele domneşti, a le face metoaşe dajnice la mănăstiri din Ţara Grecească şi de la Sfânta Gora, făcându-le hrisoave de închinăciune fără ştirea sfatului şi fără voia soborului şi a locuitorilor ţării […]. De aceea, domnul, dinaintea „adunării a toată ţara”, cu sfatul şi cu voia a tot săborul, a întocmit ca lavrele 4 E. Cernea, E. Molcuţ, op. cit., p. 55 5 Ioan D., Condurachi, Formarea vechiului drept românesc nescris (Obiceiul pământului), extras din revista „Ţara Bârsei”, Braşov, 1935, p. 4 6 D.G.A.S. Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. V, 1640 – 1644, întocmit de Marcel Dumitru Ciucă, Doina Duca-Tinculescu, Silvia Vătafu-Găitan, Bucureşti, 1985, p. 506. 7 Ibidem, p. 122 – 123, doc. nr. 258, din 30 decembrie 16<40>, prin care Matei Basarab întăreşte lui Danciul logofăt din Părăiani satele Mileştii de Sus şi Mileştii de Jos, judeţul Dolj, văzând şi cărţile vechi ale lui Petru vv, din 1566, şi Mihnea vv, fiul lui Alexandru vv cel Bătrân, din 1584.

- 81 -

domneşti, pe care le-au închinat acei domni şi vlădici străini pentru mită, fără de voia şi ştirea nimănui […] anume: Tismana, Argeşul, Brădetul, Dealul, Glăvăciogul, Snagovul, Mislea, Valea, Tânganul, Potocul, Râncăciovul, Menedicul, să fie în pace de călugării străini, să se conducă după pravilă şi după tocmelile legiuite de ziditorii şi ctitorii lor […]. Domnii, vlădicii, episcopii, boierii mari şi puternici care vor călca acest hrisov şi vor supune vreo mănăstire […] să fie blestemaţi8.

În judecarea pricinii, domnul, împreună cu divanul, după caz, în prezenţa înaltelor feţe bisericeşti (mitropolitul ţării şi episcopii), avea rolul decizional definitiv. Ca şi împăratul bizantin, domnul era unicul legiuitor, socotit şi recunoscut ca reprezentant al voinţei lui Dumnezeu pe pământ. El îmbina puterea harismatică, dobândită prin ungere, cu cea izvorâtă din legătura feudală încheiată cu boierii, prin jurământul de credinţă. Ca judecător suprem al ţării şi al clasei feudale, el avea dreptul să judece în ultimă instanţă orice pricină, să pronunţe pedepse, să ierte pe cel vinovat, să întărească hotărârea supremă prin blestem9. Aşadar, hotărârea domnească era definitivă şi executorie. Nu exista nicio formă juridică de atac împotriva sentinţei prin apel sau recurs în anulare, şi nici instituţia corespunzătoare Curţii de Apel de astăzi.

În luarea deciziei, domnul se consulta cu sfatul domnesc, format din boieri veliţi. Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în documente apare termenul „divan” (din tc. divan – consiliul sultanului), folosit pentru prima oară, în Ţara Românească, în 1580, într-un document de la Mihnea Turcitul10.

Membrii divanului purtau diferite apelative de-a lungul timpului: boieri, dregători, jupani, vlastelini, sfetnici, pani. La sfârşitul secolului al XVII-lea nu se mai făceau deosebiri între aceşti termeni, fiind socotiţi aproape sinonimi. Trebuie să precizăm că divanul domnesc nu era o instanţă de judecată, membrii lui ajutau pe domn în cercetare şi judecată, nu aveau drept de vot, iar în cărţile şi hrisoavele domneşti figurau doar ca martori11. 8 Ibidem, pp. 111-113 9 Pentru amănunte privind blestemul v. Dragoş Şesan, Blestemul în documentele din Ţara Românească până la 1500, în „Hrisovul”, serie nouă, Bucureşti, 2003, p. 49-55 10 *** Istoria dreptului românesc, vol. I, responsabil de volum prof. univ. dr. doc. Vladimir Hanga, coordonator prof. univ. dr. doc. Ioan Ceterchi, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1980, p. 278. De fapt, e vorba de hrisovul lui Mihnea vv. din 31 august 1580, prin care întăreşte mănăstirii Sf. Troiţă (Mănăstirea Radu Vodă) satul Măneşti, fiind mărturie toţi boierii divanului: jupan Mitrea, mare dvornic, jupan Ivan, mare logofăt, Dumitru spatar, Constantin vistier, Stan comis, Harvat stolnic, Gonţea paharnic şi Danciul, mare postelnic, document în limba română, într-o traducere târzie (D.A.N.I.C., Colecţia Manuscrise, nr. 256, Condica Mănăstirii Radu Vodă, p. 205v – 206), ceea ce pune sub semnul îndoielii afirmaţia autorilor Istoriei dreptului românesc, potrivit căreia ar fi prima atestare a termenului. El apare frecvent abia la începutul secolului al XVII-lea, când se emit documente originale în limba română, spre exemplu hrisovul lui Radu vv., fiul lui Mihnea vv, din 11 ianuarie <1621 - 1623> (D.A.N.I.C., Mănăstirea Tismana, LXXXVII/5 şi o copie în Colecţia Manuscrise, nr. 329, f. 644) 11 Pentru întreaga problematică v. Nicolae Stoicescu, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova, secolele al XV-lea – al XVII-lea, Bucureşti, 1968, passim

- 82 -

Dintr-un document, emis la Târgovişte, la 20 ianuarie 1640, prin care Matei Basarab întăreşte mănăstirii Crasna din judeţul Gorj moşia de la Crasna, partea lui Hamza cel bătrân, aflăm şi componenţa marelui divan, în calitate de martori şi nu ca factori de decizie: Teodosie, mare ban al Craiovei, Hriza, mare <vornic>, Miho, mare logofăt, Radul, mare vistier, Preda, mare spătar, Dragomir, mare clucer, Socol, mare stolnic, Radul, mare comis, Vucina, mare paharnic şi Costandin, mare postelnic12.

Alteori, divanul domnesc, tot în calitate de martor, includea, pe lângă boierii cei mari, şi pe cei mici, cum este, spre exemplu, zapisul din 14 ianuarie 1640, al lui Hamza cel bătrân, din satul Crasna de la Gorj, prin care închină mănăstirii Crasna 6 funii din sat, înaintea domnului Matei Basarab, fiind de faţă boierii mari şi mici: Teodosie, mare ban al Craiovei, Hriza, mare vornic, Miho, mare logofăt, Radul, mare vistier, Preda, mare spătar, Dragomir, mare clucer, Socol, mare stolnic, Radul, mare comis, Vucina, mare paharnic, la care se adaugă Dumitru, mare ar<maş>, Diicul, mare agă, Drăguşin, mare armaş13.

Din documente ne putem da seama cum se derula un proces. Judecata era numită: pricină, gâlceavă, treabă, reclamantul purta numele de pârâş, jăluitor, prigonitor, iar pârâtul prigonit, învinuit, învinovăţit.

Părţile în litigiu se prezentau în persoană, iar mai târziu prin reprezentanţi: vătaf, vechil, ispravnic. Plângerile adresate domnului se numeau pâră, (plecată) jalbă sau jalobă. Domnul asculta sau citea plângerea şi fixa un termen de judecată, la soroc sau la zi. Pentru amânarea sorocului, domnul emitea „carte de volnicie”. Dacă împricinatul nu se prezenta la termenul fixat, domnul dădea carte unui aprod să-l execute silit, pentru care trebuia să plătească cheltuieli, numite „treapăd”14. Dintr-un document de la 18 octombrie 1641 aflăm chiar şi valoarea „treapădului”: Stan, Răcne, Gherghina, Focan şi alţi oameni din Câmpulung adeveresc că le-a dat părintele Tănasie de la Sfânta Troiţă (Mănăstirea Radu Vodă) 52 ughi şi jumătate pe 350 vedre de vin, pe care să-l dea la Sfântul Nicolae, iar dacă nu-l vor duce la mănăstire, să-i ducă cu treapăd şi să ia de vadră câte 8 costande”15 .

În administrarea probelor se recurgea la mărturisire, adică la recunoaşterea de către un împricinat a afirmaţiilor celuilalt împricinat. În lipsa mărturisirii se recurgea la jurământ, cu dublă responsabilitate: faţă de autoritatea civilă, care sancţiona 12 Catalogul…., vol. V, p. 28 13 Ibidem, p. 27 14 Postverbal de la „ a trepăda”, din lat. trepidare (Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul XI, partea a 3-a, litera T, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983, p. 542), avea şi sensul de amendă pentru cei ce nu respectau hotărârea domnească. Cartea lui Radu vv. din 20 ianuarie 1622 prin care porunceşte stolnicilor de la Gurguiaţi şi Vărăşti să dea maicilor de la Mănăstirea Viforâta partea ce li se cuvine din bălţile ce le are mănăstirea acolo, specifică şi faptul că altfel, va trimite om domnesc de „veţi da tot şi veţi da şi treapăd” (D.G.A.S., Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. III, 1621 – 1632, întocmit de Doina Duca-Tinculescu şi Marcel – Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1978, p. 54). Pentru amănunte v. N. Stoicescu, Treapădul şi ciubotele în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, în „Studii. Revista de istorie”, tom. 22, 1969, nr. 2, pp. 281-284 15 D.A.N.I.C., Mănăstirea Radu Vodă, XVIII/26 (nr. 1)

- 83 -

penaliceşte un jurământ strâmb şi faţă de divinitate, în biserică, pe Evanghelie, care sancţiona „în viaţa de apoi” sperjurul. Jurământul era ordonat de domn în divan şi era luat în faţa mai multor boieri mari, sau megiaşi, fiind întărit şi prin blestem.

Prin cartea domnească din 3 martie 1640, Matei Basarab întăreşte lui Barbul, fiul lui Copaciu din Vădeani, judeţul Gorj, ocină în Vădeani, dar un alt Barbul, fiul popii Ghierghe, contestă în faţa domnului proprietatea primului asupra ocinei. Domnul judecă cu toţi dregătorii această „pâră” şi îi dă celuilalt Barbul, fiul popii Ghierghe, „lege 12 megiaşi, cu răvaşe domneşti” să jure ceea ce a afirmat. Neputând Barbul să jure în faţa acestui nou complet de judecată „a rămas de lege şi de judecată”, adică a pierdut procesul16.

Au fost şi cazuri când la proces sunt aduse mărturii mincinoase, faţă de care domnul a luat măsurile corespunzătoare. La 3 martie 1640, Matei Basarab judecă o pâră între soţi: jupaniţa Maria şi soţul ei, Vasile spătar, pentru satul Pietroşani, din judeţul Muscel. În faţa domnului, Maria îşi apără dreptatea arătând cartea patriarhului Chiril, cu mare afurisenie, şi chiar jură în faţa a 12 jurători, câştigând procesul. Vasile spătar însă nu s-a lăsat şi a adus martor pe Muşat vistier, care s-a dovedit a fi, în final, martor mincinos, cu toate cărţile lui făcute mincinoase, rămânând amândoi „de lege şi de judecată”17.

Dacă procesul e prea complicat, domnul porunceşte ca jurământul să se facă în faţa instanţei divine, în biserică (domnească, din Bucureşti sau Târgovişte), la mitropolie, la episcopie, pe Sfânta Evanghelie, aşa cum mai târziu martorii vor jura pe Biblie. Astfel, în documentul din 25 ianuarie 1641 se arată că jupâneasa Stanca, având pâră cu Preda paharnic din Greci pentru nişte ocine cu ţigani, a jurat pe Evanghelie, înaintea vlădicăi Theofil, câştigând procesul18. Întrebarea era, de ce pe Evanghelie şi nu pe altă carte religioasă, Liturghier, Molitvelnic? Cele patru evanghelii fac parte din Noul Testament, cunoscut şi sub numele de „Legea nouă”19, cuprinzând, între altele, şi principii morale creştine jus divinum positivum scriptum, care stau la temelia instituţiei fundamentale a lui Iisus Hristos, instituţia bisericii. Pentru buna funcţionare a acestei instituţii, Mântuitorul, prin faptele sale, a instituit autoritate, norme, ascultare şi chiar pedepse, definind şi principiul hristocratic, după care Hristos este capul Bisericii şi judecător suprem, la „Judecata de Apoi”, iar urmaşii săi pe pământ sunt apostolii şi episcopii20. În aceste condiţii este normal ca o mărturie credibilă să îmbrace şi forma jurământului în faţa divinităţii, întrucât oamenii credincioşi au fost educaţi în spiritul „fricii de Dumnezeu”, adică a principiului jus divinum positivum nonscriptum. 16 Catalogul..., vol. V, p. 36 17 Ibidem, p. 36-37 18 Ibidem, p. 138 19 Noul Testament sau împăcarea au Leagea Noao a lui Iisus Hristos Domnului nostru…sună începutul titlului cunoscute tipărituri de la Bălgrad a mitropolitului Simion Ştefan la 1648 20 Pentru amănunte v. dr. dr Valerian Şesan, Curs de Drept Bisericesc Universal, ediţia a IV-a, îngrijită de dr. dr. Milan Şesan, prof. univ., Cernăuţi, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”, 1942, p. 29

- 84 -

Mai trebuie subliniat că jurământul jurătorilor nu avea putere de lege, decât dacă era întărit de domn. Dacă partea nemulţumită afirma că jurământul este strâmb, domnul putea reaudia toţii jurătorii sau o parte din ei, dar mai frecvent dădea „lege peste lege”, numea tot prin răvaşe domneşti un număr dublu de jurători, de obicei 24 şi mai rar 48. Un caz interesant ni-l oferă cartea domnească a lui Matei Basarab din 6 iunie 1643, emisă din „Conacul de la Negoeşti”, prin care întăreşte lui Radul Predii cu fraţii Manea şi Dragomir din Păcleani, 12 pământuri în Policiori, judeţul Buzău. Fiindcă Radul Predii a avut multă pâră cu Cârstian, Oancea şi Dragomir Roşca din Policiori, domnul i-a dat 6 boieri, de au jurat înaintea lui Radul mare comis, cei din Policiori rămânând „de lege”. Aceştia din urmă fiind nemulţumiţi de rezultatul jurământului, au luat „peste lege” 12 boieri, recăpătându-şi moşiile. Radul Predii, cu fraţii săi, au acţionat în consecinţă şi au luat „lege peste lege” 24 de boieri şi, în plus, au jurat şi la episcopia Buzăului, cu mâinile pe Evanghelie, recăpătându-şi moşiile de la Policiori. Până ce domnul Matei Basarab nu a văzut cele două cărţi de jurământ ale episcopului Ştefan de Buzău, nu a dat sentinţa finală21. Se poate observa că cei 24 boieri (obligatoriu trebuiau să fie de rang superior celor 12 boieri22) au jurat altfel decât cei 12 boieri anteriori, fapt ce a dus la schimbarea hotărârii finale, ceea ce ar însemna că cei 12 boieri au jurat strâmb, fiind socotiţi mincinoşi şi pasibili de pedepse. Nu dispunem până în prezent de niciun document care să ateste luarea de măsuri punitive împotriva jurătorilor mincinoşi. În schimb, erau pedepsiţi cei ce nu respectau propriul angajament sau ordinele autorităţilor, date prin hotărârea definitivă. Una din aceste sancţiuni era „gloaba”23, amendă plătită de către vinovat domniei, în numerar sau în natură (boi, cai, ocine), consemnată, mai târziu, şi în pravile. Mai este cunoscută şi sub numele de „certare cu bani”, sau „certare cu dobitoc”24. Tocmeala din 5 iulie 1640, între Andrei din Mărgineni şi Tanasie din Coteşti, în prezenţa a 6 boieri, trebuie respectată. „Cine se va lepăda de această tocmeală să dea lui vodă 50 de galbeni gloabă”25. În pricina de judecată dintre Radu postelnic cu satul Novacii pentru lunca satului Popeşti, dinspre Argeş, Matei Basarab le dă 12 boieri hotarnici, pe răvaşe domneşti, să „tragă ocina la deal şi la luncă”, iar de vor mai împresura sătenii din Novacii „ să fie de mare gloabă, ca nişte oameni împresurători şi furi de pământ”26. O altă pedeapsă pecuniară era „duşegubina”, din sl. доушегубина (pierdere de suflet, moarte de om), cu variantele „deşugubina, şugubina”, cu sensul de răscumpărare în bani sau vite pentru un omor, adulter sau răpire de fete27. La 25 mai 1641, prin carte 21 Ibidem, p. 447 22 Grigore I. Alexandrescu, Studiu asupra obiceielor juridice ale poporului român şi teoria viitorului cod civil, Partea I, Galaţi, Tip. „Buciumul Român”, 1896, p. 127 23 Dicţionarul limbii române, tomul II, partea I, Bucureşti, 1934, p. 275 îl derivă din vsl. globa (pedeapsă), în timp de autorii Istoriei dreptului românesc, p. 452 propun etimon polonez „gŀowa” 24 Istoria dreptului românesc, p. 453 25 Catalogul..., vol.V, p. 72 26 Ibidem, p. 289 27 Micul dicţionar academic, vol. II, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002, p. 247

- 85 -

domnească, Matei Basarab întăreşte lui Parasco negustor ocină în Cosoba de Jos, judeţul Ilfov, cumpărată de la Radul postelnic şi Udrea postelnic, aceştia fiind obligaţi să o vândă „ la nevoie, pentru o deşugubină, de şi-au plătit capul”28. Documentele nu ne spun însă dacă cei vinovaţi pentru încălcarea „legii pământului”, a „obiceiului pământului”, obligaţi prin hotărârea domnească finală să se conformeze sentinţei, au respectat cele hotărâte de domn şi dacă nu, ce măsuri s-au luat împotriva lor.

La nivelul satelor, organul de conducere era numit „sfatul satului”, „sfatul de oameni buni”, „sfatul de bătrâni”, dar şi mai concentrat „oameni buni şi bătrâni”. Documentele istorice atestă faptul că aceste „organe de conducere” sătească erau recunoscute, respectate sau tolerate de domnie şi dregătorie.

Consideraţi exemple de moralitate şi imparţialitate, „oamenii buni şi bătrâni” ajutau autorităţile vremii, pe trimişii domnului, în cercetările pentru care primiseră „răvaşe domneşti”. Bunăoară, cei 12 boieri hotarnici, luaţi pe răvaşe domneşti, la 10 iunie 1640, de Radu, mare comis şi jupâneasa lui, Sofiica, să aleagă moşiile Stănimirul de Sus şi Stănimirul de Mijloc, din judeţul Ilfov, sunt ajutaţi de omul domnesc Borcea, vornic din Topoloveni şi de oamenii buni şi bătrâni din cele două sate, cunoscători ai semnelor şi hotarelor bătrâne. Din păcate, demersul lor a dat greş, căci ocina s-a arat, iar oamenii buni şi bătrâni nu şi-au mai amintit de vechile hotare29.

Organul de conducere sătesc, „sfatul satului”, se împărţea în trei cete de vârstă, diferenţiate prin „gradul de experienţă social-culturală, prin situaţia materială şi prin alegerea lor directă, liberă şi pe faţă a lor în comunitatea sătească”30.

Pe baza documentelor de arhivă şi a materialului etnologic adunat, Romulus Vulcănescu ajunge la concluzia că aceste trei cete de vârstă reprezentau: „ceata bătrânilor”, alcătuită din persoane între 60 şi 70 de ani, oameni cu experienţă, înţelepciune şi tact în judecarea pricinilor, „ceata oamenilor zdraveni”, oameni maturi, selectaţi după profesiile exercitate şi „ceata feciorilor”, alcătuită din întregul tineret al satului. Ea asigura paza satului şi ştafeta cu cele mai proaspete ştiri, organiza strigările peste sat, cu ocazia horelor duminicale sau a marilor sărbători laice şi religioase de peste an31.

Din păcate, documentele de care dispunem nu consemnează modalitatea de derulare a unui proces juridic la sate. Justiţia obştii săteşti, observă P.P. Panaitescu, era o „justiţie fără acte scrise, doar materialele folclorice pot sta mărturie, dar şi acelea pasibile de interpretări şi reinterpretări”32.

Cetele de bătrâni din sfatul satului judecau pricini cu caracter local, referitoare la administrarea pământului (împresurări, alegeri) şi la acte penale minore: furturi şi tâlhării. Nimic nu era consemnat scriptic. Totul se ţinea minte, iar aluzii la modul de 28 Catalogul..., vol.V, p.195 29 Ibidem, p. 62 30 Romulus Vulcănescu, Etnologie juridică, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970, p. 184 31 Ibidem 32 P.P. Panaitescu, Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1964, p. 214

- 86 -

desfăşurare a procesului şi la verdictele date se regăsesc doar în creaţiile folclorice spontane, de tipul strigăturilor de la horă sau a strigăturilor peste sat:

„Cu tot satul a luptat până l-a îngenuncheat, zicând că-i face dreptate când făcea la strâmbătate, ................... De aşa aspră judecată Nu s-a pomenit vreodată.”33

În privinţa locului de judecată, tradiţia orală reţine cele două variante: vatra satului şi pragul/tinda bisericii34.

Vatra satului (sau bătătura satului) reprezenta „agora rurală”, adică locul tradiţional de întâlnire pentru comunitatea respectivă (locul unde se juca hora, unde se bătea toba pentru anunţarea veştilor etc.). De obicei, la judecata din vatra satului, participa o colectivitate mai mare de săteni. Când vremea era nefavorabilă, scaunul de judecată de muta fie în casa unui cetaş mai înstărit, fie în tinda sau pragul bisericii, cu o participare mai restrânsă, dar cu un caracter de sacralitate mult sporit.

Cea de a doua ceată, „ceata oamenilor zdraveni”, era constituită pe criterii profesionale: păstori, plugari. Pentru ceata păstorilor, temeiul de judecată era aplicarea „legilor păstoreşti”, adică a acelor sisteme şi norme, care asigurau buna desfăşurare a profesiei, cum ar fi: „legea turmei”, „legea stânei”, „legea plaiului”, „legea păşunii”, „legea muntelui”, „legea drumului oii” ş.a. 35

Judecata păstorilor era oficiată de ceata păstorilor judecători, aleasă pe viaţă, având caracter permanent. Judecătorii păstori erau „păstori bătrâni”, oameni cu experienţă în domeniu, care vegheau ca această comunitate profesională să nu încalce una din normele amintite anterior.

Un exemplu elocvent de judecată pastorală îl reprezintă cunoscuta baladă „Mioriţa”, dar nu în varianta stilizată publicată de Vasile Alecsandri, ci în toate variantele adunate de Adrian Fochi36, în care pot fi observate posibile capete de acuzare ale ciobănaşilor ungurean şi vrâncean împotriva celui moldovean,

„că-i mai ortoman şi are oi mai multe, mândre şi cornute şi cai învăţaţi şi câini mai bărbaţi.”37

33 R. Vulcănescu, op. cit., p. 194 34 Pentru raportul aulic/sacru v. nota 20 35 R. Vulcănescu, op. cit., p. 210 – 211 36 Mioriţa, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1964, passim 37 V. Alecsandri, Opere, vol. III, text ales şi stabilit de Georgeta Rădulescu-Dulgheru, studiu introductiv, note şi comentarii de G.C. Nicolescu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1966, p.17

- 87 -

Unele variante ardeleneşti (ungurene – unul din judecătorii păstori este ungurean) îl acuză pe ciobănaşul moldovean (în alte variante este numit „străinel”) de furt de oi, act ce se pedepseşte cu moartea. În altele, un posibil cap de acuzare îl constituie „dorinţa de separare faţă de comunitatea profesională”38, din cauza averii materiale mai bune faţă de ceilalţi membri ai comunităţii, spărgându-se astfel principiul colectivităţii arhaice de tipul „comunei primitive”. În ambele cazuri, sentinţa este capitală, iar condamnatul executat. Varianta V. Alecsandri nu precizează explicit modalitatea execuţiei capitale, variantele adunate de Adrian Fochi pomenesc de tăierea capului, împuşcare sau străpungere cu săgeata39.

În sfârşit, cea de a treia categorie de judecători săteşti o constituie „ceata de feciori”, care avea în frunte un staroste, vătaf sau căpitan. Aceştia aveau în subordine o subceată de „strigători”, care, sub forma unor versuri improvizate (satirice, după principiul „ridendo, castigat mores”40), făceau, în public, cunoscute unele abateri mai mult sau mai puţin grave ale membrilor comunităţii săteşti, cum ar fi lenea, nestatornicia în căsătorie, beţia etc.:

„Al cu şura în răzoare ce n-ar da să se însoare ! Toate butele dogite, Toate sapele tocite. E trecut şi nu-i dă pace Ilenuţei lui Patace”41. Judecata satirică nu se încheie cu o sentinţă, ştiut fiind faptul că în

mentalitatea arhaic tradiţională a colectivităţii săteşti, să te faci de ruşine în faţa satului este o osândă mult mai grea decât oricare din pedepsele materiale. „Gura satului nici cu ţărână n-o astupi” spune o veche cugetare românească, iar pata morală poate fi un stigmat purtat şi dincolo de mormânt, cum stau mărturie originalele versete satirice ale lui Stan Pătraş imortalizate pe crucile răposaţilor consăteni din ineditul „Cimitir vesel” din Săpânţa Maramureşului.

Culegerile de folclor, atâtea câte s-au mai păstrat, constituie încă un bogat material de studiu pentru înţelegerea dreptului etnologic. Folclorul juridic reflectă o modalitate particulară a unei colectivităţi de a se autoconduce după propriile legi economico-culturale, prin consemnarea cutumelor şi tradiţiilor normative, a concepţiei şi instituţiilor juridice populare, fără amestecul autorităţilor statale42.

Indiferent de poziţia socială a unui individ, în faţa unui grup de oameni desemnaţi să cântărească faptele, principiul fundamental al justiţiei trebuie să se călăuzească după deviza aflării dreptăţii. Un cuvânt extrem de bogat în sensuri, 38 R. Vulcănescu, op.cit., p. 230 39 A. Fochi, op. cit., passim 40 Expresie devenită celebră a poetului francez J. Santeul (sec. al XVII-lea), mai târziu deviza comediei; v. I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 69 41 R. Vulcănescu, op. cit., p. 262 42 Ibidem, p. 26

- 88 -

semnificaţii şi conotaţii. Micul dicţionar academic ne oferă 50 de variante de sens!43 De lucrul acesta erau conştienţi şi înaintaşii noştri. De aceea şi înţeleptul domnitor Neagoe Basarab, pomenit la început, îşi instruieşte învăţăcelul în acest spirit : „Ci să ne dăruiască Dumnezeu să judecăm pre toţi săracii pre dreptate şi să nu iasă de la noi nimeni cu inima rumtă şi cu nedreptate […] să faci judecată dreaptă şi bogaţilor şi săracilor […] fieşcui să fiţi judecători drepţi după lucrurile lor”44. Timpul a rămas însă judecătorul suprem, iar istoria a eternizat în documente dacă cei desemnaţi să împartă dreptatea au respectat sau nu normele şi principiile care călăuzesc aflarea adevărului45.

Zusammenfassung

Der Autor verfolgt in den walachischen Urkunden die Verflechtung des

Landesrechtes (Gewohnheitsrechtes, „jus non scriptum”) einerseits und der geschriebenen Vorschriften und Gesetze („jus scriptum”) andererseits, die in der ersten Hälfte des 17. Jahrhunderts erschienen.

43 Vol. II, p. 223 44 Învăţăturile…p. 285 45 La jumătatea secolului al XVII-lea apar şi primele texte juridice tipărite, numite „pravile”: „Pravila cea mică de la Govora (1640)” şi „Îndreptarea legei sau Pravila cea Mare (1652)”, sub îngrijirea domnitorului Matei Basarab, care însă nu constituie obiectul studiului nostru, limitându-ne numai la dreptul românesc nescris.

- 89 -

HRISANT NOTARA ÎN VIAŢA POLITICĂ

A ŢĂRILOR ROMÂNE

Olga CICANCI

Contemporanii, ca şi urmaşii lui Hrisant Notara, au remarcat rolul deosebit pe care l-a jucat acesta vreme de mai bine de o jumătate de secol în Răsăritul Ortodox atât în viaţa ecleziastică şi culturală, cât şi în cea politică. Ca urmare, mai mulţi cercetători şi-au manifestat interesul faţă de personalitatea lui Hrisant, publicând numeroase studii sau capitole în cadrul unor lucrări de sinteză referitoare la una sau alta din preocupările lui Hrisant Notara. Cu toate acestea o monografie asupra patriarhului Hrisant s-a tipărit abia în anul 1999 fiind datorată tezei de doctorat a doamnei Penelopi Stathi1. Pe acest considerent sarcina prezentării istoriografiei problemei fiindu-ne astfel mult uşurată, autoarea utilizând o cuprinzătoare bibliografie a problemei.

Deşi au fost editate multe izvoare referitoare la viaţa şi activitatea lui Hrisant (manuscrise, corespondenţă etc.) unele investigaţii întreprinse pentru alcătuirea unei sinteze asupra lui Hrisant Notara în viaţa culturală şi politică a Ţărilor Române2 ne-au permis constatarea că mai există încă multe documente nepublicate, răspândite într-un întins spaţiu geografic, corespunzător celui în care Hrisant Notara şi-a desfăşurat activitatea (în Europa, Asia şi Africa).

Bogata corespondenţă purtată de Hrisant Notara cu peste 200 de personalităţi ale epocii sale (înalţi ierarhi ai bisericii ortodoxe, principi, arhonţi, intelectuali din răsăritul şi apusul Europei etc.) este publicată în mare parte de Constantin Sathas3, Emile Legrand4, Eudoxiu Hurmuzaki5 etc. Cu toate acestea, chiar şi din anexa publicată în monografia Penelopei Stathi constatăm existenţa şi a altor scrisori 1 Rămasă încă în manuscris 2 Νεοελληνιή φιλολογία, Atena, 1868 3 Epistolaire grec au recueil des lettres adresée par la plupart a Chrysant Notara, patriarche de Ierusalim, par les princes de Valachie et de Moldavie (1694-1730) Paris, 1888 4 Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, tom. XIII (1909), tom XIV/1,2,3 (1915, 1916,1917) 5 „Ierusalimskij patriarh Dosiftei i ego rukopist y Moskve”, Vizanskij vremennik, tom XXV, 1968, pg. 275-276

- 90 -

necunoscute, iar Catalogul care are la bază inventarul arhamandritului Vladimir din anul 1894, publicat de Boris Fonkiç6 în 1993, ne semnalează existenţa unor manuscrise sau cărţi aflate la Muzeul de Istorie din Moscova.

Am avut posibilitatea de a face investigaţii în „Arhiva Centrală de Stat a Actelor Vechi (T.G.A.D.A.) din Moscova. Cu acest prilej am putut constata că în fondul 52 al acesteia se află mai multe documente greceşti, conţinând în cea mai mare parte corespondenţa lui Dositei şi Hrisant Notara cu ţarul Petru şi cancelaria rusă. Dacă scrisorile lui Dositei Notara au mai fost cercetate de Kapterev7, Boris Fonkiç8 şi Dimitrios Ialamas9, de pildă, corespondenţa lui Hrisant cu ţarul şi cancelaria rusă a rămas inedită.

Remarcăm că aspectele culturale şi ecleziastice ale activităţii lui Hrisant Notara în spaţiul românesc au fost cercetate începând cu Constantin Erbiceanu10 la începutul veacului al XX-lea şi continuând cu Demostene Russo11, Dan Simonescu12, Ariadna Camariano-Cioran13, C. Dima Drăgan14 etc. sau în cadrul unor lucrări de sinteză (Athanasios Karathanasis15 sau Penelopi Stathis), în schimb asupra activităţii sale politice s-au făcut numai unele referiri, deşi Hrisant Notara, la fel ca şi unchiul său, patriarhul Dositei al Ierusalimului, au fost implicaţi în viaţa politică a Răsăritului ortodox, în general şi a Ţărilor Române, în special.

Înainte de a face unele consideraţii (investigaţia nefiind încheiată încă) asupra prezenţei active a lui Hrisant Notara în viaţa politică a Moldovei şi Ţării Româneşti în special (în Transilvania implicându-se mai ales în problemele confesionale), să precizăm pe cât posibil momentul în care Hrisant se afla în spaţiul românesc. Ioanna Kolia16 este de părere, citind scrisoarea lui Sevastos Kymenitis din 23 iunie 1688 că încă de la acea dată se afla la curtea voievodului Şerban Cantacuzino. Constantin Erbiceanu precizează că „arhimandritul Hrisant”, recomandat de Kymenitis, preda fiilor lui Şerban şi ai lui Constantin Cantacuzino italiana şi franceza17. Athanasios 6 Synopisnia Ierusalemskii Patriarhov, Petersburg, 1895 7 După cum reiese din ultima pagină a manuscrisului 52 8 Ibidem 9 „Bărbaţi culţi greci şi romani şi profesorii de la Academiile din Bucureşti şi Iaşi”, Analele Academiei Române, Memoriile secţiei istorice, tom. XVII, Bucureşti, 1905, p. 7-8 10 Studii greco-romane, tom. I-II, Bucureşti, 1939 11„La monastere Cetatzuia – Iassy, foyer de culture de l’Orient orthodoxe”, Balcania, tom VI, 1942, pg. 357-365 12 Les Academies Princieres de Bucarest et de Iassy professeurs, Thessalonique, 1974 13 „Le patriarche Chrysanthe Notaras et le docteur Jean Commene, etudiants a Padoue”, în „Revue des Etudes Sud Est Européennes”, tom. VII, 1969, p. 691-693 14 Ath. Karathanasis, Οι έλληνες λόγοι στη Вλαχία, (1670-1714), Salonic, 1982 15 Ο Σεβαστός Κνµινιτής και η ίδρνση τον Φροντιστηρίον Τραπεζόντιας, în „Еλληνικά”, tom. 30, 1977-1978, p. 286 16 C. Erbiceanu, „Mărturii despre educaţia religioasă a fiilor domnilor români în trecut şi present”, Biserica Ortodoxă Română, tom. 7-12, 1904, p. 179 17 Ath. Karathanasis, op. cit., p. 116

- 91 -

Karathanasis crede că cea mai mare parte a intervalului de timp dintre 1686-1692 învăţatul grec l-a petrecut în „mediul umanist al curţilor valahe”, unde, în această perioadă, a redactat câteva lucrări18. Ulterior va fi profesor al copiilor lui Constantin Brâncoveanu, alături de cei ai Cantacuzinilor, pe unii dintre aceştia însoţindu-i în călătoriile de studii la Veneţia şi Paris. Aceştia, îl considerau „părintele lor spiritual”, ca şi întreaga familie Cantacuzino, ca şi cea a voievodului Brâncoveanu (soţii, fii, fiice, nepoţi) vor purta la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de-al XVIII-lea o întinsă corespondenţă în limba greacă.

Desigur, nu intenţionăm să enumerăm acum toate vizitele lui Hrisant Notara în Moldova şi, mai ales, în Ţara Românească, pe care le putem încadra cronologic şi prezenta mai cu seamă cu ajutorul corespondenţei sale, Ar trebui totuşi subliniat, chiar dacă faptul este deja cunoscut în linii generale, unele aspecte privind aportul arhimandritului Hrisant în organizarea şi funcţionarea unor tipografii greceşti în spaţiul românesc sau la Moscova. Cu scopul înfiinţării unei asemenea tipografii pleacă Hrisant din Ţara Românească la Moscova, unde ajunge în anul 1693 şi nu 1692 cum susţin unii autori, cum am putut constata dintr-o scrisoare trimisă cancelariei ruse de patriarhul Dositei Notara, în care anunţa venirea nepotului său în capitala Rusiei, scriosoare ce poartă o adnotare în limba rusă în care se precizează că: „la 27 martie 1693 a sosit arhimandritul Hrisant”19. De altfel şi pe manuscrisul în limba greacă a Chinei supuse al Spătarului Milescu ce se păstrează la Biblioteca Academiei Române este consemnat de către Hrisant: „s-a făcut în oraşul imperial Moscova în anul 1693 de la mântuire”20 unde probabil că va sta până în anul 1696 (dată propusă de Ch. Patrinelis)21 şi nu februarie 1694 (an propus de Arh. Karathanasis) 22. Sigur fiind faptul că în anul 1696 este trimis de patriarhul Doistei în Europa Apuseană (Veneţia şi în 1700 la Paris), pentru a-l însoţi pe Radu, fiul stolnicului Cantacuzino.

În septembrie 1700 Hrisant Notara se afla în Ţara Românească de unde pleacă, pentru a doua călătorie în Rusia, în februarie - iulie 1701. Revine la Bucureşti şi apoi merge la Constantinopol unde se ocupă de educaţia fiilor lui Alexandru Mavrocordat, viitori voievozi ai Ţărilor Române, cu care, aşa cum reiese din corespondenţa sa, va rămâne tot timpul în contact. Ca şi în cazul unchiului său Dositei Notara, Hrisant va reveni de mai multe ori în Moldova şi Ţara Românească şi după hirotonisirea sa, în aprilie 1702, ca mitropolit al Cezareei şi al Palestinei. De pildă, în 1703 şi în 1704 (9 ianuarie) îi scria cancelarului Golovkin de la Bucureşti. De asemenea, în septembrie 1707 se afla la Iaşi, iar în ianuarie 1708 la Bucureşti23. 18 T.G.A-D-A. Fond 52, fol. 373v. Vezi şi O. Cicanci, Date noi despre Hrisant Notara în arhivele româneşti în Sud-Estul şi contextul european, „Buletin” V, 1996, pp.117-122 19 C Erbiceanu, „Elada supusă. Manuscris grecesc cu acest titlu. Descriere şi extracte” în „Analele Academiei Române. Memoriile secţiei istorice”, tom XXIV, Bucureşti, 1902, p. 142 20 Gh. Patrinelis, Хρισάνθος Νοτράς, în „Θρησκεντική και ηθηκήεγκνκλοπαδεία”, tom. 12, p. 387-388 21 Ibidem 22 T.G.A.D.A., fond 52, fol.63 23 Ibidem, fol. 1-2, 88v.

- 92 -

Ajuns partiarh al Ierusalimului şi cu sprijinul voievodului Constantin Brâncoveanu şi a stolnicului Constantin Cantacizino, Hrisant va continua să fie prezent în Ţările Române şi între 1708-1729. Domnii Nicolae Mavrocordat şi Grigore Ghica îl vor sprijini pe patriarhul Hrisant, alături de Rusia, în acţiunea de recuperare a unor posesiuni aparţinând bisericii ortodoxe la Ierusalim, iar acesta se va implica în continuare în problemele eclesiastice, culturale, dar şi politice ale Moldovei şi Ţării Româneşti.

Nu întâmplător am amintit, chiar şi pe scurt de împrejurările în care a venit Hrisant Notara în Ţara Românească, ca profesor al Cantacuzinilor şi apoi al fiilor lui Constantin Brâncoveanu, viitorul voievod. Asupra Cantacuzinilor şi a rolului jucat de aceştia în Ţările Române s-a scris relativ mult24. Cronicarul Ion Neculce îl considera „neam de împărat creştin”, socotiţi fiind de istoricii români ca „greci împământeniţi”, care s-au identificat cu interesele Ţării Româneşti îndeosebi, în care îşi aveau familiile şi averea, aflându-se în fruntea aşa numitului „partid autohton” antigrecesc. Ei vor ocupa dregătorii importante în ambele Ţări Româneşti aspirând, începând cu Şerban Cantacuzino, la cea mai înaltă funcţie în stat dar, ca şi alţi reprezentanţi ai diasporei greceşti din spaţiul românesc, îşi vor păstra legături trainice la Constantinopol prin intermediul familiei lor, dar şi ai altor reprezentanţi ai lumii greceşti constantinopolitane.

Acest rol este sesizat şi de Rusia, ajunsă la hotarele româneşti în urma ocupării Ucrainei. Pentru că, dincolo de interesul manifestat de această ţară, devenită mare putere în vremea lui Petru cel Mare, faţă de ortodocşi şi de înalţii prelaţi ai Bisericii răsăritene, cum erau Dositei şi Hrisant Notara, de exemplu, sau faţă de unii învăţaţi greci ca fraţii Ligaridis, Ioan Commen, Iacob Pylarinos, Georgios Polycalas etc., prezenţi şi în Rusia, care au jucat un rol important în viaţa spirituală a societăţii ruseşti, aceştia erau în evidente contacte de interes politic cu cancelaria rusă. Or, marea majoritate a acestor intelectuali sau ierarhi greci au trecut prin Ţările Române în drumul lor spre Moscova, iar despre unii ştim că au fost folosiţi ca diplomaţi de către voievozii români atât în relaţiile cu Apusul (şi mai ales cu Imperiul Austriac care va ajunge la sfârşitul veacului al XVII-lea la hotarele Ţării Româneşti), dar mai ales cu Rusia, şi vom da doar câteva exemple.

Medicul Ioan Commen25 se implică în evenimentele politice din Moldova şi Ţara Românească în vremea lui Brâncoveanu, Mihail Racoviţă, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat şi era în contact şi cu Hrisant Notara. În perioada 1689-1694 îl găsim la Moscova. Iacob Pylarinos26 medic la curtea lui Şerban Cantacuzino şi apoi ca 24 Vezi de pildă: O. Cicanci, „Rolul Cantacuzinilor din Ţările Romîne în Răsăritul Ortodox, la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Colocviu Naţional de Istorie, 20-22 iunie 1996, Bucureşti, 1997, p. 39-43 25 P. Cernovodeanu, O. Cicanci, „Contribution à la connaissance de la bibliographie er de l’oeuvre de Jean (Hierothee) Comnene. 1688-1710”, în „Balkan Studies”, tom 12, 1972, p. 143-186 26 O. Cicanci, Medicines grecs participant a la vie politique et culturelle des Pays Roumains au XVIIe et XVIIIe siecle”, în tom 1., „∆ελτίο Κέυτρου Μικρασιατικώυ Σπουδώυ” 1993-1994, p. 40-50

- 93 -

medic şi diplomat al domnului Brâncoveanu în 1694, cu care participă în 1697 la campania militară din Oltenia împotriva Imperiului Habsburgic, este trimis cu misiuni diplomatice de domnul Ţării Româneşti la Viena. Voievodul intervine pe lângă bailul Ascanio Giustiniani pentru a fi numit consul la Smirna, reiese din corespondenţa acestuia cu Hrisant Notara (iar în decursul lui 1687 se afla la Moscova). Medicul Georgios Policalas27 negocia în 1711 tratatul de pace cu Rusia, ca reprezentant al acesteia cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei etc., şi acestea sunt numai câteva exemple de intelectuali greci, dintre care numeroşi medici, formaţi în mediile universitare de la Padova sau Veneţia cu care Cantacuzinii şi Brâncovenii erau în strâns contact, (copii la studii, Brâncoveanu acordă burse etc.) în legături culturale, dar şi politice, cu Ţările Române, cu Rusia, dar şi cu Hrisant Notara.

Dată fiind complexitatea problemei pusă în discuţie şi a bogăţiei de informaţii referitoare la aceasta, în cele ce urmează ne vom referi la unele date noi provenite din arhiva cancelariei ruseşti, mai precis, fondurile 52 şi 68 din Arhiva Centrală de Stat a Actelor Vechi din Moscova. Într-un studiu referitor la Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Lidia Semionova28 utilizează o parte din informaţiile cuprinse în corespondenţa din fondul 68 dintre Ţarul Petru I şi cancelaria rusă, pe de o parte, şi Şerban şi Constantin Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Castriotis şi David Corbea, pe de alta. Cercetătoarea va utiliza însă numai acele scrisori traduse în limba rusă, unele scrisori în limba greacă din acelaşi fond fiind decriptate mai de curând de foştii noştri studenţi de la Facultatea de Arhivistică, Anca Dobre şi Marius Dincă29.

Fondul 52 din Arhiva moscovită mai sus citată cuprinde îndeosebi corespondenţa dintre Dositei şi Hrisant Notara cu ţarul şi cancelaria rusă, cea a lui Hrisant rămânând inedită după ştiinţa noastră.

Istoria politico-diplomatică a sfârşitului de secol XVII şi începutul secolului al XVIII-lea indică pregătirea unei răscoale antiomane a popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei cu sprijinul Rusiei. Dacă contactele lui Şerban Cantacuzino cu cancelaria rusă apar din corespondenţa cu aceasta, ca o încercare a domnului Ţării Româneşti de a stabili o alianţă cu Rusia, Spătarul Mihai Cantacuzino şi Stolnicul Constantin Cantacuzino, şi de multe ori Constantin Brâncoveanu se socot a fi reprezentanţii întregului Răsărit ortodox. Voi da un singur exemplu edificator în acest sens: David Corbea, solul Ţării Româneşti la Moscova îl informa pe Feodor Alexievici Golovkin că a sosit la Bucureşti patriarhul Ierusalimului Dositei, care avea o consfătuire cu fraţii Mihai şi Constantin Cantacuzino, precum şi cu principele Brâncoveanu consultându-se asupra „salvării tuturor creştinilor ortodocşi care gemeau 27 Ibidem, p. 57 28 În „Stabilirea legăturilor diplomatice permanente între Ţara Românească şi Rusia la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, Romanoslavica, 1962, Bucureşti, p. 115 29 Marius Dincă, Relaţiile româno-ruse la începutul secolului XVIII în documentele criptografice cantacuzineşti. (în ms.)

- 94 -

sub tirania Turcului”. Patriarhul acţiona astfel cu acordul „tuturor grecilor, sârbilor, bulgarilor, albanezilor, românilor şi de asemenea a românilor din Transilvania, şi a altor vecini care trăiau în jurul Munteniei30. De altfel Dositei Notara, reiese din parcurgerea fondului 52 mai sus amintit, purta o întinsă corespondenţă cu ţarul şi cancelaria rusă, iar unele epistole expediate din Ţările Române sunt pline de informaţii asupra situaţiei politico-militare a Imperiului Otoman sau a Europei în general.

Se ştie că Hrisant Notara era folosit adeseori de patriarhul Dosotei ca „trimis apostolic” la diferiţi principi ortodocşi cu însărcinări ecleziastice, dar şi culturale sau politice. Între anii 1701-170731, aflăm din câteva scrisori, că Brâncoveanu trimitea la Moscova informaţii privind Imperiul Otoman prin intermediul patriarhului Ierusalimului. Printre „curierii” patriarhului era nepotul său Hrisant, care era purtătorul şi a unor epistole ale voievozilor români. Astfel la 29 ianuarie 1701, de exemplu Petru I îi scria lui Constantin Brâncoveanu prin intermediul lui Hrisant Notara că, pentru serviciile aduse, îi va oferi acestuia şi unchiului său Cantacuzino, moşii în Ucraina. Anunţa în aceeaşi scrisoare că va trimite scrisori ambasadorului rus la Poartă prin intermediul lui Hrisant32.

Semnificativă ni se pare a fi scrisoarea trimisă la 23 ianuarie 1708 de Constantin Cantacuzino cancelarului rus prin care îl atenţiona că la Poartă „avem acolo greci şi turci, care se ţin cu unele cheltuieli. Dintre cei ce scriu domnului, dar trimit copiile scrisorilor la Înălţimea Voastră, unul în limba turcă precum v-am scris, acesta fiind efendi la o cancelarie, celălalt grec”. Îl mai informează pe cancelar de ceea ce se întâmplă la Viena, Veneţia şi Paris, ca şi despre mişcările trupelor turceşti în Hios, Creta, Cipru etc. Stolnicul consideră că „tot sistemul ortodox”, se va răscula, dar, îl îndeamnă pe ţar să încheie un tratat cu ereticii pentru că nu erau încă pregătiţi33.

În fondul 52 din arhiva moscovită se află o primă scrisoare semnată „Hrisant al Cezareei”, trimisă de la Bucureşti la 1 septembrie 1703 lui Theodor Alexievici Galovkin, în care se scuză că scrie rar, dar îl asigură că păstrează o strânsă legătură cu ambasadorul Rusiei, cu cneazul Dimitrie Galiţin34. În continuare îi va trimite câteva scrisori de la Constantinopol şi Iaşi ţarului Petru şi cancelarului Golovkin. Se pare că atitudinea ţarului faţă de Hrisant Notara a fost destul de rece, neintervenind în favoarea sa în momentul în care s-a pus problema succesiunii la scaunul patriarhal al Ierusalimului. Într-o lungă epistolă trimisă de la Constantinopol la 17 martie 1707 ţarului Petru35, prin care-i aminteşte de decesul patriarhului Dositei, Hrisant îl 30 O. Cicanci, Acţiuni politice româno-greceşti la sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, „Cercetări de istorie şi civilizaţie sud-est europeană”, Bucureşti, 1988, p. 124-125 Vezi, O. Cicanci, op.cit. P. Cernovodeanu. În vâltoarea.... Politica externă şi diplomatică promovate de Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, Bucureşti, 1988, pag. 124-125 31 Vezi, O. Cicanci, op.cit.; P. Cernovodeanu. În vâltoarea.... Politica externă şi diplomatică promovate de Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, Bucureşti, 1988, p. 124-125 32 O. Cicanci, op.cit. 33 Ibidem 34 T.G.A.D.A., fond 52, fol. 12 35 Ibidem

- 95 -

înştiinţează că Sfântul Sinod, în conformitate cu voinţa testamentară a unchiului său, l-a ales patriarh al Ierusalimului. Totodată subliniază meritele deosebite ale domnului Ţării Româneşti, care a scris patriarhului ecumenic, ca şi „altor persoane care au putere” în favoarea sa, reproşându-i astfel că a nu intervenit şi el în favoarea sa. Îl asigură însă că-i va rămâne „servitor fidel” ca şi unchiul său. De asemenea, în scrisoarea trimisă de la Iaşi lui Galovkin la 28 septembrie 170736 subliniază că domnul Valahiei este „credincios şi adevărat slujitor al Ţarului, adăugând că au doi oameni fideli Ţarului, domnul Ungrovalahiei şi unchiul său, boierul stolnic Cantacuzino”, iar că domnul Ţării Româneşti este „persecutat de tirani” şi speră ca acesta să se bucure de simpatia Ţarului.

Având în vedere relaţiile foarte bune dintre Ţarul Petru şi Dositei, partiarhul având chiar, (reiese din corespondenţă), o atitudine paternalistă şi chiar autoritară în modul în care i se adresează, care ar fi cauza „răcelii” Ţarului faţă de Hrisant? Credem că explicaţia o găsim într-un manuscris autograf al lui Hrisant, aflat în acelaşi fond 52, nesemnat, dar care după grafie şi mai ales adnotarea Cancelariei ruse reiese că îi aparţinea lui Hrisant, ajuns la Moscova, probabil prin intermediul unuia dintre secretari „plasaţi” în preajma celor doi patriarhi. Este vorba de o povestire (δήγηση) care circulă la Roma în limba italiană, povestită de călugări în toate eparhiile catolice, tradusă, se pare, de Hrisant37. Se istoriseşte în această povestire că în iulie 1705 Ţarul porneşte în ajutorul Lehiei, se opreşte în Rusia Albă, unde pentru a face pe placul clerului rus, ucide câţiva foşti ortodocşi, uniţi cu Roma acum, printre care şi pe „didascălul grec” Gavril, chiar în biserică, Petru comportându-se ca un barbar. Descrierea nu este deloc măgulitoare pentru Ţar şi cu siguranţă Cancelaria rusă, bine informată, i-a adus la cunoştinţă autorul acestei traduceri, ce prin educaţia sa umanistă îşi manifestă astfel solidaritatea cu cărturarii ucişi.

În ceea ce priveşte Ţările Române, Hrisant Notara reuşeşte performanţa de a avea relaţii foarte bune cu majoritatea domnitorilor atât din Ţara Românească, unde avea relaţii excelente cu familia Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, cât şi cu cei din Moldova. Constantin Duca i se adresa în februarie 1695, considerându-l „al nostru foarte bun prieten”, care câţiva ani mai târziu (februarie 1700)38 primeşte mulţumiri pentru unele intervenţii în favoarea sa. Când în 1707 Hrisant este ales partiarh al Ierusalimului, Constantin Duca îl felicita, precizând că „...îţi rămân cu totul îndatorat”. După ce în 1710 C. Duca îl informează pe Hrisant asupra mazilirii sale, în 1713 îi mulţumeşte că a „mijlocit” pentru el şi familia sa39.

Relaţii bune are Hrisant Notara şi cu Antioh Cantemir care-l considera „prieten vechi, din vremea răposatului meu tată”. La 1696, domnul Moldovei îl informa pe Hrisant despre neînţelegerile sale cu Constanrin Brâncoveanu, rugându-l să intervină în favoarea sa pentru a se curma „scandalurile şi duşmăniile”. În 1710, 36 Ibidem, fol. 16v – 17 37 Ibidem, fol. 63 38 Hurmuzaki. Tom. XIV/2, p. 296 39 Idem, pp. 326, 378-379

- 96 -

domnul Moldovei, intervenea în favoarea patriarhului Ierusalimului prin intermediul fratelui său Ioan Mavrocordat şi prin capuchehaia sa Dumitrache Iuliano. Din numeroasele scrisori adresate patriarhului Hrisant de către Nicolae Mavrocordat desprindem împăcarea cu Brâncoveanu datorată lui Hrisant, informaţii despre starea de slăbiciune a Moldovei etc. „Socotim, scria Nicolae Mavrocordat la 21 august 1713, că înalta-ţi înţelepciune a fost înştiinţată de întărirea păcii şi că nădăjduieşte împrăştierea tulburărilor care astăzi s-au întâlnit” rugându-l totodată pe Hrisant să mijlocească menţinerea păcii cu Brâncoveanu40. La rândul său patriarhul Hrisant îl informa pe Nicolae Mavrocordat despre modul în care s-a încheiat „pacea din Europa” la Utrecht41. Acestea sunt doar câteva exemple din vasta corespondenţă a lu Hrisant Notara cu întreaga familie Mavrocordat (Ruxandra, Smaranda, Pulheria etc.).

Interesantă este corespondenţa pe care Ioan Mavrocordat o purta cu Hrisant Notara între 1710-172842, informându-l asupra desfăşurărilor politico-militare de la Poartă, din Europa şi Moldova, „uneltirile lui Dimitrie Cantemir, pacea ruso-turcă, soliile „muscăleşti”, războaiele Austriei etc. Iată de exemplu scrisoarea din 27 decembrie 1715, printre altele, anunţa că în scaunul Moldovei se ridicase Matei Vodă Ghica care e om de pace, şi o ducem liniştit, ba chiar se pare că are dragoste către noi43.

Despre evoluţia vieţii politice din Moldova era Hrisant înştiinţat şi de Grigore Ghica între anii 1728 – 1730. Informaţii asupra problemelor politice ale Porţii sau Europei, primea Hrisant Notara şi de la Capuchehaia Moldovei, Dimitrie Iuliano. Bune relaţii avea patriarhul Ierusalimului şi cu Rusăneştii, în a căror casă din Constantinopol era invitat să locuiască în timpul şederi sale în capitala Imperiului Otoman44. Şirul exemplelor ar putea fi continuat.

La 28 septembrie 170745, de pildă, îi scria de la Iaşi ţarul Petru, comunicându-i că urmează să plece la Ierusalim şi „câte ştiri” a avut i le-a trimis cancelarului Golovkin. Deplângând soarta tristă a „neamului aflat sub tirania otomană”, considera că în această tristă situaţie „singura mângâiere sunt aceste locuri valahe în care se aflau stăpânitorii iubitori de Dumnezeu şi credincioşi slujitori ai Sfintei împărăţii”. În aceeaşi corespondenţă îi scria şi lui Golovkin căruia îi comunică că plecând la Ierusalim lasă la Constantinopol „prieteni de încredere” care să preia scrisorile de la ambasadorul Rusiei (se dau şi nume, care trebuiau să rămână secrete), transmiţându-i totodată şi importante informaţii şi recomandări privind situaţia politică a Imperiului Otoman, în special, şi a Europei, în general46. Constatăm, de asemenea, că patriarhul Hrisant îi prezenta elogios pe domnii români, cum era domnul Moldovei, Mihail 40 Idem, tom. XVI/1, p. 353-354 41 Idem, p. 537-539 42 Idem, tom XIV/3, p. 118 43 Idem, tom. XIV/2, pp. 959, 971 – 972, 1071 44 Idem, p. 769-770. 45 Idem, p. 576. 46 T.G.A.D.A., fond 52, fol. 29-32

- 97 -

Racoviţă, de pildă, care purta el însăşi corespondenţă cu Golovkin. Mihail Racoviţă, i se adresa la 9 august47 cancelarului rus, informându-l despre anumite acţiuni întreprinse de cazaci şi polonezi, atrăgându-i atenţia ca pe „moldoveanul nebun Davidel” să-l trimită undeva „în locuri de nepătruns, ca acesta să nu mai umble pe la Kiev, unde văzându-l duşmanii să născocească şi să calomnieze la Poartă că ţine acolo boieri moldoveni”.

Hrisant Notara reuşeşte performanţa de a avea relaţii foarte bune cu aproape toţi voievozii Moldovei şi Ţării Româneşti, uneori mediind în conflictele dintre aceştia (de pildă între C. Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir şi apoi Nicolae Mavrocordat). Constatăm, de asemenea, că Hrisant Notara era foarte bine informat de către voievozi, de către diferiţi dregători sau de unii boieri despre tot ce se întâmplă în viaţa politică, atât a Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti.

Deosebit de interesantă ni se pare a fi scrisoarea din 12 decembrie 171648 din anexa lucrării Penelopei Stathi, adresată de Hrisant Notara, devenit în 1708 patriarh al Ierusalimului, din Adrianopol, mitropolitului Ungro-Valahiei, episcopilor de Râmnic şi Buzău, boierilor ca şi „foarte folositorilor negustori” (τόυ χρησηµωτάτων πραγµατεντάδων). Deplânge situaţia mizerabilă creată nu de duşmanii „ţării” (utilizează cuvântul românesc), ci de fiii ei. Declară că este mulţumit de înscăunarea lui Ioan Alexandru Mavrocordat ca voievod pe care-l caracterizează ca pe un om „vrednic, cinstit, simpatic, discret” şi „fiul al nostru iubit şi dorit”. Îi îndeamnă să-l primească cu ascultare şi supunere, iar acesta va amnistia toate cele întâmplate. De asemenea, îi îndeamnă să-l recunoască domn potrivit obiceiului străvechi, boierii să i se supună, să fie credincioşi pentru că: „de puţin timp v-aţi adus patria în situaţie foarte rea”. Garantează că cei ce nu i-au fost credincioşi lui Nicolae Mavrocordat nu trebuie să se teamă că vor fi pedepsiţi. Ştie, mărturiseşte Hrisant, că din motive necunoscute lui, boierii au pierdut multe drepturi, iar guvernarea lui Nicolae Mavrocordat nu a fost tocmai „virtuoasă”. De asemenea, boierii şi ceilalţi să nu se teamă că Poarta va porni împotriva lor represalii pentru că aceasta a dat un „hatişerif de iertare”. În final, recomandă ca scrisoarea să fie tradusă pentru a fi „auzită de toţi”.

Această scrisoare este cu siguranţă determinată de evenimentele din 5 decembrie 1716 când la Târgovişte, boierii, episcopul de Râmnic, Starostele negustorilor şi căpitanii cetelor se întrunesc şi îl proclamă domn pe Gheorghe Cantacuzino, fiul voievodului Şerban. Ca urmare, o delegaţie de boieri merge la Viena cerând împăratului confirmarea domnului ales, în absenţa lui Nicolae Mavrocordat, care fusese prins de boierii din divanul Ţării Româneşti şi dus la Sibiu, ca prizonier de război. Sunt cunoscute neînţelegerile dintre boierii prohabsburgici şi Nicolae Mavrocordat, care rămăsese fidel Porţii în timpul războiului austro-turc încheiat cu anexarea Olteniei. Poarta îl va numi domn al Ţării Româneşti pe fratele lui Nicolae, Ioan Mavrocordat, sprijinit de partizanii lui Brâncoveanu. Hrisant Notara care avea 47 Ibidem 48 Penelopi Stathi, op.cit., p. 310 - 314

- 98 -

foarte bune relaţii cu familia Mavrocordat, dar şi cu adversarii acesteia, va face această intervenţie publică neobişnuită, pentru a-l sprijini pe Ioan Mavrocordat şi a linişti spiritele, ceea ce s-a şi întâmplat. Se cunoaşte implicarea patriarhului Hrisant în viaţa politică a Moldovei şi Ţării Româneşti, în raport cu Poarta Otomană, prin intermediul dragomanilor greci, şi cu cancelaria de la Moscova, dar este singura dată când Hrisant face o declaraţie politică49.

În studiul de faţă am prezentat doar câteva probleme care reies din cercetarea celor două fonduri din Arhivele Cancelariei Rusiei, care se referă la personalitatea şi activitatea lui Hrisant Notara, cu intenţia de a le aduce la cunoştinţa istoricilor. Intenţionăm să reluăm discuţia mai pe larg într-o lucrare dedicată prezenţei lui Hrisant Notara în viaţa politică, dar şi culturală a Ţărilor Române.

Zusammenfassung

Nach einer Einführung über die Beiträge, die sich mit der Persönlichkeit und

der Tätigkeit des Patriarchen von Jerusalem Hrisant Notara befassen, unterstreicht die Autorin aufgrund seiner unveröffentlichten Korrespondenz mit dem Zaren Peter dem Großen und der russischen Kanzlei die Rolle von Hrisant Notara in dem politschen Leben der Rumänischen Länder.

49 În conflictul mai sus relatat a fost amestecat şi Antim Ivireanul, mitropolitul Ţării Româneşti care îndemna „poporul” la Bucureşti să-l aleagă domn pe Gheorghe Cantacuzino în locul lui Nicolae Mavrocordat. Ca urmare, acesta îl trimite la Constantinopol, unde este ucis de turci, fără a primi sprijinul ierarhilor ortodocşi de acolo.

- 99 -

RELAŢIILE DINTRE DOMNIE ŞI MISIONARII APOSTOLICI DIN MOLDOVA ÎN SECOLELE XVII-XVIII

- consideraţii generale -

Rafael-Dorian CHELARU Factorul determinant în structurarea politicii Domniei faţă de Biserica Catolică

era reprezentat de politica Imperiului otoman faţă de confesiunea romană. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea Poarta va fi nevoită să-şi reconsidere poziţia faţă de creştinii de rit roman aflaţi pe teritoriul său, mai ales la presiunea regatului Franţei, care obţinea în anul 1542 prima capitulaţie ce reglementa protecţia franceză asupra supuşilor săi (catolici) aflaţi pe teritoriu otoman. Republica veneţiană va urma acest exemplu foarte curând, astfel că la început de secol XVII autorităţile de la Iaşi vor fi încurajate să susţină într-o măsură semnificativ mai mare eforturile Bisericii romane de implementare a Contrareformei în această zonă1. Pe de altă parte însă, atitudinea favorabilă a domniei Moldovei faţă de clericii catolici aflaţi pe teritoriul său avea o pronunţată încărcătură politică. Păstrarea statutului de relativă autonomie faţă de Poartă al statelor româneşti, în condiţiile în care turcii nu renunţaseră încă la proiectul totalei integrări a acestora în aparatul de stat otoman era considerată ca posibilă doar printr-o politică de balans între atitudinea de supunere faţă de autoritatea sultanului şi păstrarea unor legături diplomatice mai mult sau mai puţin consecvente cu state catolice în general ostile Porţii, precum Polonia sau Imperiul romano-german. Astfel, în foarte multe cazuri (după cum se va vedea mai jos) clerici catolici sau chiar persoane din rândul laicilor au fost folosiţi de domnie pentru întreţinerea unor astfel de legături diplomatice. Pe de altă parte, atitudini de susţinere deschisă a catolicismului sau, dimpotrivă, de respingere ori, în cel mai bun caz, de indiferenţă, au reprezentat 1 Pentru politica otomană faţă de catolicism a se vedea în primul rând sinteza lui Charles Frazee, Catholics and sultans: the church and the Ottoman empire 1453-1923, Londra, Cambridge University Press, 1983. Mai vechea lucrare a lui Jean-Louis de Lanessan, Les missions et leur protectorat, Paris, F. Alcan, 1907, pp. 71-106 tratează în special politica franceză de protectorat asupra creştinilor catolici din Imperiul ottoman. Pentru cazul veneţian a se vedea recenta contribuţie personală, Venezia e l’attività missionaria cattolica nell’Europa Centro-Orientale duranti il XVII seccolo, în Cristian Luca, Gianluca Masi (ed.), L’Europa Centro-Orientale e la Penisola italiana: quattro secoli di rapporti e influssi intercorsi tra Stati e civiltà, Brăila-Venezia, Editura Istros, 2007, pp. 121-129 (în curs de apariţie).

- 100 -

prin ele însele demersuri cu o evidentă miză politică la nivelul relaţiilor internaţionale. Un Petru Cercel sau Petru Şchiopul la sfârşitul secolului al XVI-lea sau Ieremia Movilă la începutul celui următor susţin catolicismul pentru a menţine bune relaţii cu Polonia sau cu Franţa. Pe de altă parte un Eustratie Dabija sau Dumitraşcu Cantacuzino nu ezitau să expulzeze clerici catolici pe baza unor suspiciuni legate de activităţi de spionaj desfăşurate de aceştia împotriva intereselor otomane şi în favoarea Imperiului romano-german sau a Poloniei. În general, însă, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnia şi-a manifestat interesul pentru susţinerea catolicismului din Moldova, deoarece considera acest demers un util exerciţiu de atragere a bunăvoinţei Europei occidentale catolice, având adesea ca ţintă construirea unor proiecte politice comune care vizau, de cele mai multe ori, eliberarea Moldovei din dependenţa din ce în ce mai accentuată faţă de Imperiul otoman.

În cele ce urmează nu vom discuta aspectele generale privind statutul juridic la catolicilor din Moldova sec. XVII-XVIII, acestea fiind deja analizate într-un studiu anterior2, ci ne vom referi strict la relaţiile dintre domnie şi misionarii catolici ai Congregaţiei „De Propaganda Fide”, exceptând deci călugării iezuiţi sau episcopii catolici.

Documentele emise de cancelaria domnească ca şi relaţiile trimise de misionari la Roma atestă faptul că perspectiva autorităţii centrale asupra fenomenului misionar era iniţial una destul de confuză. La începuturile misiunii apostolice din Moldova, la Iaşi nu se ştia practic nimic despre transformările instituţionale care surveniseră în cadrul administraţiei pontificale după 16223. Congregaţia „De Propaganda Fide” era practic o instituţie necunoscută. Primii călugări misionari care ajungeau la Iaşi, deşi îşi prezentau scrisorile de acreditare (aşa numitele scrisori obedenţiale, ca şi decretele de numire semnate de prefectul Congregaţiei), ele erau primite ca fiind emise direct de către papă. Astfel, arhiepiscopul de Marcianopol şi vicar apostolic în Moldova, Petru Parcević, consemna într-o scrisoare din 3 martie 2 Rafael-Dorian Chelaru, Contribuţii privind statutul juridic al catolicilor din Moldova (sec. XVII-XIX), în „Buletin Istoric”, nr. 6/2006, pp. 97-115 3 Pentru activitatea SCPF în domeniul dezvoltării misionarismului catolic ca si impactul funcţionării instituţiei asupra evoluţiei Reformei şi Contrareformei pe plan global a se vedea in primul rând sinteza cea mai completă a istoriei Propagandei şi anume Josef Metzler (ed.), Sacrae Congregationis de Propaganda Fide memoria rerum, 1622-1972, Roma-Freiburg-Viena, Herder, vol. I-III, 1971-1973, passim. Utile sunt si lucrările Louis Châtellier, La religion des pauvres. Les missions rurales en Europe et la formation du catholicisme moderne XVI-XIX siecles, Paris, Ed. Aubier, 1993; Luca Codigliola, Giovanni Pizzorusso, Les lieux, les methodes et les sources de l’expansion missionaire du Moyen-Age au XVII siecle: Rome sur la voie de la centralisation, în Turgein L, Delage D, Ouellet R., Martinez-Milan J. (ed.), Transfers culturels et metissages. Amerique/Europe XVI-XX siecles, Paris, Librairie Harmattan, 1996, pp. 489-512; Giovanni Pizzorusso, Agli antipodi di Babele: Propaganda Fide tra immagine cosmopolita e orizzonti romani (XVII-XIX secolo), în Luigi Fiorani, Adriano Prosperi (eds.), Roma la città del papa. Vita civile e religiosa dal giubileo di Bonifacio VIII al giubileo di papa Wojtyla, Torino, Giulio Einaudi, 2000, pp. 479-518; Armand Reuter, Il dicastero romano per le missioni e le sue riforme, în Willi Henkel (ed.), Ecclesiae memoria. Miscellanea in onore del R.P. Josef Metzler OMI prefetto dell’Archivio Segreto Vaticano, Roma-Freiburg-Viena, Herder, 1991, pp. 165-177.

- 101 -

1671 că „această curte [este vorba de curtea domnitorului Gheorghe Duca] nu cunoaşte pe altul decât pe papă”4 .

Desigur că această lipsă de informare nu va dura mult şi nici nu poate fi generalizată la toate cazurile: deja Vasile Lupu (de altfel, o personalitate remarcabilă, familiarizat cu mediul politic şi ecleziastic al epocii respective) era oarecum informat cu privire la faptul că misionarii erau trimişi de Propaganda. Astfel, într-o suplică anonimă expediată din Bacău în data de 12 martie 1650 (editorii colecţiei de documente Călători străini o atribuie lui Petru Parcević) se consemna răspunsul domnitorului la plângerea catolicilor din Bacău faţă de abuzurile episcopului absenteist polon de Bacău (la acea dată, Marian Kurski) ai cărui emisari ar fi spoliat biserica episcopală de toate bunurile de valoare: „Eu voi scrie Sacrei Congregaţii ca să numească pe unul dintre voi [ca episcop]”5.

Pentru a-şi putea desfăşura activitatea în Moldova ca misionari apostolici, călugării franciscani conventuali trimişi de Propagandă trebuiau să aibă o autorizaţie emisă de Sfântul Scaun (mai precis de Congregaţie), autorizaţie care să fie recunoscută ca atare şi confirmată de domn (eventual sub forma unei patente sau scrisori domneşti care să consemneze limitele competenţei misionarului respectiv). La 24 aprilie 1630 misionarul Paolo Bonici da Malta scria vicarului patriarhal din Constantinopol, Giovanni da Frata, că „eu am împuternicire de la domnul acestei ţări [Moise Movilă] ca să pot predica şi oficia în toate locurile din ţara sa, şi să nu mă poată împiedica nimeni” şi adăuga „mai am îngăduinţa prealuminatului domn să pot face mănăstiri şi locaşuri unde aş voi, să iau pământ pentru a sădi vii şi a face tot ce e nevoie, trebuie numai ca să am mijlocul de a le putea face [s.n.]”6. Înclinăm să credem că acel „mijloc” (modo în textul original) menţionat de Bonici este de fapt scrisoarea de autorizare pe care misionarul o aştepta de mai multă vreme7. Scrisoarea lui Bonici este foarte interesantă din punctul de vedere al faptului că precizează limitele de competenţă ale misionarului apostolic în Moldova: pe lângă obişnuita activitate de 4 Călători străini despre Ţările Române, coord. de Maria Holban, M. M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1973, vol. VII, p. 174 [în continuare se va cita Călători Străini]. Observaţia a fost emisă în contextul în care Parcević se referea la sesizarea făcută de domn la faptul că misionarii Vito Piluzzi şi Gianbattista del Monte l-ar fi judecat şi pedepsit pe un al treilea misionar, Benedetto Ballatis da Cortona, încălcând astfel prerogativele episcopului de Bacău, singurul în măsură să aplice aceste măsuri, aşa cum rezultă din nişte scrisori papale pe care domnul afirmă că i-ar fi fost prezentate de către respectivul episcop (e vorba de Rudzinski). Parcević subliniază faptul că nici domnul, nici boierii nu ştiau că misionarii nu depindeau de episcop în astfel de cauze, ci de Congregaţie, fiindcă pentru ei această Congregaţie reprezenta o necunoscută 5 Ibidem, vol. V, p. 362. Pe de altă parte, este foarte posibil ca autorul scrisorii să fi inventat întregul context, atribuind lui Vasile Lupu intenţii pe care acesta nu le-a avut niciodată. Din acest punct de vedere, nu putem decât să presupunem că la acea dată, datorită anturajului filocatolic, Vasile Lupu probabil auzise de noua congregaţie a Curiei romane. 6 Ibidem, vol. V, p. 16 7 De altfel editorii afirmă în comentariul introductiv al textelor lui Bonici faptul că acesta cerea scrisoarea obedenţială de la vicarul patriarhal – superiorul misiunii – pentru a putea traduce în practică concesiunile acordate de domn – Ibidem, V, p. 12.

- 102 -

ordin spiritual (asistenţa religioasă acordată credincioşilor de rit roman), el poate să înfiinţeze biserici şi mănăstiri şi să achiziţioneze terenuri pentru a putea obţine venituri. Totodată se precizează faptul că domnul interzicea, în mod explicit, ca cineva să împiedice activitatea misionarului respectiv.

Nu este deloc sigur dacă toate aceste limite de competenţă erau strict delimitate şi respectate indiferent de circumstanţe. Cert este faptul că fiecare domn putea să confirme sau nu hotărârile predecesorului său în astfel de chestiuni, şi că de aceste reconfirmări depindea prelungirea valabilităţii respectivelor drepturi ale misionarilor. Acelaşi Paolo Bonici consemna în relaţia sa din 1632 înaintată Congregaţiei faptul că Radu Mihnea, care domnea în Moldova (1623-1626), i-ar fi acordat o patentă, care, ulterior, „mi-a fost întărită de noul domn [Miron Barnovschi], urmaşul său”8. Patenta în sine este poate mult mai interesantă din punct de vedere al conţinutului: ea interzicea pe de o parte convertirea oricărui catolic la ortodoxie şi, de asemenea, stabilirea vreunui luteran în Moldova. Deşi existenţa acestei patente a fost pusă sub semnul întrebării de editorii Călătorilor străini, un astfel de gest de bunăvoinţă nu pare a fi improbabil, mai ales, dacă se consideră celebrul caz al predecesorului său, Petru Şchiopul9, cât şi faptul că Radu Mihnea pare a fi manifestat în secret un real ataşament faţă de credinţa romană10.

Valoarea scrisorilor de autorizare pentru domnii Moldovei reiese foarte pregnant când analizăm cazul arhiepiscopului de Marcianopol, Marco Bandini, numit administrator apostolic al Moldovei în 1644. Domnul Vasile Lupu, ca răspuns la cererea lui Bandini de a i se da „o scrisoare de liberă exercitare a conducerii spirituale a turmei de credincioşi catolici în cuprinsul ţării sale” (cerere făcută la prima sa audienţă în 5 noiembrie 1644), va pretinde arhiepiscopului, prin intermediul secretarului său de limbă latină şi polonă, Kotnarski, „împuternicirea”, mai precis, „scrisorile Sanctităţii sale prin care să fiu recomandat [Bandini]”11. Kotnarski detaliază motivele formale ale acestei cereri a domnului: „căci fiind el atât de măreţ, priceput şi plin de râvnă în cârmuirea sa, vrea să fie recunoscut, preţuit şi slăvit […], şi dacă trece drept foarte puternic, după cum şi este, atunci şi el pretinde să fie onorat cu scrisori din partea unor principi şi feţe de cea mai mare cinste; de aceea este de mare trebuinţă ca eminenţele lor să binevoiască a-i trimite o scrisoare în numele în numele sanctităţii sale, punându-i şi pecetea stăpânului nostru, căci în felul acesta sper să am din partea principelui ogni gratia e consolatione.”12 Se remarcă faptul că domnul pretindea ca 8 Ibidem, p. 26 9 Petru Şchiopul la îndemnul papei Clement al VIII-lea a interzis propaganda luterană în Moldova şi a obligat pe toţi „ereticii” să se boteze la catolicism – pentru mai multe detalii a se vedea Chiril Karakalevskij, Relaţiunile dintre domnii români şi Sf. Scaun în a doua jumătate a veacului al XVI-lea după documente inedite din arhivele Vaticanului, în „Revista Catolică”, nr. 2/1913, p. 175-207; N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Ministerului Instrucţiunii Publice, 1932, p. 191-201; George Lăzărescu, Nicolae Stoicescu, Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 226-229 10 A se vedea declaraţia lui Paolo Bonici la 1632, în Călători străini, vol. V, p. 25 11 Ibidem, p. 300 12 Ibidem, p. 300-301

- 103 -

arhiepiscopul să deţină în primul rând o autorizaţie emisă de însuşi pontiful roman. Pe de altă parte, dintr-un alt mesaj transmis prin Kotnarski de către domn, este atestată şi procedura reconfirmării de către domn a privilegiilor pentru fiecare conducător al Bisericii catolice din Moldova: lui Bandini i se cere să aştepte la mănăstirea din Bacău sosirea brevelor papale, pentru ca în momentul în care acestea vor ajunge la Iaşi „să putem judeca situaţia voastră, şi atunci ne vom îngriji să-i dăm toată acea satisfacţie care era acordată mai înainte predecesorilor voştri”13.

O posibilă explicaţie a insistenţei cu care Vasile Lupu îi cere lui Bandini să prezinte o autorizaţie semnată de papa însuşi, dincolo de orgoliul manifest al domnitorului, pare a fi influenţa exercitată de secretarul său, George Kotnarski (originar din Cotnari), care avea o părere extrem de proastă despre Congregaţie: Bandini pune în gura acestuia afirmaţia că Sacra Congregaţie „nu este decât vânt şi fum şi că prinde muştele din aer şi că singur Pontificele există.”14 Desigur, această condiţie pare să fi fost pusă în primul rând deoarece a fost luată în considerare calitatea de episcop a lui Bandini15. Pentru un simplu misionar o scrisoare de acreditare semnată de Congregaţie era suficientă, aşa cum reiese dintr-o declaraţie a lui Vasile Lupu consemnată de către acelaşi Bandini: „Cred că este un fals episcop [Bandini] şi vrea să mă înşele, nefiind trimis de papă, căci dacă ar fi fost aşa, ar avea o scrisoare cât de mică îndreptată către mine, întrucât orice misionar, oricât de mărunt, care a venit aici, a adus scrisori de la papă, sau cel puţin de la sacra Congregaţie, şi cu atât mai mult ar trebui să fie înarmat cu ea un episcop”16.

Lipsa unei acreditări valabile atrăgea după sine blocarea de către domnie a oricăror atribuţii legate de misiunea apostolică. Într-o scrisoare trimisă secretarului Congregaţiei, cardinalul Francesco Ingoli, la 5 ianuarie 1645 acelaşi Bandini consemna că Vasile Lupu „până acuma [până la sosirea documentelor cerute de domn] nu mi-a concedat vreo libertate de acţiune oricât de mică, nici în chestiunile spiritule, nici în cele temporale”17. 13 Ibidem, p. 301 14 Ibidem, p. 302. De altfel, pornind de la critica externă a documentului prezentat de Bandini, Kotnarski va respinge valabilitatea decretului emis de Propaganda, deoarece nu avea pecetea obişnuită, atârnată, a bulelor papale, fiind confirmată doar de semnătura prefectului Congregaţiei şi de sigiliul acestuia, timbrat. –Ibidem, p. 301 15 Calitatea oficială a lui Bandini era de arhiepiscop de Marcianopol şi administrator apostolic al episcopiei Bacăului, funcţie însă care nu spunea nimic domnului, aşa cum notează Bandini însuşi: „Principele şi curtea sa nu înţeleg ce sens are că sunt administratorul provinciei sale şi totodată arhiepiscop de Marcianopol, deci rog pe domnia voastră ilustrissimă [e vorba de secretarul Congregaţiei, cardinalul Ingoli] ca în scrisoarea papei să i se lămurească acest lucru în modul şi forma pe care le pretinde.” – Ibidem, p. 309. O altă remarcă a lui Bandini confirmă această opinie: „În acea audienţă [este vorba de prima audienţă acordată de domn arhiepiscopului la 6 noiembrie 1644] am fost întrebat de principe dacă prea Reverendul Monsenior Zamoisky, episcopul de Bacău, a făcut act neîndoielnic de renunţare la episcopia din această ţară (…).” – Ibidem, p. 301 16 Ibidem, p. 304 17 Ibidem, p. 307

- 104 -

Odată recunoscută valabilitatea acreditărilor, domnul consimţea să elibereze autorizaţiile necesare pentru desfăşurarea activităţii către respectivul misionar. Minoritul conventual Bernardino Valentini da Perugia, sosit în Moldova în ianuarie 1650, nota că, prezentându-se cu scrisorile de recomandare de la regele Poloniei şi de la nunţii apostolici din Germania şi Polonia, Vasile Lupu „i-a dat încuviinţarea sa spre a putea administra sfintele taine în principatul său; i-a îngăduit să umble în haină monahală, să judece şi să îndeplinească orice alte slujbe în legătură cu însărcinarea sa”18.

Ca reprezentant al celei mai importante comunităţi confesionale, a doua după comunitatea majoritară, conducătorul misiunii apostolice (vice-prefectul sau prefectul) beneficia de acelaşi statut în faţa domnului ca şi episcopii ortodocşi, el trebuind astfel să se supună unor uzanţe specifice curţii domneşti. Astfel, acesta era obligat să se prezinte la palatul domnesc în fiecare an de Bobotează, pentru a-şi aduce omagiul său („închinarea”), aşa cum procedau şi episcopii ortodocşi. Totodată, orice schimbare în structura misiunii (ca de exemplu, numirea unui prefect apostolic) sau părăsirea ţării de către prefect sau misionari, trebuiau anunţate în prealabil domnului. Evitarea acestor îndatoriri echivala cu o ofensă gravă adusă autorităţii domneşti. Faptul că Baksić îl numise vicar apostolic al său în Moldova pe Bassetti, fără să anunţe în persoană acest lucru şi domnului, a stârnit o reacţie destul de dură a lui Vasile Lupu, care s-a simţit jignit totodată şi de faptul că episcopul plecase din ţară fără a-l anunţa în prealabil19.

Relaţia domniei cu misionarii apostolici din Moldova era adesea mediată de secretarii de confesiune catolică utilizaţi la curte pentru redactarea actelor în limba latină sau în alte limbi utilizate în cancelariile statelor catolice europene, precum Polonia, Imperiul romano-german sau statele italiene (inclusiv statul papal)20. Alături de aceşti secretari, care făceau parte din grupul „intimilor” domnului, se puteau găsi şi medici personali, dar şi alte personaje care puteau servi în anumite circumstanţe ca emisari diplomatici sau curieri. Misionarul Frontali afirma la 1764 că „de obicei domnul ţine întotdeauna un secretar catolic şi uneori la curte se mai găsesc câţiva catolici de la Constantinopol şi prin aceştia se pot obţine oarecare înlesniri atunci când prefectul se pricepe”21. Spre exemplu, Bartolomeo Bassetti era autorizat în 1641 de către Vasile Lupu să activeze ca vicar general al Moldovei la intervenţia personală a renumitului medic scandinav Scoccardi (numele său real era H. Skovgaard)22. De

18 Ibidem, p. 428 19 Ibidem, vol. VII, p. 49 20 Pentru consideraţii generale privind secretarii domneşti de limba latină a se vedea studiul lui Dumitru Ciurea, Observaţii pe marginea documentelor latine româneşti (studiu de diplomatică), în „Apulum. Buletinul Muzeului regional Alba-Iulia” tom II, 1943-1945, pp. 215-250 21 Călători străini, vol. IX, p. 354 22 Ibidem, vol. VII, p. 44. Despre acest medic de confesiune catolică, apropiat al lui Vasile Lupu, Bartolomeo Bassetti are numai cuvinte de laudă, apreciind ajutorul pe care acesta îl oferă misiunii apostolice: „Prin mijlocirea acestui medic, signor doctor Andrea Scocardi, noi primim multe favoruri şi

- 105 -

altfel, aceşti consilieri intimi ai domnului au avut un mare rol în influenţarea deciziilor acestuia în favoarea misionarilor catolici din Moldova (fie franciscani conventuali, fie iezuiţi). Spre exemplu, ginerele lui Vasile Lupu, Ambrogio Grillo, fiul bailului Veneţiei la Constantinopol, căsătorit cu una din fiicele domnului, Ruxandra, catolic de confesiune, s-a manifestat ca un susţinător fervent al franciscanilor conventuali23. Dar acesta nu se mărginea să protejeze pe misionari, ci se manifesta activ şi ca cenzor al comportării acestora, reuşind să determine rechemarea la Constantinopol a vice-prefectului Pietro Paolo Garavini da Faenza pentru faptul că acesta scandalizase pe catolicii din Iaşi prin comportamentul său24. Un alt medic de curte al lui Vasile Lupu, susţinător al catolicilor, este un anume Cohen sau Coen, despre care vice-prefectul Gasparo da Noto se exprima în termeni laudativi faţă de Bandini25. De altfel, medicii de curte ai domnilor de la Iaşi din secolele XVII-XVIII se vor dovedi în general susţinători ai misiunii, deoarece majoritatea dintre ei erau de confesiune catolică. Vito Piluzzi îl menţiona în 1671 pe medicul de curte al domnului Gheorghe Duca, Dimitrie Cigala venit de la Constantinopol26. Prefectul Francesco Bossi menţiona la 1725 sprijinul dat de paharnicul domnului Mihai Racoviţă, catolicul Sciotto, pentru salvarea bisericii catolice din Iaşi, ce aparţinea misiunii, aceasta fiind ameninţată cu dărâmarea27.

Dar, aceştia puteau la fel de bine să se opună misiunii, favorizând fie pe iezuiţi, fie pe aşa-numiţii „preoţi naţionali” (indigeni). Secretarul de limbă polonă şi latină al domnului Vasile Lupu, George Kotnarski (sau Kutnarski), s-a arătat un fervent susţinător şi simpatizant al iezuiţilor, fiind ostil minoriţilor conventuali28. Secretarul de limbă latină şi polonă al domnului Dumitraşcu Cantacuzino, polonezul Kienarski, va urma aceeaşi politică anti-misionară, susţinându-l pe preotul din Cotnari, Ioan Batista Bărcuţă (fost alumn al Propagandei), atât împotriva misionarilor italieni, cât şi împotriva episcopului de Bacău, Jan Dluski29. Dar, acelaşi Kienarski se pare că ar fi determinat atitudinea foarte binevoitoare faţă de misionari a domnitorului Antonie Ruset (1675-1678) după cum nota Urbano Cerri, secretarul Congregaţiei, milostiviri, el fiind zilnic pe lângă domn şi fiind iubit şi respectat de el pentru capacitatea sa în diferite ştiinţe.” – Ibidem, p. 53. Cu privire la activitatea acestui medic de curte a se vedea sinteza lui Nicolae Vătămanu, Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1972, pp. 139-147. 23 Pentru o discuţie privind cariera lui Ambrogio Grillo a se vedea printre altele Cristian Luca, Alcuni „confidenti” del bailaggio veneto di Costantinopoli nel Seicento, în „Annuario”, V (2003), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, pp. 304-306 24 Călători străini, vol. V, p. 287 25 Ibidem, p. 315 26 Ibidem, vol. VII, p. 90 27 Ibidem, vol. IX, p. 150. Domnitorul intenţiona să dărâme biserica deoarece aceasta fiind construită din lemn şi plasată foarte aproape de mănăstirea Trei Ierarhi, prezenta pericol de incendiu. Intervenţia paharnicului său l-a determinat să renunţe la materializarea acestei intenţii. 28 Iezuitul Paul Beke declara că acesta ar fi încercat la un moment dat să intre în rândurile ordinului, dar ar fi fost respins pe motiv de sănătate – Ibidem, vol. V, p. 278 29 Ibidem, vol. VII, p. 75

- 106 -

într-un raport adresat papei Inocenţiu al XI-lea30. Pisarul domnitorului Ioan Mavrocordat, Antonio Epis, l-a convins pe domnitor în 1744 să aprobe ca iezuiţii Andras Patai şi Gyorgy Szegedi să desfăşoare activitate misionară în comunităţile maghiare din Moldova, împotriva dorinţei vice-prefectului apostolic, Giovanni Ausilia31. Venirea lui Giovanni Hrisostomo dei Giovanni în Moldova ca prefect apostolic a fost contestată de italianul Gianpietro Nagni, secretarul domnitorului Grigore al III-lea Ghica, care în 1766 scria Congregaţiei să fie trimis în Moldova ca prefect misionarul Antonio Tozzetti32.

Domnia se va implica şi în numirea misionarilor. Astfel, Vasile Lupu insista pe lângă Congregaţie pentru suplimentarea numărului de misionari apostolici din Moldova cu alţi patru minoriţi conventuali italieni33. Tot Vasile Lupu scria pe 20 mai 1642 o scrisoare de recomandare pentru Bassetti, prin care solicita Congregaţiei retrimiterea acestuia în Moldova34.

Dumitraşcu Cantacuzino insista pe lângă Curia Romană, printr-o scrisoare expediată în primăvara lui 1685, pentru numirea misionarului Vito Piluzzi, fost prefect al misiunii apostolice din Moldova, ca administrator al episcopiei catolice de Bacău, pentru care de altfel va întocmi un act de cedare35. Domnul Constantin Duca trimitea în iulie 1695 o scrisoare Propagandei, prin care cerea menţinerea în Moldova a misionarului Francesco Renzi, fostul său dascăl36. La 1740 domnitorul Grigore II Ghica cerea Congregaţiei retrimiterea în Moldova a lui Francescantonio Manzi în calitate de prefect apostolic37.

În anumite cazuri, chiar unii misionari vor insista pentru ca domnul să emită o decizie de suspendare sau de mutare în altă parohie a unui cleric catolic, aşa cum 30 Ibidem, p. 488 31 Ibidem, vol. IX, p. 293 32 Ibidem, p. 438. Nagni ceruse ca prefectul misiunii din Moldova să fie cunoscător al limbilor franceză şi greacă. Refuzul Congregaţiei de a-l numi pe Tozzetti ca prefect a fost justificat pe de o parte de principiul neamestecului autorităţilor laice în numirea prefectului, iar pe de altă parte Hrisostomo dei Giovanni chiar ştia cele două limbi pretinse de Nagni (în schimb nu prea cunoştea limba română!). De altfel, Nagni va încerca să îl compromită pe Hrisostomo şi în faţa noului domn, Grigore Callimachi. 33 Ibidem, p. 43; vezi şi vol. V, p. 92 34 Ibidem, vol. V, p. 74 35 Ibidem. De altfel, şi predecesorul său, Iliaş Alexandru (1666-1668) îi ceruse în 1668 lui Piluzzi să preia administraţia bunurilor episcopale din Bacău, dar acesta a refuzat “căci toată nădejdea mi-am pus-o în bunătatea Eminenţelor lor şi nu în altă persoană” (este vorba de o scrisoare expediată secretarului Congregaţiei în data de 8 august 1670 din Baia) – Ibidem, p. 87. Argumentul lui Piluzzi este foarte interesant, deoarece pune în evidenţă rezistenţa misionarilor la încercările domniei de a controla efectiv deciziile Bisericii Catolice din Moldova. Piluzzi nu avea cum să accepte propunerea domnului, deoarece numai Congregaţia putea decide în această privinţă. 36 Ibidem, vol. VIII, p. 115 37 Ibidem, vol. IX, p. 296. Scrisoarea este menţionată şi de Manzi însuşi, care afirmă că ea a sosit la comandantul cetăţii Cameniţa în data de 17 ianuarie 1740 în timp ce el se afla la mănăstirea din oraş – Ibidem, p. 310. Domnitorul îl stima pe Manzi, dovadă fiind faptul că i l-a încredinţat pe fiul său Scarlat ca discipol la limba italiană şi, în plus, a dăruit satul Spărieţi bisericii sale parohiale.

- 107 -

încerca Vito Piluzzi, care, în scrisoarea adresată cardinalilor Congregaţiei în 14 august 1680, criticând dur comportarea abuzivă a preotului din Cotnari, Ioan Baptista Bărcuţă, afirma că: „Dacă nu veţi scrie domnului Nunţiu ca să obţină de la rege o scrisoare adresată domnului [e vorba de Gheorghe Duca] ca să poată fi dus în altă parte, atunci nu va fi pace între catolici.”38

Intervenţia domniei este adesea motivată şi de raţiuni de ordin politic. Astfel, comportamentul misionarilor şi prefecţilor apostolici era atent monitorizat de domnie, deoarece situaţiile în care aceştia puteau deveni informatori ai statelor catolice inamice Porţii trebuiau pe cât posibil evitate. Controlul Porţii, exercitat prin paşalele din sudul Basarabiei, dar şi din nord (Hotin), nu lăsa prea mult spaţiu de manevră Moldovei, obligată să-şi respecte statutul de provincie autonomă, dependentă de turci. Un episod, foarte semnificativ în ceea ce priveşte relaţiile dintre domnie şi turci, este încarcerarea prefectului apostolic Giovanni Francesco Bossi în 1724 de către domnitorul Mihai Racoviţă la ordinul paşei de Hotin, care suspecta pe clericul catolic de acţiuni antiotomane39. Misionarul Francescantonio Renzi va fi încarcerat de către Constantin Cantemir la 1691 „pentru servicii aduse creştinătăţii, transmiţând scrisori tainice” hatmanului Poloniei, Jablonowski40. La 1695, domnitorul Constantin Duca (fost elev al lui Renzi) organiza o anchetă cu privire la acuzaţiile aduse fostului său magistru de implicare într-un complot împotriva domnitorului Dimitrie Cantemir41. Renzi ar fi fost executat la o dată incertă de către fiul domnitorului, Antioh Cantemir, (care i-a succedat la tron partizanului Costineştilor, Constantin Duca)42. Prietenia lui Renzi cu familia Costineştilor (Antioh guverna ajutat de familia Ruseteştilor, inamicii acestora) ca şi legăturile sale cu Polonia au constituit tot atâtea motive ale morţii sale violente. În scrisoarea trimisă Congregaţiei în data de 10 decembrie 1747, misionarul Giovanni Bartolomeo Frontali menţiona atmosfera de suspiciune care domina Moldova în acea vreme vizavi de activitatea misionară: „aici nu este niciun mijloc de a trimite o scrisoare din cauza marilor bănuieli ale acestor schismatici”43.

Pe de altă parte, nici atitudinea de neglijare a îndatoririlor spirituale de către unii clerici cu o moralitate îndoielnică, atitudine care ducea frecvent la scandaluri, nu era în măsură să încânte autorităţile. Piluzzi nota la 1671 despre vicarul episcopal Petru Parcević că: „Îmi îngădui să cred că din cauză că el se amestecă prea mult în pricinile lumeşti nu îi va fi îngăduită şederea în ţară (…)”44. 38 Ibidem, vol. VII, p. 104 39 Ibidem, vol. IX, p. 146-147. Hotărârea paşei de Hotin fusese determinată de interceptarea unor scrisori ale lui Bossi expediate episcopului de Bacău, Josafat Parysiewicz. În februarie 1725, prefectul era eliberat la intervenţia unui boier moldovean cu influenţă la Constantinopol. 40 Ibidem, vol. VIII, p. 114 41 Francisc Pall, Le controversie tra i Minori conventuali e i Gesuiti nelle missioni di Moldavia (Romania), în „Diplomatarium Italicum”, vol. IV, Roma, Libreria di scienze e lettere, 1939, p. 188 42 Ibidem, p. 116. Moartea lui Renzi este menţionată mult mai târziu, de către prefectul Romualdo Cardi la 1730. 43 Ibidem, vol. IX, p. 348 44 Ibidem, vol. VII, p. 95

- 108 -

Politica fiscală a domniei faţă de misionarii catolici şi, în general, faţă de întreg clerul catolic din Moldova se traducea, în general, prin scutiri de diverse taxe şi impozite, unele din aceste scutiri depăşind chiar privilegiile fiscale ale clerului ortodox. La 1644 iezuitul Paul Beke creionând un portret foarte elogios al domnitorului Vasile Lupu, nota: „Simţământul de care este însufleţit acest domn faţă de credinţa catolică apare limpede chiar din faptul că numai preoţii catolici sunt scutiţi de dijme şi de cens. Iar preoţii schismatici cu toţii, şi monahii cu toţii, dau cens şi dijme”45. Relaţia anonimă de la 1685 preciza că „(…)ceea ce e de mai mare însemnătate şi aduce mai mare câştig acelor misionari sunt imunităţile şi privilegiile pe care misionarii noştri le au de la domn şi de la ţară. Fie dintr-un obicei înrădăcinat al ţării şi al domnilor de mai înainte, fie din fudulie şi din ambiţia de a dobândi faimă, aceştia se arată mai darnici faţă de ai noştri decât faţă de călugării lor.”46

În secolul al XVIII-lea misionarii apostolici erau scutiţi de văcărit şi fumărit, două dintre impozitele indispensabile pentru colectarea veniturilor la vistieria statului47. Pentru misionari, aceste scutiri erau extrem de importante, fiindcă ele asigurau posibilitatea unor cât de mici acumulări, în condiţiile în care, spre exemplu, caii (supuşi de regulă taxei văcăritului) erau absolut necesari pentru a se putea acorda asistenţă religioasă unor comunităţi aflate, cel mai adesea, la mari distanţe unele de altele. Pe de altă parte, o scutire foarte importantă pentru misionari era aceea a exceptării slujitorilor lor personali de la plata oricăror impozite, aşa cum se întâmpla în cazul posluşnicilor care se aflau în slujba mănăstirilor sau bisericilor (a se vedea privilegiul emis de Constantin Duca la 1701). Scutirea respectivă le permitea misionarilor să întreţină servitori, potrivit statutului lor social.

Dar nici clerul catolic nu se va putea sustrage fluctuaţiilor în ceea ce priveşte politica fiscală dusă de domnia Moldovei de-a lungul celor două secole. Astfel, la 1672, anul în care trupele turceşti şi tătare devastează Moldova, misionarul Antonio Rossi din Galaţi, în drumul spre Polonia îl găsea pe Vito Piluzzi „legat şi plângea ca un copil, era hotărât să vândă lucrurile din casă, ca să sature cu bani pe tiran cu sfetnicii săi”48. „Tiranul” la care se referea Piluzzi era domnitorul Gheorghe Duca în ultimul an al celei de-a doua domnii din Moldova, vestit prin fiscalitatea insuportabilă pe care o practica. Prefectul Bossi afirma în 1725 că misionarii plăteau văcăritul la acea dată şi că „se şi şopteşte că în afară de taxa pomenită (…) va trebui să mai plătim o alta, numită fumărit (…)”49. Prefectul Ausilia consemna la 1745 că de 5-6 ani 45 Călători străini, vol. V, p. 278. Beke continua în acelaşi ton: „Ar trebui să urmez mai departe relaţiunea mea, vorbind despre bunăvoinţa pe care o arată domnul catolicilor (…) Într-adevăr orice subsidii sau imunităţi au cerut până acum catolicii, le-au dobândit cu cea mai mare uşurinţă de la el: fie pentru biserică, fie pentru preoţi.” – Ibidem, p. 280. 46 Ibidem, vol. VII, p. 397 47 Vezi Emil Dumea, Catolicismul în Moldova în secolul al XVIII-lea, Iaşi, Editura Sapientia, 2003, pp. 233-234; Călători străini, vol. V, p. 351. 48 Ibidem, vol. VII, p. 74 49 Ibidem, vol. IX, p. 149

- 109 -

domnii nu mai voiau să reconfirme scutirea misionarilor catolici de văcărit50. Acelaşi, relatând episodul pedepsirii de către domnitorul Constantin Mavrocordat a unor ţărani care atacaseră pe misionarul Giovanni Battista Vanucci furându-i şi calul, menţionează cu o oarecare amărăciune „Şi cu toate acestea, nu s-a putut dobândi acea carte de scutire [de văcărit] şi nici îngăduinţa de a ţine în slujbă trei oameni de fiecare misionar cu scutire de taxă”. Ausilia avea motive să fie nemulţumit, deoarece astfel de scutiri de taxe fuseseră prevăzute de un firman al sultanului Mahmud I. El chiar va cere Congregaţiei să intervină pe lângă marele vizir pentru ca domnul să fie obligat prin ordin (firman) să dea aceste scutiri. Nici misionarul Giovanni Frontali nu se arăta prea mulţumit consemnând la 1764: „acum nu se mai bucură misionarii de acele privilegii [fiscale] de care s-au bucurat întotdeauna cu doi servitori scutiţi de taxă pentru fiecare misionar şi cu scutirea câtorva animale cum ar fi doi cai, două vaci pentru uşurarea lor (…)”şi preciza că „aceste privilegii nu se pot recăpăta decât cu mare greutate, pentru că fiecare domn cere confirmarea predecesorului său”51. Misionarul Giovanni Battista Vanucci menţiona la 1748 că: „Privilegiile bisericilor noastre au fost ridicate încă de acum opt ani de aceşti principi, le plătim dare; nu mai putem face faţă acestei situaţii”52.

În ceea ce priveşte implicaţiile juridice care interveneau în raporturile dintre domnie şi misionarii apostolici, formal domnia nu se putea implica în cauze civile sau chiar penale care interveneau între clericii catolici (misionari). Paul Beke nota: „dacă un călugăr sau preot schismatic stârneşte nemulţumirea poporului şi acest fapt ajunge la cunoştinţa domnului şi episcopul sau arhiepiscopul căruia i se pune în vedere nu pedepseşte pe vinovat, atunci însuşi domnul îl pedepseşte foarte rău, aruncându-l în lanţuri în temniţă. Şi de câte ori ajunge la urechile domnului ceva despre vreun preot sau călugăr catolic, domnul se mânie şi se plânge rău că primaţii bisericii romane nu trimit un episcop pentru „ungurii” lor, căci aşa numeşte el pe catolici, căci el nu are niciun amestec cu preoţii acestora, întrucât ei sunt supuşi unei puteri mai mari, anume Pontificelui roman”53. În acelaşi fel s-ar fi exprimat şi domnitorul Gheorghe Duca în 1671 (după cum consemna Petru Parcević la data respectivă): „Noi ştim că şi la latini e aceeaşi bună rânduială care este şi se păzeşte printre ai noştri; aşadar episcopul face totul”54.

Altfel, în ceea ce priveşte statutul juridic al misionarilor, principiul neamestecului autorităţilor seculare în orice fel de cauze impunea jurisdicţia autorităţilor ecleziastice ca fiind absolută. De facto însă, datorită absenţei unei structuri ecleziastice coerente şi capabile să exercite astfel de atribuţii, sursele contemporane consemnează numeroase cazuri de amestec a domniei în litigii survenite 50 Ibidem, p. 316 51 Ibidem, p. 351. 52 Ibidem, p. 360. 53 Ibidem, vol. V, p. 278 54 Ibidem, vol. VII, p. 174

- 110 -

între misionari, dar acest lucru nu se întâmplă, de regulă, atât la iniţiativa domnului, cât la iniţiativa clericilor implicaţi55. Raportul episcopului catolic Ştefan Atanasie Rudzinski privind sinodul Bisericii catolice din Moldova din 27 aprilie – 1 mai 1663 menţiona la punctul 9 faptul că misionarii refuză să asculte de autoritatea episcopului de Bacău: „Ei fug de autoritatea episcopilor, când vin, făcând apel înaintea domnului care e laic şi schismatic”56. Unul din exemplele concrete care ilustrează afirmaţia lui Rudzinski este conflictul survenit în 1641 între misionari şi comunitatea catolică din Iaşi, primii fiind acuzaţi în faţa lui Baksić că l-ar fi bătut pe preotul paroh şi l-ar fi dus la domn (adică la judecata domnească)57. Acelaşi Baksić prezintă cazul preotului catolic din Săbăoani, acuzându-l că se plânge înaintea domnului de alţi prelaţi catolici, făcându-se credibil datorită vârstei sale înaintate58.

Dar, poate cel mai elocvent exemplu în acest sens este dat de îndelungul conflict dintre misionarii minoriţi conventuali şi iezuiţi, conflict în care rolul domniei va fi unul foarte important şi chiar decisiv în anumite circumstanţe59. Astfel, la 1645, domnul Vasile Lupu intervenea în litigiul care survenise între misionarii franciscani conventuali şi iezuiţi la Iaşi, aşa cum relata provincialul franciscanilor conventuali din Transilvania, Antonio da Brisello, într-o scrisoare expediată pe 14 iulie 1645 din Iaşi: „S-a dezbătut în Divan în faţa domnului nostru un proces împotriva iezuiţilor care cotropiseră biserica şi casa noastră, a franciscanilor, singura care aparţine catolicilor în acest oraş. Am căpătat în cele din urmă o hotărâre favorabilă de restituire in integrum cu un hrisov de întărire a daniei făcută ordinului de acel domn”60.

Un alt proces în care va interveni domnia este cel declanşat între prefectul apostolic Giovanni Battista Volponi da Fiorentino (1689-1695) şi unul din misionarii săi, Francesco Antonio Renzi da Stipite, conflict mediat de domnitorul Constantin Duca în favoarea lui Renzi care ştiuse să îşi atragă aliaţi la curtea domnului61.

Interesantă este şi intervenţia prefectului Giovanni Maria Ausilia la 1745 pe lângă domnul Constantin Mavrocordat, clericul catolic cerând, fără succes însă, emiterea unei hotărâri domneşti care să interzică desfăşurarea de şezători, deoarece, în 55 Există însă şi cazuri în care domnul decide aplicarea de pedepse penale unor prelaţi catolici, fără a exista vreo sesizare în acest sens. Vito Piluzzi relatează la 1670 despre episodul întemniţării vicarului episcopal Paolo Observantul şi a unui iezuit, Sebastian, de către domnul Iliaş Alexandru la 1668: „Acum doi ani Iliaş Vodă a închis pe părintele Paolo Observantul, vicarul de Bacău şi pe părintele Sebastian iezuitul, osândindu-i la spânzurătoare. Am alergat la un nobil italian, rugându-l cu toată supunerea să se roage de domn să nu ne facă asemenea batjocură (…)” – Ibidem, vol. VII, p. 87. 56 Ibidem, vol. V, p. 150. Rudzinski se referă la franciscanul observant George Tomassi (Mancić) şi la vicarul fostului episcop de Bacău, Vlas Koicević, care l-ar fi chemat în trei rânduri la judecată în faţa domnului. 57 Ibidem, vol. V, p. 234 58 Ibidem, p. 243 59 A se vedea documentatul studiu al lui Francisc Pall, Le controversie, passim 60 Călători străini, vol. V, p. 398 61 Ibidem, vol. VII, p. 387. Renzi a fost susţinut de domnitor şi pentru faptul că fiul acestuia, Constantin, era unul din elevii misionarului.

- 111 -

timpul acestora foarte multe fete catolice fugeau cu băieţi ortodocşi pentru a se căsători, iar prin căsătorie majoritatea acestora trecea la ritul răsăritean62. Acelaşi Ausilia menţionează că domnitorul a dat o sentinţă favorabilă misionarilor în ceea ce priveşte recuperarea unei moşii ce aparţinuse bisericii catolice din Huşi63.

Există şi exemple de misionari catolici judecaţi de autorităţile locale (reprezentanţi ai autorităţii domneşti). Piluzzi relatează cazul preotului Ioan Baptista Bărcuţă, acuzat în 1671 de concubinaj: „ (…) judecătorul schismaticilor a ajuns să facă judecata asupra acestui delict împotriva numitului preot, spre ruşinea întregii comunităţi catolice”64.

Domnia intervenea şi în cazul unor litigii survenite între misionari şi Biserica ortodoxă, mai ales în ceea ce priveşte practica rebotezării catolicilor. Deşi, în general, preoţii ortodocşi puteau să recurgă în mod nestingherit la convertirea catolicilor la ortodoxie, practica rebotezării acestora era în unele cazuri blamată de către domnie, sub motiv că şi catolicii sunt creştini, botezul lor fiind deci valabil. Este adevărat, însă, că aceste iniţiative ale domniei erau cel mai adesea determinate de intervenţia insistentă a unor misionari catolici. Menţionăm aici, spre exemplu, intervenţia lui Bartolomeo Bassetti pe lângă domnitorul Vasile Lupu, pentru ca acesta să oprească actele de violenţă ale unor preoţi ortodocşi din Iaşi împotriva sacristanului bisericii catolice din oraş, pe motiv că acesta anulase rebotezarea la ortodoxie a unei femei fostă romano-catolică. Bassetti redă peroraţia furioasă a lui Vasile Lupu împotriva actului rebotezării unui catolic de către ortodocşi: „Deci frâncii nu sunt creştini şi nu e un acelaşi botez?” Bassetti precizează că acel preot ortodox care o rebotezase pe femeie a fost încarcerat din porunca domnitorului pentru o săptămână65. Domnitorul Constantin Mavrocordat îl obliga în 1733 pe mitropolitul Antonie să-şi ceară scuze faţă de prefectul Cardi şi misionarul Francescantonio Manzi pentru faptul că îi lovise şi îi încarcerase la mitropolie. De altfel, Mavrocordat va emite un privilegiu în favoarea minoriţilor prin care orice proces al acestora cu terţi urma a fi preluat de tribunalul domnesc pentru a se garanta o judecată imparţială66.

Datorită faptului că misionarii erau, în marea lor majoritate, cunoscători ai limbii latine, dar şi a altor limbi utilizate de cancelariile occidentale (italiană, germană, franceză), determina adesea pe domnitorii de la Iaşi să se folosească de competenţele unora dintre ei pe post de secretari de cancelarie sau emisari diplomatici. Astfel, chiar primul misionar apostolic din Moldova, Andrea Bogoslavić, va fi folosit de către domnitorul Radu Mihnea pe post de secretar, aşa cum nota dezaprobator Marco Bandini în relaţia sa privind misiunea din Moldova67. Misionarul Paolo Bonici a 62 Ibidem, vol. IX, p. 316 63 Ibidem, p. 319. Ausilia menţionează că a plătit pentru acest proces 15 scuzi. 64 Ibidem, vol. VII, p. 97-98 65 Ibidem, vol. VII, p. 51. Ulterior, slujitorii mitropolitului s-ar fi răzbunat pe Bassetti, atacându-l violent şi închizându-l la mitropolie „pentru o oră.” – Ibidem 66 Francisc Pall, Le controversie, p. 208 67 Vezi V. A. Urechia, Codex Bandinus. Memorii asupra scrierei lui Bandinus de la 1646, Bucureşti, Carol Göbl, 1895, p. 220-221: „slujea în mod scandalos de secretar domnului în în pricini lumeşti”.

- 112 -

activat ca secretar de limbă italiană pe lângă domnul Radu Mihnea, după cum consemna el însuşi în relaţia sa din 163268. Alţi misionari vor fi folosiţi ca emisari diplomatici la marile puteri catolice europene cum ar fi Imperiul habsburgic sau Polonia. Spre exemplu, la 18 septembrie 1685 Giovanni Battista del Monte era trimis de Constantin Cantemir la hatmanul Poloniei, Jablonowski, pentru a-i afla intenţiile (hatmanul se îndrepta cu o armată spre hotarele Moldovei, cu aparente planuri agresive)69. La 1689 domnitorul Constantin Cantemir îl trimitea în solie la generalul austriac Heissler pe misionarul Antonio Giorgini, pentru a negocia punerea ţării sub protecţia Habsurgilor70.

Deşi componenta relaţiilor interconfesionale a fost foarte puţin prezentă în agenda domnitorilor de la Iaşi, nu poate fi trecut cu vederea episodul sinodului ortodox de la Iaşi din 1642. În acest context, gestul domnitorului Vasile Lupu de a-l invita pe viceprefectul misiunii Bartolomeo Bassetti la respectivul sinod pentru a expune doctrina catolică teologilor invitaţi de domn, în primul rând renumitului Meletie Sirigul, demonstrează fără îndoială capacitatea domnului de a trece de barierele confesionale, dar şi remarcabilul său simţ politic71. Prezenţa lui Bassetti a legitimat sinodul, conferindu-i un statut similar unui conciliu ecumenic. Pe de altă parte, Bassetti a fost la rândul său susţinut de domn în iniţiativa sa de a convoca un sinod catolic la Cotnari, în ciuda opoziţiei unor preoţi parohi şi a secretarului George Kotnarski.

Sprijinul domniei faţă de misionari se traducea uneori şi prin gesturi concrete de generozitate, exprimate prin donaţii în bani şi danii imobiliare. În 1632, Alexandru Iliaş dona misionarilor franciscani prin intermediul grecului Batişte Vevelli, unul din curtenii săi apropiaţi, biserica parohială din Iaşi (provocând nemulţumirea enoriaşilor). Domnul Ştefan Petriceicu (1672-1673) promitea lui Jan Gninski, solul Poloniei trimis în 1672 pentru a confirma pacea cu otomanii, şi care în drum spre Constantinopol va trece şi prin Moldova, că va da bani pentru reconstrucţia bisericii catolice din Iaşi, distrusă de turci72. Dar abia Renzi obţinea în 1690 de la domnul Constantin Cantemir donaţii pentru refacerea din temelii a bisericii73. Misionarul Francescantonio Manzi obţinea la 1740 de la domnitorul Grigore al II-lea Ghica dreptul de a primi din vama Iaşilor cantitatea de patru pfunzi de untdelemn pe lună, necesar pentru candelele 68 Călători străini, vol. V, p. 26 69 Ibidem, vol. VII, p. 215. Acelaşi Constantin Cantemir îl trimitea pe episcopul de Bacău, Jan Dluski, tot în anul 1685 într-o solie la regele Poloniei, Jan Sobieski. 70 Ibidem, vol. VIII, p. 97-98 71 Pentru aspectele generale a se vedea lucrarea lui Constantin Şerban, Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, pp. 111-120 şi 188-193. De asemenea, pentru implicaţiile sinodului din punctul de vedere al Bisericii Catolice a se consulta studiul Violetei Barbu, Contrareforma catolică în Moldova la jumătatea secolului al XVII-lea, în Historia manet. Omagiu Demeny Lajos, p. 327-364 72 Călători străini, vol. VII, p. 363 73 Ibidem, vol. VIII, p. 114

- 113 -

bisericii74. În plus, odată cu cererea sa adresată Propagandei ca Manzi să fie numit prefect al misiunii din Moldova, domnitorul dăruia bisericii din Iaşi satul Sperieţi75.

Ca o concluzie generală, relaţiile dintre domnie şi misionarii catolici au evoluat în funcţie de interesele concrete ale domniei în sprijinirea sau cel puţin tolerarea catolicismului, interese care se circumscriu atât politicii generale a Imperiului otoman, care îşi asigura o bună relaţie cu puterile occidentale şi prin acordarea de privilegii cultului catolic, cât şi situaţiilor de conjunctură, de care domnia era obligată să ţină seama. În ceea ce priveşte relaţia misiunii catolice cu Biserica Ortodoxă, domnia a încercat de regulă să menţină un echilibru, asigurându-se că zonele de jurisdicţie erau distinct separate şi respectate de ambele părţi.

Abstract

The article presents the main patterns of the relations between the Moldavian ruling princes and the Catholic missionaries sent by Propaganda Fide from 17th to the 18th century. The main goal of the author is to evaluate the principal directions in the historical evolution of these relations using mainly a descriptive perspective, but also trying to analyze the implications of the rulers’ decisions in their contexts. The author structures his presentation on various issues such as the attitude of the Moldavia rulers towards the relations between the Catholic missionaries and the dominant Orthodox Church, the impact of fiscal policies on the missionary activity, the judicial aspects concerning the rulers’ right to interfere in internal conflicts between missionaries themselves etc. The presentation is based entirely on published sources (e.g. the famous series Călători Străini), extendedly used in arguing various interpretations.

74 Ibidem, vol. IX, p. 306 75 Satul respectiv aparţinuse unui anume Toma Gref, fost farmacist („spiţer”) al domnului, care fugise în 1739 odată cu retragerea ruşilor din Moldova – Ibidem, p. 310-311.

- 114 -

CÂTEVA REFLECŢII CU PRIVIRE LA REVOLUŢIA DE LA 1848 PRILEJUITE DE CARTEA LUI NICOLAE ISAR, DIN ISTORIA GENERAŢIEI DE LA 1848. REVOLUŢIE –

EXIL – DESTIN ISTORIC*

Sime PIROTICI

Iată că profesorul universitar Nicolae Isar, binecunoscut specialist în istoria

modernă a românilor, continuă să traverseze aceeaşi zodie bună care l-a făcut să ne dea atâtea cărţi în ultimii ani. L-am auzit odată cum, răspunzând unei voci admirative care-l complimenta pentru ultimele apariţii editoriale, sugera cu modestie că faptul ar fi firesc la o vârstă ca a sa şi că va veni vremea când şi cei tineri acum, vor avea de valorificat acumulările de peste viaţă. Adică va să vie pentru toţi o vreme a culesului. Aşa să fie.

Ceea ce avem acum în faţă este acel gen de carte care apare ca o firească recoltare când un specialist, după o viaţă de cercetări şi experienţe, – îl simţi – se mişcă în domeniul său ca în propria sa casă. Autorul reuneşte unsprezece studii într-un volum al cărui Cuvânt înainte este semnat de un alt specialist notoriu al perioadei, academicianul Dan Berindei. Realizate în momente deosebite şi unele din ele publicate anterior în diferite reviste de specialitate, aceste studii sunt legate împreună prin acea tematică care a format obiectul ostenelilor autorului dea lungul mai multor decenii: paşoptismul şi tot ce se leagă de el. Personalităţile, de prim rang, dar şi cele de plan secund sau terţ, colaborarea, dar şi disputele lor, problemele şi atmosfera pre- şi post-revoluţionară, lumea exilului românesc, remodularea obiectivelor urmărite de elitele româneşti de la cele ale Revoluţiei, la cele ale Unirii şi apoi ale Independenţei, toate acestea sunt, într-un fel sau altul, abordate în aceste studii. Sunt cele mai frumoase patru decenii ale istoriei românilor, unice, magnifice, fără echivalent şi absolut esenţiale pentru existenţa acestei naţiuni. Aşa cum arătam şi noi undeva, în această epocă s-a cristalizat ADN-ul societăţii româneşti cu bune şi cu rele şi de aceea apărarea sau condamnarea paşoptismului au furnizat temele-cheie ale filozofiei * N. Isar, Din istoria generaţiei de la 1848. revoluţie – exil – destin istoric, Bucureşti, Editura Universitară, 2006, 270 p.

- 115 -

politice româneşti. Şi vor continua s-o facă, căci pentru toate explicaţiile profunde de care avem nevoie ne vom întoarce la aceste decenii unde, cum spunea Lovinescu, se află ,,geneza civilizaţiei române moderne”. Şi odată ce am spus aceasta credem că nu mai este nevoie de nimic altceva ca să notăm importanţa unei cărţi pe care, ca pe aceasta, ne-o oferă un specialist în paşoptism.

Deosebit de interesant este chiar studiul care deschide volumul, Tradiţie creştină şi spirit paşnic în revoluţia de la 1848 din Ţara Românească. În faţa acestui titlu ne aşteptam, şi nu ne-am înşelat, să găsim un studiu asupra aspectelor ideologice, mai exact asupra felului în care revoluţia din Ţara Românească, ca orice revoluţie, îşi legitimează atacul la Ordine în favoarea Schimbării. S-ar putea observa că problematica se circumscrie filozofiei politice. Aşa este, cu precizarea că autorul nu împinge în această direcţie, ci se controlează auster în privinţa consideraţiilor teoretice, acestea apărând doar ici şi colo, unde i se par strict necesare. În rest, cititorul este lăsat să-şi tragă singur concluziile. O face însă pe baza materialului furnizat cu acribie de Nicolae Isar care pe ansamblu pare că se retrage în umbră. Dar ca să înţelegem miza lucrurilor pe care ni le oferă în acest studiu, sunt necesare câteva scurte consideraţii.

Revenind la ideologie, dacă în societatea românească lucrurile seamănă cu ceea ce ştim că s-a întâmplat în Occident în faze analoge, atunci ne-am aştepta ca religiei să-i revină un rol de prim ordin. E cumva în firea lucrurilor: o burghezie care devine destul de puternică pentru a se sumeţi în faţa feudalilor şi a pretinde conducerea societăţii, sau măcar cooptarea la şefie, trebuie să-şi poată legitima convingător aceste pretenţii şi de aici se trezeşte foamea ei de ideologie. Investighează nerăbdătoare piaţa ideilor pentru a descoperi filozofia potrivită să accepte funcţie ideologică şi se întâmplă că n-o găseşte... Criză!... Pe de altă parte, nici nu poate să şi-o prepare singură fiindcă, după cum descoperă ea acum cu neplăcere, măreţia sa ca burghezie, atâta câtă este, constă în a produce şi a circula mărfuri, cât despre aspectul celălalt, e silită să-şi observe inapetenţa la a produce şi circula idei... Din nou criză!... Iat-o, deci, în situaţia de a aştepta după singurul producător de idei abilitat: intelectualitatea. Întâlnirea celor două, burghezie şi intelectualitate, va trebui să se producă şi se va produce, dar cineva va întârzia şi cineva va avea de aşteptat. În funcţie de cine va fi partea aşteptată vom avea tipologia primelor revoluţii burgheze din Vest, căci Occidentul cunoaşte ambele situaţii.

Intelectualitatea are o extracţie socială diversă, chiar contradictorie, din cauza căreia ea are o dinamică proprie care nu ţine neapărat pasul cu dezvoltarea burgheziei: uneori anticipează cursul, se grăbeşte prin autori de geniu care ridică obloane şi lărgesc perspective, alteori, parcă prea des, întârzie împotmolită prin teologii născute în umbra mănăstirilor. Aşa că în Occident, intelectualitatea a întârziat uneori efectuarea joncţiunii, preocupată fiind să-şi facă mai întâi chirurgiile spinoziene care s-o degajeze de teologii; şi asta în condiţiile în care Spinoza nu se iveşte prea des. Abia după un secol şi mai bine, în sfârşit, intelectualitatea se prezintă la întâlnire

- 116 -

fluturând produsul cu care era aşteptată - filozofia contractului social. Poate că întârziase, dar nu merita reproşuri şi nici nu i s-au făcut. Muncise mult să adune dintr-o jumătate de Europă acel trust poliglot de creiere pe care le reunise în şcoala contractualistă, întârziase, e drept, dar acum produsul întrecea toate aşteptările. Cu el burghezia putea face mai mult decât să cucerească puterea la ea acasă, putea – în perspectivă – să construiască Lumea.

Când s-a întâmplat aceasta şi s-a văzut că filozofia contractualistă era cristalizată şi bună de livrat, două burghezii matinale, americană şi franceză, aşteptau nerăbdătoare pe piaţa ideilor, pândind ridicarea obloanelor. Înţelegând imediat ce li se oferă, au ideologizat rapid şi cu folos aşa că au putut realiza cele mai depline revoluţii. Pentru ele nimic nu întârziase, produsul venea la timp, totul se potrivea.

Altele fuseseră burgheziile păgubite – cea olandeză şi cea engleză – căci, cum spuneam, Occidentul a cunoscut ambele situaţii. Mai de timpuriu rotunjite, aceste burghezii se prezentaseră prea din vreme la întâlnire şi investigaseră zadarnic, dând ocol printr-o piaţă încă sărăcăcioasă. Sortimentul era sărac, oferta ideologică se prezenta doar în forma tradiţională: cea a produsului religios. Ce era mai rău, ca principiu general, produsul religios îşi efectua serviciul ideologic în tabăra adversarului aristocrat. Cu diferenţa – ce se va dovedi salvatoare - că o intelectualitate timpurie şi încă ecleziastă (Luther, Calvin, Zwingli ş.a.) izbutise să amendeze şi să reformeze destule aspecte religioase, încât să poată face o schismă. Or, o schismă era strictul necesar pentru a face utilizabile la luptă produsele religioase, calvinismul îndeosebi. Nici nu era de ales căci, pe de altă parte, timpul presa: era limpede că afacerile nu pot aştepta până când vor găsi cu cale să se nască creaţii intelectuale mai strălucite. Soluţiile trebuiau găsite cu materialul ideologic existent. Aşa se face că, deşi nu pentru ele fuseseră create, pragmaticele şi nerăbdătoarele burghezii olandeză şi engleză au târguit ce au putut şi înşfăcând produsele religioase reformate le-au folosit după principiul ,,lasă că merge şi aşa”. Şi s-a dovedit că au avut dreptate. E adevărat că ideologia lor era înfăşurată în aceeaşi haină religioasă dar, având în vedere că lecturată în altă grilă Biblia dă alt rezultat, au întors haina cu uzura pe dos şi s-au prezentat ca noi pe câmpurile de bătaie unde şi-au făcut şi ele revoluţia lor. Au câştigat… iar succesul a validat metoda şi decizia lor de a nu aştepta. E drept, fiindcă lucraseră cu un produs imatur, au fost ceva dezavantaje, dar aceasta numai dacă ne plasăm în perspectiva largă unde s-a văzut că, spre deosebire de ce va oferi contractul social, calvinismul nu deschidea nicio perspectivă spre construirea Lumii, nu avea adică vocaţie universalistă. În schimb, dacă nu era un tun, era măcar o catapultă şi, în perspectiva mică, cât să cucerească puterea la ele acasă, le-a fost suficient pentru moment acestor burghezii. Deocamdată, pentru un sfârşit de secol XVI şi o primă jumătate de XVII era suficient: defrişaseră un prim câmp de lucru şi aveau ocupaţie,… cât despre Lume, ea putea să mai aştepte o etapă.

Cum s-a descurcat societatea românească când a trecut prin situaţii analoge? Multe răspunsuri ne apar răscolind cărţile lui Nicolae Isar, unele şi în cartea de faţă. E limpede că, intrată târziu în procesele modernizării, societăţii româneşti nu i-a rămas - 117 -

decât să suprapună etapele asumându-le în concomitenţă, să le scurteze, să le întrepătrundă, să le împletească ş.a.m.d. toate combinaţiile fiind posibile. Pe scurt, singurul lucru pe care nu şi-l putea permite era să le trăiască în succesiune, în rest era liberă să se descurce cum putea. Povestea burgheziei româneşti, şi a societăţii româneşti în ansamblu, este povestea acestor suprapuneri şi combinaţii. Aşa se face că vedem, în literatură spre exemplu, cum elemente, formule, genuri, teme ale iluminismului, clasicismului, romantismului, curente succesive în Occident, coexistă de minune în spaţiul românesc, uneori la acelaşi autor. La fel în toate cele, inclusiv în politică, unde găsim puzderie de suprapuneri şi împletiri.

Chiar din studiul lui Nicolae Isar, mai sus citat, reiese un exemplu clar asupra felului în care elita revoluţionară de la 1848 a trebuit să se întărească combinând cu osârdie ceea ce Occidentul trăise separat: arsenalul ideologic religios cu cel contractualist. Deşi de contractualism putem vorbi încă de la proclamaţia Vladimirescului de la Padeş şi chiar dinainte, Nicolae Isar ne ajută să constatăm cum, la 1848, contractualismul – care, pe fond, inspiră din spate toate acţiunile – trebuie la rândul său sprijinit cu proptele religioase ca să-şi poată face lucrarea. Dacă erau luate separat, în spaţiul românesc nici religia, nici contractualismul nu-şi puteau îndeplini sarcina ideologică: religia, deoarece n-a cunoscut o reformă şi o schismă şi deci n-a creat suport pentru contestarea Ordinii, iar contractualismul fiindcă era prea raţional, lucru care, pentru moment, în loc să-i confere prestigiu, nu făcea decât să i-l răpească. Aşa încât vedem – în ce ne priveşte cu limpezime abia acum datorită studiului lui Nicolae Isar – cum religia şi contractualismul sunt de-a dreptul obligate la cooperare, de vreme ce numai una generează prestigiu şi numai cealaltă generează contestare. Era atât de obligatorie cooperarea aceasta încât era inevitabil ca toată lumea care vroia să schimbe ceva să sfârşească prin a descoperi formula. Înainte s-o facă Heliade la Izlaz, îl vedem pe Vladimirescu la Padeş cum amestecă liniştit argumentul contractualist cu argumentul Dumnezeu.

Cooperarea contract social – religie, coabitarea dintre dreptul natural şi cel divin, dintre Natură şi Dumnezeu, ar putea fi privite ca o notă specific românească. În Occident, lucrurile stătuseră exact invers. Acolo vedem cum, fără a forţa spre ateism, un Hobbes, spre exemplu, hotărâse că nu este cazul să-L amestece pe Dumnezeu în atât de meschinele probleme de putere şi guvernare, aşa încât, pentru a nu-L macula, Îl izolase bine de tot undeva, într-o sferă înaltă şi specială, după care… Îl uitase acolo. Rămas astfel ,,face to face” doar cu societatea, englezul a putut s-o teoretizeze liniştit în termenii celui mai pur contractualism. Ceva mai târziu, în XVIII, Voltaire, nici el ateu, procedează asemănător. El recunoaşte mai întâi că, – aşa cum spune într-o scrisoare, – sub aspect fundamental filozofic, trebuie să acceptăm existenţa lui Dumnezeu ,,dintr-o necesitate absolută”. Dar, odată recunoscut lucrul acesta, i se pare, deja, a fi făcut suficient. Simţind, ca şi englezul de mai sus, că şi-a eliberat mâinile faţă de Dumnezeu, francezul nostru rămâne ,,tête-à-tête” cu societatea, deci liber să-i gândească guvernarea din zborul celei mai depline raţionalităţi. - 118 -

În Ţara Românească, exact dimpotrivă, Eufrosin Poteca, iluminist român, caută să-L implice mai adânc pe Dumnezeu în problemele societăţii. După el, ,,dreptatea” (despre care contractualiştii credeau că este rezultatul convenţiilor sociale) ,,vine de la Dumnezeu”. Cât priveşte Schimbarea (a se citi inclusiv revoluţia), adică ,,înnoirile” în termenii folosiţi de Poteca, aflăm că ea este însuşi spiritul Evanghliei (p. 18) ş.a.m.d. Aşa încât, cum bine observă Nicolae Isar, ,,într-o asemenea manieră” (subl. N.I.), putea să ceară orice reformă de inspiraţie iluministă. (p. 19). Autorul are dreptate să ne atragă atenţia: aici instrumentarea produsului religios este deplină, deşi – acum este rândul nostru să-l atenţionăm pe cititor – ar fi complet greşit să-l vedem pe Poteca ca un manipulator cinic când el era un credincios cât se poate de sincer. Lucrul este deplin posibil fiindcă paradoxul logic nu constituie paradox pentru credincios.

Putem sintetiza astfel: dacă iluminiştii occidentali au în genere faţă de Dumnezeu o atitudine pe lina Hobbes, adică ÎL izolează strategic, iluminiştii munteni au una pe linia Poteca, adică nu se sfiesc să-L ia pe Dumnezeu de braţ de câte ori pornesc să întreprindă ceva. Aşa procedează cărturarii de la ,,Sf. Sava” în scrierile lor, aşa face I. Heliade Rădulescu atunci când argumentează articolele proclamaţiei de la Izlaz ş.a.m.d. Nu vrem să mai insistăm, cititorul interesat va găsi în textul studiului toate elementele trebuincioase selectate cu grijă de autor.

Ce rezultă de aici este că trebuie să observăm şubrezenia tuturor factorilor sociali implicaţi în revoluţia din Ţara Românească, dar cu precădere a burgheziei care, spre deosebire de Occident, soseşte la întâlnire a doua. La noi prima sosită este intelectualitatea căci, la această dată – există şi avantaje pentru societăţile întârziate! – beneficiază de soluţiile gata găsite în Occident (contractualismul) şi, fiindcă nu mai inventează roata, economiseşte astfel un timp preţios. Dar, spre dezavantajul său, trezindu-se singură în piaţă, ea flutură o ofertă care nu-şi întâlneşte cererea. Subţirimea unei burghezii de târgoveţi mărunţi plutind ca o peliculă peste oceanul ţărănimii constituie o parte din explicaţia faptului că raţionalitatea nu avea prestigiu în societatea românească şi în consecinţă contractualismul se cerea proptit religios. Cealaltă parte a explicaţiei constă în faptul că, lipsită de suportul material al unei burghezii mature capabilă să dărâme Bastilii, intelectualitatea aceasta (adică ,,paşoptiştii”) este şi se simte extrem de vulnerabilă şi are nevoie să se protejeze prin apeluri la nonviolenţa creştină. Ce s-ar face la Izlaz dacă armata ar interveni? Evident, oamenii de la Izlaz nu pot să strige ca la 1989 ,,Noi suntem poporul!” şi nici ,,Armata e cu noi!” pentru bunul motiv că la acea dată ideea suveranităţii poporului încă nu şi-a săpat un locşor în conştiinţele mânuitorilor de arme. Pe trăgaci apasă încă acel soi de oameni care cred că ,,orice stăpânire vine de la Dumnezeu” şi că ,,stăpânirii îi datorezi ascultarea” după cum i-a învăţat Apostolul Pavel în capitolul 13 din Epistola către romani. Invers, dacă îi refuzi ascultarea pe care i-o datorezi, stăpânirea are tot dreptul să te ajungă cu ,,sabia”, sau, mai recent, cu puşca. Aşadar, pentru soldaţii de la ’48 doar Vodă este legitim, doar el are suveranitatea, iar răzvrătiţii din faţa lor, prin însuşi

- 119 -

actul răzvrătirii, contestă o Ordine care este a lui Vodă şi a lui Dumnezeu deopotrivă şi ca urmare îşi merită glonţul ş.a.m.d. De unde rezultă că, pentru a evita glonţul, la acea dată istorică răzvrătiţii sunt obligaţi să-L scoată pe Dumnezeu din tabăra lui Vodă şi să-L înscrie pe liste în tabăra lor. De aici belşugul de argumentaţie religioasă de la Islaz şi din ale părţi. Spre deosebire de 1989, la 1848 revoluţionarii trebuie să facă astfel încât să poată striga nu că armata, ci că ,,Dumnezeu e cu noi!”. Altfel sunt pierduţi. Regula se întrevede încă o dată cu claritate: unde este mai puţină putere trebuie mai multă religie. În opinia noastră, intelectualitatea revoluţionară munteană, ca oricare alta, ar fi renunţat la religie direct proporţional cu mărimea forţelor sociale care se adunau în spatele ei. Altfel spus, dacă o burghezie matură le-ar fi stat alături şi dacă nişte foburguri consistente le-ar fi stat la spate. La atare concentraţii de putere apare efectul uitării de Dumnezeu. Comportamentele s-ar fi schimbat. În loc să mai vorbească de Evanghelie, ar fi adunat oamenii prin pieţe publice să le citească din Rousseau cum s-a făcut în Franţa. Chiar şi pe ţărani i-ar fi mobilizat mai uşor dacă în locul discursurilor despre Evanghelie le-ar fi vorbit deschis şi concret despre pământ: cum şi cât li se va da. Iar dacă asemenea forţe i s-ar fi grămădit în reactoare, aceşti paşoptişti n-ar mai fi plănuit cum să strecoare revoluţia pe furiş, pe la Islaz, pe la Telega şi prin alte fisuri pe unde sperau să nu-i ajungă ,,sabia” din vorba Sfântului Pavel, ci ar fi detonat-o chiar în capitală, în miezul lucrurilor, i-ar fi învăţat pe oameni că în ei stă suveranitatea şi, la nevoie, să n-avem iluzii, dacă Vodă se lua prea în serios ca ,,uns al lui Dumnezeu”, l-ar fi poftit pe Vodă cu capul pe butuc. Să înţeleagă şi altfel ,,sabia” din capitolul 13.

Dar asemenea concentraţie de putere nu a stat la dispoziţia tinerei intelectualităţi de la 1848. Reactoarele n-aveau uraniu. Societatea românească nu secretase resursele necesare şi de aici ,,caracterul paşnic” – până la urmă obligatoriu – al Revoluţiei din Ţara Românească. Nici să fi vrut, nu puteau face altceva.

Ei bine, toate acestea pot fi foarte adevărate deşi descriu un determinism destul de strict, dar lângă ele mai există şi un alt aspect asupra căruia Nicolae Isar se însărcinează să ne atragă atenţia, şi cu bună dreptate, căci ignorarea lui lasă adevărul incomplet: este vorba de felul în care au fost educaţi, sau mai cuprinzător spus, felul în care au fost formaţi liderii generaţiei de la ’48. Nu că ar lipsi consideraţiile despre lucrul acesta, ba dimpotrivă, este unul din cele mai discutate aspecte; a devenit aproape un reflex să se insiste asupra faptului că au fost formaţi în străinătate – ,,la francezi sau la nemţi” – şi încă de pe atunci faptul acesta alimenta suspiciuni asupra caracterului lor de buni români, precum şi acuze de superficialitate imitativă. Ei da, însă nu despre aceste clişee vrea să ne vorbească Nicolae Isar. Reluând tema, el îi adaugă cu totul altceva, foarte util şi pe care într-o bună zi cineva trebuia s-o facă odată şi cu probe: este vorba de restituirea unei imagini corecte a felului în care a fost educată şi, mai larg spus, formată, generaţia paşoptistă. Să se adauge şi componenta autohtonă din educaţia lor.

Cine erau oamenii aceştia? Doar nişte tinerei încântaţi de Occident? Erau înstrăinaţi de solul matern? Dacă răspunsul ar fi ,,da”, cum s-ar mai putea atunci

- 120 -

înţelege faptul că oamenii aceştia sunt – cu ce probe! – nişte naţionalişti împătimiţi care riscă şi se riscă? Dacă ,,nu”, înseamnă că trebuie să fie şi altă explicaţie. Şi este, o găsim la Nicolae Isar care, fiindcă acesta este rolul specialistului, mătură din arenă toate clişeele (fără vreo polemică, fără să le numească, ignorându-le pur şi simplu) şi pune în evidenţă că în formarea paşoptiştilor a existat de fapt un puternic filon de educaţie naţională românească care – atenţie! – a rămas, ni se spune, esenţial şi nealterat de contactele cu Occidentul. Unde este filonul acesta? Este filonul de la ,,Sf. Sava” şi, cine nu a înţeles încă ce a însemnat laboratorul de la ,,Sf. Sava”, ar fi bine să răscolească prin opera aceluiaşi autor.

Distingem de la el mai multe feluri prin care laboratorul de la ,,Sf. Sava” a influenţat revoluţia: întâi, desigur cel mai direct, prin acei lideri care şi-au făcut studiile acolo; apoi prin profesorii care, unii dintre ei, au devenit şi participanţi activi la evenimente. Dar, având în vedere faptul că nu toată generaţia a putut trece pe la ,,Sf. Sava”, este limpede că, de fapt, modalitatea cea mai importantă prin care ,,Sf. Sava” şi-a exercitat influenţa a fost cea de-a treia – indirectă, dar mult mai cuprinzătoare – prin care ,,laboratorul”, cum ne place să-l numim, a reuşit să creeze un curent cultural şi de opinie care a iradiat în societate modele valorice şi atitudinale.

Astfel, fără să conteste ideea că insuficienţa resurselor sociale este esenţial răspunzătoare pentru ,,spiritul paşnic” experimentat de Revoluţie în Ţara Românească, teza autorului ar fi că educaţia primită de liderii ei după modelul ,,Sf. Sava” constituie o explicaţie (esenţială, parţială?) a ,,spiritului paşnic” observabil în revoluţionarismul lor. Mai exact, o educaţie care combină patriotismul, pe de-o parte, cu valorile moral-creştine, pe de altă parte. Patriotism şi religie, aceasta este formula ,,Sf. Sava”.

Întrucât nu ni se precizează măsura în care vede importanţa tezei educaţiei liderilor în raport cu teza insuficienţei resurselor sociale, cititorul rămâne liber să interpreteze. În ce ne priveşte, noi vedem astfel teza profesorului Nicolae Isar: 1. complementară cu cea a insuficienţei resurselor; 2. salutară, mai spunem odată, pentru amendarea clişeelor cu paşoptişti franţuziţi şi înstrăinaţi de solul matern; 3. tipică pentru o contribuţie de specialist (ca nespecialist n-ai putea scrie studiul în discuţie). Foarte bine, nu acesta este rolul specialistului? Să completeze cu noi aspecte ca să corijeze simpliste opinii? Căci altfel, pentru clişee, nimeni n-are nevoie de specialişti, coboară în stradă!

Nu intenţionăm aici să dezvoltăm ideea asupra rolului specialiştilor în societate, dar nici nu vom putea trece mai departe fără să menţionăm una din funcţiile care rămâne întotdeauna a lor şi pe care am simţit-o şi-n această carte: aceea de a te reintroduce în starea de reflecţie faţă cu problemele esenţiale. În cazul acesta faţă cu modernizarea societăţii româneşti.

Revenind la ale noastre, mai trebuie să observăm că teza educaţiei, cum o vom numi şi mai departe, nu ne surprinde deloc, cum nu ar trebui să surprindă pe nimeni din cei care-l cunosc pe autor. Întâi, deoarece, interesat dintotdeauna de problemele educaţiei, specialist în istoria învăţământului românesc şi el însuşi dascăl de-a lungul unei existenţe, nimeni nu ar fi mai potrivit să pună în evidenţă importanţa avută de felul în care au fost formaţi/educaţi liderii de la `48. Al doilea, deoarece, ca specialist - 121 -

în istoria bisericii româneşti, Nicolae Isar se pronunţă cel mai avizat asupra naturii religioase a acestei educaţii. Al treilea, deoarece chiar trăsăturile omului care este Nicolae Isar – temperament potolit, spirit paşnic, stresat de excese şi neîncrezător faţă de ele – nu fac decât să-l potrivească psihologic cu explicaţia sa. Aparţinând natural celor ce cred că reglarea lucrurilor este mai temeinică prin înţelepciune şi mai efemeră prin forţă, este fără îndoială că ceva din spiritul moralei creştine identificată la paşoptişti îl caracterizează şi pe el însuşi. La fel, este fără îndoială că trebuie să fi simţit o satisfacţie strict personală observând cum revoluţionarii munteni au căutat să impună Schimbarea, evitând în acelaşi timp excesele şi violenţele care au făcut marca altor revoluţii. Ba chiar şi remarcă cu satisfacţie nedisimulată că revoluţia muntenească nu s-a desfăşurat sub semnul ghilotinei (,,Doamne fereşte!”, exclamă el la p. 27), că Bucureştiul n-a cunoscut luptele de baricadă ca alte capitale europene şi nici ,,violenţele” pe care le-au trăit românii din Transilvania.

Cauza acestei diferenţe faţă de alte revoluţii ne este arătată constant: observăm, în context, cum, în dese rânduri, Nicolae Isar întrerupe firul studiului şi intervine în text, ca autor, reluând sacadat ideea că acest caracter paşnic al revoluţiei provine de la ,,armonioasa împletire a educaţiei civic-patriotice cu educaţia moral-religioasă” (p. 18, 19, 20 ş.a.), adică de la spiritul cultivat la ,,Sf. Sava”. Iar toate aceste diferenţe ,,trimit la un anume model” distinctiv (p. 27) formulat de revoluţia munteană. Autorul nu adânceşte ce ar fi acest model, rămâne la această singură şi prea vagă sugestie ceea ce înseamnă că aici ne rămâne dator. Poate într-un alt studiu? – întrebăm noi ca să-l provocăm (ştiind bine că traversează zodie bună cu scrisul). Dar până atunci, traducând sugestia autorului în nişte termeni astăzi la modă, am spune că Revoluţia din Ţara Românească a constituit ,,revoluţia de catifea” printre Revoluţiile de la 1848.

Dar ,,catifeaua” aceasta – dincolo de ,,spiritul paşnic” al ,,educaţiei moral-religioase” a liderilor revoluţionari, - a fost rezultatul mai multor factori majori. Considerându-i probabil prea cunoscuţi, autorul nu le acordă vreo atenţie specială în niciunul din studiile volumului, dar, pe de altă parte, cufundându-şi fiinţa în epocă, îi ţine în minte permanent la fel cum îi ţineau şi oamenii timpului. În cartea aceasta şi nu doar în aceasta, aceşti factori, permanent, îşi fac simţită prezenţa din umbră, la fel cum pe vremuri formau câmpul magnetic de influenţă al tuturor evenimentelor. Să-i reamintim: Este vorba de Rusia, Turcia, de relaţia dintre ele şi de relaţia lor cu Principatele.

Întrucât dorim să scriem aceste rânduri pentru toate categoriile de cititori, inclusiv studenţii Facultăţii de Arhivistică, ne vom permite să refacem succint algebra problemei. Ea ar putea ajuta la valorificarea unei asemenea cărţi.

S-o spunem direct: paşoptiştii noştri se temeau mai mult ca orice de Rusia. Rostită sau nerostită, frica de Rusia se află, devoratoare, în spatele oricărui gest, gând sau acţiune. De unde vine ea?

Dacă ar fi să ne referim la ,,modelul anume” al profesorului Nicolae Isar, în opinia noastră, nu neapărat corectă, înainte de orice specificul ,,modelului” muntean - 122 -

constă în aceea că, spre deosebire de alte revoluţii unde liderii trebuiau să ţină seama de un singur centru de Putere opresoare (internă sau externă după caz), la Bucureşti trebuia să se ţină seama de nu mai puţin de trei centre de Putere, unul intern şi două externe, plus relaţia mişcătoare, instabilă, dintre ele. Şi de aici complicarea tablei de şah. Aici Puterea însemna sistemul triunghiular a trei elemente, pe care le vom numi aşa: Vodă-Sultanul-Ţarul.

Plasat în vârful triunghiului, factorul intern, Vodă, era şi cel mai slab, fapt care nu-l deranja prea tare, atâta vreme cât îşi permitea luxul de a stoca doar o putere de uz curent. Mătura din gospodărie. Dincolo de asta, grija pentru stabilitatea sistemului nu era a sa, ci era asigurată de celelalte două elemente din bază.

Al treilea factor, Ţarul, era unul extern, dar, din spatele cortinei, el era adevăratul factor de conservare al Ordinii legitime (în acea definire a acesteia încă acceptată de epocă). Tot el deţinea şi cea mai importantă rezervă de Putere. O putere care lua în mod clar doar expresie militară căci, fiind nulă sub alte aspecte, era incapabilă să exercite fascinaţie de model. În schimb forma unică – forţa militară – se prezenta atât de abundent, încât îl aducea pe Ţar în poziţia de a-şi impune voinţa. Dar, lucru de reţinut, nu în mod direct. Din cauza faptului că, luat în ansamblul său, sistemul triunghiului funcţiona doar cufundat într-un mediu extern reprezentat de Europa, puterea Ţarului se vedea civilizată de considerentul juridic ce decurgea din tratatele şi convenţiile mediului european şi în consecinţă se vedea obligată să acţioneze indirect, prin intermediul celuilalt factor extern, Turcia. Doar aceasta avea privilegiul acţiunii directe în Ţara Românească. Abia în cazul în care aceasta din urmă nu funcţiona, acţiunea directă a Rusiei devenea legitimă în faţa Europei. Aşadar, pentru Ţar, condiţia de acţiune s-ar putea rezuma aşa: întâi presiune la Constantinopol, apoi forţă la Bucureşti.

Din cauza aceluiaşi mediu european, al doilea factor, Turcia, era împins, de jure, în poziţia întâi deşi înregistra, de facto, o continuă hemoragie de Putere, indiferent în care expresie. Aceasta îl lăsa prea slab în faţa Rusiei, dar încă prea puternic în faţa Bucureştilor.

Sistemul triunghiului, care era oricum instabil pe orizontala relaţiei externe Rusia-Turcia, devine şi mai instabil atunci când, brusc, la 1848, Revoluţia aplică o lovitură care despică termenul intern, Bucureştiul, în două părţi concurente: Vodă şi Paşoptiştii. Odată cu aceasta sistemul triunghiului intră în faza de maximă instabilitate.

În această situaţie, oricine şi după orice criteriu ar configura ierarhia de putere a sistemului va găsi Ţarul la prima poziţie şi Paşoptiştii la ultima. Ordinea este: Ţar-Sultan-Vodă-Paşoptişti. Căci, este bine să precizăm, metodologic problema trebuie gândită cu mintea europenilor vremii, adică a oamenilor care vor furniza carnea exemplelor pentru Realpolitik: Puterea este regula supremă şi ordonează lucrurile la fel de limpede, precum o face gravitaţia în galaxie. Ceea ce însemnă că opoziţiile aparente nu sunt şi cele mai importante. Spre exemplu, opoziţia Revoluţionari-Vodă, aparent cea mai importantă, aceea unde apare zgomotul, este, altfel, cea mai slabă, în timp ce opoziţia Revoluţionari-

- 123 -

Ţar, unde domneşte liniştea, este de fapt cea mai puternică. Aşa este şi firesc: dezordinea se insinuează în punctul cel mai slab al sistemului.

Acestea sunt realităţile fundamentale ce au pictat adevăratul tablou de la ’48, unul în care, cu gesturi mute, Paşoptiştii noştri se aşează la masa de şah cu Ţarul. Iar toate celelalte elemente ale ecuaţiei devin doar piesele împinse în faţă de aceşti adversari muţi. Albele îl împing pe Vodă (jos de pe torn), negrele contracarează împingând Turcia (să-l urce la loc). Între şahişti nu există dialog, doar fapte observabile şi un joc de presupuneri despre intenţiile adversarului. Ambele părţi deduc şi se pândesc. Fiecare parte, însă, întreţine anumite forme de dialog cu piesele de la mijloc pe care le mută sau manipulează. Doar acolo apar zgomotele, de unde şi impresia că acolo ar fi esenţa lucrurilor.

Ce urmăreau Paşoptiştii? Să facă o rocadă la guvernare şi să-l substituie pe Vodă în vârful triunghiului.

Ce ştiau? Că, în anumite condiţii, acest prim lucru este fezabil. Apoi, tot în anumite condiţii, că ar putea evita intervenţia Turciei. Ambele acţiuni păreau să ţină de dibăcia lor combinată cu puţină şansă şi am putea, cred, să le dăm dreptate. Mai ales dacă citim studiile despre emigraţie de la mijlocul volumului cum vom lămuri mai jos.

Ce sperau? Sperau ca rocada să nu trezească reacţie la Petersburg. O intervenţie chirurgicală cât mai silenţioasă, evitând zăngănitul bisturielor la Bucureşti, realizată sub pacea anesteziei şi cu religia ca anestezic. Cu atât mai mult cu cât le era mai firesc – prin educaţia tip ,,Sf. Sava”, arată Nicolae Isar – şi absolut obligatoriu prin lipsa de resurse sociale. Le trebuia ,,catifea” sub tălpi în speranţa – ce se va dovedi deşartă – că, dacă sunt catifelaţi, Ţarul fie îi va ignora, fie îi va amâna lăsându-i, astfel, să câştige timp. Ce poate însemna pentru Ţar o rocadă cuminte dintr-un colţ de Europă atunci când tot centrul continentului este vânzolit de revoluţii violente, zgomotoase şi obraznice? Poate că privirea sa va fi atrasă spre aceste orizonturi periculoase, zburând astfel mai neglijent peste paşnica Schimbare produsă în proximitate. Dacă la Pesta incendiul ridică flăcările la cer, pompierul îşi va trimite tulumbele acolo neglijând jăraticul de la Bucureşti. Şi atunci poate că Pesta va ocroti Bucureştiul?

Astfel, dacă recapitulăm, caracterul paşnic al revoluţiei de la 1848 este întâi de toate insuficienţă de resurse sociale. Apoi, ca o consecinţă, este camuflaj în şahul extern. În context, educaţia religioasă de la ,,Sf. Sava” se dovedea numai bună, le venea mănuşă, cum bine reiese de la Nicolae Isar. Ceea ce nu însemnă că fără ea n-ar fi ajuns tot acolo, căci dacă nu i-ar fi găsit religia pe ei, ar fi trebuit s-o găsească ei pe ea, diferind, eventual, dozele de cinism şi ipocrizie cerute de realismul politic. Astfel că ,,Sf. Sava” le-a făcut un serviciu tinerilor noştri intelectuali încovoiaţi sub o sarcină supradimensionată şi înghesuiţi de un determinism cumplit de strict: acela că, forţaţi să instrumenteze religia, au putut s-o facă măcar cu un plus de … naturaleţe.

Fiindcă s-ar putea să părem prea cinici în ochii unor cititori – noi, căci profesorul Nicolae Isar rămâne, ca întotdeauna, opusul acestei atitudini – ar fi bine să amintim că acest cinism nu este al nostru, decât poate prin aspect stilistic. Altfel, - 124 -

aparţine întru totul secolului XIX, iar paşoptiştii noştri, deşi proveniţi dintr-o societate periferică, deveniseră şi ei nişte ,,enfants du siècle” tocmai datorită componentei occidentale din educaţia lor. Ei manipulează lucrurile, instrumentând religia aşa cum – chiar şi ingenuu, dar tot mai rar ingenuu – o face toată lumea în acest secol al XIX-lea. Un secol suspendat între extreme, care a depăşit trăirile religioase ,,de mai an”, dar n-a ajuns la trăirile abstracte din prima jumătate a lui XX sau la trăirile – să le numim pragmatice? – ale europenilor de astăzi. Plasat echivoc între cele două mari feluri de trăiri, el îşi descoperă în naţionalism o trăire proprie. Şi, cum era de aşteptat, nu ezită să sacrifice pasiunile mai vechi pe altarul celei noi şi să-şi cultive descoperirea instrumentând tot materialul aflat la dispoziţie, fie că-l extrage din vechiul arsenal religios, fie că exploatează scientismul în câştigare de teren. Astfel că în intervalul acestui secol se creează climatul marilor cinisme viitoare. Deci nu la noi, ci acolo e adresa.

Cărturarilor de la ,,Sf. Sava” Nicolae Isar le consacră, şi bine face, un studiu special, cel de-al doilea al volumului (Problemele şcolii şi dascălii de la ,,Sf. Sava” în revoluţia de la 1848). Ca urmare primele două studii – deşi scrise diferit – se completează reciproc şi chiar trebuie privite şi citite ca atare.

Se disting astfel două niveluri de intelectuali. Primul nivel, pe care l-am putea numi intelectualitatea ,,Sf. Sava”, cuprinde personalităţi ca Eufrosin Poteca, Ion Heliade Rădulescu, Simeon Marcovici (a cărui gândire ne-a fost restituită nu de mult într-un volum îngrijit de autor), Petrache Poenaru, Costache Aristia, Florian Aron, August Treboniu Laurian ş.a.

Cel de-al doilea, este generaţia lui Nicolae Bălcescu, a Brătienilor, a lui C.A. Rosetti şi a altora mulţi, dacă-i socotim şi pe cei din al doilea şi al treilea plan.

Primii sunt, în principal, dascăli, teoreticieni, ideologi, formatori, deşi câte unii devin şi oameni de acţiune în Revoluţie. Ceilalţi sunt mai curând discipolii, direcţi sau indirecţi, ai celor dintâi, şi sunt mai ales oameni de acţiune, fac politică şi revoluţie, Dar evident, la rândul lor, prin pauze, sunt şi teoreticieni şi ideologi. La primii predomină, inevitabil, efortul ideologizării, la ceilalţi predomină efortul politic.

În paranteză fie spus, un aspect pe care vrem să-l evidenţiem aici cu mare plăcere este că, încercând să explice filiaţia ideilor şi caracterul paşnic al Revoluţiei, autorul izbuteşte, intenţionat sau nu, să prezinte strâns unite, adică aşa cum au şi fost în realitatea istorică, nişte niveluri ale intelectualităţii care tind să se impună atenţiei publicului în mod separat şi profund asimetric. Pentru publicul mai larg, generaţia Bălcescu a luat cu totul soarele generaţiei Poteca şi, fără să negăm nimic celei dintâi, simţim bucurie când cineva arată, ca acum Nicolae Isar, importanţa celei de-a doua.

La ,,Sf. Sava” este, în mod clar, un laborator ideologic care este strâns legat de generaţia Bălcescu şi induce puternic asupra acesteia. Dar că o face chiar în aşa de mare măsură, încât exclusiv de aici provine ,,caracterul paşnic” al Revoluţiei, iată o apreciere care ne-a trezit rezerve şi interogaţii. După noi, am arătat deja, dacă ar fi huzurit între resurse, intelectualitatea din nivelul doi (generaţia Revoluţiei) n-ar fi ales să fie paşnică şi înfrântă. Ar fi ales să fie violentă şi victorioasă. Ar fi ales să

- 125 -

radicalizeze până la victorie şi la atingerea obiectivelor. Atât Bălcescu, cât şi ,,liberalii radicali”, Brătianu şi Rosetti, n-ar fi ezitat să răscolească în lada resurselor dacă le-ar fi avut. Dovadă că şi fără să le aibă, Bălcescu rămâne un nedomolit: ,,Nu le avem? Ei bine, să le facem! Este goală lada? Ei bine, s-o umplem?”, iată ce ar putea spune Bălcescu (căruia autorul îi consacră un studiu special).

Bălcescu, pentru care Nicolae Isar are o consideraţie pe care i-o împărtăşim pe deplin, este, între toţi, cel mai conştient de insuficienţa resurselor, dar şi cel mai capabil să le construiască. Este cel care găseşte soluţiile şi ştie mereu ce are de făcut. Datorită lui gândirea politică românească cucereşte şi ea nivelul raţionalităţii mature pe care Occidentul îl cucerise datorită lui Voltaire. El atacă direct esenţa: împroprietărirea ţăranilor. Dar nu argumentează reforma cu considerente etice pe baza Evangheliei cum ar fi făcut Poteca şi alţii din laboratorul de la ,,Sf. Sava”. La Bălcescu, etapa aceasta a fost arsă dintr-un salt, deşi laboratorul este acela care l-a format. (În cazul său cel puţin, este limpede că educaţia din Occident bate educaţia autohtonă şi nu invers). Privirea îi rămâne limpede şi gândirea raţională. Dacă l-ai întreba, ţi-ar răspunde întâi că împroprietărirea ţăranilor ar aduce resursa socială, care lipseşte, umplând o parte din lada cea goală, apoi că i-ar ajuta pe ai lui să păstreze mai departe o Putere cucerită printr-o fisură conjuncturală, că ar ajuta Revoluţia să rămână victorioasă, altfel spus, că ar păstra pârtia deschisă pentru alunecarea altor reforme. Pe scurt, să observăm, un şir lung de argumente strict raţionale, nimic religios, în care valorilor moral-creştine ale educaţiei religioase pare că nu le mai vine niciodată rândul la argumentare.

Nu le-ar veni rândul nici în ideea lui cea mare: construirea unei armate naţionale. Nici aici n-ar pleca de la Evanghelie, ci, după cum avea obiceiul, de la istorie. Ar putea vorbi despre armata Romei republicane, subliniind că tăria ei venea din faptul că era formată din cetăţeni mici proprietari funciari, altfel spus din ţărani cu pământ. Fiindcă ştia de ce luptă, centurionul roman îşi proptea picioarele în ţărână şi lupta ca buldogul. Ar concluziona că asta trebuie să facem şi noi: să dăm ţăranilor pământ ca să-i face buldogi. Ar putea vorbi şi de Revoluţia Franceză care a împroprietărit ţăranii şi a făcut din ei ,,les gros bataillons”, unităţile care apoi au călcat în picioare orice inamic care le ameninţa proprietatea ş.a.m.d. La el accentul cade mereu asupra proprietăţii, funciare sau nu, căci, aşa cum găsim într-o scrisoare către Ghica, ,,libertatea fără proprietate e minciună”. Raţionamentul lui, rămas foarte limpede, este acesta: 1. Revoluţia îmi aduce puterea de a face reformă agrară; 2. realizez o societate de mici proprietari funciari; 3. fiindcă vor dori să şi-o apere din interior şi să se bucure de ea, vor dori să fie liberi aşa că pot să-i transform din supuşi în cetăţeni precum Revoluţia Franceză; 4. fiindcă vor dori să fie liberi şi s-o apere de un pericol extern (şi pericolul extern îl am), voi putea construi o armată naţională; 5. dacă am o armată naţională, revoluţiile care au rămas de făcut – o unificare şi o independenţă – devin strict o problemă de timp. O naţiune se construieşte oferind ceva de apărat unor oameni deveniţi cetăţeni. Şi ar fi putut concluziona aşa: 7. ,,Daţi-mi pământ pentru ţărani şi vă dau în schimb o Ţară!” - 126 -

Dar unde sunt valorile creştine de la ,,Sf. Sava” în silogismele acestea? Iar dincolo de învelişuri constatăm acelaşi lucru şi în gândirea celorlalţi: tot ce gândesc şi fac îşi are întemeierea într-un raţionalism care a crescut cu totul alături de Evanghelia lui Poteca. Şi atunci se ridică întrebarea: a rămas sau nu ceva din educaţia autohtonă? Aici ni se pare că Nicolae Isar are şi nu are dreptate. Având în vedere că el vorbeşte de o ,,împletire” între patriotism şi religie, este limpede că patriotismul este firul care s-a păstrat din educaţia de tip ,,Sf. Sava”, şi aici autorul are dreptate, în vreme ce firul religios este cel care s-a estompat devenind un bun instrumentabil.

Nu ne putem despărţi de Bălcescu înainte de a mai observa ceva referitor la studiul pe care i-l consacră autorul. În vreme ce toate celelalte studii ale volumului, fapt remarcabil, conţin doze mari şi foarte mari de noutate, iar unele, ca cel despre Al. Christofi, sunt construite cu totul numai din cărămidă nouă, ei bine, prin excepţie, tocmai studiul despre obiectul privilegiat al admiraţiei sale nu conţine aşa ceva. Mă întrebam de ce nu a lăsat deoparte acest studiu didactic care-i creează o discordanţă în cadrul volumului aşa că, întâlnindu-l într-o zi, l-am întrebat asupra faptului. ,,Ei, ştiţi, nu se poate fără Bălcescu” mi-a răspuns el şi atunci am înţeles: Bălcescu este ,,zece care-i şi întrece”, fără el nu se poate. Aşa este, aşa-l simţeau şi contemporanii lui, aşa trebuie să-l simţim şi noi. Spre exemplu, după Revoluţie îi vedem pe mulţi dintre lideri strânşi în emigraţie la Paris unde încearcă să se organizeze pentru o fază nouă, dar mai mult sunt prinşi de interpretări, certuri şi reproşuri reciproce în jurul celor proaspăt încheiate. Simt că sunt în criză şi-l aşteaptă pe Bălcescu ca pe un Mesia să ajungă la Paris ca să le facă ordine. (Într-unul din studii avem un citat elocvent asupra faptului, - p. 182-183 - ocazie cu care vrem să observăm încă ceva: că referirile la Bălcescu presărate prin diferitele studii au fost pentru noi mai interesante decât studiul special consacrat). Şi Bălcescu vine la Paris, face ce se aşteaptă de la el ş.a.m.d. Căci acesta este Bălcescu, centrul de sprijin, omul care nu dezamăgeşte niciodată.

În ce ne priveşte, gândul ne poartă şi la alt motiv pentru care studiile despre Bălcescu – ale oricui dacă sunt serioase – sunt binevenite în aceşti ani: să asaneze anume aiureli semidocte care s-au insinuat în opinia publică românească referitoare la această personalitate. Când s-au insinuat? În deceniul şi jumătate de după comunism. Cum s-a insinuat? Greu de spus, dar aş privi spre jurnalismul semidoct.

Dar mai exact la ce ne referim. Inepţia în circulaţie o vom sintetiza aşa: s-a observat că personalitatea lui Bălcescu a fost privilegiată şi reliefată în epoca comunistă care a încercat să-l prezinte ca pe cel mai strălucit paşoptist, conştiinţa care-şi depăşeşte epoca ş.a.m.d. Până aici totul bine, ce să spui la asta decât că este adevărat? Mai aveau şi comuniştii dreptate, nu e vina nimănui. Dar de la asta s-a mai făcut un pas, cel care despărţea adevărul de prostie, şi s-a indus ideea – trăsnete pe capul cui a făcut-o! – că Bălcescu a fost confiscat de comunişti!! Nerostită cu toată gura, ci mai mult indusă uşurel cu timpul, inepţia, oricât de gogonată, se pare a-şi fi cucerit un locşor în minţile unor oameni pentru care Bălcescu este doar o poză de prin manualele şcolare şi de prin emisiuni la televizor, căci nici nu vreau să mă gândesc că a cucerit mai mult de atât. Şi apoi, în consecinţă, altă belea logică: dacă a fost

- 127 -

îmbrăţişat de comunişti, rezultă că noi, ,,restauratorii adevărului” de după comunism, trebuie – reacţie mecanică! – să facem puţină lustraţie la adresa lui Bălcescu, să-l mai îndepărtăm din atenţie. Altfel spus, dacă epoca comunistă l-a ridicat pe Bălcescu şi i-a coborât pe Brătieni, noi epoca liberală, îl vom coborî pe Bălcescu şi-i vom ridica pe Brătieni.

Ce este aceasta? Istoriografie serioasă? Opinie publică sănătoasă? Categoric nu, niciuna, nici alta. Înseamnă a trata istoria după modă. Că moda se schimbă după revoluţii este de înţeles, că moda afectează nu doar textile, dar şi idei, iarăşi este de înţeles. Dar dacă la textile poate rămâne cum vrea ea, la ultimul aspect, moda la idei, noi nu suntem dispuşi să tolerăm. Aici trebuie corectată. Deci vom căuta să terminăm cu balansul pendulului dintr-o parte în alta, asta însemnând că îi vom ridica pe Brătieni cât este cazul lăsându-l şi pe Bălcescu acolo unde-i este locul, adică sus de tot. Altfel, dacă n-o facem – atenţie la acest pericol! – va trebui să tragem concluzia ca au fost mai inteligenţi comuniştii decât noi. Şi dacă noi, din orgoliu, n-o vom spune, o vor spune mâine alţii care se vor distra copios scriind studii pe seama noastră, ,,restauratorii adevărului” de după comunism.

Trebuie să evităm excesul, reacţia mecanică care combate greşeala cu greşeală, căci altfel uneori ajungi să disperi, privind cum o prostie dispare doar ca să lase locul alteia. Disperarea este un sindrom al perioadelor postrevoluţionare – ca şi a noastră astăzi, ca şi a lor atunci – şi este un pericol în toate cazurile. Contra ei am avea şi azi nevoie de un Bălcescu, niciodată excesiv, mereu echilibrat, privire limpede, niciodată disperat, infuzie energetică. Să vină nu la emigranţii de la Paris, ci la băştinaşii de la Bucureşti.

Iar ca să fie clar de tot amintim că cel care gândea că ,,libertatea fără proprietate e minciună” – frază care apare în ediţia operelor din epocă comunistă – nu putea fi înghiţit sau anexat de comunişti, fiindcă această frază singură le-ar rămâne în gât. Îi condamnă. Iar ideea că l-au anexat prin fals este falsă. Cum l-au falsificat dacă i-au tipărit astfel de fraze?

Iată cum am înţeles noi acel ,,Fără Bălcescu nu se poate” şi de ce l-am aprobat, cu toate că pe de altă parte, am spus-o, nu este cel mai bun studiu din volum. Dar să-l restaurăm pe Bălcescu deteriorat de semidocţii ,,restauratori ai adevărului” din mass-media postcomunistă, ei bine, iată o luptă în care voi fi fericit să mă plasez umăr la umăr lângă oameni ca Nicolae Isar.

Înaintând în volum întâlnim studiile despre emigraţie. Se vede aici o vână de veche şi temeinică şcoală istorică care se însărcinează să ne restituie istoria, dibuindu-i adevărul ascuns prin ungherele unde s-a retras să moară. Cercetările sale din arhive prelucrează şi pun în circulaţie documente inedite, şi în special corespondenţă, dintre care aceea a lui Al. Christofi este de excepţie.

Uneori te întrebi dacă ce se întâmplă cu emigraţia nu este mai interesant decât Revoluţia însăşi. În orice caz mai relevant. Cad tot felul de văluri. Între protagonişti se intersectează idei, dar acum, că marea miză a dispărut şi următoarea – pe care o va aduce războiul Crimeii – încă nu s-a conturat, oamenii îşi macină eşecul şi apare - 128 -

intervalul reproşurilor. Confruntate cu eşecul, nu toate psihologiile reacţionează la fel, unele rămân mari, altele se dovedesc mici. Curând privirea lui Bălcescu se stinge şi în locul ei, nota dominantă o va da privirea meschină a lui ,,Eliad” care insinuează interpretări rele şi seamănă vrajbe. Aproape în fiecare studiu autorul face referiri la cazul Ion Heliade Rădulescu, căruia îi consacră şi două studii, unul în care îl vedem prins în polemica cu Saint-Marc Girardin, altul axat pe celebra calomnie după care Brătianu, Rosetti, Bălcescu, Ghica ar fi fost oamenii Rusiei şi ar fi adoptat poziţii radicale pentru a-i oferi acesteia pretext de reprimare. Complet nedrept, complet fals, cum ne arată şi autorul. Dar – atenţie! – nu şi absurd, dovadă că mult mai târziu, Eminescu încă îl crede pe Eliad. Poate şi fiindcă dorea să-l creadă, dar, oricum, I. H. Rădulescu ar putea fi înţeles până la un punct căci, dacă ţinem seama de spaima obsesivă de Rusia, lucrurile puteau fi privite şi astfel.

Alte studii ne arată şi exilaţii care rămân mari, ca, spre exemplu, Scarlat Vârnav, fondatorul Bibliotecii Române de la Paris. Din multe puncte de vedere personalitatea lui contrastează cu a lui Eliad. Modestia retrasă a celui dintâi se opune orgoliului celui din urmă, unul rămâne constructiv până la capăt, celălalt devine principalul element distructiv al exilului. Unul îşi cheltuieşte averea pentru cauză, celălalt urmăreşte mereu să primească slujbe grase ş.a.m.d. Alţii, ca pictorul Iscovescu, apar aşa cum sunt, nici frumoşi, nici urâţi, sau împletind omeneşte albul cu negrul.

Afli multe din astfel de studii şi diverşi cititori vor fi atraşi de diverse aspecte. În ce ne priveşte, câştigul nostru din studiile despre emigraţie a fost în primul rând faptul i-am văzut în elemente de viaţă cotidiană pe emigranţii de la Istanbul şi de prin alte părţi din cadrul Imperiului otoman. Din motivele care se vor vedea imediat, pe noi aceştia ne interesau mai mult decât cei de la Paris. De ce? Fiindcă din aceste studii am luat măsura felului în care paşoptiştii noştri se inseraseră, mai mult, se conectaseră în societatea pestriţă a Imperiului. Erau bine aclimatizaţi şi se mişcau acolo ca peştii în apă, având relaţii importante, prieteni şi chiar influenţă. Spre exemplu, Iscovescu îşi vinde tablourile către o clientelă formată din notabilităţi otomane şi tot aşa achiziţionează sau vinde cai scumpi de rasă; la fel, o notabilitate otomană îi trimite la căpătâi doctorul personal ş.a.m.d. Sunt fapte cu semnificaţie. Toţi emigranţii sunt preocupaţi mai departe de politică şi evenimente. Cât despre generali, ca Tell şi Magheru, îi vedem şi pe aceştia preocupaţi de eventuale comenzi militare pe care le-ar putea primi în contextul războiului dintre Poartă şi Rusia (războiul Crimeii). Corolar peste toate, ajungem să înţelegem de ce aceşti oameni, care vruseseră să facă o Schimbare revoluţionară la Bucureşti, erau optimişti la ideea că o pot face acceptată de către Poartă fără violenţă: ştiau cum funcţionează hăţişul Imperiului acesta şi cunoşteau potecile. Periculoasă cu adevărat rămânea doar Rusia. Ei vor să lupte în războiul Crimeii, dar nu de partea puterii creştin-ortodoxe, ci împotriva ei, nu contra puterii islamice, ci alături de ea ca şi Occidentul. Vremurile cruciadelor au rămas prea mult în urmă, religia nu mai înseamnă nimic în afacerile internaţionale, eventual pretext şi camuflaj ca şi în afacerile interne. Iar paşoptiştii noştri sunt fiii vremurilor lor. - 129 -

Întrucât îl angajează pe Eminescu, ultimul studiu din volum este de interes larg, depăşind cu mult cercurile specialiştilor în istorie modernă. Oricine şi-a umplut cu Eminescu lungile nopţi de tinereţe – cum am făcut şi noi – va citi studiul acesta înaintea oricărui altul. Poate şi de aceea autorul l-a prezentat mai întâi unui public larg, sub forma unei comunicări şi abia ulterior l-a integrat în acest volum.

Dar, evident că nu poetul îl interesează aici pe Nicolae Isar, ci publicistul Eminescu faţă de fervoarea căruia îşi manifestă deschis o admiraţie deplină, temperată doar de simţul critic al istoricului. Foarte necesar simţul acesta, căci, se ştie, poetul avea întotdeauna verbul scânteietor, în schimb nu întotdeauna avea şi dreptate. Studiul ne şi reaminteşte câteva astfel de binecunoscute nedreptăţi, pe care Eminescu le-a făcut unor oameni ca I.C. Brătianu, C.A. Rosetti şi paşoptiştilor în general. Distingem aici cum – pare la noi un fel de soartă! – chemată să asaneze societatea românească, teoria maioresciană a ,,formelor fără fond” îşi cerea la rândul ei tributul de exagerări. Aşa se face că atacând politica liberalilor pe anumite aspecte concrete (convenţia cu Rusia la 1877), Eminescu nu ezita să accepte vechea acuză a lui Heliade Rădulescu, după care Brătianu şi Rosetti ar fi fost oamenii ruşilor şi la 1848 şi-ar fi modelat comportamentul în aşa fel, încât să legitimeze intervenţia acestora. Acuzaţie cumplită şi nedreaptă. ,,Şi iată cum – va reflecta aici cititorul – de la 1848 la 1878, trei lungi decenii n-au fost suficiente să facă dreptate lui Brătianu şi Rosetti… măcar acolo unde se putea face; hotărât lucru, politica este spaţiul de zburdălnicii al ingratitudinii. Păi dacă şi Eminescu poate fi ingrat…”

Dar Nicolae Isar nu ne reaminteşte de toate acestea ca să provoace astfel de reflecţii inutile şi deloc productive. Scopul său a fost doar acela de a crea valoarea de contrast pe fundalul căreia să evidenţieze mai bine excepţia. Ei, da, căci există o excepţie, una mare!!

Acest Eminescu care, fie şi pe nedrept, îi zgâria pe toţi cu peniţa lui ascuţită, avea şi el slăbiciunea lui: Kogălniceanu. Iată omul pe care el îl preţuieşte şi, iertându-l de a fi făcut politică în echipă cu adversarii, caută a-l distinge de ceilalţi ori de câte ori aruncă anatema. Autorul remarcă cu exemplificări cum ,,Eminescu se străduieşte să-l scoată, într-un fel, pe Kogălniceanu din aria acuzaţiilor sale” (p. 255). Cât despre felul în care face poetul lucrul acesta şi în ce conjuncturi politice reiese foarte clar din text, aşa că îi lăsăm cititorului neatinsă plăcerea lecturii proprii.

Vom mai spune aici doar că, împărtăşind consideraţia profesorului Nicolae Isar pentru Eminescu, astfel de studii ne fac cu deosebire plăcere. Subscriem şi la concluzia acestuia că opiniile poetului asupra liberalilor radicali ,,sunt subiective şi de cele mai multe ori nedrepte” (p. 258). Fireşte, ştiindu-l mare cunoscător al figurilor de la 1848 şi din a doua jumătate a secolului XIX, această concluzie nu ne uimeşte deloc, era normal să le facă dreptate liberalilor radicali. Ne uimim doar de faptul că, deşi până la urmă, să observăm, exprimă o concluzie tranşantă, autorul pare să o facă tremurător, parcă cerându-i iertare lui Eminescu că îl consideră subiectiv şi nedrept. Acolo unde o face, pe ultima pagină, Nicolae Isar aşează din abundenţă formule măgulitoare şi compensative precum ,,gânditorul de geniu care a fost Eminescu”,

- 130 -

,,marele poet şi gânditor politic” şi iarăşi ,,omului de geniu care a fost Eminescu”. Cam prea mult pentru o pagină! Pare a fi tributul menit să liniştească suspiciunea unor cititori care i-ar reproşa concluzia. Parcă ar vrea să le strige acestora: ,,Staţi liniştiţi, nu încerc să-l scad pe Eminescu!”

De ce oare toate acestea? În mod normal, dacă concluzia sa are acoperire şi este ştiinţific corectă – şi este – autorul n-ar mai trebui să aibă nicio grijă. Ei da, aşa este, însă într-o situaţie normală, cum aici nu este cazul.

Aici, adică în speţă Eminescu, situaţia este de aşa natură că nu avem un singur Eminescu, ci doi. Unul este Eminescu-omul, celălalt este Eminescu-mitul naţional. Aşa cum autorul ar putea să explice mai cu amănuntul, căci este specialist exact pe intervalul istoric de trebuinţă, în procesul istoric care a maturat naţiunea română în calitatea ei de naţiune română, sarcina de bază a fost aceea de a construi miturile şi tabuurile, adică altarele sacre din interiorul fiecărui român. Mai trebuie să amintim truismul că o naţiune nu există fără miturile ei şi deci trebuie să le creeze cu orice preţ? Literatura şi istoria, scriitorii şi istoricii, iată domeniile şi oamenii care au forjat miturile românilor; aceleaşi şi aceiaşi ca pretutindeni unde s-au format naţiuni. Eminescu? După ce a pus şi el din greu umărul la zidiri de mituri, a sfârşit prin a deveni el însuşi un mit, poate cel mai mare. Românii l-au sacralizat şi l-au aşezat în centrul unui Panteon imaginar, fără cupole şi marmuri, dar tocmai de aceea mai adevărat, mai rezistent, mai arzător apărat.

Astăzi? Din stânga, din dreapta, felurite voci deplâng că Eminescu nu mai este citit – îngrijorător, mai ales de tineri! – şi deduc de aici un declin al sentimentului naţional pe care, de asemenea, îl deplâng. E o corelaţie aici, nu ştim cât de corectă. Să le luăm pe rând.

Că nu-l mai citesc ca poet, într-un fel este chiar mai bine, căci există un fel de lectură pe care nici nu trebuie s-o regretăm, şi ne gândim la lectura sărmanilor imitatori de pe la început de XX, sau la lectura liceenilor interbelici plimbători de fetişcane romanţioase. Decât aşa mai bine deloc, sau, cum zice el, ,,decât un vis searbăd, mai bine nimic”. Nu e pierdere mare. Ducă-se, rămâne cine trebuie. Dar va rămâne? – întreabă scepticii. Da, răspundem noi, va rămâne, nicio grijă, nu ştim exact cum se va petrece lucrul acesta, dar va fi în acelaşi fel şi după aceeaşi lege misterioasă care face ca în era muzicii rock ţâşnită din puzderie de difuzoare, să rămână, nu se ştie cum, un trei la mie pentru Beethoven şi Brahms. Un trei la mie va rămâne şi pentru Eminescu, iar restul, încă odată o spunem, nu trebuie regretat.

Că nu-l mai citesc ca jurnalist? Dar când l-au citit? Şi iarăşi, doar că din alt motiv, nimic nu-i condamnabil, nimic nu-i regretabil. L-au citit, atât cât au făcut-o, atunci, în epocă. Un jurnalist, oricare, fie şi Eminescu, se citeşte doar în imediatul său, căci ce scrie el este pură reacţie electrică la eveniment. Apoi, şi este firesc, nu-l mai citeşte nimeni, excepţie, desigur, acel tip uman care rămâne în urmă să facă ordine în toate: specialistul. Adică istoricul, mai întotdeauna, şi, în funcţie de caz, specialistul de resort. Atâta rămâne. Şi iarăşi nu e mare pierdere. Voi încerca să argumentez şi aceasta.

- 131 -

E adevărat că scrie sclipitor – ne asociem la admiraţia profesorului Nicolae Isar – dar conţinutul este discutabil. Are dreptate multă. Are greşeală multă. Discernerea ar fi dificilă, de fapt imposibilă pentru nespecialist, iar operaţiunea în sine ar presupune distrugerea mitului căci miturile nu se analizează, ci se trăiesc. Atunci fetişizat ca ansamblu? În această situaţie Eminescu devine la fel de dificil pentru contemporanii noştri pe cât a fost pentru contemporanii lui căci ne-ar induce o solidarizare şi cu idei sau atitudini caracteristice unui tip de naţionalism de care dorim să ne îndepărtăm. În consecinţă, pentru Eminescu-mit naţional, Eminescu-jurnalistul este un material contraproductiv. Rămâne doar Eminescu-poetul.

Pe de altă parte, toată discuţia – că este citit sau necitit – s-ar putea să conteze puţin. Eminescu rămâne pentru români ceea ce sunt mânăstirile din Kosovo pentru sârbi: nu neapărat le vizitează, dar trebuie să ştie că sunt acolo.

Zusammenfassung Dieser Artikel wurde ursprünglich als eine Besprechung des Buches von

Professor Dr. Nicolae Isar, „Aus der Geschichte der Generation von 1848. Revolution – Exil – Historisches Schicksal“ gedacht. Aber weil der Autor sich sehr an dem Thema der Revolution von 1848 begeisterte, entstand eine richtige Erörterung mit vielen Hinweisen auch zur Zeitgeschichte.

- 132 -

SITUAŢIA EVREILOR ÎN PRINCIPATELE ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Ioan Codruţ LUCINESCU

Spaţiul românesc s-a îmbogăţit încă din Evul Mediu cu unele comunităţi etnice ce au jucat un rol important de-a lungul istoriei naţionale; una din aceasta a fost comunitatea iudaică. Existenţa evreilor în Ţara Românească este menţionată de timpuriu, în 1330 la Cetatea Albă, iar în secolul al XVI-lea la Bucureşti. În cea mai mare parte, aceştia sunt sefarzi, veniţi din ţările din jurul Mediteranei, fiind evaluaţi la circa 10 000 în anul 1810 pentru toată Ţara Românească1. Clausewitz înaintează în 1824 cifra de şase mii numai pentru capitala Bucureşti. Aveau aici o sinagogă mare, iar situaţia lor economică era destul de înfloritoare. Francezul de Giers notează în mod semnificativ: „Exista, la Bucureşti, o mică populaţie evreiască. Era alcătuită, în primul rând, din ceea ce numim evrei spanioli, care sunt foarte răspândiţi în răsărit şi care, în toate privinţele, au o situaţie incomparabil mai bună decât evreii polonezi. Printre ei, se află persoane vrednice de tot respectul, cei mai mulţi fiind bancheri”2. Tot de Giers afirmă că imigrarea lor, în Muntenia, era în acea perioadă îngrădită: „Se văd pe ici pe colo (la Bucureşti) nişte magherniţe, dar mult mai arătoase şi mai curate decât cele de la Iaşi, deoarece, aici, nu sunt evrei, stabilirea lor în Valahia fiind, pe atunci, aproape neîngăduită. Acest element este înlocuit, la Bucureşti, cu bulgari, sârbi, unguri, greci, armeni, albanezi”3.

Situaţia este cu totul alta în Moldova, unde – mai ales după pacea de la Adrianopol (1829), care introduce Ţările Române în circuitul marelui comerţ internaţional – afluxul de evrei din Rusia şi din Galiţia austriacă ia curând dimensiunile unei adevărate migraţii. Din cele câteva date statistice4 deţinute despre Moldova, reiese faptul că populaţia evreiască creşte considerabil în doar trei decenii – 12 000 în 1803, 18 000 în 1820, 31 000 în 1831, 80 000 în 1838. În 1837, agentul francez Duclos afirma: „Evreii ... se îmbulzesc să vină în Moldova, unde domneşte o 1 Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 179 2 Ibidem 3 Ibidem 4 Ibidem, p. 180

- 133 -

mare libertate individuală. Numărul celor sosiţi de şase luni încoace este de 10 000”. Imigraţia era încurajată de consulii străini, care vedeau în aceasta un prilej de a spori numărul protejaţilor lor, de la care percepeau adeseori taxe pentru a fi favorizaţi în raporturile cu autorităţile locale. Această situaţie favorizantă se datora realităţilor sociale şi economice moldoveneşti: lipsa unei clase mijlocii bine structurate, în stare să se opună ofensivei acestor întreprinzători versaţi, pasivitatea ţăranilor, complicitatea boierilor pe care-i serveau cu multă dibăcie, ca oameni buni la toate, ca zarafi şi, mai ales, ca stăpâni de cârciumi la sate. De exemplu, dările provenind de la evrei erau arendate de către stat boierilor constituiţi în societăţi anume făcute pentru aceasta5.

Activitatea economică a comunităţii evreieşti moldovene nu începe însă cu marea migraţie din anii 1830-1840, aceasta fiind mult anterioară. Viceconsulul Parrant, în scrisoarea lui către Talleyrand, din 11 iunie 1798, ţine să-i atragă atenţia cetăţeanului ministru asupra piedicii pe care o reprezintă evreii pentru începutul unui comerţ francez în Moldova: „În ţara aceasta, mai există şi altă clasă de indivizi, cea a evreilor, al căror număr este mare, dar care sunt mai dispreţuiţi decât alţi supuşi; uneori sunt totuşi ocrotiţi de cârmuire, care ia mulţi bani de la ei. Ca pretutindeni, oamenii de acest soi, bine distinct, alcătuiesc un grup al lor şi se ocupă cu lucruri de pe urma cărora se câştigă mult, şi, în general, cu tot ce este pe potriva zgârceniei lor ... Într-adevăr, evreii ştiu să-şi procure, oriunde, cu multă sârguinţă, mărfurile cele mai cerute, şi fac aceasta cu o economie atât de sordidă, încât, oricând, pot să le dea sub preţul curent. Este un lucru foarte important, de care trebuie să ţină seama negustorii ce au de gând să pună pe picioare, în provinciile acestea, un comerţ ceva mai temeinic”6.

Populaţia Moldovei creşte considerabil, de la 1 267.000 locuitori în anul 1831, la 1 419 000 locuitori în anul 1837. Diferenţe evidente observăm şi între populaţiile evreieşti din cele două capitale ale Principatelor Române. În 1838, conform datelor puse în circulaţie în acea vreme de Adolphe Joane, avocat şi ziarist francez ce călătoreşte în Principate7; astfel, dacă în Bucureşti trăiau circa 4.800 evrei dintr-un total de 106.000, în Iaşi situaţia este cu totul alta: din cei aproape 54.000 locuitori, 12.800 erau evrei, având în cea mai mare parte ocupaţii productive şi prin urmare un rol economic foarte important. Pe baza registrelor fiscale, constatăm un număr foarte important de negustori şi meşteri evrei – 10.404, apropiat de cel al negustorilor şi meşteşugarilor creştini – 11.100. Statisticile mai indică 139.723 ţărani plătitori de biruri, 26.861 contribuabili deţinători de privilegii, 60661 locuitori scutiţi de impozite, 1820 cârciumari rurali scutiţi de impozite8. 5 Ibidem 6 Ibidem, p. 181 7 Mihail Opriţescu, Economia în Principatele Române 1829-1866, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p.100. 8 Ibidem, p. 96

- 134 -

Astfel, din cei aproximativ 250.000 contribuabili, fireşti în condiţiile unei economii moderne, peste o treime nu plăteau impozite sau beneficiau de privilegii fiscale. Dacă avem în vedere că cei 60 661 de locuitori scutiţi de impozite erau deţinătorii celor mai importante averi din ţară9, se înţelege rolul pe care îl jucau contribuabilii evrei pentru finanţele statului moldovean. În sprijinul acestor afirmaţii vin şi relatările lui Alecu Russo, care în descrierea pitorească pe care o face capitalei Moldovei în 1840, susţine imaginea unei comunităţi evreieşti dinamice şi active social şi economic: „Convertirile (evreilor) au fost, se pare, mai frecvente în secolele precedente, când pot fi citate familii de evrei botezaţi intrate în rândul boierilor; deşi, după aceea, se sileau să-şi ascundă obârşia. Cazul cel mai celebru - şi cel mai controversat - este cel al lui Vasile Alecsandri, al cărui bunic dinspre tată, la sfârşitul veacului al VIII-lea, a fost un evreu botezat.

Cu toată această relativă izolare a comunităţii evreieşti, am văzut că, datorită puterii lor financiare, unele familii evreieşti au urcat până la cel mai înalt nivel social. Acestea ţin băncile cele mai puternice; au simţul economiei, al prudenţei, al solidarităţii. Întreţin legături strânse cu centrele financiare din Occident. Sunt citaţi îndeosebi bancherul Mihai Daniel din Iaşi şi fiul său Israel; la Bucureşti, bancherii Solomon Halfon şi Manoah Hillel: acesta se are bine cu domnitorul Alexandru Ghica şi-şi lasă averea Universităţii, pentru burse şi premii”10.

Prin urmare, România devine pentru sute de mii de evrei din Rusia sau Imperiul austriac un adevărat pământ al făgăduinţei. Deoarece, în special, în spaţiul rusesc sunt supuşi unor grave persecuţii şi repetate pogromuri, ei descoperă în Principatele Române un excelent loc pentru a-şi exercita abilităţile negustoreşti sau a dezvolta diverse tipuri de afaceri, cu precădere legat de creditul atât de solicitat de boierimea românească, dornică să ajungă rapid la un standard de viaţă occidental. După 1866, perspectivele sunt de asemenea promiţătoare, dezvoltarea economică accelerată având mare nevoie de asemenea persoane, mai ales că ponderea românilor în categoria întreprinzătorilor era foarte redusă. Statul român avea pe lângă o toleranţă sporită şi un sistem economic flexibil ce permitea dezvoltarea afacerilor indiferent de naţionalitatea celui care o iniţiază.

În România, conform datelor oferite de recensământul din 1860, la o populaţie de 4.424.961 de locuitori, existau 135.000 evrei. În 1876, unii autori estimau populaţia ţării la 5.042.000 de locuitori, din care 265.000 evrei. În acelaşi timp, presa românească estima numărul evreilor din ţară la 400-500 00011. Numai în Moldova trăiau aproape 300.000, în special, în târguri şi oraşe. În Iaşi, de pildă, din cei 80.000 de locuitori, peste jumătate erau evrei. În linii generale, această comunitate evreiască făcea parte din clasa de mijloc românească, compusă în cea mai mare din elemente străine, incluzând pe lângă evrei, greci şi slavi din sud. Această stare de fapt era 9 Ibidem 10 N.Djuvara, op. cit., p. 182 11 Ion Stanciu (coordonator), The Jews in the Romanian history, Editura Silex, Bucureşti, 1997, p. 117

- 135 -

rezultatul înapoierii în care se găsea spaţiul românesc, aflat de sute de ani sub dominaţia Imperiului Otoman, el însuşi primitiv şi incapabil să ţină pasul cu evoluţia din Europa Occidentală.

Realităţile social-economice nu puteau fi schimbate prea rapid şi de aceea, voci moderate, aparţinând în special conservatorilor, subliniau totuşi rolul foarte important, modernizator pe care îl jucau evreii în comerţ şi finanţe; de altfel, aceste opinii nu făceau decât să exprime realitatea, viaţa economică fiind dominată de elementul străin.

În 1866, când Constituţia ce trebuia să legifereze noul regim monarhic-constituţional se află în atenţia opiniei publice, problema evreiască revine în forţă; în timpul dezbaterii în Constituantă a art.7 privind naturalizarea evreilor, soseşte în Capitală Adolphe Cremieux, preşedintele „Alianţei israelite universale”12. Presiunile acestuia asupra guvernului român - deopotrivă ameninţări şi şantaj - determină reacţii ale bucureştenilor, care la 20 iunie devastează mai multe magazine evreieşti şi distrug noua sinagogă din Bucureşti, încă neterminată. Adunarea Constituantă, sub impresia acestei manifestări, votează art. 7 din Constituţie care stabilea că „numai străinii de rituri creştine pot obţine naturalizarea”13. Alianţa israelită intervine pe lângă cabinetele europene, apărând astfel „problema evreiască”, care a generat vii polemici în ţară şi a făcut mult rău imaginii României în străinătate. În Memoriile sale, regele Carol I relatează acest eveniment cu totul neaşteptat din partea unei populaţii tolerante şi obişnuite de mult timp cu existenţa străinilor în număr mare: „Antisemiţii, la care s-au alăturat, fireşte, scandalagiii de profesie şi toţi adversarii ordinii noi, se adunaseră în faţa Camerei şi, pe când înăuntru câţiva deputaţi moldoveni protestau de la tribună contra egalităţii politice a evreilor, ceilalţi strigau pe la porţi. Prea târziu luă cuvântul Ion Brătianu şi declară în numele guvernului că retrage articolul combătut; deputaţii au izbucnit, ce e drept, în aplauze furtunoase, dar mulţimea zgomotoasă de afară nu se mai potoli, ci porni ca un puhoi pe dealul Mitropoliei, în jos, prin oraş, până înaintea sinagogii. Această biserică, de curând construită într-un stil frumos, fu dărâmată cu desăvîrşire”14. Domnitorul ia măsuri energice pentru calmarea spiritelor, dând exemplu personal prin donarea a 6.000 de galbeni din caseta personală pentru reconstrucţia sinagogii.

Astfel, minoritatea evreiască este tratată ca „un corp străin” în interiorul societăţii româneşti. De altfel, în Moldova exista un puternic curent antievreiesc, concretizat şi prin acţiunile unui partid politic intitulat Fracţiunea liberală şi independentă, condus de profesorul Nicolae Ionescu, unul dintre redactorii gazetei „Tribuna română” şi care milita pentru diminuarea rolului economic al comunităţii iudaice, mergând dacă este necesar până la formula expulzării15. În mod curent, 12 Ion Mamina, Ion Bulei, Guverne şi guvernanţi 1866-1916, Editura Silex, Bucureşti, 1994, p. 13 13 Ibidem 14 Stelian Neagoe (coordonator), Memoriile regelui Carol întâi al României, vol.1, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1994, p. 72 15 Istoria Romîniei, vol.4, Editura Academiei RPR, 1964, p. 539

- 136 -

membrii acestei grupări au fost numiţi liberali-fracţionişti. Este momentul de început al ideii potrivit căreia evreii nu trebuiau sa se bucure de drepturi politice, prin inserarea în Constituţie a unor articole speciale în acest sens. În martie 1867, guvernul liberal Kreţulescu, pentru menţinerea fragilei coaliţii din care făceau parte şi liberalii-fracţionişti, trimite prefecţilor, prin ministrul Afacerilor Interne, Ion C. Brătianu, un ordin circular în care le cerea să ia măsurile prevăzute de legi împotriva celor fără bilete de legitimare, în special contra „vagabonzilor” veniţi din alte ţări16. Măsura s-a aplicat cu rigoare numai contra evreilor, lovind nu numai pe cei veniţi de curând, fără paşapoarte, ci şi pe mulţi dintre micii burghezi aşezaţi mai demult sau chiar născuţi în ţară.

Împotriva aplicării ei s-au ridicat gazeta „Independenţa română”, care apărea la Bucureşti în limbile germană şi română, sub influenţa consulatului austriac şi „Gazeta de Iaşi”, organ conservator. Guvernul Austriei, care avea mulţi supuşi printre cei expulzaţi, a protestat pe lângă guvernul român; o parte a presei din Austria, Franţa şi Anglia a pornit o vie campanie împotriva expulzărilor ordonate de Brătianu, însuşi Napoleon al III-lea arătându-se nemulţumit17.

Întrucât o parte din cei prigoniţi erau arendaşi de moşii sau de cârciumi şi hanuri situate pe marile moşii din Moldova, marii proprietari funciari au alcătuit un memoriu, înaintat domnitorului la 12 mai 1867, în care protestau contra măsurilor luate şi arătau că au fost declaraţi „vagabonzi” de către comisia specială a primăriei din Iaşi 90 de evrei, toţi cu profesiuni precise, 8 dintre ei şi proprietari de case; 37 fuseseră expulzaţi, iar restul daţi în judecată. Măsurile administrative contra evreilor au fost însă şi mai mult înăsprite printr-o nouă circulară din 7 iulie 1867, în care se ordona prefecţilor ca atât la oraşe, cât şi la sate, exercitarea comerţului cu băuturi alcoolice să nu se facă „de persoane care nu prezintă destule garanţii de probitate şi de moralitate...”18. În câteva oraşe moldoveneşti, Fracţiunea a provocat tulburări împotriva populaţiei evreieşti, dar fără urmări serioase. De altfel, interesele economice şi rolul jucat de evrei în susţinerea financiară a marilor proprietari au condus la calmarea spiritelor într-o bună măsură şi la reluarea activităţilor lor obişnuite; de altfel, erau greu de înlocuit în lipsa unei burghezii româneşti puternice.

Războiul ruso-turc, care va antrena rapid şi România, va avea importante consecinţe şi pentru evreii din ţara noastră, prin oficializarea dreptului acestora de a deveni cetăţeni români. Dar drumul a fost anevoios şi plin de obstacole politice şi sociale nu numai interne, „chestiunea evreiască” căpătând din nou largi ecouri internaţionale.

Între 1 iunie-1 iulie 1878 se desfăşoară Congresul de pace de la Berlin, care trebuia să reinstituie în Europa echilibrul rupt prin victoria Rusiei în războiul cu Imperiul Otoman. Deciziile politice sunt deosebit de importante, României 16 Ibidem, p. 542 17 Ibidem 18 Ibidem

- 137 -

recunoscându-i-se independenţa, însă condiţionată de modificarea art.7 privitoare la drepturile evreilor. Ţara trece printr-o perioadă dificilă, problema israelită încingând spiritele, în special, în Moldova. De altfel, principala preocupare a guvernului Ion C. Brătianu este aceea de a crea condiţiile sociale şi politice pentru revizuirea Constituţiei. Proiectul de modificare a art.7 este supus dezbaterii Corpurilor legiuitoare în februarie 1879. De la început apar divergenţe între poziţia oamenilor politici români şi cea a diplomaţiilor occidentale, premierul I.C. Brătianu exprimând părerea că, „ar fi a ne sinucide dacă am da astăzi împământenirea la toţi israeliţii în masă”19. După lungi discuţii, Parlamentul se pronunţă pentru revizuire şi este dizolvat la 25 martie, în scopul organizării alegerilor parlamentare generale pentru Constituantă. La această ultimă şedinţă participă şi domnitorul Carol, care mulţumeşte pentru decizia înţeleaptă, ce „va face poate să dispară în străinătate neîncrederea ce mai există încă”20.

După validarea alegerilor, dezbaterile propriu-zise încep în ziua de 22 mai 1879 într-o atmosferă tensionată, deoarece în timp ce opinia publică românească se manifesta împotriva revizuirii art.7, Alianţa israelită universală acţiona energic pe lângă cabinetele europene, stăruind să se impună României soluţionarea rapidă a problemei. Incapacitatea guvernului de a impune rezolvarea imediată a problemei duce la o gravă criză ministerială, Brătianu anunţându-şi la 4 iulie intenţia de a se retrage; dar în acelaşi timp ministrul român la Berlin, D.A. Sturdza, anunţă Bucureştiul că ministrul german von Radowitz i-a comunicat faptul că ţara noastră trebuie neapărat să se supună prevederilor Tratatului de la Berlin, altfel va suporta consecinţele. În faţa pericolului unor acţiuni concertate ale puterilor europene contra noastră, noul guvern Brătianu instalat la 11 iulie, vine cu propunerea naturalizării individuale a evreilor, prin lege specială pentru fiecare caz în parte21. În acest spirit este şi redactat textul modificat al art. 7 din Constituţie, votat de Adunarea Deputaţilor la 6 octombrie, de Senat la 11 octombrie şi promulgat de domnitor la 13 octombrie 1879. Se preciza: „Diferenţa de credinţe religioase şi confesiuni nu constituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”. Puteau dobândi cetăţenia română - numai individual - toţi acei care adresau guvernului o cerere în acest sens şi în care arătau capitalul pe care îl posedă, profesiunea sau meseria ce exercită şi aveau un stagiu în ţară de cel puţin zece ani22. Erau scutiţi de aceste condiţii străinii care înfiinţaseră întreprinderi industriale şi comerciale, aplicaseră invenţii utile, precum şi aceia care luaseră parte la războiul de independenţă. Imediat au primit cetăţenia aproape 1000 de evrei ce fuseseră înrolaţi în armata română23. Până la primul război mondial însă, numai o mică parte din sutele de mii de evrei din Regat vor obţine cetăţenia română; procesul integrării complete a comunităţii evreieşti în societatea 19 I. Mamina, I. Bulei, op. cit., p. 47 20 Ibidem 21 Ibidem, p. 48 22 Ibidem 23 I. Stanciu, op.cit., p. 113

- 138 -

românească se va termina abia odată cu Marea Unire, când vor obţine toţi, atât cei din Vechiul Regat cât şi aceia din Basarabia şi teritoriile aflate până atunci sub dominaţie austro-ungară, drepturi civile şi politice egale cu ale majorităţii.

Era un proces firesc, deoarece rolul evreilor în viaţa economică românească va creşte continuu până la sfârşitul secolului al 19-lea şi după aceea; astfel, statisticile industriale24 din 1901-1902 arătau că evreii reprezentau 1/3 din directorii întreprinderilor, mai mult de 50% din meseriaşi, 40% din comercianţi, aproape un sfert din bancheri şi marii acţionari etc. În general, prezenţa evreilor în economia românească depăşea procentul de 25%.

Însă aportul comunităţii evreieşti la modernizarea societăţii noastre este mult mai amplu decât cel strict economic; integrarea spirituală se afla deja într-un stadiu avansat, mai ales că mulţi evrei proveneau din familii cu o solidă bază intelectuală şi care urmăreau să se afirme în noua lor patrie prin profesiuni foarte necesare procesului de „europenizare” al României. Astfel, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se impun în viaţa ştiinţifică românească personalităţi precum: Barasch şi Wertlheimer, importanţi fizicieni şi autori de enciclopedii ştiinţifice; L. Colman, cunoscut geograf; David Emanuel, remarcabil matematician; L. Negrescu, arhitect recunoscut; L. Edeleanu, foarte cunoscut chimist, exploratorul Iuliu Popper, inventatorul B.I. Rosen, ca să nu mai menţionăm cei formaţi în ştiinţele social-umaniste (filologie, economie, artişti, oameni ai cărţii)25. Catalogul Contribuţia evreilor la cultura şi civilizaţia românească26, menţionează pentru ultimele decenii ale secolului al XIX-lea aproximativ 50 de specialişti remarcabili în ştiinţele exacte, teoretice şi tehnice, câteva zeci de medici, biologi şi alţii; câteva zeci de profesori şi specialişti în pedagogie, în jur de o sută de artişti în domeniile artei, literaturii, filosofiei, ştiinţelor umaniste. Şi aceasta în numai câteva decenii!

Din păcate, secolul XX va reprezenta un moment extrem de dificil pentru evreii din întreaga Europă, de grave probleme nefiind scutită nici comunitatea din România Mare, ajunsă la impresionanta cifră de aproape 800.000 membri după unirea tuturor provinciilor româneşti. Exterminarea comunităţii evreieşti transilvănene începând cu august 1940, deportările în masă ale evreilor basarabeni practicate de autorităţile române aliate cu Germania, foametea şi alte lipsuri din timpul celui de-al doilea război mondial au redus dramatic numărul evreilor din România după 1945. Emigrările masive în noul stat Israel, înfiinţat în 1948, au avut acelaşi rezultat cu cel înregistrat de emigrarea altei comunităţi foarte importante pentru societatea românească, şi anume cea germană: practic dispariţia comunităţii evreieşti ca factor social, cultural sau economic în România postbelică. Şi odată cu aceasta s-a pierdut o parte semnificativă din diversitatea etnică şi culturală care dădea o notă aparte societăţii şi culturii româneşti moderne. 24 Ibidem, p. 103 25 Ibidem 26 Ibidem

- 139 -

Zusammenfassung

Der Autor stellt die Situation der Juden in den Rumänischen Fürstentümern im 19. Jahrhundert vor, indem man statistische Informationen und die Entwicklung ihrer juristischen und politischen Lage im Laufe der Zeit bespricht. Die Schlussfolgerung des Artikels bezieht sich auf den beträchtlichen Einfluss der Juden auf die rumänische Kultur und Zivilisation, sowie auch auf den Modernisierungsprozess Rumäniens.

- 140 -

UN MEDIC ÎN SLUJBA COMUNITĂŢII GĂLĂŢENE. Dr. ARISTIDE SERFIOTI

Mariana-Delia POHRIB

În anul 1960, un lucrător al Arhivelor Statului, filiala Galaţi, descoperea cu ocazia unui control efectuat la Spitalul nr. 1 din Galaţi, în subsolul clădirii administrative un număr de 18 volume legate, conţinând acte în legătură cu viaţa şi activitatea doctorului A. Serfioti, precum şi cu fondarea şi întreţinerea spitalului, al cărui medic-şef a fost pe o îndelungată perioadă. Actele care compun această colecţie, aflată în prezent la DJAN Galaţi, foarte variate, începând cu cărţi de vizită, fotografii, fotocopii, scrisori, reţete medicale, chitanţe, autorizaţii de construcţii şi terminând cu acte de proprietate, testamente, acte de donaţie etc., furnizează informaţii asupra relaţiilor agrare, asupra războiului din 1877, începuturilor şi evoluţiei Spitalului Elisabeta Doamna, asupra construcţiei de căi ferate, asupra situaţiei materiale şi sociale a negustorimii gălăţene şi nu în ultimul rând asupra activităţii doctorului Serfioti. Pe baza acestor documente, vom încerca în câteva rânduri să realizăm o prezentare a activităţii, o creionare a personalităţii acestuia.

Aristide Serfioti s-a născut la 20 iulie 1828 la Naxos (Grecia)1, din părinţii Chiriac şi Maria. Din păcate, nu se cunosc date asupra vieţii şi familiei în perioada copilăriei şi adolescenţei. Mai târziu studiază medicina la München, din documente reieşind că în anul 1850 era medic candidat în acest oraş, iar în anul următor îşi ia diploma de doctor în medicină2.

Scrisorile primite în anul 1853 ne îndreptăţesc să credem că a locuit pentru o perioadă de timp la Viena3. Cu ce ocazie se stabileşte în România, nu se ştie, dar în anul 1852, Comitetul Sanitar din Iaşi îi acordă dreptul de liberă practică4. La sfârşitul anului 1853, la 29 decembrie, cere Epitropiei Generale Sf. Spiridon să fie numit medic primar la filiala gălăţeană, luând postul în primire la 22 ianuarie 1854. După 20 august 1863 va fi numit şi epitrop al spitalului în locul lui Iancu Fote, păstrând această funcţie până la 16 august 1867, activând în acelaşi timp şi la Spitalul Militar începând cu anul 1 Informaţie preluată din prefaţa inventarului colecţiei „Dr. Aristide Serfioti”, aflată la DJAN Galaţi 2 DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 19/1875, f. 12 3 Informaţie preluată din prefaţa inventarului colecţiei „Dr. Aristide Serfioti”, aflată la DJAN Galaţi 4 DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 19/1875, f. 12

- 141 -

1854, până la 16 august 1870 când demisionează din cadrele armatei5. În perioada 1 ianuarie 1854 – 24 martie 1855 se înscrie ca doctor în armata Moldovei, unde va avea următoarele grade: 24 martie 1855 –7 mai 1857 – căpitan; 7 mai 1857 – 2 octombrie 1858 – maior; 2 octombrie 1858- 15 februarie 1868- colonel6.

La începutul deceniului al VII-lea al secolului al XIX-lea, mai precis în anul 1862, Elena Cuza dăruieşte municipalităţii suma de 1000 de galbeni pentru construirea primului spital civil din Galaţi7. Există numeroase mărturii documentare referitoare la condiţiile grele de exercitare a profesiunii de medic, problemele de ordin financiar, material cu care se confruntau aceştia, inexistenţa bazei logistice şi nu în ultimul rând existenţa unei largi pături paupere fără cunoştinţe elementare de igienă.

Spitalul Epitropiei Generale „Sf. Spiridon” funcţiona, în condiţii destul de grele, în primul rând, din cauza clădirii care era necorespunzătoare. Cu toate acestea dr. A. Baudella constata cu ocazia unei inspecţii făcute, la 12 noiembrie 1853, în prezenţa epitropului spitalului, că „tot spitalul s-a aflat în bună regulă, curat, fără a lipsi bolnavilor cele trebuincioase”.

Dr. A. Serfioti comunica Epitropiei, după câteva luni, impresii cu totul diferite: „Spitalul se găseşte in rea stare, lipsindu-i cele mai multe obiecte de neapărat trebuitoare… edificiul acesta chiar din capul locului nu s-a clădit precum cerea destinaţia societăţii, despărţirea odăilor speciale, dispoziţia ferestrelor... îi dau mai curând asemănarea unei închisori sau casă de alienaţi decât un spital”. Pentru remedierea acestei nenorocite situaţii, dr. Serfioti cere constituirea unui alt „institut”, tot în curtea spitalului actual, dar care să poată avea 160 de paturi8.

M. Kogălniceanu vizitând Galaţii la 24 sept. 1860 constată că „boala sifilitică este o plagă care din ce în ce mai mult se întinde în populaţia de jos a Galaţilor „şi recomandă înfiinţarea unui spital pentru care donează 30 de cergi”. Dr. Ellbogen, însărcinat să se ocupe împreună cu dr. Serfioti de organizarea noului spital, propune să se facă demersuri pentru aducerea unui „hirurg” din „ţara nemţească”. Comitetul admite sugestia numai dacă „nu se va putea găsi la Şcoala Naţională de Medicină şi Hirurgie din Bucureşti”9.

Reproducem în continuare jurământul depus de medici la învestitura în serviciu, jurământ pe care Serfioti a reuşit să-l onoreze, să-l transpună, dincolo de solemnitate în viaţa de zi cu zi: „Jur în numele Prea Sfintei Treimi că voi sluji în dregătoria ce mi se încredinţează de medic în acest oraş Galaţi, cu sârguinţă, credinţă şi curăţenie, fără a mă abate din îndatoririle orânduite, păzind legiuirile şi respectând instituţiile Patriei locale a Principatelor Unite Române şi pe persoana Domnului Stăpânitor”10. 5Ibidem, dosar 82/1865, f. 2 6 Informaţie preluată din prefaţa inventarului colecţiei „Dr. Aristide Serfioti”, aflată la DJAN Galaţi. 7 DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 36/1862, f. 1 8 Paul Păltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la 1918, Editura Porto-Franco, Galaţi,1995, p. 344 9Ibidem, p. 346 10 DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosarul 70/1864, f. 17

- 142 -

Dincolo de participarea la viaţa medicală a oraşului Galaţi, în cazul dr. Serfioti este de apreciat participarea la viaţa social-politică şi chiar culturală. Astfel în anul 1864 îl regăsim alături de dr. F. Graţovschi pe lista electorală a cetăţenilor din quartalul II al oraşul Galaţi cu drept de alegători şi aleşi în funcţia de membri ai Consiliului Comunal11.

După ce Aristide Serfioti participă la alegerile din data de 26 iulie 1864 privind alegerea membrilor Consiliului Comunal, obţine un număr de 4 voturi. Este de apreciat faptul că s-a numărat printre cei 157 din 339 de cetăţeni cu drept de alegători care au onorat cu prezenţa această acţiune12.

În acelaşi an municipalitatea de Galaţi se adresează Epitropiei Spitalului filial din Galaţi cu rugămintea de a amenaja o sală de necropsie a cadavrelor. Conducerea spitalului, printre care se număra şi dr. Serfioti se adresează „Generalii Epitropii a Casei Sf. Spiridon” din Iaşi care „învoieşte” efectuarea autopsiilor, condiţionând ca municipalitatea să asigure şi cheltuielile ocazionate de înhumarea cadavrelor13. Numărul scăzut de paturi din spitale raportat la numărul de locuitori face ca în anul 1864 conducerea Spitalului filial a Sf. Spiridon să-şi exprime următoarea opinie: „avându-se în privire că Spitalul filial al Sf. Spiridon are numai 44 de paturi, care acestea în privirea întinsei populaţiuni a oraşului şi a însemnatului număr de bolnavi ce pe toată ziua se înfăţişează, nu este de ajuns. Avându-se în privire că din lipsa unui aşa azil se văd pe toată ziua ducând şi murind oameni pe străzi.

Pe aşa consideraţii subsemnaţii a căror datorie şi simţământul umanităţii, consultându-se aceasta decide înfiinţarea unui spital ce reclamă neapărată nevoie, spre care sfârşit se regulează ca de îndată să se ia măsurile cele mai energice, ca în cel mai scurt timp să se pună în lucrare un asemenea stabiliment cu paturi 30 pentru ambele sexe, a cărui întreţinere să se facă din fondurile Casei Municipale şi va purta titlul Spitalul Municipal…” 14

Dr. Serfioti împreună cu dr. Sacorafos, membrii ai Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică întreprind demersuri în vederea depistării unui imobil în care să se instaleze respectivul spital, în acest scop „…găsindu-se încăpătoare pentru aşezarea de 30 de paturi pentru spitalul ce urmează a se înfiinţa de municipalitatea locală” cele două case ale domnului Costache Movilă15, întocmind şi un inventar cu cele necesare acestui spital (pături, saltele de pat, papuci, lenjerie cergi de lână )16.

Sensibil la problemele populaţiei paupere, în şedinţa din 13 ian 1864 a Consiliul de Igienă şi Salubritate Publică, medicul Serfioti dând dovada umanismului său şi carităţii sale vine cu următoarea propunere: „Observ cu părere de rău, văd respingându-se opiniunea Membrilor Consiliului întreg afară de unul, opinie bazată pe 11 Ibidem, dosar 54/1864, f. 37 12 Ibidem, f. 100, 112, 167 13 Ibidem, dosar 72/1864, f. 1-2 14 Ibidem 15 Ibidem, dosar 76/1864, f. 17 16 Ibidem, dosar 72/1864, f. 3

- 143 -

binele şi înlesnirile publicului sărman, care nu poate să fie echivalent cu un folos pecuniar de 15 % oferit de către D.Curtovich cap comunal". Această propunere a fost susţinuta şi de medicii M. Sacoraphos, Statato, Stavridis, farmacist Schledemeiyer şi dl. inginer Manciote17.

La 21 februarie 1865 dr. Serfioti se adresează Primăriei comunei Galaţi în vederea obţinerii împământenirii cea mare, în rezoluţie P.P. Mantu este de acord cu eliberarea unui act, menţionând că documentul să fie eliberat nu colonelului Serfioti (nu pe numele colonel Serfiorti cum fusese cel anterior), ci medicului principal clasa I. A. Serfioti, ca urmare a comportamentului ireproşabil deoarece acesta „se bucura de buna apreciere între cetăţenii noştri şi că purtarea sa este bună”18. În vederea acordării cetăţeniei, împământenirii, acesta aduce următoarele argumente: „Domnule Primar, subscrisul deşi în România de un timp peste doisprezece ani deşi în serviciul statului de unsprezece ani, deşi ajuns la un grad destul de înalt prin serviciul meu la grad de colonel, totuşi nu posed decât mica împământenire în formă numai, căci în realitate mă bucur de toate drepturile românilor. Aşadar, fiindcă un timp atât de îndelungat pot a zice de la venirea mea în România nu m-am bucurat de altă protecţie decât de aceea română, vă rog, să fiţi interpretul meu pe lângă minister spre a-mi căpăta şi actul definitiv de indigenat mare, căci acel mic este recunoscut chiar de municipalitate ca însăşi prin înscrierea mea în colegiile electorale comunale. Primiţi, Domnule Primar, încredinţarea prea osebitei mele consideraţii”19. În urma cererii adresate de Serfioti acesta este convocat pe data de 15 noiembrie 1864, la ora 5 p.m., la şedinţa extraordinară în care urma să-şi prezinte dovezile ce le are relative la drepturile de împământenire20.

În anul 1864, dr. Serfioti figurează ca epitrop şi medic primar la Spitalul filialei din Galaţi al Epitropiei Generale Sf. Spiridon din Iaşi, membru al Consiliului de Igienă Publică şi Salubritate al oraşului Galaţi, totodată deţinând funcţia de şef serviciu la Spitalul Comandamentului II din Galaţi (detaşament din cadrul Regimentul 5 linie).

În urma adresei Direcţiei Serviciului Sanitar nr. 1722 din 17 aprilie 1865 către Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică Galaţi, se solicită constituirea unei comisii, din care făcea parte şi dr. Serfioti, care urma să ia măsuri în vederea limitării efectelor epidemiei de tifos, având în vedere şi faptul că Galaţiul, prin poziţia sa geografică se constituia în localitate de frontieră21. În urma adresei Consiliului de Igienă şi Salubritate Publică a urbei Galaţi, cu nr. 1309 din 6 mai 1865 adresată primarului oraşului, se solicită, de asemenea, luarea de măsuri în eventualitatea unei epidemii de care este bântuită partea nordică a Rusiei. Consiliul Igienei numeşte o comisie din care făcea parte şi dr. Serfioti, spre a cerceta şi a găsi o casă pentru înfiinţarea unui spital, 17 Ibidem, dosar 77/1865, f. 4 18 Ibidem, dosar 77/1864-1865, f. 1 19 Ibidem, f. 12 20 Ibidem, f. 13 21 DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 82/1865, f. 2

- 144 -

cu o capacitate de cel puţin 200 de paturi, precum şi o „arătare” a obiectelor necesare pentru acest finit22. Al. I. Cuza mulţumea un an mai târziu, recunoscând eforturile făcute pentru stingerea epidemiei de holeră, prefectului de Covurlui Gh. Răşcanu şi unor medici gălăţeni printre care şi dr. Serfioti, iniţiatorul unui comitet filantropic, pentru că „au arătat zel şi activitate neobosită”23. În anul 1865 îl regăsim printre organizatorii unui spectacol teatral în vederea obţinerii de fonduri în beneficiul Spitalului filial Sf. Spiridon din Galaţi24.

Preocupat de întreaga viaţă medicală a oraşului Galaţi, doctorul Serfioti, pe data de 5 ianuarie 1866, în calitatea sa de vicepreşedinte a Consiliului de Igienă Publică şi Salubritate, îi aduce la cunoştinţă domnului primar al urbei Galaţi că urmează să facă o revizie farmaciilor din acest oraş, invitând un domn consilier spre a asista la o asemenea revizie25. Dr. Serfioti, la 3 martie 1866, aduce la cunoştinţa primarului că „domnii doctori din acest oraş, afară de medicii de arondismente, la prezentarea unor bolnavi (săraci) refuză a le prescrie medicamente gratuite, sub cuvântul că nu sunt autorizaţi a face asemenea prescripţii, sau a-i trimite la medicii respectivi de arondismente”, solicitând în acelaşi timp acordarea de gratuităţi la medicamente acordate păturii paupere, prin suportarea cheltuielilor de către municipalitate26.

Pe data de 26 iulie 1873, este invitat de municipalitate alături de 13 oficiali la panahida care avea loc a doua zi, oficiată de Biserica Sf. Spiridon în memoria soldaţilor căzuţi in lupta cu polonii de la Constangalia“27.

În primele luni ale anului 1877, an care avea să aducă mult aşteptata independenţă a poporului român, ia fiinţă un comitet pentru construirea unui spital, îndemnul venind de la Comitetul pentru ajutorarea armatei, creat la Iaşi la 18 aprilie. Listele de subscripţie răspândite in oraş au fost completate, în scurt timp, cu „sume respectabile”. Pentru mai multă eficienţă, la 11 iulie 1877, comitetul general de ajutor a fuzionat cu Comitetul Crucii Roşii, fondurile strânse, ca şi cele ce urmau să se adauge, fiind destinate îngrijirii soldaţilor români în spitalul ce trebuia să se înfiinţeze la Galaţi. Principala greutate întâmpinată de „Comitetul ad-hoc pentru construirea unui spital pentru căutarea soldaţilor români răniţi” a fost găsirea locului necesar ridicării clădirii. Trecând peste opoziţia nejustificata a unor proprietari, Primăria cedează la cererea comitetului locul din bulevardul Elisabeta despre nord, vizavi de piaţa Ştefan cel Mare pentru înfiinţarea unui spital cu 30 de paturi28. Spitalul „Elisabeta-Doamna - Caritate Gălăţeană” s-a înfiinţat in 1877 prin danie publică, cu ocazia războiului pentru independenţă. După terminarea războiului, spitalul s-a 22 Ibidem, f. 4 23 Paul Păltânea, op. cit., p. 337-338 24 Ibidem, dosar 92/1865, f. 2 25 Ibidem, dosar 20/1866, f. 1 26 Ibidem, dosar 28/1866, f. 2 27 Ibidem, dosar 28/1863, f. 7 28 Paul Păltănea, op. cit., p. 141

- 145 -

redeschis la 24 aprilie 1879 întreţinându-se mai mult din donaţii. Primăria şi-a luat obligaţia, din octombrie 1878, să întreţină 30 de paturi pentru bolnavii săraci. Răniţii aduşi la Galaţi au fost îngrijiţi în spitalul înfiinţat de comitetul gălăţean şi în altele improvizate prin casele locuitorilor. La 1 noiembrie 1877, de pildă, au sosit 60 de răniţi care au fost internaţi,pentru tratament în cele trei spitale. Medicii Serfioti, Hepites, Nebuneli, Takeanu şi Stravidi au muncit cu o deosebită abnegaţie pentru îngrijirea răniţilor29.

Crucea Roşie a fost cinstită printr-o seară specială în care oraşul a fost iluminat în întregime. Vestea căderii Plevnei a produs un entuziasm „de nedescris, focuri şi rachete umpleau străzile splendid iluminate până în cele mai depărtate mahalale“. Dintre donaţiile particulare amintim pe cea făcută de Elena Cuza în 1893 – 12.000 lei, la care mai adaugă 10.000 lei in 1901. De asemenea, doctorul A. Serfioti şi-a dăruit mare parte din averea sa spitalului pe care l-a condus aproape trei decenii.

În 1895, comitetul de conducere al spitalului strânge importante sume de bani pentru construirea unui nou local, primăria donând terenul necesar, 10 ha, şi acordând o subvenţie pentru întreţinerea a 60 de paturi. În anii următori subvenţia este mărită, la 1 aprilie 1904 acordându-se 75 000 lei, pentru 85 de paturi30.

Medicii din Galaţi au constituit la 24 noiembrie 1863 „Societatea Medicală din Galaţi “, a treia din ţară, după Iaşi si Bucureşti, prima societate ştiinţifică din oraşul Galaţi. Ducând o activitate permanentă, societatea a prosperat în 1895, când avea 25 de membri. Neavând un local propriu, dr. Serfioti cere aprobarea pentru a-şi stabili sediul şi biblioteca în sălile bibliotecii V.A.Urechia. Societatea ştiinţelor medicilor a funcţionat, cu unele întreruperi, până în 191631. Totodată, realizarea unei baze tehnico-materiale, corespunzătoare desfăşurării unei activităţi normale în spitalele gălăţene, a fost întotdeauna în centrul atenţiei sale.

Venind în întâmpinarea dorinţelor de modernizare, acesta aducea în ţară în 1866, pe când era membru în comitetul Societăţii Medicale din Galaţi, organism ştiinţific în cadrul căruia a susţinut numeroase comunicări, un microscop pentru cercetări ştiinţifice achiziţionat în urma unui voiaj în străinătate la Viena şi Paris.

După terminarea războiului, în anul 1879, în vârsta de 50 de ani dr. Serfioti îşi înaintează cererea de ieşire la pensie. În acelaşi an el cumpără de la fraţii Ghica, moşia Fileşti (Calica), pe care si-o administrează singur, la început ţinând contul viilor cu locuitorii.

În anul 1886 îl găsim în funcţia de director al Spitalului civil şi militar din Galaţi, pentru ca patru ani mai târziu, să opteze pentru funcţia de medic primar al Spitalului Spiridoniei Galaţi, pentru a nu contraveni dispoziţiilor legii cumulului. 29 Ibidem, f. 147 30 Ibidem, f. 349 31 Ibidem, f. 341

- 146 -

În anul 1901 demisionează retrăgându-se din activitatea medicală, iar în anul 1905 moare32.

Testamentul său, redactat la data da 23 august 1903, vine încă o dată să mai sublinieze, dacă mai era cazul, nobleţea şi spiritul caritabil cu care a fost înzestrat. În cele ce urmează vom da curs punctelor înscrise în testamentul acestuia :

„Eu subscrisul Aristide Chiriac Serfioti doctor în medicină domiciliat în Galaţi strada Mihai Bravu prin aceasta al meu testament olograf declar că:

După moartea surorilor mele, moşia Calica devine proprietatea Spitalului Elisabeta Doamna Caritate Gălăţeană (…) cu veniturile moşiei Calica actualmente arendată prin contract D-lui Paraschiv Vasiliu cu preţ de 53000 lei împreună şi (cu) dobânzile lor, comitetul zisului Spital va construi pe terenul său ori pe un alt convenabil un spital de copii pentru patruzeci paturi în care toate cerinţele ştiinţei moderne să fie pe deplin satisfăcute. Acesta spital se va întreţine cu veniturile anuale a moşiei Calica şi va purta numele meu (…) Comitetul Spitalului Elisabeta Doamna Caritate Gălăţeană se obligă a întreţine biserica aflătoare pe moşia Calica în bună stare…Rog cu insistenţă pe Prea Sfinţia Sa Episcopul Dunărei de Jos ca Preşedintele perpetuu al comitetului Spitalului să binevoiască a avea în de aproape privegherea acesta a mea donaţiune.

Surorile mele vor depune la Casa de Depunere şi Consemnaţiuni sau la Banca Naţională din Bucureşti pe numele facultăţii de medicină (40.000 lei) din Bucureşti, adică în bonuri creditului financiar rural 5 %, a căror venit va servi ca premiu bianual ce se va decerna de către un juriu constituit din sânul facultăţii autorului celor mai merituoase lucrări asupra unui subiect din ştiinţele medicale. Chestiunea aceasta se va formula şi publica de către facultatea de medicină la fiecare doi ani. Acesta concurs se va reglementa de către colegiul profesoral al facultăţii (…). În fiecare an se vor înzestra două fete sărace din comuna Fileşti cu preferinţă din Calica, care fete se vor mărita cu plugari, dându-li-se o pereche de boi, o vacă, şi un plug bun.

Această zestre se vor da pe câtă vreme surorile mele vor fi în viaţă (…). Instrumentele mele se vor împărţi prin sorţi iubiţilor mei confraţi ca amintire la armonioasa viaţă ce am petrecut împreună (…). Biblioteca mea cea medicală o las societăţii noastre medicale din Galaţi, dar cea literară o las bibliotecă Liceului Alecsandri din Galaţi (…). Doresc să fiu înmormântat în mijlocul Capelei Cavoului nou. Lângă mine se vor depune rămăşiţele neuitatei mele Avvocami. O placă simplă de marmură cu numele noastre va acoperi această ultimă a noastră locuinţă.

Acest Testament s-a scris în întregul său şi s-a subscris de propria mea mână aflându-mă în deplină sănătate fizică şi mintală la Galaţi 23 august 1903. Doctor Aristide Ch.Serfioti”33.

32 Ibidem, f. 299 33 DJAN Galaţi, colecţia „Dr. Aristide Serfioti “, vol.II/1828-1928, f. 7-16

- 147 -

Medic de o mare erudiţie, A. Serfioti s-a bucurat de stima şi preţuirea gălăţenilor. Remarcându-i meritele, ca şi devotamentul depus pentru buna îngrijire a populaţiei, consulul francez H. Boyard, sugerează guvernului francez, la 16 iulie 1869 decorarea lui cu „Legiunea de onoare”, iar Societatea franceză de binefacere din oraş i-a acordat la 1 ianuarie 1880 o medalie omagială.

În semn de recunoştinţă pentru activitatea desfăşurată în slujba comunităţii, s-a hotărât în anul 1905 ridicarea în parcul spitalului al unui bust de bronz care să-l reprezinte, iar strada pe care a locuit urma să-i poarte numele.

Prezentăm în continuare procesul-verbal încheiat la data de 26 iulie 1905, în urma întrunirii comitetului spitalului „Elisabeta Doamna – Cariatatea Gălăţeană” sub preşedenţia P.S.S. Pimen Episcopul Dunării de Jos, care avea să consemneze următoarele:

„Prea Sfinţia Sa, în mod sumar comunică ireparabila pierdere încercată de Comitet prin decedarea regretatului fondator al spitalului şi al său vicepreşedinte, doctor Aristide Serfioti. Ilustru doctor, A. Serfioti, om superior, înzestrat cu o vastă cultură, medic „per excellentiam” şi filantrop fără seamăn, a fost pentru lumea întreagă, un om de mare utilitate, un om de bine şi în special pentru spital, el fu inima şi sufletul - căci el spitalului Elisabeta îi consacrase toată munca şi în nemărginita dragoste ce avea pentru acesta, copilul său moral, i-a lăsat frumoasa sa moşie Fileşti, fapt ce pune şi mai bine în relief cât de înalte au fost nobilele sale sentimente şi cât de mult dr. Serfioti a ţinut să se consolideze pentru vecie existenţa acestui aşezământ. Pierderea Doctorului Serfioti e generală şi memoria îi va rămâne pentru vecie în inima tuturor”.

Se dă citire telegramei trimise M.S. Reginei, precum şi augustului răspuns primit, propunând ca ambele telegrame să fie consemnate în procesul verbal de astăzi, lucru care se admite.

„M.S. Reginei Elisabeta – Sinaia.– În numele Comitetului de administraţie al spitalului din Galaţi, care are onoarea de a purta numele Majestăţii Voastre „Elisabeta Doamna”, cu durere vă aduc la înalta cunoştinţă decedarea doctorului Aristide Serfioti, membru fondator al acestui spital şi vicepreşedinte al Comitetului. Înmormântarea va avea loc marţi ora 9 dimineaţa” ss/ Pimen Episcop al Dunării de Jos. No. 665, Galaţi 25 iulie 1905”.

„Sfinţiei Sale Pimen, Episcop. Cu mare părere de rău am aflat dureroasa pierdere făcută de toţi nenorociţii şi bolnavii al căror binefăcător era Doctorul Serfioti. Memoria sa va rămâne pururi în inima tuturor. ss./ Elisabeta.”

Comitetul de administraţie aducând în discuţie chestiunea ocupării funcţiei de vicepreşedinte ocupate de regretatul Dr. A. Serfioti, consultând Statutele şi Regulamentul şi după un schimb de vederi între membri şi din dorinţa de a sărbători memoria regretatului defunct, a decis ca această demnitate să rămână vacantă până la alegerile ordinare din 190634. 34 DJAN Galaţi, fond Primăria oraşului Galaţi, dosar 8/1933, f. 3

- 148 -

În următoarea şedinţă a Consiliului din 5 septembrie 1905, înainte de a trece la ordinea de zi, P.S.S. propune ca un omagiu de pioasă recunoştinţă pentru eminentele sale fapte ridicarea unei statui în faţa spitalului, care să amintească generaţiilor viitoare nu numai actele sale pline de nobleţe, dar şi figura acelui care „…toată viaţa sa a fost pentru omenire un om de mare utilitate cu ştiinţa, cu bunătatea şi cu punga sa”. Propunerea a fost admisă în unanimitate şi a fost instituită o comisie care să se ocupe cu întreprinderea demersurilor în acest sens.35

Nu ştim care au fost cauzele care au împiedicat punerea în practică a acestei propuneri, cert este că în anul 1933, Comitetul spitalului se adresa municipalităţii de Galaţi cu următorul memoriu:

„Domnule Primar, spitalul „Elisabeta Doamna – Caritate Gălăţeană” a împlinit 55 de ani de existenţă. Această instituţie spitalicească, este una din cele mai vechi din ţară, şi în Galaţi este cea dintâi.

Începutul ei este în 1877, când un comitet al Crucii Roşii Gălăţene, a făcut un spital de război, în două barăci americane, şi după război, atât consiliul comunal, cât şi cel judeţean, împreună cu fruntaşii oraşului şi ai judeţului, întruniţi în sala de şedinţe a Primăriei Galaţi, având în vedere că în acest oraş nu funcţionează niciun spital, în care să se adăpostească şi să-şi caute sănătatea cei săraci, au hotărât ca cele două barăci americane, să continue a funcţiona ca spital. Pentru ca acest spital să poată funcţiona s-au acordat subvenţiuni atât de primărie, cât şi de judeţ, subvenţiuni care s-au plătit Comitetului, de la 1878 şi până astăzi, iar din 1894 fostul spital comunal al oraşului Galaţi, a fost contopit cu Spitalul „Elisabeta Doamna – Caritate Gălăţeană”. În afară de aceste subvenţiuni, spitalul a putut nu numai funcţiona, dar şi a se dezvolta, ajungând astăzi una din cele mai mari şi mai bine înzestrate organizaţii spitaliceşti din regiunea Dunărei de Jos, graţie sufletelor caritabile, cari prin donaţiuni în timpul vieţi sau prin legate testamentare au putut forma un important fond, graţie căruia spitalul să-şi poată îndeplini menirea sa socială.

În fruntea tuturor marilor donatori ai Spitalului „Elisabeta Doamna – Caritate Gălăţeană”, stă defunctul doctor A. Serfioti, care putem spune că este părintele instituţiei ce face astăzi cinste acestui oraş, căci el a fost cel care a propus şi a convins la 1877, pe toţi notabilii şi conducătorii oraşului nostru, de a se da viaţă acestui spital, el este doctorul care a servit acest spital, de la înfiinţarea lui şi până la 1905, când a decedat, punând în slujba umanităţii o inimă generoasă şi o autoritate medicală recunoscută în întreaga ţară.

La 1895, când se construia noul spital, doctorul A. Serfioti a procurat fondurile necesare desăvârşirii acestei construcţii, dând garanţia întregii sale averi, pentru contractarea împrumutului procurării fondurilor necesare, pentru ca apoi la moartea sa, să lase spitalului întreaga sa avere, compusă din moşia Fileşti, de peste 3500 de hectare, în marginea oraşului, precum şi imobilul său din Galaţi, strada Mihai Bravu, cu tot ce se găsea în el.

Doctorul A. Serfioti, a fost un mare filantrop şi de actele sale filantropice a profitat toată populaţiunea nevoiaşă a oraşului Galaţi, a judeţului Covrului şi a 35 Ibidem, f. 4

- 149 -

ţinuturilor din împrejurimi. Comitetul spitalului încă din 1905, după propunerea P.S.S. Episcopul Pimen şi în vremea din urmă după propunerea Dr. A. Carnabel, a hotărât ridicarea unui bust, drept un simbol nu numai în amintirea numelui, reputaţiei şi a filantropiei marelui doctor, dar şi pentru a sublinia recunoştinţa instituţiei şi a populaţiei oraşului şi a judeţului, celor care dovedesc prin actele ce fac, o superioară educaţie a sufletului lor caritabil.

În executarea acestor decizii, şi în vederea consideraţiilor mai sus expuse, facem un apel la dumneavoastră, Domnule Primar, ca reprezentant al populaţiei gălăţene, să ne acordaţi o sumă pe care o veţi socoti pentru a forma fondul necesar ridicării acestui bust, care să imortalizeze pe cel mai mare filantrop şi om de bine care l-a avut oraşul Galaţi şi judeţul Covrului.

Primiţi, vă rugăm, Domnule Primar, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni. Cu arhiereşti binecuvântări, Preşedintele Comitetului Spitalului „Elisabeta

Doamna – Caritate Gălăţeană”, Cosma, Episcop al Dunării de Jos”36. În rezoluţia din 13 iunie 1933 Consiliul Municipal aproba deschiderea unui

credit extraordinar, în valoare de 10.000 lei, pentru ridicarea statuii, care străjuieşte şi astăzi în curtea Spitalului Municipal Galaţi.

Dacă avem în vedere criteriile întocmirii unei lucrări ştiinţifice, în vederea realizării unui studiu exhaustiv, ar fi fost absolut necesară şi cercetarea fondului de arhivă al spitalului Spiridoniei din Iaşi, cu care dr. Aristide Serfioti a întreţinut o bogată corespondenţă în calitate de epitrop, presa locală contemporană cu acesta, precum şi traducerea numeroaselor scrisori redactate în limba greacă, din colecţia „ Dr. Aristide Serfioti”, aflată la Direcţia Judeţeană Galaţi a Arhivelor Naţionale, care îşi aşteaptă în continuare cercetătorii. Pe de altă parte, dacă avem în vedere faptul că această lucrare îşi propune să aducă în memoria contemporanilor un model uman demn de urmat, ale cărui principii morale şi umane s-au dovedit a avea caracter de perenitate, considerăm că obiectivul a fost atins.

Zusammenfassung

1960 wurde ein Archivbestand entdeckt, der zahlreiche Dokumente über das

Leben und Wirken einer bedeutenden Persönlichkeit der Stadt Galatz, des Arztes Aristide Serfioti, Gründers des Stadtkrankenhauses „Elisabeta Doamna – Caritate Gălăţeană” , umfasste, das er über drei Jahrzehnte leitete. Der Beitrag enthält Informationen über die Tätigkeit von Dr. A. Serfioti (geb. 1828 in Naxos, Griechenland, gest. 1905), seine Studien, seinen Werdegang als Arzt und seine Teilnahme an dem sozialen, politischen und kulturellen Leben der Stadt Galatz. Für seine Verdienste bekam er zwei Auszeichnungen, und seit 1933 steht die Büste des Arztes im Hof des Galatzer Krankenhauses. Die Sammlung „Dr. A. Serfioti” umfasst unveröffentlichte Korrespondenz auf griechischer Sprache.

36 Ibidem, f. 1-2

- 150 -

- 151 -

- 152 -

- 155 - - 155 -

DREPTURILE MINORITĂŢILOR NAŢIONALE ÎN ADMINISTRAREA PUBLICĂ LOCALĂ DIN ROMÂNIA

(1925-2001)•

Diana JOIŢA

Abordarea acestui subiect ni s-a părut o necesitate în actualul context politic şi social din ţara noastră, în care vâltorile tranziţiei au trezit vii controverse şi în privinţa acordării anumitor drepturi minorităţilor naţionale. Reprezentanţii scenei politice, ca şi populaţia, sunt dispuse la toleranţă în acest sens, dar nu par hotărâte asupra limitelor unor astfel de concesii.

Problematica asigurării identităţii naţionale a minorităţilor etnice este foarte vastă, cointeresând multiple domenii: cultural, religios, social, economic, politic. Deoarece adoptarea în ianuarie 2001 a Legii administraţiei publice locale a stârnit multe dispute ni s-a părut interesantă o incursiune în timp asupra legislaţiei de gen, pentru a ne da seama mai bine cât şi ce au oferit autorităţile române de-a lungul a trei sferturi de veac cetăţenilor de alte naţionalităţi din ţara noastră.

În contextul internaţional al afirmării dreptului popoarelor la autodeterminare, poporul român şi-a văzut aspiraţiile împlinite în decursul anului 1918 prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi a Transilvaniei cu patria-mamă. O consecinţă importantă a Marii Uniri a fost integrarea în statul român a unor locuitori de naţionalităţi diferite (maghiari, germani, ruteni, ruşi, evrei, bulgari, turci, tătari, ţigani, sârbo-croaţi, slovaci, polonezi), ceea ce a dus în mod firesc la preocuparea guvernanţilor pentru asigurarea unor condiţii fireşti de dezvoltare a specificului fiecărei comunităţi etnice şi pentru asigurarea de drepturi egale în viaţa publică cu populaţia majoritară românească.

Conferinţa de Pace de la Paris a impus statelor succesorale ale monarhiei habsburgice (Polonia, Cehoslovacia, România, Iugoslavia, Ungaria, Austria), precum şi Greciei să semneze un tratat special privind minorităţile naţionale, prin care se • Această comunicare a fost susţinută în cadrul sesiunii de comunicări ştiinţifice „Românii şi minorităţile naţionale. Istorie şi contemporaneitate”, organizată la Cercul Militar Naţional de Ministerul Culturii şi Cultelor (Direcţia Minorităţi Naţionale) şi Asociaţia cultural-ştiinţifică a românilor de pretutindeni, 3-4 mai 2001.

- 156 -

obligau să le acorde drepturi depline, Consiliul Societăţilor Naţiunilor urmând să supravegheze modul de aplicare a acestor drepturi1.

Pe scurt, prin Tratatul asupra minorităţilor (Paris, 9 decembrie 1919)2, statul român se angaja să asigure protecţia vieţii, a libertăţii, a liberului exerciţiu al credinţei, să recunoască drept cetăţean român orice persoană domiciliată sau născută în ţară – ungurii şi austriecii – precum şi pe evreii de pe tot cuprinsul ţării care nu se puteau prevala de altă cetăţenie, egalitate în faţa legii. Locuitorii de altă etnie îşi puteau întrebuinţa limba maternă în scris şi oral, în justiţie, iar saşii şi secuii se bucurau de autonomie culturală şi religioasă.

În virtutea respectării acestui tratat, autorităţile guvernamentale s-au preocupat de crearea cadrului legal, care să asigure deplina egalitate între toţi cetăţenii României. Astfel, art. 108 din decretul-lege pentru reforma electorală, adoptată în noiembrie 1918, stabilea: „Toţi cetăţenii români majori vor alege prin vot obştesc, obligatoriu, egal, direct şi secret şi pe baza reprezentării proporţionale un număr de deputaţi proporţional cu populaţia”3; de asemenea, decretul-lege din 28 mai 1919 acordă toate drepturile cetăţeneşti evreilor născuţi în ţară4.

Pentru armonizarea diversităţii de interese ale cetăţenilor de altă limbă, naţionalitate, confesiune cu interesele generale ale statului român, la 22 decembrie 1920 a luat fiinţă pe lângă Ministerul de Interne Subsecretariatul de Stat pentru afacerile minorităţilor etnice5.

Entuziasmul produs de realizarea Marii Uniri va fi umbrit de problemele sociale şi politice inerente. În privinţa administraţiei, o mare dificultate consta în găsirea persoanelor potrivite pentru înlocuirea maghiarilor care deţinuseră în exclusivitate funcţii administrative în Transilvania, deoarece pe vremea stăpânirii austro-ungare românii fuseseră excluşi de la ocuparea vreunei funcţii publice, cu excepţia celor care se maghiarizau. În Basarabia, situaţia era şi mai critică, deoarece majoritatea românilor era analfabetă, din lipsa şcolilor. Personalul recrutat în grabă din Vechiul Regat şi trimis în noile provincii nu a corespuns întotdeauna nevoilor, astfel că în scurt timp nemulţumirile au început să apară şi din partea românilor din teritoriile unite, dar şi din partea celor din Vechiul Regat, care se plângeau de pretenţiile prea mari ale acestora6.

La 29 martie 1923 a fost promulgată noua Constituţie7, conform căreia Regatul României era un stat naţional, unitar şi indivizibil, având ca limbă oficială 1 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideea, Bucureşti, 1999, p. 35. 2 Arhivele Naţionale ale României, Minorităţile naţionale din România, vol. I, p. 174-181; vezi şi Vasile Dutceac, Minimul drepturilor minorităţilor naţionale în România, Editura autorului, Cernăuţi, 1926. 3 Ibidem, doc. 2. 4 C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. IX-X (1919-1922), p. 71-72. 5 Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. 1, doc. nr. 48. 6 vezi „Extras dintr-un raport despre România al domnului Em de Martonne”, noiembrie 1921, în Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. I. P. 377-383. 7 C. Hamangiu, op. cit., vol. XI-XII, 1922-1926.

- 157 -

limba română. Toţi cetăţenii români, fără deosebire de originea etnică, de limbă sau de religie, se bucurau de egalitate în faţa legii şi de aceleaşi drepturi şi libertăţi democratice.

Prin Statutul funcţionarilor publici (15 iunie 1923) se dădea dreptul funcţionarilor de orice origine etnică sau confesiune religioasă să-şi continue exercitarea funcţiei, sub singura rezervă a prestării jurământului de fidelitate faţă de România şi a cunoaşterii limbii oficiale a statului. Această a doua condiţie a fost aplicată cu oarecare indulgenţă, căci mulţi funcţionari nu cunoşteau limba română decât aproximativ, fără ca acest lucru să aducă atingere poziţiei pe care o ocupau8.

În acest sens, Consiliul Dirigent din Transilvania decisese în ianuarie 1919 destituirea tuturor angajaţilor care refuzau să depună jurământul de credinţă faţă de statul român. Unii din funcţionarii maghiari au refuzat şi au fost eliberaţi din funcţie, motiv pentru care au dat în judecată statul român la Tribunalul Arbitral mixt româno-maghiar de la Paris9.

Pe temeiul noii Constituţii au fost adoptate legile de unificare, cea mai importantă fiind legea administraţiei din 14 iunie 1925, care avea la bază păstrarea caracterului naţional unitar al ţării şi totodată aplicarea descentralizării administrative. Teritoriul României se împărţea în judeţe, plăşi şi comune (rurale şi urbane), a căror conducere era asigurată de consiliile alese – prin vot universal, egal, direct, secret şi obligatoriu – de şi prin cetăţeni români, fără deosebire de sex sau naţionalitate. Legea a pus capăt provizoratului care domnea în administraţie după 1918, a prevăzut norme unitare de organizare teritorială a statului român şi a lărgit dreptul cetăţenilor de a participa la conducerea treburilor locale10.

Această lege nu a răspuns tuturor necesităţilor vieţii administrative româneşti, fiecare provincie având tendinţa unui sistem administrativ propriu, care nu putea fi înlocuit imediat cu un sistem complet nou. Experienţa aplicării ei a justificat adoptarea unei noi reforme administrative la 3 august 192911, pe baza căreia au fost create şapte noi unităţi teritoriale, numite Directorate Ministeriale; se viza creşterea atribuţiilor organelor administrative locale, menţinând totodată funcţia de control a Ministerului de Interne asupra hotărârilor luate de consiliile comunale sau judeţene.

Fiecare locuitor al ţării, „fără deosebire de vârstă, sex, naţionalitate sau confesiune” trebuia să fie membru al unei comune şi să participe la sarcinile ei; între membrii de drept ai consiliilor urbane se aflau şi reprezentanţii şcolilor secundare particulare „care aparţin grupului minorităţii celei mai importante din localitate”, ca şi cei ai „bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi din localitate”. În consiliul judeţean, printre membrii cu vot consultativ se numărau şi „protoereii bisericilor naţionale care îşi au sediul în oraşul de reşedinţă a judeţului, precum şi cel 8 Julien Peter (inspector de administraţie), Administraţia locală în Transilvania, în „Revista de drept public”, 1934, Imprimeria E. Marvan, Bucureşti, 1935, p. 23. 9 Arhivele Naţionale ale României, op. cit. ,vol. II, p. 146. 10 C. Hamangiu, op. cit. 11 Ibidem

- 158 -

mai înalt grad dintre reprezentanţii cultului minoritar cu cel mai mare număr de credincioşi de pe teritoriul judeţului”. Principiul reprezentării minorităţilor era specificat şi în modalitatea de alegere a membrilor consiliilor rurale.

Semnarea tratatului de prietenie între Italia şi Ungaria în aprilie 1927, care urmărea şi modificarea graniţelor stabilite după primul război mondial, a însemnat un imbold pentru politica revizionistă a Ungariei. În acest scop, o multitudine de lucrări propagandistice vehiculau în întreaga Europă ideea că maghiarii, deveniţi minoritari în România, Cehoslovacia şi Iugoslavia, erau supuşi unei politici represive, de asimilare, iar „lumea civilizată” trebuia să intervină pentru soluţionarea acestei situaţii alarmante12. În România, revendicările politice ale Partidului Maghiar vizau asigurarea unei conduceri exclusiv maghiare în judeţele în care aceştia erau majoritari13, influenţând în acest sens şi doleanţele conducătorilor saşi din România, pentru revendicarea de „judeţe naţionale” şi pentru „reglementarea definitivă a problemei limbii şi a apartenenţei etnice a funcţionarilor publici”14.

Nicolae Titulescu, într-o comunicare susţinută la Academia Diplomatică de la Paris (martie 1929), observă că „pentru opinia publică, preocupată de pace şi dreptate, cuvântul minoritate a devenit de multă vreme sinonim cu complicaţie” şi că „orice stat care face totuşi eforturi sincere pentru asigurarea drepturilor omului şi a individualităţii culturale şi religioase a tuturor locuitorilor săi nu poate accepta crearea unui stat în interiorul statului”. Marele diplomat pleda hotărât pentru tratarea „cu bunăvoinţă” a minorităţilor, dar „idealul trebuia să aibă la bază dreptatea, şi nu servitutea internaţională”.

Guvernele României din perioada interbelică au considerat situaţia minorităţilor ca pe una din cele mai importante probleme de stat. În 1930 a fost înfiinţat Oficiul de Studii Minoritare16, iar în mai 1931 guvernul Iorga a înfiinţat Subsecretariatul de Stat al Minorităţilor – pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri17.

Prin acorduri de colaborare politică, au fost depuse liste comune în alegerile parlamentare, comunale şi judeţene, existând comune şi oraşe, inclusiv municipii (Sibiu, Braşov, Bistriţa, Târgu-Mureş), care au avut primari aparţinând minorităţilor naţionale18. Două reglementări legislative au creat mari controverse la începutul anilor ’30; prima a fost „Legea pentru dizolvarea consiliilor comunale” (15 iulie 1931) – considerată a fi îndreptată împotriva populaţiei minoritare, dar justificată de autorităţile române pe

12 Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. II, doc. nr. 59 13 Ibidem, p. 9 14 Ibidem, doc. nr. 64 116 DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Internă, dosar 202, f. 185-197. 17 Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. II, doc. nr. 96. 18 Ibidem, p. 15.

- 159 -

motiv de economie de personal şi prin necesitatea unei reorganizări administrative19. A doua a fost „Legea pentru organizarea finanţelor locale (judeţene şi comunale)” din aprilie 1933, din cauza precizării că „pentru firmele înscrise exclusiv într-o limbă străină sau cu caractere străine se vor percepe de 8 ori taxele [obişnuite]. Traducerile la firmele străine se vor face în limba română”20. Ministrul I. Gh. Duca, la preluarea guvernului (noiembrie 1933), a promis înfiinţarea unui minister al minorităţilor în locul subsecretariatului, dar acest plan nu s-a concretizat din considerente tehnice şi bugetare21. După asasinarea lui Duca de către Garda de Fier, noul prim-ministru Constantin Angelescu introduce la 30 decembrie 1933 starea de asediu şi cenzură22. Organele însărcinate cu cenzura au luat măsuri de prohibire a folosirii denumirilor străine ale localităţilor în publicaţiile periodice, dar aceste măsuri nu au avut caracter unitar, ci fiecare autoritate locală a procedat după liberul consimţământ23. Intrată în vigoare la 27 martie 193624, noua lege administrativă susţinea în continuare „sufragiul universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu scrutin de listă şi prin reprezentarea minorităţilor” (art. 14). Ca membri de drept al consiliilor comunale (rurale şi urbane) şi ai celor judeţene figura şi câte un reprezentant ai bisericilor naţionale (ortodoxă şi greco-catolică), precum şi un reprezentant al bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi din acea zonă (art. 29, 24, 25, 75). Consiliul de prefectură putea solicita la şedinţele sale prezenţa şi a „protoereilor bisericilor româneşti şi preotul cel mai înalt în grad al bisericii minoritare cu cel mai mare număr de credincioşi” (art. 91). Dezbaterile în consiliile judeţene, municipale şi ale oraşelor aveau loc în limba română. În comunele rurale, consilierii care nu cunoşteau limba română puteau discuta în limba maternă, dar în acest caz primarul – obligat să cunoască limba română – trebuia să dispună la traducerea problemelor în discuţie, pentru a fi înţelese de toţi membrii consiliului şi pentru a fi înregistrate în procesul-verbal al şedinţei (redactat obligatoriu în limba română) (art. 136, respectiv art. 179 din Regulamentul de aplicare al Legii). În situaţia în care aceste prevederi nu erau respectate sau când prin actele sale, consiliul putea compromite situaţia statului ori interesele naţionale, acesta putea fi dizolvat (art. 167, alin. f şi g).

19 Arhivele Naţionale ale României, op. cit., vol. III, doc. 3. 20 C. Hamangiu, op. cit., vol. XXI. 21 DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Internă, dosar 202, f. 185-197. 22 Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996. 23 DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Externă, dosar 529, f. 6. 24 Ministerul de Interne, Legea administrativă şi Regulamentul de aplicare a Legii administrative, Ediţie Oficială, Bucureşti, 1947.

- 160 -

Toate denumirile, instrucţiunile, indicaţiile şi numele de firme trebuiau scrise numai în limba română, fiind interzise şi denumirile întrebuinţate de administraţiile fostelor dominaţii străine (art. 10 al Regulamentului de aplicare a legii). În atribuţiile consiliilor judeţene şi comunale intra şi întocmirea de regulamente pentru organizarea şi funcţionarea serviciilor şi a întreprinderilor lor; aceste regulamente, ca şi ordonanţele prefecţilor şi ale primarilor, trebuia să fie redactate în limba română (art. 184 din Regulamentul de aplicare a legii). Guvernarea Tătărescu instituie în anul 1936 „Direcţia Minoritară” în cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor25. Evoluţia vieţii politice din România a fost puternic influenţată de ascensiunea dreptei în Europa, mai ales după instalarea la putere a hitlerismului în Germania (ianuarie 1933). Regimul de monarhie autoritară impus de Carol al II-lea a fost instituţionalizat prin Constituţia din 27 februarie 1938, care a determinat stabilirea unor noi principii de organizare administrativă locală, în sensul unei vădite preferinţe a legiuitorului pentru organele numite în locul celor alese26. La 14 august 1938 a fost decretată reforma administrativă27, pe baza căreia se menţineau vechile unităţi administrative – comuna, plasa, judeţul – şi se creau ţinuturile, administrate de câte un rezident regal (cu rang de subsecretar de stat). Conform noii legi, primarii nu mai erau aleşi, ci numiţi pe o perioadă de 6 ani. Consiliile comunale menţineau ca membri de drept „un reprezentant, cel mai vechi al bisericii creştine-ortodoxe” şi un reprezentant al cultului predominant „acolo unde majoritatea locuitorilor ar aparţine altui cult” (art. 25 şi 26). De remarcat art. 41, care prevedea că „în comunele unde majoritatea populaţiei ar aparţine unei minorităţi etnice, primarul va fi numit din sânul ei. În aceste comune, membrii consiliului pot să-şi exprime în consiliu punctul lor de vedere în limba maternă”, cu condiţia traducerii acestor intervenţii şi a redactării proceselor-verbale ale şedinţelor în limba română. Situaţia minorităţilor va fi reglementată prin înfiinţarea Comisariatului General al Minorităţilor pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri (legea din 4 mai 1938)28. Principiul fundamental al funcţionării acestei instituţii era că cetăţenii români, indiferent de limbă, rasă sau religie, se bucurau „de acelaşi tratament şi aceleaşi garanţii”; în virtutea acestui drept, în localităţile unde o parte însemnată a populaţiei era formată din cetăţeni minoritari, instituţiile de învăţământ, religioase şi de binefacere înfiinţate de aceştia primeau bani din bugetul statului sau din bugetele locale. 25 DANIC, fond Ministerul Propagandei Naţionale, Presa Internă, dosar 202, f. 185-197 26 Ioan Alexandrescu, Ion Bulei, Ion Mamina, Ioan Scurtu, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2000, p. 470 27 Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1938 28 Colecţia legilor României, nr. 147, Comisariatul General al Minorităţilor, Editura Librăriei „Universala” Alcalay&Co., Bucureşti, 1938

- 161 -

Jurnalele Consiliului de Miniştri din 1 august 1938 interzicea orice discriminare pe baza originii etnice sau a religiei pentru ocuparea de funcţii în stat şi în judeţe sau comune, cu respectarea art. 41 din Constituţie. Cetăţenii care nu cunoşteau limba română puteau adresa petiţii primăriilor locale în limba maternă, dar aceste cereri trebuiau însoţite de traducerea certificată în limba română; corespondenţa oficială se făcea în limba statului. Funcţionarii din comunele cu populaţie etnic majoritară foarte numeroasă trebuiau să cunoască şi limba minorităţii respective, în astfel de comune primarul sau ajutorul de primar urmând a fi numiţi dintre minoritari. În titulatura ziarelor, revistelor, organelor de publicitate etc., numele localităţii unde apăreau aceste publicaţii puteau fi indicate şi în limba minoritară respectivă. Situaţia internaţională extrem de delicată, ca şi răpirea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, nordului Bucovinei, a ţinutului Herţa în iunie 1940, l-a determinat pe regele Carol al II-lea să încline decisiv orientarea politicii externe spre Germania şi să obţină sprijinul legionarilor. În acest context trebuie înţeleasă adoptarea decretului-lege privind „starea juridică a locuitorilor evrei din România”, printre care aceştia nu mai aveau dreptul să ocupe funcţii publice, să facă parte din consilii de administraţie, să dobândească proprietăţi rurale, să fie militari de carieră29. În a doua jumătate a anului 1941, Basarabia şi nordul Bucovinei au revenit la patria-mamă. Mareşalul Ion Antonescu a decretat organizarea acestor teritorii în două provincii, fiecare cu administraţie proprie, pusă „sub directa conducere şi supraveghere a Conducătorului Statului”. Guvernatorul provinciei era administrator general şi împuternicitul Conducătorului Statului în provincia respectivă30. În activitatea autorităţilor din cele două provincii, foarte importantă de remarcat ni se pare predominanţa preocupărilor de ordin economic în faţa celor aşa-zis spirituale (românizarea), fără a se face încercări deosebite de purificare etnică. Învinuit pe nedrept la procesul intentat în 1946, mareşalul Ion Antonescu nu a luat măsuri împotriva populaţiei evreieşti, ci din contră a încercat să o protejeze. Prin urmare, guvernarea antonesciană a instituit o administraţie naţională, dar nu şovină, deosebindu-se fundamental de curentul xenofob dintr-o bună parte a lumii31. După 23 august 1944, Basarabia şi Bucovina de nord au trecut sub administraţie sovietică. Nordul Transilvaniei, a cărui eliberare s-a încheiat la 25 octombrie 1944, a fost reîncorporat României, situaţie consfinţită prin Tratatul de Pace de la Paris (10

29 C. Hamangiu, op. cit., vol. XVIII, partea a II-a, p. 1272 30 Ioan Alexandrescu ş.a., op. cit., p. 472 31 Ioan Scurtu, Dumitru Almaş, Armand Goşu, Ion Pavelescu, Gheorghe I. Ioniţă, Ion Siscanu, Nicolae Edroiu, Gheorghe E. Cojocaru, Istoria Basarabiei de la începuturi până în 1998, Fundaţia culturală „Onisifor şi Octavian Ghibu”, Editura Semne, Bucureşti, 1998.

- 162 -

februarie 1947). Din punct de vedere administrativ s-a revenit la situaţia existentă în 194032. Noul regim instaurat în România, dezicându-se de „politica naţionalistă de învrăjbire dusă în sânul maselor româneşti, ca şi în cele ale naţionalităţilor conlocuitoare de către clasele dominante în trecutele orânduiri”, se lupta „cu tărie neîncetată împotriva prejudecăţilor şovine, naţionaliste, pe care rămăşiţele claselor exploatatoare se străduiesc să le cultive în scopul dezbinării unităţii de luptă a oamenilor muncii din ţara noastră”33. Ministerul Minorităţilor, înfiinţat la 6 noiembrie 1944, a fost declarat „un instrument de realizare a programului politic adoptat de România democrată în problema naţionalităţilor conlocuitoare”; acesta a fost transformat în Secretariat de Stat al Naţionalităţilor, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, la 24 martie 194534. Activitatea acestei instituţii s-a concretizat prin adoptarea la 7 februarie 1945 a legii „Statutului minorităţilor”, care stabilea că „deosebirea de limbă, religie, rasă sau naţionalitate nu poate constitui o piedică pentru niciun cetăţean român pentru dobândirea sau folosirea drepturilor civile şi politice sau pentru admiterea în funcţiunile publice sau pentru exercitarea oricărei profesiuni” (art. 3). Autorităţile comunale care aveau competenţă asupra unui teritoriu unde numărul cetăţenilor de limbă maternă comună, alta decât cea română, era de cel puţin 30% din totalul locuitorilor din districtul administrativ, erau obligate (art. 10):

- să accepte orice cereri din partea acestora, fără a le mai pretinde şi o traducere în limba oficială a statului (limba română);

- să se pronunţe asupra respectivelor petiţii în aceeaşi limbă; totuşi, adesea corespondenţa se scria în limba română (Legea nr. 630/ 6 august 1945)35;

- să-i asculte, dacă e cazul, pe cetăţenii respectivi vorbind în limba lor maternă;

- în consiliile comunale şi judeţene ale unor asemenea districte teritoriale, membrii aleşi sau de drept ai naţionalităţilor care depăşeau 30% din totalul locuitorilor acestora puteau lua cuvântul în limba lor maternă.

În astfel de oraşe sau comune rurale, numele străzilor trebuiau indicate şi în limba naţionalităţilor respective (art. 15). Funcţionarii judecătoreşti şi din administraţie trebuiau să cunoască şi limba naţionalităţii minoritare (art. 12); niciun funcţionar public nu putea fi supus, sub niciun motiv, vreunui examen de limba română (art. 16). Publicaţiile periodice care apăreau în altă limbă decât cea română

32 Ioan Alexandrescu ş.a., op. cit., p. 473 33 Partidul Muncitoresc din România, Constituţia RPR. Sfaturile Populare – organe ale puterii de stat, Editura PMR, Bucureşti, 1950. 34 Secretariatul de Stat al Naţionalităţilor, Trei ani de aplicare a Statutului Naţionalităţilor, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1948, p. 9 35 Ibidem

- 163 -

puteau indica în limba respectivei minorităţi atât numele localităţii unde acestea apăreau, cât şi numele celorlalte localităţi ale ţării (art. 13).

Legea mai prevedea traducerea în colecţie oficială a tuturor legilor promulgate după 23 august 1944 „în limbile naţionalităţilor conlocuitoare care reprezintă cel puţin 5% din populaţia totală a ţării, conform ultimului recensământ”, precum şi publicarea şi în limba minorităţii care constituia cel puţin 30% din populaţia unui judeţ sau a unei localităţi a regulamentelor, ordonanţelor şi a comunicatelor autorităţilor locale respective” (art. 17).

Prevederile „Statului naţionalităţilor” în ceea ce priveşte procentajele de 5%, respectiv 30% vor fi depăşite de Constituţia R.P.R. din 1948, care la art. 24 prevedea: „În Republica Populară Română se asigură naţionalităţilor conlocuitoare dreptul de folosire a limbii materne şi organizarea învăţământului de toate gradele în limba maternă. Administraţia şi justiţia, în circumscripţiile locuite şi de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, vor folosi oral şi în scris limba naţionalităţii respective şi vor face numiri de funcţionari din sânul naţionalităţii respective sau din altă naţionalitate, care cunosc limba populaţiei locale”.

Considerând împărţirea administrativă a teritoriului ţării, menţinută şi de Constituţia din 1948, în comune, plăşi şi judeţe drept „o supravieţuire a structurilor administrative feudale, pe care statul burghezo-moşieresc a adoptat-o pe vremea sa în scopul consolidării puterii politice a claselor exploatatoare”, Biroul Politic al Comitetului Central al P.M.R. ia decizia împărţirii administrative a teritoriului în raioane şi regiuni, conduse de Sfaturi Populare alese de „poporul muncitor”36. Deoarece unul din principiile raionării era şi respectarea „condiţiilor geografice, istorice şi naţionale”37, prin decretul nr. 331 din 27 septembrie 195238 se va înfiinţa Regiunea Autonomă Maghiară – cu reşedinţa la Târgu-Mureş. Această unitate administrativă îşi va modifica ulterior denumirea în Regiune Mureş – Autonomă Maghiară39 şi va fiinţa până în anul 1968, când va fi modificată organizarea administrativ-teritorială a României în judeţe, oraşe şi comune40.

În regimul de „democraţie populară” proclamat de Constituţia din 1952, „minorităţile naţionale din România se bucurau de deplină egalitate în drepturi cu poporul român”41.

Regiunea Autonomă Maghiară era formată din teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secuiască şi avea conducere administrativă autonomă, aleasă de locuitorii săi. Ea cuprindea raioanele: Ciuc, Gheorghieni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sfântu Gheorghe, Târgu-Mureş, Târgu Secuiesc, Topliţa. Pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare erau obligatorii legile, hotărârile şi dispoziţiile 36 DANIC, fond C.C. al P.C.R., Cancelaria, dosar 146/1950 37 Ibidem, dosar 92/1950 38 „Buletinul Oficial al R.P.R.” nr. 50 din 27 septembrie 1952 39 Idem, 24 septembrie 1960 40 Idem, 16 februarie 1968 41 *** Constituţia Republicii Populare Române, Editura Politică, Bucureşti, 1952

- 164 -

organelor centrale ale statului. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare era elaborat de Sfatul Popular al acesteia şi supus spre aprobare Marii Adunării Naţionale – organul suprem al puterii de stat. Organul executiv al Sfatului Popular al RAM era Comitetul Executiv ales de acesta. Sfatul popular al Regiunii Autonome Maghiare era ales după normele stabilite de lege, pe timp de doi ani, „de către oamenii muncii din Regiunea Autonomă, cetăţeni ai R.P.R.”.

Principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor României, indiferent de naţionalitate, rasă, sex sau religie, ca şi prevederile art. 41 al Constituţiei din 1948 (referitor la libertatea folosirii limbii materne în raporturile cu autorităţile, la învăţământ de toate gradele, publicaţii, teatre în limba proprie) vor fi restaurate şi prin Constituţiile din 1952 şi 1965. Aceste principii erau completate de pedepsirea prin lege a oricărei manifestări de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalist-şovină.

Promovarea drepturilor omului ca bază a unei societăţi democratice reale a devenit după Revoluţia din decembrie 1989 o componentă esenţială a politicii României, pornind de la faptul că drepturile şi îndatoririle persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale sunt parte integrantă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor.

Încă din primele articole, Constituţia42 – aprobată prin referendum popular la 8 decembrie 1991 – proclamă că România este patria comună şi indivizibilă pentru toţi cetăţenii, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie. Statul recunoaşte şi garantează minorităţilor naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale şi religioase. Măsurile luate de stat în acest sens trebuie să fie în conformitate cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români43.

Administraţia publică din unităţile teritoriale al ţării se bazează pe principiul autonomiei locale, al descentralizării serviciilor publice – potrivit Legii administraţiei publice locale din 1991 – şi este exercitată în oraşe şi comune de consilii şi de primari aleşi ca autorităţi administrative autonome (art. 1 şi art. 5). Lucrările şedinţelor consiliilor locale se desfăşoară în limba română (art. 26). În unităţile administrativ-teritoriale în care minorităţile naţionale au o pondere însemnată, hotărârile se aduc la cunoştinţa cetăţenilor şi în limba acestora (art. 30). În raporturile cu autorităţile administraţiei publice locale, cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale se pot adresa oral sau în scris şi în limba lor maternă, cu condiţia ca actele prezentate în scris să fie însoţite şi de traducerea lor autentificată în limba română. Dacă reprezentatul autorităţii publice locale nu cunoaşte limba minorităţii respective, el trebuie să folosească un interpret (art. 54). 43 Art. 6 al Constituţiei din 1991 reproduce ad litteram punctele 32 şi 33 ale Documentului de la Copenhaga al Conferinţei asupra dimensiunii umane a CSCE din 29 iunie 1990

42 Monitorul Oficial al României nr. 233 din 21 noiembrie 1991

- 165 -

Din dorinţa de a asigura un cadru adecvat urmăririi problemelor specifice ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, promovării şi respectării drepturilor acestora în conformitate cu standardele internaţionale, guvernul României a hotărât constituirea Consiliului pentru Minorităţile Naţionale (6 aprilie 1993)45.

De asemenea, România a semnat Convenţia – cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, încheiată al Strasbourg la 1 februarie 1995, obligându-se prin aceasta, în domeniul administraţiei publice locale, la respectarea în continuare a unor drepturi oferite deja prin legi, precum şi „să recunoască oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale dreptul de a expune în limba sa minoritară însemne, inscripţii şi alte informaţii cu caracter privat”. Mai mult, „în ariile locuite în mod tradiţional de un număr substanţial de persoane aparţinând unei minorităţi naţionale, părţile vor depune eforturi, în cadrul sistemului lor legal, inclusiv atunci când este cazul în cadrul acordurilor încheiate cu alte state şi ţinând seama de condiţiile lor specifice pentru expunerea denumirilor locale tradiţionale, a denumirilor străzilor şi a altor indicaţii topografice destinate publicului, deopotrivă în limba minoritară, acolo unde există o cerere suficientă pentru astfel de indicaţii”.

Actuala lege a administraţiei publice locale, adoptată la 18 ianuarie 2001, conferă minorităţilor naţionale drepturi asemănătoare cu cele pe care acestea le-au avut de-a lungul timpului în ţara noastră. În judeţele, oraşele sau comunele în care cetăţenii minoritari au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, ordinea de zi a consiliului judeţean, respectiv comunal, se aduce la cunoştinţa publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii din zonă (art. 40, alin. 7 şi art. 106, alin. 8). Lucrările şedinţelor consiliului local se desfăşoară în limba oficială a statului, dar acolo unde consilierii etnic minoritari reprezintă cel puţin o treime din numărul total, la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă; în aceste cazuri, se va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile, documentele şedinţelor de consiliu se vor întocmi în limba română (art. 43, alin, 3).

Art. 51 prevede că în unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere mai mare de 20% din numărul locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţa publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individul se comunică, la cerere, şi în limba maternă a acestora.

Conform art. 90, în aceste unităţi teritoriale cetăţenii etnic minoritari se pot adresa autorităţii administraţiei publice locale, oral sau în scris şi în limba lor maternă şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă. În posturile care au atribuţii privind relaţiile cu publicul vor fi încadrate şi persoane care cunosc limba maternă a cetăţenilor minoritari, în condiţiile de mai sus. Se va asigura inscripţionarea denumirii localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea administraţiei publice 45 Guvernul României. Consiliul pentru Minorităţile Naţionale, Cadru legislativ şi instituţional pentru minorităţile naţionale din România, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1994, p. 101

- 166 -

locale, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. Actele oficiale se întocmesc însă numai în limba română.

Ca o concluzie interesantă a acestui studiu, remarcăm tendinţa, uneori cam exagerată, a fiecăruia dintre regimurile nou instituite în România de a cataloga guvernările precedente ca fiind intolerante în privinţa drepturilor minorităţilor naţionale, cel puţin în administraţia locală. Prezentarea de mai sus a legislaţiei de gen ne arată străduinţele autorităţilor româneşti, chiar şi în perioade de politică dictatorială, de a asigura manifestarea identităţii naţionale a etniilor în problemele de ordin local, bineînţeles, în contextul intern şi internaţional al vremii.

Cu siguranţă, în fiecare din perioadele amintite trebuie să fi fost carenţe în practica aplicării legislaţiei administrative, dovadă stând numeroasele proteste din rândul cetăţenilor minoritari, atât către autorităţile interne, cât şi către organismele internaţionale, situaţie pe care o putem remarca şi astăzi. Aceste acte nu pot, însă, diminua eforturile tuturor legilor administraţiei locale româneşti de a satisface nevoile cetăţenilor şi de a respecta documentele internaţionale la care România a aderat.

Considerăm că actuala lege a administraţiei publice locale conferă drepturi largi minorităţilor naţionale, conform principiilor de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români, prevederile legislative în vigoare fiind asemănătoare, dar şi cele mai democratice, în raport cu cele stipulate de-a lungul deceniilor în ţara noastră pe această direcţie.

Zusammenfassung

Der Beitrag ist eine Analyse der Rechte der nationalen Minderheiten in der

lokalen öffentlichen Verwaltung in Rumänien zwischen 1925-2001, wobei die Autorin die nationalen und internationalen Regelungen, nach denen sich der rumänische Staat in der Lösung dieser Angelegenheit richtete, bespricht: den Minderheitenvertrag (Paris, 9. Dezember 1919), die Notverordnung zu der Wahlreform, die Verfassung von 1923, die Verwaltungsgesetzt, sowie die zu diesem Zweck ins Leben gerufene Institutionen (das Staatssekretariat der ethnischen Minderheiten -1920, das Generalkomissariat der Minderheiten – 1938, das Minderheitenministerium – 1944, das Staatssekretariat der Nationalitäten – 1945).

Nach 1989 werden die Rechte der Minderheiten in der Verfassung von 1991 anerkannt, 1993 wird der Rat für die Nationalen Minderheiten gegründet und in Strasbourg wurde die Rahmenkonvention zum Schutz der nationalen Minderheiten unterzeichnet. 2001 wurde ein neues Gesetz der lokalen öffentlichen Verwaltung verabschiedet.

- 167 -

ASPECTE PRIVIND ISTORIA MEGLENOROMÂNILOR DIN SUD-ESTUL EUROPEI LA SFÂRŞITUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Virgil COMAN

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial găsea meglenoromânii din locurile de baştină în cuprinsul a două state: Grecia, în localităţile Berislav (mgl. Birislav; gr. Pericleea), Cupa (mgl. Cupă; gr. Kupa), Liumniţa (mgl. Liumniţa; gr. Skra), Lugunţa (mgl. Lundzini; gr. Langadia), Oşani (mgl. Oşini; gr. Arhanghelos), Ţârnăreca (mgl. Ţărnareca; gr. Karpi) şi Iugoslavia, la Huma (mgl. Umă) şi Ghevgheli (mc. Gevgelija), iar pe cei din ţara de „adopţie”- România - în localitatea Cerna, judeţul Tulcea, în cadrul cărora vor avea o evoluţie postbelică diferită.

Pentru a avea o imagine cât mai obiectivă asupra evoluţiei meglenoromânilor din locurile de baştină, în perioada pe care ne-am propus să o analizăm, suntem nevoiţi să facem unele precizări cu caracter preliminar, privitoare la situaţia politică a Greciei şi Iugoslaviei din anii premergători încheierii celei de-a doua mari conflagraţii mondiale. În acelaşi timp, atunci când ne vom referi la meglenoromânii din România vom face aceleaşi precizări din dorinţa de a da un contur cât mai relevant demersul nostru ştiinţific.

În Grecia, imediat după intrarea trupelor germane, în aprilie 1941, întregul aparat de stat s-a descompus, armata a fost dizolvată, iar activitatea instituţiilor politice a fost paralizată1. În acelaşi timp puterile victorioase aici (Germania, Italia, Bulgaria) şi-au împărţit între ele responsabilitatea administraţiei ţării, iar în capitală a fost instituită o conducere filoaxistă, condusă succesiv de generalul Tsolakoglou, I. Logotheropoulos şi D. Rallis, care aveau ca obiectiv primordial asigurarea ordinii publice până la sfârşitul războiului2.

1 Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe (în continuare ADMAE), fond 71/1945-1948 Grecia, vol. I, nepaginat. 2 B. Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul al XX-lea, vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 251

- 168 -

Încă din toamna anului 1941 s-au pus bazele unor organizaţii de gherilă în regiunile muntoase ale Greciei. Astfel, în septembrie 1941, a fost fondat, sub conducerea grupărilor comuniste, Frontul Naţional de Eliberare (E.A.M.) condus de o comisie centrală formată din şase membri. În acelaşi timp, au fost create două organizaţii speciale aflate sub directa subordonare a E.A.M. şi anume Armata Grecească Populară de Eliberare (E.L.A.S.), cu rolul de a recruta şi pregăti pentru luptă bărbaţi în 18-45 ani şi Organizaţia Naţională Pangrecească a Tineretului (E.P.O.N.), cu rolul de a pregăti tineretul atât pentru serviciul activ, cât şi pentru cel de ajutorare a acţiunilor militare şi de propagandă3.

Imitând exemplul partidelor de stânga, care s-au unit într-o organizaţie puternică – E.A.M. -, partidele de dreapta au fuzionat alcătuind, la rândul lor, Liga Naţională Grecească Republicană (E.D.E.S.). Această organizaţie a apărut în special pentru a contrabalansa puterea de stânga din Grecia4. O a treia organizaţie fără prea mare putere şi influenţă a apărut, la începutul anului 1943, Frontul Eliberării Naţionale şi Sociale (E.K.K.A.), de orientare liberă şi republicană5.

Pe fondul acutizării crizei economice şi politice din Grecia datorată, în primul rând, regimului de ocupaţie dar şi a intereselor politice ale Marii Britanii, S.U.A. şi U.R.S.S. din anii 1943-1944, divergenţele dintre E.A.M. şi E.D.E.S. se vor accentua, principalul motiv fiind acela al obţinerii controlului decisiv asupra Greciei6.

Acceptarea de către Uniunea Sovietică a poziţiei dominante a Marii Britanii în Grecia, în vara anului 1944 şi retragerea trupelor germane din ţară, în toamna aceluiaşi an, a slăbit într-o oarecare măsură poziţia E.A.M. care a acceptat încheierea unui armistiţiu intrat în vigoare la 15 ianuarie 1945 şi a acordului de la Varkiza, semnat la 12 februarie acelaşi an, punându-se astfel capăt ciocnirilor dintre forţele E.L.A.S. şi E.D.E.S. Acordul prevedea demobilizarea tuturor detaşamentelor E.L.A.S. şi predarea unei anumite cantităţi de arme, iar drept recompensă erau acordate drepturi politice depline, se garanta libertatea presei şi se acorda amnistia referitoare la orice activităţi politice desfăşurate anterior, cu excepţia delictelor de drept comun7. Prin urmare, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Grecia avea un guvern de coaliţie bazat în special pe partidele interbelice, sprijinit de Marea Britanie în vederea împiedicării instaurării unui regim dominat de luptătorii de gherilă, de orientare stângistă.

În Iugoslavia, după capitularea armatei şi fuga regelui, în aprilie 1941, ţara a trecut sub controlul Germaniei şi Italiei, care au împărţit în sfere de influenţă teritoriile cucerite. Iniţial, aliaţii Axei au reuşit să satisfacă o parte a ambiţiilor naţionale din zonă, iar restul teritoriilor Iugoslaviei au fost încredinţate autorităţilor politice sârbe, croate şi muntenegrene, sub stricta supraveghere a Germaniei şi Italiei8. 3 ADMAE, fond 71/1945-1948, Grecia, vol. I, nepaginat 4 Ibidem 5 B. Jelavich, op. cit., p. 253 6 Ibidem, p. 254 7 Ibidem, p. 256 8 Ibidem, p. 238

- 169 -

Încă din primele zile ale ocupaţiei puterilor Axei, situaţia din Iugoslavia era una favorabilă organizării unei rezistenţe armate. În mai 1941, colonelul Draža Mihailovič împreună cu un grup restrâns de ofiţeri sârbi s-au retras în zonele de deal şi au organizat aşa-numitele „Detaşamente de Cetnici”, loiale vechiului regim regalist. Cea mai importantă mişcare de rezistenţă era însă cea a partizanilor condusă de Iosip Broz Tito, secretarul general al Partidului Comunist Iugoslav9.

Iniţial, au existat unele încercări de colaborare între partizani şi cetnici, însă acest lucru nu s-a realizat datorită unui dezacord fundamental apărut între cele două tabere în privinţa strategiei de luptă. În noiembrie 1942, la Bihač, partizanii au pus bazele Consiliului Anti-Fascist de Eliberare Naţională a Iugoslaviei (A.V.N.O.J.), care, un an mai târziu, în noiembrie 1943, a fost declarat oficial noul guvern al Iugoslaviei10.

Considerând că Macedonia urma să devină parte integrantă a viitorului stat federal iugoslav, partizanii au încercat, în 1943, să organizeze o nouă mişcare de rezistenţă în această regiune şi, chiar mai mult, la al doilea congres al A.V.N.O.J. din noiembrie 1943 de la Jajice să o declare drept una din cele şase republici constituente ale Iugoslaviei11. Partizanii iugoslavi aveau unele planuri şi mai îndrăzneţe, între care încorporarea Macedoniei greceşti şi ieşirea sudică la Marea Egee. În vederea realizării acestui obiectiv se urmărea atragerea minorităţii slave ce trăia în Grecia, cât şi a unor membri din rândul Partidului Comunist Grec.

În consecinţă, comuniştii greci au fost de acord, la început, să-i organizeze pe comuniştii slavo-macedoneni ca parte integrantă a E.L.A.S. Mai mult, la începutul anului 1944, slavo-macedonenii au pus bazele Frontului Popular de Eliberare al Slavo-Macedonenilor (S.N.O.F.), care părea, iniţial, că se află sub directa conducere a E.L.A.S. Scurta colaborare între cele două tabere se va încheia printr-un conflict armat în toamna anului 1944 datorită obiectivelor diferite12.

Într-o conjunctură politică favorabilă, din iniţiativa partizanilor conduşi de Tito, la 2 august 1944 era creat un nou stat federativ al Iugoslaviei, loial Belgradului, Macedonia13. Prin urmare, sfârşitul celui de-al doilea război mondial găsea Iugoslavia pe poziţii avansate în jocul politicii macedonene.

Evenimentele politico-militare, din timpul celui de-al doilea război mondial, desfăşurate în Grecia şi Iugoslavia nu puteau rămâne fără urmări asupra evoluţiei meglenoromânilor din locurile de baştină. De altfel, Meglenia a fost una dintre regiunile care a „găzduit” poate, cel mai bine atât operaţii militare ale puterilor Axei, cât şi luptele de gherilă ale E.L.A.S., E.D.E.S. sau S.N.O.F. 9 Ibidem, p. 242 10 Ibidem, p. 245; vezi şi Gh. Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 82 11 Ibidem, p. 247 12 E. Kofos, The Making of Yugoslavia’s People’s Republic of Macedonia, în Macedonia Past and present, Institute for Balkan Studies, Thessaloniki, 1992, p. 154-155 13 Ibidem, p. 153

- 170 -

În lipsa unei politici unitare privind obţinerea, pe viitor, a unor drepturi legitime, meglenoromânii au optat pentru una din taberele aflate în conflict, în funcţie de interesul personal, fără a ţine seamă de consecinţele nefaste privind menţinerea unităţii de grup şi a fiinţei proprii, specifice „mătcii” meglenoromâne. Evenimentele politice interne şi internaţionale desfăşurate în această parte a Europei, după încheierea celui de-al doilea război mondial, vor demonstra între altele şi faptul că, de acum înainte, identitatea meglenoromânilor din locurile de baştină se va altera într-o oarecare măsură, în funcţie de interesele dictate de guvernele impuse în Grecia şi Iugoslavia. Nu este mai puţin adevărat că acest fenomen s-a datorat şi evoluţiei politice interne a statelor mai sus amintite cât şi înţelegerilor secrete dintre U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie, privind reconstrucţia politică şi economică europeană postbelică. În viziunea primului-ministru britanic W. Churchill, soluţionarea problemei balcanice în mod procentual, conform înţelegerii de la Moscova din octombrie 1944, avea drept scop evitarea, în ţările în cauză, a unor mişcări sociale ce ar putea degenera în războaie civile14. Evenimentele petrecute ulterior, în această parte a Europei, au demonstrat însă, contrariul.

Conferinţa de la Ialta din 4-11 februarie 1945, avea să certifice, între altele, şi acordul de procentaj. În cadrul aceleiaşi conferinţe preşedintele S.U.A., Roosevelt, prezenta documentul intitulat „Declaraţie asupra Europei eliberate”, acceptat de U.R.S.S. şi Marea Britanie, care reglementa, implicit, şi viitoarea ordine politică din Balcani15. Potrivit acestuia era proclamat „dreptul tuturor oamenilor de a alege forma de guvernământ în care urmau să trăiască” şi „reinstituirea drepturilor suverane şi a autoguvernării pentru popoarele care au fost private cu forţa de ele”16. Toate acestea urmau a fi puse în practică sub protecţia S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie însă, în concordanţă cu acordul de procentaj. În mai 1945, când războiul lua sfârşit în Europa, nu fusese făcut niciun alt aranjament referitor la statele balcanice, evoluţia ulterioară a acestuia aflându-se sub semnul incertitudinii.

În Grecia, încheierea operaţiilor militare nu a adus o îmbunătăţire a situaţiei politice sau economice, corupţia şi setea de profit provocând mari nemulţumiri sociale, în special în mediul rural şi în zonele muntoase. Foametea, mizeria şi profundele nemulţumiri din mediul sătesc constituiau un teren propice declanşării unor revolte. În acelaşi timp, în plan politic intern, principala chestiune ce trebuia rezolvată era cea a monarhiei, haosul politic fiind definiţia potrivită pentru această chestiune17. 14 V. Moisuc, Istoria relaţiilor internaţionale. Până la mijlocul secolului al XX-lea, Editura Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti, 2002, p. 287 15 B. Jelavich, op. cit., p. 260, vezi şi J. de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial 1942-1945, vol II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 299; D. D. Hatchet, G. G. Springfield, Ialta. Înţelegeri pentru 50 de ani, Casa de editură „Excelsior – Multi Press”, Bucureşti, 1991, pp. 86-90 16 Apud B. Jelavich, op. cit., p. 260 17 Ibidem, pp. 280-281

- 171 -

Deşi după înţelegerea de la Varchiza, din 12 februarie 1945, grupările politice din Grecia credeau că se va ajunge la o înţelegere menită a asigura o viaţă politică normală, evenimentele petrecute ulterior au demonstrat contrariul, acestea fiind influenţate însă şi de neînţelegerile sovieto-britanice privind împărţirea sferelor de influenţă în această ţară18.

Pentru obţinerea supremaţiei politice în Grecia, forţele politice de dreapta, pro monarhiste, au urmărit diminuarea forţei adversarilor politici, pe de-o parte, iar pe de alta, organizarea unor acţiuni naţionaliste în regiunile locuite de populaţii aparţinând altor popoare. Acestea din urmă s-au datorat, în special, orientărilor politico-ideologice diferite de cele ale autorităţilor guvernamentale19. În cadrul acţiunilor au fost antrenaţi, firesc, şi românii din Meglenia. Încă din vara anului 1945, forţele guvernamentale au organizat acţiuni de intimidare a populaţiilor de altă etnie decât cea greacă, prin diverse mijloace de propagandă naţionalistă şi prin organizarea unor acţiuni de maltratare (arestări, torturi, asasinate n.ns. C.V.) ce vor continua şi în cursul anului următor20.

În acelaşi timp, principalul adversar politic al armatelor guvernamentale, E.L.A.S., s-a reorganizat în vederea obţinerii supremaţiei politice şi în octombrie 1946 s-a transformat în Armata Democratică a Greciei (A.D.G.)21. Înfiinţarea, la 28 octombrie 1946, în vestul Macedoniei greceşti, a centrului de conducere al A.D.G. a dus la amplificarea tensiunilor între cele două tabere ce vor culmina cu ciocniri violente. După cum afirma H. Andonovski „dintre luptele cele mai importante din acea vreme se remarcă şi cea organizată de A.D.G. în satele din Meglenia de N-E: Nânta, Oşani şi Liumniţa din 17 noiembrie 1946”22. Atacul a fost organizat de soldaţi aflaţi sub comanda centrului de conducere din munţii Karakamen, Pajak şi Kaimakcealan, în frunte cu comandanţii Panos, Mavros şi Statis. Relatând acest eveniment, presa guvernamentală a recunoscut că acest atac a fost foarte violent, numărul victimelor din rândul armatei guvernamentale fiind foarte mare23. Violenţa acestor atacuri este menţionată şi de Agenţia americană „Associated Press”, care relata că „două cete din armata guvernamentală, în luptele de la Liumniţa, au suferit grele pierderi în ciocnirea cu aproape 1.000 de ostaşi ai armatei democratice din Grecia”24. Această înfrângere a provocat nelinişte în rândul autorităţilor de la Atena care nu au exclus amestecul armatelor vecine din Iugoslavia, Bulgaria şi Albania, evitând însă, să 18 ADMAE, fond 71/1945, Grecia, vol. I, nepaginat. 19 R. Kirjazovski, Makedonskata politicka emigratija od egejskiot del na Makedonija vo istosnoevropskite zemji po vtorata svet ska vojna, Kultura, Skopje, 1989, p. 15 20 H. Andonovski, Meglenskata oblast vo narodnoosloboditelnoto dvijenie na egejska Makedonija, Kultura, Skopje, 1960, pp. 49-55 21 M. Glenny, The Balkans 1804-1999 Nationalism, War and the Grat Powers, Granta Books, London, 2000 22 H. Andonovski, op. cit., p. 66 23 Ibidem 24 Ibidem

- 172 -

precizeze adevăratele cauze ale războiului civil25. În acelaşi timp, aceleaşi autorităţi guvernamentale, prin acţiuni diversioniste, menite a distrage atenţie asupra situaţiei politice interne, au provocat tensionarea relaţiilor cu Iugoslavia. Semnificative în acest sens sunt evenimentele desfăşurate între 20-22 noiembrie 1946, când avioane venite din Grecia au pătruns în teritoriul iugoslav, la sud de Ghevgheli în sectorul M. Krş-Uma-Kralija, Marko Iezero – Kojuh, în mai multe rânduri şi s-au retras numai după riposta apărării antiaeriene iugoslave26.

După cum se observă, războiul civil din Grecia debuta printr-o serie de confruntări violente desfăşurate chiar în locurile de baştină ale meglenoromânilor. Din dorinţa de a elimina o posibilă colaborare a acestora cu forţele guvernamentale, aflate sub comanda conducătorilor A.D.G. din Meglenia, Mavros şi Panos, au fost organizate o serie de acţiuni de intimidare, între care unele de-a dreptul sângeroase. Semnificativ în acest sens este masacrul organizat în localitatea Liumniţa, la sfârşitul anului 1946, în urma căruia 33 de persoane nevinovate au fost ucise27.

În primăvara anului 1947, războiul civil a continuat extinzându-se din teritoriul Megleniei în aproape toată Grecia. În acest context, conducerea centrală a armatei guvernamentale a dat un ordin pentru evacuarea forţată a satelor din teritoriile pe care le controlaseră partizanii, constrângându-i astfel pe locuitori să-şi părăsească locuinţele. Noua mişcare de populaţie impusă cu forţa de armatele guvernamentale a afectat şi populaţia românească din Meglenia. Potrivit informaţiilor oferite de H. Andonovski, şi-au părăsit locuinţele 550 de persoane din Cupa, 900 din Liumniţa, 400 din Berislav şi 563 din Lugunţa, o parte dintre acestea aşezându-se în oraşele din apropriere, iar altele luând calea exilului şi stabilindu-se în Iugoslavia28.

Acelaşi tratament a fost aplicat şi populaţiei macedoslave din zonă, care era, comparativ cu cea meglenoromână, mai numeroasă şi bine organizată. La 20 mai 1947 la „Mişovi Kolibi”, pe Kaimakcealan, este convocată prima conferinţă generală a N.O.F. (fostul S.N.O.F. n.ns. C.V.), în cadrul căreia, cei prezenţi au hotărât continuarea luptei în vederea instaurării unui regim democratic în Grecia, care să garanteze drepturile şi libertăţile cetăţenilor macedoneni de aici29.

Susţinuţi de guvernele comuniste vecine, care aveau interese în această regiune, membrii N.O.F. au sporit rândurile A.D.G. În acelaşi timp, Partidul Comunist Grec urmărea, pe fondul victoriilor obţinute de comunişti în Uniunea Sovietică asupra Iranului şi Turciei, să imprime un caracter internaţional conflictului cu forţele guvernamentale. Nu este mai puţin adevărat că guvernul sovietic urmărea să dobândească o poziţie puternică în regiunea Mării Egee şi în estul Mediteranei, după cum, însuşi Stalin îşi exprimase dorinţa, în timpul Conferinţei de la Potsdam din 17 25 Ibidem, p. 66, vezi şi A.M.A.E., fond 71/1945-1948 Grecia, vol II, nepaginat 26 ADMAE, fond 71/1945-1948 Grecia, vol II, nepaginat 27 H. Andonovski, op. cit., p. 68 28 Ibidem, p. 70 29 Ibidem, pp. 72-73

- 173 -

iulie-2 august 1945, de a construi o bază navală în zona Greciei30. Pe fondul acestor probleme, guvernul britanic se dovedea tot mai incapabil de a gestiona criza politică din Grecia şi, în aceste condiţii, în martie 1947, este înlocuit de cel al S.U.A., ca influenţă majoră la Atena31.

În aprilie 1947, regele Ghiorghios al II-lea a murit, fiind succedat la tron de fratele său Pavel. Războiul civil continua însă, făcând noi victime în rândul ambelor tabere combatante şi în rândul populaţiei civile. Între timp, Stalin conştientizase că forţele comuniste greceşti nu vor avea sorţi de izbândă şi, prin urmare, lupta nu mai trebuia continuată, blocând orice ajutor către acestea32. În realitate, acesta urmărea încetarea conflictului deoarece provoca greutăţi politicii Uniunii Sovietice în alte părţi ale lumii, pe de-o parte, iar pe de alta, dacă sovieticii ar fi răspuns programului de ajutor american oferit trupelor guvernamentale, tensiunile sovieto-americane ar fi crescut în intensitate.

Noua poziţie a Uniunii Sovietice, faţă de conflictul din Grecia, nu a pus capăt ajutorului iugoslav şi nici nu a dus la schimbarea politică forţelor comuniste greceşti. Influenţaţi de experienţa iugoslavilor, în decembrie 1947, comuniştii greci au pus bazele unui Guvern Democratic Provizoriu al Greciei, asemănător A.V.N.O.J., condus de generalul Markos, nerecunoscut, însă, de niciunul dintre guvernele est-europene33.

Anul 1948 s-a dovedit a fi un dezastru pentru cauza comuniştilor greci, atât din cauza noii poziţii a Uniunii Sovietice, cât şi conflictului dintre Stalin şi Tito, soldat între altele şi cu ruperea relaţiilor dintre Iugoslavia şi Albania, Bulgaria, România şi Ungaria34. Cu toate acestea, sprijinul iugoslav a continuat şi în plan militar anul 1948 aducând, în ciuda pierderilor suferite de forţele comuniste, în final, o situaţie de remiză, ambele tabere pregătindu-se pentru bătălia decisivă.

Aprobarea de către Partidul Comunist Grec, la cea de-a patra plenară desfăşurată între 29-30 ianuarie 1949, a formării statului macedonean independent, a întărit ideea, în rândurile populaţiei greceşti, că o victorie a comuniştilor ar fi putut duce la pierderea unor teritorii din Grecia35. În acest context, forţele comuniste vor pierde şi mai mult teren în confruntarea cu forţele guvernamentale care, în primăvara anului 1949, au început să lichideze centrele de luptători comunişti, pornind din Peloponez şi înaintând spre nord. Mai mult, în iulie 1949, Tito a închis graniţa cu Grecia şi, totodată, liniile de aprovizionare ale insurgenţilor. Luptele au continuat, iar în octombrie conducerea Partidului Comunist Grec a acceptat realitatea şi l-a blamat pe Tito pentru înfrângerea suferită36. 30 B. Jelavich, op. cit., p. 281; J. de Launay, op. cit., p. 388 31 Ibidem, p. 282 32 Ibidem 33 Ibidem, p. 283 34 Ibidem, pp. 283-284; Gh. Zbuchea, op. cit., pp. 94-95, W. Loch, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece 1941-1945, Editura Saeculum I. O., Bucureşti, 1997, pp. 165-166 35 B. Kondis, The ‘Macedonian Question’ as a Balkan Problem in the 1940s în Macedonia … p. 192 36 B. Jelavich, op. cit., p. 284

- 174 -

În toamna anului 1949 se încheia un îndelungat conflict civil dus cu violenţă şi cruzime, ce a antrenat un număr impresionant de oameni şi a lăsat drept moştenire multă înverşunare şi ură. O parte dintre luptătorii comunişti, de teama evenimentelor şi a represaliilor a părăsit Grecia şi, după cum afirma M. Glenny: „…au fost împrăştiaţi în toată Europa de est şi Rusia unde au format ramura cea mai tânără a diasporei greceşti”37. Alţii, care au hotărât să rămână în hotarele Greciei, au fost chinuiţi şi torturaţi în lagărele de concentrare „Paloş Melas” din Salonic, „Haidari” din Atena, în „Dahan” şi în alte locuri38.

Antrenaţi în vâltoarea războiului civil, meglenoromânii din Grecia au avut de îndurat calvarul unui conflict, din care nu au lipsit pierderile de vieţi nevinovate, înscenările inimaginabile, foametea şi mizeria, pierderile materiale, concentrările în lagăre, evacuările forţate şi exodul unora dintre aceştia, în exil.

Potrivit unei statistici, publicată de H. Andonovski, reiese că în perioada 1941-1949, din rândurile meglenoromânilor din Grecia, au pierit 238 de persoane după cum urmează: 65 din Liumniţa, 51 din Lundzini, 12 din Birislav, 67 din Cupa şi 43 din Oşini39. În ceea ce priveşte exodul în exil a unora dintre familiile de meglenoromâni, potrivit informaţiilor oferite de P. Atanosov, unele s-au stabilit în Republica Macedonia (FYRM), la Ghevgheli, Negotino, Titov Veles, Scopje, Dubrovo, Tetovo, Kavadarci, Kicevo şi Kočani, în Iugoslavia, în regiunea Voivodina, în localităţile Jabuka, Gudurica şi Kačarevo; în Ungaria la Budapesta, în Bulgaria la Iambol şi Vraca, în Cehia la Praga şi Pardubice; în Polonia la Varşovia, Wroclaw, Sczeczin, Legnica, Jelenia Gora, Kroscienko; în România la Oneşti şi în fosta Uniune Sovietică în regiunea Taşkent40.

Aşadar, după încheierea războiului civil, numărul meglenoromânilor din Grecia scădea, o parte dintre aceştia plecând în exil şi integrându-se în cuprinsul unor state dominate de regimuri comuniste, iar o altă parte rămânând în locurile de baştină sau în oraşele din apropiere, ancoraţi în noile realităţi politice ale Greciei.

În ceea ce priveşte situaţia românilor din Meglenia, cuprinşi în hotarele Iugoslaviei, după cum se ştie, aceştia erau stabiliţi, în marea lor majoritate, în localitatea Huma, câteva familii locuind în orăşelul Ghevgheli şi în alte localităţi din împrejurimi.

Înainte de invazia Axei din aprilie 1941 şi ocuparea Macedoniei de către trupele bulgare, localitatea Huma număra 131 de case cu 728 de locuitori din care 726 37 M. Gleny, op. cit., p. 545 38 H. Andonovski, op. cit., p. 77 39 Autorul prezintă numele a 32 de localităţi din Meglenia şi liste cu numele persoanelor din rândul populaţiei macedo-slave, dar şi din rândul meglenoromânilor – pentru aceştia din urmă nefăcând, însă, precizări, clare privind originea – dispărute între anii 1941-1949. Totodată autorul mai prezintă şi un tabel cu numele a 35 de localităţi şi numărul victimelor pe fiecare localitate în parte făcând şi precizarea că în realitate, numărul victimelor este mult mai mare, însă, din diverse motive nu a avut acces la mai multe informaţii; vezi în această privinţă H. Andonovski, op. cit., pp. 80-108 40 P. Atanasov, Le megleno-roumain de nos jours. Une approche linguistique, Helmut Buske Verlag, Hamburg, 1990, pp. 10-11

- 175 -

erau meglenoromâni. În acelaşi an, de aici, câteva familii au plecat şi s-au stabilit în localitatea Gornicět.41 Prin urmare, şi meglenoromânii din Iugoslavia, asemeni celor din Grecia au fost supuşi dezastrelor provocate de operaţiile militare din timpul celui de-al doilea război mondial desfăşurate în acest areal, regimului de ocupaţie impus de forţele străine şi nu în ultimul rând, de luptele privind constituirea Republicii Macedonia din cadrul federaţiei Iugoslave. Nici evenimentele politice desfăşurate aici, după încheierea celui de-al doilea război mondial, nu vor rămâne fără urmări asupra evoluţiei meglenoromânilor.

Astfel, abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Federative Iugoslavia, la 29 noiembrie 1945, a făcut ca organizarea internă a acestui stat să fie una complexă, comparativ cu cea a vecinilor ei. În încercarea de a vindeca rănile provocate de unele conflicte naţionaliste din perioada interbelică statul a fost împărţit în şase republici: Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. Tot acum au fost înfiinţate, în cadrul Serbiei două provincii autonome: Kosovo, cu o majoritate albaneză şi Vojvodina, cu o populaţie mixtă, alcătuită din unguri, români, sârbi, croaţi, slovaci şi ucrainieni. Erau recunoscute patru limbi: croata, macedoneana, sârba şi slovena, iar albaneza şi maghiara aveau un statut de limbi acceptate în regiunile autonome42. Conform acestei noi organizări, meglenoromânii erau cuprinşi în Republica Macedonia şi aveau să evolueze ca cetăţeni macedoneni în cadrul federaţiei iugoslave.

În anul 1946, din dorinţa de a-şi schimba modul de viaţă, câteva familii de meglenoromâni din Huma s-au stabilit în Ghevgheli, iar altele în Vojevodina la Jabuka şi Kačarevo. Acest exemplu, a fost urmat şi de alte familii de meglenoromâni, care, în condiţiile impuse de noul regim comunist au migrat spre centrele urbane din cuprinsul Republicii Macedonia. Exodul va cunoaşte, însă, cea mai mare intensitate, între anii 1950-195543.

În ansamblu, meglenoromânii din Iugoslavia au evoluat, după încheierea celui de-al doilea război mondial, în cadrul sistemului comunist impus de Tito şi, după cum se ştie, unul diferit de cel al lui Stalin, ce domina statele comuniste vecine. În acelaşi timp, renunţarea volens-nolens a unora dintre aceştia la vechile ocupaţii şi migraţia spre centrele urbane nu a făcut altceva decât să „dilueze”, sub aspect etnic, în continuare, masa de meglenoromâni din locurile de baştină.

Evoluţia sub aspect politic a meglenoromânilor din România este strâns legată de evenimentele politico militare, petrecute aici, atât în timpul celui de-al doilea război mondial, cât şi în perioada imediat următoare. Fără a dezvolta acum, principalele evenimente desfăşurate în timpul războiului, care, de altfel, nici nu fac obiectul prezentului studiu, vom încerca să prezentăm numai evenimentele importante de care

41 Ibidem, p. 8 42 B. Jelavich, op. cit., p. 268; Gh. Zbuchea, op. cit., p. 85 43 P. Atanasov, op. cit., p. 8

- 176 -

se leagă evoluţia postbelică a României şi fără de care nu putem avea o imagine reală a evoluţiei politice a meglenoromânilor de aici.

Cum bine se ştie, înainte de intrarea trupelor române în război alături de Axă, la 22 iunie 1941, meglenoromânii din România se aflau grupaţi, în cea mai mare parte, în Dobrogea de Nord, în comuna Cerna, judeţul Tulcea44. Odată cu declanşarea luptelor, această regiune a fost declarată zonă de operaţii deoarece, prin poziţia sa geografică, „Dobrogea a ocupat un loc strategic însemnat în planurile militare germane, Marea Neagră şi Dunărea oferind cele mai bune posibilităţi de legătură cu ţările din zona mediteraneană de operaţii, cât şi cu frontul din partea de sud a U.R.S.S.”45. După actul de la 23 august 1944, interesul faţă de această zonă strategică nu a dispărut, sovieticii, la rândul lor, arătându-şi solicitudinea de a o introduce în sfere propriilor intense46. Prin urmare, şi meglenoromânii din România, asemenea celor din locurile de baştină s-au aflat în zonele fierbinţi ale operaţiilor militare, din timpul celui de-al doilea război mondial, având de suportat condiţiile impuse de un conflict de amploare.

În plan politic intern, în România, după 23 august 1944, pluripartidismul îşi va găsi legitimitatea în prevederile Constituţiei din 1923, repusă în vigoare parţial prin Decretul regal din 31 august 1944, însă, în realitate, funcţionarea sa va fi perturbată de prevederile Convenţiei de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care stabilea, în realitate, un regim de ocupaţie sovietică47.

Lunile septembrie şi octombrie 1944 au fost pentru principalele partide politice o perioadă de mobilizare care a dus, în final, la dezintegrarea Blocului Naţional Democrat48.

În acest context, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc au acţionat în vederea revitalizării organizaţiilor din Bucureşti şi provincie, în timp ce Partidul Comunist a promovat o nouă coaliţie politică, Frontul Naţional Democrat49.

În plan politic internaţional, în octombrie acelaşi an, se realiza cunoscutul acord de „procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia, în România, influenţa sovietică urma să fie de 90%, iar a aliaţilor occidentali de 10%. 44 N. Cuşa, Aromânii (macedonenii) în România, Editura Muntenia, Constanţa, 1996, pp. 388-341 45 A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex. Ponto, Constanţa, 1998, p. 447 46 M. Cojoc, Repere cu semnificaţie geostrategică în ţinutul românesc dintre Dunăre şi Mare, după al doilea război mondial în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, tom IV, 2001, Editura Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime Constanţa S.A., Constanţa, 2002, pp. 325-327 47 Vezi, pe larg, M. Cojoc, Evoluţia Dobrogei între anii 1944-1964. Principalele aspecte din economie şi societate, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001, pp. 17-71 48 Blocul Naţional Democrat a fost creat la începutul lunii iunie 1944 din Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat şi Partidul Comunist pentru o mai bună coordonare a acestor forţe politice în lupta cu guvernul Antonescu; vezi în această privinţă, K. Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 528. 49 Frontul Naţional Democrat a fost creat oficial la 12 octombrie 1944 din iniţiativa Partidului Comunist şi Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor, Apărarea Patriotică, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România; K. Hitchins, op. cit., pp. 542-543

- 177 -

La începutul anului 1945 România se afla într-o situaţie dificilă. Pe plan intern disputa politică se accentua, în timp ce armata română participa alături de cea sovietică pentru înfrângerea Germaniei. Evoluţia României, în contextul geopolitic determinat de înţelegerile dintre marile puteri şi accentuarea crizei politice interne, a determinat, numirea, la 6 martie 1945, de către regele Mihai I, a unui guvern al Frontului Naţional Democrat, în frunte cu Petru Groza, din care mai făceau parte gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu şi cea naţional-ţărănistă condusă de Anton Alexandrescu50. Practic, noul guvern susţinut de sovietici deschidea calea instaurării în ţara noastră a regimului comunist. La numai două luni de la instaurarea guvernului Petru Groza, lua sfârşit războiul în Europa, România îngemănând, în bilanţul celui de-al doilea război mondial, un summum de acte politice, militare şi economice de o importantă semnificaţie atât pentru istoria naţională cât şi pentru cea europeană. Una din principalele preocupări ale guvernului, cât şi a forţelor politice din opoziţie, a fost aceea de a acorda României calitatea de stat cobeligerant, însă aceste eforturi nu au fost susţinute de marile puteri. Astfel, în cadrul acţiunilor ce vizau organizarea lumii postbelice, Conferinţa de la Postdam (17 iulie – 2 august 1945) a jucat un rol important, liderii Marii Britanii, S.U.A. şi U.R.S.S. discutând aici şi problema încheierii tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, România şi Ungaria. Însă apreciind că guvernele din Bulgaria, Ungaria şi România nu sunt reprezentative, delegaţii S.U.A. şi Marii Britanii au refuzat să le recunoască şi să înceapă tratativele cu ele51.

În acest context, disensiunile din plan politic intern dintre guvern şi opoziţie se vor accentua şi, în ciuda aşteptărilor generale, nici S.U.A., nici Marea Britanie nu intenţionau să sprijine partidele din opoziţie împotriva presiunii comuniste. Mai mult, analizând evoluţia vieţii internaţionale, inclusiv a celei din România, miniştrii de externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii, întruniţi în cadrul Conferinţei de la Moscova, între 16-26 decembrie 1945, au decis cooptarea în guvernul Groza a încă doi reprezentanţi, unul din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi altul din partea Partidului Naţional Liberal şi organizarea de alegeri. Această măsură era, evident, una simbolică atât Marea Britanie, cât şi S.U.A. recunoscând de fapt guvernul impus la 6 martie 194552.

La 17 mai 1946, Partidul Comunist Român a anunţat formarea Blocului Partidelor Democratice care urma să reprezinte o singură listă de candidaţi în alegeri53. Acestea au avut loc la 19 noiembrie 1946, într-o atmosferă de tensiune maximă şi,

50 I. Scurtu (coordonator), România. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, pp. 183-184 51 I. Scurtu, Gh. Buzatu, Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 514-515 52 Ibidem, p. 513; vezi şi V. Fl. Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-1947), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1988, p. 116 53Blocul Partidelor Democratice era reprezentat de Partidul Comunist, Partidul Social Democrat, liberalii lui Tătărescu, Frontul Plugarilor şi grupări mai mici, precum Partidul Ţărănesc al lui Anton Alexandrescu; vezi în această privinţă, K. Hitchins, op. cit., pp. 563-564

- 178 -

conform rezultatelor date publicităţii, acestea au fost câştigate de Blocul Partidelor Democratice, care au obţinut 70% din voturi şi 349 de locuri în noua Adunare, faţă de 32 ale naţional ţărăniştilor şi 33 ale celorlalte partide. Există însă indicii, potrivit cărora alegerile au fost falsificate în favoarea Blocului Partidelor Democratice54.

Între timp, negocierile privind încheierea păcii cu România, începute la Paris la 19 iulie 1946 s-au finalizat la 10 februarie 1947 când a fost semnat tratatul de pace între România, pe de-o parte şi Naţiunile Unite, pe de altă parte. Din textul tratatului rezultă, între altele, că România a fost tratată ca o ţară învinsă şi nu i s-a recunoscut cobeligeranţa, a consfinţit menţinerea trupelor sovietice în ţară, precum şi obligaţia acesteia de a plăti mari despăgubiri de război. După 10 februarie 1947, România a ieşit de sub regimul Convenţiei de armistiţiu devenind, formal, un stat independent şi suveran. Înalta Comisie Aliată de Control îşi încheia activitatea, S.U.A. şi Marea Britanie nemaireuşind să influenţeze în mod hotărâtor evoluţia postbelică a României, principalul rol revenindu-i Uniunii Sovietice în această zonă de interese, unde nu s-a sfiit să-şi impună propria formă de organizare şi conducere politico-statală55.

În acest cadru prestabilit de Marile Puteri, România a evoluat spre un sistem politic totalitar, în care nota dominantă a vieţii politice, începând cu anul 1947, a fost creşterea rolului Partidului Comunist Român sprijinit direct de la Moscova. Din iniţiativa aceleiaşi formaţiuni politice, la data de 30 decembrie 1947 regele Mihai I a trebuit să semneze actul de abdicare56, iar România a fost proclamată, în aceeaşi zi, Republică Populară în frunte cu un Prezidiu Provizoriu57. Instalaţi la putere, comuniştii au pus în practică, în deceniul următor, o politică de sovietizare a României, în care nu-şi mai găseau locul democraţia, cele mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, respectarea proprietăţii şi altele.

În mod firesc, aceste evenimente politice interne şi internaţionale au influenţat, într-un mod sau altul, evoluţia meglenoromânilor din România, după încheierea celui de-al doilea război mondial. Astfel, în încercarea lor de a se adapta noilor condiţii impuse, de a perpetua în continuare limba şi obiceiurile moştenite din vechime, ei au avut de înfruntat o nouă serie de greutăţi pricinuite de neîncrederea procesului de recolonizare, de tulburările provocate de trupele sovietice şi nu în ultimul rând de instaurarea noului regim politic de la Bucureşti susţinut puternic de Moscova.

Prin urmare, ocupaţia sovietică legitimată prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 particularizează în Dobrogea dimensiunile jafului autentic exercitat de trupele sovietice, în special între august 1944 – martie 1947, ce nu a rămas fără

54 I. Scurtu, Gh. Buzatu, op. cit., p. 512 55 V. Fl. Dobrinescu, op. cit., passim; vezi şi V. Fl. Dobrinescu, D. Tompea, România la cele două conferinţe de pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947). Un studiu comparativ, Editura Neuron, 1996, passim; V. Moisuc, op. cit., pp. 305-311. 56 I. Scurtu (coordonator), România. Viaţa politică în documente. 1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti 1994, pp. 289-290 57 Ibidem, pp. 290-293

- 179 -

urmări asupra populaţiei de aici58. Acestei situaţii i s-a suprapus şi cea creată de promulgarea, la 23 martie 1945, a Decretului - lege pentru înfăptuirea reformei agrare,59 care a produs o oarecare nelinişte în rândul producătorilor agricoli. Nu este mai puţin adevărat că Oficiul Naţional al Colonizării (O.N.A.C.), a fost depăşit de complexitatea lucrărilor pe care le-a avut în execuţie, astfel încât, în judeţele dobrogene, o mare parte din suprafeţele agricole nu au putut fi repartizate coloniştilor din Cadrilater nici până în primăvara anului 194760.

Neajunsurile şi disfuncţionalităţile colonizării din Dobrogea de Nord erau evidenţiate de inspectorul general, inginerul Gheorghe Andreescu în documentul din 10 august 1945, intitulat „Scurtă dare de seamă asupra colonizării în Dobrogea”, concluzia finală fiind aceea că „Trebuie să înceteze provizoratul pentru cele 21.000 de familii evacuate din Cadrilater şi implicit sprijinirea producţiei acestei provincii”61.

Toate acestea s-au răsfrânt şi asupra meglenoromânilor, recunoscuţi agricultori atât în locurile de baştină, cât şi în Cadrilater, nemulţumiţi acum şi de calitatea inferioară a pământului din Cerna. Potrivit unei note informative a Comandamentului Jandarmeriei Tulcea, nr. 454 din 21 ianuarie 1946, un număr de circa 30 de familii de macedoneni colonişti (meglenoromâni n.ns. C.V.) din comuna Cerna intenţionau să plece, în primăvara anului 1946, în Banat, deoarece pământul de aici era inferior comparativ cu cel din Cadrilater şi nu puteau obţine o recoltă suficientă pentru nevoile lor62.

În vederea desăvârşirii activităţii de recolonizare în Dobrogea de Nord erau adoptate instrucţiunile nr. 1519 din 4 martie 1946 pentru funcţionarea organelor de execuţie locală a lucrărilor de colonizare delegate de Inspectoratul General al Colonizării, care prevedeau, între altele, modul în care trebuia constituit Comitetul local de colonizare, componenţa acestuia şi nu în ultimul rând elaborarea principalelor atribuţii63. Deşi conducerea Inspectoratului General al Colonizării din Dobrogea (I.G.C.D.) era optimistă în privinţa definitivării activităţii de recolonizare, nici coloniştii şi nici autorităţile judeţene, nu erau dominate de aceeaşi stare de optimism. Printr-o adresă din 19 martie 1946, înaintată I.G.C.D., prefectul judeţului Tulcea, Mihai Gioga afirma, între altele că „… nu instrucţiunile Inspectoratului General al Colonizării, vor curma răul, ce de şase ani merge crescând, în ultimul timp din cauza lipsei de personal în exterior. Singurul remediu ar fi să se vină cu o lege bine chibzuită care să definitiveze lucrările făcute până acum. Numai astfel vom putea salva ceea ce a mai rămas neatins. Organele O.N.A.C.-ului cu multă uşurinţă aruncă vina pe colonişti

58 M. Cojoc, Dobrogea. De la reforma agrară la colectivizarea forţată (1945-1957), Editura Muntenia & Leda, Constanţa, 2001, p. 15 59 I. Scurtu, România. Viaţa politică în documente. 1945… pp. 225-229 60 M. Cojoc, op. cit., p. 24 61 Apud M. Cojoc, op. cit., p. 25 62 Direcţia Judeţeană Tulcea a Arhivelor Naţionale (în continuare DJAN Tulcea), fond Prefectura Judeţului Tulcea. Serviciul administrativ, dosar 1368/1946 f. 5 63 Ibidem, dosar 1384/1946 f. 7-12

- 180 -

atunci când se constată distrugeri, fără să se ţină seamă că tot aceşti colonişti, în Dobrogea de Sud, unde erau definitivaţi, aveau gospodării şi aşezări înfloritoare (…) . În încheiere, socotim că instrucţiunile Inspectoratului General al Colonizărilor Constanţa sunt de-a dreptul periculoase pentru liniştea judeţului nostru, căci aplicate, ele vor da naştere la noi focare de agitaţie în rândul coloniştilor”64. Sunt edificatoare, poate, aceste câteva rânduri, prin care Mihai Gioga descria situaţia coloniştilor şi stadiul desfăşurării activităţii de recolonizare.

Noile instrucţiuni venite din partea I.G.C.D. nu au putut opri exodul unei părţi a coloniştilor în Banat, unde, după 23 august 1944 s-a înregistrat un proces de depopulare a satelor locuite de şvabi, odată cu retragerea armatelor germane spre vest65. Mai mult, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, încă din aprilie 1945 a dat dispoziţii O.N.A.C. să repartizeze proprietăţi funciare rurale rămase fără stăpân coloniştilor refugiaţi şi plugarilor refugiaţi necolonizaţi, dar cu capacitate de muncă pentru ca pământurile să nu rămână neînsămânţate. Aceleaşi dispoziţii prevedeau ca după încheierea campaniei agricole, celor care ar fi dat dovadă de capacitate de muncă excepţională să li se facă împroprietărirea prin colonizare pe loturi de 5 hectare sau mai mare66. Paralel, coloniştilor le-au fost atribuite în folosinţă locuinţe, împreună cu o parte din animalele de muncă şi din inventarul agricol de mică valoare confiscat de la germani67.

În cadrul acestei mişcări de populaţie, în toamna anului 1946, un grup de circa 30 de familii de meglenoromâni din Cerna, s-au deplasat în Banat, în judeţul Timiş –Torontal, stabilindu-se la Variaşi, Biled şi Jimbolia ş.a., deoarece aici pământul era superior comparativ cu cel din Dobrogea de Nord68.

Exodul unei părţi a coloniştilor din judeţul Tulcea în Banat a creat o stare de nelinişte în rândul autorităţilor judeţene. Astfel, prin Nota informativă nr. 214, din 12 septembrie 1946, Comandamentul Jandarmeriei Tulcea îl înştiinţa pe prefectul M. Gioga că grupuri de colonişti din diferite centre au plecat pentru recolonizare în Banat, existând temerea că prin plecarea masivă a acestora să scadă numărul populaţiei româneşti şi, în acelaşi timp, să se nască diferite pretenţii din partea minorităţilor existente aici69. Pentru a opri exodul coloniştilor, I.G.C.D. trimitea o adresă Prefecturii Tulcea, cu numărul de intrare 10.057 din 23 septembrie 1946, prin care cerea luarea de măsuri urgente pentru oprirea plecărilor neautorizate, orice astfel de acţiune atrăgând deposedarea şi excluderea definitivă de la colonizare70. Prin urmare, prefectul judeţului Tulcea, M. Gioga, transmitea centrelor de colonişti Comunicatul nr. 10.459 64 Ibidem, f. 5-6 65 D. Şandru, Reforma agrară din 1945 în România, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2000, p. 202 66 Ibidem, p. 204 67 Ibidem, p. 207 68 V. Coman, Meglenoromânii (3), în „Deşteptarea. Revista aromânilor”, Bucureşti, An 10, nr. 1(106), 1999, p. 8 69 DJAN Tulcea., loc. cit., dosar 1385/1946 f. 14 70 Ibidem, fond Prefectura Judeţului Tulcea – Biroul străin – paşapoarte, dosar 159/1946, f. 4

- 181 -

din 7 octombrie 1946, prin care se aducea la cunoştinţă celor interesaţi că cererile pentru colonizare în Banat şi Ardeal s-au primit la O.N.A.C. numai până la data de 20 septembrie 1946 şi că activitatea se va suspenda până la 1 ianuarie 1947, urmând ca, odată cu terminarea reformei agrare, să se constate disponibilităţile pe care să poată fi aşezaţi cei îndreptăţiţi71.

Nu este mai puţin adevărat faptul că, în ciuda opreliştilor, deplasările unor colonişti au continuat spre vestul ţării, numărul meglenoromânilor stabiliţi în Banat totalizând acum, aproximativ 57 de familii72. În ansamblu, nici reforma agrară aflată în plină desfăşurare nu oferea stabilizarea situaţiei producătorilor agricoli şi nici a coloniştilor din Dobrogea. Mai mult, seceta din anul 1946 a afectat grav agricultura şi implicit pe producătorii agricoli73. În ciuda luării de noi măsuri, de către autorităţile guvernamentale, în sprijinul „ţărănimii muncitoare”, din anul 1947, situaţia coloniştilor nu fusese rezolvată în totalitate74. Nici măsurile luate în anul 1948 nu au definitivat această problemă, ba mai mult printr-o decizie a Ministerului Agriculturii şi Domeniilor se decidea suspendarea lucrărilor de împroprietărire şi colonizare75. Astfel, în ultimul an care a precedat actul de început al colectivizării, mai existau colonişti care continuau să-şi manifeste nemulţumirea faţă de măsurile insuficient de energice ale statului, pe linia integrării corespunzătoare şi în deplină siguranţă în zonele ocupate.

În acest sens, în octombrie 1948, un număr de 384 de români evacuaţi din Cadrilater şi colonizaţi în judeţele Constanţa şi Tulcea aveau încă de primit, din partea statului, despăgubiri pentru recoltele părăsite în toamna anului 194076. În realitate, numărul celor care aveau de primit despăgubiri, din partea statului român, era mult mai mare, această reparaţie realizându-se abia prin Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 194077 şi a Hotărârii de Guvern nr. 379 din 14 iulie 199878 privind Constituirea Comisiei Centrale pentru aplicarea dispoziţiilor legii menţionate mai sus.

71 Ibidem, f. 5 72Recent, în urma unei aprofundate cercetări am identificat, în arhivele tulcene un „Tabel nominal de coloniştii şi macedonenii care au distrus (sic!) şi părăsit locuinţele plecând în Banat sau în altă parte”, din care am identificat, după nume, aproximativ 57 de familii de meglenoromâni dintr-un număr total de 134 care au părăsit localitatea Cerna între 1946-1947. Vezi în acest sens, DJAN Tulcea., fond Legiunea de Jandarmi Tulcea, dosar 118/1947, f. 21-23 73 D. Şandru, op. cit., p. 299, vezi şi M. Rusenescu, Date privind politica agrară a României (martie 1945-februarie 1949) în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, vol III, 1978, Bucureşti, p. 90 74 M. Rusenescu, op. cit., pp. 90-96 75 M. Cojoc, op. cit., pp. 26-27 76 D. Şandru, op. cit., p. 217 77 M. O., An X, Nr. 8, Partea I, 13 ianuarie 1998, pp. 7-9 78 M. O., An XIV, Nr. 105, Partea I, 7 februarie 2002, pp. 6-8

- 182 -

Practic, după încheierea celui de-al doilea război mondial, meglenoromânii din România au evoluat în cadrul unui regim de tip totalitar, impus de Moscova, după modelul stalinist, ce se va impune, cu precădere, din anul 1948. Elaborarea programului vizând transformarea socialistă a agriculturii la Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 194979 îi va ancora adânc pe meglenoromâni în noile realităţi, odată cu acest moment încheindu-se o nouă etapă din evoluţia istorică a acestora.

Zusammenfassung

Der Artikel nimmt sich vor, die Situation der Meglenorumänen aus

Südosteuropa gegen Ende des zweiten Weltkrieges vorzustellen. In der Einleitung wird die Aufmerksamkeit auf die politische Lage der Meglenorumänen von Griechenland und Jugoslawien gerichtet, wo sie bodenständig waren. Weiter wird die Evolution der Meglenorumänen in Rumänien im Zusammenhang mit den hier abgerollten politischen und militärischen Ereignissen hervorgehoben.

79 M. Cojoc, op. cit., p. 29

- 183 -

SIMBOLURI DE FOR PUBLIC ALE CINSTIRII EROILOR ROMÂNI DIN CEL DE AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Virgiliu Z. TEODORESCU

„Educaţia naţională nu e cu putinţă fără cunoaşterea istoriei acestui neam, precum nu e cu putinţă fără cunoaşterea pământului românesc.1

Nichifor Crainic

Omenirea a fost implicată în secolul XX în marile confruntări generate din numeroasele veleităţi de supremaţie şi de numeroasele tare moştenite ale veacurilor anterioare. În acest context România milita pentru unitate naţională, ideal îndeplinit prin marile sacrificii de natură umană şi materială, precum şi prin voinţa celor care, prin solemnele hotărâri adoptate în martie, noiembrie şi decembrie 1918, au realizat Marea Unire a Românilor. Anii care au urmat au fost mobilizatori întru refacerea ţării, înfăptuirea marilor reforme cu repercusiuni de natură juridică, economică, socială, culturală, inclusiv depăşirea a tot ceea ce a declanşat marea criză economică mondială. În acest context o atenţie deosebită s-a acordat în perioada interbelică Cinstirii Eroilor. Au fost anii când era preluat şi reformulat îndemnul mobilizator al lui Maurice de Waleffe către toate naţiunile lumii: „Un popor îşi merită Eroii viitorului în măsura în care îi respectă pe ai trecutului”2. Şi s-a trecut la o acţiune de amploare, constând în depistarea mormintelor, concentrarea osemintelor în Cimitire de Onoare, mausolee, realizarea de monumente cu caracter naţional şi local. S-a valorificat şi experienţa deceniilor anterioare. Ne referim predilect la acţiunile declanşate după războaiele din 1877-1878, 1913 şi 1916-19l9. La timpul respectiv călăuzitoare erau cuvintele enunţate de omul de cultură Constantin Esarcu3: „Monumentele, prin faptul că sunt 1 Să ne cultivăm conştiinţa Eroică, în „Poliţia Română, Bucureşti, anul II, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1940, p. 2-4 2 Thomas Corlyle, Eroii –Cultul Eroilor şi eroicul în istorie, Bucureşti, 1922 3 Constantin A. Esarcu /Exarcu/ (5 noiembrie 1836, Bucureşti – 8 iunie 1898, Băile Govora, jud. Vâlcea, cimitirul Bellu – Bucureşti, figura 40, locul 35). Studii liceale la Bucureşti, licenţa în ştiinţele naturale şi doctorat în medicină la Paris; cercetător în domeniile de specialitate, dar şi al izvoarelor referitoare la istoria românilor aflate în arhive, biblioteci, muzee, colecţii din străinătate; carieră didactică universitară,

- 184 -

destinate a perpetua memoria marilor momente ale unei naţiuni arăt periodic scara lor morală. Ele indică cel mai înalt punct la care un avânt naţional a ridicat o generaţiune şi invită, prin aceasta însuşi, generaţiunile următoare a face sforţările necesare pentru a se menţine sau a se pune la un asemenea nivel”.4

A fost o efectivă competiţie, comitetele de iniţiativă preocupându-se ca prin sumele obţinute prin varii manifestări să aducă în forul public simboluri care, prin mesajul încorporat să fie pentru urmaşi o pilduitoare lecţie de înalt patriotism. Prin alegerea în cadrul unor concursuri a celui mai apreciat artist plastic, prin alegerea amplasamentului şi a modului de amenajare a ambientului, prin manifestările prilejuite de momentul dezvelirii şi sfinţirii, ca şi cele care se organizau în anii următori cu ocazia sărbătoririi Zilei Eroilor, începerea şi finalul de an şcolar, ziua de hram a Sf. Biserici a localităţii, toate erau prilejuri de evocare a celor care s-au sacrificat pentru Patrie. Noua generaţie prelua de la cei vârstnici evocări relevante, învăţând a discerne şi a atribui evenimentelor la zi o înţelegere pentru cunoaşte drumul de urmat. Deşi speranţele erau că lecţia primului război mondial va fi călăuză bună întru a nu se mai provoca asemenea hecatombe, timpul a dovedit că preceptele preconizate nu erau acceptate şi de cei învinşi. Au urmat anii unor febrile maşinaţiuni care, prin tertipuri tacit acceptate de cei ce considerau că pacea a fost întronată pentru vecie, au generat acţiunile revanşarde. De la conflicte cu caracter local la deşănţate formulări revanşarde şi antirevizioniste, cei doritori a-şi impune ideologiile deseori artificial prezentate au determinat o nouă calamitate de factură mondială, ce a condus la acel tăvălug nimicitor. Oameni, valori materiale şi culturale au fost înlăturate de această nouă răbufnire.

A fost contextul când România, prin conjunctura creată, s-a aflat la discreţia marilor acţionari ai unei noi ordini mondiale. Prin ultimatumul din iunie 1940, U.R.S.S. a realizat primul rapt din trupul României, răpindu-i Basarabia şi nordul Bucovinei, incluzând şi ţinutul Herţa din fostul judeţ Dorohoi. A urmat raptul din 30 august 1940 impus de Germania hitleristă şi Italia fascistă prin care, o mare parte din nord-estul Transilvaniei, a fost cedat Ungariei hortiste. Ultima sfârtecare a urmat la începutul lunii septembrie 1940 când şi Bulgaria a obţinut cele două judeţe din sudul

diplomatică, publicistică. Pentru popularizarea ştiinţelor naturii, a întronării respectului pentru mediul înconjurător, a înlătura ignoranţa, superstiţiile, a pus bazele revistei „Natura”. A fost iniţiator al unor instituţii menite a conduce la propăşirea culturală în toate mediile sociale: societatea Ateneul Român, 1865, pentru al cărui propriu edificiu a făcut celebrul apel către întreaga suflare românească: „Daţi un leu pentru Ateneu!”, „Amicii Instrucţiunii”, 1866, transformată în 1867 în „Societatea pentru învăţătura poporului român”, societatea „Filarmonică”, 1868. Ca om politic a fost senator, ministru. Valorile acumulate pe parcursul anilor le-a donat predilect Ateneului Român şi Academiei Române, membru corespondent al Academiei Române ales la 1/13 aprilie 1884. 4 C. Esarcu, Rolul monumentelor în istoria unui popor. Monumentul Plevnei. Memoriu citit în şedinţa Atheneului de la 3/15 noiembrie 1883, Bucureşti, 1883, p. 6

- 185 -

Dobrogei sub presiunea evenimentelor impuse de cei ce îşi asumaseră din 23 august 1939 misiunea de a realiza o reajustare a graniţelor statelor europene.

Schimbările de natură politică, conjunctura internaţională au impus o reevaluare a potenţialului uman şi material al României, în momentul declanşării celui de al doilea război mondial aflându-se alături de forţele Axei. Considera că această alăturare îi va facilita recuperarea teritoriilor pierdute şi reunirea tuturor românilor în ţara lor. Acţionând pentru eliberarea teritoriilor nord-estice, campania militară a implicat participarea la ofensiva pe teritoriul U.R.S.S. ca să urmeze o retragere care a apropiat frontul în primăvara anului 1944 de hotarele României. Este necesar să precizăm că demersurile de factură diplomatică întreprinse de diverse persoane cu însărcinări diplomatice au cunoscut variate răspunsuri, pentru a se ajunge la momentul când prin arestarea mareşalului Ion Antonescu, conducătorul Statului şi al membrilor Guvernului României, să fie creat un unilateral act al Armistiţiului de la 23 August 1944 prin care România se alătura Naţiunilor Unite, luptând împotriva fascismului. Armistiţiul a fost semnat la Moscova, la 12 septembrie 1944, când României i-au fost impuse condiţiile de ţară învinsă. Atât în primii ani de război, cât şi după 23 August 1944 şi până după ziua de 9 mai 1945 din rândurile ostaşilor României au căzut la datorie numeroşi combatanţi.

De la modestele Cruci marcând locurile unde le-a fost hărăzit loc de veşnică îngropăciune, la acţiunile ulterioare de deshumare şi reunire în Cimitire de Onoare, la simboluri de o anumită anvergură toate au menirea de a aminti viitorimii imensele sacrificii impuse pentru a proteja nealterată sacra moştenire primită de la înaintaşi pentru a fi transmisă către urmaşi.

Dacă în primii ani de după 1945, în condiţiile prezenţei trupelor eliberatorilor-ocupanţi s-a acţionat în deliberatul proces de stalinizare a României, prin ridicarea atât în Bucureşti, cât şi în foarte multe alte localităţi ale ţării monumente ale cinstirii acestora, începând din al şaselea deceniu al secolului trecut s-au realizat simboluri de for public reprezentative, ce au devenit în timp definitorii pentru localităţile care le găzduiesc. Adeseori amplasamentele sunt chiar evocatoare ale unor episoade edificatoare ale crâncenelor lupte care s-au dat în zona respectivă.

Suntem însă datori ca înainte de a trece la evocarea câtorva din aceste simboluri dedicate Ostaşilor Români, să amintim prezenţa din 1946 în forul public a unui concludent monument amplasat în teritoriul preluat prin Dictatul de la Viena de către regimul horthyst din Ungaria. Ne referim la oraşul Bistriţa unde, în parcul din faţa sinagogii, a fost realizată comemorarea evreilor deportaţi din fostul judeţ Năsăud. Este un obelisc din beton armat, placat cu marmură neagră, având în partea de jos un basorelief din marmură, textele îi definesc menirea: „Monumentul deportaţilor”5.

Concludente şi definitorii sunt cuvintele inscripţiei: „În amintirea celor 7000 copii, femei, bărbaţi evrei deportaţi din jud. Nasăud, schingiuiţi şi ucişi în crematoriile 5 DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970. Vezi şi I. Cosma, M. Popp, N. Sabău, Prin ţara Năsăudului, Bucureşti, 1971, p. 101

- 186 -

din Birkenau -Auschwitz sau în lagărele similare, precum şi în amintirea miilor de români în acelaşi fel duşi în sclavie şi la moarte de către fascişti şi hitlerişti”. Placă neagră s.d.j. „I. Flontaş Baia Mare”. Are ataşat un panou din marmură albă având zguduitoarea scenă cu un grup de deportaţi, dus în coloană spre cuptoarele fumegând. Este purtătoare şi a textului: „În amintirea cetăţenilor evrei din Bistriţa bătrâni şi copii, femei şi bărbaţi deportaţi în anul 1944 de către fascişti şi exterminaţi la Auschwitz. Data internării evreilor în Bistriţa mai 1944 / Data deportării şi exterminării în masse iunie 1944 / Data deportării românilor în masse iunie 1944 / Data exterminării românilor la muncă de robie 1944/1945”.

Este foarte adevărat că din redactarea textului lipseşte definirea categorică a celor care şi-au asumat ca state asemenea responsabilităţi şi, ca atare, după trecerea deceniilor, cei interesaţi găsesc în actualele condiţii de ignorare a istoriei climatul favorabil de a acuza statul român de genocid, pentru a crea impresia culpabilităţii şi a justifica acuzaţia de exterminare a 400.000 de evrei din România.

În acest context se înscrie şi realizarea din 1946 a sculptorului Martin Iszak6 pentru oraşul Dej. Lucrarea dedicată Deportaţilor a fost amplasată în Piaţa Ştefan cel Mare şi a fost dezvelită în 1948.

Pentru Capitala României a fost preconizată o sinteză care să încorporeze cinstirea Armatei Române şi totodată o evocare a unor episoade din zbuciumatul trecut al dăinuirii acestui neam pe vatra străbună. Lucrarea a fost încredinţată spre realizare7 unui colectiv de sculptori din cadrul Studioului de artă plastică al Armatei. A fost o lucrare de anvergură menită a domina tăpşanul colinei pe care se află monumentala construcţie a Academiei Militare. Având o largă deschidere spre Piaţa Eroilor şi axul rutier al străzii Ştirbei Vodă, lucrarea concepută de colectivul sculptorilor Ioan Dămăceanu8, Zoe Băicoianu9, Theodor N. Ionescu10, Vasile Barabas, coordonat de

6 Martin Iszak (12 aprilie 1913, Subcetate, jud. Mureş - ), studii de artă la Budapesta, debut în anul 1933, participă la expoziţii din ţară şi străinătate, carieră didactică, prezenţe în forul public la Târgu Mureş, Sf. Gheorghe, Dej, Bucureşti, Arad, Gheorghieni, Miercurea Ciuc. Vezi O. Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 261 7 „Arta”, Bucureşti, anul XXI, nr. 5-6 1974, p. 32. Vezi şi DANIC., fond U.A.P., dosar 34/1968-1970 8 Ioan S. Dămăceanu, (5 septembrie 1924, Iaşi – 27 aprilie 2004, Bucureşti), înmormântat la 1 mai 2004, în cimitirul Ghencea Militar 3, str. Cooperaţiei). Participant la cel de al doilea război mondial. Studii militare la Iaşi. O conjunctură i-a evidenţiat calităţile artistice cu preocupări pentru modelare. Astfel a ajuns sculptor încadrat în colectivul Studioului Artistic al Armatei, unde a participat la realizarea unor lucrări de artă monumentală. 9 Zoe Băicoianu (2/15 august, 1910, Predeal, jud. Braşov – 1987). Şcoala de Arte Frumoase la Paris, elevă a Şcolii române de la Roma. Debut ca sculptoriţă la Paris în anul 1931. A expus în ţară şi străinătate la expoziţii colective, organizând şi expoziţii personale. Prin preocupările multilaterale de abordare ca manieră şi materiale (metal, sticlă ş.a.) a realizat artă monumentală, decorativă. Opera i-a fost apreciată prin integrarea în forul public, muzee, colecţii particulare, premii şi distincţii. 10 Theodor Ionescu, /Tene Ionescu / (28 octombrie 1928, Bucureşti - ). Absolvent al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti, promoţia 1948 sculptor portretist cu preocupări şi pentru arta monumentală. Adeseori colaborând pentru realizarea unor lucrări de anvergură.

- 187 -

Marius Butunoiu11 are pe respectiva platformă din faţa amintitului edificiu monumentalul grup statuar evocând, într-o ipostază apoteotică, un infanterist, un aviator şi un marinar ai Armatei Române. Masivul piedestal cu structura din beton armat este placat cu marmură de Moneasa. Grupul statuar a fost turnat în bronz în cadrul Uzinelor „23 August” (N. Malaxa) de colectivul coordonat de specialistul Vasile V. Răşcanu12. La nivelul pieţii este remarcată prezenţa celor două mari altoreliefuri care, prin episoadele narate în piatră, evocă o istorie multimilenară, aducând în faţa privitorului evenimente istorice semnificative.

Monumentul a fost inaugurat în cadrul unor ample manifestări la 17 august 1957. Azi, amintind acest moment, data poate părea banală, însă, la timpul respectiv amintitele trupe de ocupaţie ale Armatei Roşii se aflau în curs de părăsire a teritoriului naţional al României. Că a fost un act premeditat de expirmare totalei demnităţi naţionale o demonstrează faptul că respectiva realizare a grupului statuar era, la data amintită, în stadiul de finalizare a turnării în bronz, fiind expusă pe piedestal macheta 1/1 turnată în gips patinat bronz. Zona viitoarelor altoreliefuri era sugerată de o panotare provizorie.

În anii următori încheierii conflagraţiei mondiale, în oraşul Dej din judeţul Cluj, în Piaţa Bobâlna a fost realizat un obelisc13 dedicat cinstirii memoriei celor care, pe acele plaiuri, au luptat pentru înlăturarea regimului fascist. Textul este definitoriu prin laconismul său: „Eroii români şi sovietici 1944”.

După câteva decenii, în alt context, s-a realizat un nou monument dedicat Eroilor din războiul antifascist. A fost amplasat pe Dealul Furcilor, pe o platformă special amenajată care conferă lucrării o remarcare de la mare distanţă. Are un postament-platformă circulară din beton armat în care sunt dispuse la verticală 49 de coloane din aluminiu, având fiecare diametrul de 0,20 m şi înălţimea între 1şi 10 m, într-o dispunere crescătoare în cerc deschis, sugerând flamura unui drapel desfăşurat.

11 Marius Traian Butunoiu (22 octombrie 1919, Turtucaia, azi Bulgaria – ). Studii militare şi la Academia liberă de arte frumoase Guguianu. Sculptor, organizator şi conducător al Studioului de artă plastică al armatei. Debut artistic în anul 1948. Participări la expoziţii colective din ţară şi străinătate. Realizator de artă monumentală, evocatoare a trecutului poporului român. Artist plastic cu preocupări predilecte pentru arta monumentală evocatoare a istoriei naţionale, este o prezenţă, prin opera sa, în numeroase localităţi ale ţării. Sunt lucrări de anvergură turnate în bronz,dar şi miniaturale dăltuite în marmură. Este prezenţă permanentă la expoziţii din ţară şi străinătate. 12 Vasile V. Răşcanu (12 august 1877, Ţifu, comuna Banca, azi jud. Fălciu, azi Vaslui – 26 decembrie 1963, Bucureşti, cimitirul Sf. Vineri). Fiul lui Vasile şi Catinca studii la şcoala primară din satul Ţifu, în Bucureşti după un examen bursier la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii, specialitatea turnătorie în metal, specializare ca bursier al statului în Germania, Franţa, Austria, Italia (1900-1905); revine în ţară şi cu sprijinul lui Frederic Storck realizează întreprinderea V.V. Răşcanu & comp. în Bucureşti, str. Felix nr. 89, care a evoluat până în 1945 realizând cele mai dificile lucrări de artă, apreciat şi de artiştii străini; a contribuit la formarea unei noi generaţii de turnători care i-au continuat munca în cadrul Combinatului Fondului Plastic. Vezi V. Z. Teodorescu, Contribuţii la istoricul turnătoriilor artistice în metal din România, în „Muzeul Naţional”, vol. X, Bucureşti, 1998, p. 181-188. 13 I. Cosma, M. Pop, N. Sabău, op. cit., p. 13 Dej „România, ’83”, p. 303. Dej. Judeţele Patriei Cluj monografie, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 279 Dej.

- 188 -

La Oradea, în parcul din zona centrală a oraşului a fost dezvelit, la 22 august 1958, monumentul Ostaşului Român14, o realizare a sculptoriţei Iulia Oniţă15 care a colaborat cu arhitectul Mircea Anania şi a beneficiat de contribuţia arhitectului Petre Antonescu la proiectarea amenajării urbanistice a zonei. Un piedestal monumental înalt de 7 m are pe feţele laterale două basoreliefuri redând: 1) participarea la luptă a ostaşilor români împreună cu ostaşii sovietici; 2) primirea sărbătorească a ostaşilor cu tradiţionala pâine şi sare. Statuia Ostaşului Român are înălţimea de 6,50 m. Lucrarea este semnată: stânga jos: Iulia Oniţă; şi în dreapta jos: Comb. Fondul Plastic /1958 Buc.

În parcul central de pe Dealul Florilor din Baia Mare a fost amplasat monumentul Ostaşului Român16, realizare a colaborării între sculptorul Andrei Ostap17 şi arhitectul Anton Dâmboianu18. Lucrare de mari proporţii, are în compunere o mare platformă la care accesul este facilitat de trepte radiale. Ca fundal, este un hemiciclu amplu menit a sugera faldurile unui drapel ce protejează personajele dispuse în zonele extreme. Sunt statui, ronde-bosse redând o femeie cu pruncul în braţe, sugerând Patria şi un ostaş. Pe ambele feţe ale hemiciclului, însumând o suprafaţă de 135 mp. sunt amplasate basoreliefuri tratând diverse episoade ale dăinuirii multimilenare. Statuia

14 DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970 şi 141/1970. Iulia Mocanu, Iulia Oniţă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, 104 p., la p. 42, 95. Vezi şi F. Tucă, M. Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, Editura Militară, Bucureşti 1983, p. 287. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeu 820.395 15 Iulia Oniţă / născută Moraschi/ (1 august 1922, Dorohoi, azi jud. Botoşani – 28 aprilie 1987, Bucureşti). Studii de sculptură începute la Iaşi la Academia de Arte Frumoase cu Ion Irimescu şi finalizate la Bucureşti cu Cornel Medrea. A debutat la Iaşi în 1947.Carieră didactică universitară. Anii de participări la expoziţii, călătorii de documentare în ţară şi străinătate i-au fost călăuza drumului creator în domeniul artistic. Multe din modelajele sale au devenit lucrări de artă monumentală, fiind plasate în multe din localităţile ţării. Concomitent o serie de lucrări au fost integrate în patrimoniul unor muzee şi colecţii. Vezi M. Dumitrescu, şi Iulia Oniţă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1967. I. Mocanu, Iulia Oniţă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, 104 p. O. Barbosa, op.cit., p. 369. N.B. anul naşterii este menţionat 1923 !?. A. Topârceanu, Dialog cu istoria, Editura Militară, Bucureşti, 1973, p. 133. Ionel Bejenaru, Dicţionarul Botoşănenilor, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 185-186 16 DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970. Judeţele patriei Maramureş – monografie, Editura Politică, Bucureşti 1980, p. 299. F. Tucă ,M.Cociu, p. 39-40. Fototeca combinatului Casa Scânteii, clişeele: Monumentul Ostaşului Român: 145.085-80; 300.800; 145.077-80. Vezi A. Topârceanu, op.cit., p. 133 17 Andrei Ostap (3 noiembrie 1921, Chişinău, azi Republica Moldova - ? ). Studii de sculptură la Bucureşti I.A.P. „N. Grigorescu”, promoţia 1950 elev al lui Cornel Medrea şi Boris Caragea, debut artistic 1952, participă la expoziţii colective şi are expoziţii personale. Realizator de sculptură monumentală, dar şi de mici dimensiuni, reliefuri, decoraţiuni interioare. Lucrări de artă monumentală la Baia Mare, Bucureşti, Galaţi, Piteşti, Târgu Mureş, Brăila, Miercurea Ciuc. Vezi O. Barbosa, op. cit., p. 371-372 18 Anton Dâmboianu (1 noiembrie 1925, Moreni, jud. Dâmboviţa - ).- Studii la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti, promoţia 1950. Carieră didactică universitară şi de proiectare a unor edificii, lucrări de sistematizare, arhitect cu contribuţii şi la realizarea de monumente pentru forul public. P. Constantin, Dicţionarul universal al arhitecţilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 91

- 189 -

Ostaşului Român, are înălţimea de peste 6 m. Compoziţia a fost realizată în beton armat şi placaj cu piatră albă. Ansamblul a fost dezvelit la 23 august 1959.

De la aceste momente cruciale au mai trecut ceva ani, definiţi azi ai tranziţiei, spre momentul 12 aprilie 1964, când, prin Declaraţia de Independenţă, s-au deschis drumurile menite a înlătura imixtiunile în istoria noastră, oferind prilejul şi de o mai nuanţată înţelegere care a situat România în timpul celui de al doilea război mondial în două ipostaze. Au fost anii când pe teritoriul României au fost amplasate o serie de monumente evocatoare ale faptelor de Eroism ale Armatei Române. Totodată a fost permisă inscripţionarea pe monumentele ridicate anterior a numelor Eroilor din anii 1941-1945.

La Expoziţia anuală de Stat din anul 1959 a fost expusă o machetă a sculptorului Gavril Covalschi19, redând concepţia artistului pentru preconizatul monument întru cinstirea Ostaşilor Români20 ce urma să fie realizat pentru oraşul Arad. Lunile care au urmat i-au solicitat artistului finalizarea şi amplasarea în forul public a monumentului. La această acţiune i s-a alăturat, cu competenţă, arhitectul Cristea Miloş. Monumentul a fost amplasat în Piaţa „Avram Iancu”. Pe un masiv piedestal, trunchi de piramidă cu înălţimea de 5 m, realizat din beton armat placat cu travertin, a fost plasată pe faţa principală având înscris textul: „SLAVĂ OSTAŞILOR ROMÂNI CARE AU LUPTAT ÎMPOTRIVA FASCISMULUI PENTRU ELIBERAREA PATRIEI”. Pe piedestal se află compoziţia care are o figură centrală, Ostaşul Român. Acesta este flancat de un infanterist şi un vânător de munte, evocându-i pe elevii şcolii militare de la Radna, apărători, salvatori prin sacrificiul lor ai zonei arădene în toamna anului 1944, în contextul unei încercări a inamicului de a se infiltra în respectivul perimetru. Compoziţia are în planul secund şi o femeie în costum naţional. Este o lucrare ronde-bosse ce oferă imagini valorificate spaţial din toate unghiurile. Ansamblul sculptural are 7,00 m, componentele modelate fiind turnate în bronz. La 24 octombrie 1960 a avut loc solemnitatea dezvelirii monumentului Ostaşului Român de la Arad.

La Satu Mare, în zona centrală a oraşului, în Piaţa Republicii, întru a cinsti memoria ostaşilor din compunerea armatei a IV-a române care au acţionat în luna octombrie 1944 pentru eliberarea teritoriului românesc a fost dezvelit, în anul 1963,

19 Gavril Covalschi (11 iulie 1925, Gemenea, jud. Suceava - ) Studii de artă plastică la Cluj. Sculptor, debut artistic în anul 1953, participant la expoziţii colective. Autor de portrete şi compoziţii monumentale. Realizator al unor lucrări monumentale de for public în localităţile: Botoşani, Bistriţa, Craiova, Suceava, Târgovişte, Şimleul Silvaniei, Satu Mare, Blaj, Vatra Dornei, Bucureşti, Constanţa, Piteşti O. Barbosa, op. cit., p. 138-139. V. Florea, Arta română modernă şi contemporană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 387-389. 20 Expo anuală de Stat, 1959, Catalog p. 82. DANIC, fond U.A.P., dosar 32/1970,vol. I, f. 217.; dosar 34/1968-1970; 141/1970; 32/1970: Arad. Vezi şi E. Satco, Arta în Bucovina, vol. I, Suceava, 1984, p. 61-62: Arad. F. Tucă, M. Cociu, p. 29, Arad.O.N.T., Itinerare turistice în vestul României, Bucureşti, 1969, p. 83 Arad. Vezi şi F. Tucă, Inscripţii..., , p. 171, Arad [F.T]. A. Topârceanu A., op. cit., p. 133

- 190 -

monumentul Ostaşului Român21. Pe un piedestal bine proporţionat în formă de trunchi de piramidă realizat din beton armat placat cu travertin se remarcă statuia ostaşului care, cu o solemnă demnitate, poartă cu mâna stângă ridicată Drapelul Patriei, iar cu mâna dreaptă ţine o ramură de stejar alăturată faldurilor tricolorului. Statuia dăltuită de sculptorul Emil Mereanu22 în piatră albă are înălţimea de 3,50 m. Monumentul este plasat pe o platformă-terasă pavată cu marmură albă. Patru vase mari decorative flanchează monumentul.

La Carei, în vestul ţării, în zona unde la 25 octombrie 1944 trupele române împreună cu cele ale U.R.S.S. au înlăturat inamicul de pe teritoriul preluat de regimul horthyist în 1940, în urma Dictatului de la Viena. Pentru Piaţa Victoriei din acest oraş a fost comandat un monument23, oferind sculptorului Gheza Vida24 posibilitatea de a integra în respectiva realizare o sintetică, dar sugestivă compoziţie, fiecărei prezenţe fiindu-i atribuită o concludentă menire. Are în compunere un obelisc piramidal, înalt de 15 m şi un grup statuar înalt de şapte m, basoreliefuri şi două portrete redând pe ostaşul şi pe ţăranul român, lucrări dăltuite în piatră. Compoziţia monumentului, prin modul de distribuire a planurilor, armonios legate între ele, sugerează o perfectă unitate narativă. Pe o platformă la care se ajunge urcând 1+6= 7 trepte se află: un cap de ostaş, un chip de ţăran, o poartă, o femeie sădind o floare şi un obelisc cu inscripţia „GLORIE OSTAŞILOR ARMATEI ROMÂNE CĂZUŢI ÎN LUPTELE PENTRU ELIBERAREA PATRIEI”. La reuşita acestui simbol sculptorul a beneficiat de buna colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu. Lucrarea a fost finalizată de artist în anul 1963 şi a fost inaugurată la 21 octombrie 1964, solemnitatea dezvelirii reunind oficialităţile şi un numeros public din vestul României.

21 I. V. Lupescu, Monumentele Unirii, p. 188. Florian Tucă , Inscripţii ..., p. 293. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeul 820.810 22 Emil /Emanoil/ Mereanu (11 iulie 1903, Roşiori de Vede, jud. Teleorman - 3 august 1991, Bucureşti). Academia de Arte Frumoase, promoţia 1934, Seminarul pedagogic „Titu Maiorescu”, 1935. Beneficiar al bursei „D. Paciurea” 1935-1936, sculptor cu debut în 1932. Participant la expoziţii colective din ţară şi străinătate. Expoziţii personale la Bucureşti 1932,1935, 1937, Anvers, Belgrad, Budapesta, Novi-Sad, Tel Aviv 1984, Titograd, Zagreb 1966. Premii: Ministerul Artelor 1937, Tinerimea Artistică 1938, Simu 1943. 23 DANIC, fond U.A.P., dosar 32/1970, vol. I, f. 217; 34/1968-1970. D. Radosav, Satu Mare, ghid de oraş, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1984, 176 p., la p. 102. F. Tucă, În memoriam, Editura Militară, Bucureşti, 1971, p. 299-300. F. Tucă, M. Cociu, p. 124. „Scânteia”, Bucureşti, anul XXXIV, nr. 6417, j. 22 octombrie 1964, p. 5 24 Gheza Vida ( 28 februarie 1913, Baia Mare – 11 mai 1980, Baia Mare), sculptor şi grafician. Alexandru Cebuc, Vasile Florea, Negoiţă Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. II, Editura Arc 2000, Bucureşti, 1998, 200 p., la p. 193.

- 191 -

În centrul oraşului Târgu Mureş este amplasat la capul esplanadei plantate cu trandafiri monumentul dedicat Ostaşilor Români25. Piedestalul are încorporate pe feţele laterale două basoreliefuri evocând luptele care s-au desfăşurat în zonă în toamna anului 1944 pentru alungarea armatelor hitleriste şi horthyiste. Pe piedestal este amplasată statuia Ostaşului Român redat în postura avântului de biruitor, înălţând drapelul României. Elementele sculpturale au fost modelate de sculptorii Ştefan Csorvassy26 şi Martin Izsak. Statuia a fost turnată în bronz. Monumentul a fost dezvelit în august 1964.

Monumentul Eroilor de la Moisei27, judeţul Maramureş, a fost realizat iniţial în 1959 de Gheza Vida din lemn, ulterior piesele fiind înlocuite cu cele dăltuite în piatră şi inaugurat la 13 august 1972. Amplasate în cerc pe tăpşanul la care conduce un drum în trepte, cele 12 coloane (2+10) cinstesc memoria a 29 de cetăţeni ucişi la 14 octombrie 1944 de trupele hortiste şi naziste. Un ţăran şi o ţărancă, 2 sculpturi străjuiesc treptele care conduc la platforma (platoul Groşi) pe care sunt plasate cele 10 coloane, stâlpi de pomenire a celor ucişi. Toate personajele sunt distribuite cu privirea spre exterior. Sunt 10 siluete uriaşe de bărbaţi grupate în jurul unei lespezi de piatră pe care s-a săpat o inscripţie despre evenimentul de pe valea Vişeului.

Una din cele mai sângeroase lupte care s-au dat pentru eliberarea Ardealului s-a desfăşurat în zona Oarba de Mureş, comuna Iernut, judeţul Mureş. Asalturile pentru cucerirea dealului Sângeorgiu s-au soldat cu peste 11.000 de victime. Pentru a le cinsti memoria a fost realizat un monument28 cu următoarea inscripţie: „GLORIE EROILOR ROMÂNI CĂZUŢI PENTRU APĂRAREA PATRIEI”.

În oraşul Covasna, judeţul Covasna a fost dezvelit, la 9 mai 1973, monumentul dedicat Eroilor din războiul antifascist29 cunoscut şi cu termenul

25 A. Topârceanu, op. cit., p. 133. Vezi F. Tucă , Inscripţii..., p. 192-193. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeele: 407.855; 990.029-77 color. 26 Ştefan CSORVASSY (2 aprilie 1912, Reghin, azi jud. Mureş - ). Studii libere de artă. Carieră didactică. Sculptor realizator al unor portrete evocatoare a unor personalităţi. O. Barbosa, op. cit., p.144-145 27 DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970. „Arta”, Bucureşti, anul XVI, nr. 7, 1969, p. 9. „Arta”, Bucureşti, anul XVI, nr. 8, 1969, Gheza Vida, p. 12 foto, text p. 13; Monumentul ţăranilor martiri de la Moisei. „Arta”, Bucureşti, anul XXI, nr. 5-6, 1974, Gheza Vida, p. 27 foto Monumentul ţăranilor martiri de la Moisei-Maramureş, lemn; Monumentul în memoria victimelor fascismului, Moisei. „Arta”, Bucureşti, anul XXII, nr. 11, 1975, Gheza Vida, p. 7 foto Monumentul ţăranilor martiri de la Moisei-Maramureş, piatră. „Arta”, Bucureşti, anul XXVI, nr. 10, 1979. I. Cosma, M. Pop, N. Sabău, op. cit., p. 70-72 Moisei. A. Topârceanu, op. cit., p. 124 Moisei. FLORIAN TUCĂ , Inscripţii în piatră, p. 279-281 Moisei. Florian Tucă, Coloanele-statui de la Moisei, Bucureşti, 1975. F. TUCĂ ,M.Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, p. 272, Moisei. „Arta”, Bucureşti, anul XXX, nr. 10, 1983, p. 22.„Arta”, Bucureşti, anul XXXV, nr. 8, 1988, p. 3 28 F. Tucă ,M.Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, p. 281 29 F. Tucă , Inscripţii în piatră, p. 116-118. F. Tucă ,M.Cociu, Monumente ale anilor de luptă şi jertfă, p. 158-159

- 192 -

„Eliberatorul”. Este o realizare a sculptorului Theodor Ionescu. Pe o platformă cu patru trepte este un piedestal masiv din blocuri de granit este amplasată statuia ronde-bosse înaltă de 3,75 m, redând un infanterist echipat de luptă în postura de biruitor, având puşca ţinută cu mâna stângă, iar cu cea dreaptă ridicată deasupra capului ţinând o ramură de stejar. Pe faţa principală a piedestalului este ataşată o placă de marmură albă având înscrise cuvintele: „GLORIE ETERNĂ EROILOR ARMATEI ROMÂNE”.

La Păuliş, judeţul Arad a fost realizat un valoros monument dedicat Eroilor din războiul antifascist. Este creaţia sculptorilor Emil Vitroel30 şi Ion Munteanu care au colaborat cu arhitectul Cristea Miloş. A fost inaugurat la 14 septembrie 1974. Prin proporţii, amplasament şi elementele componente acest original simbol este reprezentativ între lucrările de gen dedicate temei cinstirii Eroilor. În acest caz evocă „Detaşamentul Păuliş” constituit din elevii unei şcoli militare de subofiţeri de rezervă care, în luna septembrie 1944, cu puţinele cunoştinţe teoretice dobândite până la acea dată, fără experienţa confruntării cu inamicul, dar conştienţi de nobila misiune ce le-a fost încredinţată de a stăvili penetrarea inamicului până la replierea unor unităţi, care să realizeze o efectivă contraofensivă, au găsit resursele morale de a acţiona exemplar în faţa inamicului care a atacat în mod repetat.

Realizatorii monumentului l-au amplasat pe o mare platformă din beton armat spre care conduc o suită de trepte, pentru a avea în faţă masiva statuie ronde-bosse turnată în bronz, având înălţimea de 4,50 m. Fundalul este realizat din dispunerea unor lame din beton, placate cu travertin ce sugerează Victoria. Statuia redă ostaşul cu uniforma de campanie cu arma la piept. O placă are înscrise cuvintele: „EROILOR DE LA PĂULIŞ 1944”.

Relevant este şi simbolul de la Sfântul Gheorghe unde a fost preconizat un Monument al Ostaşului Român31, lucrarea fiind încredinţată spre realizare, după un concurs cu participare restrânsă, sculptorului Peter Balogh32. Lucrarea a fost amplasată

30 Emil Vitroel (8 iulie 1929, Cernei, jud. Bihor, azi în jud. Arad - ). Studii la I.A.P. „N. Grigorescu”, promoţia 1955, artist plastic, sculptor de portrete şi compoziţii. Arc 2000, vol. II, p. 192, unde localitatea de naştere este Cermei. 31 Pentru Monumentul Ostaşului Român un concurs restrâns între sculptorii M. Bâscă şi B. Leonovici, machete 1967, execuţia 1969. Ioan V. Lupescu, Monumentele Unirii, p. 191. O. Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 39. F. Tucă ,M.Cociu, p. 337-338. Fototeca Combinatului Poligrafic Casa Scânteii, clişeul 920.677 32 Petre /Peter/ BALOGH (30 iulie 1920, Mişca, jud. Bihor - 1994) I.A.P. „Nicolae Grigorescu”, promoţia 1953, atelierele B. Caragea şi C. Baraschi, debut ca sculptor în 1948 la Cluj. Participări la expoziţii colective, în ţară şi în străinătate, organizează periodic expoziţii personale. Realizator al unor lucrări de artă monumentală la Eforie Nord, Galaţi, Ploieşti, Băile 1 Mai, Sf. Gheorghe ş.a. Preocupări pentru temele evocatoare ale trecutului istoric. Octavian Barbosa, p. 38-39 sunt citate lucrările: monumentul Ostaşului Român de la Sf. Gheorghe, 1974; Vox Maris; Geneză; Cantata humana. Al. Cebuc, V. Florea, N. Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, Editura Arc 2000, Bucureşti, 1996, 208 p. la p. 25

- 193 -

la intrarea în oraş, pe un tăpşan în imediata apropiere a podului peste apa Oltului. Beneficiind de un piedestal bine proporţionat, statuia redă pe Ostaşul Român biruitor în acţiunea de îndepărtare de pe teritoriul României a inamicului cotropitor. Monumentul a fost dezvelit la 18 septembrie 1974.

Un succint popas la Cluj-Napoca oferă posibilitatea cunoaşterii câtorva preocupări locale pentru cinstirea celor care au contribuit la înlăturarea regimului de ocupaţie hortist. Astfel la poalele dealului Feleac a fost ridicat un obelisc33 din piatră, evocator al luptelor din zonă din toamna anului 1944 pentru eliberarea teritoriului naţional. Are înălţimea de circa 10 m. Pe o placă de marmură a fost formulat textul: „SLAVĂ OSTAŞILOR ROMÂNI CARE S-AU JERTFIT PENTRU ELIBERAREA PATRIEI ŞI POPORULUI DE SUB JUGUL FASCIST”.

O altă iniţiativă preconiza un reprezentativ monument ce urma să fie ridicat pe dealul Cetăţuia. Prin H.C.M. din 1960 a fost lansat, pentru 1969, un concurs de machete pentru desemnarea realizatorului monumentului Ostaşului român34 cu termen de execuţie definitivă în anul 1974. Oculte maşinaţiuni au blocat această intenţie.

După 1990 în faţa clădirii Comandamentului Armatei a 4-a Transilvania, au fost amplasate, flancând intrarea, două simboluri semnificative. În stânga a fost plasat bustul35 (hermă) General de Armată Gheorghe V. Avramescu 1884-1945 comandant al Armatei a 4-a română, iar în dreapta bustul36 (hermă) General Corp de Armată Nicolae I. Dăscălescu 1884 – 1969 comandant al Armatei a 4-a română, ambele lucrări realizate de sculptorul Anton Tănase care a colaborat cu arhitectul Ion Arboreanu. Busturile au fost turnate în bronz.

La Cluj-Napoca, la 9 mai 1996 a avut loc solemnitatea dezvelirii monumentului Ostaşului Român, ridicat în zona Catedralei Bisericii Ortodoxe Române (absida altarului) pe locul unde, cu decenii înainte, a tronat monumentul Tancului sovietic. Autor al noului monument este sculptorul Radu Aftenie37.

33 F. Tucă , Inscripţii în piatră, p. 224 34 DANIC, fond U.A.P., dosar 34/1968-1970 35 Gheorghe V. Avramescu (26 ianuarie 1884, Botoşani – 1945). Studii la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Infanterie şi Cavalerie, pregătire şi carieră militară, participant la cele două războaie mondiale, general de divizie, iunie 1940, comandant al Armatei a 4-a Română. Leonida Loghin, ş.a., Bărbaţi ai datoriei-23 august 1944 - 12 mai 1945-Mic Dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 16-18. Ionel Bejenaru, Dicţionarul Botoşănenilor, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 39-40 36 Nicolae I. Dăscălescu (16 iunie 1884, Căciuleşti jud. Neamţ – 28 septembrie 1969, Piatra Neamţ, cimitir sectorul militar), pregătire şi carieră militară, general. C. Căzănişteanu, V. Zodian, A. Pandea, Comandanţi militari – Dicţionar, Editura Militară, Bucureşti, 1983, p. 98-99 37 Radu Aftenie (2 octombrie 1936, Bucureşti - ), studii liceale şi superioare de artă plastică, I.A.P. „N. Grigorescu”, promoţia 1982, elev al lui Cornel Medrea şi Boris Caragea. Sculptor cu un larg repertoriu de teme transpuse în piatră, lemn sau bronz cu care a participat la expoziţii colective, de grup sau personale din ţară şi străinătate, fiind o prezenţă activă în taberele de creaţie ca şi în forul public. Octavian Barbosa, Dicţionarul artiştilor români contemporani, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976, p. 13. Al. Cebuc, V. Florea, N. Lăptoiu, Enciclopedia artiştilor români contemporani, vol. I, Editura Arc 2000, Bucureşti, 1996, p. 12

- 194 -

Evocând câteva din monumentele dedicate cinstirii Eroilor români din cel de al doilea Război Mondial sperăm că, după anii de îndepărtare de istoria neamului românesc, conştiinţa ne va călăuzi spre reîntronarea respectului pentru toţi aceia care, prin sacrificii, ne-au transmis ROMÂNIA ca o ţară implicată în amplul proces de metamorfoză a tuturor sectoarelor vieţii economice, sociale, politice, culturale. Recurgem la citarea cuvintelor lui Spiru Haret38: „când contemplezi asemenea monumente, în jurul cărora s-au încleştat lupte şi au pierit oameni pentru îndeplinirea unui ideal care trece deasupra nemerniciilor vieţii este cu neputinţă să nu simţi, cu puterea inimii, mândria nobilei noastre instituţii şi în acelaşi timp să nu priveşti de sus şi cu dispreţ pe toţi acei care nu-i dau valoare cuvenită.” 39

Zusammenfassung

Der Autor stellt in seinem Beitrag Denkmäler vor, die zu Ehren der Helden

des zweiten Weltkriegs in Städten und sogar Dörfern und Gemeinden überall auf dem Gebiet Rumäniens errichtet wurden. Sehr aufschlussreich sind die Angaben zu den Künstlern, Bildhauern, den Dimensionen, allgemeinen Eigenschaften und den Inscriften der Ehren-und Mahnmäler.

38 Spiru C. Haret (15 februarie 1851, Iaşi – 17 decembrie 1912, Bucureşti, cimitirul Bellu, figura 73, locul 12), studii la Dorohoi, Iaşi, Bucureşti, licenţă în fizico-matematici la Bucureşti, specializare şi doctorat în matematici la Paris; matematician, astronom, pedagog, sociolog, carieră didactică universitară. Om politic liberal de nuanţă poporanistă, ministru reformator al învăţământului de toate gradele, preocupat de starea ţărănimii, organizator al sistemului cooperatist la sate, animator cultural, iniţiatorul de cămine culturale şi biblioteci, de atenee culturale ca filii ale societăţii bucureştene, ale universităţilor populare, a fost numit pe bună dreptate „omul şcoalei”; publicist, membru corespondent 12/24 octombrie 1879 şi titular 31 martie /12 aprilie 1892 al Academiei Române şi al altor prestigioase instituţii ştiinţifice din ţară şi străinătate. V. Z. Teodorescu, Pro memoria: Spiru C. Haret, în: „Downtown magazine”, Bucureşti nr. 34, mai 2005, p.16-17 (evocarea omului şi faptelor sale.) 39 Extras din „România Militară”, Bucureşti, anul 1910, nr. II, p. 120-126

- 195 -

LA ÎNCEPUTURILE IUGOSLAVIEI – SIGURANŢA ŞI MINISTERUL DE EXTERNE ROMÂN PE URMELE

TERORISMULUI IUGOSLAV

Sime PIROTICI

Prezentul studiu urmăreşte, în mod declarat, să restituie cititorului o imagine corectă a rolului pe care l-au deţinut instituţiile Ministerului de Interne între cele două războaie mondiale. Este limpede pentru ce o facem. Vreme de aproape jumătate de secol, regimul comunist a depus eforturi constante să inducă populaţiei o imagine diabolizată a poliţiei şi serviciilor secrete de care dispunea România în perioada interbelică. Explicaţia este foarte simplă: o data ajunşi la putere, comuniştii nu puteau ierta acestor instituţii – şi în special celebrei Siguranţe – faptul de a-i fi combătut. Ca urmare şi-au mobilizat întregul arsenal propagandistic şi vreme de câteva decenii asupra populaţiei s-a prăbuşit o avalanşă de producţii media şi ,,artistice” (îndeosebi producţiile cinematografice au fost de mare impact), în care agenţii instituţiilor în discuţie apăreau fie caricaturizaţi şi ridiculizaţi ca nişte unelte oarbe ale tentaţiilor vremii, fie ca nişte cinici dezabuzaţi. Ideea care nu se degaja niciodată din producţiile comuniste era că instituţiile Ministerului de Interne acţionau – adesea foarte bine în perioada interbelică – conform principiilor unui stat democratic, aşa cum era România de atunci.

În cele de mai jos ne vom referi, ca studiu de caz, la una din cele mai complicate probleme ale vremii – terorismul iugoslav – lăsând cititorului latitudinea de a deduce el insuşi felul în care conlucrau instituţiile statului la acea dată, în speţă Siguranţa şi Ministerul de Externe. Mai rămâne să adăugăm că cele înfăţişate de noi mai jos nu sunt tributare niciunor cărţi sau autori, ci rezultă exclusiv din documente aflate în arhivele Ministerului de Externe şi ca urmare sunt oricând verificabile.

Dar înţelesul documentelor şi interpretarea lor ne obligă la reamintirea câtorva aspecte de natură istorică. Prima Iugoslavie se formase în 1918, prin unificarea Serbiei (inclusiv teritoriile anexate de aceasta prin războaiele balcanice din 1912-1913, adică mare parte din Macedonia şi Kosovo) cu Muntenegru şi cu teritoriile iugoslave rezultate din destrămarea Austro-Ungariei (Slovenia, Croaţia, Dalmaţia şi Bosnia-Herţegovina). - 196 -

Formarea statului slavilor de sud (Iugoslavia) a fost greu suportată de statele vecine care fuseseră adversarii Serbiei în primul război mondial, Ungaria şi Bulgaria, deoarece aceste state pierduseră teritorii în favoarea ei şi nu se puteau consola cu acest lucru. În toată perioada interbelică ele vor încerca pe toate căile să submineze Iugoslavia în speranţa că o destrămare a acesteia le-ar readuce teritoriile revendicate. Deşi cu mai puţin elan revendicativ, lor li se adaugă şi Austria care, la rândul ei n-ar fi avut decât de câştigat din destrămarea Iugoslaviei, dar mai ales Italia, singurul inamic cu statut de mare putere. Deşi fusese alături de Serbia în tabăra Antantei, Italia avusese ca obiectiv de război anexarea Dalmaţiei şi nu se putea consola cu faptul că, la sfârşitul ostilităţilor, trebuise s-o cedeze statului nou creat. Neputând acţiona făţiş din cauza conjuncturii internaţionale care continua să fie favorabilă Iugoslaviei, aceste state au elaborat contra ei politici subversive prin care sperau să-i provoace destramarea din interior. Pentru aceasta au încurajat toate categoriile de nemulţumiţi, au stipendiat, au înarmat şi chiar au adăpostit şi antrenat pe teritoriile lor organizaţiile emigranţilor iugoslavi de orice fel care erau dispuse să acţioneze împotriva noului stat. În ciuda faptului că Bulgaria era cea mai săracă dintre ţările revizioniste – comparativ, Italia era cea mai bogată - totuşi, aşa cum se va vedea mai jos, în primii ani după 1918 Bulgaria a fost cel mai redutabil inamic. Aceasta în virtutea faptului că adăpostea pe teritoriul său celebra ORMI (Organizaţia Revoluţionară Macedoneană din Interior) care, profitând de simpatiile majorităţii populaţiei bulgarofone din provincie, ducea cu succes un război de gherilă (prin celebrii comitagii) împotriva autorităţilor sârbe. Statul bulgar nu trebuia să cheltuiască nimic pentru asta, deoarece fenomenul se dezvolta de la sine. În schimb, Italia şi Ungaria trebuiau s-o facă. În primii ani Italia a direcţionat fonduri spre comitagii bulgari, dar conştientă că aceştia nu pot să facă statului iugoslav mai mult decât să-i întreţină un ulcer permanent, în paralel au căutat o lovitură letală în punctul nevralgic. De aceea, în primii ani, atât Roma cât şi Budapesta, au căutat să suscite dorinţa de independenţă a Croaţiei, singura componentă a statului iugoslav care ar fi putut face concurenţă Serbiei. De aici nevoia lor de a stabili contacte cu opoziţia croată, în speţă cu Partidul Ţărănesc Croat condus de Stepan Radici. Acesta din urmă era profund nemulţumit de poziţia ce revenea Croaţiei în cadrul statului unificat, precum şi de hegemonia Serbiei. Datorită acestei hegemonii ce se manifesta în plan politico-militar, guvernanţii sârbi exploatau în scopul lor exclusiv resursele ansamblului Iugoslaviei. Aveau pentru asta şi o acoperire teoretică: guvernanţii sârbi făceau permanent greşeala de a crede că centralismul lor hegemonic este o metodă de a coase laolaltă componentele Iugoslaviei. Se înşelau în mod interesat. Aşa cum aveau să dovedească faptele, hegemonismul lor nu făcea decât să creeze profundele fisuri în care adversarii să poată strecura dinamita. Faţă de toate aceste felurite pericole, Belgradul a crezut că se poate proteja prin încheierea unor alianţe externe. Printre acestea şi cea cu România din cadrul Micii Înţelegeri. Aşa se explică de ce, în calitate lor de aliat, Bucureştiul au fost atât de motivaţi în a se informa asupra situaţiei reale din Iugoslavi. Desigur, s-a realizat - 197 -

aceasta în primul rând prin Legaţia de la Belgrad, dar foarte adesea şi prin intermediul Siguranţei. Încă din primele momente de după unificare o serie de elemente nemulţumite, croate, muntenegrene etc., au ales drumurile emigraţiei şi au pus bazele unor organizaţii care vizau să producă schimbări prin comploturi, asasinate şi alte mijloace cu caracter terorist. Dar pentru început toate acestea traversau faza bâjbâielilor astfel încât, din întregul ansamblu de teritorii iugoslave, cele mai serioase tulburări rămâneau cele provocate de comitagii în Macedonia, unde fenomenul era într-o anume măsură vechi şi natural.

Dar Iugoslavia nu avea doar duşmani, ci şi prieteni. Unii din ei, ca Franţa, erau mai depărtaţi geografic, alţii, ca România spre exemplu, erau bine plasaţi în chiar zona de referinţă, colaborau sincer cu statul iugoslav aliat şi puneau la dispoziţia acestuia informaţiile şi concursul lor pentru a-l ajuta să controleze fenomenul terorist. Pe de altă parte întregul fenomen al organizaţiilor subversive şi teroriste nu dobândise încă dimensiunile pe care le va cunoaşte mai târziu. Aceste dimensiuni vor creşte doar pe măsură ce în viaţa social-politică a Iugoslaviei se va accentua tendinţa de agregare pe criterii etnice şi regionale, momentul decisiv al acestei evoluţii fiind criza din 1928 care va duce la instaurarea dictaturii regale in ianuarie 1929. În aceşti primi ani de după unificare, problemele Iugoslaviei, cele reale şi grave, se adunau din interior. În acest interval, o serie de rapoarte ale Legaţiei din Belgrad şi ale Siguranţei române dau mărturie despre cele de mai sus. În ce priveşte Macedonia, la începutul anilor ’20 ea constituia prima sursă de probleme în două planuri: prin turbulenţele sângeroase din interior şi prin tensiunile ce se acumulau în relaţiile bilaterale cu Bulgaria. Doar că - precizarea trebuie făcută - guvernele acestei ţări erau doar parţial vinovate de faptele comitagiilor. De fapt, chiar dacă din motive diferite, realitatea era că ambele guverne, iugoslav şi bulgar, pierduseră controlul asupra fenomenului. Foarte elocvent este în aceasta privinţa un raport al lui Th. G. Emandi către I. G. Duca, din martie 19241. Reiese limpede complexitatea situaţiei atât din Macedonia, cât şi din Bulgaria. ORIM acţiona din Sofia după bunul său plac şi, practic, constituia un stat în stat. Exploatând slăbiciunile instituţiilor bulgare, fenomenul îşi găsise propriile mecanisme de autoreproducere2. Pe fondul unui eşec evident al administraţiei şi politicii sârbe în provincie, la începutul anului 1922, bandele de albanezi3 şi de bulgari s-au înţeles între ele. Era un lucru care 1 Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe (în continuare ADMAE), fond 71 Iugoslavia, vol. 19, f. 115-120, Raportul lui Th. G. Emandi, înregistrat la 24 mar. 1924. 2 Pentru amănunte vezi Sime Pirotici, ,,Problema macedoneană” oglindită într-un document din arhivele Ministerului Afacerilor Externe, în: ,,Hrisovul”, nr. XII, 2006, p. 109-116 3 Referitor la bandele de albanezi şi la legăturile lor cu cele ale comitagiilor bulgari care operau în Macedonia, este interesant de urmărit secţiunea consacrată Albaniei din expozeul asupra politicii externe, făcut de Nincici în parlament, la 7 iunie 1923. Cu această ocazie, după ce arăta mai întâi că s-au făcut progrese în negocierile cu partea albaneză şi că problema graniţei dintre cele două state era în ansamblu rezolvată, Ministrul de Externe iugoslav aborda şi problema comitagiilor albanezi: ,,Există o bandă de

- 198 -

n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată între bande de două ori separate, etnic şi religios, dar politica neprecaută a Belgradului a reuşit această contraperformanţă. În plus, presa vorbea acum de doi generali bulgari care ar fi luat comanda acestor bande.4La sfârşitul lunii mai 1922, o vie colaborare se legase între autorităţile iugoslave şi române pentru a elucida traseele propagandei subversive bulgare care foloseau teritoriul românesc pentru a introduce în spaţiul iugoslav broşuri antisârbe. Conform celor sesizate de Siguranţă5, o astfel de broşură, intitulată Strigătul disperat al unui popor încătuşat, fusese introdusă prin Timişoara de o persoana cu acte false, aparent eliberate de Ministerul de Externe român. Problema era interesantă sub mai multe aspecte. Ministerul de Externe iugoslav a solicitat lămuriri Bucureştiului, prin intermediul Legaţiei noastre de la Belgrad. La rândul ei, Legaţia din Belgrad era deja avizată ,,prin bunăvoinţa celor de la Siguranţa generală a statului”, care-l asigurau pe reprezentantul nostru că ,,aceste broşuri sunt răspândite de bulgari în scopul de a tulbura relaţiile noastre de alianţă”. Ca un frumos caz de eficienţă, serviciul de Siguranţă îi furnizase imediat lui Th. G. Emandi un exemplar din broşură astfel încât, diplomatul român era deja avizat în momentul în care a fost contactat de partea sârbă. La rândul său, Ministrul de Externe de atunci, I. G. Duca, a dispus cercetări urgente pentru elucidarea cazului cu atât mai mult cu cât odată cu arestarea persoanei care tranzitase materialul prin România, poliţia iugoslavă descoperise că acesta dispunea de paşaport românesc şi de un laissez-passer eliberat de Ministerul român de Externe. Actele erau evident false. Cazul a fost pentru câtva timp în centrul atenţiei instituţiilor amintite mai sus şi poate fi considerat o probă elocventă pentru modul cum înţelegeau acestea să coopereze.

500 m în fiecare parte a frontierei care aşteaptă plantarea în această vară a stâlpilor de frontieră”, spunea el. Dar n-au dispărut ,,elementele care nu se pot obişnui cu o frontieră fixă şi o stare de lucruri stabilită. Atunci când sunt în conflict cu legile dintr-o parte, ele se deplasează în cealaltă şi încearcă de aici să acţioneze contra securităţii patriei lor. Numărul nesupuşilor este important mai ales în Albania de Nord, unde ei găsesc un teren propice pentru a-şi pregăti incursiunile pe teritoriul nostru datorită situaţiei generale şi, în special, graţie acelora dintre conaţionalii lor care au trecut anterior şi care ocupă posturi importante în serviciul frontierei, în administraţie şi chiar în parlamentul din Tirana. Aceste elemente prezintă pericolul de a deveni un fel de macedoneni albanezi, cu toate inconvenientele care decurg de aici, atât pentru ordinea interioară din Albania, cât şi pentru raporturile noastre de la popor la popor. De altfel şcoala e aceeaşi (s.n.) căci relaţiile lor intime cu şefii organizaţiei macedonene Protogherov şi Todor Alexandrov sunt stabilite fără dubii”. Şi mai departe:…,,Există indivizi şi grupuri care în timpul războiului şi după îşi schimbă continuu domiciliul, având în vedere că dreptul de opţiune nu este aplicabil Albaniei, căci această ţară nu este recunoscută cu ocazia semnării tratatului care reglementează această problemă”. (,,AVALA”, Bulletin Politique, 8 juin 1923); ,,Samuprava” şi ,,Pravda” din 8 iunie 1923; Ibidem., f. 47-48). 4 ADMAE, fond 71 Iugoslavia, vol. 18, tlg. lui Th. G. Emandi din 15 mar. 1922, f. 248 5 Ibidem, Raportul lui Th. G. Emandi din 27 mai 1922, f. 259, faţă-verso, tlg. Siguranţei Generale către I. G. Duca din 12 iunie 1922, semnată Stănescu, f. 260 faţă-verso; exemplar broşură, f. 261

- 199 -

În iunie, sub semnătura lui Romulus Voinescu, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale înainta lui I. G. Duca un alt raport6, privind de această dată un grup terorist croato-sloveno-dalmato-muntenegrean. Faza incipientă în care se afla organizarea unor astfel de grupuri reiese clar din acţiunile lor. Cel în cauză, spre exemplu, abia îşi dibuia căile de urmat şi, fapt elocvent, în căutare de protecţie, le încerca pe toate în ideea că poate se realizează ceva. Ca urmare, se adresa chiar şi guvernului sovietic cu o cerere de sprijin financiar, dar concomitent depunea un memoriu şi la Conferinţa de la Genova. Din cererea adresată ,,Înaltului Guvern Sovietic Rus” rezultau informaţii interesante asupra acestei grupări. Semnatarul ei era un maior al armatei muntenegrene. Reieşea din text că ceea ce i-a motivat acţiunea a fost ura împotriva dinastiei Karagheorghevici, considerată ,,teroristă şi barbară”. Motivul – formulat probabil pentru urechile bolşevicilor – era dorinţa de a lupta ,,împotriva Regilor tirani şi ai sugătorilor de sânge al poporului cinstit şi nevinovat”. Ceea ce-l durea cu adevărat pe, să-i spunem aşa, alcătuitorul memoriului era însă faptul că pentru el, unirea Muntenegrului cu Serbia era sinonimă cu pierderea independenţei micului stat după ce ,,a fost 600 ani recunoscut Stat Independent de către întreaga lume”. Împotriva acestei situaţii nu se putea face nimic deoarece ,,dinastia Karagheorghevici decapitează şi asupreşte pe oricine ar îndrăzni să ceară libertatea sau dreptul de autodeterminare”. Dar situaţia aceasta - se afirma - o avea nu doar Muntenegru, ci ,,Întregul Regat Iugoslav” ale cărui componente le enumera cu scrupulozitate. Asuprirea era menţinută datorită ,,loviturilor soldaţilor sârbi şi a spionilor din Belgrad plătiţi”. Ca urmare, ,,mii şi mii sucombă în aresturi, şi mai mulţi fometează în străinătate”. Încă o dată reieşea că scopul era lupta împotriva monarhiei sârbe, ,,aceşti vampiri şi Împăraţi degeneraţi”. Mai interesante sunt cele câteva informaţii avansate guvernului sovietic pentru a-l lămuri pe cine ar urma, eventual, să ajute. Aflăm, astfel, că emigranţii erau disperaţi, ,,în special în Italia, Austria şi în parte în Ungaria”, că numărau ,,circa zece mii oameni (ofiţerii şi trupa), dintre care 200 sunt complet înarmaţi, iar restul este gata să asculte în orice moment apelul Înaltului Guvern.”

Stadiul incipient rezulta la fiecare pas din disperarea autorului care şi-ar fi dorit o organizaţie mai închegată. Dar lucrul era greu de realizat câtă vreme Italia, Austria, Ungaria încă nu patronau organizaţia. În două rânduri, la începutul şi la sfârşitul textului, se vorbea de foamea care chinuie ,,ea mai mare parte a oamenilor sus-menţionaţi”, adică cei zece mii pomeniţi. Şi asta deoarece erau o organizaţie de care nu avea încă nimeni nevoie, fapt limpede din faptul că ei strigau ,,Ajutor! Dar nu se găseşte niciun milostiv care i-ar asculta”. Reiese limpede că, în anii anteriori, fără niciun rezultat, au solicitat stipendii în diferite direcţii şi că numai disperarea i-a făcut să-şi amintească de ,,sora noastră slavă”, Rusia. Dar spre ghinionul lor, nici sovieticii nu se arătau grăbiţi să-i ia în solda lor. Din memoriu reiese că uşa consulatului sovietic din Roma le era bine cunoscută, dar mai mult pe dinafară.

6 Ibidem , Raportul Siguranţei, semnat Romulus Voinescu, f. 262

- 200 -

Situaţia elementelor acestea era cu siguranţă jalnică şi disperată. Erau oameni gata să se vândă, în schimbul ajutoarelor financiare solicitate, promiţând că vor fi ,,fideli şi sinceri până la mormânt”, că vor fi ,,gata să asculte în orice moment apelul Înaltului Guvern”. Cât despre numărul lor, putem fi siguri că, aşa cum se întâmplă în astfel de cazuri, autorul cererii l-a exagerat şi încă cu mult. Întâi fiindcă cumpărătorul, guvernul sovietic sau altul, trebuia să aibă sentimental unei achiziţii importante, apoi fiindcă este metoda prin care stipendiatul poate determina cuantumul mai mare al stipendiului şi, apoi, fiindcă în acest fel va rămâne cu siguranţă o sumă suplimentară bună de delapidat. Este, în esenţă, povestea multor organizaţii conspirative, revoluţionare, paramilitare sau teroriste, care au agitat Europa interbelică. Organizaţii precum cea de mai sus nu reprezentau un pericol important, dacă avem în vedere unitatea statului iugoslav şi, pentru moment, erau departe de a putea exercita fie şi un rol precum cel al comitagiilor. În schimb, constituiau o bogată pepinieră pentru recrutarea asasinilor care în Iugoslavia au reprezentat o ameninţare reală pentru politicieni, personalităţi cu influenţă şi chiar pentru rege.7Raportul Siguranţei asupra acestei organizaţii confirmă ceea ce reiese din cererea adresată Moscovei: principalul obiectiv îl constituia persoana lui Alexandru. Siguranţa deţinea informaţii conform cărora gândurile complotiştilor speculau la această dată asupra momentului căsătoriei regelui, eveniment care interesa în modul cel mai direct şi România8. Aspectul dinastic ocupă un loc important în preocupările lor după cum rezultă şi din aceea că teroriştii se aflau în legătură cu prinţul Danilo, membru al fostei case regale muntenegrene detronate la sfârşitul războiului. De aceea, probabil, Siguranţa ţinea sub o observaţie foarte strictă această organizaţie şi era deosebit de bine informată. La data înaintării raportului, spre exemplu, I. G. Duca era informat şi despre acţiuni ale grupului conducător care ,,se aşteaptă zilele acestea”. Raportul furnizează numele ,,şefilor” şi al comitetului conducător indicându-se şi apartenenţa etnică a fiecăruia.9O observaţie importantă: Siguranţa avea în atenţie, concomitent, mai multe organizaţii teroriste, dintre care unele erau, fie sârbe (la această dată cea condusă de Ivan Matusovici), fie numărau în rândurile lor şi elemente sârbe, fie puteau eventual colabora cu sârbii. Aceasta pe care o urmărim aici, deşi afişa un naţionalism antisârb, era în legătură cu un anume ,,Petre Plamenatz domiciliat la Viena, un cunoscut agitator sârb”. De aceea, aspectele etnice ale fenomenului terorist iugoslav trebuie interpretate cu elasticitate; sunt uneori situaţii când aspectele sociale şi doctrinare sunt cele care urcă în prim plan, iar cele etnice îşi pierd semnificaţia. 7 Ibidem, Raportul Siguranţei din 2 iunie 1922, f. 264 8 Regele Alexandru al Iugoslaviei s-a căsătorit cu o prinţesă româncă, Mărioara, una din fiicele regelui Ferdinand şi ale reginei Maria. Alianţa celor doua state căpăta, astfel, şi o consolidare dinastică. 9 Ce ne uimeşte aici este că despre unul din ,,şefi”, Danilo Radovici, cel care era chiar autorul cererii către Moscova, raportul Siguranţei ne spune că era croat, în vreme ce, în cererea pe care o înaintează Moscovei, el se desemnează pe sine ca muntenegrean; explicaţia diferenţei ne scapă.

- 201 -

Dar asasinii erau ieftini în haosul climatului postbelic aşa încât, chiar şi în Italia, nu era deloc uşor pentru o organizaţie să-şi găsească un patron extern, atâta vreme cât nu dovedea că posedă o relaţie în interiorul Iugoslaviei, relaţie realizată cu o forţă politică credibilă. Această condiţie este pusă în evidenţă de relaţia mult mai complexă dintre emigraţia croată şi Partidul Ţărănesc Croat. Dar pentru aceasta, o scurtă incursiune în meandrele problemei devine necesară. Un eveniment internaţional, Conferinţa de la Genova, a reprezentat şi în această privinţă, un moment al definirilor. Faptul s-a datorat lui Stepan Radici care ,,a făcut mare senzaţie”10 şi a dat naştere la numeroase speculaţii. Asupra încurcatelor meandre ale formării Comitetului emigranţilor şi a relaţiilor dintre emigraţie şi partidul lui Radici, trebuie văzut raportul din Budapesta, datat 13 iulie 1922, care este însoţit de un rezumat tradus din limba germană al broşurii lui Manko Gaglardi Adevărul asupra Comitetului emigranţilor croaţi de la 1919-1921. Rezumatul are o serie de lipsuri, deoarece pe de-o parte, e limpede, autorul nu este un maestru al genului, dar şi fiindcă nu scrie pentru posteritate. Mai curând decât un rezumat, pare raportul unui agent de informaţii al Siguranţei pe care, ca pe orice agent, faptele îl interesează mai mult decât spiritul lor. Din această cauză desigur că astăzi i-am pune nişte întrebări lămuritoare, dar şi aşa cum se prezintă, cu unele neclarităţi, raportul este extrem de elocvent.

În sfârşit, rămâne să observăm că ideea ce îl interesează pe anonimul autor al rezumatului să comunice la Bucureşti este aceea că autorităţile maghiare s-au implicat foarte serios în „propaganda carlistă“, că au investit sume importante în acest sens şi că au încercat să se folosească pentru asta de mişcarea emigranţilor croaţi. Este vorba de toată acea agitaţie - importantă în epocă pentru Bucureşti - care s-a făcut în jurul ideii revenirii ultimului împărat Carol de Habsburg, pe tronul Ungariei. Dar, în ceea ce priveşte demersul nostru, problema are o importanţă total secundară. Ceea ce ne interesează aici sunt doar informaţiile care ne ajută să distingem caracteristicile şi stadiul în care se afla emigraţia croată, ca şi măsura în care implicarea unor puteri o făceau sau nu periculoasă pentru statul iugoslav.

Un argument cu care adversarii săi sârbi îl combătuseră pe Stepan Radici fusese şi acela că menţinea legături cu emigranţii croaţi şi cu organizaţiile lor, fapt care punea sub semnul întrebării buna lui credinţă ca om politic. Această suspiciune care plana asupra sa, îi aducea acestuia atâtea dezavataje politice, încât pentru a se apăra, Radici nu a ezitat să nege faptele, şi a înţeles s-o facă printr-o telegramă circulară adresată presei de pretutindeni: afirma acolo că ,,detesta acţiunea emigranţilor croaţi şi îi considera trădători de patrie”.11 Bineînţeles că dezicerea sa a rănit orgoliile celor vizaţi şi a stârnit reacţia acestora. Unul dintre liderii emigranţilor, Manko Gaglardi, a răspuns prompt publicând la Graz o broşură demascatoare

10 Ibidem, f. 267-268, faţă-verso 11 Ibidem, f. 268

- 202 -

intitulată Adevărul asupra Comitetului emigranţilor croaţi de la 1919-1921, un document relevant pentru mai toate aspectele emigraţiei şi relaţiilor acesteia.

În această broşură, Gaglardi se răfuieşte, însă, nu doar cu Radici. Organizaţia avea o situaţie complicată, era dominată de tot felul de dispute şi rivalităţi interne, şi avea mai multe războaie de purtat, mai multe ţinte de atins, mai multe poliţe de plătit. Foarte iritat, şi dornic să lovească cu orice preţ, autorul se jertfeşte şi pe sine, furnizând nume şi dezvăluind aspecte deloc măgulitoare, atât pentru mişcarea emigraţiei croate, cât şi pentru sine însuşi.

Reiese, fie explicit, fie printre rânduri, că multe din elementele conducerii acestei mişcări erau foşti militari ai armatei habsburgice, unii, ca şi Gaglardi, nemaiputând din diverse motive să revină în Croaţia. Mulţi erau oameni care nu avuseseră decât de pierdut în urma unificării iugoslave, iar pentru ei exilul nu era o opţiune voluntară, ci o condiţie a libertăţii: în Iugoslavia ar fi devenit clienţii închisorilor.

Budapesta, Viena şi Roma erau principalele centre în care se articula mişcarea. Acolo aveau loc întâlniri, se stabileau contacte, se organiza asociaţia şi se făceau planurile de acţiune. În februarie 1919, se formase la Viena, Comitetul emigranţilor croaţi, avându-l în frunte pe Stipetici, un maior de Stat Major.

Încă din 1920, Budapesta a fost interesată să contacteze mişcarea croată. În faza iniţială primii care şi-au exprimat o ofertă de finanţare pentru propaganda separatistă au fost magnaţii croaţi12, o serie de mari latifundiari, care, ca Pejacevici, Mailath etc., avuseseră şi ei doar de pierdut de pe urma unificării şi reformei agrare care îi urmase. Era firesc ca cele două categorii de nemulţumiţi, magnaţii şi militarii, să se alieze între ele reunind banii cu acţiunea. Dar la tratativele din 1920 nu se realizase încă nimic în acest sens fiindcă - ne spune Gaglardi - s-au certat, ,,neputând ajunge la un acord în privinţa împărţirii paralelor”.13

A urmat o perioadă în care Comitetul era lipsit de o orientare clară şi îşi propunea acţiuni fanteziste14, dintre care este semnificativă doar intenţia de a obţine la Praga sprijin ceh pentru eliberarea lui Radici din închisoare15. Se va ieşi oarecum din confuzie, doar atunci când Comitetul va începe să acţioneze pentru propaganda carlistă, singura direcţie pentru care primise până la urmă o finanţare. Apoi, o nouă reorganizare, la Tolbad, l-a adus la conducere pe Ivica Frank, care sosise în Austria cu prestigiul conferit de relaţia sa cu şeful Partidului Ţărănesc Croat. ,,Radici aprobă totul”16 (s.n.), a fost mesajul său către Comitet. 12 Pronunţându-ne astfel nu uităm că mare parte din clasa latifundiarilor Croaţiei nu erau de fapt etnici croaţi. Încă dintr-un trecut îndepărtat, clasa nobilimii croate şi a marilor proprietari funciari au fost penetrate de elemente maghiare şi germane, a suferit influenţa acestora şi treptat a fost maghiarizată şi înstrăinată naţional. 13 Ibidem 14 Pe lângă eliberarea lui Radici din închisoare, putem considera astfel şi planurile ţesute la Viena pentru răsturnarea bolşevismului şi chiar primele discuţii despre revenirea la tron a lui Carol de Habsburg. 15 Ibidem 16 Ibidem, f. 268, verso

- 203 -

De acum înainte, viitorul Comitetului părea să depindă exclusiv de relaţia pe care şi-o crea cu partidul lui Radici. Noul său preşedinte, Ivica Frank, a refuzat alte direcţii de acţiune ,,aşteptând ca Radici să-l acrediteze la italieni”17(s.n.). Dar italienii, la rândul lor, erau precauţi. Contele de Carrara a intrat în legătură cu Comitetul, dar nu a avansat în discuţii de conţinut aşteptând la rândul său să se lămurească ,,dacă Comitetul este protejat de la Zagreb şi de către cine” (s.n.). Abia după ce au avut certitudinea că Radici este primul om politic în Croaţia, italienii au intrat în legătură cu Comitetul.

Triest a devenit principalul loc în care se realizau cu discreţie, prin intermediari, contactele între Radici şi italieni. Aceştia din urmă au acordat o prima finanţare pentru Radici18 şi au plătit o acţiune de spionaj asupra trupelor din Dalmaţia. Faptul că acţiunea nu s-a făcut şi că cel puţin o parte din bani au fost delapidaţi, i-au făcut suspicioşi şi au cerut o nouă confirmare că Frank, preşedintele Comitetului, are aprobarea lui Radici.

Dar fondurile organizaţiei erau delapidate chiar şi de liderii ei, aşa că la un moment dat a fost complet paralizată financiar şi nu şi-ar mai fi putut reveni dacă nu ar fi găsit noi stipendii, fireşte mereu în virtutea relaţiei cu Radici19. În special Roma persevera în speranţa că va găsi un releu spre acesta şi Croaţia profundă, după ce emisarul lor la Zagreb le-a adus confirmări din partea lui Macek şi Kejman, oameni care şi până atunci se implicaseră în aceste legături cu italienii. Roma a salvat totuşi Comitetul şi a reluat negocierile cu el.

Dar negocierile au intrat din nou în impas, şi italienii le-au suspendat când au constatat că între liderii croaţi existau divergenţe de substanţă, iar Ivica Frank, despre care ,,erau convinşi că este plenipotenţiarul lui Radici”20 (s.n.), nu aproba pregătirile militare discutate anterior.

Ceea ce nu înseamnă că şi-au abandonat politica de destabilizare în această direcţie. După afirmaţiile lui Gaglardi, italienii aveau multe persoane însărcinate cu propaganda în Italia şi Croaţia, scopul lor fiind să creeze o imagine negativă Iugoslaviei în plan internaţional. Dar, dincolo de propagandă, existau şi pregătiri armate concrete, fiindcă, ne spune acelaşi autor, legiunea croată de la Zalaegerszeg a fost organizată din resursele mai sus amintite21.

În concluziile sale autorul consideră că este evidentă legătura dintre Radici şi Frank, preşedintele Comitetului Emigranţilor Croaţi. Acesta din urmă a primit tot timpul instrucţiuni de la Macek, vicepreşedintele Partidului Ţărănesc Croat. Foarte interesant, Gaglardi afirma că Macek, Sacks (unul din principalii mjlocitori între 17 Ibidem 18 ,,3000 funţi englezi şi 10.000 de dolari” (loc. cit.) 19 Delapidarea constituia o problemă indiferent de unde proveneau banii, din Roma sau Budapesta. Fondurile primite de la carliştii maghiari pentru achiziţii de armament au fost complet delapidate chiar de Klobucearici, trezorierul organizaţiei, ca şi de Gaglardi însuşi. 20 Ibidem, f. 269, verso 21 Ibidem

- 204 -

partid şi Comitet) şi probabil Frank, au primit ,,în calitate de încredinţaţii lui Radici” (s.n.) 2 milioane de lire de la d’Annunzio22. Aşa încât, conchide definitiv Gaglardi, ,,dacă Radici persistă a nega legăturile cu emigranţii, sau este nebun, sau este cel mai mare şarlatan”. Privind retrospectiv acest document, constatăm că avem atestate aici din toate câte ceva. Reiese mai întâi că emigraţia croată - chiar dispunând de organizare - nu avea o traiectorie proprie şi de aceea se încerca a fi instrumentată din toate părţile: vechii magnaţi ai Croaţiei, legitimişti maghiari, italieni (nefascişti sau fascişti) şi, bineînţeles, de propriii conaţionali din interior, radiciştii. Toate aceste forţe, rând pe rând sau împreună, îmbrăţişau sau abandonau Comitetul, oferindu-i în schimb numai dezamăgiri. La rândul său, Comitetul dezamăgeşte pe toţi cei care încearcă să-l cumpere şi să-l folosească, inclusiv pe Radici pe care îl deconspiră. Pentru toate părţile valoarea şi utilitatea Comitetului este foarte îndoielnică în aceşti ani. Cum se vede foarte bine din atitudinea italienilor, Comitetul în sine reprezintă o valoare cu totul neglijabilă, atunci când în spatele lui nu se află o forţă politică credibilă din interiorul statului iugoslav. Valoarea lui mai scădea şi din cauza organizării interne deficitare. Nu se evidenţiase încă un grup de lideri care să-şi fi definit bine autoritatea, competenţele şi care să conlucreze eficient. Indiferent de provenienţă, fondurile erau delapidate şi organizaţia se trezea paralizată. Oamenii cu care se lucra erau nesiguri şi, ca urmare, atât maghiarii cât şi italienii, au plătit acţiuni care nu au fost efectuate. Italienii, îndeosebi, erau interesaţi de mult mai mult decât de propagandă. Ei confereau colaborării şi alte dimensiuni: militare, de spionaj şi de destabilizare. În primii ani după unificare ei au interpretat greşit politica lui Radici, considerând că ar putea fi interesat de obţinerea independenţei Croaţiei, când, de fapt, pentru acesta Comitetul emigranţilor croaţi, ca şi tot ce se putea obţine datorită lui, nu erau decât nişte elemente de sacrificiu utile pentru a presa Belgradul. El s-a dezis foarte uşor de emigraţie atunci când a simţit că îl dezavantaja. În afară de aceasta, inconsecvenţa caracterului său, de care sârbii se plângeau atât, s-a manifestat de această dată şi în relaţiile cu emigranţii şi a contribuit la slăbiciunea acestora, lucru pentru care, de această dată, sârbii ar fi trebuit să-i fie recunoscători. Dacă privim relaţia şi din cealaltă perspectivă, putem spune că, la rândul său, existenţa Comitetului i-a făcut lui Radici un mare rău de imagine, oferind Belgradului posibilitatea să-l acuze de rea intenţie şi să-i compromită astfel demersul de la Genova. Anunţându-şi din vreme intenţia de a prezenta un memoriu acuzator cu ocazia conferinţei şi provocând multă vâlvă în presă, Radici a pus în gardă politicienii sârbi, iar aceştia au găsit destul timp să se pregătească23 cu contraacuze temeinice care i-au distrus lui Radici credibilitatea în faţa străinătăţii. Practic, sârbii l-au transformat 22Annunzio, Gabriele D’, (1863-1938), poet şi om politic, naţionalist italian. A fost implicat într-o aventuroasă acţiune de ocupare a Triestului. 23 Ibidem, f. 269

- 205 -

din acuzator în acuzat şi l-au pus în situaţia de a se disculpa excesiv, ceea ce i-a ruinat relaţiile externe cu diversele forţe antiiugoslave. Înfăţişându-l drept conspirator şi trădător, dezvăluirile lui Galigardi veneau să confirme acuzele aduse. Sârbii câştigau pe toata linia. Guvernul din Belgrad contracarase acţiunile lui Radici graţie agenţilor săi. Agenţii sârbi în străinătate şi-au înarmat guvernul cu informaţii într-un mod exemplar. Este poate adevărat că poliţia iugoslavă era coruptă şi se putea ieşi din închisoare contra a 500 de dolari, cum a făcut Morpargo (omul de legatură între radicişti şi emigraţie). Însă această imagine negativă nu trebuie generalizată şi mai ales nu trebuie extrapolată pentru alte sectoare şi alte tipuri de agenţi. Dacă, aşa cum am văzut, Siguranţa română putea fi uneori atât de bine informată despre nişte aspecte iugoslave care până la urmă n-o priveau în mod direct, trebuie să ne închipuim că serviciile sârbe erau încă şi mai bine informate asupra acelor aspecte, desfăşurând acţiuni direct proporţionale cu interesul de stat. Într-adevăr, serviciile sârbe depăşiseră nivelul simplelor observaţii şi penetraseră organizaţia emigranţilor croaţi. Spre exemplu, agentul sârb Petrovici Djoca se infiltrase chiar în nucleul Comitetului şi lucrase permanent cu trezorierul acestuia, Klobucearici. Nu este de mirare că ştim, astfel, despre falsificarea facturilor şi delapidarea banilor avansaţi de Budapesta pentru armament ş.a.m.d. Acelaşi agent ,,a adunat toate datele asupra «trădătorilor»”, adică, deducem noi, acele date care au susţinut contraofensiva Belgradului la Genova şi l-au compromis acolo pe Radici. În treacăt, este interesant de remarcat cât de bine ştie agentul Siguranţei române ce a făcut agentul sârb în timpul misiunii! Ba chiar şi ce s-a întâmplat cu el după aceea! El informează - oare de ce? - că ,,acest agent a fost detaşat mai târziu în serviciul Legaţiunei sârbe din Viena”. Oare era frecvent ca agenţii români şi sârbi să ştie permanent unii de alţii, ca în acest caz? – căci, după cele de mai sus, parcă am simţi pe undeva o colaborare en famille între aceşti agenţi, unul sârb, altul român. Dacă mai remarcăm - fireşte tot în treacăt – că agentul român care raportează ştie chiar şi ce observaţii consemnase referentul de specialitate din Ministerul de Externe ungar pe marginea broşurii lui Gaglardi (vezi mai jos), începem să ne facem o imagine grandioasă despre acest agent român rămas anonim. Trebuie să conchidem că este un agent de mare clasă şi că avea printre agenţii sârbi prieteni de aceeaşi valoare. Între ei funcţiona întrajutorarea de breaslă.

Iar Iugoslavia avea mare nevoie, de asemenea, agenţi şi de asemenea colaborare, căci – să nu uităm! - o fi fost Genova un succes sârbesc, dar cu toate acestea niciuna din ţările ostile Iugoslaviei nu a renunţat la politica ei de destabilizare. Dimpotrivă, se consumase doar un episod dintr-un şir fără capăt24. Spre exemplu, politica de propagandă a fost menţinută. Un alt raport al Siguranţei, din toamna lui 1922, informa că ,,la Budapesta se face o vie propagandă de Comitetul Executiv al Blocului Croat, în vederea unei apropiate mişcări revoluţionare a croaţilor. În acest scop se tipăresc şi se expediază în Iugoslavia, manifeste îndemnând la revoluţie după 24 Ibidem, Raportul semnat indescifrabil din 10 oct 1922, f. 291

- 206 -

cum se vede din alăturata traducere a două exemplare din aceste manifeste”. Într-adevăr, ,,curăţă arma – se spunea în manifest – pregăteşte praf şi plumb, ascute sabia tăioasă şi fii gata la chemarea conducătorilor tăi”.25 Acesta însă era un caz limpede în ce priveşte sursa emitentă, iar conţinutul manifestului nu lăsa nici el vreun dubiu. În schimb, uneori apăreau complicaţii surprinzătoare care puneau diplomaţii în situaţii delicate de obicei din cauza problemelor naţionale. Multe minorităţi naţionale (inclusiv cea română) aveau reale motive de nemulţumire. De aceea, oricare din ele constituiau medii potrivite acţiunilor de propagandă aşa că era dificilă identificarea traseelor pe care circulau broşurile sau cei care se ocupau de ele. Puteau veni pe oriunde, prin mediul oricărei naţionalităţi. Odată ajunse în capitala Austriei, era şi mai greu să li se refacă traseul. Siguranţa avea la acest capitol propriile ei neizbutite. Iată un exemplu de caz încurcat şi delicat. În august 1922, Siguranţa română era preocupată de o altă broşură care apăruse la Viena în limbile franceză şi engleză şi care implica din nou relaţiile româno-iugoslave. Era intitulată Le crie désespéré d’un peuple encheiné, BANAT-TIMOC, MACEDOIENE şi avea pe copertă portretul reginei României. Raportul apreciază că ,,a făcut mare vâlvă în cercurile diplomatice căci - probabil pentru a strica bunele noastre raporturi cu Jugoslavia - ea înfăţişează întreaga regiune românească din Timoc şi Macedonia ca devastate intenţionat de către sârbi pentru a distruge elementul românesc”. În cercetările pe care le-a demarat asupra problemei, Siguranţa s-a concentrat asupra a doi indivizi, români, care s-ar fi ocupat de distribuirea acestei broşuri la Viena. Aici ei acţionaseră afirmând că sunt reprezentanţii Societăţii de Cultură Macedo-Române şi că, prin intermediul unuia din funcţionarii Legaţiei române din Budapesta, sunt în posesia unor documente compromiţătoare. Apoi acestea erau oferite contra cost misiunilor străine din Viena. Cercetările solicitate Siguranţei de către Ministrul de Externe român, I.G. Duca, duseseră la concluzia că teritoriul României nu fusese folosit pentru introducerea broşurilor, că acestea erau tipărite chiar la Viena şi introduse în Iugoslavia direct din Austria. Nu s-a dat de urma celor doi presupuşi distribuitori români, dar, în final, ipoteza formulată de Siguranţă indica Comitetul Roman Bănăţean ca autor al broşurii. Şi, foarte interesant, în problema distribuţiei, la capătul firului bănuiala a căzut asupra unui comisar român, originar, însă, din Iugoslavia. Cu puţin înainte de începerea anchetei acesta dispăruse misterios din post. Pentru o perioadă Budapesta şi Roma şi-au rumegat eşecul în tăcere. Raportorul român din Budapesta îşi încheie rezumatul traducerii trimisă Bucureştilor, citând însemnarea pe care referentul problemelor iugoslave din Ministerul Afacerilor Străine maghiar o făcuse despre broşura lui Gaglardi: ,,Este caracteristic cum au prădat Szmerecsany26 et comp. banii pentru lucruri de prisos şi inutile.”27

25 Ibidem, f. 293 26 Cel acuzat astfel de irosirea banilor guvernului maghiar a fost şi primul care a contactat emigraţia croată. În 1920, a avut numeroase convorbiri cu Gaglardi la Budapesta, întâi de toate, aşa cum am arătat,

- 207 -

Ambele puteri ostile Iugoslaviei au înţeles că deocamdată au semănat fără să culeagă. În ce ne priveşte nu putem trage altă concluzie decât au făcut înşişi păgubiţii. De aceea, pentru primii ani de după unificare, nu ne rămâne decât să conchidem încă odată că, cel puţin sub aspect militar concret, Bulgaria şi sprijinul ei pentru bandele de comitagii, a reprezentat pentru Iugoslavia un duşman extern mai redutabil decât mai puternica Italie28 sau decât Ungaria. Ulcerul macedonean era mai costisitor pentru Belgrad decât emigraţiile croată, muntenegreană etc. care, pentru moment, nu erau în măsură să reprezinte un factor destabilizator. N-au apucat să fie. Poziţia internaţională a Iugoslaviei era încă foarte bună, iar celelalte aspecte se aflau sub control. În consecinţă, primele greşeli ale Belgradului: Constituţia, legea administraţiei, centralismul, precum şi întregul curs al politicii din primul deceniu al statului, au fost greşeli neprovocate. Responsabilitatea lor nu poate fi înstrăinată.

BIBLIOGRAFIE Arhivele Diplomatice ale Ministerului de Externe:

• Fond 71 Bulgaria • Fond 71 Iugoslavia • Fond 71 Dosare speciale

Kycyku, Kopi, Istoria Macedoniei, Editura Corint, Bucureşti, 2003.

în numele magnaţilor. Foarte posibil că, aşa cum pare să reiasă din notiţa mai sus citată a referentului maghiar, întreaga linie de acţiune prin Comitetul emigranţilor croaţi îi aparţinea, ca idee, acestuia. 27 Ibidem 28 Nu ni se pare niciodată prea mult dacă precizăm că în cazul Iugoslaviei toate afirmaţiile cu un caracter mai general trebuie luate cu multă precauţie. Am fi dezamăgiţi dacă un cititor prea grăbit ar înţelege afirmaţiile noastre prea tranşant sau prea simplist. Parcă mai mult ca oriunde, Iugoslavia este spaţiul în care excepţiile aproape că întunecă regula sau aproape zădărnicesc o afirmaţie mai hotărâtă. Pentru aceasta este necesar ca cititorul să-şi păstreze permanent o viziune de ansamblu. Aşa spre exemplu, suntem conştienţi că aprecierea noastră după care în primii ani Bulgaria a fost un vecin mai costisitor decât Italia, inclusiv militar, este o afirmaţie care ar putea întâlni chiar obiecţii argumentate cu fapte probate documentar. De aceea, ca un exemplu, nu ezităm, iată, să oferim chiar noi o proba care, aparent, ne-ar contrazice dat fiind că indică o Italie mai belicoasă. În octombrie 1922, fasciştii italieni au provocat la Scugasuk un incident de frontieră, iar acesta nu este deloc un fapt de alt ordin decât penetrările comitagiilor bulgari. Numai că, spre deosebire de italieni, fascişti sau nu, comitagii bulgari au reprezentat un fenomen permanent care cunoştea momente de acutizare sau relaxări, dar, altfel, devenise intratabil. De aceea, pe ansamblu, Bulgaria provoca o destabilizare mult mai serioasă. De notat în context că şi statul iugoslav apela la metode neortodoxe de combatere a fenomenelor de acest gen. În situaţiile în care nu era diplomatic să se implice sau fiindcă implicarea instituţiilor de resort era uneori greoaie şi ineficientă în faţa gherilelor, Belgradul patrona tacit organizaţii naţionaliste formate din comitagii sârbi. Acestea puteau prelua sarcina respingerii unor incidente de graniţă sau, în alte cazuri, îşi asumau operaţiuni nu tocmai morale în care statul nu trebuia să fie implicat. Aşa a fost cazul incidentului de frontieră mai sus amintit, provocat de fasciştii italieni. El ,,a motivat declararea mobilizării Comitetului Naţionalist Iugoslav care cuprinde organizaţiile de comitagii sârbi. Aceste preparative s-au făcut cu ajutorul tacit al guvernului şi sunt destinate să apere litoralul Mării Adriatice”. (Ibidem., tlg. lui Th. G. Emandi din 18 oct 1922, f. 296).

- 208 -

Pavlov, Walter; Ianev, Iordan; Cain, Daniel, Istoria Bulgariei, Editura Corint, Bucureşti, 2002. Pirotici, Sime, Unitatea Iugoslaviei. Realitate sau deziderat? (1918-1941), Editura

Universităţii din Bucureşti, 2005. Jelavich, Barbara, Istoria Balcanilor, Institutul European, Iaşi, 2000.

Zusammenfassung

Der Beitrag bezieht sich auf die Kooperation der Geheimdienste (der Sicherheit) und des Rumänischen Außenministeriums in dem ersten Jahrzehnt der Zwischenkriegszeit, die nicht nur theoretisch, sondern ganz konkret aufgrund einer Fallstudie verfolgt wird. Das Thema dieser Fallstudie wird durch einen Aspekt der nationalen Problematik in Jugoslawien dargestellt. Es wird gezeigt, wie die Sicherheit die jugoslawischen terroristischen Organisationen beobachtete, die gegen diesen Staat, der als verbündeter Staat im Rahmen der Kleinen Entente galt, wirkten. Die ausführliche Analyse der Dokumente, die sich im Archiv des Außenministeriums in Bukarest befinden, zeigt, dass die beiden Staaten - der rumänische und der jugoslawische Staat – sowie ihre Agenten auf diesem Gebiet eng zusammenarbeiteten.

- 209 -

PLANUL MARSHALL. POLITICĂ, ECONOMIE, ŞI RECONSTRUCŢIE ÎN EUROPA POSTBELICĂ

Mihail OPRIŢESCU

După un conflict, considerat cel mai violent din istorie, care a antrenat 61 de

state cu o populaţie de circa 1,7 miliarde de locuitori, cu operaţiuni militare desfăşurate pe teritoriul a 40 de state de pe trei continente la care au luat parte circa 110 milioane de combatanţi care au generat pierderi umane apreciate între 40 şi 50 milioane de decedaţi atât militari cât şi civili, continentul european intra într-o nouă epocă. Impresionanta confruntare din anii războiului mondial, desfăşurată pe un vast perimetru geografic de la Atlantic la Urali a făcut ca pe bătrânul continent să se înregistreze cel mai mare număr de victime omeneşti şi cele mai mari pagube materiale.

Declinul Europei, proces care a influenţat profund evoluţia economiei mondiale în perioada interbelică, era şi mai evident în 1945, când înfrângerea Germaniei crease un imens vid geopolitic. Noul sistem de putere bazat pe bipolarismului politic americano-sovietic va face ca în următorii 50 de ani, lumea să se caracterizeze prin coexistenţa a două sisteme sociale diametral opuse din punct de vedere politic şi economic. Conduse de două superputeri, SUA şi URSS, cele două lumi, cea democratică şi cea totalitară au favorizat apariţia unui climat al confruntării, cunoscut în viaţa internaţională sub numele de Războiul Rece.

La începutul perioadei postbelice, marile puteri europene tradiţionale traversau o profundă criză economică şi aveau nevoie de timp să se adapteze la noile realităţi. Franţa, eliberată de trupele aliate în vara anului 1944, cunoscuse extremele ruşinii şi euforiei, era acum o ţară marcată de profunde disensiuni politice care vor duce în 1946 la retragerea din viaţa politică a generalului de Gaulle, iar Marea Britanie era rănită, dar triumfătoare, se confrunta cu probleme economice majore şi mişcarea de independenţă din colonii. Germania ocupată de învingători şi divizată în patru zone de ocupaţie, în plan economic era, ca şi în 1918, devastată de război, situaţie care se întâlnea şi în altă ţară învinsă - Italia.

Diplomaţia americană era preocupată de problema germană care la Potsdam îşi găsise o soluţionare temporară numai în plan politic şi teritorial, nu şi în domeniul economic. Suprapopularea din zonele vestice, ca urmare a valului de refugiaţi germani din est, a impus autorităţilor militare americane ca între 1945 şi 1948 să asigure prin - 210 -

importuri produsele de trai esenţiale, în principal alimente pentru o populaţie în permanentă creştere. Pentru a stimula procesul de stabilizare economică în zonele vestice învingătorii au promovat o reformă monetară, în iunie 1945, înlocuind marca nazistă, devalorizată, cu o nouă marcă, la un curs de o marcă nouă pentru 10 mărci vechi1.

Succesul reformei monetare în Germania de vest poate fi considerat începutul procesului de refacere economică în care populaţia germană cu banii americanilor şi propria sa îndemânare şi disciplină a avut un rol decisiv. Personalităţi americane ca George Kenan şi Averell Harimman în 1947 erau convinse că economia germană va trebui refăcută, nu numai pentru a sprijini poporul german, dar şi pentru a contribui la reconstruirea economică a Europei de vest. Crearea Bizoniei prin unirea zonelor de ocupaţie americane şi britanice la sfârşitul lui 1946 a favorizat includerea Germaniei de Vest în Planul Marshall şi procesul de reunificare economică.

Situaţia economică deosebit de dificilă din Europa în 1945 generase în rândul populaţiei care se confrunta cu mari privaţiuni un sentiment de demoralizare generală care putea determina tensiuni în plan social. În acelaşi timp dezastrul economic nu permitea statelor europene să se redreseze economic şi nici să beneficieze de imensa şi disponibila capacitate productivă a SUA. Oficialităţile americane erau conştiente că refacerea rapidă a Europei era o necesitate pentru Statele Unite în condiţiile în care principalele interese economice - mai ales comerciale - americane erau legate de Europa. Criza financiară traversată de marile puteri europene după război se reflecta în sfera comerţului unde în 1947 deficitul ţărilor europene în schimburile cu SUA se ridica la peste 7 miliarde de dolari, cu perspectiva de a urca vertiginos.

Deficitul în mărfuri comerciale între SUA şi Europa2

Ţara 1946 1947 Austria + 0,56 + 0,38 Belgia-Luxemburg 192,07 457,38 Danemarca 42,38 104,96 Elveţia 21,99 148,92 Franţa 649,13 956,19 Irlanda 31,84 116,73 Italia 112,19 350,06 Marea Britanie 764,07 950,08 Olanda 187,13 431,13 Norvegia 83,28 173,43 Portugalia 41,28 99,89 Suedia 156,02 358, 63

1 Rondo Cameron, A Concis economic history of the world, second edition, Oxford University Press, New York-Oxford, 1993, p. 372 2 Alan Milward, The Reconstruction of Western Europe 1945-1951, Londra, 1992, p. 26

- 211 -

Pentru Statele Unite, excedentul balanţei sale comerciale de 10 miliarde de dolari se dovedea contraproductiv şi devenea un obstacol din punct de vedere comercial. Economiştii erau conştienţi că fără o Europă prosperă, capabilă să absoarbă constant o mare parte a producţiei de peste ocean, depresiunea economică a SUA devenea inevitabilă.

Din punct de vedere financiar, americanii care la Conferinţa de la Bretton Woods din 1944 impuseseră supremaţia dolarului pe piaţa mondială, urmăreau să o consolideze într-o Europa devastată de peste şase ani de război, pe care Statele Unite erau dispusă să o ajute. Planul Marshall urmărea să elimine criza de dolari din economia europeană, să deblocheze schimburile comerciale şi să asigure baza necesară refacerii economiei. Pe de altă parte, Planul Marshall a avut şi raţiuni politice – dezastrul economiei europene dincolo de o anumită limită putând cauza o accentuare a crizei politice ale cărei efecte imprevizibile ar fi adus prejudicii majore politicii de superputere a SUA. Era serios luată în calcul posibilitatea ca, pe un fond de grave probleme economice, întregul continent să intre sub dominaţia URSS. Această posibilitate putea deveni realitate, deoarece în Italia şi Franţa partidele comuniste dirijate de Moscova erau active politic, deţinând poziţii importante în guvernele de coaliţie postbelice. „Era nevoie de reconstrucţia economiei din Europa distrusă şi de punerea ei în situaţia de a rezista, prin dezvoltare şi prosperitate, în faţa ademenirilor ideologiei comuniste”3.

Declanşarea „războiului rece" între Statele Unite şi URSS, acţiunea Kremlinului de instalare a unor guverne obediente în bazinul danubian controlat de Armata Roşie, precum şi rolul partidelor comuniste în politica unor ţări vest-europene au dat autorităţilor americane noi motive de îngrijorare cu privire la stabilitatea politică a Europei de Vest. În primăvara lui 1947 devenea clar că refacerea postbelică era pusă în pericol, deoarece atât Franţa cât şi Marea Britanie, în pofida asistenţei americane masive din primii doi ani postbelici de care beneficiaseră, nu reuşeau să se redreseze. O dovadă în acest sens era şi nivelul de refacere a industriei care nu reuşea să ajungă la nivelul de producţie al ultimilor ani interbelici.

Indicele producţiei industriale în ţările europene în 19474

Ţara An 100% Indice 1947

Belgia 1937 84 Septembrie Danemarca 1937 103 Trimestrul III Franţa 1938 85 August Germania -zona americană 1936 51 August -zona britanică 1936 37 August Irlanda 1937 109 Trimestrul II 3 Serge Romano, 50 de ani de istorie mondială, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 29 4 Bert F. Hoselitz, Four reports on economic aid to Europe, în “The Journal of political economy “, vol. 56, nr. 2, april 1948, p. 113. Andre Fontain, op. cit. , p. 100

- 212 -

Italia 1938 65 Trimestrul II Marea Britanie 1938 100 Trimestrul II Norvegia 1937 122 Septembrie Olanda 1937 96 Octombrie Suedia 1938 113 Trimestrul II Primul semnal care demonstra că Statele Unite înţeleseseră corect avertismentul lui Winston Churchill de la Fulton-Missouri din martie 1946 privind pericolul sovietic a fost mesajul preşedintelui Truman din 12 martie 1947 adresat Congresului, cerându-i să „susţină popoarele libere care rezistă încercărilor de aservire din partea unor minorităţi înarmate sau presiunilor venite din exterior”. Mesajul considerat ca act de naştere al „doctrinei Truman”a determinat legislativul american să aprobe un ajutor militar de 250 milioane dolari pentru Grecia şi unul de 150 milioane de dolari pentru Turcia5. Noua orientare a politicii externe americane de a contracara intenţiile expansioniste ale URSS, a fost imediat remarcată de presă unde prestigiosul „New York Times”, care nu ezită să o compare cu Doctrina Monroe. Nu de aceeaşi atenţie s-a bucurat Proiectul unui plan de reconstrucţie a Europei care în liniile sale generale a fost expus public la 8 mai 1947 de subsecretarul Dean Acheson. La 5 iunie 1947, la mai puţin de trei luni de la apariţia doctrinei Truman, Secretarul de Stat George Marshall, într-un discurs celebru ţinut la Universitatea Harvard, anunţa o nouă decizie politică majoră care va consacra rolul SUA în politica europeană şi mondială, ce angaja America în acţiunea de eradicare a cauzelor economice şi sociale care încurajau agresiune. Programul de refacere economică, declara secretarul de stat Marshall, avea să fie „îndreptat nu împotriva vreunei ţări sau doctrine, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării şi haosului”. America considera necesar să contribuie la refacerea Europei pentru a evita „tulburările politice” şi „disperarea” , pentru a reface economia mondială şi pentru a forma instituţii libere. „Guvernele, partidele sau grupările politice care vor lucra pentru a prelungi mizeria umană sau a obţine un profit oarecare, se vor lovi de opoziţia SUA” avertiza demnitarul american6. Alegerea generalului Marshall pentru promovarea acestui plan, unic prin dimensiunile şi scopurile sale, nu a fost întâmplătoare, administraţia prezidenţială democrată urmărind să beneficieze de prestigiul acestuia în bătălia ce urma a se purta în Senat unde republicanii erau majoritari.

Denumit oficial Planul pentru Reconstrucţie Europeană, el a rămas cunoscut în istorie sub denumirea de planul Marshall şi poate fi considerat a fi dimensiunea economică a Doctrinei Truman. Planul a avut două scopuri principale: primul era de a ajuta Europa să se refacă după ce se devastase singură în al doilea război mondial, iar al doilea urmărea a face dintr-o Europă bogată şi puternică o barieră împotriva expansiunii militare sau doctrinare sovietice. Programului de refacere a Europei prevedea ca SUA să furnizeze un masiv împrumut financiar, cu care să rezolve 5 Andre Fontain, Istoria războiului rece, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 50-51 6 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, f. a., p. 410-411

- 213 -

problema deficitului balanţei de plăţi externe al statelor europene. Condiţia de bază pentru a se beneficia de împrumut fiind ca ţările europene să-şi prezinte nevoile în mod unitar, nu individual şi să coopereze permanent pe măsura desfăşurării proiectului. Planul Marshall propunea ca pentru redresarea Europei să se suspende temporar principiile liberalismului economic, precum şi sistemul de împrumuturi pe termen scurt în vigoare în 1947. În locul lor, se propunea un vast program de asistenţă, pe o perioadă de patru ani care urma să fie axat pe realizarea următoarelor obiective strategice: modernizarea infrastructurii, dezvoltarea producţiei globale (în principal, în sectoarele metalurgic şi energetic). Se urmărea o repartizare mai echilibrată a industriei grele, concentrată în anumite regiuni ca de exemplu zona germană Ruhr, raţionalizarea producţiei în sectoarele agricol şi manufacturier, şi în sfârşit punerea în funcţiune a mecanismelor menite să asigure stabilitatea monetară şi financiară7.

Americanii puneau la dispoziţia partenerilor europeni experienţa lor în materie economică însoţită de un important suport financiar. Deficitele existente şi viitoare ale balanţei de plăţi ale ţărilor europene urmau să fie acoperite, în mare măsură, de împrumuturile pe termen lung de la Banca Mondială, recent creată, al cărei principal susţinător financiar erau Statele Unite. „Programul va trebui să fie agreat de majoritatea, dacă nu de totalitatea totalitatea naţiunilor europene”, considera generalul Marshall. Aceasta însemna că putea solicita participarea la programul de asistenţă prevăzut de Planul Marshall oricare stat din tabăra învingătoare, cea a învinşilor sau neutrilor, din est sau din vest. După o săptămână, şeful diplomaţiei americane declara că şi URSS este binevenit, precizare care arăta că americanii nu vroiau să fie acuzaţi că vor să divizeze Europa, dar sperau că sovieticii vor declina oferta. „Orice guvern care este dispus să sprijine sarcina refacerii va găsi cooperare deplină, sunt sigur, din partea guvernului Statelor Unite”, afirma secretarul de stat8. Un principiu de bază al acestui plan era că Europa însăşi trebuia să ia iniţiativa de punere în aplicare a sa. El aparţinea ţărilor interesate în a-şi uni măsurile lor de redresare pentru a face din acestea un program coerent. De asemenea, ei consideraseră să ia în calcul respectivele lor nevoi; altfel spus, acest program de reconstrucţie europeană, de concepţie europeană, trebuia să se bazeze pe coordonarea şi pe cooperarea mutuală.

Pentru funcţionarea planului Marshall se propunea crearea unei Comisii Economice Europene (C. E. E.) care urma să funcţioneze sub egida Naţiunilor Unite. Această comisie, creată la Geneva în 1947, nu a jucat un rol foarte important, deoarece americanii au optat pentru organisme pe care să le poată supraveghea şi influenţa mai eficient.

7 Maria Mureşan, Andrei Josan, Istoria economiei europene, Editura ASE, Bucureşti, 2005, p. 176 8 Wilfried Loth, Împărţirea lumii. Istoria războiului rece, 1941-1955, Editura Saeculum I. O. , Bucureşti, 1997, p. 144

- 214 -

O primă luare de poziţie europeană faţă de propunerea americană a aparţinut miniştrilor de externe ai celor trei puteri europene învingătoare care s-au întâlnit la Paris între 27 iunie-2 iulie 1947. În timp ce miniştrii de externe francez - Georges Bidault - şi britanic - Ernest Bevin - primeau „cu cea mai mare satisfacţie” propunerea americană, omologul lor sovietic, Viaceslav Molotov o respingea, motivând că problemele economice interne sunt de competenţa popoarelor suverane. Diplomatul sovietic se arăta dispus -aprecia Andre Fontain - să accepte un ajutor direct, dar fără condiţii şi fără control9. Bidault va încerca să-l determine pe Molotov să-şi schimbe poziţia în timp ce Bevin, convins că acceptul Kremlinului ar fi creat probleme în SUA, deoarece Congresul, dominat de republicani, putea respinge Planului Marshall, nu susţinea demersul francez.

Uniunea Sovietică profită de această conjunctură şi la 2 iulie Molotov se retrage de la tratative acuzând Anglia şi Franţa că „despart statele Europei” 10. La 4 iulie 1947 guvernul francez a trimis invitaţii ţărilor europene cu excepţia Spaniei franchiste şi a Germaniei care nu avea un guvern care să o reprezinte11. Deşi Molotov respinsese planul Marshall, Polonia şi Cehoslovacia sperau că vor putea participa la viitoarele negocieri, însă Kremlinul va „convinge” ţările satelite că Planul Marshall nu este decât o conspiraţie a SUA pentru a subjuga vestul Europei. În aceste condiţii, la 10 iulie guvernul cehoslovac îşi reconsidera poziţia, iar la 11 iulie, Ungaria, Polonia, Albania şi Finlanda declină invitaţia de a fi prezente la viitoarea reuniune de la Paris12. România unde guvernul Petru Groza era controlat de partidul comunist şi aservit intereselor Kremlinului va adopta aceeaşi poziţie la 9 iulie 1947 comunicată reprezentanţilor diplomatici ai Franţei şi Angliei în ziua următoare13.

La o lună după lansarea propunerii americane, pe 12 iulie 1947, şaisprezece ţări europene situate în afara sferei de influenţă a Uniunii Sovietice se întâlnesc la Paris în cadrul Conferinţei pentru Cooperare Economică în Europa, pentru a discuta planul american14. Conferinţa de la Paris a decis crearea Comitetului European pentru Cooperare Economică (CEEC), a cărui activitate urma să se finalizeze printr-un raport care să cuprindă propunerile tuturor statelor participante.

Sovieticii îşi vor preciza poziţia definitivă faţă de planul Marshall în septembrie 1947 la o conferinţă la care participă conducerea partidelor comuniste din Iugoslavia, Bulgaria, România, Ungaria Cehoslovacia, Polonia Franţa şi Italia. 9 Andre Fontain, op. cit., p. 100 10 Pierre Malendri, Les Etas Unis face a L’Unification de L’Europe, Lille, 1979, 162-169, Andre Fontain, op. cit. , p. 101 11 Rondo Cameron, op. cit., p. 371 12 Helene Carrere D’Encausse, Le grand frere. L’Union sovietique et Europe sovietise, Flamarion, Paris, 1983, p. 99-100 ; Andre Fontain, op cit., p. 102-103 13 În nota de răspuns a guvernului român semnată de ministrul de externe, Gheorghe Tătărescu se afirma că propunerea franco-britanică va duce la o ştirbire a independenţei ţărilor europene în politica lor economică constituind şi o imixtiune în afacerile lor interne. Nota a fost făcută publică la 11 iulie 1945 (Ioan Scurtu-coordonator, România-viaţa politică în documente - 1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994, p. 184) 14 Wilfried Loth, op. cit. , p. 177

- 215 -

Reprezentantul URSS, Jdanov aprecia propunerea generalului Marshall ca un plan de „înrobire a Europei” care viza cu precădere „refacerea zonelor industriale controlate de capitalul American”15.

În septembrie 1947, CEEC se reuneşte în capitala Franţei pentru a elabora raportul ce urma a fi prezentat partenerilor americani din cadrul Programului de Reconstrucţie Europeană (ERP), rezultatele estimărilor privind nevoile economiei europene. Observatorii americanii prezenţi la Paris constatau că ţările europene nu ofereau suficiente garanţii privind stabilitatea monetară şi financiară şi nu luau în calcul, pentru programul de refacere economică alte surse finanţare decât cele oferite de Trezoreria americană. Ele ignorau posibilitatea de a reface economia prin reducerea barierelor comerciale. Potrivit experţilor europeni Congresul de la Washington ar fi trebuit să acorde un Europei un ajutor în valoare 22 miliarde de dolari pentru perioada 1948-1951.

La Washington, raportul celor 16 ţări europene determină crearea a trei comisii una condusă de Harrimann ce va analiza documentul primit de la Paris, a doua condusă de Krug care să determine valoare fondurilor pe care le pot avansa SUA europenilor şi a treia condusă de Nurse care să studieze efectele previzibile asupra economiei americane16. Administraţia SUA constata că nu există o abordare continentală a planului de refacere economică şi că implicit se va confrunta cu dificultăţi în punerea sa în aplicare, deoarece suma solicitată era imensă şi echivala cu 15% din buget şi 3% din venitul naţional. În timp ce factorii de decizie economică comparau cerinţele europenilor cu propriile posibilităţi, opoziţia din Congres şi a opiniei publice este sensibilă la ideea unor cheltuieli masive ale SUA legate de politica externă, ceea ce face ca reacţia de respingere a planului Marshall să crească.

Planurile administraţiei Truman vor fi favorizate de evenimentele din Europa unde la 20 august 1947 Anglia va suspenda convertibilitatea lirei, iar peste o săptămână Franţa, datorită problemelor financiare, este nevoită să renunţe la programul de cumpărături neesenţiale din zona dolarului. Aceste grave probleme financiare au determinat administraţia de la Washington să aloce un ajutor intermediar de care au beneficiat până la sfârşitul lui martie 1948 Franţa, Italia şi Austria. Votarea de către legislativ a acestui împrumut în valoare de 520 de milioane dolari la sfârşitul anului 1947, urmat de un altul nerambursabil de 55 de milioane dolari, a întărit convingerea printre susţinători că planul va fi aprobat de Congres. Principala beneficiară a acestor împrumuturi a fost Franţa care a primit 312 de milioane dolari17.

La 5 ianuarie 1948, prestigioasa revistă „Time” îl declara pe George Marshall, secretarul de stat al Statelor Unite, Omul anului 1947 afirmând că: „A fost 1947 anul în care poporul Statelor Unite, poate fără măcar să-şi dea seama pe deplin de importanţa actului său, poate că nu încă destul de matur pentru a-şi asuma toate responsabilităţile, a luat pe proprii umeri greutatea conducerii unei lumi”. 15 Ibidem, p. 157 16 Guy-Willy Schmeltz, L’Economie mondiale contemporaine, Editions du vieux colombier, Paris, 1965, p. 80 17 Alfred Grosser, Occidentalii, Ţările Europei şi Statele Unite după război, Bucureşti, 1999, p. 100

- 216 -

La 3 aprilie 1948, legislativul american vota planul Marshall, în baza căruia a fost creat Economic Cooperation Administration (ECA) condus de Paul G. Hoffman, care beneficia în Europa de un ambasador itinerant, în presoana lui Averell Harrimann, fost ambassador la Moscova. Reprezentanţi ai Economic Cooperation Administration vor fi trimişi în fiecare ţară europeană beneficiară a ajutorului economic american18. În Europa, Comitetul pentru Redresare Economică a Europei a elaborat Convenţia de la Paris, care a fost semnată pe 16 aprilie 1948 de cele 16 ţări membre, iar la 18 aprilie acelaşi an va lua fiinţă Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE), considerată corespondentul european al ECA. Condusă de un omul politic belgian, Paul-Henry Spaak, care era preşedinte al Consiliului de miniştri, şi un francez, Robert Marjolin, apropiat al lui Jean Monnet în calitate de secretar general al Comitetului executiv a OECE-ul a pus la punct versiunea finală a programului de redresare europeană şi va supraveghea derularea sa19. Bazându-se pe acest program, organizaţia va formula recomandările pentru alocarea ajutorului Marshall ţărilor beneficiare. OECE a pregătit punerea în aplicare a instituţiilor care ar contribui la liberalizarea plăţilor intra-europene şi le dădea lor un caracter mai diversificat.

Planul a avut două secţiuni: una care asigura transferul de produse furnizate în proporţie de o treime direct de industria americană, echivalând cu 5% din producţia totală a SUA; restul a fost asigurat de ţări din America Latină, Canada, din zona colonială şi de ţările europene, în funcţie de disponibilităţile existente, plata fiind realizată în monedă americană de către SUA.

Bunurile expediate au fost împărţite în trei categorii: alimentare, materii prime şi echipamente industriale – capital fix. Produsele alimentare au predominat doar în primul an, pentru a se depăşi dificultăţile curente, scopul programului fiind ca Europa să-şi reia propria producţie. Pe lângă produse ca cereale, grăsimi, uleiuri, lactate şi carne, s-a acceptat includerea pe lista de produse ale planului Marshall a cafelei şi tutunului.

Materiile prime: cărbune, fier, fertilizatori, cherestea, cauciuc, celuloză, piei de animale etc. au fost destinate să hrănească foamea muncitorilor europeni de a produce folosind bunurile de echipament, de asemenea proaspăt primite din SUA, acoperind toată gama, de la strunguri la maşini forestiere, siderurgice, hidraulice, miniere, energetice, până la camioane, vagoane şi macarale.

A doua secţiune a Planului Marshall – investiţiile - s-a bazat pe o legislaţie ce a instituit un sistem de rezerve pentru garantarea pe o perioadă de 14 ani a investiţiilor americane în ţările beneficiare ale planului.

18 Ibidem, p. 114 19 Ibidem, pp.116-117

- 217 -

Planul Marshall a funcţionat între 3 aprilie 1948 şi 31 decembrie 1951 şi s-a ridicat la o valoare de aproape 14 miliarde de dolari20.

Ţara Total % Subvenţii % Împrumu-turi % Ajutor

condiţionat %

Austria 653,8 5,0 556,1 6,0 – – 4,6 0,3 Belgia-Luxemburg 546,6 4,2 32,4 0,3 68,1 6,0 446,0 29,4

Danemarca 266,4 2,1 217,3 2,3 31,0 2,7 9,1 0,6 Franţa 2629,8 20,2 2212,1 23,8 182,4 16,0 61,4 4,0 Germania de vest 1317,3 10,1 1078,7 11,6 – – 213,6 14,4

Grecia 628,0 4,8 514,9 5,5 – – – – Irlanda 146,5 1,1 18,0 0,2 128,2 11,2 – – Italia 1434,6 11,0 1174,4 12,6 73,0 6,4 87,2 5,7 Marea Britanie 3165,8 24,4 1956,9 21,0 336,9 29,6 531,1 35,1

Olanda 1078,7 8,3 796,4 8,6 150,7 13,2 31,6 2,1 Norvegia 241,9 1,9 196,0 2,1 35,0 3,1 10,9 0,7 Portugalia 50,5 0,4 5,5 0,1 36,7 3,2 8,3 0,5 Spania 26,8 0,2 15,9 0,2 4,3 0,4 3,5 0,2 Suedia 107,1 0,8 – – 20,4 1,8 36,7 5,7 Turcia 184,5 1,4 62,4 0,7 72,8 6,4 17,3 1,1

Prin Administraţia de Cooperare Economică (ECA), cele 14 miliarde de dolari în cea mai mare donaţii directe, restul fiind împrumuturi în proporţie de 80% din sume nerambursabile, au contribuit în mod hotărâtor la însănătoşirea economiei vest-europene. Sub formă de mărfuri şi servicii, ca ajutor financiar destinat refacerii industriei şi agriculturii, stabilităţii financiare şi lărgirii activităţii de comerţ exterior, ajutorul american prin intermediul Planului Marshall a avut un rol decisiv în crearea unor organisme economice, ce au contribuit la realizarea unităţii europene.

Planul Marshall a oferit doar o parte din sumele la dispoziţia Europei între anii 1945 şi 1953, totalul donaţiilor şi creditelor directe însumând 44 miliarde de dolari distribuiţi prin diferite organizaţii şi programe ale SUA. Ajutorul alocat iniţial preponderent pe criteriul economic, a cunoscut după 1951 o nouă tendinţă, fiind în creştere ajutorul militar, care pe ansamblu s-a ridicat la 9 miliarde de dolari.

20 Maria Mureşan, Andrei Josan, op. cit., p. 178

- 218 -

Ajutorul american către Europa 3 aprilie 1948-31 decembrie 195520

An Ajutor militar Donaţii Împrumuturi Total pe termen lung 1947 43 672 3737 4409 1948 254 2866 1213 4079 1949 170 3951 503 4454 1950 463 2775 180 2955 1951 1112 2317 84 2401 1952 2151 1453 453 1906 1953 3435 1138 172 1301 1954 2313 1018 105 1123 1955 1593 800 74 874 Total 11534 16990 6521 23511

Ţările care au beneficiat de masivele fonduri provenite din SUA – Marea Britanie, Germania Occidentală, Franţa şi Italia - 20 au utilizat banii pentru refacerea capacităţilor industriale, stăpânirea inflaţiei, impulsionarea comerţului, reducerea deficitelor în balanţa comercială cu SUA la nivele rezonabile, de mare perspectivă fiind revenirea la convertibilitatea propriilor monede. În mai puţin de trei ani, producţia industrială a depăşit cu 25% nivelele antebelice, iar producţia agricolă a depăşit cu 14% nivelul antebelic. Chiar dacă este dificil de cuantificat contribuţia efectivă a planului Marshall, cert este că, după doi ani de la lansare şi la mai puţin de cinci de la sfârşitul războiului, economia ajunsese, în majoritatea statelor beneficiare, la nivelurile generale de producţie egale cu cele dinaintea conflagraţiei.

Producţia industrială era deja cu 15% peste acest nivel. Nu doar strict în planul resurselor industriale şi-a arătat programul american veleităţile economice. El a fost un transfer de tehnologie americană către o Europă care rămăsese destul de adânc înrădăcinată în metode învechite de administrare a afacerilor.

Planul Marshall s-a încheiat în 1952 şi nu a împlinit decât parţial speranţele unora dintre creatorii lui. El nu a dus la crearea Statele Unite ale Europei, cum au sperat unii politicieni vizionari şi numeroase probleme importante nu şi-au găsit rezolvarea. Decisiv este faptul că graţie Planului Marshall, Europa de Vest s-a reconstruit în plan economic şi a depăşit nivelurile producţiei de dinainte de război. În 1951 creşterea producţiei industriale faţă de cea înregistrată în 1947 era de 35% în Danemarca, de 33% în Norvegia şi Belgia, de 32% în Marea Britanie, de 39% în Franţa, de 54% în Italia, de 56% în Olanda21. OEEC şi noile instituţii economice create pentru gestionarea ajutorului american au devenit instrumente eficiente care au stimulat economia. Au existat opinii care au criticat dependenţa economiei europene de capitalurile americane şi accentuarea tendinţelor de americanizare a civilizaţiei

21 Alfred Grosser, op. cit., p. 117

- 219 -

europene, minimalizându-se faptul că „demersul Marshall” a fost decisiv în efortul de căutare a unor formule de cooperare, apoi de unificare politică şi economică indispensabile în situaţia Europei necomuniste după al doilea război mondial22.

Planul Marshall din vara anului 1947 a însemnat adevărata divizare, pe termen lung a Europei. În timp ce în vest demersul economic american a permis naţiunilor democratice o solidă refacere economică în est sovieticii au procedat ca o putere colonială epuizând economic statele satelite. SUA a devenit liderul economic, politic şi militar necontestat al „lumii libere” şi a contribuit în mod hotărâtor la refacerea economică în vestul Europei. Prin obligarea deliberată la cooperare în împărţirea resurselor a statelor care până deunăzi erau inamice, planul Marshall a fost pasul major către reconcilierea politică şi către înrădăcinarea ideii de unitate economică în Europa. „Ne-am învins complet inamicii şi i-am făcut să se predea… După care i-am ajutat să se refacă, să devină democraţi şi să se realăture comunităţii naţiunilor” declara Harry S. Truman. În 1947 numai Statele Unite aveau capacitatea să pună în practică un plan pentru refacerea economică globală bazat exclusiv pe propriile sale resurse. În aceste condiţii este logic ca guvernul american să urmărească şi anumite interese proprii, mai ales în privinţa valorificării potenţialului său industrial. În acelaşi timp economiştii au subliniat că fără o Europă prosperă depresiunea economiei americane ar fi fost inevitabilă. Merită să amintim şi avantajele de ordin politic prin eliminarea partidelor comuniste din guvernele vest-europene. Beneficiile obţinute de guvernul de la Washington nu le exclude pe cele ale partenerilor europeni. Dimensiunile acestui plan care a demonstrat forţa economiei americane în ansamblul ei a permis Europei de vest să nu se mai confrunte după 1947 cu probleme economice majore şi să redevină un factor de prim rang în economia mondială.

După un deceniu în care practic nu a existat decât o Europă americană în vest şi o Europă sovietică în est, crearea prin Tratatul de la Roma din 1957 a Comunităţii Economice Europene a semnificat reapariţia unei Europe a europenilor care a încercat să se poziţioneze între cele două superputeri.

Abstract Officially denominated the European Recovery Program, it remained known throughout the history as the Marshall Plan and can be considered as the economic dimension of the Truman Doctrine. The plan had two main objectives, first was to help Europe recover after its self destruction during the Second World War, and second was to turn a wealthy and powerful Europe into a barrier against the soviet expansion, military or doctrinaire. The European Recovery Programme specified that the United States should offer an important financially loan, that would solve the problem of the European states, concerning the deficit of the external payments. 22 Maria Mureşan, Andrei Josan, op. cit., p. 181

- 220 -

The Marshall Plan functioned between April 3rd 1948 and December 31st 1952, and rose up to the value of 14 billions dollars. Through the Economic Cooperation Administration (ECA), the American founds (most of it direct donations and the rest representing loans, so 80% of the amounts were not refundable), had a major contribution to the healing of the West-European economy. The dimensions of this plan which solicited the whole American economy allowed Europe, in a short period of time, to be free from the nightmare represented by the last world conflict and to become once more a prime element in the world economy

- 221 -

ŞTIINŢE AUXILIARE. TEORIE ŞI PRACTICĂ ARHIVISTICĂ

CÂTEVA ASPECTE PRIVIND SCRIEREA LATINĂ FOLOSITĂ ÎN CANCELARIA MOLDOVEI ÎN TIMPUL LUI

ŞTEFAN CEL MARE

Maria DRAGOMIR

Întrebuinţarea scrierii în Evul Mediu are alte caracteristici decât cea din perioada modernă, în sensul că scrierea medievală era practicată, într-un mod organizat, în instituţii specifice epocii. Cunoaşterea şi practicarea scrierii era limitată la nivelul societăţii medievale, clericii fiind, în genere, cei care erau ştiutori de carte, iar scrierea era supusă unor reguli, uneori destul de rigide, legate de tipul de scriere folosit într-o anume perioadă, de gradul de instruire a scribilor etc. În scrierea vremii era folosită în cele mai multe ţari din Europa centrală şi apuseană limba latină şi nu limba maternă a acelor popoare din respectivele ţari. Trăsăturile caracteristice ale scrierii medievale o deosebesc pe aceasta de scrierea modernă, respectiv de spontaneitatea şi caracterul individual al scrierii moderne, căreia folosirea limbii materne îi oferă multiple şi variate posibilităţi de utilizare, dar şi de răspândire mai largă la nivelul societăţii.

Centrele de practică a scrierii în Evul Mediu au fost scriptoriile şi cancelariile, scriptoriile fiind legate, mai ales de activitatea scripturală a mănăstirilor, iar cancelaria fiind oficiul de scris în care se realiza întocmirea documentelor. Denumirea de cancelarie nu defineşte un oficiu de mare amploare, care dispune de un personal numeros, importanţa cancelariei fiind legată direct de gradul de organizare a emiterii documentelor şi nicidecum de amploarea oficiului. În ţara noastră, cancelariile emitente de documente latine au fost oficii de proporţii modeste. Cancelariile locurilor de adeverire din Transilvania, care emiteau majoritatea documentelor noastre latine, aveau unul sau doi notari angajaţi permanent, Cancelaria voievozilor Transilvaniei cam trei-patru, iar în cea a domnilor din Moldova şi Ţara Românească funcţionau unul sau cel mult doi notari pentru scrierea latină. Pe lângă angajaţii permanenţi erau chemaţi de multe ori scribi ocazionali, pentru a se putea face faţă nevoilor cerute de emiterea masivă de documente în împrejurări deosebite (congregaţii generale, scaune de judecată etc.).

- 222 -

În Moldova, ca şi în Ţara Românească, începând cu secolul al XII-lea, alfabetul latin şi limba latină au fost aduse de coloniştii saşi sau unguri aşezaţi în oraşe, de clericii catolici, de misionari, care, statornicindu-se aici, au contribuit în bună măsură la răspândirea limbii latine şi a alfabetului latin în societatea vremii, la pătrunderea lor şi în Cancelaria domnească, în condiţiile în care alfabetul chirilic şi limba slavă au fost folosite vreme îndelungată ca manifestare scrisă a culturii. Limba latină a fost folosită în Moldova, mai ales, pentru nevoi externe, documentele latine constând din tratate politice, privilegii comerciale, corespondenţă, emise de domnie, înalţi dregători, sfaturi municipale, clerici şi adresate unor destinatari din ţări în care limba latină era limba culturii scrise, era limba folosită în cancelariile lor. Cele mai multe acte redactate în limba latină erau trimise în Transilvania, mai ales în oraşele Braşov, Sibiu, Bistriţa etc., precum şi în Ungaria, Polonia, Curtea papală etc. Din păcate, materialul documentar latin din Moldova a suferit distrugeri importante. Informaţii despre cantitatea mare de documente latine emise în Moldova găsim în numeroasele scrisori de răspuns trimise destinatarilor din afară în care, de obicei, se confirmă primirea scrisorilor anterioare. Din nenumăratele documente latine emise în Moldova, cele mai numeroase, mai caracteristice din punct de vedere paleografic şi lingvistic, mai interesante prin informaţiile ce le conţin sunt scrisorile adresate de domni, dregători, sfaturi municipale şi persoane particulare sfaturilor municipale din Braşov, Sibiu, Bistriţa în a doua jumătate a secolului al XV-lea şi prima jumătate a secolul al XVI-lea.

În ceea ce priveşte organizarea cancelariilor din Ţările Române, respectiv formarea trăsăturilor generale comune în emiterea documentelor latine, acestea au fost înlesnite, în mare măsură, de influenţa pe care a avut-o practica urmată de Cancelaria papală şi imperială, care deveniseră cele mai dezvoltate centre de emitere a documentelor latine. În fruntea cancelariei se afla formal un cancelar, respectiv un vicecancelar, care era un prelat de rang înalt şi un apropiat al suveranului, iar adevăratul conducător al cancelariei era protonotarul sub conducerea căruia lucra întregul personal.

În Moldova organizarea Cancelariei domneşti a fost modelată şi reprofilată în funcţie de nevoile şi realităţile interne, dar şi de influenţele externe. În practica emiterii de documente latine, precum şi în folosirea tipului de scriere, Cancelaria moldavă a fost influenţată atât de Cancelaria voievozilor Transilvaniei, de cea a sfaturilor municipale, dar şi de practica folosită în Cancelariile din Ungaria, Polonia, Curtea papală, ca urmare a legăturilor politice, economice, culturale stabilite cu acestea. Pentru titlurile şi funcţiile din aceste cancelarii se căutau echivalente sau corespondenţe în limba latină, astfel că pentru termenii de cancellarius şi vicecancellarius, cu circulaţie restrânsă în documentele latine din Moldova, se făceau adesea menţiuni sub forme explicative: secretarius noster summus…logofeth…; cancellarius noster; egregius supremus logofetus consiliarius intimus; supremus consiliarius et cancellarius regni Moldavie; aulae waywodae familiaris etc.

- 223 -

Cunoscătorii de limbă latină erau destul de numeroşi în Moldova din timpul lui Ştefan cel Mare, emiterea a numeroase documente latine, făcând necesară existenţa unor dieci de limbă latină pentru nevoile Cancelariei domneşti, dar şi ale unor sfaturi municipale. Legăturile strânse, relaţiile diplomatice, politice ale domnitorului moldovean cu oraşele transilvănene şi cu statele din Europa apuseană au făcut ca emiterea de documente latine să sporească în mod considerabil.

În abordarea problematicii legate de materialul scriptural latin din Moldova, ca şi din Ţara Românească, trebuie să ţinem seama de realităţile culturale, istorice de care depinde ponderea acestui material documentar. În vreme ce în Occident, pentru cercetători, materialul scris în limba latină din secolul XIV-XV nu mai prezintă un interes deosebit din punct de vedere paleografic, în centrul şi răsăritul Europei abia de acum încolo produsele scrierii latine încep să sporească în mod considerabil, încadrându-se în evoluţia scrierii latine ce capătă trăsături caracteristice, proprii într-un proces unitar de istorie a scrierii.

În oraşele din Moldova erau destul de numeroşi cei care aveau cunoştinţe de limbă latină, şi care puteau redacta un document în limba latină, din rândul acestora fiind recrutaţi dieci domneşti, al căror nume, atunci când era menţionat, era urmat de localitatea de provenienţă. Aceşti dieci proveneau fie din rândul clericilor catolici, al tinerilor care frecventaseră universităţile din Praga, Cracovia, Viena, Italia, unde cursurile se ţineau în limba latină, fie din rândul unor învăţaţi străini statorniciţi în ţară.

Cancelaria domnească era condusă de un logofăt, echivalent, cum am menţionat anterior, al lui cancellarius sive notarius din terminologia Cancelarilor apusene. Logofătul se îngrijea de redactarea hotărârilor domnului moldovean şi de Sfatul său, întărind cu pecetea domnului aceste hotărâri sau porunci domneşti. El îndeplinea şi importante atribuţii judecătoreşti şi răspundea de hotărnicirea moşiilor, devenind cu timpul nu numai un membru de prim rang al Sfatului domnesc, dar şi un apropiat al domnitorului. În subordinea logofătului, pe măsura cristalizării procesului de organizare a Cancelariei domneşti, funcţiona un corp de pisari, dieci, grămătici sau uricari. Între aceştia se aflau şi scriitori de limbi străine: polonă, latină, maghiară, turcă, care redactau actele privind tratatele sau corespondenţa cu alte ţari.

Scrierea latină folosită în Cancelaria domnească din vremea lui Ştefan cel Mare este scrierea gotică, constituită ca parte integrantă a dezvoltării scrierii cu alfabet latin din Europa, totuşi fiind mai strâns legată de evoluţia şi caracteristicile scrierii latine din Transilvania şi din ţările vecine, cum ar fi Ungaria şi Polonia. În a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova se folosea o scriere de tranziţie între minuscula documentară cu un aspect mai solemn şi cursiva currens, cuprinzând elemente din ambele variante de scriere, utilizată mai ales în scrisori externe. Această cursiva diplomatica păstrează încă de la variantele anterioare un aspect îngrijit şi regulat, dar cuprinde şi elemente noi, aparţinând cursivei currens, materializate în graba cu care sunt trasate literele, în ligaturi şi prescurtări numeroase. Cea mai practică şi cea mai răspândită, ajunge să fie scrierea cursiva currens, care cuprinde mai multe - 224 -

variante, având, totuşi, ca trăsătură generală comună scrierea rapidă a literelor prin trasarea mai multor litere, fără a se ridica pana, şi folosirea frecventă a ligaturilor şi prescurtărilor, toate acestea imprimând scrierii un aspect mai neîngrijit, mai ghimpos şi cu spaţii mai largi sau mai înguste între rânduri1.

Spre exemplificarea celor expuse vom analiza diplomatic o scrisoare a lui Ştefan cel Mare trimisă braşovenilor în 1481, prezentând transcrierea documentului. Alăturăm şi o copie xerox, faţă-verso, pentru a putea urmări şi desluşi consideraţiile de ordin paleografic şi diplomatic expuse.

Stephanus dei gracia vayvoda dominusque et heres terre Moldaviensis. Egregy nobisque honorandi. Litteras vestrarum egregietatum sane ac plene Intelleximus ex parte Bozorab, videlicet Cypelys, de quibus omnibus vobis grates agimus, quod nos illis in quibus estis conscy auisare non posponitis. Nos itaque vos notificamus aut certificamus quod habemus in Turcia nostros hominess et postquam aliquid nouitatis audierimus vos statim in eisdem certas reddemus. Valete vestra ad vota. Ex Romanoforo die dominica inter aoctauas Purificacionis Beate virginis gloriose, anno Domini millesimo quadringentesimo LXXX-o primo.

Verso: Egregys viris Judici Juratisque ciuibus Brassouiensibus amicis Honorandis2.

Ştefan, din mila lui Dumnezeu voievod şi domn, şi moştenitor al Ţării Moldovei3. Aleşi şi nouă vrednici de cinstire. Am înţeles preabine şi pe de-a-ntregul scrisoarea Domniilor voastre dinspre partea lui Basarab, adică Ţepeluş, despre care toate vă mulţumim şi nu nesocotiţi a ne înştiinţa în privinţa altor lucruri de care veţi avea ştiinţă. Aşa şi noi vă facem cunoscut şi vă înştiinţăm că avem în Turcia oameni ai noştri şi de îndată ce vom auzi vreo noutate pe dată vă vom încunoştinţa în privinţa acestor lucruri. Să fiţi sănătoşi după voia voastră. Din Roman, în ziua de duminică între octavele Purificării Sfintei Fecioare, în anul Domnului o mie patru sute optzeci şi unu.

Verso: Aleşilor bărbaţi, judelui şi cetăţenilor juraţi braşoveni, prieteni vrednici de cinstire.

Din punct de vedere diplomatic documentul cuprinde trei părţi principale:

protocolul iniţial, textul şi protocolul final, fiecare parte cuprinzând un număr de formule care diferă în funcţie de perioada în care a fost emis documentul, de nivelul de instruire a scribului, de cancelaria emitentă, de natura actului etc.

Protocolul iniţial cuprinde la rândul său invocaţia, intitulaţia, adresa şi salutaţia4. 1 S. Jako , R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, Bucureşti, 1971, p. 135-138 2 DJAN Braşov, fond Primăria oraşului Braşov, colecţia Fronius I/31; publicat Hurmuzaki XV/I, p. 109, doc. nr. 196; S. Jako , R. Manolescu, Scrierea latină în evul mediu, Album pl. 30a 3 În text, adjectivul Moldoviensis, în traducere am preferat forma substantivală, fiind o formulă mai utilizată. 4 Formularul diplomatic cel mai dezvoltat şi complet îl regăsim doar în documentele de mare solemnitate. În celelalte, formulele sunt simplificate, incomplete, pot lipsi, accentul punându-se pe informaţia cuprinsă.

- 225 -

În documentul la care facem referire, protocolul iniţial cuprinde doar două formule, respectiv intitulaţia şi adresa, esenţiale şi suficiente pentru identificarea emitentului, respectiv a calităţii sale, şi a destinatarului. Lipsesc invocaţia şi salutaţia. Dacă salutaţia o întâlnim în genere, destul de frecvent în documentele vremii, invocaţia apare extrem de rar în documentele latine din ţara noastră. În privinţa intitulaţiei, elementele componente ale formulei au o semnificaţie precisă, reflectând o anume realitate istorică. Stephanus Dei gracia voyvoda dominusque et heres terre Moldaviensis. Numele domnitorului Ştefan nu este precedat de pronumele ego sau nos (pluralul maiestăţii), pronume pe care le regăsim în alte acte ale voievozilor sau altor emitenţi din acea perioadă şi care sunt preluate din diplomatica apuseană (ungară, polonă).

După Stephanus întâlnim formula devoţiunii Dei gracia - prezentă în aproape toate actele emise de suverani. Această formulă, dincolo de valoarea sa de expresie a cucerniciei creştine, are sensul de independenţă, suveranitate, de drept divin pentru cel ce o folosea, urmărind să ridice prestigiul domniei de drept divin. Urmează titlul de voyvoda şi celelalte elemente care completează intitulaţia lui Ştefan cel Mare. Titlul de voievod arată că domnul era comandantul suprem al oastei, singurul care putea chema sub arme „oastea cea mare” a ţării Moldovei.

Termenul de voievod este de origine slavă, iar dominus, termen latinesc exprimă calitatea de suveran, de persoană ce se află în fruntea ţării, în cazul nostru Moldova. Succesiunea la tron se baza pe un sistem mixt ereditar-electiv, întemeiat pe drepturile ereditare ale unei familii domnitoare, Muşatinii în Moldova, fapt exprimat în intitulaţia domnilor Moldovei prin heres. Domnii Moldovei trebuiau să fie în temeiul aceluiaşi pomenit sistem „aleşi”- sau mai bine zis recunoscuţi de către boierimea ţării. Cu toate că Ştefan cel Mare reuşise prin măsurile sale să întărească autoritatea domniei Moldovei, totuşi a fost nevoit să intervină cu toată energia pentru ca boierii, întruniţi în vederea alegerii domnului să-l recunoască pe Bogdan ca urmaş al său5.

Adresa este înlocuită cu un apelativ direct care cuprinde epitete protocolare: egregii nobis honorandi; adresa este reluată în formă mai dezvoltată pe faţa a doua a documentului, repetându-se şi epitetele protocolare folosite anterior egregiis viris judici iuratisque civibus Brassoviensibus amicis honorandis. Formula este una obişnuită, folosindu-se cazul dativ pentru a se arăta cui îi este adresată scrisoarea.

A doua parte principală, textul, a documentului de faţă este extrem de simplă şi redusă ca întindere, cuprinzând mulţumirile pentru informaţiile primite şi asigurarea din partea domnitorului că le va trimite la rândul său informaţiile primite de la oamenii săi din Turcia.

Protocolul final cuprinde doar urarea finală şi data. Urarea finală este o formulă scurtă, care pare a fi traducere a expresiei româneşti: Rămâneţi sănătoşi, după voia Domniilor voastre. Data reprezintă un element esenţial nu numai din punct de 5 T. Teoteoi, Instituţii şi viaţă de stat, în Istoria Românilor, Bucureşti 2001, vol. IV, p. 166-172

- 226 -

vedere diplomatic, ci şi din punct de vedere istoric, pentru că fără elementele de datare un document nu poate fi folosit ca izvor. Formula datei în documentul prezentat nu începe cu datum actum etc., ci direct cu locul unde a fost „dat” actul, respectiv numele locului precedat de prepoziţia ex Romanoforo. Elementul topografic este urmat de elementele cronologice care cuprind ziua exprimată printr-o sărbătoare din calendarul bisericesc catolic Die domenico: substantivul dies este de genul masculin şi este însoţit de domenico – folosit ca adjectiv care se acordă în gen, număr şi caz cu dies şi nu ca substantiv respectiv dominica. Este folosit ca element cronologic termenul de octave, respectiv inter octavas, al sărbătorii Purificării Sfintei Fecioare Maria, deşi ar fi fost posibilă o formulare mai simplă: duminica dinaintea sărbătorii… . Acest lucru denotă faptul că deprinderea de a folosi în exprimarea datei calendarul bisericesc catolic nu era chiar foarte la îndemâna notarului domnesc. Anul este exprimat prin formula binecunoscută anno Domini millesimo…, folosindu-se numeralul ordinal pentru anul erei creştine şi ablativul fără prepoziţie anno; Dominus are aici sensul de Domnul Dumnezeu, arătând că s-a folosit ca element cronologic anul erei creştine. Documentul se încheie în acest fel, fără a avea alte menţiuni. Verso cuprinde, cum am arătat, adresa, precum şi pecetea de închidere.

În ceea ce priveşte scrierea folosită este o cursiva currens, având corpul literelor uşor îngroşate, iar prescurtările sunt destul de numeroase, respectând, totuşi, regulile de prescurtare folosite în scrierea din cancelariile apusene. Se observă, de asemenea, o uşoară rotunjime a literelor, care dau scrierii un aspect mai puţin ghimpos, fracturat. Nefiind un document solemn, grija scribului pentru un aspect îngrijit şi armonios al scrisului este mai puţin evidentă. Literele nu prezintă ornamentări, nici măcar cele din primul rând al textului scris, care cuprinde intitularea domnitorului, doar iniţiala S de la Stephanus are dimensiuni mai mari decât celelalte litere.

Comparând acest document scris în Cancelaria domnească a lui Ştefan cel Mare cu altele scrise în Cancelaria voievozilor, Sfaturilor municipale din Transilvania, Ţara Românească, sau cu cele emise de Cancelaria regală, desluşim, fireşte, deosebiri legate de aspectul scrierii, varianta de scriere folosită, influenţe ale scrierilor vremii, dar şi asemănări, caracteristici comune ce se înscriu în trăsăturile generale ale scrierii latine folosite în aria Europei centrale şi de răsărit.

Zusammenfassung

Nach einer Einführung in die Eigenschaften der lateinischen Schrift in der Walachei und der Moldau, sowie in die Organisierung der Kanzleien in den rumänischen Fürstentümern wird ein lateinischer Brief, der 1481 den Kronstädtern von Stefan dem Großen geschickt wurde, unter einem diplomatischen Gesichtspunkt analysiert.

- 227 -

FORMULE DE INTRODUCERE ÎN DOCUMENTELE DE LIMBĂ GERMANĂ DE PE TERITORIUL ŢĂRII NOASTRE

ÎN SECOLELE XV-XVI

Ileana-Maria RATCU

1. Apariţia şi folosirea limbii germane în documentele medievale în context european

Istoria limbii germane scrise începe la mijlocul secolului al VIII-lea prin traducerea unor cuvinte aparţinând textelor latine, integrate acestora fie marginal, fie interliniar, şi prin glosare. Cel mai cunoscut glosar, numit „Abrogans”, după primul cuvânt al său, este un dicţionar latin de sinonime tradus în limba germană pe la 770 în Bavaria la Freising1. În textele de legi din secolele VI-VIII „Lex Salica”, „Lex Baiuariorum” apar spre explicare cuvinte germane, reprezentând termeni juridici. În documente, limba germană va apărea abia în secolul al XII-lea, şi anume tot în unele însemnări juridice. Cel mai vechi document de acest tip, păstrat până la noi, este un formular emis de arhiepiscopul Konrad de Mainz între 1161-1165 şi apoi din nou între 1183-1200. Un al doilea document în ordinea vechimii este un act de drept orăşenesc din Braunschweig emis între 1227/12502. Cel mai vechi document redactat integral în limba germană, păstrat în original, este o diplomă a lui Konrad al IV-lea din 25 iulie 1240, iar înainte de acesta, în anul 1235 Frederic al II-lea emite în limba germană „Das Mainzer Landfriedensgesetz” sau „Mainzer Reichslandfrieden”, act respectând într-adevăr regulile diplomatice3. De altfel, prima lucrare cu conţinut juridic, redactată de autorul său, Eike von Repgow, iniţial in limba latină şi apoi tradusă integral de acesta în germană – „Sachsenspiegel” - datează din prima jumătate a secolului al XIII-lea, la fel ca şi prima lucrare cu caracter istoriografic redactată în limba germană – „Sächsische Weltchronik”4. În următoarele două secole, folosirea limbii germane în 1 Werner König, dtv-Atlas zur deutschen Sprache. Tafeln und Texte. Mit Mundart-Karten, Deutscher Taschenbuch Verlag, München, 1992, p. 67 2 Harry Bresslau, Handbuch der Urkundenlehre für Deutschland und Italien, 2.Band, erste Abteilung, Veit & Comp, Leipzig, 1915, p. 385. 3 Ibidem, p. 385 şi Adolf Bach, Geschichte der deutschen Sprache, Quelle und Meyer, Heidelberg, 1970, p. 173. 4 Adolf Bach, op. cit., p. 172

- 228 -

documente s-a extins destul de anevoios, în sudul şi vestul spaţiului lingvistic german mai repede faţă de zonele nordice şi estice ale acestuia5. Dezvoltarea limbii germane de cancelarie va fi favorizată, în mod deosebit, prin contribuţia lui Ludovic Bavarezul (1314-1347), care a extins folosirea limbii germane în documente, conferindu-i acesteia un loc egal cu cel al limbii latine, aceasta fiind folosită nu numai în documente private de mai mică importanţă, precum actele de vânzare, de ipotecă etc., ci şi în privilegii solemne, constituindu-şi astfel un mod stabil de folosire a formulelor6.

2. Folosirea limbii germane în Transilvania Friedrich Müller, în lucrarea sa „Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen”7 indică nume germane de persoane, localităţi, râuri, munţi, nume de unelte, folosite izolat în diverse documente de limbă latină din Transilvania în secolele XII-XIV. Cea mai veche relicvă a limbii germane scrise în Transilvania o constituie manuscrisul „Matricula plebaniae Cibiniensis”, prima matriculă a bisericii din Sibiu, cuprinzând însemnări între 1346-1630. Manuscrisul conţine 41 de foi de pergament in octavo şi este păstrat în Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia8. Primul document redactat integral în limba germană este o dovadă privind vânzarea unei case lui Mathias Tromenawer von der Basz, situată în târgul cerealelor din Sibiu şi datează din 3 ianuarie 1411. Fără a ne propune o prezentare exhaustivă, menţionăm în ordinea vechimii şi alte documente întocmite în limba germană: un contract de cumpărare încheiat între Stephan Hedwig şi Hans Schnell în 1428 la Cisnădie; documentul emis de breasla pânzarilor din Sibiu, prin care sunt comunicate obiceiurile breslei (Sibiu, 28 august 1469); judele şi sfatul oraşului Cluj conferă privilegii breslei bijutierilor prin documentul datat la 25 octombrie 1473; scrisoarea braşoveanului Petrus Ber dată în Sibiu, la 6 martie 1481, adresată sfatului oraşului Braşov; Magistratul oraşului Sibiu întăreşte statutele breslei pânzarilor la 9 noiembrie 1487 etc.9. Multe dintre scrisorile redactate în această perioadă în limba germană pe teritoriul ţării noastre au fost adresate unor destinatari de peste hotare, fiind păstrate acum în arhivele din Viena, Budapesta etc. Pe de altă parte, pentru documentele latine din această perioadă există traduceri în limba germană, fie târzii, fie contemporane. Acesta este cazul documentului dat la Sibiu, la 14 martie 1466, prin care sfatul oraşului permite breslei cizmarilor să-şi construiască o dugheană pentru vânzare în Piaţa Mică (Kleiner 5 Harry Bresslau, op. cit., p. 387-388 6 Ibidem, p. 389 şi Adolf Bach, op. cit., p. 173 7 Friedrich Müller, Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen. Aus schriftlichen Quellen des zwölften bis sechzehnten Jahrhunderts, Unveränderten Nachdruck der Erstaufgabe von 1864, herausgegeben mit einem Nachwort und Glossar von Grete Klaster Ungureanu, Kriterion, Bukarest, 1986 8 Ibidem, p. 18 9 Documentele menţionate sunt publicate în colecţia de documente fondată de Franz Zimmermann şi Karl Werner Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, volumele III-VII

- 229 -

Ring)10. Din a doua jumătate a secolului al XV-lea se observă folosirea limbii germane tot mai pregnant în documente, fie că acestea sunt acte juridice simple, fie că sunt documente solemne. 3. Alcătuirea corpusului de documente În lucrarea de faţă m-am ocupat de documentele de limbă germană de pe teritoriul ţării noastre în secolele XV-XVI, luând în considerare în primul rând scrisorile. Materialele folosite pentru alcătuirea corpusului au fost extrase din: Colecţia Hurmuzaki; Friedrich Müller - Deutsche Sprachdenkmäler aus Siebenbürgen. Aus schriftlichen Quellen des zwölften bis sechzehnten Jahrhundert; Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, la care se adaugă şi câteva documente păstrate la Direcţiile Judeţene Braşov, Cluj, Sibiu, încă needitate. Dintre documentele luate în discuţie, cele mai multe au fost emise pe teritoriului ţării noastre, în Transilvania, în oraşele întemeiate de saşi, apoi în Moldova, (acestea fiind trimise mai cu seamă bistriţenilor) şi în Ţara Românească, în Câmpulung şi Târgovişte. Câteva documente, care în prezent se află păstrate la Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale din Braşov şi Sibiu au fost emise la Viena, Praga, Košice. Chiar dacă unele dintre scrisori au fost redactate în cancelarii domneşti, cum e cazul scrisorilor lui Alexandru Lăpuşneanu adresate bistriţenilor, acestea nu îmbracă un caracter solemn, reflectând mai degrabă chestiuni private, iar dacă sunt acte oficiale, se ocupă de probleme economice. 4. Protocolul iniţial al documentelor După cum se ştie, structura internă a actelor cuprinde protocolul iniţial, textul şi documentul final. Ceea ce ne interesează, protocolul iniţial, ar trebui să cuprindă în mod ideal: 1) invocaţia (invocarea numelui divin la începutul documentului, care poate fi exprimată prin cuvinte sau prin semne: invocaţia verbală respectiv simbolică. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea va apărea tot mai rar, iar în documentele conţinute în corpus nu este prezentă); 2) intitulaţia (cuprinde numele şi titlul - titulatura emitentului, adesea alături de o formulă de devoţiune, care indică faptul că emitentul şi-ar datora poziţia pământească milei domnului). Intitulaţia apare în câteva documente, apaţinând corpusului propus, şi anume în documentul emis la Viena, 5 august 1401 prin care Wilhelm de Austria garantează libera trecere prin Ungaria a negustorilor din Sibiu : „Wir - Wilhalm von gotes gnaden Herzog ze Österreich, ze Steir, ze Kernden, vnd ze Krain, Graf ze Tyrol etc...” (Noi - Wilhelm, din mila Domnului duce de Austria, Stiria, Carintia şi Craina, conte de Tirol etc. ...)11; la aceeaşi dată, Viena, 5 august 1401, Sfatul oraşului Viena asigura libera trecere negustorilor din Sibiu: „Wir - perichtold der lannger czu den czyten purgermayster vnd der Rat gemayn der Stat cze Wienn...” (Noi - Berthold Lang, acum primar, şi 10 Ibidem, nr. 3457/VI, p. 235-236 11 Friedrich Müller, op. cit., p. 39

- 230 -

întregul sfat al oraşului Viena...)12; într-un privilegiu dat de regele Ferdinand I al Ungariei breslei fierarilor din cele Şapte şi Două Scaune Săseşti la 20 iunie 1528, păstrat acum la Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale, apare intitulaţia cu titlul mijlociu al regelui: „Wir Ferdinandus von Gottes Gnaden, König über Ungarn, Böhmen etc. Kind der beyden Hispanien, Ertz-Herzog in Oesterrich etc....” (Noi, Ferdinand din mila Domnului, rege al Ungariei, Boemiei etc., infante al hispanilor, arhiduce al Austriei etc....)13; 3) inscripţia sau adresa - cuprinde numele persoanei sau persoanelor destinatare, fiind legată cel mai des de formula de salut; 4) salutaţia - în funcţie de raporturile ierarhice, se stabileşte locul adresei faţă de intitulaţie. Dacă emitentul este superior destinatarului din punct de vedere ierarhic, intitulaţia va sta înaintea adresei; este cazul scrisorilor din Viena şi a celor provenite din cancelaria lui Alexandru Lăpuşneanu sau Petru Rareş.

5. Analiza corpusului În majoritatea documentelor cercetate, apar numai adresa şi salutaţia, scrisorile fiind scrise la persoana I. Din cercetarea celor 85 de documente, se observă următoarele: nu există reguli stricte în ceea ce priveşte folosirea protocolului iniţial, salutaţia se poate afla înainte sau după adresă. Faţă de modelul central şi vest-european nu se observă diferenţe majore. În ce priveşte limba documentelor studiate, ea se încadrează celei de-a treia etape de dezvoltare a limbii germane, Frühneuhochdeutsch (1350-1650); se remarcă deosebiri dialectale de la o zonă la alta şi de la un vorbitor la altul, în ceea ce priveşte consonantismul şi vocalismul. Stilul este foarte plastic şi sugestiv. 5.1. Observaţii privind adresa Având în vedere şi unele considerente statistice, destinatarii sunt numiţi în primul rând „Herr” - domn (în 50 de cazuri), apoi „Freund” - prieten (19), „Weisheit” - luminăţie, înţelepciune (11), „Nachbar” - vecin (10), „Herrschaft” - domni, stăpâni (6), „Gönner” - binefăcător (5), „Herr Nachbar” - domnule vecin (2). Într-o adresă pot apărea două şi chiar trei asemenea apelative: „Erssamer, weyser Herr der Richter, wir Bitten Ewer Weisheith alz vnsserenn guttenn Gunner unde Frunth...” (Preacinstit şi înţelept domn judecător, Luminăţia voastră, te rugăm ca pe binefăcătorul şi prietenul nostru...)14. Destinatarii pot ocupa diferite funcţii în cadrul administraţiei oraşului, precum jude al oraşului („Richter”- în 13 cazuri în cadrul corpusului studiat), membru al sfatului oraşului („Stadtrat” - 4), primar („Bürgermeister”- 3), pot fi negustori („Kaufleute” sau „Kaufherren” - 4) sau sunt indicate diverse relaţii de rudenie cu expeditorul: frate („Bruder” - 3), cumnat („Schwäger” - 2), care însă relevă bunele relaţii dintre corespondenţi şi nu gradul de rudenie. Semnificative sunt aşa-numitele epitete 12 Ibidem, p. 40. 13 Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale, colecţia Brukenthal 14 Nicolae Iorga, Documente privitoare la istoria românilor. Acte şi scrisori din arhivele oraşelor ardelene (Bistriţa, Braşov, Sibiu) publicate după copiile Academiei Române, vol. XV al Colecţiei Hurmuzaki, partea I, 1358-1600, Bucureşti, 1911, p. 169

- 231 -

protocolare, care din punct de vedere statistic se prezintă în felul următor: „weise” - înţelept (47) cu variante „hochweise” sau „wohlweise” - preaînţelept, „ehrsam” - onorabil (34), „lieb” - iubit (31), „vorsichtig” - prevăzător (27), „namhaft(ig)” - onorabil, ilustru (14), „gut” - bun (6), „ehrbar” - onorabil (6), „günstig” - binevoitor15 (5), „groß” - mare, „vornehmlich” - onorabil, „hochwürdig” - preacinstit, „freundlich” - prietenos. Unele dintre aceste epitete au fost formate după modelul latin, fiind folosite ca atare: illuster - namhaft “ilustru”; honestus, honorabilis - ehrbar, ehrsam “onorabil”; providus - vorsichtig “prevăzător”. Titlul destinatarului poate fi însoţit de câte patru sau cinci asemenea epitete protocolare: “Ersam, weyss, fuersichtig, gunstig, liebe Herren..” (Cinstiţi, înţelepţi, prevăzători, binevoitori, iubiţi domni...)16.

5.2. Observaţii privind salutaţia Tot din punct de vedere statistic, cuvântul „Gruß” - salut este cel mai adesea folosit, şi anume în 66 de documente, fiind însoţit de epitete, precum „freundlich” - prietenesc (26), „untertänig” - supus, „groß” - mare, „ganz willig” - binevoitor sau de adjective posesive „mein/unser” . Cuvântul „Dienst” - seviciu apare de 18 ori, însoţit de de epitetele: „getreu” - credincios, „stet” - permanent, „willig” - supus, docil, „gutwillig” - binevoitor, „freundlich” - prietenesc, „untertänig” - smerit, supus, plecat, docil, „gehorsam” - ascultător, „all” - tot, întreg, complet. Alte urări sunt: „Gesundheit” - sănătate (apare de 12 ori), „Freude” - bucurie, „Wohlfahrt” - prosperitate, bine, „Gunst” - favoare, protecţie, „Seligkeit” - fericire, mântuire, „Glükseligkeit” - fericire, mulţumire profundă, s”elige Wohlfahrt” - prosperitate deplină, „Wünschung” - urare. Un rol important îl are familia de cuvinte „begehren, Begir, begyrlich, begerend” - a dori, a râvni, dorinţă, doritor şi expresia „frisch und gesund” - bine sănătos cu referire însă la emitent. Un exemplu este documentul dat la Suceava, la 22 iunie 1472 în care Johannes Rymer solicită judelui oraşului Bistriţa un certificat de naştere pentru o calfă: „Meyn fryntligen grws. Wisset czw vor liber her Jerig Eyben, das ich frys wnd geswnt pyn von den genaden gottes des almechtigen wnd ich awch gerne von euch wnd auch von den eyeren gerne wolde heren...” (Salutul meu prietenesc. Află mai întâi, iubite domn Jerig Eyben, că sunt bine sănătos din mila Domnului celui atotputernic, ceea ce aş dori să aud şi despre Domnia ta şi ai Domniei tale...)17. Expresia amintită „frisch und gesund” poate fi o influenţă populară românească. Formulele amintite se încadrează unui anumit tipar specific periodei medievale, fără deosebiri notabile faţă de diplomatica central şi vest-europeană. Se întâlnesc totuşi şi elemente inovatoare, precum în scrisoarea Sfatului oraşului din Bistiţa către Gabriel Pictor şi Vincentius Pelio, senatori ai oraşului (Bistriţa, 1526 octombrie 10): „Nach 15 În germana actuală, „günstig” înseamnă favorabil, avantajos, pe când in germana medievală avea sensul de „binevoitor” 16 Nicolae Iorga, op. cit., p. 543 17 Friedrich Müller, op. cit., p. 101

- 232 -

wnserem grues forsichtige Weisse Hern wnd frindt, wisset E<uere> W<eisheit> wy myr gesundt seyn aus den gnaden gottes, welche gleiche gesundheit von euch alleczeit begern zw hören, wnd myr yn wnseren Kyrchen wnd Klostern wnser gepedt zw got thuen, auff das got E<uere> W<eisheit> kraffth wnd geluck geth den fainden zw widersten...” (După salutul nostru, prevăzători şi înţelepţi domni şi prieteni, aflaţi Luminăţiile voastre că suntem sănătoşi din mila Domnului, ceea ce vă dorim mereu şi Domniilor voastre, şi ne rugăm lui Dumnezeu în bisericile şi mănăstirile noastre, să vă dea Luminăţiilor voastre putere şi noroc, pentru a ţine piept duşmanilor...)18. 6. Concluzii Pe baza analizei formulelor de introducere prezente în documentele aparţinând corpusului cercetat, se pot stabili câteva trăsături generale, specifice secolelor XV şi XVI. Limba latină fiind încă preferată pentru redactarea documnetelor solemne, majoritatea actelor de limbă germană din acestă perioadă sunt documente simple, private, scrisori de cumpărare, iar protocolul iniţial cuprinde, în general, numai adresa şi salutaţia, care nu respectă o ordine anumită. O altă observaţie este legată de influenţele care se exercită asupra limbii documentelor în general şi asupra formulelor de introducere în special. După cum am mai spus, limba documentelor poate suferi influenţe dialectale, de la o zonă la alta şi de la un scrib la altul. Deoarece majoritatea documentelor aflate în discuţie au fost emise pe teritoriul ţării noastre, este firesc să existe şi influenţe româneşti, cum este expresia mai sus menţionată „frisch und gesund”. Având în vedere că scrisorile în care este folosită această expresie au fost emise la Suceava şi Bistriţa, putem presupune fie că expresia populară românească era cunoscută şi intrase în circulaţie, fie că diacul era de origine română. Formulele de introducere prezente în documentele medievale reflectă, nu în ultimul rând, o anumită mentalitate a epocii prin raporturile stabilite între emitent şi destinatar, prin abundenţa de epitete ornante. Fără îndoială că prin studierea formulelor de introducere folosite în documente în perioadele următoare se poate determina evoluţia acestora în concordanţă cu schimbarea mentalităţilor. Cunoscând greutăţile întâmpinate de studenţi în analiza caracteristicilor interne şi externe ale actelor medievale, am intenţionat să confer acestei lucrări un caracter practic-aplicativ, să pun la dispoziţia celor interesaţi un instrument de lucru, capabil să ofere nişte puncte de sprijin în studierea complexă a documentelor cu care se confruntă.

Zusammenfassung

Nach einer Einleitung über die ältesten Urkunden in deutscher Sprache in deutschem Sprachraum und in Siebenbürgen werden aufgrund eines Korpus von 85 Urkunden die Einleitungsformeln im 15.-16. Jahrhundert analysiert. Das Vorgehen

18 Ibidem, p. 200

- 233 -

hat auch einen didaktischen Zweck, weil die Entzifferung der mittelalterlichen Urkunden durch die statistische Untersuchung der Epitheta, der Anrede-und Grußformelb erleichtert wird.

- 234 -

HERALDICĂ MEDALISTICĂ DIN PRIMUL DECENIU POSTDECEMBRIST

Ana Felicia DIACONU Medalia, în înţelesul ce i se acordă în mod curent astăzi, este „o operă de artă

plastică, realizată prin tehnici diferite în metal sau în alte materiale şi având ca temă consemnarea unui eveniment, cinstirea unei persoane sau ilustrarea unei idei”1. Graţie caracterului aniversativ, jubiliar sau comemorativ2 – în funcţie de circumstanţele care le generează apariţia – dar şi a evoluţiei tehnicilor de realizare, care constituie fapte de civilizaţie, medaliile reprezintă preţioase izvoare istorice, chiar dacă evenimentul sau persoana cărora le sunt dedicate sunt aparent lipsite de importanţă.

„Emitentul” (comanditarul) unei medalii, instituţie sau autoritate publică, o asociaţie sau societate profesională, poate proveni din cadrul societăţii civile sau de la o persoană particulară, neexistând nicio restricţie legislativă în privinţa emiterii unei astfel de piese. Prin urmare, mesajul ei este ales întotdeauna de cel care comandă medalia, fapt care generează diverse funcţii sociale ale medaliilor3. Caracterul oficial, conferit de un text şi o imagine prestabilite, menite să servească scopurilor imediate sau de perspectivă ale emitenţilor, au făcut din aceste piese mijloace dintre cele mai eficiente de propagandă încă din vremea împăraţilor romani. În aceeaşi măsură, indiferent de originea emitentului (instituţie oficială sau persoană particulară) medaliile reprezintă „piese de distincţie” cu rolul de a fixa în conştiinţa publică evenimentul la care se referă4.

Perioada 1947-1989 a marcat domeniul medalisticii româneşti în sensul că cenzura, nenumăratele aprobări necesare la diverse nivele5 pentru a putea comanda o medalie au diminuat considerabil avântul amatorilor de medalii. Piesele create în 1 Al. Ievreinov, O. Iliescu ş.a., Medalii privitoare la istoria românilor. Repertoriu cronologic: 1551-1998, Bucureşti 1999, p. 5 2 N. Edroiu, Introducere în ştiinţele auxiliare ale istoriei, Cluj-Napoca 1992, p. 152 3 Livia Maria Călian, Heraldică medalistică central europeană (secolele XVII-XIX),(în continuare Heraldică medalistică …) teză de doctorat, Cluj-Napoca 2003, p. 2 4 Ibidem 5 Al. Ievreinov, Medalii româneşti cu efigie din perioada 1990-1993, în „BSNR”, anii LXXXVIII - LXXXIX (1994-1995), p. 217

- 235 -

această perioadă, chiar dacă nu în totalitatea lor, poartă amprenta ideologiei oficiale a vremii, majoritatea având menirea să omagieze persoanele de la putere şi instituţiile care se foloseau ele.

După decembrie 1989 în societatea românească se constată o adevărată explozie în privinţa comandării de medalii din iniţiativă particulară, emisiunile cu caracter oficial fiind din ce în ce mai rare6, în paralel înregistrându-se şi cu o explozie a efigiei în medalistică. Bilanţul medaliilor efectuate de către Monetăria Statului pentru intervalul 1990-1998 şi reflectat de cele trei cataloage întocmite până în prezent7 însumează 1050 de înregistrări şi 425 de imagini, respectiv, 195 de titluri şi 188 de imagini din care o bună parte constau în efigii ale unor personalităţi omagiate. Posibilitatea comandării de medalii de către persoane sau instituţii la o serie de ateliere locale face ca aceste instrumente de informare să nu fie exhaustive, în ciuda eforturilor în această direcţie a realizatorilor lor. După 1999, o centralizare a informaţiilor cu privire la medaliile realizate de Monetăria Statului nu s-a mai reuşit şi drept urmare, posibilităţile de efectuare a unei analize a lor să se bazeze doar pe surse cunoscute în împrejurări circumstanţiale.

Dintre piesele extrem de variate ca tematică incluse în cataloagele menţionate şi care stau la baza aprecierilor noastre din acest studiu, o serie se remarcă prin conţinutul lor heraldic, medalia fiind un suport tradiţional potrivit dispunerii armeriilor proprii comunităţilor sau instituţiilor care doresc să-şi sublinieze individualitatea şi în această manieră. Raportându-ne strict la perioada avută în vedere se desprinde ca un fapt definitoriu importanţa pe care acest gen de izvoare istorice o au pentru evoluţia heraldicii româneşti de după revoluţie, întrucât prin intermediul lor se poate identifica cu o mai mare fidelitate modul în care s-a produs tranziţia de la reprezentările aparţinând heraldicii teritoriale din vechiul regim spre noile însemne oficializate. Totodată, ele furnizează informaţii şi cu privire la compoziţiile de care au uzat sau uzează o serie de comanditari şi care sunt mai puţin cunoscute mediului ştiinţific, cunoaştere realizată prin intermediul altor surse (heraldica militară, universitară). Graţie cataloagelor întocmite de Monetăria Statului şi mai nou, a lucrării similare realizate de Alexandru Ievreinov şi Octavian Iliescu, putem cunoaşte şi interpreta şi mărcile altor instituţii care se individualizează prin simboluri heraldice, potrivit propriei opţiuni, adică fără să existe un control ştiinţific oficializat în privinţa alcătuirii lor, reliefând astfel modul în care heraldica se regăseşte reprezentată şi în alte medii.

Dintre piesele care se remarcă prin conţinutul lor heraldic o primă categorie de medalii care interesează este cea în care figurează compoziţii specifice heraldicii teritoriale. În legătură cu aceasta o primă observaţie care se desprinde ţine de faptul că heraldica comunală nu se regăseşte printre stemele amintite, ea devenind o realitate din ce în ce mai prezentă mai ales după intrarea în vigoare a H.G. nr. 25/20038. Din 6 Al Ievreinov, O. Iliescu, op. cit., p. 8 7 Primul dintre ele se numeşte Activitatea medalistică 1990-1997 (în continuare „A.M.1990-1997”, Bucureşti, 1998 (o reeditare îmbunătăţită atât din punct de vedere tehnic cât şi informaţional a unui catalog anterior, intitulat Activitatea Medalistică a Monetăriei Statului. Album Catalog 1990-1995), iar cel de-al doilea, Activitatea Medalistică 1998(în continuare “A.M. 1998”). 8 Publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 2 februarie 2003.

- 236 -

perioada anterioară, în special cea de până în 1998, într-un singur caz, cel al comunei Iscroni (fig. 1) avem dovada unei iniţiative de factură medalistică, însă în câmpul plachetei în discuţie denumirea localităţii figurează alături de stema oraşului Aninoasa9 întrebuinţată la vremea respectivă (1988) de autorităţi10.

Fig. 1 - Comuna Iscroni

În lipsa unui repertoriu medalistic post 1998, nu putem decât să avansăm ipoteza că, şi după 2003, practica solicitării de medalii care să reprezinte în câmp însemnele oficializate sau preferate de către comune, s-a situat în continuare în rândul excepţiilor.

În privinţa stemelor oraşelor, municipiilor şi judeţelor identificate în medalii se constată întrebuinţarea cu precădere a armeriilor oficializate în urma avizării lor de către CNHGS11 din cadrul Academiei Române (cazul celor comandate de autorităţile municipiilor Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea, Slobozia, Târgovişte, Târgu-Mureş, Tecuci, Zalău, jud. Buzău, Suceava, Tulcea, Vâlcea). Ele se circumscriu perioadei valabilităţii H.G. nr. 64/1993 privind metodologia de elaborare, reproducere şi folosire a stemelor judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor12 evocând încă o dată caracteristicile heraldicii municipale şi districtuale din această perioadă. Preferinţa pentru reprezentarea naturalistă a mobilelor şi pentru o cromatică tricoloră a câmpului heraldic, completarea compoziţiilor consacrate în perioada interbelică, având drept consecinţă imediată multiplicarea partiţiunilor, sunt doar câteva dintre ele.

O notă aparte o fac acele municipalităţi care, în virtutea tradiţiei adânc înrădăcinate de întrebuinţare a simbolurilor heraldice, între care Braşovul13, Sebeşul14 (fig. 2), Sibiul15 (fig. 3), nu au mai aşteptat avizul CNHGS pentru a-şi dispune armeriile consacrate, fapt care explică scutul cu baza rotunjită sau coroana murală 9 A.M. 1998, medalia nr. 44/2 descrisă la p. 8 („Comuna Iscroni 1733-1998”), cu imaginea la p. 21 10 Compoziţia diferă de cea care va fi oficializată în Monitorul Oficial nr. 490 din 12 oct. 1999 şi care prezintă în câmp, pe albasrtu, o furcă de tors lână de argint. 11 Comisia Naţională de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie. 12 Publicată în Monitorul Oficial nr. 46 din 2 martie 1993. 13 A.M. 1998, medalia nr. 79, figurată la p. 24. 14 A. M. 1990-1997, medalia nr. 1(1995), descrisă la p. 73 şi reprodusă la p. 83. Stema municipiului Sibiu a fost oficializată de curând prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 30 din 21 ian. 2003. 15 Ibidem, medalia nr. 39 (1996), descrisă la p. 39, figurată la p. 111

- 237 -

diferită de forma stabilită de comisie, în reprezentarea stemei Sibiului. O excepţie o constituie şi municipiul Craiova care se regăseşte în medalii cu stema interbelică încă din anul 199716 (fig. 4) şi care nici în prezent nu are o stemă oficială, întrucât nu au fost parcurse demersurile reglementate juridic în acest sens.

Fig. 2 - Localit. SebeşFig. 3 - Mun. Sibiu Fig. 4. - Mun. Craiova

Mai interesante sunt medaliile în care avem posibilitatea să surprindem simbolurile spre care s-au orientat autorităţile locale – potrivit propriilor opţiuni sau la recomandarea gravorilor - înainte de a avea o stemă oficializată. Astfel, în cazul municipiului Slatina există o medalie din anul 199317 (fig. 5) în care pe avers figurează turnul, însemnul tradiţional al localităţii alături de pod18, dar şi al judeţului Olt din care face deopotrivă, pentru ca 5 ani mai târziu să întâlnim o nouă medalie şi de asemenea o plachetă (fig. 6) în care apare stema oraşului reşedinţă cu cele două figuri principale specifice. Din această evoluţie reiese într-o primă fază opţiunea pentru simbolul cel mai vechi consacrat în zonă, a cărui preeminenţă e dovedită de includerea sa şi în stema oraşului reşedinţă Slatina încă din perioada interbelică. Ulterior, în armorialul districtual întocmit în anii '70 s-a menţinut alăturarea celor două figuri reprezentative, turnul şi podul în stema judeţului Olt, ca o soluţie de perpetuare a tradiţiei heraldice locale.

Fig. 5 - Slatina – 1993 Fig. 6 - Slatina – 1998

Alte exemple similare localităţii Slatina, de la care să se fi păstrat două medalii cu conţinut substanţial diferit, nu am identificat în cataloagele pe care le avem 16 Ibidem, medalia nr. 113 şi placheta cu numărul 114, descrise la p. 135 şi figurate la p. 147 17 Ibidem, medalia nr. 5 descrisă la p. 33 („625 de ani de atestare documentară a municipiului Slatina”), cu imaginea la p. 39 18 În stema interbelică a localităţii cele două simboluri au fost pentru prima dată reunite, podul fiind inclus ca însemn aluziv, cu trimitere la ridicarea primului pod de metal peste Olt, în perioada 1888-1891.

- 238 -

la dispoziţie în prezent19. Există situaţii în care stema interbelică a fost preluată in integrum în medalii la o dată mult anterioară oficializării după 1989 a armeriilor menţionate, în forma lor stabilită de Comisia Consultativă Heraldică sau completată, subliniind mai întâi orientarea comanditarilor spre tradiţia heraldică şi apoi ritmul lent de alcătuire şi consacrare a heraldicii teritoriale în primul deceniu postdecembrist. Din această categorie face parte medalia comandată de municipiul Tecuci în anul 1990, la aniversarea a 555 de ani de atestare a oraşului20, stema propriu-zisă fiind publicată în Monitorul Oficial abia în 199821, ca de altfel şi cele ale localităţilor Călăraşi (1995), Făget (199422 – fig. 7), Giurgiu (1995), Pucioasa (1998), Piteşti (1998), Târgovişte(1995), Ţăndărei (199423 – fig. 8) care au parcurs această etapă după 1998 (Călăraşi, Ţăndărei, Făget) sau chiar după anul 2002.

Fig.7 - Localitatea Făget – 1994Fig. 8 - Localitatea Ţăndărei-1994 Drept urmare, există piese care surprind faza intermediară celor două

momente, adică exprimarea opţiunii autorităţilor, respectiv oficializarea compoziţiilor. Confruntarea reprezentărilor din medalii cu proiectele de steme însoţite de documentaţia aferentă înaintate spre aprobare, care se găsesc în arhiva CNHGS şi cu forma finală a stemelor, publicate în Monitorul Oficial, demonstrează această evidenţă în cazul judeţelor Prahova (1994, 199524 – fig. 9a; fig. 9b - stema oficială a judeţului25) şi Tulcea (1997) precum şi a localităţilor Aiud (fig. 10a26; fig. 10b stema oficială27) şi Giurgiu (fig. 11a28; fig. 11b - stema oficială29 ). 19 Afirmaţia este valabilă pentru localităţi şi judeţe, în privinţa unor instituţii constatându-se oscilaţii ale compoziţiilor menite să le reprezinte. 20 A. M. 1990-1997, medalia numărul 17 din anul 1991, descrisă la p. 18 şi figurată la p. 21. Deşi în catalog ea apare inclusă la anul 1991, pe aversul medaliei este gravat anul 1990, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că acesta este şi anul în care piesa a fost comandată. 21 Monitorul Oficial nr. 379 din 5 oct. 1998. 22 A. M. 1990-1997, medalia nr.137 descrisă la p. 56 şi figurată la p. 69 23 Ibidem, medalia nr. 154, descrisă la p. 57, cu reproducere la p. 71 24 A. M. 1990-1997, medalia numărul 41 din anul 1995, descrisă la p. 75 şi figurată la p. 86 25 Monitorul Oficial nr. 633 din 4 sept. 2003. 26 A. M. 1990-1997, medalia numărul 13 din anul 1995, descrisă la p. 73 şi figurată la p. 84 27 Monitorul Oficial nr. 390 din 15oct. 1998. 28 A. M. 1990-1997, medalia numărul 157 din anul 1995, descrisă la p. 80 şi figurată la p. 94

- 239 -

Fig. 9a Fig.9b Fig.10a Fig.10b

Fig.11a Fig.11b O situaţie aparte se întâlneşte la municipiul Piteşti unde medalia bătută la

celebrarea a 610 ani de atestare documentară30 (1998 - fig. 12) anticipează augmentarea pe care stema interbelică a localităţii o va cunoaşte în 2003 când se definitivează armeriile. Interesant este faptul că simbolul tradiţional – acvila ţinând în gheare tricolorul – a fost asociat cu simbolul mai nou al oraşului – laleaua - prin figurarea primului pe revers, iar a celui din urmă pe avers31. La nivelul stemei32 (fig. 13) tricolorul, ca figură heraldică, a dispărut, însă ideea este transpusă simbolic prin emailurile celor trei câmpuri, în vreme ce acvila şi laleaua sunt combinate în cartiere distincte.

Fig.12-Mun. Piteşti-1998 Fig. 13-Mun. Piteşti-2003

29 Monitorul Oficial nr. 416 din 13 iun. 2003. 30 A. M. 1998, medalia numărul 75, descrisă la p. 10 şi figurată la p. 23 31 Reversul unei medalii este considerată partea cea mai densă a mesajului unei medalii. De obicei reversul specifică evenimentul pentru care a fost emisă medalia, printr-un text explicit sau prin imagine. Livia Călian, Heraldică medalistică…, p. 350 32 Monitorul Oficial nr. 633 din 4 sept. 2003.

- 240 -

În privinţa medaliilor care ilustrează heraldica militară românească, cele care se disting, în mod deosebit graţie ritmicităţii cu care se întâlnesc în intervalul supus analizei sunt piesele comandate de structurile Ministerului Apărării Naţionale. Apariţia mai rapidă a stemelor specifice instituţiilor militare trebuie pusă în legătură cu prevederile Legii nr. 102 din 21 septembrie 1992 privind stema ţării şi sigiliul statului care la art. 10 menţionează că: „Autorităţile publice îşi pot elabora însemne proprii, în condiţiile legii”33.

Pornind de la aceste premise şi în condiţiile „apariţiei spontane după 1989 a unor insigne, ecusoane şi a altor însemne de natură heraldică, fără respectarea legilor fundamentale ale artei heraldice”34 care au obligat la reglementarea acestor deficienţe, ministrul Apărării Naţionale a aprobat la 22 aprilie 1993 însemnele heraldice ale „Armatei României (fig.14), Ministerului Apărării Naţionale (fig.15), Statului Major General (fig.16), Departamentului pentru Înzestrarea şi Logistica Armatei, Statului Major al Trupelor de Uscat (fig. 17), Statului Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene (fig.18) şi Statului Major al Marinei Militare (fig.19). Aceste însemne, redate doar prin conturare, au fost aprobate în şedinţa C.S.A.T.35 din 09.06.1993, mai puţin cel al D.I.L.A., care nu era reprezentativ pentru toate componentele din structura departamentului36 ».

Fig. 14,15,16

33 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 236 din 24 sept 1992 34 În arhiva Mariei Dogaru, dosarul intitulat „Simbolurile armatei”, f. 2 35 Documentul menţionează confirmarea de către CSAT a însemnelor în discuţie trimiţând la atribuţiile acestui for reglementate prin art. 2., lit. C-K din Legea nr. 39/1990 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliul Suprem de Apărare (Publicată în Monitorul Oficial nr. 142/1990). Trimiterea este de reţinut mai ales în condiţiile în care reglementările în cauză nu au în vedere în mod explicit activităţi legate de avizarea de însemne (situaţie valabilă şi după abrogarea legii amintite prin intrarea în vigoare a legii 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea CSAT- Monitorul Oficial nr. 494 din 10 iulie 2002), preocupându-se de strategia naţională de apărare. 36 În dosarul amintit, f. 3

- 241 -

Fig. 17,18,19 În acest context trebuie subliniat că nicio structură a armatei române nu a avut de-a lungul timpului vreun însemn heraldic propriu, stabilit regulamentar, care să o individualizeze. Pe actele emise în cursul activităţilor specifice, în antete sau pe diverse obiecte de protocol s-a folosit stema de stat a României. Acvila cruciată având atributele specifice lui Jupiter, fulgerele, a început să fie asimilată ca un un simbol cu trimitere la armată, în perioada modernă, când este întâlnită stând pe cartelul cu textul PATRIE ŞI ONOARE (viitoarea deviză a armatei) din vârful hampei drapelelelor de luptă37. La puţină vreme după intrarea în vigoare a stemelor enumerate, Secretariatul Comisiei de Însemne Heraldice şi Denumiri din cadrul M. Ap. semnalează o serie de aspecte negative cu privire la modul de folosire a acestora, aspecte pe care le redăm în continuare considerându-le observaţii pertinente: După trei ani de la intrarea în vigoare a acestor prime însemne şi a normelor metodologice în legătură cu ele, putem remarca, alături de unele lucruri pozitive, câteva inconveniente38 esenţiale :

- asemănarea însemnului heraldic al Armatei cu cel al ţării generează confuzii; - însemnul Armatei României nu este utilizat (în Germania, de exemplu,

emblema armatei – crucea prusacă – este cea mai întrebuinţată în domeniul militar, urmată de cea a ministerului – un vultur stilizat); acest însemn putea fi reprodus cel puţin pe manşeta „Observatorului Militar“ (a fost preferată stema ţării) ;

- înscrierea denumirii structurii pe eşarfă pune sub semnul întrebării valoarea de simbol al însemnului heraldic; acest lucru se observă cel mai bine pe antetul corespondenţei, unde denumirea apare dublată: o dată pe eşarfa emblemei, a doua oară tot în clar, sub aceasta (de regulă, pe eşarfă se înscrie textul unei devize);

- proporţiile scutului în ansamblul însemnului fiind mici, nu se pot reproduce detaliile figurilor heraldice utilizate, conducând astfel la anularea mesajului de individualitate ale însemnului heraldic;

- faptul că însemnele nu au fost elaborate în culori, cromatica elementelor exterioare ale scutului a rămas la libera alegere a unităţilor; 37 P. V. Năsturel, Steagul, Stema română, Însemnele domneşti, Trofee, Bucureşti 1903, p.78-80, fig. 28, 29. 38 Sublinierea aparţine autorilor.

- 242 -

- sunt structuri care, deşi au avizat un anumit însemn, folosesc un altul, sau altele care şi-au modificat însemnele (câteva exemple în anexa nr. 5).

Cauze de ordin subiectiv – superficialitatea, kitsch-ul, prostul gust, bunul-plac, ignorarea ordinelor în vigoare - dar şi de ordin obiectiv – transformările din structura armatei (desfiinţări, înfiinţări, reorganizări) -, au împiedicat, din păcate, o evoluţie firească a tradiţiilor militare în domeniul heraldicii militare (inclusiv în cel al denumirilor onorifice). Multe din însemnele propuse în ultimii ani sunt lipsite de decenţă, altele sunt utilizate oriunde şi oricum, afectând într-o măsură mai mică sau mai mare şi demnitatea militară”39.

Drept consecinţă, semnatarii propuneau: elaborarea unui nou ordin al ministrului privind privind Comisia de Heraldică, reanalizarea principalelor însemne heraldice şi emiterea unor noi metodologii de alcătuire şi utilizare a însemnelor armoriate în heraldică; şi în final redactarea unei solicitări a M.Ap. către Monetăria Statului, pentru a fi executate numai acele comenzi de însemne venite din partea unor structuri militare care au avizul comisiei de specialitate din minister.

Noua metodologie propusă atunci coincide cu cea în vigoare în prezent40 care statuează ca simbol de bază al Armatei Române acvila cruciată dotată în gheare cu „fulgerele lui Zeus” din care se particularizează celelalte reprezentări ale M.Ap.N. În prezentarea care însoţeşte însemnele specifice se precizează că simbolul este „inspirat“ din stema ţării şi sugerează „siguranţa socială generată de putere şi curaj”41. Structurile componente se individualizează prin armerii care în forma completă conţin acvila din însemnul Armatei, având pe piept un scut cu figurile heraldice proprii. Categoriile de forţe ale Armatei se mai diferenţiază în funcţie de eşalon prin intermediul formei scutului astfel: armata – scut de tip englezesc; corpul de armată – scut oval; divizia- scut cu baza rotunjită; brigada – scut de tip francez antic; regimentul – scut cu scobituri laterale în partea superioară; batalionul – scut în formă de lalea („tulip schield“).

În legătură cu sistemul de elaborare pus în practică se poate afirma, în primul rând, că el este unul pragmatic. Individualizarea din start a structurilor, potrivit ierarhiei organizării militare, prin forma scutului (chiar dacă în unele cazuri nespecifică heraldicii româneşti) generează o heraldică unitară şi riguroasă, în ciuda diversităţii figurilor din scut, dar totodată originală. Repertoriul mobilelor ilustrează îndeosebi specificul activităţii cu ajutorul unor figuri clasice ale heraldicii (săbiile, otgonul, zborul).

Revenind la medaliile pe care le avem în vedere, piesele comandate de structurile Ministerului Apărării se disting în mod deosebit graţie ritmicităţii cu care se întâlnesc în intervalul supus analizei. În afara acvilei cruciate ţinând în gheare fulgerele lui Jupiter - emblema ministerului - pe pieptul căreia figurează într-un scut

39 Loc. cit., f. 4 40 Vezi www.mapn.ro/tradiţii/normeherald.htm. 41 Ibidem

- 243 -

distinct însemnele fiecărei arme sau care apare în cimier atunci când se redau armeriile complete ale unei structuri, sunt de semnalat şi compoziţiile create pentru o serie de instituţii din acelaşi sistem, între care Colegiul Naţional de Apărare, Academia Tehnică Militară şi Biblioteca Militară. Caracteristica pieselor menite să individualizeze toate aceste structuri militare rezidă în faptul că dintre mobilele heraldice clasice au fost alese cele care prin conţinutul lor simbolic sau aluziv redau cel mai bine specificul armei. Astfel, săbiile dispuse în săritoare şi figurate cu tăişul în sus au fost atribuite Statului Major al Trupelor de Uscat, un zbor împreună cu două săgeţi aşezate în aceeaşi manieră şi o alice în pal definesc Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, ancora împreună cu otgonul sunt specifice Statului Major al Marinei Militare42, în vreme ce pentru Statul Major General43 s-a optat pentru combinarea unei ancore (în pal), cu două săbii încrucişate şi un zbor, preluându-se figura principală de la structurile amintite. Dintre moblilele mai rar întrebuinţate în heraldica românească atrag atenţia obuzul în flăcări folosit de către arma Infanterie44 (fig. 20) sau globul terestru suprapus de fulger însuşit de către Direcţia de Informaţii Militare 45 (fig. 21).

Fig. 20Fig. 21 Un aspect suplimentar ţine de faptul că majoritatea reprezentărilor sunt însoţite la bază de o eşarfă care conţine denumirea structurii militare, în unele cazuri, precum cel al Statul Major General, deviza aleasă - ONOARE ŞI PATRIE46 - fiind aceeaşi cu deviza din emblema specifică Ministerului Apărării Naţionale.

Folosirea devizelor pare să fie o practică împărtăşită şi de alte instituţii cu regim militar, ca o modalitate de subliniere suplimentară a mesajului pe care acestea doresc să-l transmită despre sine. Menţionăm doar cazul Serviciului de Protecţie şi Pază care uzează de deviza SEMPER FIDELIS (fig.22), ca de altfel şi Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, care a ales textul PRO PATRIA ET ORDINE 42 A. M. 1990-1997, medalia nr. 34/4 (1994) descrisă la p.50, cu reproducere la p. 60 43 Pentru toate celelalte State Majore vezi A. M. 1998, p. 30, fig. 158-160/2 44 A. M. 1990-1997, medalia nr. 39 (1995) descrisă la p. 75 şi figurată la p. 86 45 Ibidem, medalia nr. 122 (1994) descrisă la p.55 şi figurată la p. 68 46 Aceeaşi deviză este întâlnită şi într-o medalie comandată de Serviciul Român de Informaţii în anul 1998 însă textul este reprodus în câmpul medaliei, nu pe o eşarfă. A.M. 1998, medalia nr. 53, cu descriere la p. 8 şi desen la p. 22

- 244 -

IURIS47 pentru a ilustra auspiciile sub care toate structurile sale componente îşi desfăşoară activitatea. În ultimul caz trebuie precizat în plus că fiecare dintre aceste „arme” şi-a însuşit în stemele care le definesc o deviză proprie.

Fig. 22 Între compoziţiile mai puţin inspirate comandate de către Ministerul Apărării

la Monetăria Statului, pentru a fi înfăţişate în câmpul medaliilor, pot fi menţionate cea înaintată la aniversarea a 75 de ani de la înfiinţarea armei Tancuri48 (fig. 23) şi cea destinată Centrului de Perfecţionare a Pregătirii cadrelor din Protecţia Civilă49 (fig. 24). În primul caz naturalismul reprezentării este cel care predomină prin figurarea unui tanc în scutul heraldic, în vreme ce în al doilea însemnul specific Protecţiei Civile, în fapt un semn convenţional internaţional50 stabilit prin protocoalele adiţionale la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 şi însuşit ca atare şi de către statul român51, a fost „adaptat”, în mod greşit, la suprafaţa scutului prin suprapunerea parţială a unui ecuson cu însemnul amintit pe scutul heraldic.

Fig. 23Fig. 24

47 Aceasta figurează în stema amintită într-un mod neuzual fiind incluză în câmpul scutului mare şi nu la baza sa. 48 A. M. 1990-1997, medalia nr. 81 (1994) cu descrierea la p. 53 şi reproducere la p. 64 49 Ibidem, medalia nr.6 (1996) cu descriere la p. 95 şi imaginea la p. 108 50 Descrierea şi regulile de reprezentare ale acestuia sunt potrivit art. 15 din Protocolul I sunt următoarele: “1. Le signe distinctif international de la protection civile, prévu a l'article 66, paragraphe 4, du Protocole est un triangle échilatéral bleu sur fond orange…2. Il est recommandé: a) si le triangle se trouve sur un drapeau, un brassard ou un dossard, que le drapeau, le brassard ou le dossard en constituent le fond orange, b) que l'un des sommets du triangle soit tourné vers le haut, à la verticale, c) qu' aucun des sommets du triangle ne touché le bord du fond orange”. 51 Prin Decretul nr. 224 publicat în Monitorul Oficial nr. 68 din 14 mai 1990

- 245 -

În ceea ce priveşte instituţiile de învăţământ cu profil militar, ele au ca element comun cartea, specifică pentru ilustrarea acestui tip de activitate, asociată cu săbiile în săritoare în cazul Colegiul Naţional de Apărare52 (fig. 25) cu compasul şi roata dinţată în cel al Academiei Tehnice Militare53 (fig.26) şi cu sabia aşezată în pal pentru Biblioteca Militară54 (fig. 27).

Fig.25 Fig.26Fig.27

Heraldica universitară se regăseşte de altfel şi în alte medalii realizate la cererea Universităţii Bucureşti (1994), a celei din Piteşti (1997), a Universităţii de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară (1998) sau a Universităţii Agrare de Stat din Moldova(1998).

Este un fapt consacrat în ştiinţa şi arta heraldicii că, de timpuriu, instituţiile care au precedat universităţile55 actuale s-au individualizat prin simboluri proprii mai întâi prin intermediul sigiliilor întrebuinţate pe actele emanate56, apoi afişându-le ca armerii pe faţadele clădirilor care le adăposteau57, pentru ca în final să intre în conştiinţa tuturor celor care le-au trecut pragul, constituind un motiv de mândrie. Inspirate din noţiuni „intelectuale”, însemnele de universităţi se remarcă prin combinarea simbolului erudiţiei, cartea/Biblia, figurată adesea, în mod curios, închisă, cu armeriile regionale ori locale. În aceeaşi măsură, se întâlnesc multe sigilii academice vechi care conţin efigia Sântului patron sau embleme non-heraldice, imagini care au fost conservate până în ziua de astăzi.

În heraldica românească tema nu s-a bucurat de o abordare sistematică şi drept urmare informaţiile în legătură cu însemnele mai vechi întrebuinţate de instituţiile de învăţământ se prezintă disparat şi fac dificilă preluarea acelor mobile tradiţionale, acolo unde au existat, în armeriile universităţilor sau facultăţilor care-şi revendică o astfel de tradiţie. În orice caz, ele trebuie căutate pe documentele specifice istoriei 52 Ibidem, medalia nr. 44 (1993), descrisă la p. 35 şi figurată la p. 42 53 Ibidem, medalia nr. 86 (1994), descrisă la p. 53, cu reproducere la p. 65 54 Ibidem, medalia nr. 53 (1995), descrisă la p. 75, cu imaginea la p. 87 55 Cuvântul “universitate” este în realitate o formă prescurtată de la “Univeristas Literarum”, universalitatea ştiinţelor. 56 Pentru a putea organiza “universalitatea ştiinţelor” a părut necesitatea instituţionalizării cadrului propriu şi de aici a rezultat nevoia unui sigiliu autentic. Cf. O. Neubecker, Le grand livre de l'héraldique, Bruxelles, 1977, p. 240 57 Ibidem

- 246 -

moderne, poate chiar mai vechi, întrucât în epoca contemporană, în special după căderea regimului monarhic58 - dar în multe situaţii chiar încă din perioada interbelică59 -, Academia Română, instituţiile de învăţământ superior, şcolile de diferite categorii foloseau în actele emise stema de stat însoţită de denumirea instituţiei ori titlul conducătorului acesteia. Regimul a fost propriu tuturor instituţiilor de stat, indiferent de ramura de activitate.

O etapă tranzitorie a reprezentat-o folosirea emblemelor având în câmp siluetele clădirilor principale a universităţilor, începând cu anul 1966 în cazul Iaşiului60 şi de la o dată necunoscută în cel al Bucureştiului, ele fiind în uz până la elaborarea noilor însemne.

Universităţile tradiţionale din România de la Iaşi, Bucureşti şi Cluj folosesc în prezent compoziţii armoriate, în cadrul lor existând chiar facultăţi, după modelul apusean, care se individualizează prin însemne proprii. Unele din acestea din urmă şi-au gravat reprezentarea şi pe medalii.

Dacă stema Universităţii Bucureşti ne era este cunoscută fiind publicată de Maria Dogaru61 înainte de gravarea ei în medalii, despre alte instituţii de aceeaşi factură, medaliile furnizează primele informaţii. Astfel, medalia care marchează aniversarea a 35 de ani de existenţă a Universităţii din Piteşti62 prezintă ca mobilă principală în câmp tot cartea însoţită şi de alte figuri, care nu se pot distinge, întrucât imaginea păstrată este neclară (fig. 28). În ceea ce priveşte Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară63 a fost preferat simbolul general al medicinei, şarpele, într-un scut care are drept timbru o carte deschisă din care iese flacăra, totul aşezat între două spice de grâu. Susţinătorii sunt destul de inediţi, constând într-un cal cabrat la dextra şi o bovină (sic!) în aceeaşi atitudine, la senestra (fig. 29). La baza scutului se află o eşarfă, în care deviza nu a putut fi identificată. Acelaşi simbol a fost preluat şi de Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj-Napoca într-o compoziţie care se individualizează prin modul inspirat în care turnurile de cetate preluate din stema tradiţională a Clujului au fost asociate însemnului instituţiei, figurând în cimier (fig. 30 )64. În final, Universitatea Agrară de Stat din Moldova65 a inclus într-un scut cu baza rotunjită un personaj văzut din faţă, stând pe un jilţ şi ţinând în dextra un buchet (?), iar în senestra o carte deschisă. Scutul este timbrat de o coroană formată din trei spice de grâu intercalate de două frunze, iar la bază însoţit de o eşarfă cu deviza: „DA NOBIS RECTA SAPERE” (fig.31). 58 Decretul nr. 510 din 1953 publicat în «Buletinul Oficial» nr. 55 din 26. XII.1953 prevedea expres acest lucru, fapt care se va perpetua şi în actele normative următoare. 59 Cf. Maria Dogaru, Colecţiile de matrice…, p. 92 60 Eadem, Heraldica contemporană…, p. 70. 61 M. Dogaru, Din heraldica României, planşa XCII, fig. 379 62 A. M. 1990-1997, medalia nr. 136, descrisă la p. 136, reprodusă la p. 151 63 A. M. 1998, medalia nr. 130, descrisă la p. 13, cu imaginea la p. 27. 64 Apud Livia Călian, Fragmente din istoria oraşului Cluj ilustrate în medalistică (secolele XVII-XX), în “BSNR”, anii XCII-XCVII(1998-2003), medalia nr. 65 av. cu descriere la p. 315 şi reproducere la p. 324 65 Ibidem, medalia nr. 41, descrisă la p. 8, cu reproducere la p. 21

- 247 -

Fig.28Fig.29Fig.30

Fig. 31

Din cele cele expuse se poate observa că, în majoritatea situaţiilor, instituţiile care au comandat medalii cu însemne armoriate sunt instituţii de stat, fie că avem în vedere instituţiile de administraţie publică, fie instituţiile cu profil militar sau de învăţământ superior. Atunci când piesele sunt rodul iniţiativei unui factor administrativ local, medalia conţine de obicei o reprezentare heraldică uzuală, adică formată din scutul cu simbolurile specifice şi timbrul constând într-o coroană murală care prin numărul de turnuri reflectă plasamentul localităţii în ierarhia administrativă (oraş, municipiu, reşedinţă de judeţ). Structurile aparţinând Ministerului Apărării au optat pentru o formulă de factură emblematică, mai facilă pentru individualizarea pe arme prin modificarea compunerii scutului de pe pieptul acvilei cruciate. În acest caz, medaliile susţin existenţa unei concepţii unitare de alcătuire a heraldicii proprii acestui minister. Reprezentările de factură emblematică par să fie preferate şi de alte instituţii, între care Parchetul General (Ministerul Public), care combină într-o compoziţie din anul 199566, cartea, balanţa şi sabia, totul între două ramuri de laur (fig. 32) sau Institutul de Medicină aeronautică67 în a cărui însemn armoriat din acelaşi an se disting o acvilă în zbor deschis aşezată pe un glob şi având pe piept un scut cu simbolul medicinei (fig. 33). În susţinerea acestei idei vin şi medaliile comandate de Flota maritimă comercială68 (fig. 34.) şi Biblioteca pentru toţi, chiar dacă aceasta din urmă s-a oprit la

66 A. M. 1990-1997, medalia nr. 6, descrisă la p. 73 , figurată la p. 83 67 Ibidem, medalia nr. 67, descrisă la p. 76 , cu imaginea la p. 89 68 Ibidem, medalia nr.147, descrisă la p. 80, cu reproducere la p. 93

- 248 -

simbolul foarte general, cartea, care în situaţia dată nu are decât o simplă conotaţie analogică.

Fig. 32Fig .33Fig .34

O altă concluzie care se desprinde cu claritate este aceea că medalia este preferată pentru dispunerea armeriilor ori de câte ori se marchează un jubileu, în acest mod comaditarii făcându-se (mai) cunoscuţi publicului larg prin intermediul limbajului simbolic. Prin urmare, heraldica medalistică postdecembristă nu poate fi neglijată de cei care se apleacă asupra fenomenului heraldic în ansamblul său, constituind un izvor de cercetare dintre cele mai serioase.

Zusammenfassung

Der Beitrag bezieht sich auf die Medaillenheraldik, die sich in dem ersten Jahrzehnt nach Dezember 1989 äußerte. Für den Zeitraum 1990-1998 hebt die Autorin die regionale Heraldik, die Militärheraldik und die universitäre Heraldik im rumänischen Sprachraum hervor. Wenn die Medaillenstücke aus der Initiative einer administrativen Behörde stammen, enthält die Medaille normalerweise eine gewöhnliche heraldische Darstellung mit den spezifischen Symbolen einer Stadt, bzw. Großstadt oder Hauptstadt eines Kreises. Die militärischen Institutionen zogen sinnbildliche Darstellungen vor. Sooft ein Jubiläum gefeiert wird, werden Medaillen mit heraldischen Darstellungen geprägt, so dass die Medallienkunde zu den Forschungsbereichen der Heraldiker zählen muss.

- 249 -

ROLUL MARKETINGULUI ÎN DEZVOLTAREA OFERTEI PUBLICE A ARHIVELOR

Alexandra ZBUCHEA

Ca urmare a schimbărilor generate de căderea regimului comunist în România s-a modificat şi rolul şi importanţa acordată arhivelor. Accesul la documente s-a liberalizat, s-a renunţat la centralizarea excesivă. Totuşi o nouă lege a arhivelor a întârziat să apară, până în anul 1996. Legea aceasta are prevederi importante cu privire la accesul la documente, precum şi păstrarea lor în condiţii adecvate, pentru a-şi putea îndeplini rolul socio-cultural şi economic. Funcţiile instituţiei arhivei sunt variate: protejarea documentelor; dezvoltarea fondurilor şi colecţiilor de documente cu importanţă economică, istorică, politică etc.; informare şi documentare; administrare; probă în justiţie; cercetare ştiinţifică; eliberare de copii, extrase, certificate. Ar trebui să se vorbească însă tot mai mult de rolul societal al arhivelor. Cu alte cuvinte, arhivele ar trebui să contribui direct şi activ la formarea culturală a membrilor societăţii, la formarea unei conştiinţe socio-culturale, formarea chiar a opiniei publice. Acest lucru nu se poate face, decât dacă fiecare membru al societăţii are acces direct la fondurile şi colecţiile deţinute de Arhive, iar aceste instituţii dezvoltă o serie de servicii publice care să faciliteze înţelegerea documentelor deţinute.

Tipologic, arhivele pot fi foarte diverse. Clasificarea acestora se face în funcţie de caracteristicile documentelor conţinute: formă sau utilitate. Astfel există arhive istorice sau curente, publice sau private, arhive fotografice, audio (fonoteca) sau de filme, arhive centrale, de minister, regionale, judeţene sau locale, arhive administrative, judecătoreşti, poliţieneşti, militare, economice, sociale, culturale, sanitare, de învăţământ şi şcolare, ecleziastice, etnografice sau arhive personale şi familiale. Fondurile şi colecţiile arhivistice ar trebui să fie cunoscute şi să intre în circuitul cultural local sau naţional. În cazul arhivelor publice acest lucru este relativ uşor, dacă administratorii arhivelor doresc şi se implică în aceasta. În cazul arhivelor private este mai dificil de realizat acest deziderat, deoarece alţi deţinători de bunuri culturale (biblioteci, arhive publice sau muzee) ar trebui să includă bunurile respective în programele lor publice şi să convingă proprietarii să accepte ca valorile culturale deţinute să fie parte a acestora.

- 250 -

Din punct de vedere cultural, arhivele pot fi utilizate în numeroase ramuri ale ştiinţei: sociologie, literatură şi istoria literaturii, publicistică, istorie, istoria artei etc. Un rol important revine în acest context arhivelor istorice. Acestora trebuie să li se acorde o atenţie deosebită şi datorită vechimii documentelor cuprinse. Acestea sunt fragile, se află de multe ori într-o stare precară necesitând restaurare şi conservare specială. Din această cauză, manipularea şi expunerea lor publică este de multe ori dificilă şi nu se poate realiza decât în condiţii speciale. Totuşi aceste documente sunt cele mai importante pentru construirea unei oferte publice atractive, cu potenţial socio-educativ ridicat. Astfel, administratorii Arhivelor se află în permanenţă în faţa unei dileme importante: bunurile patrimoniale deţinute trebuie să fie cunoscute de cât mai multe persoane, dar în acelaşi timp prezentarea lor publică poate contribui la deteriorarea lor.

Oferta publică a arhivelor se poate împărţi pe două mari tipuri: comercial-administrativ şi cultural. În prima categorie intră serviciile pe care le oferă arhivele publicului larg, cu interese patrimoniale legate de documentele deţinute. Acestea constau în oferirea spre consultare a unor documente administrative recente (cum ar fi acte de proprietate pentru imobile şi terenuri). Persoanele solicitante pot obţine, contra cost, copii ale actelor respective. În categoria produselor culturale oferite de către arhive se încadrează mai multe servicii şi produse. Acestea au o finalitate exclusiv culturală şi determină acumularea de informaţii culturale şi îmbogăţirea spirituală a beneficiarilor. Considerăm că este de datoria oricărei arhive, indiferent de amploarea şi importanţa bunurilor culturale deţinute, să dezvolte această ofertă.

Serviciile şi produsele oferite de instituţiile care gestionează patrimomniul cultural pot fi: o expoziţie, un serviciu propriu-zis, un program, activităţi în slujba societăţii sau a unor grupuri particulare etc. De asemenea se pot oferi produse, cum ar fi, volume de documente sau studii. Pentru a atrage clienţii, serviciul oferit trebuie să fie conform cu nevoile şi aşteptările publicului şi/sau ale comunităţii locale. Pentru a se asigura calitatea, deci satisfacerea clienţilor şi vizitatorilor, produsele oferite trebuie să ţină cont de particularităţile şi exigenţele patrimoniului cultural. Pentru a proiecta mai bine un produs de patrimoniu cultural, este necesară înţelegerea comportamentului publicului vizat, a nevoilor, problemelor cu care acesta se confruntă, precum şi a dorinţelor sale.

Oferirea serviciilor culturale trebuie nu numai să ţină cont de interesele şi curiozităţile publicului vizat sau ale populaţiei locale, ci şi de caracteristicile şi problemele cu care se confruntă patrimonial cultural care stă la baza lor. Astfel trebuie întotdeauna avute în vedere şi satisfăcute două necesităti: păstrarea corespunzătoare a diferitelor elemente ale patrimoniului cultural şi educarea publicului. Desfăşurarea unor activităţi de marketing responsabile, coerente şi consecvente asigură îndeplinirea acestor deziderate.

Marketingul în cazul Arhivelor vizează organizarea şi orientarea activităţii administratorilor acestora către societate, în general, precum şi către obţinerea de profit sau cel puţin a autofinanţării instituţiei respective. Spre deosebire de activitatea - 251 -

de marketing din sectoarele economice, marketingul în sfera patrimoniului cultural pune pe primul loc beneficiarul ofertei culturale ca membru al societăţii. Marketingul oferă o serie de metode şi tehnici, multe preluate din arsenalul marketingului în context economic.

Activitatea de marketing este eficientă şi corespunzătoare dacă porneşte de la definirea unor concepte fundamentale: misiune, viziune, valori şi principii. Acestea stau la baza proiectării unei politici culturale adecvate. Generalizând, politica culturală este un ansamblu de strategii a căror finalitate este conservarea, dezvoltarea, promovarea valorilor unei culturi. În cazul fiecărei organizaţii care administrează patrimoniul cultural, politica de marketing trebuie definită şi particularizată în funcţie de specificul său, de publicul vizat, de misiunea sa, de resursele de care dispune, precum şi de conjunctura în care acţionează. În strânsă concordanţă cu politica culturală se găsesc obiectivele generale şi cele de marketing fixate de organizaţie, precum şi ansamblul politicii de produs, inclusiv proiectarea şi modalităţi de oferire a unor produse culturale.

Astfel se proiectează o politică strategică de marketing. Aceasta presupune definirea, proiectarea, aplicarea, controlul şi evaluarea unui ansamblu de componente specifice, interconectate, care să subordoneze activitatea organizaţiei unor obiective pe termen lung1 legate strâns de misiunea organizaţiei. Aceste componente sunt delimitate, în general, pe patru coordonate fundamentale, sintetizate în literatura de marketing sub sintagma „mix de marketing”: produs, preţ, distribuţie şi promovare. Tot mai mult, în special în domeniul serviciilor, se vorbeşte de extinderea numărului de componente ale politicii de marketing, dar numărul acesta variază în funcţie de domeniul avut în vedere, dar şi de autori. De asemenea o nouă viziune privind marketingul consideră că esenţială este raportarea la situaţia de pe piaţă a capacităţilor de marketing ale organizaţiei, respectiv a avantajului competitiv şi a tuturor cunoştinţelor şi domeniilor de performanţă de care dispune organizaţia2.

În cazul ofertei unei arhive se poate vorbi de mai multe coordonate importante. Printre acestea menţionăm personalul, fără de care nu ar putea fi preservat, studiat, valorificat şi chiar dezvoltat patrimoniul cultural naţional. O altă componentă care ar trebui să fie analizată şi proiectată distinct, dar totuşi în strânsă corelaţie cu produsul, este dezvoltarea ofertelor auxiliare sau chiar în domeniul educaţiei. Tot mai mult se abordează ca o problemă de politică strategică obţinerea fondurilor necesare derulării în condiţii optime a activităţii specifice. Pe măsură ce organizaţiile care administrează şi valorifică patrimoniul cultural naţional se dezvoltă, se înregistrează şi o diversificare a direcţiilor strategice de dezvoltare care solicită o atenţie special, ca politici autonome. În această situaţie este, de exemplu, problematica parteneriatelor de cercetare, care ar putea deveni relativ independente de, dar în

1 C. Florescu, Constantin (coord.) Marketing, Bucureşti, Marketer, 1994, p. 273 2 J. Weerawardena, (2003), The Role of Marketing Capability in Innovation-based Competitive Strategy, în „Journal of Strategic Marketing”, 11, 2003, p.16-20.

- 252 -

conexiune cu politica de personal. O altă componentă a politicii este voluntariatul, care tinde să devină şi în România o coordonată tot mai prezentă în cazul muzeelor, dar care ar putea fi urmărită şi de către arhive.

Problema centrală a politicii de marketing în cazul arhivelor este proiectarea ofertei publice. Definirea produsului oferit de arhivele istorice/culturale este greu de realizat. Opinia general acceptată este că arhivele trebuie să pună la dispoziţia cercetătorilor documente indispensabile mai bunei înţelegeri a trecutului, pentru avansul ştiinţei în diverse domenii socio-umaniste. În realitate însă, arhivele istorice/culturale trebuie să realizeze mult mai mult de atât. Ele trebuie să contribuie şi direct la educarea unor categorii foarte variate public, trebuie să promoveze valorile patrimoniale pe care le conservă şi gestionează cu mare responsabilitate.

Serviciile specifice pot fi oferite singular sau asociate în cadrul unui produs mai complex. Principalul serviciu oferit este de documentare. Acesta se adresează cu precădere specialiştilor în diferite domenii, cum ar fi istorie şi istoriografie, sociologie, critică de artă etc. Accesul specialiştilor se face pe baza unei legitimaţii. Unele documente aflate în arhivă au un regim special de utilizare, datorită valorii lor istorice deosebite, precum şi a fragilităţii şi chiar stării de degradare în care se găsesc.

Acest serviciu are şi importanţă socio-culturală deosebită, deoarece prin studierea arhivelor istorice de către persoane imparţiale şi cu pregătirea necesară rezultă diferite publicaţii prin care se poate cunoaşte mai bine trecutul şi realizările unui popor, ale unei comunităţi sau ale unor personalităţi. Pentru a se putea realiza acest lucru în condiţii optime instituţia trebuie să pună la dispoziţia cercetătorilor spaţii şi facilităţi adecvate, cum ar fi săli de lectură iluminate corespunzător sau copiatoare, chiar scannere. De asemenea, pentru a lărgi baza de documente care pot fi cercetate, Arhivele participă la schimburi de documente (copii sub formă de microfilme) cu instituţii similare din alte ţări.

De asemenea Arhivele pot oferi, la fel ca şi muzeele, servicii de tip expoziţie temporară. Aceasta conţine şi se bazează pe elementele de patrimoniu adăpostite de arhivă. Ea poate fi realizată în exclusivitate de specialiştii arhivei sau se poate asocia cu alţi specialişti sau alte instituţii culturale (chiar muzee). Expunerea se poate face în incinta propriei instituţii şi/sau în cadrul altor organizaţii, în special muzee. Din păcate în România nu se prea oferă astfel de servicii, iar atunci când se organizează expoziţii de către Arhive - ele nu sunt aproape deloc promovate.

Un alt serviciu oferit de către arhive este cel de cercetare. Aceasta se face de către personalul de specialitate al Arhivei, fie la comanda unei persoane – fizice sau juridice – interesate, fie din proprie iniţiativă. În acest din urmă caz rezultă un produs important al unei arhive care se adresează în principal specialiştilor în diferite domenii, însă care poate fi obţinut de către orice persoană interesată: volumul de documente sau studii. Acesta poate fi realizat de către angajaţi ai instituţiei sau în colaborare cu specialişti externi. De asemenea, se mai pot publica studii de dimensiuni şi cu subiecte din cele mai variate, precum şi reviste de specialitate care să valorifice importantul patrimoniu cultural existent în diferitele fonduri arhivistice.

- 253 -

În directă legătură cu proiectarea, crearea şi oferirea produsului de arhivă este politica de management a facilităţilor de care dispune organizaţia. Acesta implică mai multe aspecte:

-dezvoltarea şi managementul clădirilor şi al spaţiului fizic; -sistemul informatic, inclusiv cel care susţine înregistrarea elementelor

patrimoniale deţinute şi administrate; -managementul depozitelor şi al conservării patrimoniului cultural în condiţii

optime; -managementul telecomunicaţiilor în interiorul organizaţiei, între filiale şi cu

exteriorul; -organizarea şi managementul resurselor, astfel încât să răspundă nevoilor diverse

ale tuturor angajaţilor şi ale clienţilor-beneficiarilor; -managementul riscului – proiectarea şi administrarea sistemelor de siguranţă

împotriva deteriorării, a furturilor, a incendiilor etc. Toate aspectele menţionate anterior contribuie direct la conservarea

corespunzătoare a elementelor patrimoniale deţinute, unele dintre ele foarte fragile, aflate deja într-o stare avansată de degradare şi care nu pot fi restaurate aşa cum ar trebui. Pentru toate domeniile menţionate anterior ar trebui să existe regulamente interne pentru fiecare organizaţie/departament de tip arhivă. Munca în interiorul arhivei ar trebui să se deruleze conform unor standarde privind cea mai bună practică în domeniu.

Periodic trebuie să se efectueze un audit riguros cu privire la activitatea de management3. Astfel facilităţile pot fi în permanenţă modernizate şi pot răspunde cu promptitudine exigenţelor angajaţilor şi a clienţilor, pot contribui la conservarea, păstrarea, administrarea şi valorificarea corespunzătoare a patrimoniului cultural.

Problemele de management al facilităţilor sunt extrem de importante în cazul arhivelor mari şi a celor care se dezvoltă într-un ritm rapid. În această situaţie, şi oferta publică care se poate dezvolta este mai variată şi de mai mare amploare. Atractivitatea exercitată de aceasta este de asemenea mai mare. În aceste condiţii şi presiunile legate de administrarea spaţiului sunt mai mari, atât în ceea ce priveşte gestionarea arhivelor, cât şi a activităţilor publice.

În cazul arhivelor mari sau atunci când se dezvoltă produse culturale în colaborare cu alte instituţii culturale, se poate vorbi de o tipologie mai extinsă a ofertei publice. Produsul de arhivă se bazează, aşa cum am mai spus, pe oferirea posibilităţii utilizatorilor de a se documenta. De asemenea se poate face muncă de cercetare în beneficiul diferiţilor clienţi. Aceştia pot fi instituţii de învăţământ şi cercetare, administraţia publică sau diferiţi agenţi economici. În general însă publicul ţintă al unei arhive este format din cercetători şi oameni de cultură. Există însă şi alte categorii de public, cum ar fi cei interesaţi de genealogie, arhitecţi, studenţi, asociaţii culturale non profit şi alţii. 3 O. Nicolescu, V. Zecheru, Auditul managementului în instituţia publică, Bucureşti, Tribuna Economică, 2003.

- 254 -

Indiferent de „clienţii” pe care îi are, este necesar acelaşi suport logistic pentru toţi, care să existe permanent. Acesta se referă la diferitele facilităţi oferite, care sunt necesare atât personalului arhivei, cât şi utilizatorilor: baze de date/fişiere cu materialele puse la dispoziţie, mese de lucru, iluminaţie adecvată, copiatoare, scannere etc.

Produsul-serviciu patrimonial de arhivă de bază, respectiv oferirea accesului la documente spre a fi corespunzător studiate de către specialişti, dar şi pentru a fi cunoscute de amatorii interesaţi, se oferă gratuit. Acest fapt se datorează caracterului aparte al materialelor puse la dispoziţia celor interesaţi, care realizează muncă de documentare şi analiză. Aceasta stă la baza unor lucrări care duc la mai buna cunoaştere a diferitelor aspecte ale culturii naţionale, în special a istoriei. Oferirea bazei pentru cercetare are deci un caracter moral şi arată angajament civic. În plus aceste documente sunt parte a patrimoniului cultural naţional, deci impunerea unei taxe pentru ca ele să poată fi cunoscute de către publicul larg – proprietarul acestora în ultimă instanţă – poate fi considerată neetică.

O categorie distinctă de produse de arhivă este format din diverse publicaţii realizate de specialiştii instituţiei, pe baza fondurilor pe care le deţine. Acestea, spre deosebire de serviciul menţionat anterior, au caracter material. Ele pot fi realizate şi în colaborare cu experţi din afara instituţiei. Aceste studii/publicaţii pot fi comercializate exclusiv în cadrul arhivei, sau folosind reţeaua clasică de distribuţie a publicaţiilor. De obicei aceste produse au o circulaţie şi un impact mult mai mare decât oferta specifică a unei arhive, contribuind major atât la educarea publicului, cât şi la promovarea patrimoniului cultural naţional.

O altă componentă a ofertei specifice şi extrem de importante prin prisma atingerii misiunii arhivei este formată din produse bazate pe înregistrări audio-vizuale cu valoare patrimonială. Acestea, ca de altfel şi publicaţiile diverse realizate, pot fi comercializate astfel încât organizaţia să îşi asigure un venit care să îi permită mai buna administrare, respectiv conservare, depozitare şi gestionare a patrimoniului deţinut. Înregistrările audio-vizuale sunt foarte sensibile la variaţiile condiţiilor de depozitare şi mult mai perisabile, în ciuda aparenţelor, decât documentele pe suport material. Multe dintre acestea au fost create în urmă cu câteva decenii, când tehnologia nu era atât de dezvoltată, fapt care le face şi mai vulnerabile. Tipologia elementelor din această categorie este variată: grafică diversă, documentare, filme, fotografii sau negative fotografice variate, înregistrări sonore pe diverse suporturi.

Toate aceste elemente impun condiţii speciale de înregistrare şi stocare, precum şi de folosire. Astfel ele trebuie să fie grupate şi înregistrate în baza de date în aşa fel încât manipularea lor în procesul de cercetare şi utlizare să fie minimă pentru a nu le deteriora. De asemenea este recomandată folosirea, în măsura posibilităţilor, a unor copii pentru a se proteja mai bine originalele. În acest fel se facilitează şi accesul unui număr mai mare de persoane la aceste valori patrimoniale.

Există o gamă diversă de produse care pot fi oferite unui public larg, care valorifică aceste elemente patrimoniale. Acestea pot să se adreseze anumitor categorii

- 255 -

de public, cum ar fi istoricii sau locuitorii unei anumite localităţi, dar şi unei audienţe mult mai largi. Astfel, pe baza înregistrărilor audio-vizuale, dar şi al altor documente deţinute, parte componentă a patrimoniului cultural naţional, se pot dezvolta următoarele produse: albume cu fotografii; filme-documentare; CD-uri tematice; programe publice.

Aceste produse sunt unicat, deoarece arhiva este singurul deţinător al elementelor care stau la baza lor. De asemenea, ele au o valoare culturală, respectiv educaţională, cu totul deosebită. Potenţial, ele pot atrage numeroase categorii de public, contribuind deci la realizarea misiunii specifice.

Programele publice sunt o componentă cu totul aparte a ofertei organizaţiilor de tip arhivă istorică/culturală. Aceste programe publice determină valorificarea patrimoniului cultural naţional în beneficiul unui public larg, nespecializat, „profan”. Prin oferirea de programe publice, Arhivele (ar trebui să) se apropie de muzee care în acest fel îşi valorifică colecţiile. Programele publice determină, pe de o parte, promovarea patrimoniului cultural şi, pe de altă parte, educarea unor segmente din cele mai diverse ale publicului. Astfel organizaţia îşi poate atinge direct şi mai bine misiunea culturală specifică. Programele publice care pot fi derulate se împart în două mari categorii: expoziţii publice temporare şi programe educaţionale.

Expoziţiile publice temporare prezintă publicului elementele patrimoniale deţinute de arhive şi îl familiarizează cu teoriile ştiinţifice, precum şi cu stadiul cercetării în domeniul tematic ales. Aceste expoziţii pot fi organizate în incinta arhivei, sau la alte locaţii – muzee, universităţi, galerii de artă etc. În România arhivele nu sunt recunoscute de publicul larg ca organizatori de expoziţii. Acest fenomen este de altfel justificat şi de faptul că majoritatea deţinătorilor de arhive cu valoare patrimonială deosebită nu le prezintă publicului larg sub formă de expoziţii şi nu colaborează cu alte organizaţii – de exemplu cu muzee – în această direcţie.

Programele educaţionale se pot adresa, în special, tinerilor şi altor persoane interesate de domenii socio-umaniste, dar şi altor categorii de public, în particular copii şi familii. Cele mai uşor de organizat programe educaţionale sunt prelegerile publice, proiecţiile de filme documentare şi mesele rotunde. Se pot realiza însă şi alte programe, de tipul celor organizate de muzee. Realizarea acestora presupune însă nu numai investiţii suplimentare în organizarea lor, dar şi existenţa unui personal adecvat, care nu există în prezent în organizaţiile de tip arhivă.

Deşi poate părea exagerat, susţinem ideea că activitatea specifică într-o arhivă este similară cu cea dintr-un muzeu. În ambele tipuri de organizaţii se conservă, restaurează, depozitează, gestionează, cercetează şi valorifică elemente cu o valoare patrimonială deosebită. Ambele categorii de organizaţii contribuie consecvent la progresul ştiinţei şi la mai buna cunoaştere a trecutului şi a valorilor culturale specifice unei comunităţi/ societăţi. Ambele urmăresc educarea unui public cât mai larg şi contribuie la construirea spiritul civic şi al sentimentului de apartenenţă. În plus, deşi nu este evident atunci când urmărim activitatea acestor organizaţii în România, modul de adresare către public de toate categoriile este similar: punerea fondurilor şi colecţiilor

- 256 -

deţinute la dispoziţia cercetătorilor şi prezentarea patrimoniului, în modalităţi diferite (expoziţii, conferinţe, publicaţii etc.), către diverse categorii de public. Drept urmare şi politicile de marketing abordate prezintă numeroase similitudini, atât în ceea ce priveşte obiectivele, cât şi strategiile pe care organizaţia le poate adopta.

Pentru a se dezvolta programe publice adecvate, care să fie bine receptate de către public, este necesară definirea cu precizie a utilizatorilor acestor programe şi cunoaşterea lor în profunzime. Se consideră a priori că majoritatea celor care solicită serviciile arhivelor istorice sunt cercetători, istorici în general. În realitate, este posibil ca aceştia să nu se contituie într-o proporţie atât de mare din totalul clienţilor, iar tendinţa peste tot în lume este ca această pondere să scadă4. Tot mai mult publicul larg este interesat de oferta arhivelor, iar aceste organizaţii trebuie să dezvolte o strategie de marketing care să vizeze popularizarea pe o scară tot mai largă a patrimoniului deţinut.

Valorificarea largă a patrimoniului şi democratizarea accesului generează alte dificultăţi de natură organizatorico-administrativă. Astfel trebuie identificate mai multe segmente de persoane interesate de oferta culturală specifică şi atragerea acestora. De asemenea trebuie asigurată protecţia (securitatea şi integritatea fizică) a documentelor. Accesul corespunzător la materialul de arhivă pentru un număr mare de persoane determină lărgirea spaţiilor pentru studiu, a spaţiilor de primire şi informare. Trebuie asigurate pe scară mai largă şi serviciile auxiliare, cum ar fi vestiare, telefon, spaţii de consultare a cataloagelor etc.

Misiunea arhivei istorice/culturale poate fi atinsă, în primul rând, prin proiectarea şi derularea consecventă unei politici de produs adecvate şi sistematice. Esenţial pentru acest lucru este fixarea obiectivelor acestei politici. Acestea sunt o premisă indispensabilă pentru alegerea celei mai potrivite politici de produs, respectiv strategii. Unele obiective sunt vizate pe termen lung, şi trebuie urmărite cu consecvenţă de fiecare strategie şi program adoptate, altele pot fi vizate prin strategii şi programe derulate pe o perioadă mai scurtă de timp.

(1) Educarea unui public cât mai variat este obiectivul cel mai important al politicii de produs, care este în acelaşi timp esenţa misiunii specifice arhivei. În urma „consumului” produsului oferit, utilizatorul trebuie să obţină informaţii culturale, să îşi îmbogăţească cunoştinţele, să îşi lărgească orizontul cultural, să aibă o înţelegere mai largă asupra societăţii, a trecutului şi prezentului. Pentru a atinge acest obiectiv cu eficienţă este necesar ca educarea să se facă într-un mod interesant, relaxant şi chiar distractiv. Procesul de educare al publicului, la fel ca şi în cazul muzeelor, nu ar trebui să fie de tip intrusiv şi persuasiv, ci să se bazeze pe comunicare şi interactivitate.

(2) Crearea unui forum de discuţii pe teme de interes cultural, social şi chiar politic este un alt obiectiv care ar trebui să fie urmărit pe termen lung de o arhivă, prin oferta sa. Prin prezentarea tematică şi interpretarea patrimoniului deţinut, produsele oferite trebuie să se constituie în subiecte de discuţie pe baza tematicii respective. 4 G. Ermisse, Les Services de Communication des Archieves au Public, München, K.G.Saur, 1994, p. 3-9

- 257 -

Astfel va creşte gradul de înţelegere a mesajelor, respectiv de asimilare a informaţiilor noi şi de educaţie al publicului expus mesajelor transmise prin intermediul profuselor oferite.

(3) Politica de produs, în cazul arhivelor, ca şi al altor organizaţii, are rolul de a crea un avantaj competitiv5. În cazul arhivelor acest avantaj se evaluează vis-à-vis de organizaţiile cu care intră în competiţie pentru timpul liber al „clienţilor” potenţiali: alte arhive din localitatea respectivă, muzee şi alţi ofertanţi culturali, televiziuni etc. Atragem atenţia că această competiţie este parţială, deoarece oferta arhivei nu pote fi substituită de nicio altă organizaţie, dar timpul liber al publicului ţintă este extrem de limitat. Principala modalitate de impunere pe piaţa culturală, obiectiv direct al politicii de produs, este creativitatea şi inovarea.

(4) Politica de produs are rolul, printre altele, să creeze loialitate. Mai exact aceasta înseamnă ca segmente tot mai variate de public să fie interesate în oferta culturală a arhivelor, să se formeze un grup de persoane fidele programelor şi produselor oferite, dar care în plus să-şi dezvolte şi să continue în cadru privat, fără intermedierea arhivei, interesul pentru diverse teme din sfera socio-culturalului. Acest obiectiv nu trebuie urmărit (exclusiv) spre beneficiul arhivei, respectiv pentru a avea cât mai mulţi vizitatori/clienţi, ci spre beneficiul societăţii, al fiecărei persoane în parte. De exemplu, creşterea gradului de satisfacţie al publicului – indicator legat direct de loialitate – atrage dupa sine creşterea interesului pentru tematica abordată de diferitele produse culturale oferite de arhivă, deci creşterea gradului de reţinere a informaţiilor şi mesajelor transmise prin intermediul lor, deci creşterea gradului de educaţie al publicului respectiv. Loialitatea publicului trebuie să se transforme în interes pe termen lung pentru teme din domenii socio-culturale.

(5) Atragerea „clienţilor” este un alt obiectiv general al politicii de produs. Cu cât un anumit produs reuşeşte să atragă mai multe persoane, cu atât cresc şansele ca celelalte obiective ale politicii de produs să fie atinse. Se pot crea produse care să se adreseze unei categorii foarte largi de persoane, sau produse „specializate” care să atragă cu precădere anumite segmente ale publicului.

Obiectivele prezentate anterior sunt obiective generale strategice, care sunt urmărite pe termen lung prin întreaga politică de produs a arhivei. Alegerea unuia dintre ele influenţează hotărâtor şi abordarea strategică corespunzătoare politicii, respectiv caracterul produselor oferite şi tipologia publicului ţintă vizat de fiecare program în parte.

Pe lângă obiectivul strategic principal, se urmăresc şi obiective punctuale, tactice. Acestea răspund necesităţilor de moment ale organizaţiei, dar şi ale comunităţii/societăţii pe care o deserveşte. Printre cele mai comune obiective de acest gen amintim: atragerea de noi segmente de clienţi, dezbaterea de probleme de interes pentru un anumit moment, prezentarea unor elemente patrimoniale nou achiziţinate, proiectarea de noi produse – mai atractive şi interdisciplinare. 5 J. Weerawardena, op. cit., p. 18

- 258 -

Principalele abordări strategice ale unei organizaţii care gestionează arhive cu valoare de patrimoniu cultural naţional sunt:

1. Dezvoltarea ofertei de programe educaţionale, respectiv a ofertei auxiliare Un accent deosebit trebuie să se pună pe diversificarea ofertei culturale pentru

publicul larg, pe lângă serviciile de bază. Patrimoniul cultural deţinut este prezentat în ipostaze din cele mai variate pentru a atrage cât mai multe persoane, care fac parte din segmente diferite. Această strategie ale trei alternative: strategie nediferenţiată, diferenţiată şi concentrată. Gradul de diferenţiere depinde de varietatea publicului vizat de oferta organizaţiei. Ultima variantă, care corespunde proiectării unei oferte care se adresează în mod exclusiv unei categorii de public, este neindicată din perspectiva posibilităţii de atingere în condiţii optime a misiunii specifice. Se poate considera că în prezent Arhivele din România au această abordare, deoarece se adresează în special cercetătorilor, fapt ce determină ca patrimoniul pe care îl deţin să nu fie cunoscut de către majoritatea membrilor societăţii, iar aceştia să nu conştientizeze faptul că şi arhivele pot oferi programe culturale pentru ei.

În ceea ce priveşte serviciile auxiliare, respectiv cele oferite pe lângă produsul de bază, servicii care facilitează accesul la acestea şi uşurează receptarea lor, se recomandă şi diversificarea acestora. De exemplu, fiecare organizaţie de tip arhivă poate să aibă un magazin propriu a cărei ofertă să fie extrem de variată şi care să contribuie direct la atingerea misiunii prin educarea publicului, dar şi la creşterea atractivităţii organizaţiei.

2. Atragerea atenţiei opiniei publice asupra unor subiecte cu importanţă pentru dezvoltarea socio-culturală

În acest caz se urmăreşte educarea publicului prin captarea interesului şi implicarea acestuia în a dezbate teme de interes general, în domenii socio-culturale. Produsele dezvoltate în cadrul acestei abordări strategice generează dialogul şi determină interactivitatea cu diferite categorii de public. De asemenea, abodarea poate fi nediferenţiată, diferenţiată sau concentrată. Cea din urmă este şi în acest caz cea mai puţin indicată, deoarece numai o categorie restrânsă de persoane vor participa la forumul de discuţii generat, iar impactul de ansamblu va fi indirect şi mai scăzut. Strategia care determină atingerea misiunii în mod optim este strategia diferenţiată. Deoarece se crează mai multe produse pentru diferite categorii de public, resursele consumate, respectiv costurile generate de această abordare sunt mai ridicate. Mai convenabilă, din punct de vedere financiar, este strategia nediferenţiată.

3. Diferenţierea faţă de alţi ofertanţi de produse culturale Această abordare trebuie însoţită de o campanie de promovare care să scoată

în evidenţă unicitatea ofertei, respectiv a ofertantului şi a patrimoniului deţinut şi gestionat de acesta. În acest fel se obţine fidelizarea publicului şi creşte atenţia acordată ofertei organizaţiei.

4. Dezvoltarea relaţiilor cu terţii, în special cu beneficiarii Un aspect important în cadrul acestei strategii este îmbunătăţirea relaţiei cu

clienţii-utilizatori ai arhivei, respectiv persoanele interesate de studierea documentelor

- 259 -

deţinute, în marea lor majoritate cercetători. De altfel acest aspect este, în prezent, cam singura prioritate vizavi de public a majorităţii arihivelor româneşti. La acesta se mai adaugă în unele cazuri, cum este situaţia Arhivelor Naţionale, menţinerea unor relaţii reciproc avantajoase cu alte organizaţii culturale, educaţionale sau ale administraţiei publice. Avantajele acestei abordări sunt creşterea interesului faţă de organizaţie, crearea premiselor de diversificare a ofertei prin realizarea de parteneriate, iar în ultimă instanţă se crează premisele de atragere şi fidelizare a unor „clienţi”, respectiv de creştere a accesului publicului la patrimoniul cultural.

Arhivele istorice româneşti, cu toate că se confruntă cu numeroase probleme generate de situaţia financiară dificilă a fondurilor şi prea multele priorităţi vizavi de conservarea corespunzătoare a documentelor, ar trebui să abordeze o politică de dezvoltare a ofertei, în paralel cu îmbunătăţirea celei existente. În timp ar trebui să se vizeze şi înnoirea ofertei cu produse şi servicii care sunt destul de familiare unor instituţii similare din ţările dezvoltate, dar care sunt cu totul nespecifice pentru ţara noastră, cum ar fi programele educaţionale pentru copii. În prezent, oferta complementară (expoziţii temporare, prelegeri) aproape că nu există pentru numeroase Arhive din România, în timp ce oferta educativă (programe publice educaţionale) şi cea suplimentară (magazin suveniruri, cafeterie etc.) nu există – după ştiinţa noastră (cu excepţia comercializării directe de volume cu documentele deţinute).

În cazul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale dificultăţile majore identificate de către conducerea organizaţiei au fost6: probleme materiale; atitudinea necorespunzătoare a unei părţi a elitei politice; slăbiciuni interne (necesitatea modernizării şi a informatizării au fost menţionate distinct). Pentru soluţionarea acestora au fost identificate mai multe direcţii prioritare: îmbunătăţirea pregătirii personalului; dezvoltarea şi dotarea corespunzătoare a spaţiului pentru depozitare; informatizarea.

După cum se observă, aceste abordări nu au în vedere decât situaţia din interiorul organizaţiei, negestionând problemele legate de factori externi, respectiv relaţia dintre instituţie şi diferite categorii de public. Pentru fiecare dintre acestea („clienţi”, societate sau comunităţi specifice, grupuri de interes, cercetători etc.) ar trebui abordată o politică specială. De altfel Arhivele Naţionale trebuie să acorde o atenţie mult mai mare segmentării publicului. Din aceast punct de vedere, în prezent abordarea este pasivă, în sensul că nu se urmăreşte în mod activ atragerea a diverse categorii de public, ci se aşteaptă ca diverşi cercetători sau alte persoane interesate în anumite documente să vină să le solicite. Ar trebui să se urmărească consecvent şi atragerea altor categorii de public (de exemplu studenţi, familii, turişti străini etc.) decât cercetătorii, valorificându-se astfel într-o măsură mai mare patrimoniul deţinut şi crescând şi nivelul de educaţie al audienţei. Este adevărat că o strategie nediferenţiată care să se adreseze unei pieţe nesegmentate implică eforturi organizatorice şi, 6 H. G.B Anghelescu, I. Kiraly, Management pentru viitor – Biblioteci şi Arhive, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujană, 2000, p. 175-177)

- 260 -

probabil, şi resurse mai puţine, dar numărul de benefiari va fi relativ scăzut. Considerăm în acest context că este necesară o strategie diferenţiată, chiar dacă se vizează numai câteva categorii de public. Deoarece sunt mai multe tipuri de nevoi pe care oferta specifică Arhivelor Naţionale le poate satisface, şi produsele, respectiv modul de relaţionare cu diverse categorii de public, trebuie personalizate.

De exemplu se pot dezvolta programe speciale pentru familii, în genul celor realizate de muzee, sau programe pentru studenţi. Printre acestea din urmă menţionăm mai multe alternative: cursuri de limbi vechi de izvor, prezentarea tehnicilor de studiere şi conservare a documentelor vechi şi a altor unităţi arhivistice, proiecţii de filme din arhive sau cursuri pe diferite teme – ilustrate cu documente sau alte materiale din patrimoniul cultural deţinut.

Arhivele Naţionale Istorice Centrale ar putea aborda oricare dintre cele patru tipuri de strategii propuse, deoarece în prezent oferta sa pentru publicul nespecializat este foarte redusă şi oricare dintre strategii ar genera creşterea notorietăţii şi atragerea unui număr suplimentar de clienţi netradiţionali (adică excluzând cercetătorii în diferite ştiinţe socio-umaniste). Ţinând însă cont de importanţa deosebită a patrimoniului cultural deţinut, precum şi de faptul că organizaţia nu dispune în prezent de resurse foarte însemnate, propunem pentru început ca cea mai potrivită abordare - atragerea atenţiei opiniei publice asupra unor subiecte cu importanţă pentru dezvoltarea socio-culturală. În acest context se pot dezvolta şi oferi mai multe produse interesante pentru un număr mai mare de vizitatori, şi deci organizaţia poate să îşi îndeplinească mai bine misiunea sa socio-culturală şi educaţională, în paralel cu valorificarea colecţiilor. În plus ar putea deveni în scurtă vreme o autoritate în problemele de natură socio-culturală care afectează societatea românească cu beneficii directe şi indirecte atât pe termen scurt cât şi lung (creşterea prestigiului şi a atractivităţii, îmbunătăţirea relaţiilor cu diferite grupuri de interes etc.)

În ceea ce priveşte politica de produs, respectiv de dezvoltare a ofertei, propunem urmărirea a mai multe direcţii, care să determine atât creşterea numărului de clienţi-beneficiari, cât şi valorificarea complexă a arhivei, care să genereze educarea unor segmente variate de public:

-dezvoltarea unor produse cu valoare/semnificaţie locală, prezentate într-un context mai larg;

-interdisciplinaritatea ofertei; -creşterea numărului de expoziţii realizate pe cont propriu şi în cooperare

cu alte organizaţii culturale şi educaţionale; -oferirea de facilităţi şi produse speciale pentru specialiştii veniţi din afara

localităţii; -cooperarea cu alte organizaţii, din ţară sau străinătate (arhive,

universităţi, muzee, organizaţii culturale etc.); De asemenea, o direcţie importantă pe care trebuie să se meargă este

dezvoltarea serviciilor oferite. Această abordare va genera însă eforturi organizatorice - 261 -

suplimentare, inclusiv legate de pregătirea personalului şi resurse mai mari. Aceste servicii trebuie să meargă, credem noi, pe patru direcţii importante:

- regăsirea rapidă a documentelor solicitate de clienţi; - punerea la dispoziţia cercetătorilor şi a altor persoane interesate de

patrimoniul deţinut a unor instrumente de lucru foarte utile, care să fie permanent actualizate (dicţionare, enciclopedii, culegeri de documente etc.);

- diversificarea serviciilor care să ducă la creşterea confortului clienţilor (ziare, cafenea, spaţii expoziţionale speciale, librărie etc.);

- informarea computerizată – materializată în mai mutle facilităţi: internet şi intranet, baze de date pentru documentele proprii sau din alte fonduri ale unor arhive importante, informaţii de specialitate diverse.

Documentele şi alte valori patrimoniale conservate şi gestionate de Arhivele Naţionale sunt prezentate publicului larg în cadrul unor expoziţii, organizate de către instituţie, sau de alte organizaţii (muzee sau alte instituţii culturale). În holul Arhivelor Naţionale centrale este organizată o expoziţie permanentă. Designul expoziţiei este clasic, respectiv sunt utilizate panouri care prezintă documente din arhiva istorică. Obiectele prezentate însă au o valoare deosebită: documente istorice, pe pergament, hârtie sau alte suporturi, unele dintre ele cu sigiliile unora dintre cele mai reprezentative personalităţi istorice. Cel mai vechi document prezentat datează de la 1392. Alte documente au fost emise de Vlad Ţepeş, Mihai Viteazu, Antim Ivireanu şi alte persoane care au marcat istoria Ţărilor Române. Unele documente sunt extrem de spectaculoase, datorită miniaturilor de o fineţe deosebite – cum sunt hrisoavele lui Constantin Brâncoveanu, Ştefan Cantacuzino sau Matei Ghica. După cum se observă, piesele expuse sunt deosebite, dar expoziţia nu este vizitată decât de către persoanele venite pentru alte treburi la Arhivele Naţionale. Publicul larg nu cunoaşte existenţa acestei expoziţii, deoarece ea nu este promovată. Un aspect la care organizatorii ar mai putea lucra pentru a creşte gradul de atractivitate şi înţelegere a acestei expoziţii este oferirea unor explicaţii mai detaliate.

Anual se organizează aproximativ cinci expoziţii temporare. Tematica acestor expoziţii este foarte diversă (exemple din ultimii doi ani: Făurirea statului român modern la 1859, Familia regală, Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, Episcopul Visarion Puiu, George Enescu etc.) După cum se observă multe dintre temele abordate sunt foarte importante pentru înţelegerea mai bună a istoriei, respectiv a factorilor care au dus la situaţia în care se află societatea românească în prezent. Alte expoziţii sunt legate de evenimente sau personalităţi sărbătorite în anul respectiv – cum este cazul expoziţiei dedicate lui Ştefan cel Mare şi organizate în anul 2004. De asemenea, unele dintre aceste expoziţii sunt realizate cu ajutorul documentelor deţinute de Arhivele Naţionale dar în altă localitate, sau chiar locaţie decât sediul arhivelor – în anul 2004 a fost organizată o expoziţie dedicată lui Aurelian Sacerdoţeanu la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 2005 Arhivele Naţionale au fost prezente - 262 -

la aniversarea la Sibiu a 50 de ani de la moartea lui George Enescu. Această deschidere este foarte importantă şi trebuie să fie încurajată pentru a dezvolta imaginea organizaţiei şi pentru a face cunoscute valorile deosebite deţinute în rândul unui public cât mai larg.

O altă modalitate foarte importantă de transmitere a informaţiilor cu privire la patrimoniul gestionat şi popularizarea documentelor şi valorilor deţinute se face şi prin intermediul simpozioanelor de tot felul: convocări, congrese, conferinţe. Personalul arhivelor participă la astfel de manifestări atât în Bucureşti/ţară, cât şi în străinătate. De asemenea şi instituţia organizează anual astfel de manifestări. Amploarea şi tematica acestora variază foarte mult. O tendinţă care se manifestă începând cu anul 2005 este sporirea atractivităţii acestor manifestări prin organizarea unor evenimente asociate – de exemplu în cadrul simpozionului dedicat lui George Enescu a fost organizat şi un miniconcert.

De asemenea, Săptămâna Arhivelor, care se organizează anual, a avut o amploare neobişnuită în anul 2005. Aceasta a fost organizată în 3 oraşe diferite (Bucureşti, Sibiu şi Braşov), unde au avut loc în perioada 20-24 iunie. Deschiderea spre exterior, noua politică urmată cu consecvenţă în prezent de către Arhivele Naţionale a fost încă o dată subliniată prin includerea în program a manifestării Porţi deschise, care a permis reprezentanţilor mass-media să se familiarizeze cu activitatea Arhivelor Naţionale şi cu valoarea şi importanţa deosebită a patrimoniului deţinut şi gestionat. Manifestarea a cuprins numeroase manifestări: simpozioane, prezentări şi lansări de carte, concerte, expoziţii. De asemenea toate Direcţiile judeţene au organizat, separat, mici manifestări pentru a marca această săptămână, promovată de către direcţia centrală ca program pentru promovarea patrimoniului documentar naţional.

„Revista Arhivelor” este periodicul de specialitate al Arhivelor Naţionale, care apare din anul 1924. Au existat însă şi anterior câteva publicaţii ale Arhivelor Statului, respectiv în 1866 şi 1869. La publicaţie colaborează nu numai personalul de specialitate al Arhivelor Naţionale, funcţionari superiori ai instituţiei din direcţia centrală şi direcţiile judeţene, ci şi intelectuali şi cercetători care se ocupă cu studiul documentelor istorice. Revista are menirea de a sprijini şi populariza cercetarea ştiinţifică a documentelor deţinute, punerea în valoare a documentelor din Fondul Arhivistic Naţional, dezvoltarea şi popularizarea celor mai bune practici în domeniul gestionării arhivelor, informarea celor interesaţi de acest domeniu cu privire la ultimele evenimente, tehnici de conservare, reglementări legale etc. Fiecare număr al publicaţiei este structurat pe mai multe secţii: editorial, studii de istorie, documente, ştiinţe auxiliare ale istoriei, opinii, arhivistică, miscellaneus şi recenzii. „Revista Arhivelor” este cel mai important instrument de popularizare şi educare al Arhivelor Naţionale Istorice.

Acelaşi rol important îl au şi celelalte publicaţii ale Arhivelor Naţionale. Marea majoritate a acestora sunt colecţii de documente pe diverse teme istorice şi sociale, dar şi unele studii ale angajaţilor şi colaboratorilor instituţiei. Din nefericire

- 263 -

reţeaua de distribuţie a acestora este destul de limitată – principalul loc de desfacere fiind chiar la sediul central al Arhivelor Naţionale. În ciuda lipsurilor legate de o ofertă mai dinamică care să vizeze publicul larg, Arhivele Naţionale pot fi un exemplu pentru alte arhive din ţară. Aplicarea teoriilor şi tehnicilor de marketing ar putea determina, pentru toate tipurile de arhive, îndeplinirea în condiţii optime o misiunilor specifice prin: eficientizarea activităţii, stimularea activităţii personalului, dinamizarea ofertei publice şi creşterea atractivităţii acesteia, lărgirea modalităţilor de valorificare a patrimoniului deţinut şi a ariei de valorificare a acestuia, sau dezvoltarea imaginii publice a organizaţiilor respective.

Zusammenfassung

Der Beitrag schlägt mehrere Marketingstrategien für das öffentliche Angebot des Rumänischen Nationalarchivs vor, so dass einerseits die Einrichtung besser bekannt wird und andererseits die Benutzer sich besser orientieren können und zufriedener mit den Dienstleistungen der Institution sein werden.

- 264 -

SPAŢII CU DESTINAŢIE DE ARHIVE. MĂSURI GENERALE DE PREVENIRE A INCENDIILOR

Garibald POPESCU Emanuel DARIE

Dragoş -Iulian PAVEL

1.Terminologie Protecţia pasivă la incendiu - reprezintă o formă de protecţie structurală care se alege de către proiectant, în funcţie de categoria de pericol de incendiu, destinaţia clădirii, densitatea de sarcină termică, gradul de rezistenţă la foc corelat cu: numărul de niveluri, suprafaţa construită; protecţia se materializată prin compartimente de incendiu cu pereţi rezistenţi la incendiu; elemente de protecţie a golurilor; utilizarea materialelor incombustibile; limitarea clasei de combustibilitate prin ignifugarea materialelor combustibile sau prin termoprotecţia structurilor metalice; asigurarea căilor de evacuare etc. Protecţia activă la incendiu - reprezintă o formă de protecţie materializată prin instalaţii/utilaje care, în cazul unui incendiu, devin operabile/aplicabile/utilizabile, fără intervenţia factorului uman (regim de funcţionare automatizat); acestea se realizează în principal, prin: instalaţii speciale de semnalizare; instalaţii speciale pentru stins incendii; clapete antifoc montate pe tubulaturi de ventilaţie; trape de evacuare a fumului şi a gazelor fierbinţi; uşi antifoc; elemente de detecţie/detectoare pentru: fum/gaze, flacără, efracţie etc.

Atmosferă explozivă - amestec de gaze, vapori sau pulberi/prafuri combusti-bile cu aer, în condiţii atmosferice normale şi concentraţii cuprinse între limitele inferioară şi superioară de explozie, pentru care, la inflamare/autoinflamare, aprindere/autoaprindere, arderea se propagă în tot amestecul; condiţiile atmosferice normale sunt considerate ca fiind: presiunile totale ale amestecului cuprinse între limitele 0,08 MPa şi 0,11 MPa; temperatura este necesar şi suficient să fie cuprinsă între limitele de temperatură -20°C şi +40°C.

Explozie - reacţie bruscă de oxidare sau de descompunere, care produce o creştere de temperatură, de presiune sau ambele simultan.

Incendiu - ardere autoîntreţinută, care se desfăşoară fără control în timp şi spaţiu, care produce pierderi de vieţi omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită o intervenţie organizată în scopul întreruperii procesului de ardere. - 265 -

Cauză a unui incendiu - rezultat/consecinţă a unui complex de fenomene fizico - chimice, constituită din patru subcategorii conceptuale principale; cuprinde fenomene şi procese cauzatoare (iniţiatoare), sediile materiale de apariţie şi dezvoltare ale acestor fenomene, agenţii materiali participanţi la iniţiere precum şi condiţiile de stare materială necesare să fie întrunite în timp şi spaţiu, pentru ca un astfel de eveniment, să se producă; stabilirea unei cauze de incendiu constă în identificarea: sursei probabile de aprindere, mijlocului probabil de aprindere, primului material care a fost aprins, împrejurarea determinantă.

Energie minimă de aprindere - valoarea minimă a energiei din canalul unei descărcări electrice care conduce la aprinderea unui amestec inflamabil de aer cu gaze, vapori, ceţuri (G.P.L. etc.), pulberi /prafuri aflate între limitele de inflamabilitate / aprindere.

Limită inferioară de explozie - concentraţia minimă a gazelor, a vaporilor sau a pulberilor (prafurilor) combustibile în aer, la care se poate genera explozia; sub limita inferioară de explozie amestecul nu poate să genereze explozie, datorită exce-dentului de aer.

Limită inferioară de inflamabilitate- concentraţia minimă de gaz în aer, sub care nu mai are loc propagarea unei flăcări în prezenţa unei surse de aprindere.

Limită superioară de explozie - concentraţia maximă a gazelor, a vaporilor sau a pulberilor /prafurilor combustibile în aer, la care se poate genera explozia; peste limita superioară de explozie amestecul nu poate să genereze explozie, datorită defici-tului de aer.

Limită superioară de inflamabilitate - concentraţia maximă de gaz în aer peste care nu mai are loc propagarea unei flăcări.

Prevenire a incendiilor - măsuri prealabile destinate să împiedice iniţierea unor incendii şi/sau să limiteze efectele acestora.

Temperatură de aprindere - temperatura minimă la care un material com-bustibil degajă vapori sau gaze combustibile într-o anumită cantitate, astfel încât după inflamarea lor de la o sursă de aprindere materialul continuă să ardă fără aport caloric din exterior.

Temperatură de inflamabilitate - temperatura minimă, începând de la care, în condiţii de încercare specificate, un lichid degajă o cantitate suficientă de vapori inflamabili pentru a produce o aprindere de scurtă durată, în contact cu o sursă de aprindere.

2. Ecuaţia cauzei unui incendiu

Incendiul se poate defini prin intermediul ecuaţiei:

incendiu === ),,,,(),,,( 43231214321 xxxxxfxxxxf ),,( 41 xxf arderii∆ , (1) în care ),,( 323121 xxxfarderii =∆ , (2)

- 266 -

reprezintă triunghiul arderii pentru faza de iniţiere a incendiului. Variabilele , kx 4,1=k precum şi variabilele intermediare, sunt dependente de timpul t şi de spaţiul s , adică:

),( stxx kk = , 4,1=k , (3) cu particularitatea că acestea, admit proprietatea că pot fi dependente sau independente unele în raport cu celelalte, în care arderii∆ poartă numele de triunghiul arderii. Variabilele care intervin în ecuaţia (1) sunt: este mijlocul sau elemente componente din structura sa ; - sursa (cu natură electrică sau neelectrică); - primul material care se poate aprinde; - aerul atmosferic care, pentru a contribui la iniţierea unui incendiu este necesar şi suficient să conţină oxigen în aer atmosferic, la presiune atmosferică ( MPa), în limitele (16…21)%; - împrejurarea; t, s - momentul de timp respectiv spaţiul(volumul) la/în care se realizează simultan condiţiile enunţate mai sus.

1x

2x 31x

32x

1,0≅ 4x

Pentru generarea temperaturilor de: aprindere sau inflamare după caz, este necesar ca variabila să genereze energie suficientă pentru iniţierea unui eveniment de tip incendiu / explozie.

2x

Cauza unui incendiu poartă numele sursei; spre exemplu, dacă un incendiu, are ca sursă un scurtcircuit electric, atunci cauza acelui incendiu este scurtcircuitul electric. 3. Măsuri de prevenire/stingere a incendiilor la arhive

Măsurile de prevenire/stingere a incendiilor în cazul destinaţiilor de tip arhivă, se pot clasifica astfel:

- în raport cu tipul măsurilor de protecţie la incendiu: - măsuri de prevenire a incendiilor;

- măsuri de stingere a incendiilor - în raport cu tipul măsurilor de prevenire la incendiu:

- măsuri cu caracter general de prevenire a incendiilor; - măsuri specifice de prevenire a incendiilor; - în raport cu elementele care constituie cauza de incendiu:

- sursele de aprindere; - împrejurările determinante; - mijloacele de aprindere;

- primul material (solide, vapori etc.) care se poate aprinde; - în raport cu tipul surselor de energie:

- măsuri de prevenire a incendiilor cu specific electric; - măsuri de prevenire a incendiilor cu specific neelectric;

- 267 -

- în raport cu tipul/natura protecţiei la incendiu: - protecţie pasivă ;

- protecţie activă .

4. Tipologia principalelor surse de incendiu În tabelul nr.1, se prezintă tipologia unor surse (x2), prin intermediul cărora se pot genera incendii în cazul unei arhive.

Tabelul nr. 1 Surse probabile de aprindere Surse (fenomene) de natură electrică Arc sau scânteie electrică Scurtcircuit electric Efectul termic al curentului Electricitate statică Surse (fenomene) de natură neelectrică Flacăra deschisă Autoaprindere Flacăra închisă Reacţie chimică Efect termic (căldură prin conducţie, convecţie sau radiaţie)

Explozie, efectul termic al unor substanţe incendiare aprinse

Frecare Trăsnet Scântei mecanice (de: şoc, frecare, abraziune) Jar sau scântei (inclusiv ţigara)

5. Elemente generale de teoria arderii Pentru a înţelege unele elemente de fenomen, se pune în discuţie existenţa

unui incendiu (iniţiere/generare şi după caz dezvoltare), după cum urmează : - incendiul se iniţiază şi se dezvoltă în mod necontrolat (fără prezenţa

factorului uman/dar prin intermediul său, determinat de variabila împrejurare, notată prin ): 4x

- incendiul este iniţiat în mod necontrolat: pentru aceasta, este necesară realizarea simultană a parametrilor/variabilelor care constituie ecuaţia dată de relaţia (1); pentru a realiza prevenirea unui astfel de fenomen, este necesar şi suficient ca cel puţin o singură variabilă din ecuaţia cauzei de incendiu să nu se materializeze fizic/chimic; pentru a realiza această stare de fenomen, este necesară suprimarea/anularea unei variabile (spre exemplu, ), prin aplicarea unor măsuri de prevenire; cu cât numărul variabilelor care trebuie suprimate/controlate este mai mare, cu atât măsurile de prevenire a incendiilor care trebuie aplicate, vor fi mai multe, rezultând costuri mai mari de timp şi resurse materiale/investiţii, atât din partea inspectorului de pompieri, responsabilului de prevenire şi stingere a incendiilor etc., cât şi din partea beneficiarului controlului: operator economic privat/de stat , instituţie publică etc.

2x

- 268 -

- incendiul se dezvoltă necontrolat (arderea a fost iniţiată, are loc în faza de post-iniţiere): în acest caz, fenomenul reprezintă o ardere/combustie necontrolată, care se realizează/coexistă fizic/chimic, prin intermediul elementelor/variabilelor care constituie triunghiul arderii:

( ); (4) 1' farderii =∆ '

32'31

'2 ,, xxx

pentru controlul fenomenului, este necesar să se acţioneze cel puţin asupra uneia dintre cele trei variabile; după iniţierea incendiului, sursa de natură termică, definită de variabila , materializată prin efectul termic al căldurii (radiaţie, convecţie şi conducţie) generată urmare combustiei incendiului, care se dezvoltă în prezenţa variabilelor - materialul combustibil supus procesului de ardere(care poate fi constituit în cotă parte, ca fiind primul material combustibil, un altul sau mai multe altele) şi - aer (oxigen impurificat), care într-o măsură mai mare sau mai mică îşi modifică concentraţia definită anterior, în funcţie de caracteristicile constructive ale clădirii (spaţii închise/ deschise în raport cu mediul, volumul încăperilor etc.), starea atmosferică (presiune, umiditate etc.), natura destinaţiei/tipul procesului tehnologic etc.

'2x

'31x

'32x

- incendiul de dezvoltă în mod controlat (în prezenţa/cu acţiunea factorului uman):

- acest caz, corespunde situaţiei în care, spre exemplu, se distrug prin ardere în mod controlat/supravegheat deşeuri într-o locaţie/spaţiu definit/prestabilit sau se realizează curăţirea unui teren care a conţinut cereale(grâu, porumb etc.) sau a unei mirişti, prin incendierea resturilor de pe aceasta; în acest caz, arderea/combustia astfel generată, reprezintă un incendiu controlat; există riscul, ca arderea/combustia să scape de sub control, şi să degenereze la vecinătăţi; în mod curent/particular, se utilizează pentru astfel de situaţii şi termenul de foc, în sensul unui incendiu controlat. Pentru controlul unui incendiu, prin stingere/prevenire, este necesar şi suficient să se acţioneze prin metode specifice, cel puţin asupra unei variabile din cele trei determinate de tripletul care constituie triunghiul arderii dat de relaţia. BIBLIOGRAFIE [1] Bălulescu P., Crăciun I. - Agenda Pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993. [2] Popescu, G - Prevenirea incendiilor, Note de Curs, Facultatea de Pompieri, 2006.

Zusammenfassung Der vorliegende Beitrag behandelt terminologische Elemente, allgemeine Vorbeugungsmaßnahmen gegen Brände, sowie allgemeine Aspekte über die Brandursachen und die Theorie der Verbrennung.

- 269 -

D

DOOCCUUMMEENNTTEE „COLECŢIUNEA DE DOCUMENTE ISTORICE ROMÂNE

AFLATE LA WIESBADEN” ŞI DONATE ACADEMIEI ROMÂNE DE DIMITRIE A. STURDZA

G. MIHĂILĂ Cu 125 de ani în urmă, la 7 mai 1882, cunoscutul istoric şi om politic Dimitrie A. Sturdza (10 martie 1833 – 8 octombrie 1914), ce fusese de curând ales preşedinte al Academiei Române (21 martie 1882), dona acesteia, în şedinţa consacrată primei aniversări a proclamării Regatului României1, „nouăsprezece documente, dintre cari unele de o mare însemnătate”: 12 scrisori trimise judelui şi pârgarilor braşoveni de domni ai Ţării Româneşti, în lungul răstimp de la 1432 până la 1752, şi 7 ale unor boieri, începând din 17082. Laconismul ce şi-l impusese l-a oprit să dea amănunte, în

1 Vezi actul oficial din 10/22 mai 1881, reprodus în: Arhivele Naţionale ale României. Din patrimoniul Arhivelor Naţionale. Album de documente. Argument de prof. univ. dr. Corneliu Mihail Lungu. Introducere de prof. univ. dr. Marcel–Dumitru Ciucă, Bucureşti, 2006, p. 150 – 151. 2 Vezi: „Analele Academiei Române”, Seria II, Tom. V, 1882 – 1883, Secţiunea adm. şi dezb., Bucureşti, 1884, p. 4; Dimitrie A. Sturdza, Dare de seamă despre colecţiunea de documente istorice române aflate la Wiesbaden, extras din „Analele Academiei Române”, Seria II, Tom. VIII, Secţ. II, Bucureşti, 1888, 24 p. + 4 stampe (Citatul la p. 6). Informaţii bio-bibliografice esenţiale despre această „personalitate politică şi culturală marcantă a României moderne”: Enciclopedia istoriografiei româneşti, coordonator ştiinţific: acad. Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 305 – 306: Sturdza, Dimitrie A. (Georgeta Penelea); Dr. Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române. Dicţionar, 1866 – 2003, Ediţia 3, rev. şi adăug., cu un Cuvânt înainte de acad. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Enciclopedică – Editura Academiei Române, 2003, p. 794 – 795, Donaţia respectivă se înscrie într-un şir de astfel de acţiuni generoase ale lui D. A. Sturdza (colecţii numismatice, manuscrise, documente vechi şi noi), început cu câţiva ani înainte şi continuat în deceniile următoare; vezi: Prinos lui D. A. Sturdza, la împlinirea celor şaptezeci de ani, Bucureşti, Inst. de arte grafice „Carol Göbl”, 1903, [X] + 436 p. (articole semnate de N. Iorga, I. Bogdan, I. Bianu, D. Onciul, V. Pârvan şi alţi istorici şi filologi); Academia Română – Domnului Dimitrie A. Sturdza. 25 februarie 1903 [7 f. + 1 pl.] (B.A.R., cota: II. 173968); Dimitrie A. Sturdza. Serbare la împlinirea vârstei de 70 de ani. 25 fevruarie 1903, Bucureşti, Inst. de arte grafice „Carol Göbl”, 1903, 154 p. (Cuprinde, între altele: Cuvântarea rostită de D-l Dimitrie Sturdza…,p. 121 – 141); Acad. Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866 – 2006) – 140 de ani de existenţă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 106, 119, 140, 173; Pagini din istoria Academiei Române (1866-1948). Acte, donaţii, discursuri, portrete şi evocări academice. Selecţia textelor … de dr. Dorina N. Rusu, Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei, aceeaşi editură, 2007, p. 39 –

- 270 -

afară de titlu, privitoare la modul în care achiziţionase preţioasele documente, unele de o vechime remarcabilă. Abia mai târziu, peste două decenii, Ioan Bogdan, primul titular al catedrei de slavistică de la Universitatea din Bucureşti, care-i datora atât de mult în orientarea sa ştiinţifică3, dădea câteva amănunte, pe care le deţinea desigur de la generosul donator. Editând, mai întâi, în traducere şi sub formă de regeste (1902), iar peste trei ani (1905), în original şi în transpunere românească, documentele slavo-române privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Transilvania şi mai ales cu Braşovul, savantul, originar din acest oraş, scria în Introducerea volumului I: „Documentele ce se publică în această carte se păstrează aproape toate în arhivul municipal al Braşovului. Ele au fost găsite cu ocazia nouei orânduiri a arhivului, întreprinsă în 1886 de fostul arhivar, D-l Fr. Stenner”4. Acesta i le-a semnalat în vara anului 1895, când, împreună cu profesorul bulgar L. Miletici, căuta „documente asemănătoare cu cele ce publicase D-l D. Sturdza, cu câţiva ani mai înainte, în Darea de seamă despre colecţiunea de documente istorice române aflate la Wiesbaden. D-l Sturdza găsise anume şi cumpărase, înainte de 1888 (mai exact, în 18815 - G. M.), de la un anticar din 40, 53 – 54, 119 – 120; P. P. Panaitescu, Manuscrisele slave din Biblioteca Academiei R.P.R., Vol. I, aceeaşi editură, 1959, p. VII şi manuscrisele nr. 8, 11, 15, 17 – 19, 44, 50, 51, 53 – 58, 62 – 64, 75; Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti,Vol. IV: B.A.R., 4414 – 5920, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 443 – 446: „printre cele 150 manuscrise româneşti, pe care le ştim cu certitudine că provin din biblioteca lui” D. A. Sturdza, cele mai vechi sunt: Psaltirea Voroneţeană, bilingvă slavo-română (nr. 693; databilă în anii 1551 – 1558), editată de G. Giuglea (1910 – 1912) şi de Constantin Găluşcă (Halle a. S., 1913), şi Codex Sturdzanus (nr. 447; 1583 – 1619), editat şi studiat de B. P. Hasdeu (1879) şi, în anii din urmă, de Gh. Chivu (1993). 3 Vezi: Ioan Bogdan, Scrieri alese. Cu o prefaţă de Emil Petrovici. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, p. 12. 4 Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI. Texte slave cu traduceri, adnotaţiuni istorice şi o introducere asupra diplomaticei vechi româneşti de I. Bogdan. Volumul I. 1413 – 1508, Bucureşti, Inst. de arte grafice Carol Göbl, 1905, CVIII + 400 p. (citatul, împreună cu următoarele, la p. IX – XI; reproduse în Scrieri alese, p. 214 – 215); Album paleografic cuprinzând douăzeci şi şase de facsimile de documente româneşti din sec. XV, ca adaos la primul volum al Documentelor (…), Bucureşti, Socec, 1905, 16 p. + 26 planşe. Din păcate – angajat, începând din 1904, la pregătirea şi publicarea Documentelor lui Ştefan cel Mare (Vol. I - II, Bucureşti, Socec, 1913) –, Ioan Bogdan n-a mai avut răgazul să tipărească volumul al II-lea, care ar fi urmat să cuprindă documentele din aprilie 1508 până în 1591, care – cu o singură excepţie – sunt doar traduse sau rezumate în ediţia precedentă: Documente şi regeste privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi Ungaria în secolul XV şi XVI (Bucureşti, Socec, 1902; la p. I – LXXXVI, o primă formă a Introducerii). 5 Vezi I. Bianu, Însemnare premergătoare, la: 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul, 1342 – 1603, din arhivele oraşelor Braşov şi Bistriţa, în text original slav însoţit de traducere românească, tipărite la Viena, în 1905 - 1906, în Atelierele Adolf Holzhausen S-sori, prin îngrijirea lui Gr. G. Tocilescu. De vânzare prin Librăria „Cartea Românească”, Bucureşti, 1931, p. III. Prezintă un deosebit interes informaţiile comunicate, în continuare, de I. Bianu: „Răposatul Tocilescu, ajungând la cunoştinţa descoperirii, a comunicat-o lui D. Sturdza, care era ministru şi, cu zelul lui obişnuit pentru cele istorice, a dispus şi s-a făcut fotografierea tuturor documentelor, în două exemplare, urmând ca un exemplar să fie dat Academiei, iar Tocilescu să păstreze un exemplar, după care să pregătească publicarea lor (…). Tocilescu pregătea publicarea textelor şi

- 271 -

Wiesbaden nouăsprezece documente, toate scrisori domneşti şi boiereşti adresate judelui şi pârgarilor din Braşov. Ele fuseseră înstrăinate din arhivul oraşului înainte de noua lui orânduire, pe când predecesorii d-lui Stenner sau nu ştiau de existenţa lor sau nu bănuiau importanţa acestor acte, pe care ei nu le puteau înţelege şi de care presupuneau, cel mult, că sânt «valahe»”6. Descriind, pe scurt, conţinutul ediţiei lui Dimitrie A. Sturdza, Ioan Bogdan conchidea: „Broşura d-lui Sturdza e foarte importantă prin frumoasele facsimile de documente şi peceţi şi prin reflexiunile ce conţine asupra celor două steme ale domnilor români”. Cele trei planşe în culori reproduc 5 documente slavo-române din secolul al XV-lea, ale căror traduceri au fost realizate de B. P. Hasdeu (p. 7 – 12). Întrucât niciuna nu era datată, iar cronologia domnilor (cu nume uneori identice) a putut fi stabilită abia după cercetările detaliate ale lui N. Iorga, de la începutul secolului al XX-lea, Ioan Bogdan a reuşit să le atribuie cu exactitate (1902, p. V – VI) şi să le tipărească în ediţia din 1905, însoţindu-le de traducerea revizuită şi de note explicative. Acestea sunt, în ordine cronologică:

1) Scrisoarea lui Alexandru Aldea, unul din fiii lui Mircea cel Bătrân, databilă în 1432, mai, prin care cere braşovenilor ajutor grabnic împotriva turcilor (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa III şi p. 9 – 10; Fond B.A.R. XXI/202, trecut în 1974 la Arhivele Naţionale ale României, Documente Istorice XXI/202; I. Bogdan, Documente, nr. XIX, p. 40 – 417).

2) Scrisoarea aceluiaşi domn, databilă 1431, martie – 1436, decembrie, către Bratul al lui Sumarin, căruia-i porunceşte să înapoieze lui Lal calul ce i l-a luat (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa III şi p. 9; Fond B.A.R., XXI/201, trecut la A.N.R. Documente Istorice XXI/201; I. Bogdan, Documente, nr. XXIX, p. 498).

3) Scrisoarea lui Vlad Dracul, databilă în anii 1437 – 1446, către pârgarii braşoveni, cărora le cere să dea crezare celor ce va spune trimisul său,

traducerea lor cu ajutorul câtorva slavişti, cum erau d-l profesor Stoica Nicolaescu, care a colaborat şi la transcrierea textelor originale şi la traducerea lor, răposatul profesor Pol. Sârcu, născut român basarabean şi ajuns profesor la Universitatea din St. Petersburg, d-l E. Kozak, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi” (p. IV; vezi, de asemenea: Damian P. Bogdan, Diplomatica slavo-română, în Documente privind istoria României. Introducere, Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956, p. 15). 6 Ca şi alte documente înstrăinate – precizează I. Bogdan, în nota 3 (p. X) – , acestea au fost în posesia „lui Freihen von Reden (…). Vezi însemnările din dosul documentelor cu signatura 201/XXI, 202/XXI, 204/XXI”. 7 Reprodusă ulterior: St. Nicolaescu, Domnia lui Alexandru Vodă Aldea, fiul lui Mircea Vodă cel Bătrân, Bucureşti, Cartea Românească, 1922 (Extras din „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, XVI, 1922), p. 23 – 24; 534 documente, nr. 23, p. 30; Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, Volumul I (1222 – 1456), întocmit de Acad. Ştefan Pascu, Constantin Cihodaru, Konrad G. Gündisch, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, nr. 191, p. 290 – 291. 8 Reprodusă ulterior: St. Nicolaescu, Domnia lui Alexandru Vodă Aldea, p. 40 – 41; 534 documente, nr. 22, p. 29; D. R. H., B, Ţara Românească, Volumul I (1247 – 1500), întocmit de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Bucureşti, Editura Academiei, 1966, nr. 71, p. 132 (cu bibliografia anterioară).

- 272 -

Radul (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa II şi p. 7; Fond B.A.R., XXI/200, trecut la A.N.R. Documente Istorice XXI/200; I. Bogdan, Documente, nr. LXII, p. 85; „mai curând, de la începutul, decât de la sfârşitul domniei” – notă similară celor de la documentele LX şi LXI, p. 84 – 859).

4) Scrisoarea lui Basarab Laiotă, databilă în 1476, prin care acesta reproşează pârgarilor braşoveni că îi opresc transporturile de scuturi, arcuri, fier, diverse arme şi toate mărfurile (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa I şi p. 11 – 12; fond B.A.R., XXI/204, trecut la A.N.R. Documente Istorice XXI/204; I. Bogdan, Documente, nr. CII, p. 128 – 12910).

5) Scrisoarea lui Vlad Călugărul, din 16 iulie, într-unul din anii 1491 – 1495, către judele şi pârgarii braşoveni, cărora le cere să dea crezare celor ce va spune trimisul său, Tudor logofătul (D. A. Sturdza, Dare de seamă, planşa II şi p. 11; Fond B.A.R. XXI/203, trecut la A.N.R. Documente Istorice XXI/203; I. Bogdan, Documente, nr. CLX, p. 195 – 19611).

După aceste 5 scrisori slavo-române, D. A. Sturdza publică 7 scrisori domneşti în limba română, trimise pârgarilor braşoveni de: Matei Basarab (9 mai 1651), Vasile Lupu (13 octombrie 1652), Gheorghe Ştefan (16 mai 1658), Constantin Brâncoveanu (8 aprilie 1701), Constantin Mavrocordat (3 august 1745) şi Grigore II Ghica (11 martie1749 şi 14 august 1752), precum şi alte 6 scrisori ale unor boieri, din anii 1651 - 176112.

Vom încheia scurta noastră evocare, reproducând din nou, după fotocopia lui D.A. Sturdza, primul document dintre cele cinci slavo-române, care se dovedeşte a fi, în acelaşi timp, întâia dintre scrisorile – zece păstrate – trimise de Alexandru Aldea, domn al Ţării Româneşti (martie 1431 – 1436), autorităţilor braşovene, timişorene şi sibiene în răstimpul mai 1432 - decembrie 143313. Valoarea lor informativă a fost subliniată de Ioan Bogdan, în ediţiile sale (1902, p. 25 – 34; 1905, p. 40 – 54), apoi de Stoica Nicolaescu (1922, p. 11 – 47) şi, evident, de autorii sintezelor istorice din deceniile următoare.

Astfel, de exemplu, Constantin C. Giurescu scria, în Istoria Românilor: „Faptul că Aldea luase domnia numai cu ajutor moldovean (…), apoi apropierea care survenise în ultimul timp între Alexandru cel Bun şi Sigismund al Ungariei, ceea ce însemna constituirea unui grup important şi solidar de forţe creştine, făcură pe sultanul Murad să ordone în vara anului 1431 o expediţie împotriva Ţărilor Româneşti. Aldea ar fi vrut să reziste: dovadă sunt scrisorile succesive şi aproape disperate pe care le

9 Reprodusă ulterior: 534 documente, nr. 53, p. 53; D. R. H., D, vol. I, nr. 231, p. 329. 10 Reprodusă ulterior: 534 documente, nr. 99, p. 94 – 95. 11 Reprodusă ulterior:534 documente, nr. 166, p. 160. 12 Dare de seamă, p. 12 - 23; al 19-lea document este o scrisoare a Anei Bornemisza, principesă a Transilvaniei către Martin Kérei (25 august 1685; vezi p. 18). 13 Vezi, D. R. H., D, I, nr. 192 – 195, 197, 199, 200, 203, 204, p. 291 – 300 (cu bibliografia anterioară, în primul rând, I. Bogdan, Documente).

- 273 -

trimite braşovenilor” (urmează ample citate din aceste scrisori, însoţite de relatarea dramaticelor evenimente, până în 1436)14.

Pentru a permite, în acelaşi timp, utilizarea documentului şi de filologi, interesaţi de aspectele lingvistice, recurgem la o transcriere mai riguroasă decât cea a lui Ioan Bogdan (continuată în D.R.H., B şi D, de P. P. Panaitescu, Damaschin Mioc şi de alţi istorici), dar mai practică decât cea aplicată de St. Nicolaescu, P. Sârcu şi E. Kozak, complicată prin literele suprascrise şi încărcată de accente şi „spirite” (de sorginte grecească, inutile): coborâm în rând, între paranteze rotunde, literele suprascrise, fără a completa pe cele absente în formele abreviate (susceptibile uneori de două sau trei interpretări); într-un caz, recurgem, ca şi ceilalţi editori, la paranteze drepte, pentru a completa două litere omise din neatenţia diacului scriitor.

Traducerea noastră reia, cu unele îmbunătăţiri, pe cea din D.R.H., D, tributară, la rândul ei, celei a lui I. Bogdan. În particular, supranumele „domnesc” („monarhic”) Û›anß,abreviat Û·, îl redăm în forma Io[an], şi nu Io – generatoare de o gravă confuzie15 –, acceptând explicaţia cea mai simplă, dată de Ioan Bogdan: Û· a trecut în titlul domnilor munteni pe cale diplomatică sau paleografică (…), mai întâi în documente, ca o imitaţie a documentelor bulgare, şi apoi în alte monumente scrise” (de la domnii munteni s-a extins mai târziu la cei moldoveni). În statul de la sudul Dunării, în timpul dinastiei Asăneştilor – care erau, cum se ştie, vlahi sau români16 –,

14 Istoria Românilor, II, Partea întâi, ed. 4, rev. şi adăug., Bucureşti, FRLA, 1943, p. 6 – 7; vezi, de asemenea, N. Iorga, Istoria Românilor, Vol. IV, Bucureşti, 1937, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, p. 33 – 34; Academia Română, Istoria Românilor, Vol. IV, Redactori responsabili: Acad. Ştefan Ştefănescu şi Acad. Camil Mureşan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 310 – 311. 15 „La noi se va fi stabilit, prin etimologie populară, o legătură cu pronumele io = eu, mai ales că multe documente slavone aveau mϑ (= noi) înaintea numelui domnitorului de la care emană documentul” (Dicţionarul limbii române, Tomul II, Partea I, F – I, redactor responsabil: Sextil Puşcariu, redactori Theodor Capidan ş.a., Bucureşti, Academia Română, 1934, p. 882; citat de Emil Vârtosu, în ampla monografie, Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi Moldova până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1960, p. 77 – 78; vezi de asemenea: Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei – Letopiseţul lui Ştefan cel Mare, ediţie îngrijită … de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 56 – 57, nota 78). 16 În urma răscoalei anti-bizantine a locuitorilor din Munţii Balcani, „care mai înainte se numeau misieni, iar acum îşi zic vlahi” (Nicetas Choniates), conduşi de fraţii Petru şi Asan, cărora li s-a alăturat populaţia bulgară şi cumană, s-a constituit statul româno-bulgar, în 1185 – 1186. Celor doi le-a urmat gloriosul frate mai mic, Ioniţă (1197 – 1207), iar apoi fiii şi nepoţii lui Asan, până la mijlocul secolului al XIII-lea; vezi, P. Diaconu, Şt. Ştefănescu, Românii de la sudul Dunării. Statul româno-bulgar, în Istoria Românilor, Vol. III, coordonatori: Acad. Ştefan Pascu, Acad. Răzvan Theodorescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, p. 427-438. „Izolaţi de restul romanităţii răsăritene, (…) însuşindu-şi limba de cultură, formele şi ritmurile vieţii politice şi spirituale impuse de statul şi biserica bulgară, românii din cuprinsul ţaratului, asemenea dinastiei pe care i-au dăruit-o, şi-au pierdut treptat identitatea etnică, s-au topit în masa, superioară şi numeric, a poporului bulgar” – conchide Nicolae-Şerban Tanaşoca, în studiul O problemă controversată de istorie balcanică: participarea românilor la restaurarea ţaratului bulgar (Anca Tanaşoca, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria

- 274 -

numele Ioan a fost purtat de unii dintre ei, începând cu Ioniţă, fiind apoi „adoptat de ţarii celorlalte dinastii”, devenind, cu timpul, „un simplu simbol înaintea titlului” 17.

Scrisoarea lui Alexandru Aldea către braşoveni <1432, mai>

† Û· AleÙa(n)drß voevoda i g(s}d)nß vßsei Zemi Ágrovlaxïiskoi, s}nß Mirça

velikaago voevodh, piÎe(t) g(s}d)vo mi braÎovhn›(m) vßsh(m), prßgare(m) i sirako(m), i Zemi Brßse mno(g) z(d)ravïe i radovanïe kakoto moi(m) prïatelh(m) i bratïa(m).

T›(g) radi, zde prïidoxø vaÎa bratïa i vidhxø sß ›çima moi Èivo(t), na wo stoø azß dn}ß i no(w).

T›(g) radi, da znae(t) vaÎa ml}(s)tß, pone(È) stoø(t) 1d˜1 g(s)}p(d)ri velik¥ sß voisk¥ gotovi ¨ Drßstrß na D¨na(v), Feri(z) bh(g) i Azb¨ga i Karaça bh(g) i Balaba(n) bh(g), a dr¨ga voiska stoi na Pirgo(s), a velik¥i cr}ß Am¨ra(t) bh(g) e(s) tri dn}i xo(d) ›(d) mene.

T›(g) ra[di], moa bratïa, aze sß vami mogø, a be(z) va(s) ne mogø stanøti prh(d) nimi; nø se sßberete i stoite gotovi, da e vß koi ça(s) ftasa re(ç) g(s}d)va mi, vß toi ça(s) da doidete. I pak¥ wo vi rekø(t) vaÎa bratïa, da i(x) ver¨ete.

I B}ß vi ve(s)li(t). † Û· AleÙan(d)r´ v›ev(da), mil(s)tïø bÈ}ïeå g(s}d)n´. [Adresa pe verso] † BraÎovhn›(m) vßshmß i Zemi Brßse.

Traducerea

+ Io[an] Alexandru voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei18, fiul lui Mircea marele voievod, scrie domnia mea tuturor braşovenilor, pârgarilor şi locuitorilor, şi Ţării Bârsei multă sănătate şi bucurie, ca unor prieteni şi fraţi ai mei.

Deci, au venit aici fraţii voştri şi au văzut cu ochii lor traiul meu, cum stau [de veghe] zi şi noapte.

romanităţii balcanice, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 2004, p. 117 – 154, cu istoricul cercetărilor şi o bogată bibliografie românească, bulgară şi din alte ţări; citatul la p. 119). 17 Vezi: Ioan Bogdan, Û· din titlul domnilor români, în Scrieri alese, p.146-158 (citatele la p. 154 şi 152; vezi şi notele, p. 667 – 669); iniţial, articolul a fost publicat în „Convorbiri literare”, XXIII, 1889, nr. 9, decembrie, p. 721 – 738. Anterior, de această chestiune se ocupase B. P. Hasdeu: Comentariul asupra titlului domnilor români: Û› gospodar şi voevod, în revista „Buciumul”, I, 1863, nr. 111 şi 119, 24 sept. şi 3 oct., p. 441 – 443 şi 474 – 475, studiu reprodus în Scrieri istorice, ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu, Vol. I, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p. 169 – 186 (vezi şi Introducere, p. XXVIII). În deceniile din urmă, după monografia lui Emil Vârtosu, menţionată mai sus, în nota 15, Ştefan S. Gorovei a publicat un articol postum al lui P. P. Panaitescu: Io din titlul domnilor români, extras din „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol »”, XXIV/2. 1987, 10 p. 18 Ţara Românească; termenul Ungrovlahia (Vlahia de lângă Ungaria) a apărut în cancelaria Imperiului Bizantin şi a Patriarhiei din Constantinopol, pentru a o deosebi de alte Vlahii (teritorii locuite de români la sudul Dunării), ca şi de Moldovlahia.

- 275 -

Deci, să ştie milostivirea voastră că stau cu oştile pregătite 4 domni mari, în Dârstor, la Dunăre – Feriz beg şi Azbuga şi Caracea beg şi Balaban beg19 - , iar altă oaste stă la Turnu, iar marele împărat Amurat beg20 este la trei zile de mers până la mine.

Deci, fraţii mei, eu cu voi pot, iar fără voi nu pot sta înaintea lor; ci adunaţi-vă şi fiţi pregătiţi, ca în ceasul când va veni vorbă de la domnia mea, în acel ceas să veniţi. Şi iarăşi, ce vă vor spune fraţii voştri, să-i credeţi. Şi Dumnezeu să vă bucure. + Io[an] Alexandru voievod, din mila lui Dumnezeu domn. [Adresa pe verso] Tuturor braşovenilor şi Ţării Bârsei.

Zusammenfassung Der Beitrag spricht über die Sammlung von rumänischen Urkuden in

slawischer Sprache, die sich in Wiesbaden befand und der Rumänischen Akademie von Dimitrie A. Sturdza geschenkt wurde. Es geht um 19 Urkunden, die ursprünglich aus dem Kronstäder Archiv gestammt hatten, die Dimitrie A. Sturdza in einem Antiquariat in Wiesbaden erwarb. Eine Broschüre über diese wiedergefundenen Urkunden mit schönen Faksimiles ist auch ihm zu verdanken. Der berühmte Slawist Ioan Bogdan veröffentlichte diese Informationen in der Einleitung seiner Arbeit über slawisch-rumänischen Urkunden über die Beziehungen der Walachei zu Siebenbürgen und vor allem zu Kronstadt.

Die fünf Tafeln in Farben aus der erwähnten Broschüre werden von dem Autor vorgestellt und besprochen. Auch wird für die erste Urkunde vom Mai 1432, durch Alexandru Aldea ausgestellt, einen der Söhne von Mircea dem Alten, eine neue Transkription und die Übersetzung vorgeschlagen.

19 Firuz beg „a comandat expediţia din 1421 în Transilvania (…), a căzut în luptele de la 1442” cu Iancu de Hunedoara; Caragea beg „pare a fi Kharadj, Karadja, care la 1431 încheie (…) armistiţiul cu Radoslav, solul lui Sandalj din Bosnia”; Balaban beg „stăpânea Croia (în Albania), pe la 1432 şi Avlona, pe la 1425” (nota lui Ioan Bogdan, Documente, XIX, p. 41) 20 Sultanul Murad II (1421 – 1444)

- 276 -

DOUĂ DOCUMENTE SLAVO-ROMÂNE

Mirela COMĂNESCU

Continuăm publicarea unor documente slavo-române care au intrat de curând

în posesia Arhivelor Naţionale prin Comisia de Achiziţii şi care întregesc tezaurul documentar al instituţiei. Primul dintre ele este o carte domnească de la Alexandru Coconul vv., din anul 1626, prin care întăreşte mănăstirii Sinaia şi egumenului Macarie un loc domnesc în dealul mănăstirii. Vorbeam şi în numărul trecut al revistei „Hrisovul” despre mănăstirea Sinaia din Bucureşti, care apare foarte rar cu acest nume, în doar câteva documente, în rest ea fiind trecută cu numele hramului, Sfânta Ecaterina. Pentru că această denumire ni s-a părut extrem de interesantă, am început o documentare mai profundă referitoare la această veche mănăstie care a fost clădită de către Ivaşco Golescu mare vornic, în timpul domniilor lui Alexandru Mircea şi a fiului său, Mihnea Turcitu, fiind probabil terminată în 1578-15791. Ne propunem, ca pe viitor, să realizăm o monografie a acestei mănăstirii, în prezent biserica Sfânta Ecaterina fiind arondată Seminarului Teologic din Bucureşti. Deja am adunat un destul de bogat material bibliografic şi documentar care ne permite să acoperim istoria acestui vechi locaş de cult bucureştean.

Acelaşi egumen al mănăstiri, numită atunci Sfânta Caterina, apare ca martor într-un document emis în Bucureşti, la 17 iulie 1624, prin care Ianiu judeţ cu 12 pârgari şi toţi bătrânii oraşului Bucureşti adeveresc că Atănasie, egumenul mănăstirii Sfânta Troiţă, a cumpărat de la jupânul Stanciu două locuri de prăvălie în Bucureşti2.

Cel de al doilea document de care ne ocupăm provine din cancelaria lui Matei Basarab şi este o întărire a trei răzoare de vie în dealul Bucureştilor, pe care boierul domnului, Loiz clucer, „fiind fără fii şi străin”, le face danie mănăstirii Plumbuita şi egumenului Calinic. 1 Nicolae Stoicescu, Repertoriul monumentelor din Bucureşti, p. 278. 2 Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, vol. III (1621-1632), p. 194-195.

- 277 -

Ml˜stïeü bȘïeÓ î· Aleºsan(d)r¨ voevo(da) i g(sd)˜nß vßs›(i) jemle Á(g)rr(›)vlaxïi(s)koe sn˜ß velikago i prhdobr˜ag poko(i)nn›(m) î› Ra(d)¨(l) voevo(da) Davat g(s˜d)vo mi sïe povelhnïe g(s˜d)vo mi sto˜m¨ bÈ(s)˜tvnhi mona(s)ti(r) gl˜emi Sinaæ i(j) do(l) varo(Î) B¨k¨rewï idh(È) e(st) xra(m) st˜a Ekaterina æ(È) e(st) meto(x) na Velika Sinae ›(t) St˜a Gor˜a i ›c˜¨ eg¨mena Makarïe i vßsh(m) innoko(m) elici Èiv¨wi(x) vß ›bithli toe æko(È) da e(st) sto˜m¨ mona(s)ti(r) edi(n) me(s)to po dh(l) æ(È) e(st) po(d)olh sß(s) ploto(v) vinogra(dï)e st˜hi mona(s)ti(r) igdhÈe e(st) bi(l) vinogra(d) g(s)˜p(d)ka dori ¨ vo(d) i sß(s) voda vßsa(x) ›t ›boü strannove(x) i me(s)to da se (j)nae(t) ¨ dlß(g) ›(t) vrßtogra(d) po dh(l) ¨ go(r)ni sȘeni .r˜k. po(d)olh sß(s) voda i ¨ go(r)ni i(j) do(l)ni æko(È) da moÈe(t) st˜a mona(s)ti(r) sßtvoriti(s) vo(d)nic¨ ›(t) ›ba stranne(x) ja vo(d) i da ima(t) me(s)to ¨ Îiro(t) ›(t) vamo ja vo(d) ›(t) na(d) Dvora g(s)p(˜d)ka dokle igde(È) doide s¨xa grßlß a awe li(È) prolivaü(t) så voda nhkogda ra(dï) jßgas¨(l) vo(d)nicïi da ne ima(t) ni(x)to trhb¨ sßprhti(s) ili sßtvoriti karanïe po(ç)to ra(dï) e(st) bi(l) vß(s) mhsto vß(s) g(s)p˜(d)k¨ jane(È) to(g) me(s)to vi(Î) pi(s) bilo e(st) me(s)to g(s)p˜(d)k¨ drh(v)n¥(x). Ta(È) kßda e(st) bi(l) nn˜h vß dn˜ïe g(s˜d)v mi a g(s˜d)vo mi sß(m) da(l) i pom(i)lova(l) po st˜a mona(s)ti(r) Sinaæ s´(s) to(g) me(s)to vi(Î) reçe(n) da e(st) sto˜m¨ mona(s)ti(r) ja dh(dï)no i vß ¨krhplenïe i ja piw¨ ra(dï) j(d)ravïe g(s˜d)v mi i ra(dï) dΘa mi pokoenni(m) roditelïe(m) g(s˜d)v mi ï› Ra(d)¨(l) voevo(d) i ra(di) dΘe mt˜i g(s)p˜(d)vo mi g(s)p˜(d)Èa Argira i napisovaÎe(s) na sto˜ü Èrßtß(v)ni(k) na st˜a mona(s)ti(r) Sinaæ ›t St˜a Gora. Sego ra(dï) g(sd˜)vo mi pom(i)lovaxo(m) po st˜a mona(s)ti(r) vi(Î) reçena dh(dï)no i vß ›xa(b) i ne›(t)nigo(È)do nepokolhbi(m) pori(j)mo g(s˜d)vo mi.

Ewe(ı) i jaklinanïe po(s)tavi(x) g(s˜d)vo mi po ›Îe(s)tvïa g(s˜d)vo mi kogo i(j)bere(t) g˜ß b˜ß biti g(s)p˜(d)rß biti g(s)p˜(d)rß jemle Vla(Î)koe ili ›t sr(d)˜çna goploda g(s˜d)vo mi ili ›t sßro(d)ni(k) nΘe ili po grhse(x) nΘe ili ›t inni plhmeni(k) da awe po(ç)te(t) i ponovi(t) i ¨tvrßdi(t) sïe kni(g) g(s˜d)vo mi ja milovanïe to(g) g˜ß B˜ß da ga po(ç)te(t) da sßxrani(t) vß g(sd˜)vh ego i a vß b¨d¨wi(x) vhce(x) dΘa ego. A awe li Èe nepo(ç)te(t) i neponovi(t) i ne¨krhpi(t) sïÓ kni(g) g(s˜d)vo mi an¨ popere(t) i rajore(t) i isxabi(t) sïÓ kni(g) i pomhna g(s˜d)vo mi i ja›(b)venïe ›(s)tavi(t) to(g) da e(st) trßkle(t) i anatema i af¨risa(n) ›(t) ti˜ï st˜i ›c˜i e(È) s¨(t) vß Neke(i) i da ima(t) ç(s˜)tïü s´(s) î¨da i s´(s) Arïå i sß innimi nevhrnïi ï¨dei e(È) v´jßpi(Î) na(d) krß(v) G˜a Bg˜a i sp˜sa nΘego  X˜a i rekß(t) vß(j)mi v <ß>(j)mi ra(s)peni e(g) i krß(v) ego na(d) nix i na(d) çeda i(x) e(st) i s¨de(t) vß vhki amin. SeÈe ¨bo i sve(d)etelïi po(s)tavi(x) g(sd˜)vo mi Ȩpa(n) Papa ve(l) d<vor>, i <È>¨pa(n) Fïera ve(l) l›˜(g) i Ȩpa(n) B¨ji(n)ka ve(l) vi˜(st) i Ȩpa<n> <M>ixa velikïi spa˜(t) i Ȩpa(n) Va(r)tolomi ve(l) sto˜l i Brat¨l ve(l) kom˜s i Apo(s)to(l) ve˜(l) pe˜(x) i Ȩpa(n) Ko(s)ta(n)di(n) ve(l) po(s˜t) i i(s˜) Fïera ve(l) l›(g)˜fe(t) i napisaxo(m) a(j) Lepßda(t) l›˜(g) sß(s) po¨çenïæ Sime(v) v˜torï i lo(g)fe(t) vß gra(d)¨ B¨k¨re(w) m(s˜)ca apri(l) k˜v dn˜i i ›(t) Adama do nn˜h te(ç)˜nïa lhto(m) vß lh(t) #jr˜ld.

î„ ALEÙANDRÁ V„EV„DA ML‹STîÜ Bˇ‹IÜ GS‹DN

- 278 -

Din mila lui Dumnezeu, Ioan Alexandru voievod şi domn a toată Ţara

Românească, fiul marelui şi preabunului răposat Io Radul voievod, dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri numite Sinaia din jos de oraşul Bucureşti unde este hramul Sfintei Ecaterina care este metoh la Marea Sinae de la Sfântul Munte şi părintelui egumen Macarie cu toţi călugării câţi locuiesc în acel locaş, ca să-i fie sfintei mănăstiri un loc pe deal care este alături cu gardul viei sfintei mănăstiri, unde a fost via domnească până la apă şi cu apa toată din ambele părţi. Şi locul să se ştie în lung de grădină pe deal în sus, stânjeni 150, alături cu apa şi din sus şi din jos ca să poată sfânta mănăstire să facă moară din ambele părţi de apă şi să aibă loc în larg din vama de apă de la Curtea Domnească până unde ajunge gârla uscată, iar dacă se varsă apa vreodată pentru zăgazul morii să nu aibă nicio treabă de pâră sau să facă plângere pentru că a fost tot locul tot domnesc, pentru că acel loc mai sus scris a fost loc domnesc vechi. Iar când a fost acum, în zilele domniei mele, iar însuşi domnia mea am dat şi am întărit pe sfânta mănăstire Sinaia cu acest loc mai sus scris ca să-i fie sfintei mănăstiri de deadină şi de întărire şi de hrană pentru sănătatea domniei mele şi pentru sufletul răposatului părintelui meu Io Radul voievod şi pentru sufletul mamei domniei mele doamna Arghira şi să ne scrie la Sfântul Jărfetnic la Sfânta mănăstire Sinaia de la Sfântul Munte. Pentru aceea domnia mea am miluit pe sfânta mănăstire Sinaia mai sus spusă cu deadină şi ohabă şi de nimeni neclintit după porunca domniei mele.

Încă şi blestem pune domnia mea, după trecerea domniei mele, pe cine va alege Domnul Dumnezeu să fie domn al Ţării Româneşti sau din rodul inimii mele sau din neamul nostru sau, după păcatele noastre, sau din alt neam, dacă va cinsti şi va înnoi şi va întări această carte a domniei mele de miluire, pe acela Domnul Dumnezeu să-l cinstească şi să îl păzească în domnia lui şi în viaţa viitoare, sufletul lui, iar dacă nu va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele, ci va călca şi va strica şi va distruge această carte a domniei mele şi pomana domniei mele şi să rămână pentru uitare, acela să fie blestemat şi anatema şi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sunt în Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu alţi necredincioşi iudei care au strigat asupra sângelui Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi au spus: „Luaţi-l, luaţi-l” şi sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor şi blestemat în veci, amin. Încă şi martori pune domnia mea: jupan Papa mare vornic, jupan Fiera mare logofăt şi jupan Buzinca mare vistier şi jupan Mihai mare spătar şi jupan Vartolomi mare stolnic şi Bratul mare comis şi Apostol mare paharnic şi jupan Costandin mare postelnic şi ispravnic Fiera mare logofăt. Şi am scris eu Lepădat logofăt cu învăţătura lui Sima al doilea logofăt, în oraşul Bucureşti, luna aprilie 22 zile, şi de la Adam până acum trecerea anilor în anul 1626 (7134).

Io Alexandru din mila lui Dumnezeu domn. DANIC, Documente munteneşti, CCXX/2.

- 279 -

Original slavon, 46x32, puţin pătat şi rupt la îndoituri, invocaţia simbolică, iniţiala şi monograma în chinovar, semnătura domnului, sigiliu timbrat.

Ml(s){tïü bÈï{eÓ î· Mate(i) Ba(s)ara(b) voevo(dï) i g(s{d)nß vßs›(i) jemle

U(g){grr(›)vlaxïi(s)koe dava(t) g(s{d)v mi sïi povelhnïi g(s{d)v mi st{h(i) b(ı)stvnïi mona(s)ti(r) naricaemago Pl¨mb¨(i)ta xra(m) st{i(i) î›a(n) i ›c{¨ eg¨mena Kalini(k) i vsh(m) inok›(m) elici ıiv¨(w) vß ›bithle toi æko(ı) da e(st) st{hi mona(s)ti(r) viÎ re(ç)na e(d)na vinogra(d)¨ j(d)e ¨ dhl¨(l) B¨k¨re(w)l›(m) tri rßjoare elika i(j)bere(t) se pone(ı) sïi vi(Î) re(ç)ni tri rßjoare ›(t) vinogra(d)¨ bili s¨(t) po(k)peni ›(t) bolhri(n) g(s{d)v mi Loij¨ klÓ(ç) ›(t) na Da(t)ko sn{ß Gß(r)ba(ç) kß{pi(t) po n›(v)ci gotovi i sß(s) japi(s) ›(t) prodanïe. A poto(m) kßda e(st) bi(l) n{nh vß dn{i g(s{d)v mi a Lo(i)jo kl{ü(ç) ›(n) s¨(w) edi(n) bolhri(n) be(j) sn{i i strane(n), ›(n) smotri(l) i priloÈi(l) sïa vi(Î) re(ç)na vinogra(d)¨ ¨ st{a(i) mona(s)ti® Pl¨(m)b¨(i)ta ra(dï) pomhna i ra(dï) dÎ{¨ em¨ i sß(s) japi(s) ›(t) r¨ka ego ›(t) m(i)lovanïe sß(s) velikoe kle(t)vo i sß(s) mnoqi bolhri sve(dï)tel(i) napisani vß japi(s) po im ç(s)thiÎo(m) i prh›sveweno(m¨) ›c{¨ I(g)natïe i Gï›(r)ma kl{ü(ç) i D¨(mï)tra(Î)ko po{(st) sn{ß Nek¨le(i) vi({st) i Bo(r)ça dv{o(r) i T¨(d)¨r¨ st{o(l) i pro(çi) bolhri i po(s)tavi(l) Lo(i)j› kl{ü(ç) i kle(t)vo ko(g){o ›(t) sßro(d)ni(k) ego lÓ(b) sn{ß, lÓ(b) bra(t) se(s)tr¨ vare dr¨(g) çlk{ß se xoke(t) pok¨si(x) ra(j)dra(l) i popere(t) pomhna i m(i)lovanïe eg(o) to(g)da b¨(dï) trßkle(t) i anatema ›(t) ti{ï ›c{i eÈe s¨(t) vß Nikïi. Seg(o) ra(dï) da(x) i g(s{d)v mi st{h(i) i b(È{s)tvnïi mona(s)ti(r) Pl¨(m)b¨(i)ta æk›(È) da e(st) st{hi mona(s)ti(r) sïi vi(Î) re(ç)ni tri r´joare ja vi(no)gra(d)¨ ›(t) dh(dï)no i vß ¨tvrß(È)denïe a Lo(i)jo klü(ç) da b¨(dï) ve(ç)noe vß(s)po(mi)nanïe i ne›(t)ko(g)oÈ(d)› nepokolhbi(m) po ri(j)mo g(s{d)v mi. Se(È)e i sve(dï)te(li) po(s)tavi(x) g(s{d)v mi Ȩpa(n) Xrija ve{(l) ba(n) Krale(v)ski i pa(n) îva(Î)ko ve{(l) dv{o(r) i È(¨)pa(n) Gligorïe ve{(l) lo{(g) i Ra(d)¨(l) ve{l vi(st)æ(r) i Preda ve{(l) sp{a(t) i Vasilïe ve{(l) sto{(l) i B¨ji(n)ka ve{(l) komi(s) i V¨(ç)na ve{(l) pe{(x) i Ȩpa(n) Ko(s)ta(n)di(n) ve{(l) po{(st) i i{(s) Ȩpa(n) Glig›rïe ve{(l) lo{(g).

I aj D¨(mï)tr¨ naçe(r)ta(x) vß na(s)to(l) gra(d) B¨(k)¨rewi m(s){ca ünïe k<i> dn{i i ›t Ada(m) do nn{h v l(ht) #j}rm}}e.

î› Mateü v›ev›da mlstïÓ b}ÈïÓ gsp}dnß Din mila lui Dumnezeu, Io Matei Basarab voievod şi domn a toată Ţara Ungrovlahiei, dă domnia mea această poruncă a domniei mele sfintei şi dumnezeieştei mănăstiri numită Plumbuita, hramul Sfântului Ioan şi părintelui egumen Calinic şi tuturor călugărilor câţi locuiesc în acel locaş, ca să-i fie sfintei mănăstiri mai sus spusă o vie aici în dealul Bucureştilor, trei răzoare cât se va alege, pentru că aceste mai sus spuse răzoare de vie au fost cumpărate de boierul domniei mele, Loiz clucer, de la Datco, fiul lui Gărbaci căpitan, pe bani gata şi cu zapis de vânzare. Iar apoi, când a fost acum în zilele domniei mele, iar Loiz clucer, el fiind un boier fără fii şi străin, el a căutat şi a aşezat această mai sus spusă vie la sfânta mănăstire Plumbuita pentru pomană şi pentru sufletul lui şi cu zapis de la mâna lui de miluire cu mare blestem şi cu mulţi boieri martori scrişi în zapis pe nume cinstiţii şi prea-sfinţii părintele Ignatie şi

- 280 -

Ghiorma clucer şi Dumitraşco postelnic, fiul Neculei vistier, şi Borcia vornic şi Tuduru stolnic şi alţi boieri, şi a pus Loiz clucer şi blestem, care din neamul lui, fie fiu, fie frate, soră, orice alt om dacă va îndrăzni să strice şi să calce pomana şi mila lui, acela să fie blestemat şi anatema de la 318 părinţi care sunt în Nicheia. De aceea a dat şi domnia mea sfintei şi dumnezeieştei mănăstiri Plumbuita ca să-i fie sfintei mănăstiri aceste mai sus spuse trei răzoare de vie de deadină şi în întărire, iar lui Loiz clucer să fie veşnică pomenire şi de nimeni neclintit, după porunca domniei mele.

Încă şi martori am pus domnia mea: jupan Hriza mare ban al Craiovei şi pan Ivaşco mare vornic şi jupan Gligorie mare logofăt şi Radul mare vistiar şi Preda mare spătar şi Vasilie mare stolnic şi Buzinca mare comis şi Vucina mare paharnic şi jupan Costandin mare postelnic şi ispravnic jupan Gligorie mare logofăt. Şi eu, Dumitru am scris în cetatea de scaun Bucureşti, luna iunie, 28 zile, şi de la Adam până acum, anul 1637. DANIC, Documente munteneşti, CCXX/1. Original slavon, 40x28, puţin rupt la îndoituri, invocaţia simbolică, iniţiala şi monograma în chinovar, semnătura domnului, sigiliu timbrat. Cop., ms. 255, f. 263. Ediţii, Catalogul documentelor Ţării Româneşti, vol. IV (1633-1639), p. 464-465, reg. după o trad aflată în ms. 255, f. 263.

Zusammenfassung

Die Autorin veröffentlicht zwei slawisch-rumänische Urkunden aus der ersten Hälfte des 17. Jahrhunderts, die neulich durch das Rumänische Nationalarchiv erworben wurden. Es handelt sich einerseits um eine Bestätigung eines Stücks Land am Klosterhügel für das Kloster Sinaia und für den Abt Macarie und andererseits um eine Schenkung für das Kloster Plumbuita und den Abt Calinic.

- 281 -

CÂTEVA ACTE EMISE DE MARI DREGĂTORI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA

Pavel Mircea FLOREA Între emitenţii de documente din Ţara Românească din secolele XVI-XVIII,

un loc aparte îl ocupă marii dregători. În virtutea calităţilor oficiale şi atribuţiilor ce le aveau, unii dintre aceştia (marele ban, cu atribuţii largi pentru Oltenia, marele vornic ca al doilea dregător al Divanului, dar cum se va vedea mai jos, şi marele spătar) se implicau adesea în actul de judecată. Rezultatele hotărârilor luate erau consemnate în scris, de diecii din cancelariile proprii, fiind validate fie prin aplicarea unor sigilii oficiale ale dregătorului emitent1 fie prin semnătură autografă.

Similitudinile existente în formularul diplomatic al documentelor emise de marii dregători, cu rădăcini vizibile în cancelaria domnească, sugerează o continuitate în procesul de întocmire a acestora ceea ce implică existenţa unor structuri specializate în redactarea actelor de acest gen.

Din puţinele documente de acest fel ajunse până la noi am ales câteva păstrate în colecţii mai puţin accesibile cu scopul de a întregi informaţia privitoare la această categorie relativ rară de acte şi de a oferi cercetătorilor interesaţi posibilitatea lărgirii bazei de documentare.

1.

1665 (7173) iulie 7 Nica vătaf, ispravnicul scaunului Craiovei, scoate pe Mardarie cu ficiorii lui Dobre, Drăgulin şi Paraschiva din Corbeani de sub acuzaţia de omor.

Az, Nica vătah, ispravnicul scaunului Craiovei2. 1 Existenţa unor sigilii ale marilor dregători cu menţionarea în legendă a dregătoriei şi cu reprezentări ale personajului însoţit de atributele puterii sale, în câmp, sigilii diferite de cele personale constituie un argument serios în demonstrarea funcţionării unor cancelarii proprii ale acestora. Pentru acest subiect vezi: Constantin Moisil, Studii de sigilografie românească, în „Revista Arhivelor”, II (1927), nr 4. şi Emil Vârtosu, Marii dregători din Ţara Românească şi Moldova în sigiliile secolelor XVI-XVIII, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, an I, nr. I, (1950); 2 Nica vătaf, ispravnic al scaunului Craiovei apare ca emitent într-un alt document din 1668 (7176) iul. 31. prin care volniceşte pe Mircea arm şi alţii să stăpânească o moară în pace de către Bercea. (DANIC, Doc. Ist, CLXXXV/62. orig. Publicat de V. Cărăbiş, Documente de pe valea Jaleşului, Tg. Jiu, 1982 doc. 185, p. 199-200. şi într-o copie din 1848, mai 25, a unui act din 1665 (7173) aug. 25 cu dregătoria de vistier în loc de vătaf (posibil o coruptelă a

- 282 -

Dat-am această carte a noastră acestui om anume Mardarie cu ficiorii lui Dobre i Drăgulin i Paraschiva ot Corbéni ca să fie în pace de acum înainte de către toţi oamenii băneşti şi dintre ispravnici, de cătră nimini val sau bântuială să n-aibă pentru un fec<o>ru anume Stoica feciorul Stoicăi ot Bircii carele s-au întâmplat de au murit. Apoi s-au rădicat cuvente lui Mardarie cu feciorii lui cum că l-au bătut ei de au murit.

Deci întru aceaia noi am trimis de au adus pre Mardarie şi cu feciorii lui aicé la Scaun ca să dé sama. Şi după ce au venit aici ei s-au plânsu de dreptate cum nu l-au bătut ei nici măcar cu o palmă sau măcar cu cevaş şi pohtindu lége ţărăi.

Deci noi după obicéiul ţărăi datu-le-am lége 12 megiaşi de acolo din prejure. Deci când au fost la zi ei ş-au adus lége toată deplin aici la Scaun şi au mersu la sfânta biserécă şi au jurat pre sfânta <Evanghelie> Cum că n-au bătut pre acel fecior Mardarie cu feciorii lui ca să aibă foarte bună pace de către tot omul mai mult val să n-aibă căci au jurat şi s-au îndiriptat.

Într-alt chip să nu fie.

Pis iulie 7 vălét 7173 (1665).

Colecţie particulară, Original, hârtie, sigiliu ceară verde. Deteriorat parţial

copistului). privind o hotãrnicie a 6 boieri pentru moşia Pãrãşani. (DANIC, M-rea Căluiu, pachetul nr. XI/2; ms 722 f. 235.) Nica vătaf nu poate fi acelaşi cu Nica Grădişteanu deoarece intre 1663 apr. 5- 1668 iun. 17 acesta era clucer.

- 283 -

2. 1673 aprilie 21. Vintilă Bucşanu mare ban al Craiovei scrie sătenilor din

Minţi poruncindu-le să plătească viele căpitanului Tudosie. +Jupan Vintil<ă> vel ban Cralevschie3 Scris-am carte noastră voao satului Minţie. Facu-vă în ştiré pentru că aicé nainte noastră veni Tudosie capitan şi cu

portarul cari au fost rânduitu pentru vitile căpitanului Tudosie. Deci cuvântul mării sale lui vodă aşa iaste: cum să jure Tudosie căpitan pre

câte capete de vite nu să plinescu. Deci de va puté jura să-i pliniţi voi toate vitele lui. Deci iată că au jurat, şi au plătit jupâneasa Brânduşa stolniceasa de au dat taleri 21.

Deci iată că vă scriu să căutaţi de va fi fost şi ia amestecată într-acele vite, ia să plătés<că> şi ia cu voi la aceia pagubă, iar de veţi şti voi cum ia nu s-au amestecat la acele vite să căutaţi să plătiţi tot voi câtă pagubă s-au făcut, iar dumneaei să-i daţi napoi. Aceasta v-am scris şi într-alt chip să nu fie.

Aprilie 21 dni lét 1673 Biblioteca Naţională, Bucureşti, Colecţii speciale, CXXXI/3, orig. Hârtie, pecete ceară verde căzută.

3 Vintilă Bucşanu mare ban 1672 mart 16 – 1673 august 31.În stabilirea datelor legate de anii de exercitare afuncţiilor de către marii dregatori au fost folosite informaţiile din lucrarea lui N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1971

- 284 -

3.

1677 (7185) martie 17. Vâlcu Grădişteanu, mare vornic porunceşte la patru megiaşi să cerceteze pricina dintre săténii din Vărbilov cu unchiéşul Mihai din Slănic

+ Vâlcul vel vornic4. Scris-am cartea noastră voao 4 megiaşi anume: Stoica iuzbaşa ot Fundéni,

Vladul Căpăţâna ot Besté i Marin ot Paţă i Neagoe ot Paţa. Cătră aceata dăm în ştire pentru că aici înaintea noastră are pâră şi

întrebăciune săténii ot Vărbilov cu unchiéşul Mihai ot Slănic zicând săténii cum că ş-au pus unchiaşul Mihai o moară den sus den sat, <şi> n-au vrut să o puie unde au fost mai denainte vréme, ci în cari loc au pus acu neacă apa tot satul.

De cari lucru iată că se voiră de vă luară pre voi de naintea noastră, deci să-i căutaţi să v<ă> strângeţi toţi la un loc şi să luaţi séma şi să adeveriţi cum va fi cu direptul căzutu-sé unchiaşului Mihai a-ş pune moara acolo au nu i s-au căzut şi neacă pre săténi au nu nécă.

Ci precum veţi adevera cu sufletele voastre aşa să le aflaţi care scrisori la mâna lor aşijderé…<zic>.. săténii cum că <au f>ost cumpărat unchéşul Mihai 2 pământuri acolo într-acest sat făr ştiré lor, iar el zicé că au cumpărat cu voe lor din dând pentru acéle pământuri, aşa se cade cum de vor puté jura săténii cum n-au fost cumpărat cu ştirea lor, nici au prinsu ei de véste păn an, să aibă a-i întoarce banii, să fie unchéşul Mihai lipsit, iar de nu vor puté jura. atunci va ţiné unchéşul precum au cumpărat.

Acesta scriem. Mart 17, 7185 (1677). Vâlcul vel vornic. (m.p.)

Colecţie particulară, Original, hârtie.

4 Vâlcu Grădişteanu, fiul lui Bunea-Vălcu mare vornic 1674 ian 3 – mart 28; 1675 oct 4 – 1677 dec 30.

- 285 -

4. 1677 (7186) decembrie 15 Vâlcu Grădişteanu, mare vornic judecă pricina

dintre Hraniti fiul lui Gheorghe din oraşul de Floci şi Maria, mama sa vitregă. Vâlcul vel vornic, Dat-am cartea noastră de judecată lu<i> Hraniti snă Gheorghe ot varoş Floci

ot sud Ialomiţa pentru că a avot întrebăciune de faţă înaintea noastră cu mumă-sa Mariia carii iaste mumă vitregă şi cu popa Moş den Steanca de Vadu pentre neşte stânjeni dă moşăe ce au fostu vândutu mumă-sa Măriia popii lu Moş şi lu Lupului şi Neculei stânjene de moşie, fiindu ei neşti copii mici iar ia au vândutu-le moşia şi încă au fost dat şi o carte de la Mihnea voevod în mâna popii lu Moş şi alte zapise le-au răsipit. Iar den carte s-au sculat popa Moş de au <s>trecat cisla banilor şi stânjenii ce

- 286 -

scrie mai sus, precum mărturise şi popa Moş de faţă înaintea noastră cum că au ras el stânjenii şi cesla banilor cu mâna lui.

Deci noi văzându cum că ş-au pus el mâna în cartea domnească de au strecat cartea l-am şi globit pre popa Moş dupre vina lui şi am judecat să dea moşăia lui Hraniti carii i-au rasu din carte să ş-o ţie pe cum au fost a lui, iar popa Moş şi cu soţie lui să meargă să apuce pre mumă-sa Mariia să le dea banii cere au loat ia pre moşăie fie-său lu Hraniti, pentru că nu-i s-au căzut să vânză ia acea moşie, că ia i-a fost mumă vitrigă.

Dreptu aceaia i-am dat cartea noastră de judecată lu Hraniti ca să-ş ţie moşăia cu bună pace de cătră popa Moş de cătră soţie lui pentru că aşa am judecat şi într-altu chip să nu fie.

Aceasta scriem în dechemvrie 15 dni leat 7186 (1677).

Colecţie particulară. Original, hârtie, sigiliu aplicat în ceară verde. În câmp personaj în picioare cu caftan

- 287 -

5. 1685 (7193) iunie 6. Badea Bălăceanul mare vornic. Judecă pricina dintre

Paisie de la Brebu şi Constantin şi Neagoe pentru un vad de moară. Badé Bălăcénul5 vel vornic. Dat-am carté noastră la mâna cestui sârac de călugăr anume: Paisie ot Breb

pentru că au fost venit mai nainte cu Costandin şi cu Négoe de s-au întrebat pentru un vadu dă moară.

Deci fiindu ei toţi de faţă, n-am crezut nici pre unul nici pre altul nici nu lé-m putut alége judecata. Deci călugărul aşa zicé cum că moara iaste a mănăstirii iar Costandin şi Négoe ei aşa zicé cum că iaste vadul lor.

Deci lém fost făcut o carte la 6 megiaşi buni să adeveréze cu sufletele lor iaste cu adeverinţă vadul lor, au iaste al mănăstirii?.

Deci aceşti 6 megiaşi au fost strânsă toţi la un loc şi au luat séama şi cu adeverinţă bună, cu sufletele lor şi au adevărat cum că iaste vadul şi locul cu moara al sfintei mănăstiri, iar Costandin şi Négoe n-au avut acolé nimic, precum au adus şi scrisoaré de la 6 megiiaşi nainté nostră de am văzut precum au ales ei.

Deci am dat această carte a nostră la mâna călugărului Paisie ca să aibă a ţinéré moara cu bună pace, pentru că Costandin şi Négoe au rămas de judecată.

Aceasta scriem. Iunie 6 dni vălét 7193 (1685).

Colecţie particulară, Sigiliu în tuş verde în exergă „È¨pan BadeaBßlßçén¨ [vel d]vornik #Z±S±P±E±.”6 În câmp personaj în picioare cu caftan.

5 Badea Bălăceanu, fiul lui Barbu din Balaci şi al Mariei Cocorăscu (?), cuscrul lui Şerban Cantacuzino, mare vornic între 1678 ian. 3 – 1687 mart. 18 mort ante 1687 aug. 14, înmormântat la Mitropolia din Bucureşti 6 Sigiliu identic pe doc din 1679 (7187) iun 8. DANIC, M-rea Mihai Vodă I/13 şi Doc Ist. CXCVII/94, reprodus în Emil Vârtosu, Marii dregători din Ţara Românească şi Moldova în sigiliile secolelor XVI-XVIII, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, an I, nr. I, (1950) p. p. 166-167; Const. Moisil, Studii de sigilografie românească, în „Revista Arhivelor”, II (1927), nr 4, p. 132.

- 288 -

6. 1686 7194 Mai 20. Constantin Brâncoveanu mare spătar porunceşte la patru boieri să cerceteze pricina dintre Pavel şi Ghiorghiţă din Draghieşti cu Negoiţă logofăt şi călugărul din Băbéni moşia, moara şi piua din Draghieşti şi Tigoi.

+ Costandin Brăncovénul vel spătar. Scris-am carté nostră voao boiari anume: Pană iuzbaşa i Toader iuzbaşa ot Păcăleni i Stan vătaf de la Bogdănei i Radotă călugărul ot Putreda carii sânteţi luaţi dinainté noastră dă Pavel şi de Ghiorghiţ ot Draghieşti.

Cătră aceasta vă facem în ştire pentru că înainté noastră venit-au Pavel şi Ghiorghiţă zicându Ghiorghiţă cum că avându moşie în Draghieşti şi în Tigoi şi din moară şi din pio o au fost vândut lui Negoiţă logofăt şi călugărului ot Băbéni, parté lui pre cât îi scrie carté a şase boiari carii i-au ales. Iar Pavel aşa zise cum că n-au vândut numai ce i-ar fi fost parté lui ci au vândut mai mult.

- 289 -

Într-aceia noi, iată că v-am dat pre dumnévoastră la mijlocul lor să căutaţi şi să adevăraţi pentru acé moşie ce au vândut Ghiorghiţă lui Negoiţă logofăt, vândut-au pre cât i-au ales acei 6 boiari au vândt-au mai mult? Deci de va fi vândut numai pre câtu au ales acei 6 boiari să-ş ţie Negoiţă logofăt moşiia cu pace. Iar de va fi vândut mai mult, ce ar trece să-ş o ţie Pavel. Ci pre cum veţi adevăra cu sufletile voastre aşa să-i tocmiţi şi să aşezaţi şi să le faceţi şi scrisori la mâinile lor.

Aceasta scriem. Mai 20 dni vălét 7194. (1686). C. Brăncovénul vel spatar. (m.p.)

Biblioteca Naţională, Bucureşti. Colecţii speciale, CXXXII/26, orig hârtie.

- 290 -

7. 1693 (7201) martie 11. Alexandru Alexianu mare vornic judecă pricina

dintre Costandin, Ianoşi şi Manta cu Necşa, soţia lui Badie cizmar din Bucureşti pentru o parte de moşie la Mărceşti.

+ Alexandru vel vornic7 Dat-am carté noastră de judecată lui Costandin şi a fratelui lui Ianoşi a<l>

Mantie, feciorii lui Costandin cupeţ din Mărceşti ca să fie în pace de către Necşa, fămeia Badie ciz<mar> din Bucureşti şi a feciorilor ei anume: Ilie şi a lui Statie pentru că aicé înaintea nostră avut-au întrebăciune de faţă, Costandin şi frate-său Ianoşi Manta cu Necşa femeia Badiei ciz<mar> zicând Necşa cum că-i împresoară partea ei de moşie din Mărceşti ci i-au rămas de la bărbatul ei Badé ciz<mar>. Iar Costandin şi cu fraţii lui, feciorii lui Costandin cupeţ, au scos o carte a Ducăi vodă iscălită, scriind ales pentru moşii din Mărceşti stânjeni 1500, cumpărătoare tot cu zapis şi cu mărturie şi hotărât şi împietrit cu 12 boiari hotarnici luaţi pre răvaşul Ducăi vodă. Şi au ales toate părţile ei de moşie de i-au dat tot de o parté pre den jos până în hotarul Paraschivei vornicului Tazburlan, precum scrie răvaşili domneşti şi carté acelor 12 boiari hotarnici, scriind la mâna lui Costandin şi a fraţilor lui Ianoşi a Mantiei, feciorii lui Costandin cupeţ, cu toate zapisele vânză<rii> vânzătorilor scriind la măinele lor. Şi au mai scos Costandin şi cu fraţii lui Ianoşi Manta un zapis de este de stânjeni afară den pietri, cumpărături de la Matéiu şi de la femeaia lui Sora i Négul snă lui Negre.

Pentru aceaia i-am dat acasta carté a nostră lui Costandin şi a fraţine-său lui Iano şi a Mantei să-ş ţie acastă moşie den Mărceşte stânjeni 1500 împietrit şi den pietri afară stânjeni 300 cu bun pace şi să o stăpânescă de către Necşa femeia Badii ciz<mar> şi a feciorilor ei lui I<l>ie şi lui Statie mai mult val să n-aibă de acum nainte pentru că au rămas Necşa, femeia Badie ciz<mar> de judecată dinainte noastră.

Aceasta scriem. Martie 11 dni lét 7201 (1693).

Biblioteca Naţională, Bucureşti. Colecţii speciale CX/20, orig. Hârtie, sigiliu în ceară verde8.

7 Alexandru Alexianu mare vornic între 1692 iun 15 – 1695 mai 1. 8 Sigiliu asemănător DANIC, Doc. Ist, CXCVII/100 reprodus la Emil Vârtosu, Marii dregători din Ţara Românească şi Moldova în sigiliile secolelor XVI-XVIII, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, an I, nr. I, (1950) p. p. 168 cu data 1694, ce ar indica o altă matriţă sigilară. şi Const. Moisil, Studii de sigilografie românească, în „Revista Arhivelor”, II (1927), nr 4, p. 132-133

- 291 -

Zusammenfassung

Zu den Ausstellern von Urkunden aus der Walachei zählen auch die großen Würdenträger, die ihre Urkunden durch eigene Siegel und Unterschriften beglaubigten. Man bemerkt Ähnlichkeiten zwischen diesen Urkunden und denjenigen, die aus der fürstlichen Kanzlei stammen. In diesem Artikel werden einige weniger bekannte Urkunden aus der zweiten Hälfte des 17. Jahrhunderts vorgestellt.

- 292 -

„KIRCHBERG, DAS IN KEINEM BETRACHTE EIN CASTELL IST“ EIN BRIEF FRIEDRICH LUDWIG

HEINRICH RUMPACHS AN HEINRICH STEPHANI (1796)

Hans-Bernd SPIES

Aus der hohenlohischen Residenzstadt Kirchberg an der Jagst1 wandte sich 1796 Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach (1769-1828)2, seit dem Vorjahr Rektor der dortigen, 1714 gegründeten Lateinschule3, mit einem seine damaligen Lebensumstände schildernden Brief4 an Konsistorialrat Heinrich Stephani (1761-1850)5 in Castell. Diesen hatte Rumpach vermutlich 1787 in Erlangen kennengelernt, wo er selbst damals sein Theologiestudium begann6 und der fast acht Jahre ältere Stephani gut ein halbes Jahr zuvor zum Magister promoviert worden war7. 1 Zu dieser vgl. Adolf Fischer, Geschichte des Hauses Hohenlohe. Zunächst als Leitfaden beim Unterricht, in hohem Auftrag entworfen und den Prinzen und Prinzessinnen des durchlauchtigsten Gesammthauses gewidmet, Tl. II, Hälfte 2, o. O. [Öhringen] 1871, S. 70, sowie Paul Sauer, Kirchberg an der Jagst, in: Handbuch der historischen Städten Deutschlands, Bd. 6: Baden-Württemberg, hrsg. v. Max Miller u. Gerhard Taddey, Stuttgart ²1965, S. 400-401. 2 Zu diesem siehe unten die Angaben nach der Briefedition. 3 Vgl. Pfarrerbuch Württembergisch Franken, Tl. 1: Die Pfarreien, bearb. v. Max-Adolf Cramer (Baden-Württembergisches Pfarrerbuch, hrsg. im Auftrag des Vereins für Kirchengeschichte in der Evangelischen Landeskirche in Baden und des Vereins für Württembergische Kirchengeschichte, Bd. II: Württembergisch Franken, Tl. 1), Stuttgart 1985, S. 71 f., sowie dgl. Tl. 2: Die Kirchen- und Schuldiener, bearb. v. Otto Haug (dgl., Bd. II: Württembergisch Franken, Tl. 2), Stuttgart 1961, S. 374. 4 S. Anm. 28. 5 Zu diesem vgl. zusammenfassend Max Liedtke, Heinrich Stephani (1761-1850), in: Fränkische Lebensbilder, Bd. 12, hrsg. v. Alfred Wendehorst u. Gerhard Pfeiffer (Veröffentlichungen der Gesellschaft für fränkische Geschichte, Reihe VII A: Fränkische Lebensbilder. Neue Folge der Lebensläufe aus Franken, Bd. 12), Neustadt an der Aisch 1986, S. 218-233; vgl. außerdem [Ferdinand] Sander, Heinrich Stephani, in: Allgemeine Deutsche Biographie, Bd. 36, Leipzig 1893, S. 90-93. 6 Rumpachs Immatrikulation fand am 26. Oktober 1787 statt; vgl. Karl Wagner, Register zur Matrikel der Universität Erlangen 1747-1843 (Veröffentlichungen der Gesellschaft für Fränkische Geschichte, Reihe 4: Matrikeln fränkischer Schulen, Bd. 4), München / Leipzig 1918, S. 413. 7 Stephanis Promotion zum Mag. phil. erfolgte am 27. März 1787; vgl. ebd., S. 494, sowie Liedtke (wie Anm. 5), S. 221. Möglich ist auch, daß Rumpach und Stephani sich in Erlangen oder Nürnberg erst später, jedoch spätestens 1791, damals wurde ersterer Hofmeister in Kirchberg, oder sogar noch später, und zwar in Kirchberg − vgl. den Beginn von Anm. 27 −, kennenlernten.

- 293 -

Der am 1. April 1761 in dem zu jener Zeit zum Hochstift Würzburg gehörenden und heute oberfränkischen Ort Gemünda an der Kreck8, wo sein Vater damals Pfarrer war, geborene Stephani hatte 1777-1782 an der Universität Erlangen Theologie studiert9. Anschließend begann er sein erstes praktisches theologisches Vorbereitungsjahr im heimischen Untermerzbach im Itzgrund, seit 1764 Wirkungsstätte seines Vaters10. Noch während dieser Zeit wurde er von der seit 1773 verwitweten Katharina Hedwig Gräfin zu Castell-Castell (1730-1783)11 zum Hofmeister12, also zum Erzieher, ihrer beiden Söhne Albrecht Friedrich Karl (1766-1811)13 und Christian Friedrich (1772-1850)14 nach Castell berufen15. Nach dem baldigen Tod der Gräfin begab sich Stephani mit seinen Zöglingen nach Nürnberg, wo er mit ihnen rund fünf Jahre im Hause von Friedrich Adolph (1784: von) Zwanziger (1745-1800)16 verbrachte, der einerseits seit 1773 als Kanzleidirektor mit dem Titel Geheimer Rat an der Spitze der Verwaltung in Castell stand17 sowie andererseits Vertreter des Hauses Castell und weiterer Reichsstände beim Fränkischen Reichskreis war und deshalb in der größten fränkischen Reichsstadt lebte18. 8 Gehört heute zu Seßlach im Landkreis Coburg; vgl. Ortsbuch der Bundesrepublik Deutschland. Verzeichnis bestehender und ehemaliger Gemeinden mit Gerichten, Standes- und Jugendämtern sowie Ausländerbehörden, hrsg. v. Manfred Bretz u. Vroni Bretz, Frankfurt am Main / Berlin 182003, S. 457 u. 1391. 9 Stephanis Immatrikulation fand am 22. April 1777 statt, die Universität Erlangen verließ er 1782; vgl. Wagner (wie Anm. 6), S. 494. Andere Daten bei Liedtke (wie Anm. 5), S. 220 (Immatrikulation: 22. März 1777, Universitätsabgang: 1781); bei Sander (wie Anm. 5), S. 90, als Studienbeginn das Jahr 1778 angegeben. 10 Vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 219 f. Untermerzbach liegt heute im Landkreis Haßberge; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 1528. 11 Diese, geborene Gräfin zu Castell-Remlingen, hatte 1761 ihren Vetter Christian Friedrich Karl Graf zu Castell-Castell/Remlingen (1730-1773) geheiratet; vgl. Europäische Stammtafeln. Stammtafeln zur Geschichte der europäischen Staaten, begr. v. Wilhelm Karl Prinz zu Isenburg, fortgef. v. Frank Baron Freytag von Loringhoven, Neue Folge, hrsg. v. Detlev Schwennicke, Bd. XVI: Bayern und Franken, Berlin 1995, Taf. 125. Nur die beiden Söhne des Paares erreichten das Erwachsenenalter. 12 Vgl. Jacob Grimm u. Wilhelm Grimm, Deutsches Wörterbuch, Bd. 4, Abt. 2, bearb. v. Moriz Heyne, Leipzig 1877, Sp. 1694: „aufseher und bewahrer des gesindes und der kinder des hauses [...]. dann auch erzieher der kinder“. 13 Stammvater der neueren Linie Castell-Castell; vgl. Stammtafeln, Bd. XVI (wie Anm. 11), Taf. 125 u. 127. 14 Stammvater der neueren Linie Castell-Rüdenhausen; vgl. ebd., Taf. 125 u. 129. 15 Zur Biographie Stephanis bis zu seinem Dienstantritt in Castell (1794) vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 221 f. 16 Zu diesem vgl. Karl Hermann Zwanziger, Friedrich Adolph von Zwanziger, Gräflich Castellscher Geheimrat und Kreisgesandter 1745-1800 (Neujahrsblätter, hrsg. v. d. Gesellschaft für Fränkische Geschichte, Heft 11), München / Leipzig 1916, sowie Erwin Riedenauer, Reichsverfassung und Revolution. Zur Persönlichkeit und Politik des fränkischen Kreisgesandten Friedrich Adolph v. Zwanziger, in: Zeitschrift für bayerische Landesgeschichte 31 (1968), S. 124-196 u. 501-574. 17 Vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 10 ff., sowie Riedenauer (wie Anm. 16), S. 128 f., das Jahr der Ernennung aufgrund zuverlässiger Quelle ebd., S. 128. 18 Vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 15 ff. Zu Zwanzigers Tätigkeit als noch weitere fränkische Reichsstände vertretender Kreisgesandter vgl. ebd., S. 19-24 u. 26-36, sowie Riedenauer (wie Anm. 16),

- 294 -

Mit dem jüngeren Grafen und mit Heinrich Adolph von Zwanziger (1776-1835)19, dem ältesten Sohn des Kreisgesandten, ging Stephani 1788 in die Erziehungsanstalt Kloster Berge bei Magdeburg20, in der er aushilfsweise unterrichten durfte; 1791-1793 begleitete er Graf Christian Friedrich bei dessen Studium an der Universität Jena und unternahm mit diesem 1793 eine Reise in die Schweiz. Im Anschluß an seine Hofmeistertätigkeit wurde Stephani 1794 als Konsistorialrat in Castell Leiter des Kirchen- und Schulwesens der Grafschaft21. Er widmete sich dort vor allem der Schulreform und erarbeitete deshalb zunächst eine Denkschrift „Grundlinien zur Verbesserung der öffentlichen Erziehung in der Grafschaft Castell“22, die er 1797 verändert als „Grundriß der Staats-Eriehungswissenschaft“ und schließlich, erweitert zu einem Buch von mehr als 400 Seiten, 1805 als „System der öffentlichen Erziehung“ veröffentlichte23. Da Stephani nach dem Tod Zwanzigers auf wachsenden Widerstand gegen seine Reformen stieß, nahm er 1807 die Pfarrstelle in Rüdenhausen an, folgte aber bereits 1808 dem Ruf in den bayerischen Staatsdienst, in dem er bis Ende 1817 an mehreren Orten als Schulreformer wirkte24. Mit dem Jahresbeginn 1818 trat er seinen Dienst als Pfarrer und Dekan in Gunzenhausen an, was er bis zu seiner Amtsenthebung 1834 blieb25.

An diesen Heinrich Stephani, damals Konsistorialrat in Castell, der ihn, wie aus dem ersten Absatz des folgenden Briefes hervorgeht26, in der ersten Hälfte des Jahres 1795 an seiner neuen Wirkungsstätte in Kirchberg besucht hatte27, schrieb Rumpach am 15. März 1796 folgenden Brief28: S. 126-140 u. ö. Zu Geschichte und Bedeutung der Reichskreise als Institutionen des Reiches vgl. Winfried Dotzauer, Die deutschen Reichskreise (1383-1806). Geschichte und Aktenedition, Stuttgart 1998, S. 23-79, zum Fränkischen Reichskreis S. 81-141 u. 501-510. 19 Zu diesem, der später in den bayerischen Militärsdienst trat und 1834, seit 1825 Oberst und Kommandeur des 1. Linieninfanterieregimentes „König“, pensioniert wurde, vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 39. 20 Zum Kloster Berge vgl. Johann Heinrich Zedler, Grosses vollständiges Universal-Lexikon, Bd. 3, Graz 1961 (Reprint der Ausgabe Halle / Leipzig 1733), Sp. 1257 f., sowie Berent Schwineköper, Magdeburg, in: Handbuch der historischen Stätten Deutschlands, Bd. 11: Provinz Sachsen-Anhalt, hrsg. v. dems., Stuttgart ²1987, S. 288-316, dies S. 291, 294, 302, 305 ff. u. 310 f. 21 Zu Stephanis Zeit von seiner Ernennung zum Konsistorialrat bis zu seinem Eintritt in den bayerischen Staatsdienst vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 222-226; bei Sander (wie Anm. 5), S. 91, 1795 als Jahr der Ernennung zum Konsistorialrat angegeben. 22 Vgl. dazu Rudolf Eichelsbacher, Heinrich Stephani als Schulreformer in der Unterfränkischen Grafschaft Castell (Unterfränkischer Heimatbogen, Heft 20), Würzburg 1967, S. 32 f.; Druck der Denkschrift ebd., S. 33-75. 23 Vgl. dazu Liedtke (wie Anm. 5), S. 222 f., zu Bedeutung und Wirkung der Buchausgabe von 1805, Stephanis pädagogisches Hauptwerk, vgl. ebd., S. 223-226. Eine zweite Auflage des Buches erschien 1813; vgl. Sander (wie Anm. 5), S. 92, sowie Eichelsbacher (wie Anm. 22), S. 33. 24 Vgl. Liedtke (wie Anm. 5), S. 226-229. 25 Vgl. ebd., S. 229-232. 26 Zunächst nannte Rumpach als ersten Monat des Jahres 1795, der ohne den erwarteten Besuch Stephanis verstrich, den August, und anschließend erwähnte er zwei Briefe, die er Mitte des Sommers 1795 nach Castell schickte. 27 Wenn dieser Besuch Stephanis nicht ausschließlich Rumpach gegolten haben sollte, dann ist es möglich, daß Stephani als Begleiter Zwanzigers zu Friedrich Eberhard Prinz von Hohenlohe-Kirchberg

- 295 -

„V. V.29

Der August, Septembr, Oktobr ja und endlich alle noch übrigen Monate des 95er Jahres giengen vorbei, ohne daß Herr Konsistorialrath sich wieder in Kirchberg sehen ließ, so sichre Rechnung ich mir auch auf diesen angenehmen Zeitpunkt machte;− zwei in der Mitte des vorigen Som(m)ers nach Castell abgesandte Episteln blieben mir unbeantwortet oder − giengen verloren; ich hörte und sah nichts von einem pädagogischen Archive30 und − kurz Alles ließ mich nichts andres schließen, als der Man(n), den ich von Seiten des Geistes so sehr als von Seiten des Herzens schäzen zu lernen Gelegenheit hatte und den ich würklich verehre, hat mich bei seinen vielen Geschäften, bei seinen ausgebreiteten Bekandtschaften und bei seinen ununterbrochenen Reisen entweder längst völlig vergessen oder er achtet das für verlorne Zeit, wo er sich die Mühe nehmen wollte, an einen so armseligen lateinischen Schul Rektor in Kirchberg zu denken, wie Freund Rumpach ist.− (1737-1804), der seit 1783 die Vormundschaft über die beiden verweisten Grafen gehabt hatte, nach Kirchberg kam. Der Prinz war seit 1778 verheiratet mit Albertine Renate Gräfin zu Castell-Castell (1735-1804), der jüngsten Schwester des Vaters der beiden jungen Grafen. Zur Vormundschaft und zu Zwanzigers Besuchen an den hohenlohischen Höfen vgl. Zwanziger (wie Anm. 16), S. 11, zu Friedrich Eberhard Prinz und Albertine Renate Prinzessin von Hohenlohe-Kirchberg, die am selben Tag starben, vgl. Fischer (wie Anm. 1), S. 249, 251 u. 280 f., Stammtafeln, Bd. XVI (wie Anm. 11), Taf. 125, sowie dgl., Bd. XVII: Hessen und das Stammesherzogtum Sachsen, Frankfurt am Main 1998, Taf. 14. 28 Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach (Kirchberg, 15. März 1796; eigenhändig) an Heinrich Stephani: Arhivele Naţionale ale României Bucureşti (Nationalarchiv Bukarest), Istorice Centrale, Fond George Potra, V/25; diplomatische Wiedergabe der Vorlage, Verdoppelungsstrich über m und n hier jeweils so wiedergegeben, daß doppelter Buchstabe in runden Klammern, sonstige Abkürzungsauflösungen in eckigen Klammern; Buchstaben in lateinischer Schrift kursiv wiedergegeben. 29 Die Bedeutung dieser Abkürzung ist unklar − kein Hinweis bei Paul Arnold Grun, Schlüssel zu alten und neuen Abkürzungen. Wörterbuch lateinischer und deutscher Abkürzungen des späten Mittelalters und der Neuzeit mit historischer und systematischer Einführung für Archivbenutzer, Studierende, Heimat- und Familienforscher u. a. Nachbildung der Originale (Grundriß der Genealogie, Bd. 6), Limburg an der Lahn 1966, S. 170 f. u. 280. Es handelt sich entweder, trotz des geringen Altersunterschiedes zwischen Briefschreiber und -empfänger, um die Anrede ,Verehrter Vater’ − vgl. J. u. W. Grimm, Wörterbuch (wie Anm. 12), Bd. 12, Abt. 1, bearb. v. E[rnst] Wülcker, R[udolf] Meißner, M[ax] Leopold u. C[arl] Wesle, Leipzig 1956, Sp. 18 („ursprünglich ehrfurchtsvolle benennung älterer geistlichen, wird es allmählich bezeichnung aller“) u. 20 (Titel „von anderen höhern geistlichen würdenträgern“) − oder um das deutsche Gegenstück zum lateinischen „PP“ bzw. „pp“ (= praemissis praemittendis) − vgl. Grun, S. 96 −, also als Ersatz einer Anrede, und wäre dementsprechend aufzulösen mit: Vorauszuschickendes vorausgeschickt. 30 Gemeint ist die 1791-1795 von Stephani in vier Bänden herausgegebene Zeitschrift „Archiv der Erziehungskunde für Deutschland“, die er noch in der Erziehungsanstalt Kloster Berge gegründet hatte und die in Weißenfels erschien; vgl. Joachim Kirchner (Bearb.), Die Zeitschriften des deutschen Sprachgebietes von den Anfängen bis 1830 (Bibliographie der Zeitschriften des deutschen Sprachgebietes bis 1900, hrsg. v. Joachim Kirchner, Bd. 1), Stuttgart 1969, S. 42, Nr. 722. Stephani stellte diese Zeitschrift zugunsten der insgesamt allerdings nur mit zwei Heften 1794-1795 in Hamburg verlegten Zeitschrift „Pädagogische Bibliothek zur Bestimmung und Berichtigung des Urtheils über die neuesten im Erziehungsfache herausgekommenen Schriften“ ein; vgl. ebd., S. 361, Nr. 733a. Zu Zeitschriftengründung und -einstellung vgl. Sander (wie Anm. 5), S. 92.

- 296 -

Diese Jdeen waren unzertren(n)lich in meiner Seele mit jedem Gedanken an Castell verknüpft, bis mir heutige Tag, an dem ich Jhr schäzbares freundschaft[liches] Schreiben samt den Jn(n)lagen durch Jhren Boten richtig empfieng − andern an dieser Stelle Plaz machen hieß.− Welchen? O diese Frage erlassen Sie mir als Philosoph und als Ken(n)er des mensch[liche]n Herzens wohl am allerersten!−. ich kan(n)te mich kaum selbst mehr für Freude über Jhr geneigtes Andenken, und Millionen Dank den ich Jhnen in Gedanken sogleich brachte, kom(m)t hier noch auf dem langsamen Papiere dafür nach, daß Sie meine ungegründeten Muthmasungen so herrlich widerlegen wollten.−. Mit in(n)igem Vergnügen werde ich die mir von Jhrer Güte mitgetheilten Erziehungsschriften31 lesen und − soviel es von mir abhängt, auch unfehlbar Gebrauch davon hier bei unsrer Schule zu machen suchen, welche einer − Revolution in Absicht auf die bei derselben herrschende Ordnung im Unterricht so sehr bedarf, wen(n) Sie sich anderst des hierbei zu Grund gelegten doppelten Planes noch errin(n)ern.− Jndessen verspreche ich mir im voraus nicht viel glük[liche]n Erfolg, da ich unser Kirchberg, das in keinem Betrachte ein Castell ist, zu genau ken(n)e, und fast vom Höchsten bis zum Niedrigsten herab die Män(n)er, die Einfluß auf die Verbesserung des Jugend Unterrichts32 auch nicht im mindesten mit denen, welche bei Jhnen diese segensvolle Arbeit unternehmen vergleichen kan(n) und darf.− Und eben daher wird der junge Man(n) hier des Schulstaubes viel früher als anderwärts überdrüssig, was auch wohl bald mein Fall ist, oder sehnt sich nach einem Wirkungskreise in welchem er anderst als hier seine Thätigkeit zu äussern im Stande ist, dies gar nicht in Anschlag gebracht, daß mit einem Gehalte von jähr[lich] 300 f[lorin] wie das Meinige, in den jezigen Zeiten man alle seine Kräfte nur drauf zu verwenden hat, um samt einem Weibe sich vor einem gänzlichen ökonomischen Verfalle zu verwahren33.−. Ohnezweifel erhält H[er]r Pf[arrer] Kretschmer34 − den ich 31 Es handelte sich entweder um Schriften anderer Autoren oder um Exemplare des ,Archivs der Erziehungskunde für Deutschland’, denn von Stephani erschienen damals keine selbständigen Schriften; vgl. Gesamtverzeichnis des deutschsprachigen Schrifttums 1700-1910, bearb. unter d. Ltg. v. Hilmar Schuck u. Willi Gorzny, Bd. 139, München / New York / London / Paris 1985, S. 356 ff. 32 Zu ergänzen wäre: „haben“. 33 Die von Rumpach hier angesprochene Teuerung läßt sich am Brotpreis aufzeigen: Kostete in den 1780er Jahren ein rund 3,03 kg schweres Roggenbrot in Aschaffenburg etwa 10 Kreuzer (kr.), lag der Preis im November 1794 bei 16 kr., im Juni 1795 bei 24 kr. und im Juni 1796 bei 25 kr. Das bedeutet, daß Rumpachs Jahresgehalt von 300 Gulden (fl.) − 1 fl. = 60 kr. − in den 1780er Jahren dem Gegenwert von rund 5454 kg Roggenbrot, im Juni 1795 lediglich dem von etwa 2272,5 kg und im Juni 1796 nur noch dem von gut 2181,6 kg entsprach; zu den Brotpreisen vgl. Hans-Bernd Spies, Grundnahrungsmittelpreise in Aschaffenburg 1803-1814, in: Mitteilungen aus dem Stadt- und Stiftsarchiv Aschaffenburg 7 (2002-2004), S. 310-344, dies S. 313 f. 34 Ließ sich nicht identifizieren. Von den bekannten Personen des 18. Jahrhunderts mit Namen Kret(z)schmar/Kret(z)schmer − vgl. Deutscher Biographischer Index, hrsg. v. Willi Gorzny, Bd. 2, München / London / New York / Oxford / Paris 1986, S. 1162 f. − kommt noch am ehesten der 1752 geborene Magister Christian Samuel Kretschmar in Frage, der seit 1787 Pfarrer in Loschwitz war; zu diesem vgl. Deutsches Biographisches Archiv. Eine Kumulation aus 254 der wichtigsten biographischen

- 297 -

morgen gleich Jhrer Freundschaft versichern werde − mit mir Jhren entworfenen Verbesserungsplan der Erziehung vom Fürsten zum Lesen, und ich − so lebhaft ich davon überzeigt bin, daß die Zensur desselben ganz auser meiner Sphäre liegt − freue mich doch nicht wenig, wieder viel schönes Neues darin zu finden.− Und nun − weil Sie sich so freundschaft[lich] für mein Amt sowol als für mein Haus und meinen Garten intressiren − auch noch von einem35 der beiden lezten etwas! − Sie versprachen mir zwar, für Eines das mir noch Noth sein möchte zu sorgen; allein weil ich mirs in der That nicht vermuthete, daß Sie auf mich in diesem Punkte noch Bedacht nehmen möchten; so habe ich − Sie lachen wohl über die so schnell verflossene 2 - 3 Jahre?− hauptsächlich auf Freund Kretschmers Rath und Ansin(n)en selbst dafür gesorgt, jedoch nicht ohne viele Bedenklichkeiten, daß irgend ein gutes genügsames weibliches Geschöpf / es ist die 2te Tochter36 meines gewesenen Lehrers des H[e]r[r]n Rector Eggels37 in Oehringen :/ 300 f[lorin] Besoldung vielleicht auf lange Zeit, wen(n) der gütige Him(m)el durch edeldenkende Män(n)er und deren Empfehlungen nicht anderwärts für mich sorgt − mit mir zu theilen und damit den Anfang im Mai zu machen beschlossen, wo ich sie abholen werde. − ich ken(n)e sie schon geraume Jahre ob sie gleich erst 18 Jahre hat; bin aber demungeachtet auf Jhr Urteil verlänglich wen(n) Sie etwa bald hieher kom(m)en sollten.− Auf Verbesserung meiner bürgerlichen Lage wird durch sie nun freilich keine grose Hofnung zu schöpfen sein, wen(n) die Verbindung mit der Familie in die ich trete mir gleich in Hinsicht auf Stand gewiß keine Schande macht, vorausgesezt daß Jemand an derg[leichen] Kleinlichkeiten kleben kön(n)te; aber eben darum ist mir’s unangenehm, dies nicht durch Sie geändert sehen zu kön(n)en, indem Sie mir bei Jhnen und in Jhrer Grafschaft etwas ausgesucht hätten. Den(n) nun allein schon darum, Jhnen verehrungswürdiger Man(n) näher zu sein − was wäre mir das nicht werth gewesen!− Jndessen ists auch gleich nicht auf diese Weise, daß ich Jhnen Jhre Güte und Wohlwollen verdanken kön(n)te, so giebts bei Jhrem grosen Würkungskreise, nach welchem Sie nun auf das Glük so manchen jungen Man(n)es,− der vielleicht ein wenigstens38 etwas erträglicheres Loos oder doch leidlicheres Auskom(m)en verdiente als zb. [= zum Beispiel] das des Rektors in K[irchberg]− so mächtigen Einfluß haben Gelegenheit dadurch mich Jhnen noch mehr zu verbinden, daß Sie für mich da etwa sprechen oder meiner gedenken, wo es einmal eine Stelle als Volkslehrer auf dem Lande auszufüllen giebt.− Und hiezu empfehle ich mich Jhren Freundschaftsgesin(n)ungen einstweilen schrift[lich] auf das angelegentlichste bis ich es entweder hier oder − wen(n) ich gleich schon Bräutigam bin − dies Frühjahr etwa Nachschlagewerke für den deutschen Bereich bis zum Ausgang des neunzehnten Jahrhunderts − Microfiche Edition −, hrsg. v. Bernhard Fabian, München / New York / London / Paris o. J. [1986], Fiche 708, Nr. 315. 35 Dieses und das folgende Wort über der Zeile hinzugefügt. 36 Luise Caroline Eggel (1778-1844); zu dieser siehe unten bei Anm. 44. 37 Franz Carl Eggel (1733-1801); zu diesem siehe unten bei Anm. 45. 38 Dieses Wort über der Zeile hinzugefügt.

- 298 -

einmal unverhoft in Castell mündlich noch mehr thun kan(n).− An Jhrem Willen dazu läßt mich bei Jhrer bisher erprobten und unverdienten Güte alles so wenig zweifeln, als ich Sie schließlich bitten will, sich derjenigen ungeheuchelten Verehrung und wahren Hochachtung zu vergewissern, mit der ich mir es für ein vorzügliches Glük halte, mich zu nen(n)en Jhren

Kirchberg den 15 März gehorsamen Diener und Freund

1796. FL Rumpach.“ Der Schreiber dieses Briefes, der am 9. März 1769 als Sohn

des dortigen Amtmannes in Bödigheim bei Buchen39 geborene Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach40, hatte nach dem Besuch Oberstufe des Gymnasiums in Öhringen (1782-1784)41 ab 1787 in Erlangen Theologie studiert. 1791 wurde Rumpach Hofmeister des Prinzen Karl Friedrich Ludwig von Hohenlohe-Kirchberg (1780-1861)42, war dann 1795-1798 Rektor der Lateinschule, anschließend 1798-1801 Hof- und Stadtkaplan in Kirchberg an der Jagst und dort außerdem 1799-1801 Stadtpfarrverweser; 1801 ging er als Pfarrer nach Gaggstatt43 und kehrte 1814 nach Kirchberg zurück, wo er bis zum Ende seines Lebens am 13. Februar 1828 als Pfarrer wirkte.

Noch während seiner Zeit als Rektor in Kirchberg hatte Rumpach am 10. Mai 1796 in Öhringen die dort am 24. März 1778 geborene zweite Tochter Luise Caroline44 seines früheren Lehrers Franz Carl Eggel (1733-1801)45 und dessen Ehefrau

39 Bödigheim gehört jetzt zur Stadt Buchen im Odenwald; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 169 u. 219. 40 Zu diesem vgl. Schwäbisches Geschlechterbuch, Bd. 3, hrsg, v. Bernhard Koerner, bearb. mit Hugo Wiest (Deutsches Geschlechterbuch. Genealogisches Handbuch bürgerlicher Familien, Bd. 43, hrsg. v. Bernhard Koerner), Görlitz 1923, S. 25, sowie Pfarrerbuch (wie Anm. 3), Tl. 1, S. 71 f., u. Tl. 2, S. 374. 41 Mitteilung des Stadtarchivs Öhringen (Eberhard Tröger) vom 29. Juli 2004 an das Stadt- und Stiftsarchiv Aschaffenburg. 42 Zu diesem, der 1836 vierter Fürst von Hohenlohe-Kirchberg wurde und mit dem die 1701 begründete Linie Hohenlohe-Kirchberg − vgl. dazu Fischer (wie Anm. 1), S. 18 ff. u. 28 f. − ausstarb, vgl. Stammtafeln, Bd. XVII (wie Anm. 27), Taf. 14. 43 Gaggstatt gehört jetzt zur Stadt Kirchberg an der Jagst; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 441 u. 755. 44 Zu dieser, das neunte von elf Kindern, vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 24 f. (Vorname: Luise Karoline), Pfarrerbuch, Tl. 2 (wie Anm. 3), S. 82 (Luisa Car.) u. 374 (Karoline Luise). 45 Dieser, geboren am 31. März 1733 in Mainhardt als Sohn eines hohenlohischen Beamten, begraben am 4. November 1801 in Öhringen, war, nachdem er zuvor seit 1762 Pfarrer in Schäftersheim gewesen war, von 1777 bis zu seinem Tod Rektor des Hohenlohischen Gymnasiums in Öhringen, das er im Sinne der Aufklärung reformierte; vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 22, Pfarrerbuch (wie Anm. 3), Tl. 1, S. 83, u. Tl. 2, S. 82, sowie Walter Schmidt, Das Hohenlohe-Gymnasium, in: Gerhard Taddey, Walter Rößler u. Werner Schenk (Red.), Öhringen. Stadt und Stift, Öhringen 1988, S. 242-245, dies S. 243 (die dortige Angabe, Eggel sei bereits 1775 Rektor des Gymnasiums geworden, ist unrichtig).

- 299 -

Marie Luise (1748-1811)46 geheiratet. Die verwitwete Luise Caroline Rumpach zog am 10. April 1844 zu ihrer ebenfalls verwitweten Tochter Karoline Lisette Osiander47 nach Gingen an der Fils48, wo sie am 31. Mai, also nur wenige Wochen später, starb.

Aus Rumpachs Brief von 1796 geht deutlich, daß er mit seinen damaligen beruflichen und wirtschaftlichen Verhältnissen als Lateinschulrektor in Kirchberg unzufrieden war. Seine weitere Laufbahn, vor allem nach dem Antritt der Pfarrerstelle im benachbarten Gaggstatt, dürfte seine finanzielle Lage jedoch verbessert haben. Die Tatsache, daß er nach rund 13 Jahren schließlich 1814 von dort als Pfarrer nach Kirchberg zurückkehrte, zeigt, daß ihm diese Stadt trotz seiner früheren Kritik, die ihm eine Stelle in der Grafschaft Castell wesentlich erstrebenswerter erscheinen ließ als seine damals innegehabte, letztendlich doch zur zweiten Heimat wurde, in der er bis an sein Lebensende blieb.

46 Die am 6. Januar 1748 in Eschach geborene Pfarrerstochter Marie Luise Neidhardt, die am 17. März 1811 in Öhringen starb, und Eggert hatten am 7. Juni 1763 in Eschach geheiratet; vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 22, sowie Pfarrerbuch (wie Anm. 3), Tl. 2, S. 82 u. 316. 47 Als einziges Kind der Eheleute Rumpach erreichte die am 29. April 1797 in Kirchberg geborene Karoline Lisette − ihre beiden jüngeren Brüder, geboren 1799 bzw. 1800, wurden nur wenige Wochen alt − das Erwachsenenalter (Todesjahr unbekannt) und heiratete am 18. Februar 1820 in ihrem Geburtsort Johann Christoph Friedrich Osiander (1794-1843), der von 1825 bis an sein Lebensende Pfarrer in Gingen an der Fils war; vgl. Geschlechterbuch, Bd. 3 (wie Anm. 40), S. 25, sowie dgl., Bd. 9, bearb. v. Otto Beuttenmüller mit Ernst-Otto Braasch (Deutsches Geschlechterbuch. Genealogisches Handbuch bürgerlicher Familien. Quellen- und Sammelwerk deutscher bürgerlicher Familien, Bd. 170), Limburg an der Lahn 1975, S. 344 f. 48 Liegt im Landkreis Göppingen; vgl. Ortsbuch (wie Anm. 8), S. 472.

- 300 -

TRADUCERE

„KIRCHBERG, CARE ÎN NICI UN CAZ NU E (UN) CASTEL(L)”. O SCRISOARE A LUI FRIEDRICH LUDWIG HEINRICH RUMPACH CĂTRE

HEINRICH STEPHANI1

Hans-Bernd SPIES

Din oraşul de reşedinţă Kirchberg pe Jagst din Hohenlohe, Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach (1769-1828), care era de un an rector al Şcolii de Latină de acolo, înfiinţate în 1714, se adresa consilierului consistorial Heinrich Stephani (1761-1850) in Castell printr-o scrisoare care ilustra modul de viaţă de atunci. Este de presupus că Rumpach l-ar fi cunoscut de Stephani în 1787 în Erlangen, unde primul începuse în acel an să studieze teologia2, iar Stephani, cu aproape opt ani mai în vârstă, trebuie să fi obţinut titlul de magistru cu o jumătate de an înainte3. Stephani, care se născuse la 1 aprilie 1761 în localitatea Gemünda pe Kreck, care în acea vreme aparţinea teritoriului administrat de episcopia de Würzburg, astăzi ţinând de Franconia Superioară, unde tatăl său era preot, studiase între 1777 şi 1782 teologia la Universitatea din Erlangen4. Apoi şi-a început primul an pregătitor pentru practica teologică în Untermerzbach-ul familiar lui din Itzgrund, unde se afla din 1764 parohia

1 Articolul de faţă a luat naştere în urma celor două vizite făcute de arhivistul german Hans-Bernd Spies la Facultatea de Arhivistică în 2004 şi 2005. Cu această ocazie i-am înmânat copia unei scrisori de la finele secolului al XVIII-lea, în limba germană, aflate în Colecţia George Potra, păstrată la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Am prezentat documentele germane cuprinse în această colecţie într-un număr mai vechi al acestei reviste (Hrisovul IX/2003, p. 243). Documentul luat aici în discuţie (DANIC, Colecţia George Potra, V/25) prezenta multe trimiteri spre spaţiul german, greu identificatibile de aici, fapt ce ne-a determinat să cerem ajutorul eruditului archivist Hans-Bernd Spies. Acesta a reuşit să identifice personajele menţionate în scrisoare şi a redactat un articol conţinând transcrierea documenteului, precum şi numeroase şi amănunţite informaţii referitoare la persoanele, localităţile şi situaţiile prezente în scrisoare, publicat în „Mainfränkischen Jahrbuch für Geschichte und Kunst”, vol. 57/2005, p. 229-235. Preluăm în paginile revistei noastre materialul în limba germană, asigurându-i şi traducerea în limba română, realizată de Ileana-Maria Ratcu. Se observă că varianta germană cuprinde note deosebit de amănunţite, cu trimiteri spre lucrări accesibile în primul rând în Germania, de aceea ne-am permis să nu le mai indicăm şi în cazul variantei traduse şi să ne rezumăm la notele care aduc efectiv completări textului. 2 Înmatricularea lui Rumpach a avut loc la 26 octombrie 1787. 3 Stephani a obţinut titlul de magistru la 27 martie 1787. Este de asemenea posibil ca Rumpach şi Stephani să se fi cunoscut la Erlangen sau Nürnberg abia mai târziu, cel târziu în 1791, când primul era preceptor în Kirchberg, sau chiar şi mai târziu, şi anume în Kirchberg. 4 Înscrirea lui Stephani a avut loc la 22 aprilie 1777, iar Universitatea Erlangen a părăsit-o în 1782. Alte date arată că s-ar fi înmatriculat la 22 martie 1777 şi ar fi părăsit Universitatea în 1781, sau că ar fi început studiul în 1778.

- 301 -

tatălui său. Încă din această perioadă, el a fost chemat la Castell de către contesa Katharina Hedwig de Castell-Castell (1730-1783)5, din 1773 văduvă, să fie preceptorul celor doi fii ai săi, Albrecht Friedrich Karl (1766-1811) şi Christian Friedrich (1772-1850). După moartea curând survenită a contesei, Stephani a plecat împreună cu elevii săi la Nürnberg, unde a rămas timp de cinci ani în casa lui Friedrich Adolph Zwanziger (din 1784 von/de Zwanziger) (1745-1800), care, pe de o parte, se găsea din 1773 în calitate de director al cancelariei cu titlul de consilier secret în fruntea administraţiei din Castell, iar pe de altă parte era reprezentantul Casei de Castell şi al altor corpuri legiuitoare ale Reichului în Franconia, drept pentru care locuia în cel mai mare oraş imperial francon. În 1788, Stephani s-a dus împreună cu cel mai tânăr conte şi cu Heinrich Adolph de Zwanziger (1776-1835)6, fiul cel mare al ministrului plenipotenţiar al districtului, la şcoala de pe lângă mănăstirea Berge lângă Magdeburg, unde a putut să predea în calitate de ajutor; între 1791-1793 l-a însoţit la studii pe contele Christian Friedrich la Universitatea din Jena şi a întreprins cu acesta în 1793 o călătorie în Elveţia. Pe lângă activitatea sa de preceptor, Stephani a devenit în 1794 în calitatea sa de consilier consistorial în Castell şi îndrumător al bisericilor şi al şcolilor din comitat. S-a dedicat în primul rând reformei şcolare şi a redactat în acest sens un memoriu „Principii de bază pentru îmbunătăţirea educaţiei publice în comitatul Castell, pe care îl publică în 1797 cu titlul modificat „Compendiu al educaţiei de stat”, pentru a-l dezvolta în 1805, în sfârşit, într-o carte de mai mult de 400 de pagini, „Sistemul educaţiei publice”. Deoarece după moartea lui Zwanziger s-a lovit de o rezistenţă crescută cu privire la reformele sale, a acceptat în 1807 postul de preot în Rüdenhausen, dar şi-a urmat chemarea în serviciul de stat în Bavaria, unde a activat în mai multe localităţi până la sfârşitul anului 1817 în calitate de reformator al şcolii. Odată cu începutul anului 1818 a acceptat postul de preot şi decan în Gunzenhausen, rămând în această funcţie până în 1834. Rumpach îi scria la 15 martie 17967 acestui Heinrich Stephani, pe atunci consilier consistorial în Castell, care – aşa cum reiese din primul paragraf al scrisorii de faţă8 – îl vizitase în prima jumătate a anului 1795 în Kirchberg, unde Rumpach îşi începuse de curând activitatea:

5 Aceasta, născută contesa de Castell-Remlingen se căsătorise în 1761 cu vărul ei, contele Christian Friedrich Karl de Castell-Castell/ Remlingen (1720-1773). Doar cei doi fii ai lor au atins vârsta adultă. 6 Acesta a intrat mai târziu în armata bavareză şi s-a retras în 1835, iar din 1825 a fost colonel şi comandant al Regimentului de infanterie „König“. 7 Se indică cota documentului, precum şi unele particularităţi de transcriere (dublarea literelor m şi n, litera dublată apărând în paranteze rotunde, completarea prescurtărilor apare în paranteze ascuţite, literele latine sunt redate cursive) 8 Rumpach numeşte mai întâi luna august, ca primă lună a anului 1795, care a trecut fără vizita lui Stephani, iar în continuare aminteşte două scrisori, pe care le-a trimis la Castell la mijlocul verii anului 1795.

- 302 -

„V.V.9August, septembrie şi octombrie au trecut, precum şi toate celelalte luni ale anului 1795, fără ca domnul consilier consistorial să se arate din nou în Kirchberg, deşi mă bazasem pe un asemenea plăcut moment; două scrisori trimise la Castell pe la mijlocul verii trecute au rămas fără răspuns sau s-au rătăcit; nu am auzit şi nu am văzut nimic din arhiva pedagogică10 şi pe scurt totul mă făcea să nu cred altceva, decât că omul, pe care am avut ocazia să-l îndrăgesc şi pe care îl stimez cu adevărat, fie că mă uitase demult din cauza multelor sale afaceri, a răspânditelor sale relaţii şi a neîntreruptelor sale călătorii, fie că socotea că a-şi da osteneala să se gândească la sărmanul director de şcoală latinească din Kirchberg, prietenul Rumpach, este pierdere de vreme. Aceste idei erau legate în sufletul meu în mod indisolubil de gândul la Castell, până când ziua de azi, în care am primit prin trimisul Dvs. prieteneasca Dvs. scrisoare alături de alte documente, mi-a adus în loc alte gânduri. Ce fel? O, această întrebare să mi-o lăsaţi în primul rând mie în grijă, ca filosof şi cunoscător al inimii omeneşti! Abia îmi încăpeam de bucurie că v-aţi adus aminte de mine şi v-am adus în gând milioane de mulţumiri, care se aştern cu încetul pe hârtie, pentru că mi-aţi contrazis în chip atât de minunat presupunerile. Cu imensă plăcere voi citi scrierile privitoare la educaţie11 transmise prin bunăvoinţa Dvs. şi în măsura în care ţine de mine, voi încerca să le folosesc şi în şcoala noastră, care are nevoie atât de mare de o revoluţie, dacă vă mai aduceţi aminte de planul dublu care stătea la baza acestei reforme. Totuşi nu-mi pot imagina un prea mare succes, eu cunoscând prea bine Kirchberg-ul, care în niciun caz nu e (un) Castel(l), iar cei – de la cei mai importanţi până la cei mai mărunţi oameni – care au influnţă asupra educaţiei tinerilor nu se pot compara nicidecum cu aceia care îndeplinesc la Dvs. această binecuvântată lucrare. Şi tocmai de aceea un tânăr se satură aici mult mai curând de colbul şcolii, lucru care va fi în curând valabil şi pentru mine, sau duce dorul unui alt domeniu de activitate în care să se poată exprima altfel decât aici, şi asta fără a lua în considerare că un salariu anual de 300 de guldeni, cum e al meu, te face să-ţi consumi toate puterile pentru a te păzi pe tine alături de consoartă de totala decădere financiară12. Fără îndoială, mâine domnul părinte Kretschmer, pe care îl voi asigura mâine de prietenia Dvs., va primi spre citire planul de îmbunătăţire a educaţiei prinţului întocmit împreună cu mine, iar eu – deşi 9 Semnificaţia prescurtării este dificil de stabilit. Poate fi vorba de „Verehrter Vater“ (stimate tată), având în vedere diferenţa de vârstă dintre corespondenţi. 10 Se face referire la revista apărută în patru caiete „Arhiva pentru ştiinţele educaţiei în Germania”, pe care Stephani a redactat-o deja la Şcoala de la mănăstirea Berge şi a văzut lumina tiparului la Weißenfels. 11 Este vorba fie de scrierile altor autori, fie de exemplare ale „Arhivei pentru ştiinţele educaţiei în Germania”, deoarece atunci nu apăruseră încă scrieri de sine stătătoare. 12 Preţurile mari, la care Rumpach face referire, se pot determina pe baza preţului pâinii. Dacă în 1780 o pâine de secară de 3,03 kg costa ca. 10 kr (crăiţari), în noiembrie 1794 se ridica la 16 kr., în iunie 1795 la 24 kr. şi în iunie 1796 la 25 kr. Aceasta înseamnă că salariul anual de 300 guldeni al lui Rumpach îi ajungea în 1780 pentru ca. 5454 kg. de pâine de secară, în iunie 1795 ca. 222, 5 kg. şi în iunie 1796 numai pentru 2181, 6 kg.

- 303 -

sunt convins că cenzura acestuia e în afara sferei mele, mă bucur foarte să găsesc din nou în acesta multe lucruri frumoase. Şi pentru că vă interesaţi cu atâta prietenie de slujba mea, cât şi de casa şi grădina mea – iată şi ceva legat de ultimele două! – mi-aţi promis că vă veţi îngriji acolo unde mă aflam mai în nevoie; pentru că într-adevăr nu am presupus că mă veţi avea în vedere în acest punct - probabil că râdeţi de cei doi-trei ani care au trecut aşa de repede –m-am îngrijit la sfatul prietenului Kretschmer, nu fără multe reţineri, ca o bună creatură feminină – este a doua fiică a fostului meu profesor Eggel din Oehringen – să împartă cu mine salariul de 300 de guldeni probabil pentru o lungă perioadă de timp, dacă cerul prin oameni chibzuiţi şi prin recomandările lor nu îmi va hărăzi altfel, şi să se hotărască ca la începutul lui mai să vină aici. O cunosc de mai mulţi ani, chiar dacă are abia 18 ani. Cu toate acestea doresc să vă ştiu părerea, dacă veţi veni curând încoace. Prin ea nu-mi pot face mari speranţe că-mi voi îmbunătăţi situaţia, deşi legătura cu familia în care intru nu imi va aduce cu siguranţă decât cinstire, presupunând că cineva se agaţă de asemenea nimicuri; dar tocmai de aceea mi-aş dori ca Dvs. să schimbaţi această situaţie, căutând pe la Dvs. sau în comitatul Dvs. ceva, numai şi pentru că este pentru atât de important pentru mine să fiu aproape de Dvs., pe care vă stimez atât de mult. Totuşi v-aş mulţumi pentru bunătatea Dvs., dacă, spre fericirea unui tânăr care ar câştiga cel puţin o soartă cel puţin la fel de fructuoasă, ca de exemplu rectorul din K[ichberg], m-aţi putea lega şi pe mine mai mult de largul Dvs. cerc de acţiune, pe care Dvs. aveţi ocazia să-l influenţaţi, şi aţi vorbi pentru mine sau v-aţi gândi unde s-ar putea ocupa un loc de profesor la ţară. Şi cu aceata vă transmit pentru moment în scris gândurile mele prieteneşti, până când fie aici, fie ca mire deja, voi putea să le repet în mod nesperat în Castell şi mai bine în persoană. Neîndoindu-mă de voia Dvs. în acest sens şi de bunătatea Dvs. dovedită şi nemeritată de mine, doresc să vă asigur de cinstirea şi respectul sincer pe care vi le port, considerând un excepţional noroc că mă pot numi al Dvs. sluijior respectuos şi prieten, FL. Rumpach.

Kirchberg, 15 martie 1796.” Cel care a scris această scrisoare, Friedrich Ludwig Heinrich Rumpach, născut la 9 martie 1769 ca fiu al funţionarului din Bödigheim lângă Buchen, studiase după frecventarea clasei superioare a Gimnaziului din Öhringen (1782-1784) începând cu anul 1787 teologia în Erlangen. În 1791, Rumpach a devenit preceptor al prinţului Karl Friedrich Ludwig de Hohenlohe-Kirchberg (1780-1861), după care între 1795-1798 a condus Şcoala latinească, a fost în continuare între 1798-1801 diacon al curţii şi al oraşului Kirchberg pe Jagst şi în afară de aceasta, între 1799-1801 administrator al parohiei; în 1801 s-a dus în calitate de preot în Gaggstatt şi s-a reîntors în 1814 la Kirchberg, unde a activat până la sfârşitul vieţii sale, la 13 februarie 1828, ca preot. Deja în timpul perioadei în care conducea şcoala din Kirchberg, Rumpach s-a căsătorit pe 10 mai 1796 în Öhringen cu cea de-a doua fiică, Luise Caroline, născută aici, a - 304 -

fostului său profesor Franz Carl Eggel (1733-1801)13 şi a soţiei acestuia Marie Luise (1748-1811)14. Văduva Luise Caroline Rumpach s-a mutat pe 10 aprilie 1844 la fiica sa, de asemenea văduvă, Karoline Lisette Osiander15, la Gingen pe Fils, unde a şi decedat câteva săptămâni mai târziu, pe 31 mai. Din scrisoarea lui Rumpach din 1796 reiese în mod clar că nu era mulţumit de condiţiile de muncă şi financiare ca director al Şcolii latineşti din Kirchberg. Cariera sa, mai cu seamă după ocuparea postului de preot în localitatea Gaggstadt învecinată, trebuie să fi dus la îmbunătăţirea situaţiei sale financiare. Faptul că în 1814 s-a întors după circa 13 ani la Kirchberg ca preot arată ca acest oraş, în ciuda criticii sale dinainte, care indica că şi-ar fi dorit mult mai mult o funcţie în Castell decât cea pe care o deţinea, devenise o doua sa patrie, în care a rămas până la sfârşitul vieţii.

13 Acesta, născut la 31 martie 1733 în Mainhardt ca fiu al unui funcţionar din Hohnlohe, înhumat la 4 noiembrie 1801 în Öhringen, a fost întâi preot din 1762 în Schäftersheim, după care din 1777 şi până la moartea sa a fost director al Gimnaziului din Öhringen, pe care l-a reformat în spirit luminist. 14 Marie Luise Neidhardt s-a născut pe 6 ianuarie 1748 în Eschach ca fiică de preot, a murit pe 17 martie 1811 în Öhringen; s-a căsătorit cu Eggert pe 7 iunie 1763 în Eschach. 15 Karoline Lisette, născută pe 29 aprilie 1797 în Kirchberg, a fost singura dintre urmaşii soţilor Rumpach care a atins vârsta adultă (anul morţii este necunoscut), cei doi fraţi mai mici, născuţi în 1799, respectiv 1800 au murit în vârstă de doar câteva săptămâni. S-a căsătorit pe 18 februarie 1820 în localitatea natală cu Johann Christiph Friedrich Osiander (1794-1843), care a fost până la sfârşitul vieţii preot în Gingen pe Fils.

- 305 -

CRÂMPEIE DIN CORESPONDENŢA LUI ALEXANDRU VLAHUŢĂ

Ana DOBREANU Bogatul fond documentar, de la

Direcţia Judeţeană Harghita a Arhivelor Naţionale, conţine şi o valoroasă donaţie1 ce constă în nouă scrisori adresate de scriitorul Alexandru Vlahuţă prietenului său Paul Bujor.

Paul Bujor (1862-1952) a fost timp de patru decenii profesor universitar la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, director la revista ieşană „Viaţa Românească” şi autor al mai multor nuvele.

Cei doi s-au cunoscut în timpul anilor de şcoală şi între ei s-a legat o strânsă prietenie cum reiese şi din scrisoarea din 16 iulie 1916, pe care Vlăhuţă o încheie astfel „ ...iar pe tine te îmbrăţişez cu toată vechea şi neclintita dragoste care ne leagă din şcoală”.

Cele nouă scrisori provin din perioada cuprinsă între anii 1901-1918 şi pe lângă prietenia foarte strânsă dintre Vlăhuţă şi Bujor, din ele se desprind aspecte ale vieţii culturale şi social-politice ale României din această perioadă. Ele oglindesc atitudinea lui Vlăhuţă faţă de disputele politice ale vremii, consideraţia sa faţă activitatea literară a lui Paul Bujor, (activitatea în permanenţă sprijinită de Vlăhuţă) mare admiraţie şi dragoste faţă de săteni, locul minunatelor peisaje de la Agapia în sufletul scriitorului, bulversările produse în

1 DJAN Harghita, fond Achiziţii şi Donaţii, dosar 105

- 306 -

sufletul său de primul război mondial. Pentru toţi cei care sunt preocupaţi de viaţa şi

activitatea lui Vlăhuţă care timp de patru decenii, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul al XX-lea, a ocupat un loc important în viaţa literară şi culturală românească, şi al cărui nume este întâlnit, în mod frecvent, în paginile publicaţiilor vremii, scrisorile amintite pot constitui un intresant izvor de documentare. Iar pentru cel ce se ocupă cu studiul istoriei semnificativă este scrisoarea din 1 noiembrie 1918, în care Vlăhuţă vorbeşte despre distrugerile provocate de război şi de retragerea trupelor germane din zona Dragoslovenilor. „Nemţii au plecat furioşi, ridiculi, huiduiţi de copii, detestaţi de toată lumea – scrie Vlăhuţă. Au devastat casele şi în trecerea lor prin sate, aud că au svântat tot ce au mai găsit”. Cu toată durerea din suflet, provocată de imaginea jalnică ce a lăsat-o războiul în urma sa, speranţa nu a dispărut, pentru că el notează în aceeaşi scrisoare din 1 noiembrie 1918: „Dar toate ne spun că suntem la sfârşitul îndurărilor noastre şi viaţă nouă stă să înceapă pentru noi şi lumea întreagă”. Într-adevăr o viaţă nouă avea să înceapă odată cu sfârşitul războiului, însă Vlăhuţă nu s-a mai bucurat mult de ea, deoarece la 19 noiembrie 1919 s-a stins din viaţă.

Zusammenfassung

Eine wervolle Schenkung, die neun Briefe von Alexandru Vlahuţă an seinen Freund Paul Bujor, Universitätsprofessor an der Universität Jassy umfasst, hat die Kreisdirektion Harghita des Nationalarchivs bekommen. In diesem kurzen Beitrag wird der Inhalt dieser privaten Briefe besprochen.

- 307 -

CRONICĂ, RECENZII, PREZENTĂRI ŞI NOTE BIBLIOGRAFICE Cel de-al 12-lea Colocviu de arhivistică din 12-13 iunie 2007, organizat de

Şcoala de Arhivistică de la Marburg

În fiecare an, Şcoala de Arhivistică de la Marburg organizează un Colociu de pe teme de arhivistică, la care iau parte mai cu seamă absolvenţii renumitei Şcoli germane de Arhivistică, care îşi desfăşoară activitatea în Arhivele germane, dar şi invitaţi de la universităţile germane, care se ocupă de ştiinţele auxiliare ale istoriei, precum şi arhivişti din alte ţări. Anul acesta, la Cel de-al 12-lea Colocviu de arhivistică, desfăşurat între 12-13 iunie 2007, au luat parte aproape 100 de specialişti în domeniul arhivelor, având ca invitaţi din străinătate un profesor de la Universitatea din Zürich, de la Departamentul de Istorie, şi două reprezentante ale Facultăţii de Arhivistică din Bucureşti, doamna conf. univ. dr. Melentina Bâzgan şi doamna lect. univ. dr. Ileana-Maria Ratcu.

Colociul a cuprins patru secţiuni, fiecare cu câte trei respectiv două comunicări, fiind astfel lăsat timp suficient pentru discuţii, care s-au dovedit deosebit de interesante şi fructuoase.

Astfel, prima secţiune referitoare la noi tehnici de prelucrare şi editare a documentelor, moderată de dr. Karsten Uhde de la Şcoala de Arhivistică de la Marburg, responsabilul disciplinei Ştiinţe auxiliare, a ridicat probleme care sunt şi la noi deosebit de actuale, şi anume dacă colecţiile de documente de timpul „Urkundenbuch” reprezintă un model expirat, făcându-se propuneri pentru ediţii de documente în era digitală. Tot legat de noile tehnici actuale de inventariere a documentelor au fost discutate posibilităţile pe care le deschide era digitală, dar şi limitele acesteia.

A doua secţiune, moderată de dr. Jürgen Kloosterhuis de la Arhivele Statului din Berlin, s-a intitulat în mod semnificativ „De la registrul medieval la inventarul electronic”, subliniindu-se pe de o parte importanţa registrelor premoderne pentru istoria şi teoria arhivisticii europene, iar pe de altă parte discutându-se de către dr. Margit Ksoll-Marcon de la Direcţia Generală a Arhivelor Statului din Bavaria, München, utilitatea şi modul de utilizare a registrelor electronice.

A treia secţiune, moderată de dr. Robert Kretzschmar la Arhivele landului Baden-Württemberg din Stuttgart, a avut în vedere tipologia documentelor moderne şi administrarea acestora. În acest sens, au fost făcute câteva consideraţii cu privire la vechiul şi noul stil de concepere a actelor, realizându-se şi o comparaţie cu stilul actual, al zilelor noastre, de redactare a actelor. De asemenea, a fost ridicată o problemă de care, din păcate, arhivistica românească nu s-a ocupat deocamdată, şi

- 308 -

anume cea legată de arhivarea actelor provenite din secolul XXI, având în vedere că deja multe instituţii îşi desfăşoară o importantă parte a corespondenţei pe e-mail, ceea ce determină identificare unor soluţii viabile de arhivare.

Ultima secţiune a fost moderată de dr. Frank M. Bischoff, directorul Şcolii de la Marbug şi gazda noastră deosebit de amabilă, având ca temă de discuţie rolul ştiinţelor auxiliare ale istoriei în secolul XXI. Prima comunicare susţinută de dr. Marita Blattmann de la Universitatea din Köln a relevat faptul că şi în Germania, la facultăţile de istorie, la catedrele de istorie medie, mai cu seamă în urma adoptării la Bologna a Cartei universitare, ştiinţelor auxiliare le sunt rezervate din ce în ce mai puţine ore. Această situaţie se regăseşte fără îndoială şi în sistemul universitar românesc, revenindu-i Facultăţii de Arhivistică de a asigura o pregătire cu adevărat temeinică şi aplicată în acest vast domeniu. Ultima comunicare a secţiunii şi totodată a colocviului, susţinută de dr. Robert Kretzschmar, a tematizat importanţa ştiinţelor auxiliare ale istoriei pentru arhive, încercând să determine dacă acestea sunt instrumente de lcuru, domeniu de cercetare sau de studiu.

Am putut aprecia cu ocazia participării la acest colocviu înaltul nivel ştiinţific la care se situează arhivistica germană, modul în care s-au purtat discuţiile şi interesul manifestat de toţi participanţii pentru a găsi noi modalităţi de perfecţionare a activităţii lor. Gazda noastră, domnul dr. Frank M. Bischoff, ne-a prezentat în continuarea dezbaterilor Şcoala de Arhivstică de la Marburg, dotările, biblioteca şi mai ales structura şi modul de funcţionare a Şcolii, care reprezintă pentru instituţia noastră un model demn de urmat, spre care tindem.

Totdodată, am acceptat invitaţia doamnei dr. Annegret Wenz-Haubfleisch, directorul adjunct al Arhivelor Statului din ladul Hessen, Marburg, de a vizita instituţia în fruntea căreia se afla. Am aflat multe amănunte legate de instituţie, de vechimea documentelor, de istoricul clădirii, construite în perioada nazistă, dar având ca destinaţie din start adăpostirea Arhivelor landului. Dacă pentru acei ani clădirea corespundea întru totul cerinţelor impuse păstrării şi conservării unei importante arhive, în momentul de faţă se încearcă adaptarea depozitelor în primul rând la exigenţele actuale. Am vizitat depozitele, sala de lectură, precum şi laboratorul de restaurare a documentelor şi hărţilor şi am putut constata buna organizare a instituţiei, modestia angajaţilor, în ciuda unor realizări deosebite în domeniul restaurării, prin inovaţii testate şi acceptate nu numai în landul Hessen. Am mai constatat totodată - şi poate că acest lucru e cel mai important - că în ciuda diferenţelor, care există fără îndoială între diversele instituţii păstrătoare de tezaur documentar sau care îi pregătesc pe viitorii arhivişti, există o singură lume a Arhivelor, fascinantă şi solidară.

Ileana-Maria RATCU

- 309 -

Maria Dragomir, Glosar de termeni şi expresii latine din documente latino-maghiare (secolele XVI-XVII), Bucureşti, Editura Matrix Rom, , 2007, 215 p.

Gândit de autoare iniţial ca o anexă la lucrarea publicată anul trecut la aceeaşi editură, Influenţa limbii latine medievale asupra stilului oficial din documentele în limba maghiară din secolele XVI-XVII, glosarul de faţă, în forma sa finală, se constituie ca un util instrument de lucru pentru cei care lucrează cu documentele medievale latino-maghiare, istorici, arhivişti, filologi, studenţi.

Felul în care este construit glosarul este de un real folos celor interesaţi. Termenii latini sunt reprezentaţi de toate părţile de vorbire, autoarea indicând pentru fiecare în parte caracteristicile legate de declinare respectiv de conjugare, urmate de corespondentul maghiar şi apoi de cel în limba română. Acolo unde termenul latin apare în diverse expresii stabile, întâlnite în documente în mod frecvent, sunt indicate şi aceste forme împreună cu traducerea lor în limba maghiară şi în limba română. Nu de puţine ori, intrările sunt însoţite de explicaţii suplimentare legate de instituţii emitente a documentelor, cancelarii, locuri de adeverire; de asemenea, autoarea face pertinente precizări de diplomatică, paleografie, cronologie. Astfel, sunt incluse în cadrul unor articole din glosar formule diplomatice latine din protocolul iniţial sau final, însoţite de corespondentul din maghiară şi română, prescurtări, diferite modalităţi de grafiere a unui cuvânt sau expresii. Tocmai prin aceste informaţii suplimentare, cu un pronunţat caracter interdisciplinar, glosarul de faţă este o sursă completă de informare pentru viitorii săi utilizatori.

O introducere cu privire la evoluţia preocupărilor lexicografice legate de limba latină, precum şi de studierea latinei medievale, în Europa şi la noi deschide lucrarea. Bibliografia indicată, cuprinzând atât izvoare edite cât şi inedite, dar şi numeroase lucrări, studii şi articole de diplomatică şi paleografie, precum şi enciclopedii şi dicţionare, este o bogată sursă de informare pentru cei ce doresc să aprofundeze cunoaşterea documentelor medievale în limba latină sau bilingve. Foarte utile sunt cele 50 de anexe, prezentate în ordine cronologică, reprezentând copii după documente bilingve – latino-maghiare, cu care se poate lucra efectiv în cadrul unui seminar de paleografie latină sau de istoria limbii maghiare, fie în cadrul facultăţilor de istorie, de limbi străine, fie la Facultatea de Arhivistică. Pentru fiecare anexă este indicată data şi locul de emitere. Deşi în bibliografie apar fondurile şi colecţiile de documente cercetate la Direcţiile Judeţene Alba, Bihor, Braşov, Cluj a Arhivelor Naţionale, la Arhivele Naţionale Istorice Centrale Bucureşti, precum şi la Filiala Batthyaneum a Bibliotecii Naţionale a României, poate ar fi fost interesant a se repreciza pentru fiecare anexă în parte arhiva în care este păstrat documentul prezentat în copie.

Aşa cum Maria Dragomir sugerează atât în scurta prefaţă, cât şi în introducerea la glosar, prin caracterul său practic, lucrarea de faţă se cere a fi continuată de un grup de specialişti, iar preocupările legate de folosirea limbilor

- 310 -

materne concomitent cu limba latină în Evul Mediu pot fi extinse şi asupra documentelor bilingve latino-germane din Transilvania. Cu atât mai lăudabilă este întreprinderea Mariei Dragomir care a pornit în acest demers de una singură şi a dus la capăt, limitându-se la secolele XVI-XVII, o lucrare deosebit de valoroasă şi de mult timp aşteptată.

Ileana-Maria RATCU

Olimpia Mitric, Manuscrise româneşti din Moldova – Catalog, vol. I, prefaţă de prof. dr. Gabriel Ştrempel, Iaşi, Editura Junimea, 2006, 502 p. + 25 facsimile.

Singură în faţa unui tezaur de valori inestimabile! Aşa poate fi calificată osteneala doamnei prof. dr. Olimpia Mitric de la Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava de a oferi acest Catalog iubitorilor şi preţuitorilor de scrieri de altă dată, acoperite de colbul vechimii, al uitării şi chiar al neştiinţei. Numai cine nu s-a încumetat în hăţişul fişelor de inventar nu ştie ce volum de muncă fizică şi intelectuală presupune întocmirea unui catalog. Începi cu depistarea acestor comori. Te deplasezi la instituţiile deţinătoare de manuscrise, te lupţi pentru aprobarea cercetării lor, parcurgi fiecare filă de manuscris. Unele sunt bine conservate, altele au suferit deteriorări semnificative şi aici intervine imaginaţia şi mai ales experienţa pentru a suplini aceste neajunsuri. Apoi trebuie să stăpâneşti foarte bine câteva paleografii (chirilică românească, slavă, eventual greacă), să ai cunoştinţe de diplomatică, pentru a face descrierea corectă a manuscrisului şi nu în ultimul rând să stăpâneşti bibliografia problemei. După excelentele cataloage publicate până acum: Cartea românească manuscrisă din nordul Moldovei, Bucureşti, Editura Atos, 1998 şi Cartea românească veche în judeţul Suceava. Catalog, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2005, doamna dr. Olimpia Mitric a reluat acest „drum al Golgotei”, încercând să valorifice „truda, de loc de invidiat, ce a început cu vreo şapte ani în urmă”, după cum mărturiseşte în „Cuvânt înainte”. Şi tot aici continuă cu amar şi deziluzie : „…nu pot ascunde faptul că am pornit cu gândul găsirii unor colaboratori, în special din rândul deţinătorilor. Din păcate, n-am putut atrage pe nimeni, tuturor li s-a părut o muncă mult prea grea şi complexă, lipsită de satisfacţii imediate sau cel puţin pe măsura efortului depus..” Cât adevăr cutremurător ascund aceste mărturisiri. Doamna dr. Olimpia Mitric a luat toiagul scormonitorului într-o mână, tocul şi fişele în cealaltă şi a bătut la porţile a trei judeţe importante din Ţara Moldovei: Bacău, Botoşani şi Neamţ. Mai întâi s-a oprit la Bacău, unde a revăzut colecţiile de manuscrise ale unor personalităţi locale: Ana Culicovscki, familia Abramiuc ş.a. Chiar dacă a consultat şi unele instrumente de evidenţă întocmite de Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, curiozitatea ştiinţifică n-a împiedicat-o să desluşească slovele originalelor, corectând, inevitabil, unele erori de lecţiune sau de denumire a

- 311 -

manuscriselor (ex. Ms. nr. 59, inventariat Manuscris religios, care, de fapt, este un Miscelaneu de literatură monahală, iar Ms. nr. 34, inventariat a fi Tipic este‚ în realitate, un Pateric). În judeţul Botoşani a cercetat colecţiile de manuscrise de la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, de la Muzeul Judeţean de Istorie şi de la Mănăstirea Vorona. Acestea cuprind o varietate tematică surprinzătoare: texte liturgice, cărţi de literatură monahală, populară, de polemică religioasă, cărţi de înţelepciune, manuale de geografie, astronomie, manuscrise literare. Autoarea ne atrage atenţia asupra miniaturilor şi a elementelor de ornamentică, cu vignete policrome din motive vegetale, zoomorfe şi antropomorfe aflătoare pe unele manuscrise, citând două Miscelanee de literatură populară. Dintre manuscrisele literare sunt semnalate, îndeosebi, Collecţie de poesii de D. Donici, scrise în anii 1808 – 1864 şi nuvela Floriana lui Florin, semnată „Victor Eftimiu, Lyon, 11 – 12 august 1918” , ambele autografe. Cel de-al treilea judeţ, Neamţ, ultimul din seria celor propuse pentru studierera patrimoniului cultural a fost şi cel mai generos în colecţii de manuscrise, adăpostite de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, Biblioteca Judeţeană „G.T. Kirileanu”, Episcopia Romanului şi de „binecuvântatele mănăstiri nemţene” (termenii aparţin autoarei): Agapia, Neamţ, Secu, Sihăstria şi Văratic. Mănăstirile nemţene sunt fiecare în parte vetre de cuget şi simţire românească. În chiliile lor au citit, la flacăra unei candele în ceasuri târzii de scufundare întru sine pagini din scrierile smeritului Paisie de la Neamţ, sfinţii părinţi episcopi şi mitropoliţi de vrednică pomenire Varlaam, dr. Nestor Vornicescul, Melhisedec Ştefănescu, Nicodim Munteanu, iar în zilele noastre venerabila doamnă academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga (maica Benedicta). În aceste aşezăminte monahale pline de irenism şi isihasm găsim cărţi de istorie, vieţi de sfinţi, cărţi de teologie biblică şi practică, pomelnice, cugetări, învăţături moraliceşti şi monahale şi multe, multe altele. Întreg Catalogul este o invitaţie la sala de lectură a instituţiilor noastre culturale spre a cerceta şi a înţelege istoria neamului românesc cu nevoile şi nădejdiile lui întru frumos şi bunătate. Şi pentru ca lucrarea să fie cât mai completă, autoarea ne oferă în final un foarte util Glosar, o consistentă Bibliografie, intitulată modest „selectivă”, dar, mai ales, 25 de planşe color (facsimile) după cele mai frumoase manuscrise, făcându-ne puţin invidioşi pentru privilegiul de a admira aceste minuni ale dascălilor, diecilor, grămăticilor de bine. Aşa cum încheia Prefaţa sa prof. dr. Gabriel Ştrempel „…Olimpia s-a implicat în această teribilă muncă care nu se isprăveşte niciodată”, tot aşa şi semnatarul acestor modeste rânduri încheie cu îndermnul de a continua această trudă pentru desluşirea comorilor culturale ascunse în veşnicia lor.

Dragoş ŞESAN

- 312 -

Colonel (r) dr. Cristache Gheorghe, general de brig. (r) dr. Florian Tucă, Voievozi, domni, principi, regi, preşedinţi şi alţi şefi de stat în spaţiul românesc. Dicţionar, ediţia a 2-a adăugită, Bucureşti, Editura D.C. Promotions, 2006, 398 p.

Doi prestigioşi istorici militari, sub egida Academiei Oamenilor de Ştiinţă din

România şi Uniunea Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere, „Alexandru Ioan Cuza”, publică un dicţionar dedicat voievozilor, domnitorilor, principilor, regilor, preşedinţilor şi alţi şefi de stat din spaţiul românesc.

Atât prin tematică, dar şi prin maniera de tratare, lucrarea constituie un demers ştiinţific merituos ce contribuie la cunoaşterea procesului istoric de formare şi afirmare a poporului român şi a conducătorilor săi. Aceştia din urmă, ce constituie subiectul dicţionarului, sunt prezentaţi în faptele lor definitorii, cu luminile şi umbrele lor pe baza unei vaste şi temeinice documentaţii ştiinţifice.

Lucrarea are următoarea alcătuire: cuvânt de început semnat de general prof. univ. dr. Eugen Bădălan; introducere din partea autorilor; regii geto-daci; conducători ai unor formaţiuni de tip statal din spaţiul românesc: voievozi locali, duci, cneji, jupani etc.; domni, voeivozi şi principi în Ţările Române; domni fanarioţi în Ţara Românească şi Moldova şi guvernatori în Transilvania; domni ai Principatelor Române; regii României; conducători sau şefi de stat; din istoricul Basarabiei; preşedinţii Republicii Moldova.

Schema unui articol al dicţionarului (care cuprinde ca. 450 de articole) este în principiu: anii de domnie, numele personajului şi spaţiul geografic în care a domnit, data şi locul naşterii, fapte şi acţiuni caracteristice în perioada în care s-a aflat în fruntea statului, aprecieri din epocă sau ulterioare privitoare la însuşirile, calităţile şi realizările de fond ale subiecţilor, locul de înhumare, inscrisurile de pe pietrele de mormânt.

În volum sunt reproduse peste 300 de imagini foto, reprezentând portrete, iconografie, izvoare numismatice, sigilografice, heraldice, vexilologice, phaleristice ş.a. El este prevăzut cu o bogată bibliografie (ca 200 repere bibliograficve) şi cinci anexe. Aceştia sunt: 1) guvernatori imperiali, rezidenţi, preşedinţi de adminstraţie din Transilvania, Banat, Oltenia, Basarabia şi Bucovina; 2) Caimacani şi căimăcămii în Ţara Românească şi Moldova; 3) Locotenenţe domneşti din Ţara Românescă şi România; 4) membri ai Regenţei în timpul regelui minor Mihai I; 5) Hărţi.

Dicţionarul este un instrument util de lucru şi de informare, atât pentru elevi, studenţi, cadre didactice, militari, arhivişti, muzeografi, dar şi pentru publicul larg care iubeşte istoria naţională.

H.

- 313 -

Paula Scalcău, Elenismul în România. O istorie cronologică, Bucureşti, Editura Omonia, 2006, 260 p. + 119 ilustraţii

Cercetarea istorică referitoare la prezenţa grecilor în spaţiul românesc, din cele

mai vechi timpuri până în zilele noastre, s-a îmbogăţit substanţial începând cu ultimele decenii ale secolului trecut, mai cu seamă după întemeierea Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române. Ca urmare s-au publicat cărţi şi studii şi documente inedite care au completat substanţial diferite aspecte economice, culturale sau politice ale colaborării româno-greceşti, un rol tot mai însemnat avându-l şi absolvenţii Facultăţii de Arhivistică, care şi-au însuşit limba şi paleografia greacă necesare descifrării izvoarelor istorice. Printre mai tinerii cercetători ai prezenţei greceşti în istoria românilor s-a remarcat în ultimii ani şi Paula Scalcău, autoare a unor studii serios documentate, dar mai cu seamă a sintezei Grecii din România publicată în anul 2003 la Editura Omonia. În cursul anului trecut, publică în completare o Istorie cronologică a elenismului în România, un instrument de lucru absolut necesar pentru cei care doresc să se orienteze în investigarea prezenţei grecilor în spaţiul românesc începând cu mileniul al II-lea înainte de Hristos până în anul 2006. Prefaţa lucrării este semnată de doamna Georgeta Filitti, care face o succintă, dar consistentă trecere în revistă a celor mai semnificative momente a prezenţei fizice şi spirituale a grecilor pe cuprinsul românesc din antichitate până în veacul al XXI-lea. Lucrarea este structurată pe şase capitole în care sunt cuprinse cele mai semnificative date privind: Mileniul al II-lea înainte de Hristos – anul 271 (cap. I); anii 1453 – 1711 (cap. II); 1711 – 1821 (cap. III); 1821 – 1914 (cap. IV); 1914 – 1945 (cap. V) şi 1945 – 2006 (cap. VI). Lucrarea este însoţită şi de o bibliografie selectivă care cuprinde: colecţii de documente, lucrări generale şi speciale, de o listă şi 119 ilustraţii foarte bine realizate, sugestive pentru diferitele perioade ale cronologiei propuse. Desigur, că alcătuirea unei cronologii presupune o intensă investigaţie, cunoaştere şi mai ales selectare a informaţiei considerată a fi de cea mai mare importanţă pentru fiecare epocă a desfăşurărilor istorice.

Olga CICANCI

Leonidas Rados. Sub semnul Acvilei. Preocupări de bizantinologie în România până la 1918, Bucureşti, Editura Omonia, 2005, 366 p.

Prin publicarea tezei sale de doctorat la prestigioasa editură Omonia, domnul

Leonidas Rados ne prezintă o sinteză foarte utilă asupra preocupărilor de bizantinologie în spaţiul românesc, începând cu veacul al XVII-lea până în anul 1918. Consultând o intensă bibliografie românească şi străină, pe care o completează cu investigaţii proprii în arhivele din România şi Grecia, ca şi în fondul de manuscrise de - 314 -

la Biblioteca Academiei Române, autorul ne înfăţişează o reuşită imagine de ansamblu asupra modului în care cărturarii români din perioada amintită au perceput istoria Bizanţului şi au analizat-o în scrierile lor. Atât în introducerea lucrării sale, cât şi pe parcursul a celor şapte capitole, Leonidas Rados se alătură opiniei unor cercetători potrivit cărora preocupările pentru istoria bizantină erau însoţite de cele mai multe ori de consideraţii asupra perioadei postbizantine şi îndeosebi a „epocii fanariote”. În introducere ca şi pe parcursul expunerii autorul face unele consideraţii asupra cauzelor (economice, politice şi culturale) care au condus la asemenea abordare. Cu acelaşi prilej se fac precizări terminologice asupra a ceea ce unii autori au înţeles prin bizantinologie, bizantinism, neoelenism, balcanism, fanariotism etc. evidenţiind şi unele confuzii exprimate de-a lungul vremii. Credem că, cu acest prilej ar fi trebuit să fie tratate şi în premisele interne ale studiilor de profil (cap. V.), ca şi evoluţia bizantinsticii europene (cap. VII). Un interes deosebit îl prezintă modul în care autorul analizează prezenţa Bizanţului şi grecităţii postbizantine în istoriografia română medievală (cap. II), în epoca modernă îndeosebi în istoriografia paşoptistă (cap. III şi IV) şi în epoca Junimii până la sfârşitul secolului al XIX-lea (cap. VI). De asemenea, un interes deosebit îl prezintă consideraţiile privitoare la prezenţa Bizanţului în preocupările istoriografiei Şcolii Ardelene. Mai ales la Gheorghe Şincai, Samuel Micu şi Petre Maior. Poate ar fi fost interesant să se analizeze şi semnificaţia pe care o acordau istoricii greci în scrierile lor conceptului de Dacia, dacic, explicându-se astfel şi interesul manifestat de Şcoala Ardeleană pentru izvoarele bizantine şi neogreceşti, pe lângă cunoscuta explicaţie a preocupării acestora faţă de vlahii balcanici preluată, în parte, şi de Leonidas Rados. Autorul lucrării abordează şi problematica „antigrecismului din veacul al XVII-lea şi mai cu seamă pe cea a antifanariotismului din secolul al XVIII-lea, utilizând unele izvoare narative şi documentare, care după opinia noastră ar trebui mai atent şi mai ales integral analizate. O contribuţie aparte a lui Leonidas Rados este paragraful referitor la traduceri şi traducători alcătuit pe baza unor investigaţii întreprinse în arhivele din Iaşi. De asemenea, un interes deosebit îl prezintă analizarea proiectelor referitoare la studiile bizantine şi neogreceşti sau preocupările pentru editarea scrierilor narative în limba greacă, ca şi necesitatea formării unor specialişti în acest domeniu preconizate în epoca Junimii (cap. VI). Lucrarea este însoţită de Anexe (pp. 3+9-413), o Bibliografie selectivă (pp. 414 – 454) şi un indice (pp. 455 – 474). Concluziile sintetizează contribuţia lui Leonidas Rados la îmbogăţirea informaţiei asupra temei cercetate, a analizei minuţioase a bogatei bibliografii preluate de cele mai multe ori critic şi cu măsura cuvenită. Academicianul Alexandru Zub aprecia în cuvântul introductiv că lucrarea „este un studiu cu egală grijă pentru informaţii, interpretări, metode restitutive, autorul manifestând un respect deplin faţă de realitatea lucrurilor, ca şi protecţia lor în imaginar”. De altfel, cartea a fost distinsă de către Filiala Iaşi a Academiei Române cu premiul Gheorghe Brătianu.

Olga CICANCI

- 315 -

Nicolae Isar, Sub semnul „Luminilor”. Figuri din epoca de la 1821, Bucureşti, Paideia, 2006, 240 p.+2 pl. Aflată sub semnul generos al „Luminilor”, publicată la cunoscuta editură a Societăţii „Paideia”, cartea pe care o avem în faţă vine să completeze în mod fericit o altă lucrare datorată prolificului istoric modernist, prof. univ. dr. Nicolae Isar; este vorba despre lucrarea Principatele Române în epoca Luminilor (1770-1830). Cultura, spiritul critic, geneza ideii naţionale, care a văzut lumina tiparului în 2005 şi care se concentrează, aşa cum şi titlul o sugerează, asupra circulaţiei ideilor în epocă, element esenţial ce a dus, alături de alţi factori, la constituirea ideii naţionale.

De această dată, istoricul Nicolae Isar se apleacă în primul rând asupra unor personalităţi culturale, care au marcat epoca de la 1821 prin spiritul şi activitatea lor. Fără îndoială că nume precum Veniamin Costachi, Nicolae Rosetti-Roznovanu, Gheorghe Lazăr, Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu, Ionică Tăutu, Barbu Paris Mumuleanu, Stanciu Căpătâneanu nu puteau lipsi din lucrarea precedentă la care ne-am referit, tocmai prin influenţa pe care au exercitat-o în formarea tinerei generaţii în şcoală, prin scrierile lor şi prin concepţiile novatoare adoptate nu numai la nivelul învăţământului, dar şi la nivelul reorganizării întregii societăţi şi al unei noi gândiri politice. Lucrarea prezentă se concentrează asupra unui număr de nouă figuri marcante ale epocii, faţă de cele deja menţionate fiindu-le alăturate stolnicul Voicu Perieţeanu, personaj mai puţin cunoscut, asupra căruia autorul îşi îndreaptă de asemenea atenţia.

În introducere sunt precizate câteva constante ale profilului spiritual al generaţiei din epoca de la 1821, făcându-se precizări cu privire la folosirea conceptului de epocă – epoca de la 1821 – pentru primele trei decenii ale secolului al XIX-lea şi cel de generaţie – generaţia de la 1821. Această generaţie cuprinde cu siguranţă mai multe nume decât cele asupra cărora se concentrează istoricul, dar personalităţile cuprinse în lucrare sunt cele mai reprezentative pentru profilul spiritual al generaţiei acestei epoci de la 1821 şi acesta este motivul pentru care au fost supuse analizei. Este foarte utilă precizarea că vorbindu-se despre „oamenii de la 1821” nu se face referire la nişte conducători sau participanţi efectivi la revoluţie, aşa cum era cazul celor de la 1848, ci este vorba de indivizi implicaţi indirect în evenimente, prin ideile lor. Interesant este că între aceşti oameni de carte şi gânditori există legături nu numai de idei, ci şi directe, concretizate adesea prin corespondenţă sau contact personal. Raportul dintre mişcarea cultural-ideologică a epocii şi revoluţia lui Tudor Vladimirescu este încă o dată scos în evidenţă, precizându-se totodată legăturile dintre mişcarea culturală de la sud şi răsărit de Carpaţi, pe de o parte, şi din Transilvania, pe de altă parte.

Desigur, aşa cum arata în introducere Nicolae Isar, câteva personalităţi contemporane lui Tudor Vladimirescu au făcut obiectul unor cercetări semnificative în istoriografia noastră; este vorba de Gheorghe Lazăr, Eufrosin Poteca, Dinicu Golescu, Veniamin Costachi, Ionică Tăutu, Barbu Paris Mumuleanu. Un merit al acestei lucrări

- 316 -

este acela de a sintetiza în cazul lor toate aceste contribuţii, sprijinindu-se mult şi pe documente edite, de a reliefa, urmând firul roşu al apartenenţei lor la mişcarea de idei a epocii, aportul la emanciparea spirituală a românilor. Mai mult decât atât, veşnic în căutarea de noi informaţii, autorul cercetează şi documente inedite, fie de la Biblioteca Academiei Române, fie de la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, fondul Achiziţii Noi.

Un complet portret îi realizează Nicolae Isar lui N. Rosetti-Roznovanu, urmărindu-i traseul în străinătate, relaţiile pe care le stabileşte aici, ideile care îl influenţează, entuziasmul cu care se apropie de mişcarea lancasteriană, înfiinţând chiar şi o şcoală monitorială la Iaşi, unde după traducerea tabelelor didactice în limba română predarea urma să se realizeze în limba naţională, activitatea sa politică şi nu în ultimul rând componenţa bibliotecii sale de la Stânca (Iaşi). Este semnificativă observaţia că mitropolitul Venianim Costachi a exercitat o influenţă importantă în susţinerea direcţiei naţionale în şcoală, el patronând în Moldova mişcarea pentru şcoală şi cultură naţională.

Un capitol aparte este dedicat unui iluminist necunoscut de la 1821: Stolnicul Voicu Perieţeanu. Aici se evidenţiază preocuparea istoricului de a delimita corect faptele. Pe baza a trei scrisori din corespondenţa lui Eufrosin Poteca, reuşeşte a-l identifica pe stolnicul Voicu Perieţeanu, originar din Ţara Românească, personaj cu un nivel mediu de educaţie, însă autodidact, care se ţine la curent cu cele mai noi idei ale vremii şi doreşte să-şi îmbogăţească continuu nivelul, solicitându-i lui Eufrosin Poteca anumite „producţii tipărite”. Semnificativă pentru acribia profesorului Nicolae Isar este revenirea la un studiu mai vechi unde făcuse o identificare cu titlu provizoriu a iluministului, drept Răducanu Voinescu, aducând pentru noua identificare o multitudine de dovezi documentare presarate prin mai multe fonduri de arhivă şi lucrări.

Din nou, una din lucrările plăcute cititului datorate lui Nicolae Isar, care aduce în faţă figuri de iluminişti români, deosebit de semnificative prin contribuţia lor la redeşteptarea naţională, şi cărora nu li se acordă, poate, întotdeauna importanţa cuvenită.

Ileana-Maria RATCU Dimitre Onciul, Miscelaneu. Studii, cuvântări, prelegeri. Ediţie îngrijită de

Constantin Burac, Editura Renaissance, Bucureşti, 2006, 303 p. Anul 2006 a fost dedicat sărbătoririi a 150 de ani de la naşterea istoricului

Dimitre Onciul, personalitate marcantă a culturii şi ştiinţei româneşti pe care a dat-o Bucovina. Dedicată acestei aniversări, lucrarea de faţă, realizată sub egida Facultăţii de Arhivistică de prof. univ.dr. Constantin Burac şi bucurându-se de un cuvânt înainte

- 317 -

al prof. univ. dr. Ioan Scurtu, se alătură demersului de restituire iniţiat de Academia Română prin volumul Dimitrie Onciul (1856-1923). Opere alese, îngrijit de acad. Ştefan Ştefănescu, dr. Dorina N. Rusu şi dr. Bogdan-Alexandru Halic.

Scopul lucrării intitulate semnificativ Miscelaneu este acela de a face accesibile acele materiale datorate proeminentului istoric, profesor şi conducător al unei importante instituţii de cultură, Arhivele Statului - aşa cum se numeau atunci Arhivele Naţionale -, care nu au văzut până acum lumina tiparului sau sunt foarte puţin cunoscute şi greu accesibile, fără însă a-şi propune comentarea lor. Se ştie că un alt nume de frunte al arhivisticii şi cercertării istorice româneşti s-a aplecat asupra operei istorice a lui Dimitre Onciul. Este vorba de Aurelian Sacerdoţeanu, care a dat tiparului între 1968 şi 1971 o valoroasă ediţie critică a operelor lui Dimitre Onciul. În perioada interbelică, în 1938, un alt istoric şi arhivist bucovinean, Teodor Bălan, publicase o lucrare monografică dedicată lui Dimitre Onciul.

Nu întâmplător, ediţia de faţă apare – aşa cum preciza îngrijitorul său, Constantin Burac – sub egida Facultăţii de Arhivistică, care duce mai departe tradiţia Şcolii româneşti de arhivistică şi se simte foarte legată de Arhive, considerând o datorie de onoare în a-i cinsti pe cei care şi-au legat destinul de cel al instituţiei Arhivelor Statului.

Lucrarea conţine - aşa cum titlul o arată - studii, conferinţe, cuvântări şi prelegeri universitare, care fie nu au văzut lumina tiparului, fie au apărut în publicaţii astăzi greu accesibile. Temele care apar cu predilecţie sunt legate de monarhie, de regele Carol I al României, de ideea dinastică, care alături de lupta pentru unire şi neatârnare, constituie, după cum considera istoricul Dimitre Onciul, „cele trei idei conducătoare ale renaşterei noastre politice”, care „au dat fiinţă regatului român”. Semnificativ este un articol care subliniază contribuţia regelui Carol I la restaurarea şi conservarea monumentelor istorice şi religioase româneşti, care a spus: „Popoarele care îngrijesc monumentele lor se ridică pe ele înşile, căci pretutindenea monumentele sunt povestirea vie a istoriei, oglinda trecutului, semnele vederate pentru generaţiile viitoare”.

Alte materiale de interes, cuprinse în volum, sunt de fapt prelegeri ţinute la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii Bucureşti şi se referă la începuturile istoriografiei române, precum şi la formele timpurii de organizare politică a românilor, fiind luate în discuţie atât originea romană a cnezatelor (în ciuda numelui de origine slavă), cât şi organizarea românilor în zona intracarpatică sub ocupaţia ungară până în secolul al XIV-lea; de asemenea, un material interesant se intitulează „Istoria Renaşterii României” şi tratează într-un ritm alert desfăşurarea evenimentelor istorice pornind din perioada fanariotă şi până în 1859.

O altă lucrare inclusă în volum este un Îndreptar pentru ortografia română, pe care Dimitre Onciul îl realizase şi tipărise în 1893 la Viena, la k.k. Schulbücherverlag, pentru uzul elevilor din Bucovina. O asemenea întreprindere din partea unui istoric poate părea oarecum surprinzătoare, însă pe de altă parte ca

- 318 -

profesor de liceu la Cernăuţi, cu o pregătire multilaterală, şi ca membru al Comisiei de examinare a manuscriselor cărţilor şcolare româneşti din Bucovina nu a putut să nu remarce necesitatea impunerii unor norme ortografice pentru uniformizarea scrierii în învăţământul în limba română şi să nu se angajeze la realizarea acestei lucrări. Îndreptarul este interesant mai ales pentru lingvişti, care pot determina pe baza acestei lucrări evoluţia limbii române şi totodată a regulilor ortografice în limba română.

O ultimă secţiune a volumului cuprinde cuvinte rostite de Dimitre Onciul în calitatea sa de membru, apoi ca vicepreşedinte şi preşedinte al Academiei Române (1920-1923), cu diverse ocazii solemne, omagiind memoria unor personalităţi ale vieţii culturale, ştiinţifice şi politice româneşti (B. P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Teodor Ştefanelli, Ioan C. Brătianu, Dimitrie Sturdza, Vasile Lucaciu, Take Ionescu ş.a.) sau a unor prieteni ai poporului român, precum Julius Jung, Ioan Urban Jarnik. Pentru această secţiune a volumului, îngrijitorul ediţiei a utilizat Arhiva Academiei Române, Partea administrativă şi dezbaterile.

Pentru celelalte materiale, sursele folosite au fost adesea identificate în fondul Aurelian Sacerdoţenau, păstrat la Arhivele Naţionale Istorice Centrale sau în publicaţii precum „Convorbiri literare”, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”.

Un demers util şi totodată o frumoasă realizare, susţinând actualitatea lui Dimitre Onciul.

H.

Constanţiu Dinulescu, Generalul Radu R. Rosetti. Omul şi opera, Craiova,

Editura Universitaria, 2004, 318 p.

Ne aflăm în faţa unei frumoase lucrări de doctorat care merita să vadă lumina tiparului prin importanţa temei pe care o propune, dar şi prin temeinicia şi rigoarea ştiinţifică cu care dezvăluie rând pe rând faţetele personalităţii celui care a fost militarul angajat în războiul de întregire a neamului, militarul însărcinat cu diverse misiuni diplomatice în străinătate, omul de cultură, istoricul militar, academicianul, Ministrul Educaţiei Naţionale, omul cu un destin tragic asemenea multora din generaţia sa, generalul Radu R. Rosetti.

Lucrarea este frumos construită şi urmăreşte cu atenţie şi produndă înţelegere formarea, evoluţia militară şi înclinaţia spre cultură şi istorie a lui Radu R. Rosetti. Îi putem observa traiectoria mereu crescătoare, meritele şi contribuţia adusă în momente cheie ale istoriei noastre, entuziasmul depus în fondarea unei instituţii noi, precum Muzeul Militar Naţional, aportul în dezvoltarea istoriei militare, Radu R. Rosetti fiind personalitatea cea mai reprezentativă de la noi în acest domeniu, energia probată în calitate de Ministru al Educaţiei Naţionale, implicarea activă în activităţile Academiei Române.

Felul în care autorul, având el însuşi în spate o frumoasă carieră didactică - aşa cum aflăm din cuvântul înainte datorat academicianului Florin Constantiniu - şi în

- 319 -

învăţământul militar, actualmente cadru universitar, se apropie de personalitatea fecundă a lui Radu R. Rosetti este cu atât mai convingător, cu cât în realizarea lucrării a consultat o imensă bibliografie, constând în numeroase fonduri documentare aflate în diverse arhive, răspândite în mai multe centre din ţară (Arhivele Militare Române, Piteşti, Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al României, Arhivele Muzeului Olteniei Craiova, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti, Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, Arhivele Serviciului Român de Informaţii, Fonduri de corespondenţă şi manuscrise în Biblioteca Academiei Române), articole de presă, periodice şi un număr considerabil de lucrări generale. Seriozitatea cu care îşi adună informaţia, determinarea cu care doreşte să epuizeze toate sursele istorice de informare cu privire la Radu R. Rosetti, oriunde s-ar afla acestea, structura fără cusur a cărţii, stilul plăcut, fluent şi clar reprezintă fără îndoială un model spre care trebuie să tindă orice istoric, ce doreşte cu adevărat să-şi urmeze chemarea.

O lucrare care trebuie neapărat parcursă cu atenţie şi care produce multă satisfacţie cititorilor săi.

Ileana-Maria RATCU

Dănuţ Pop, Doru E. Goron, Prefecţii judeţului Sălaj: o istorie în documente, Zalău, Editura Caiete Silvane, 2007, 254 p.+ ilustraţii

Este unanim cunoscut că instituţia prefecturii şi a prefectului în România sunt o componentă tradiţională a administraţiei publice, iar rolul lor în ansamblul vieţii economico-sociale şi administrative este unul important şi deosebit de activ. O lucrare dedicată acestor instituţii din judeţul Sălaj este neîndoios o premieră istoriografică meritorie.

Rezultat al unor cercetări istorice realizate în cadrul Direcţiei Judeţene Sălaj a Arhivelor Naţionale, locul unde se păstrează fondul arhivistic al Prefecturii judeţului Sălaj, precum şi cele ale comitatelor Crasna şi Solnocul de Mijloc, lucrarea relevă perioada cuprinsă de la 1 Decembrie 1918, care a dus la instaurarea administraţiei româneşti în frunte cu prefectul, şi 2006, deci zeci de ani de administraţie românească pe aceste locuri cu dureroasa întrerupere dintre anii 1940-1944 şi a dispariţiei instituţiei prefecturii în timpul regimului comunist. Lucrarea are următoarea alcătuire: Cuvânt înainte semnat de Dr.Andrei-Barbu Todea, prefectul judeţului Sălaj; introducere; scurt istoric al judeţului Sălaj; Prefectura judeţului Sălaj (legislaţie, instituţii administrative sălăjene la Marea Unire; Prefectura în perioada interbelică şi după 1944), Prefecţii judeţului Sălaj (lista prefecţilor din 1919-2007; prefecţii din perioada interbelică, prefecţii dintre anii 1944-1949; prefecţii de după 1990; încheiere; sumar; rezumatul documentelor; documente; postfaţă; bibliografie; indice şi ilustraţii.

- 320 -

Ne aflăm în faţă unei prime lucrări de ansamblu privind istoria Prefecturii sălăjene, destinat tuturor celor interesaţi de o asemenea problematică, care e fără îndoială o încercare istoriografică reuşită.

H.

- 321 -

ABSOLVENŢII FACULTĂŢII DE ARHIVISTICĂ PROMOŢIA 1999-2003

ALISTAR Irina Mănăstiri închinate. Mănăstirea „Hanul Greci” din Bucureşti. Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci ANDRONE Raluca Elena Grigore al II-lea Ghica, domn al Ţării Româneşti Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac BĂLAN Daniela Arhivele româneşti în perioada celui de-al doilea război mondial Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan CĂPĂŢÂNĂ Monica Familia Crupenschi Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac COLIBABA Ioana Cornelia Armata română 1800-1850 Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac COMAN Mihaela Cătălina Şcoala de Arhivistică şi Paleografie 1924-1950 Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan CORNILĂ Valentin Ana Voileanu Nicoară – personalitate a culturii clujene din perioada interbelică Coordonator: Lect. univ. dr. Ecaterina Anton DRAGOMIR Marius Iuliu Sigiliile mitropoliilor şi episcopiilor din Ţara Românească şi Moldova şi ale conducătorilor lor Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea

- 322 -

FĂLFARĂ Elena Problema mănăstirii închinate. De la origini până la secularizare Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar FILIP Roxana Ramona Bizantinologia în România în prima jumătate a sec. XX. Institutul român de bizantinologie Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci GRIGORAŞ Claudia Arhivele Statului în perioada 1945-1965 Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan IZBĂŞOIU Dragoş Marcel Organizări teroriste ale fundamentalismului islamic Coordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici LUCA Florentina Daniela Evoluţia economiei româneşti în perioada 1965-1975 Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu MIHAILOVICI Cosmin Izvoare consulare greceşti privind diaspora greacă din Basarabia (1902-1912) Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci MIHU Daniela Corespondenţa de familie a Goleştilor. Izvor istoric Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea MITITELU Marinela Relaţiile diplomatice româno-greceşti în perioada 1911-1920 Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci NEACŞU Cristina Salina Slănic Prahova. Prezentarea fondului Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan NECULA Răzvan Generalul Ioan Emanoil Florescu (1819-1893) Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar

- 323 -

NEGOI Bogdan Activitatea Secţiei a III-a a Marelui Stat Major român în perioada 1914-1916 Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu Lungu NEGRU Camelia Maria Învăţământul secundar de fete din oraşul Bucureşti (1864-1899) Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar NICHIFOR Codruţa Elena Documente şi manuscrise în limba germană din colecţia George Potra Coordonator: Lect. univ. drd. Ileana Ratcu OSTAFE Oana Maria Aspecte din viaţa şi activitatea lui Apostol Arsaki Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci PARASCHIV Elena Teodora Contribuţia generalului Radu R. Rosetti la modernizarea armatei române Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar PASCAL Gina Valentina Ministerul Lucrărilor Publice. Prezentare de fond Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan POPESCU Sorina Mihaela Relaţiile româno-engleze 1940-1944 Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu ROŞCA Raluca Elena Genuri de documente emise în cancelariile domneşti din Ţara Românească şi Moldova Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan ŞTIRBU Iuliana Elena Organizarea administrativ-teritorială a Moldovei reflectată în izvoare istorice în sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac ŞTIRBU Nicoleta Carmen Relaţiile româno-germane în perioada 29 august 1936-23 august 1939 Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu TROFIM Doina Petruţa Modernizarea jandarmeriei române în dezbaterile publice din România (1831-1913) Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar - 324 -

URSE Cătălin Rolul lui Vasile Lascăr în modernizarea Poliţiei Române Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar ZARZĂRĂ Paul Gabriel Instituţii de învăţământ teleormănene. Şcolile din Alexandria (1834-1864) Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan

PROMOŢIA 2000-2004

APOSTU Andrei Românii în spaţiul sud-est european în timpul conflictelor balcanice (1912-1913) Coordonator: Prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea BESCHIERU Bogdan Sistemul penitenciar românesc de la Regulamentul Organic la 1914 Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar BRODOCIANU Ancuţa Maria Cópii după acte particulare din Ţara Românească. Mss. 1232-1237 (1345-1841). Indice cronologic Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea CÂMPEANU Valentin Cópii după acte particulare din Ţara Românească. Mss. 1247-1249 (1486-1885) Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac CÂNCIU Florentina Validarea documentelor otomane – între artă şi diplomatică Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu CRĂCIUN Mioara Cópii după acte particulare din Ţara Românească mss. 1238, 1239, 1240 Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea DAVID Cristian Viaţa şi activitatea Bucurei Dumbravă Coordonator: Lect. univ. drd. Ileana Ratcu DINU Aurelia O scriere ieşită din tipare: relatarea soliei lui Ahmed al III-lea la Moscova (1723) Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu - 325 -

DOGARU Bogdan Constantin Documente vrâncene (1767-1847). Ediţie de documente Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea DRAGNEA Marin Sigiliile dregătorilor din Ţara Românească în timpul domniei lui Matei Basarab (1632-1654) Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea DRAGU Cătălin Reformele lui Al. I. Cuza în organizarea Bisericii Ortodoxe Române Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar IOSIF Iulia O analiză a evoluţiei meşteşugului olăritului din oraşul Sibiu în decursul sec. XIV-XIX Coordonator: Lect. univ. drd. Ileana-Maria Ratcu MOŢOC Cristina Presa românească din Transilvania la mijlocul sec. al XIX-lea Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu Lungu MATEI Vasilica Silvia Relaţiile româno-turce de la începutul celui de-al doilea război mondial până la căderea guvernului Antonescu Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu NADAŞ Alina Cópii după acte particulare din Ţara Românească mss. 1241-1243 (1561-1826) Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea NĂVĂDARU Raluca Scrierea româno-chirilică ca mijloc de stabilire a locului şi datei Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea PĂLICI Diana Societatea ortodoxă naţională a femeilor române (1910-1948) Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan STANCIU Melania Vasilica Atentatul de la Marsilia şi ecourile sale internaţionale în arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe Coordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici

- 326 -

STOICA Radu-Marius Războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 şi implicaţiile româneşti Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci ŞERBAN Cătălina Aurelia H. Dj. Siruni – o personalitate complexă Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu TRANDAFIR Mădălina Cópii după acte particulare din Ţara Românească mss. 1244-1246 (1383-1887) Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel Mircea Florea TUDOR Cosmin Ciprian Învăţământul vlăscean 1866-1910 Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar TUDOSE Ana-Maria Transilvania în timpul domniei lui Gabriel Bethlen Coordonator: Lect. univ. dr. Ecaterina Anton TULEI Mariana Claudia Comunitatea turcă din Ada-Kaleh. Tradiţie şi modernitate Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu ŢUGUI Florin Literatură şi politică în România 1948-1965 Coordonator:Prof. univ. dr. Ioan Scurtu URIC Alina Irina Problema naţională în gândirea şi în acţiunea politică a lui Mihail Kogălniceanu Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar

PROMOŢIA 2001-2005

ARHIRE Teodor-Dan Românii timoceni în prima jumătate a secolului X.Coordonator: Prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea BARBU Daniela Poliţia oraşului Târgovişte. Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan - 327 -

BERECHET Oana - Raluca Documente privind Mănăstirea Căluiu. Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea BLĂNARU Adina Jurnalul de expediţie a lui Hayreddin Barbarossa în Provence în cronica lui Sinan Ceauş. Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu BOGHEAN Ramona Un izvor geografic otoman inedit: descrierea Dunării de Ahmed Ül Raşid de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu CHEROI Ioana-Cristina Istoricul şi arhiva unui muzeu „Alexandru Saint-Georges”.Coordonator: Lect. univ. dr. Ana-Felicia Diaconu CONSTANTIN Anişoara Prefectura Prahova (1831-1940) Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan DIŢU Ion Starea de spirit a populaţiei în Rapoartele Direcţiei Generale a Poliţiei în perioada 1937-1940. Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu FLOREA Alexandra Societatea literară greco-dacică (1810-1812) şi membrii săi.Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci GHEORGHE Mariana-Liliana Tribunalul Judeţean Dâmboviţa (1831-1952).Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan ILIE Veronica Relaţiile româno-austriece la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Documente inedite din Fondul Hagi Ianuş Costa Petru. Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci LARE Mădălina-Liliana Relaţiile diplomatice româno-greceşti în perioada 1920-1928.Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci

- 328 -

MUSCINSCHI Cătălin-Constantin Rezistenţa prin şi pentru cultură în România totalitaristă (1948-1965). Prof. univ. dr. Ioan Scurtu NEDELCU Ana - Maria Documente referitoare la Mănăstirea Surpatele (1515-1828) Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea NEGOIŢĂ Alina-Theodora Călătorii şi drumuri în Dobrogea veacului al XVIII lea.Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu POPA Cristinel Xenofobie şi antisemitism în mediul cultural şi publicistic românesc al deceniului patru al secolului XX. Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu RADU Aurel Din istoria poliţiei române (1919-1940) Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar RADU Alina-Maria Managementul operaţiunilor arhivistice. Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac, arhivist Ionel Secăreanu SCAMBAVIA Anca-Elena Documentele Mănăstirii Strehaia (1499-1859).Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea STANCIU Cristina Imaginea satului românesc în primul deceniu interbelic.Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu STEGARIU Roxana Distrugerea elitei politice româneşti – 1948-1958.Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu STROE George-Florin Probleme româneşti în ziarul de limbă greacă „KLIO” din Trieste iulie- decembrie 1864). Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci

- 329 -

ŞTEFAN Andreea-Cristina Literatură şi politică în România. 1966-1989Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu VERNICĂ Maria-Gabriela Corespondenţa secretă cu cancelaria rusă a stolnicului Constantin Cantacuzino şi a fiului său Ştefan 1712-1715. Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci

PROMOŢIA 2001-2005 Fără frecvenţă

ANDRONESCU Daniela Cetatea Albă în epoca otomană-un creuzet al influenţelor. Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu BACIU Ştefania-Claudia Mihail Guboglu-viaţa şi opera. Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu BĂLĂNICĂ Elena Inspectoratul judeţean Prahova al Ministerului de Interne (1907-1961) Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan CĂLIN Simona-Genoveva Un spaţiu controversat: haremul imperial (documente inedite din arhivele româneşti) Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu ISPAS Narcis-Cristian Judeţul Ialomiţa în perioada regulamentară - demografie şi peisaj.Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea OPREA Amalia Momentul 23 August şi instaurarea comunismului în presa turcă din august - septembrie 1944 Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu RĂDUŢ Alina Surse imagistice de geografie istorică- materialul cartografic din colecţia microfilme a DANIC Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu - 330 -

TUDORAN Raluca Scaunul Trei Scaune –aspecte economice, sociale şi administrative în lumina conscripţiei de la 1785 Coordonator: Lect. univ. dr. Ecaterina Anton

PROMOŢIA 2002-2006 BĂLAN Cristina Monografia oraşului Caracal Coordonator: Lect. univ. drd. Ioana Grigorie BĂLĂCEANU Florentina Mihaela Demersurile statului român pentru a aduce în ţară arhivele de la Viena, Budapesta, Moscova Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan BIGHIU Cătălin Istoria Ministerului de Interne în perioada 1948-1989 Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan CASAN Alexandra-Raluca-Maria Prezentare de fond SSI Coordonator: Prof. univ. dr. Constantin Burac CATANĂ Roxana-Emanuela Consiliul General al Instrucţiunii Publice Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar CHIOREAN Andru Dorin Înfrângerea politico-ideologică a lui Leon Troţki în luptele pentru putere Coordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici CREŢU Simona Mihaela Fond personal Lupaş Ioan Coordonator: Lect. univ. dr. Ileana Ratcu DEDU Mălina Elena Emanciparea femeii în perioada interbelică Conf. univ. dr. Sime Pirotici DUMITRESCU Oana-Alexandra Politica agrară a P.C.R. Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

- 331 -

FETCHE Remus Emil Viaţa monahală de la Floreşti – documente Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea GIURCĂ Simona-Diana Ediţie ştiinţifică de analiză a unei condici de documente a lui Iordache Arion Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea GRIGORE Nicoleta Viaţa şi activitate lui Simion Mândrescu Coordonator: Lect. univ. dr. Ileana Ratcu MANDACHE Cristina Societatea de cultură macedono-română în perioada interbelică Coordonator: Prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea MUNTEANU Mihaela Problema Dunării în politica externă a României la sfârşitul sec. al XIX lea Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu NENIŢOIU Ana-Maria Arhiva la creator Coordonator: Lect. univ. dr. Ioana Grigorie ODOBAŞA Otilia Biserica Ortodoxă Română sub Patriarhul Iustin Marina Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu PAŞCU Oana-Maria Politica minoritară nazistă în perioada 1933-1939 Coordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici STANCU Constantin-Răducu Problema democraţiei în dezbaterile politice şi de idei în perioada 1930-1940 Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu VOINEA Paula-Cristina Prezentare de fond – Primăria Călăraşi Coordonator: Conf. univ. dr. Melentina Bâzgan

- 332 -

PROMOŢIA 2003-2007

BLAGOCI Consuela-Mihaela Mutaţii sociale în mediul rural în România anilor 1945-1962. Problema colectivizării Coordonator: Prof. univ. dr.Ioan Scurtu

CĂRĂBIŢEANU Diana Catalogul documentelor din Colecţii Speciale al Bibliotecii Naţionale dintre anii 1447 august 8 – 1678 septembrie 22 Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

CERNESCHI D. Nicoleta Gazetei Transilvaniei şi mişcarea naţională a românilor din Transilvania (1867-1886) Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu

CRISTACHE Mariana Transformări urbanistice ale Bucureştiului în perioada 1977-1989Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

CROITORU Simion-Ionuţ Analiză comparativă a revoluţiilor din decembrie 1989Coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Scurtu

ENCIU Adriana-Cristina Indici cronologici la documente munteneşti până la 1800Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

GHIORGHIŢĂ Marius-Gelu Prezentarea fondului Direcţiei Generale a PoliţieiCoordonator: Lect. univ. dr. Ioana Grigorie

GUŞETU Victor-Ionuţ Condica Episcopiei - Huşi de moşiile ţinuturilor Fălciu şi LăpuşnaCoordonator: Conf. univ. dr. Dragoş Şesan

IOAN Mioara Începuturile Societăţii de Cultură Macedo-Română până în 1919Coordonator: Prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea

IORGA Sorina-Cătălina Războiul de Independenţă al României în viziunea ziarului de limbă greacă „Iris” Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci LAZĂR George-Ciprian Instaurarea monarhiei constituţionale între realitate şi necesitate (1866-1876) Coordonator: Prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu

MITITELU Florenţa Restituiri: întregirea Cronicii cuceririi Moldovei a lui Nasuh Matarckci Coordonator: Lect. univ. drd. Irina Hriţcu

- 333 -

MITITELU Teodora Noi date despre evoluţia comerţului românesc în veacul al XIX lea (fondul Fraţii Nan)Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci

PĂUN Cristina-Alexandra „Spectatorul” – primul ziar bilingv româno-grecCoordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci

PIŢIGOI Irina-Mihaela Catalogul documentelor medievale existente la DJAN-Argeş în colecţia de documente până la 1750 Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

POPESCU Valentin-Gabriel Arhivele electronice Coordonator: Lector univ. dr. Ioana Grigorie

ROGOZ Raluca-Liani Corespondenţa secretă cu cancelaria Rusiei a domnului Mihai Racoviţă (ian.–sept. 1709) Coordonator: Prof. univ. dr. Olga Cicanci

STOICA Elena Evoluţia Serviciilor Secrete balcanice în perioada interbelică refelectată în Arhivele Ministerului de Externe şi Arhivele Militare RomâneCoordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici

ŞERBAN Mihaela-Andreea Cancelaria domnitorului Ţării Româneşti Antonie Vodă din Popeşti (1669–1672) Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

TĂNASE Carmen-Florina Fenomenul comitagiilor în perioada interbelică, reflectat în Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe Coordonator: Conf. univ. dr. Sime Pirotici

TUDORAN Cătălin-Romi Catalogul documentelor din fondul Vulturescu ale D.J.A.N. Giugiu – anii 1808–1839 Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

TUDOSE Florentina Catalogul documentelor munteneşti din „Colecţii speciale” ale Bibliotecii Naţionale din anii 1676-1774 Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

URSE Daniel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prioada 1862-1914Coordonator: Prof. univ. dr. Nicolae Isar

- 334 -

ABSOLVENTI CURSURI DE MASTERAT PROMOŢIA 2003-2005

SURSE ŞI INSTRUMENTE DE INFORMARE ÎN ISTORIE BURLACU P. Liviu Românii balcanici în izvoare cartografice 1850-1914 Coordonator: prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea COMAN N. Mihaela-Cătălina Documente din fondul Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti , de la cele mai vechi menţiuni şi până în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1629-1859) Coordonator: conf. univ. dr. Pavel-Mircea Florea DINIŢOIU I. Oana-Maria Catalogul documentelor Mănăstirii Adam (1463-1769) Coordonator: conf. univ. dr. Pavel-Mircea Florea FĂLFĂRA I. Elena Indice cronologic al documentelor din perioada 1377-1821, aflate în păstrare la Direcţia Judeţeană Prahova a Arhivelor Naţionale Coordonator: conf. univ. dr. Pavel-Mircea Florea FILIP G. Roxana-Ramona Relaţiile Institutului Român de Bizantinologie cu alte instituţii de cultură din ţară şi din străinătate Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci MIHAILOVICI C.Cosmin Izvoare consulare greceşti privind istoria comunităţii elene din Basarabia (1912-1918) Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci MITITELU Gh. Marilena Relaţiile româno-greceşti. Memoriile aromânilor la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci - 335 -

NICHIFOR N.Codruţa-Elena Călătoria lui Iosif al II-lea în Transilvania în anul 1773 Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci OSTAFE O. Oana-Maria Aspecte din activitatea politică a lui Apostol Arsaki Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci PURA I.I. Dan-Silviu Navigaţia pe Bega. Breviar istoric. Coordonator: conf. univ.dr. Pavel-Mircea Florea VLAD I. Veronica-Nicoleta Problematica întemeierii sistemului bancar românesc în epoca modernă Coordonator: prof. univ.dr. Nicolae Isar VLĂDOIU I. Daniela-Laura (căsăt. Stancu) Importanţa publicării izvoarelor arhivistice de la cumpăna secolelor XVII-XVIII cu privire la istoria oraşului Bucureşti Coordonator: conf. univ. dr. Pavel-Mircea Florea

PROMOŢIA 2004-2006 ARHIVISTICĂ CONTEMPORANĂ

BARBĂLATĂ I. Oana Comunitatea greacă din Bucureşti (1921-1946) Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci CRĂCIUNOIU F. Ileana (căsăt. Dincă) Publicarea materialelor didactice la tipografia Colegiului Naţional „Sf.Sava” în lumina documentelor fondului Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice de la Regulamentele Organice la Cuza Coordonator: prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea DINCĂ I. Marius-Claudiu Instituţii de arhivă, teorie şi practică arhivistică în Statele Unite ale Americii Coordonator: prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea DOMAN Gh. Gheorghe-Traian Scurtă istorie a dezvoltării industriei aeronautice române Coordonator: prof. univ. Pavel-Mircea Florea

- 336 -

NEAGU Ş. Constantin Academia de Studii Sociale şi Politice Coordonator: prof. univ. Pavel-Mircea Florea NEGOI I. Bogdan Legislaţia arhivistică-evoluţie şi tendinţe Coordonator: prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu NICULESCU G. Elena-Laura Formarea profesională a arhiviştilor în Europa: preocupări ale trecutului şi prezentului Coordonator: prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu ORZARU M. Andreea-Florina Cercetarea documentelor de arhivă. Cerinţe actuale, posibilităţi şi perspective Coordonator: specialist drd. Georgete Anghel ORZARU M. Sonia-Magdalena Locul şi rolul arhivelor în sistemul instituţional naţional Coordonator: specialist Ioana Grigorie PĂCURAR I. Ramona-Carmen Aspecte legislative privind accesul şi folosirea documentelor de arhivă în Europa Coordonator: prof. univ. dr. Corneliu-Mihail Lungu şi specialist Carmen Dobrotă PÎRŞCOVEANU M.Diana-Elena (căsăt. Jucălea) Accesul la arhive. Practici de acces în Europa Coordonator: specialist drd. Georgeta Anghel TUDOR Gh. Cosmin-Ciprian Arhivele şi informatica Coordonator: prof. univ.dr. Pavel-Mircea Florea

PROMOŢIA 2005-2007 ARHIVISTICĂ MEDIEVALĂ

BLĂNARU N. Adina Documente referitoare la Parohia Sfântului Spiridon Nou (1643-1832) Coordonator: Prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea BOGHEAN I. Ramona Situaţia învăşământului primar rural şi urban din judeţul Neamţ de la Legea instrucţiunii publice din 1864 la izbucnirea primului război mondial Coordonator: prof. univ. dr. Constantin Burac - 337 -

BUNEA J. Diana-Florina (căs. Filipescu) Atestări documentare ale localităţilor din judeţul Ilfov în secolele XV-XVII Coordonator: prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea CHEROI M. Ioana-Cristina Învăţământul rural şi urban din judeţul Vlaşca între tradiţie şi modernitate (1831-1918) Coordonator: prof. univ. dr. Constantin Burac CHIRA I. Delia-Octavia Fond personal Wass Ottilia (1744-1941) Coordonator: dr. Liviu Boar ECONOMU S. Mariana Meşteri şi negustori în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Bucureşti Coordonator: prof. univ. dr. Bogdan Murgescu GHEORGHE M. Georgeta (căs. Chira) Evoluţia instanţelor judecătoreşti din judeţul Vlaşca 1831-1918 Coordonator: conf. univ. dr. Melentina Bâzgan MAZĂRE-DOBRESCU I. Carmen Mănăstirea Radu-Vodă. Culegere de documente 1619-1793 Coordonator: prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea NEGOIŢĂ I. Alina-Theodora Standardizarea, provocare a erei digitale Coordonator: prof. univ.dr. Constantin Burac şi drd. Carmen Dobrotă OPREA Gh. Amalia Minorităţile naţionale în România interbelică. Studiu de caz: comunitatea turcă din Dobrogea Coordonator: lect. univ. drd. Irina Hriţcu PAVĂl M. Daniel Misionarism şi propagandă religioasă în România interbelică. Studiu de caz: Mişcarea sectară şi stilistă în eparhia Romanului (1919-1940) Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci POP I. Monica (căs. Săchelariu) Mănăstirea Franciscană din Căpleni reflectată în documente maghiare Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci

- 338 -

RAFAILĂ Gh. Irina-Mihaela Acte brâncoveneşti aflate în colecţia de documente a Muzeului Municipiului Bucureşti Coordonator: prof. univ. dr. Pavel-Mircea Florea ROZESCU B. Monica-Irina Principii şi practici eficiente de conservare a documentelor de arhivă Coordonator: prof. univ. dr. Florea Oprea şi conf. univ. dr. Melentina Bâzgan STANCIU V. Cristina Impactul instituţiei prefectului în societatea vlăsceană reflectată în documente de arhivă (1865-1949) Coordonator: prof. univ.dr. Constantin Burac ŞTEFAN V. Ana Istoria oraşului Babadag reflectată în documente de arhivă tulcene Coordonator: conf. univ. dr. Melentina Bâzgan VERNICĂ G. Maria-Gabriela Legislaţia internaţională privind protejarea patrimoniului cultural Coordonator: prof. univ. dr. Olga Cicanci

- 339 -

Noutăţi editoriale * * * Călători despre Ţările Române în secolul al XIX-lea. Serie nouă, Vol.

I (1801 – 1821). Volum îngrijit de Georgeta Filitti, Beatrice Marinescu, Şerban Rădulescu-Zoner, Marian Stroia (secretar de voulum). Redactor responsabil: paul Cernovodeanu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, 1009 p; Vol. III (1831 – 1840). Coodonatorul colecţiei: Paul Cernovodeanu. Coordonatorul volumului: Daniela Buşă. Autori: Paul cernovodeanu, Daniela Buşă, Cristina Feneşan, Georgeta Filitti, Adriana Gheorghe, Adrian-Silvan Ionescu, Marian Stroe, Lucia Taftă, Raluca Tomi, Şerban Rădulescu-Zoner, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 1007 p.

* * * Cărţi de căpătâi. Onciul, Dimitre (1856 – 1923). Scrieri alese, Ediţie îngrijită de acd. Ştefan Ştefănescu, dr. Dorina N. Rusu, dr. Bogdan-Alexandru Halic, cu un cuvânt înainte de acad. Eugen Simion preşedintele Academiei Române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 826 p. + fotografii.

* * * Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale. Vol. VIII 1654 – 1656. Întocmit de Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Dragoş Şesan, Mirela Comănescu, Bucureşti, 2006, 856 p.

* * * Civilizaţia medievală şi modernă în Moldova. Studii. In honorem Demir Dragnev. Supliment la „Revista de Istorie a Moldovei”, Chişinău, [Editura] Civitas, 2006, 458 p + fotografii.

* * * Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. XVIII (1623 – 1625), întocmit de I. Caproşu şi V. Contantinov, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 603 p. + 75 planşe.

* * * Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. XXVII (1643 – 1644), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 626 p. + 101 planşe.

* * * Documenta Romaniae Historica, C. Transilvania.vol. XV (1376 – 1380), volum întocmit de Susana Andea, Lidia Gros, Viorica Pervain, Adinel Dinică, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 912 p. + 15 planşe.

- 340 -

* * * Istoria Ţării Româneşti, atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino. Ediţie critică, studiu filologic, studiu lingvistic, glosar şi indice de nume proprii de Otilia Dragomir, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006,222 p.

* * * Lire le manuscrit médiéval. Observer et décrire. Sous la direction de Paul Géhin, Paris, [Editura] Armand Colin, 2005, 284 p.

* * * O istorie a românilor de pretutindeni. Vol. V. Românii din America. Crestomaţie privind românii de pretutindeni alcătuită de prof. dr. Victor Crăciun, prof. dr. Gheorghe Zbuchea. Cuvânt înainte de prof. dr. Victor Crăciun. [Editura] Semne, 2006, 324 p.

* * * Românii din afara graniţelor ţării. Evoluţie istorică şi situaţie prezentă în contextul integrării României în Uniunea Europeană. Simpozion Internaţional Iaşi – Chişinău 8 – 12 noiembrie 2006. Volum coordonat de: Mircea-Cristian Ghenghea, Iulian Pruteanu-Isăcescu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2006, 298 p. + fotografii.

* * * Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII-lea. 1751 – 1774. (Cărţi domneşti şi zapise), în “Colecţia Moldova în epoca feudalismului, volulmul IX. Volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov. Coordonator Demir Drahnev, Chişinău, [Editura] CIVITAS, 2004, 315 p +fotogopii.

* * * Documente româneşti din arhiva mănăstirii Xiropotam de la Muntele Athos. Catalog, vol. I, Volum editat de Florin Marinescu, Ioan Caproşu, Petronel Zahariuc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 407 p.

* * * Nicolae Iorga. 1871 – 1940. Studii şi documente. II, partea a 2-a, Bucureşti, Editura universităţii, 2006, 448 p.

* * * O istorie a românilor de pretutindeni. Volumul III. Crestomaţie privind românii din comunităţile istorice din jurul ţării, alcătuită de Victor Crăciun Gheorghe Zbuchea. Cu un Cuvânt înainte de Victor Crăciun, [Bucureşti, Editura Casa Editorială BREN], 2005, 354 p. + fotografii.

* * * Omagiu istoricului Constantin Buşe, Focşani, Editura PALLAS, 204, 822 p.

* * * Relaţiile româno – chineze. 1880 – 1974. Documente. Coordonator ambasador Romulus Ioan Budura, Bucureşti, 2005, 1288 p. + fotografii.

* * * Filiti, Ioan C., omul prin operă, Antologie şi studiu introductiv de Georgeta Filitti, Bucureşti, Editura PEGASUS PRESS, 2004, 396 p.

* * * Documente ale municipalităţii severinene (1833 – 1874). Vol. I. Volum alcătuit de Nicolae Chipurici şi Tudor Răţoi, Craiova, Editura MJM, 2004, 455 p + fotocopii.

- 341 -

* * * Nicolae Iorga. 1871 – 1940. Studii. Coordonator, Constantin Buşe, [Bucureşti], Editura Universităţii Bucureşti, 2006, 423 p.

* * * Ştefan cel Mare şi Sfânt 500. Evocări băcăuane.; Bacău, Editura “Conexiuni”, 2004, 199 p.

* * * „Letopiseţul de când s-a început Ţara Moldovei”. Letopiseţul lui Ştefan cel Mare, Ediţie îngrijită, traducere, studiu introductiv şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 91 p. + 1 hartă.

* * * Arhivele înfruntând vremurile. Mărturii documentare, Ediţie realizată de prof. univ. dr. Corneliu – Mihail Lungu (coordonator) Ana – Felicia Diaconu, Cristina Ţineghe, Bucureşti, 2006, 406 p.

* * * Atlas istoric: De la Dacia şi Imperiul Roman la România. Cu un cuvânt înainte de Traian Băsescu Preşedintele României, [Bucureşti], Editura Heliopolis, 2006, 156 p.

* * * Casa regală. Documente oficiale. Inventar arhivistic. Vol. III (1930 – 1937). Lucrare elaborată de dr. Natalia Tampa, Ileana Dincă, Ligia-Maria Fodor, Ioana Grigore, Cornelia Tane, Bucureşti, 293 p.

* * * Cronica Moldovei de la Cracovia. Secolul XIII – începutul secolului XVII. Rext inedit al unui autor polon anonym. Studiu introductive, ediţie, note şi bibliografie de Constantin Rezachevici, Bucureşti, Editura MERONIA, 2006, 238 + 37 fotocopia cronicii.

* * * Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei în secolul al XVIII –lea (1775 – 1786). Cărţi domneşti şi zapise, Coordonator Demir Dragnev. Volum realizat de Larisa Svetlicinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bociarov, Chişinău, [Editura] CIVITAS, 2005, 314 p.

* * * Études byzantines et post-byzantines. [vol.] V, recueillies et publiées par Emilian Popescu et Tudor Teoteoi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 542 p.

* * * Galeria voievozilor. Domnii Ţării Moldovei. Studii, Volum editat de Demir Dragnev, Chişinău, [Coplexul Editorial] CIVITAS, 2005, 320 p.

* * * Istoria Transilvaniei. Vol. I. (până la 1541). Coordonatori Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler. Autori: Mihai Bărbulescu, Anton E. Dörner, Ioan Glodariu, Thomas Nägler, Grigor P. Pop, Ioan _Aurel Pop, Mihai Rotea, Valentin Vasilev, Cluj – Napoca, 2003, 373 p.+ 12 planşe; vol. II. Coordonatori Ioan – Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András. Autori: Susana Andea, Ionuţ Costea, Anton Dörner, Călin Felezeu, Ovidiu Ghitta, Kovács András, Magyri AndrásIoan – Aurel Pop, Doru Radosav, Rüsz Fogarasi Enikő, Cluj – Napoca, 2005, 448 p.,

- 342 -

* * * Naţiunea română. Idealuri şi realităţi istorice. Acad. Cornelia Bodea la 90 de ani, volum îngrijit de Alexandru Zub, Venera Achim, Nagy Pienaru, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 625 p.

* * * Spaţiul lingvistic şi literar românesc din perspectiva integrării europene. Volum îngrijit de Dan Mănucă, Ofelia Ichim şi Florin-Teodor Olariu, Iaşi, Editura Alfa, 2004, 479 p.

* * * Altfel despre Ştefan cel Mare. Texte de Alexandru Elian, André Scrima, Maria Magdalena Székely, Anca Manolescu, Ştefan S. Gorovei, Dumitru Năstase, Sorin Dumitrescu, Ovidiu Cristea, Ovidiu Olar, pr. Ioan Moldoveanu. Cuvânt înainte de IPS Pimen arhiepiscopul Sucevbei şi Rădăuţilor. [Bucureşti, Editura] Anastasia, 2004, 293 p.

* * * Permanenţa lui Nicolae Iorga. Cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la odiosul asasinat – 27 noiembrie 1940 şi 135 de ani de la naştere – 5 iunie 1872. Volum omagial coordonat şi studiu introductive de Victor Crăciun şi Cezar Dobre, cu un cuvânt înainte de Florin Constantiniu. [Bucureşti], Liga culturală pentru unitatea românilor de pretutindeni, 2006, 361 p. + fotografii.

* * * Congresele spiritualităţii româneşti. Ediţia a IX- a, [Alba Iulia], Editura SEMNE, [2006], 395 p.

* * * Ştefan cel Mare şi Sfânt în memoria băcăuanilor. Volum îngrijit de prof. dr. Ioan Mitrea, prof. dr. Alexandru Artimon, Bacău, Editura Conexiuni, 2004, 270 p.

* * * Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504 – 2004. Bibliografie. [Suceava, Editura „Muşatinii”], 2004, 193 p.

* * * Ştefan cel Mare şi Sfânt 1504 – 2004. Portret în cronică. [Suceava, Editura „Muşatinii”], 2004, 375 p.

* * * Marea Neagră. Puteri maritime – Puteri terestre (sec. XIII – XVIII). Coordonator: Ovidiu Cristea, Bucureşti, [Editura] Institutul Cultural Român, 2006, 365 p.

Acatrinei, Filaret, Radiofuziunea română. De la înfiinţare la “Etatizare” (1925 – 1948), Bucureşti, [Editura] Tritonic, [2005], 351 p.

Aldea, Traian, Povestea smochinului. Cauzele conflictului în societatea iudaică din secolul I d.Hr., Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 245 p.

Alexianu, Marius, Curcă, Roxana, Cuvinte greceşti universale. Cuvânt înainte de Mihaela Paraschiv, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 313 p.

Andreescu, Mihai M., Documente muntene referitoare la Mitropolia Ţării Româneşti, Mănăstirea Argeş şi Episcopia Argeşului. Anii 1492 – 1823). Scoase din Condicile Mitropoliei Ţării Româneşti şi Episcopiei Argeşului), Bucureşti, [Editura] Publistar, 2005, 420 p.

- 343 -

Arvinte, Vasile, Român, Românesc, România. Studiu filologic. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bacău, Editura „Egal”, 2004, 253 p.

Arvinte, Vasile, Studii de istorie a limbii române, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2006, 563 p.

Asăvoaie, Costică, Josanu, Vitalie, Impostură şi interes politic în „Istoria Moldovei”, Iaşi, [Editura] Alfa, 2007, 274 p.

Bacumenco, Ludmila, Ţinutul Orheiului în secolele XV – XVI. Cuvânt înainte de Victor Spinei, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2006, 358 p + XXX planşe.

Baicu, Vasile Dan, Istorie şi arhivistică în arcul intracarpatic. Volum de studii şi articole alcătuit şi îngrijit de Adina Fofircă şi Ioan Lăcătuşu, Sfântu Gheorghe, Editura Eurocarpatica, 2006, 230 p.

Balan, Teodor, Documente bucovinene, vol. VIII (1741 – 1799) - vol. IX (1800 – 1899). Ediţie îngrijită de prof. univ. dr. Ioan Caproşu. Indice de Arcadie Bodale, Iaşi Editura Taida, 2006, 163 p.

Bandini, Marco, Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova 1646 – 1648. Ediţie bilingvă. Introducere, text latin stabilit, traducere, glosar: prof. univ. dr. Traian Diaconescu, Iaşi Editura Presa Bună, 2006, 477 p.

Băbălău, Nicolae, Ciobotea, Dinică, Zarzără, Ion, Din istoria instituţiilor administrative ale judeţului Dolj, Craiova, Editura Sitech, 2004, 222 p.

Bădărău, Dan, Caproşu, Ioan, Isşii vechilor zidiri până la 1821, Ediţia a II-a, revăzută, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2007, 403 p.

Bârlea, Petre Gheorghe, Rolul traducerilor din latină în evoluţia limbii române literare, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 34 p.

Bâzgan, Melentina, Indicatorul localităţilor medievale din Ţara Românească, Bucureşti, [Editura] Cartea Românească, 2004, 111 p + hartă.

Bejan, Adrian, Etnogeneza românilor proces istoric european, [Timişoara], Editura Excelsior Art, 2004, 230 p. + XXXII planşe.

Bezviconi, Gheorghe G., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucureşti, Editura TRITONIC, [2004], 286 p.

Bezviconi, Gh., Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, Editura Tritonic, [2004], 390 p.

Boia, Lucian, România ţară de frontieră a Europei. Ediţia a Iiţa, revăzută şi adăugită, Bucureşti, [Editura] Humanitas, [2005], 336 p.

Boisnard, Georges, Viaţa lui Ştefan cel Mare. Ghid cultural, [Piteşti, 2004], 104 p. Boldur, Alexandru V., Memorii. Viaţa mea. Lumini şi umbre, Bucureşti, Editura

Albatros, 2006, 400 p. Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare voievod al Moldovei (1457 – 1504). Studiu de

istorie socială şi politică. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită de către

- 344 -

autor, îngrijită de Cătălina Chelcu şi Marius Chelcu, Iaşi, Editura Junimea, 2004, 381 p.

Bouchard, Jacques, Nicolae Mavrocordat. Domn şi cărturaral Iluminismului timpuriu (1680 – 1730). Traducere din limbile franceză şi neogreacă de Elena Lazăr. Cu un cuvânt înainte al autorului, Bucureşti, Editura OMONIA, 2006, 185 p.

Brezeanu, Stelian, Imperiu universal şi monarhie naţională în Europa creştină. Studii de gândire politică medievală, Bucureşti, Editura MERONA, 2005, 219 p.

Brezeanu, Stelian, O istorie a Bizanţului, Bucureşti, Editura MERONIA, 2005, 384 p.

Burac, Gheorghe, Canciuc, Ion, Lebădă, Vasile, Trufin, Marcel, Pancu, Dumitru, Comuna Vlîsineşti. Vlăsineşti, Sârbi, Miron Costin. Monografie, Botoşani, Editura Agata, 2005, 438 p.

Burileanu, Constantin N., De la românii din Albania, Ediţie îngrijită şi prefaţată de Gabriela Boangiu şi Gabriel Croitoru. Postfaţă de prof. univ. dr. Gheorghe Zbuchea, Craiova, [Editura] Fundaţia Scrisul Românesc, 2005, 305 p.

Butnariu, Viorel M., Transilvania în relaţiile internaţionale. Interferenţe politice şi monetare (1526 1714), Iaşi, Editura Junimea, 2004, 408 p.

Canciuc, Ion, Protopopiatul Săveni. Contribuţii monografice asupra aşezărilor, bisericii şi învăţământului, Botoşani, Editura AXA, 2005, 369 p.

Capidan, Th., Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Ediţia a II-a, Cu o postfaţă de Hristu Cândroveanu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne „Dimândarea Părintească”, 2005, 592 p.

Caproşu, I., Documente privitoare la Istoria oraşului Iaşi, vol. VII, Acte interne 1771 – 1780) şi VIII, Acte interne (1781 – 1790), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2005, 852 p. şi, respectiv, 2006, 928 p.

Carataşu, Mihai, Catalogul manuscriselor greceşti. BAR 1067 – 1350. Vol. III. Ediţie îngrijită de Emanuela Popescu-Mihuţ şi Tudor Teoteoi. Prefaţă de acad. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 2004, 427 p.

Căzan, Ileana, Duşmani de temut – aliaţi de nădejde. Ţările Române în epoca lui Ştefan cel Mare în contextul politicii central-europene, [Editura] Minerva, [2004], 174 p.

Ceauşescu, Gheorghe, Naşterea şi configurarea Europei, Bucureşti, [Editura] Corint, 2004, 216 p.

Cereteu, Igor, Biserici şi mănăstiri din Moldova (secolul al XIV –lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea), Brăila, Editura Istros, 2004, 1]39 p. +26 planşe.

Cernovodeanu, Dan, Evoluţia armeriilor Ţărilor Române de la apariţia lor şi până în zilele noastre (sec. XIII – XX), Traducere din limba franceză: Livia Sîrbu, Brăila, Editura Istros, 2005, 531 p. + Album heraldic cu CIII planşe.

- 345 -

Chiaburu, Elena, Carte şi tipar în Ţara Moldovei până la 1829, Iaşi Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 402 p.

Chirica, V., Aparaschivei, D., Institutul de Arheologie Iaşi, Iaşi, Editura HELIOS, 2004, 264 p.

Chirot, Daniel (coordonator), Originile înapoierii în Europa de Est. Economie şi politică din evul mediu până la începutul secolului al XX-lea. Cu o prefaţă la ediţia în limba română de Daniel Chirot. Traducere: Victor Rizescu, Bucureşti, [Editura] Corint, 2004, 313 p.

Chirtoagă, Ion, Imperiul ottoman şi sud-estul European ( până la 1878). Manual universitar, Brăila, Editura Istros, 2004, 244 p.

Chirtoagă, Ion, Târguri şi cetăţi din sud – estul Moldovei (secolul al XIV –lea – începutul secolului al XIX-lea, [Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2004], 273 p.

Ciobanu, Tiberiu, Voievozi şi domnitori ( sec. XIV – XVI), [Timişoara], Editura Excelsior Art, 2006, 232 p.

Cojocaru, Constantin C., Paşi prin secole de istorie bisericească, Iaşi, [Editura] Golia, 2005, 494 p.

Constantin, Ion, Din istoria Poloniei şi a relaţiilor româno – polone, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2005, 309 p.

Crăciun, Victor, Eminescu, Ştefan vodă şi Putna. Cu prilejul pomenirii domnitorului la 500 de ani – 1504 – 2004. Cu un cuvânt înainte de I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi al Bucovinei, [Bucureşti, Editura] SEMNE, 2004, 203 p. +fotografii.

Cristea, Ovidiu, Acest domn de la miazănoapte. Ştefan cel Mare în documente inedite veneţiene. Cuvânt înainte de Şerban Papacostea, Bucureşti, [Editura] Corint, 2004, 183 p.

Cristea, Ovidiu, Veneţia şi Marea Neagră în secolele XIII – XIV. Contribuţii la studiul politicii orientale veneţiene Brăila, Editura Istros, 2004, 223 p.

Cristocea, Spiridon I., Din trecutul marii boierimi muntene. Marele ban Mareş Băjescu, Brăila, Editura Istros, 2005, 153 p. +89 fotografii.

Denize, Eugen, Ştefan cel Mare. Dimensiunea internaţională a domniei, [Târgovişte], Editura Cetatea de Scaun, 2004, 180 p.

Dogaru, Maria, Bibliografia heraldicii româneşti, Bucureşti, editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2004, 187 p. + 36 fotografii.

Dogaru, Mircea, Zbuchea, Gheorghe, O istorie a românilor de pretutindeni. Coordonator şi Cuvânt înainte Victor Crăciun. Prefaţă_ Adrian Păunescu, [Bucureşti, Editura DC Promotion], 2004, 382 p, + fotografii.

Dragnev, Demir, Dragnev, Emil, Caşu, Igor, Pâslariuc, Virgil, Ştefan cel Mare şi Sfânt în contextual epocii sale şi al posterităţii. Chişinău, [Editura] CIVITAS, 2004, 208 p.

- 346 -

Damian, Liviu, Cavaleria de Lăpuşna. Poem dramatic din epoca lui Ştefan cel Mare, [Chişinău], 2004, 72 p.

Dragomir, Maria, Influenţa limbii latine medievale asupra stilului oficial din documentele în limba maghiară din secolele XVI – XVII, Bucureşti, Matrix, 2006, 261 p.

Dragomir. Maria, Glosar de termini şi expresii latine din documente latino-maghiare (secolele XVI – XVII), Bucureşti, [Editura] Matrix Rom, 2007, 135 p. + 50 planşe.

Druţă, Boris, Basarabia răstignită. Roman. Ediţie revăzută şi adpugită de Paul Carpen, Bucureşti, Editura DETECTIV, 2004, 311 p.

Eşanu, Andrei, Eşanu, Valentina, Epocxa lui Ştefan cel Mare. Oameni, destine şi fapte, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, 558 p.

Feneşan, Cristina, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552 – 1716), Timişoara, Editura de Vest, 2004, 263 p.

Ferro, Teresa, Activitatea misionarilor catolici italieni în Moldova (sec. XVII – XIX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, 22 p.

Florea, Pavel Mircea, Documentele colecţiei Cantacuzino-Edeleanu, Bucureşti, 85 p. Floareş, Dan, Fortificaţiile Ţării Moldovei din secolele XIV – XVII, Iaşi, Editura

Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 357 p. Gatto, Ludovico, Secretele evului mediu. Societate, politică, economie şi religie într-

un mileniu de istorie. Traducere de Constantin Vlad, [Bucureşti, Editura] BIC ALL, [2005], 223 p.

Gheorghe, Cristache, Tucă, Florian, Dobre, Cezar, Voievozi, domni, principi, regi, preşedinţi şi alţi şefi de stat din spaţiul românesc. Dicţionar, Bucureşti, Editura C PROMOTION, 2004, 367 p.

Gorovei, Ştefan S., Székelz, Maria Magdalena, Princeps omni laude maior. O istorie a lui Ştefan cel Mare, Sfânta mănăstire Putna, [Editura Muşatinii], 2005, 629 p. + 59 fotografii.

Gemil, Thasin, Regimul timariot şi aplicarea lui în ţinuturile româneşti administrate de Poarta Otomană, Constanţa, [Editura] Ovidius University Press, 2004, 148 p.

Golopenţia, Anton, Românii de la est de Bug. Vol. I şi II. Volum editat, cu Introducere, note şi comentarii de prof. dr. Sanda Golopeniţia, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, 600 p. + 30 fotografii, şi, respectiv, 926 p.

Gonţa, Gheorghe, Viaţa politică a Ţării Moldovei în epoca domniei lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor săi. (Relaţiile internaţionale şi mişcarea de eliberare în contextul politicii otomane în a doua jumătate a sec. Al XV-lea – sec- al XVI-lea), Chişinău, [Tipogr. Reclama], 2004, 232 p.

Iacob, Niculina, Biblia de la Blaj (1795), moment de referinţă în cultura românească, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, 33 p.

- 347 -

Ionescu, Gheorghe T., Contribuţii la Istoria românilor (Studii şi materiale), Îngrijirea ediţiei, studio introductive şi note: Ionel Cândea. Cuvânt înainte: Şerban Papacostea. Indice: Rozalia Pîrlitu, Brăila, Editura ISTROS; 2004, 775 p.

Ionescu, Gheorghe T., Contribuţii la Istoria Românilor (Studii şi materiale). Îngrijirea ediţiei, studiu introductiv şi note: Ionel Cândea. Cuvânt înainte: Şerban Papacostea. Indice: Rozalia Pîrlitu, Brăila, Editura Istros, 2004, 775 p.

Isar, Nicolae, Istoria modernă a românilor 1774/1784 – 1918, Bucureşti, Editura Universitară, 2006, 560 p.

Isar, Nicolae, Mărturii şi preocupări franceze privitoare la români. Secolele XVIII – XIX, Bucureşti Editura Universităţii, 2005, 252 p.

Isar, Nicolae, Din istoria generaţiei de la 1848. Revoluţie – Exil – Destin istoric, Bucureşti, Editura Universitară, [2006], 271 p.

Kirileanu, G.T., Însemnări zilnice (1906 – 1960). Ediţie îngrijită, studio introductive, note, bibliografie şi indici de Constantin Prangrati. Cu un Cuvânt înainte de Iordan Datcu, Bucureşti, Editura Albatros, 2004, 385 p.

Kirileanu, G.T., Sub trei regi şi trei dictaturi. Amintiri, jurnal şi epistolary. Vol. 1: 1872 1916. Ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note şi bibliografie de Constantin Bostan, [Piatra Neamţ, Editura Crigarux, 2004], 403 p.

Kitromilides, Pashalis M., Iluminismul neoelen. Ideile politice şi sociale. Traducere din limba greacă: Olga Cicanci. Cuvânt înainte: Acad. Răuvan Theodorescu, Bucureşti, Editura OMONIA, 2005, 471 p.

Lăcătuşu, Tendinţe de enclavizare a unui spaţiu românesc Covasna – Harghita, Bucureşti, Editura Pur şi Simplu, 2004, 313 p.

Macovescu, George, Jurnal. Vol. I (1952 – 1982). Cuvânt înainte de academician Florin Constantiniu. Notă asupra ediţiei şi adnotări de Mioara Anton, [Bucureşti, Editura] DOMINO, 2006, 319.

Marcovici, Simeon, Datoriile omului creştin. Ediţie îngrijită, studio introductive şi note de Nicolae Isar, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, 342 p.

Marin, Maria, Mărgărit, Iulia, Neagoe, Victorela, Graiuri româneşti din afara graniţelor ţării, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 21 p.

Matei, Mircea D., Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV – XVI). Ediţia II, revăzută şi completată, [Târgovişte], Editura Cetatea de Scaun, 2004, 156 p. +3 planşe.

Mazilu, Dan Horia, Lege şi fărădelege în lumea românească veche, [Iaşi, Editura] POLIROM, 2006, 557 p.

Mărculeţ, Vasile, Contrib8uţii la istoria bazinului vest – pontic în secolele IX – XV. Studii, Mediaş, Editura Samuel, 2006, 172 p.

Mărculeţ, Vasile, Stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în secolele X – XII. Aspecte din istoria Themei Mesopotamia Apusului, a Strategatului de Distra –

- 348 -

Dorostolon şi a Themei Paristrion – Paradunavon, Mediaş, Editura Samuel, 2005, 145 p.

Mihăilă, Gheorghe, Cuvintele de origine autohtonă în limba română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 42 p.

Mitric, Olimpia, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog. Vol. I. Prefaţă de prof. dr. Gabriel Ştempel, Iaşi, Editura Junimea, 2006, 502 p.+25 facsimile.

Moldovanu, Dragoş, Tezaurul toponimic al României. Moldova. Volumul I. Partea a 4-a. Toponimia Moldovei în cartografia europeană veche (cca. 1395 – 1789), Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2005, 313 p.

Moroianu, Cristian, Latinitatea „ascunsă” a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 28 p.

Marcu, Viorel, Ioniţă, Mihai, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Constanţa, [Editura] Ovidius University Press, 2006, 220 p.

Mureşan, Codruţa Maria, Ştirban Marcel, Din istoria Bisericii Române Unite. Biserică. Şcoală. Naţiune. De la Începuturile sale până la 1918, [Satu-Mare], Editura Muzeului Sătmărean, 2005, 392 p.

Matei, Mircea D., Cârciumaru, Radu, Studii noi despre istoria evului mediu românesc, [Suceava], Editura Cetatea de Scaun, [2004], 157 p.+ 18 figuri.

Mare, Mircea, Banatul între secolele IV – IX, [Timişoara], Editura Excelsior Art, 2004, 231 p + XLII planşe.

Marcu, Viorel, Diaconu, Nicoleta, Dinamica relaţiilor internaţionale în epoca contemporană. Studii juridice, Bucureşti, [Editura] Universul Juridic, 2006, 401 p.

Mălinaş, Ioan Marin, Dipticon sau Cronologie Patriarhală şi Imperială [Pentarhia – ΠΕΝΤΑΡΧΑΣ, vo. I], Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006, 398 p.

Mărgineanu, Ion, Oameni din Munţii Apuseni. Dicţionar fără sfârşit, Alba Iulia, Editura „ALTIP”, 2005, 174 p.

Matei, Mircea D., Studii de istorie orăşenească medievală (Moldova, sec. XIV – XVI), Ediţia II, revăzută şi completată, [Târgovişte], Editura Cetatea de Scaun, [2004], 156 p.

Mihăescu, Doru, Cronografele româneşti, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006,324 p.

Musteaţă, Sergiu, Populaţia spaţiului pruto – nistrean în secolele VIII – IX, Chişinău, [Editura] Pontos, 2005, 316 p. + 78 planşe şi 12 fotografii.

Negrescu, Marlen, Pura, Dan, Navigaţia pe Bega. Secvenţe istorice, Timişoara, [Editura] Brumar, 2006, 63 p. + fotografii.

Nouzille, Jean, Moldova. Istoria tragică a unei regiuni europene, [Chişinău, Editura Prut Internaţional, 2005], 369 p.

Onciul, Dimitre, Misacelaneu (Studii, cuvântări, prelegeri), Cuvânt înainte de Ioan Scurtu. Ediţie îngrijită de Constantin Burac, Bucureşti, [Editura] Renaisance, 2006, 303 p.

- 349 -

Paraschiv, Mihaela, Documentele latine de cancelarie din Moldova (secolele XIV – XVIII). Studiu lingvistic şi stylistic, Iaşi, [Editura] Junimea, 2004, 487 p.

Pâslariuc, Virgil, Raporturile politice dintre marea boierime şi domnie în Ţara Moldovei în secolul al XVI-lea, Chişinău, [Editura] Pontos, 2005, 291 p.

Philippide, Dimitrie Daniel, Istoria României. Tomul I, Partea I, Leipzig, 1816. Traducere, studiu introductiv şi note Olga Cicanci, Bucureşti, Editura PEGASUS PRESS, 2004, 377p. + anexa.

Pirotici, Sime, Unitatea Iugoslaviei: realitate sau deziderat ?, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005, 518 p.

Platon, Alexandru – Florin, De la cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nates. Izvoare de istorie medievală[secolele V – XVI], [Iaşi, Editura] Polirom, 2005, 492 p.

Platon, Gheorghe, Românii în veacul construcţiei naţionale. Naţiune, frământări, mişcări sociale şi politice, program naţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2005, 404 p.

Pooescu-Spineni, Marin, Românii din Peninsula Balcanică, [Bucureşti, Editura] DOMINO, 2006, 110 p + fotografii.

Postică, Gheorghe, Orheiul vechi. Cercetări arheologice 1996 – 2001,. Cuvânt înainte de Vistor Spinei, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2006, 229 p. + 98 fotografii.

Rabkin, Zakov M., Au nom de la Torah. Une histoire de l’opposition juive au sionisme, Canada, Les Presse de l’Université Laval, 2004, 274 p.

Rădvan, Laurenţiu, Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI – XVIII. Studii şi documente, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2006, 270 p.

Rădvan, Laurenţiu, Oraşele din Ţara Românească până la sfârşitul secolului al XVI-lea, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2004, 594 p.

Saramandu, Nicolae, Romanitatea orientală, Bucureşti, Editura Academiei Româna, 2004, 344 p + 3 hărţi.

Sala, Matius, Cei doi stâlpi ai înţelepciunii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 35 p.

Saramandu, Nicolae, Originea dialectelor româneşti (pe baza surselor istorice), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 25 p.

Solomon, Flavius, Politică şi confesiune la început de ev mediu moldovenesc, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2004, 272 p.+ 10 hărţi.

Stoide, Constantin A., Comerţul cu cărţi dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească între 1730 – 1830, Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de I. Caproşu, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2005, 469 p.

- 350 -

Szegedi, Edit, Tradiţie şi inovaţie în istoriografia săsească între baroc şi iluminism, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006, 351 p.

Stavrinos-Palamed, Cronici în versuri despre Mihai Viteazul, Prefaţă şi traducere: Olga Cicanci. Notă introductivă: Komnini D. Pidonia, Bucureşti, Editura OMONIA, 2004, 215 p.

Stoide, Constantin A., Manufacturile din Ţara Bârsei între 1750 – 1850, Ediţie, cuvânt-înainte şi bibliografie de I. Caproşu, Cluj- Napoca, 2005, 189 p.

Şesan, Dragoş, Ctitoriile lui Ştefan cel Mare. Cu argumente de Corneliu-Mihail Lungu, Bucureşti, 2004, 129 p.+ fotografii.

Tanaşoca, Anca, Tanaşoca, Nicolae-Şerban, Unitate romanică şi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice. Cu un cuvânt înainte al autorilor. [Bucureşti], Editura Fundaţiei PRO, 2004, 322p.

Ţipău, Mihai, Domnii fanarioţi în Ţările Române. 1711 – 1821. Mică enciclopedie. Cuvânt înainte: prof. dr. Pashalis M. Kitromilides, Bucureşti, Editura OMONIA, 2004, 225 p.

Ţiplic, Ioan Marian, Contribuţii la istoria spaţiului românesc în perioada migraţiilor şi evul mediu timpuriu (secolele IV – XIII), [Iaşi], Institutul European, 2005, 275 p.

Ţâcu, Octavian, Problema Basarabiei şi relaţiile sovieto-române în perioada interbelică (1919 – 1939), [Chişinău], Editura Prut Internaţional, 2004, 272 p.

Themelis, Nikos, Pentru însoţirea noastră. Traducere de Elena Lazăr. Cuvânt înainte de Stavroula Papaspzrou, Bucureşti, Editura OMONIA, 2006, 268 p.

Ungureanu, Mihai – Răzvan, Convertire şi integrare religioasă în Moldova la începutul epocii moderne, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, 2004, 410 p.

Ursăcescu, Vasile C., Liturghier slavon (1589 – 1590). Psaltire slavonă (1577 – 1580). Conferinţele Academiei Române. Ciclul “Limba română şi rtelaţiile ei cu istoria şi cultura românilor”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 37 p.

Ursu, Ioan, Ştefan cel Mare. Domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 până la 2 iulie 1504, [Prefaţă: Ioana Ursu. Adnotări, întregiri şi postfaţă: Sergiu Iosipescu. Notă asupra ediţiei: Viorel Gh. Speteanu], Bucureşti., [Editura] Fundaţiei Culturale Gheorghe Marin Speteanu, 2004, 476 p. + 42 planşe.

Ungheanu, Mihai, Românii şi „tâlharii Romei”. Război religios – război de imagine?, Bucureşti, [Editura] PHOBOS, 2005, 443 p.

Vascenco, Victor, Transliteraţia cu grafii latine şi problemele ei în română, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, 43 p.

- 351 -

Zbârciog, Vlad, Ştefan cel Mare şi Sfânt – voievodul românilor, [Chişinău, 2005], 174 p.

Zbuchea, Gheorghe, Dobre, Cezar, Românii timoceni. Destin istoric şi documente, [Bucureşti], Editura DC Promotion, 2005, 275 p.

Zbughin, Ion, Constantin Airimiţoaie, Canciuc, Ion, Zbughin, Gabriela, Osolinschi, Adrian, Coţuşca – trecut şi prezent. Lucrare monografică, Botoşani, Editura AXA, 2004, 316 p.

Zub, Al., Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, [Iaşi, Editura] Polirom, 2005, 264 p.

Zub, Al., Istorie şi finalitate. În căutarea identităţii. Ediţia a II-a, [Iaşi, Editura] Polirom, 2004, 263 p.

Zub, Al., Discurs istoric şi ego – istorie. Discurs rostit la 27 ianuarie 2006 în şedinţă publică. Cu răspunsul Academicianului Camil Mureşan. Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, 31 p.

Constantin BURAC

- 352 -

Editura M.I.R.A este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Cod CNCSIS 270

Redactare, tehnoredactare şi copertă: Carmen TUDORACHE Grafician: Lavinia DIMA

Tipărit la Tipografia M.I.R.A.