curs management

MANAGEMENTMANAGEMENT

Principii de management energeticPrincipii de management energeticNote de curs

Prof.dr.ing. Florin Munteanu Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” Iaşi Facultatea de Electrotehnică – Catedra de Energetică

1. Terminologie

Management – termen provenit din limba engleză care înseamnă:

1. Arta de a conduce un agent economic

Managementul pune accent pe organizarea şi pe gestiunea agentului economic, regrupând în realitate ideea de conducere, ideea de organizare şi ideea de gestiune într-o organizare specifică ce trebuie să domine conceptele şi activităţile economice şi să asigure funcţionarea şi dezvoltarea acestuia, în condiţiile obiectivelor stabilite.

2. Mod de a conduce şi gestiona raţional o unitate economică, de a organiza strategii, activităţi, de a stabili scopuri şi obiective, de a construi, utilizând mai bine oamenii, tehnologia şi resursele materiale, putând asigura creşterea rentabilităţii şi eficacităţii acesteia.

Managementul se bazează, în egală măsură pe inovaţii, creativitate şi responsabilitate, face convergente interesele personale (motivaţia) cu interesul general. Este o artă care include îndemânarea în obţinerea unui rezultat, aducerea oamenilor în situaţia de a da tot ce este mai bun.

Managementul prin bugete reprezintă modalitatea specifică de exercitare a funcţiilor manageriale, prin care atât stabilirea obiectivelor fundamentale şi derivate, cât şi organizarea, coordonarea, antrenarea, controlul şi evaluarea rezultatelor obţinute se fac sub formă financiar-contabilă, folosind unităţi de măsură monetară.

Managementul prin obiective este definit ca un sistem de conducere bazat pe determinarea riguroasă a obiectivelor până la nivelul executanţilor care participă nemijlocit la stabilirea lor şi pe corelarea strânsă a recompenselor şi, respectiv a a sancţiunilor cu nivelul realizării obiectivelor prestabilite. Sistemul de obiective al firmei cuprinde obiective fundamentale, derivate, specifice şi individuale, care trebuie definite cât mai concret şi operaţionale, facilitând astfel realizarea lor.

MANAGEMENT - Principii de management energetic Note de curs

Managementul cererii de energie (Demand-side Management – DSM)

Identificarea şi implementarea unor măsuri care îmbunătăţesc utilizarea capacităţii de furnizare a energiei prin modificarea caracteristicilor cererii de energie. Ca o definiţie alternativă, DSM reprezintă activităţi stimulate direct sau indirect de furnizorul de energie, care presupun acţiuni pe partea controlului care revine utilizării energiei sau consumatorului de energie. DSM implică o combinaţie de proceduri de stabilire a preţurilor, de strategii de management a sarcinii şi de conservare a energiei, noi utilizări ale energiei, extinderea electrotehnologiilor, producerea de energie de către consumatori, ajustări în structura pieţei concepute pentru a stimula utilizarea mai eficientă a energiei.

Managementul sarcinii

Acţiuni care urmăresc controlul sarcinilor electrice prin stimulente economice, intervenţii directe sau noi tehnologii. Prin deplasarea sarcinii de la vârfurile de consum către golurile de consum ale curbei de sarcină sau, în mod simplu, prin reducerea vârfului de sarcină, se amână construcţia de noi capacităţi de producere şi se transferă sarcina de la un mod de generare ineficient şi cu costuri ridicate la vârf către unităţi pentru sarcina de bază, mai economice.

Manager

Specialist cu înaltă pregătire, care, pe baza hotărârilor Consiliului de administraţie, ale proprietarului sai întreprinzătorului şi în interesul firmei, ia decizii privind activitatea economică a firmei folosind în acest scop tehnici şi metode de management. Managerul exercită atribuţii şi sarcini care privesc întreg ciclul de conducere, activitatea generală a firmei, deciziile sale influenţând direct acţiunile şi comportamentul salariaţilor.

2 / 69


2. Legile şi managementul schimbării

2.1 Consideraţii generale

„Nimic în această lume nu este constant, cu excepţia schimbării”

Buddha

Schimbarea reprezintă opusul stagnării şi constituie într-o societate motorul progresului economic şi social. Schimbarea este determinată de necesitatea ameliorării permanente a performanţelor şi de crearea continuă de noi oportunităţi.

În procesul complex de tranziţie de la economia centralizată la economia liberă de piaţă, schimbările sunt profunde şi de mare amploare. Aceste transformări vizează trei niveluri diferite, fiecare cu specificul său:

- societatea în ansamblul ei;

- întreprinderile sau organizaţiile ca unităţi funcţionale;

- oamenii, consideraţi în mod individual, ca elemente constitutive de bază ale primelor două niveluri de organizare.

Unul din obstacolele cele mai dificile care trebuie depăşit în procesul de tranziţie îl constituie diferenţele mari între cultura şi educaţia existentă (legislativă, instituţională, financiară, tehnologică şi managerială) ca rezultat al regimului politico-economic anterior şi cultura specifică economiei de piaţă. Existenţa acestor mari diferenţe de cultură este cu atât mai periculoasă ca urmări, atunci când ele se regăsesc la factorii de decizie ale căror responsabilităţi în conducerea procesului de schimbare sunt determinante.

În sens larg, cultura unei organizaţii poate fi definită ca un ansamblu de principii şi crezuri împărtăşite, de atitudini, elemente şi valori acceptate de acea organizaţie, care determină modul în care oamenii acţionează şi interacţionează şi care influenţează puternic maniera în care se execută lucrurile. O cultură este funcţională dacă susţine în mod pozitiv realizarea obiectivelor unei organizaţii şi este disfuncţională dacă împiedică organizaţia să opereze în mod eficient.

În tabelul 2.1 este prezentată o comparaţie între caracteristicile activităţilor dintr-o întreprindere economică din economia planificată, respectiv economia de piaţă, arătând diferenţele fundamentale şi amploarea procesului de transformare sau de restructurare.

În cadrul unui sondaj efectuat de revista economică Wirtschaftswoche, foşti directori din Germania de Est au fost întrebaţi care din sectoarele lor de activitate necesită schimbări considerabile. Răspunsurile au fost:

a) marketing şi reclamă, 88%;b) studiul pieţei, 84%;c) vânzări şi distribuţie, 79%;

3 / 69


Tabelul 2.1 Comparaţie între caracteristicile diferitelor sectoare funcţionale în economia planificată şi economia de piaţă

Sectorul Economia planificată Economia de piaţă

Cercetare-dezvoltare

- Sistem ineficient de stimulare a inovaţiilor- Comercializarea lentă a rezultatelor cercetării-dezvoltării- Tehnici învechite de cercetare-dezvoltare

- Sistem eficient de stimulare a inovaţiilor- Ritm ridicat al inovaţiilor- Cicluri scurte de aplicare în producţie

Achiziţie - aprovizionare

- Stocuri mari- Erori în lanţul de cooperare- Probleme severe de achiziţie – cumpărare- Structura sorturilor şi pieselor de schimb potrivit celor stabilite prin balanţa centrală

- Producţie la termenele stabilite- Optimizarea activităţilor de stocare-depozitare şi de aprovizionare- Criterii de calitate

Producţie

- Nivel tehnic scăzut- Întreprinderi şi utilaje învechite- Predomină producţia de masă de bunuri ieftine şi un nivel scăzut de fiabilitate

- Nivel tehnic şi tehnologic ridicat- Creşterea producţiei de serie mică şi un nivel ridicat de flexibilitate- Producţie de calitate

Vânzări

- Distribuirea produselor- Promovare dificilă- Predominanţa bunurilor anonime, fără marca fabricii- Ieftiniri rare ale produselor- Economia planificată ca bază a deciziilor privind vânzările

- Strategii de marketing şi reclamă dezvoltate- Articole cu marca fabricii, de bună calitate- Piaţa pe primul plan- Orientare către client

Organizare

- Supercentralizare- Canale oficiale lungi- Concentrare ridicată- Nivel scăzut de prelucrare şi de complexitate a muncii- Nivel scăzut de flexibilitate

- Descentralizare- Linii scurte de decizie- Nivel ridicat de prelucrare şi de complexitate a muncii- Nivel ridicat de flexibilitate

Personal

- Sarcini centrale pentru dezvoltarea personalului- Lipsa sistemelor de stimulente- Motivaţie insuficientă- Măsuri puţine de creştere a performanţelor- Nivel scăzut al disciplinei muncii- Cointeresare insuficientă- Număr foarte mare de personal- Personal de conducere direcţionat din centre exterioare de decizie- Domeniu limitat pentru manevre- Relaţii formale, neclare şi false între partenerii sociali (administraţie şi sindicat)

- Rol cheie al personalului calificat privind competitivitatea- Lucru sistematic pentru dezvoltarea personalului- Sisteme foarte dezvoltate pentru stimularea performanţei- Motivaţia angajaţilor – obiectiv principal al conducerii- Număr eficient de personal- Nivel ridicat de automotivaţie al personalului de conducere- Domeniu larg pentru manevre- Relaţii clare, de independenţă între partenerii sociali (patronat, administraţie şi sindicat)

Finanţe- Probleme valutare- Necesar mare de capital- Probleme de lichidităţi

- Capital liber disponibil- Nivel ridicat de profitabilitate

4 / 69


d) logistică, 64%;e) contabilitate şi taxe, 64%;f) achiziţie-aprovizionare, 63%;g) producţie, 44%;h) cercetare-dezvoltare, 32%.

Aceste cifre dau imaginea dimensiunii eforturilor de racordare la economia de piaţă. Obstacolul principal în tranziţie – resursa umană – a fost însă pur şi simplu omis, deoarece atât organizatorii sondajului cât şi cei chestionaţi nu au considerat că factorii de personal ar putea juca un rol important în procesele de restructurare, reflectând astfel nivelul de desconsiderare ce care a fost tratat, anterior, personalul.

În realitate, orice întreprindere sau organizaţie este alcătuită în primul rând din oameni, care constituie resursa cea mai importantă, oamenii care lucrează şi care, în mod individual sau colectiv contribuie la atingerea obiectivelor întreprinderii sau organizaţiei pentru a obţine un avantaj competitiv durabil. Oamenii nu trebuie priviţi ca reprezentând costuri variabile ci ca bunuri de valoare în care trebuie investit, adăugând astfel la valoarea lor naturală.

Tranziţia de la economia de piaţă se poate desfăşura cu succes numai dacă munca de cadre din vechiul sistem se înlocuieşte cu managementul resurselor umane, în care se pot realiza principiile economiei libere, bazate pe proprietatea privată şi competiţie, începând cu studiul şi planificarea personalului, continuând cu selecţia şi angajarea, recrutarea de noi muncitori calificaţi şi personal managerial de pe piaţa forţei de muncă şi terminând cu dezvoltarea personalului şi folosirea eficientă a întregului fond uman.

2.2 Legile schimbării

Există cinci legi fundamentale ale schimbării proceselor, instituţiilor şi organizaţiilor economice şi sociale, legi care au un caracter de generalitate şi care se referă, în primul rând, la comportamentul oamenilor, aşa cum rezultă din fig.2.1.

Fig. 2.1 Legile schimbării

5 / 69


Legea numărul 1: crearea insatisfacţiei

Această lege exprimă faptul că nu este posibilă o schimbare dacă nu există o instatisfacţie (nemulţumire). Legea are o importanţă deosebită: o situaţie poate fi considerată ca nesatisfăcătoare datorită conducerii (managementului) sau datorită personalului de execuţie. Motive de nemulţumire pot fi: reducerea profitului şi a vânzărilor întreprinderii, pierderea unor segmente de piaţă datorită unei concurenţe mai puternice,, nivel mai scăzut de salarizare, concediere de personal, etc. Pentru a întreprinde cu succes o schimbare, este necesar ca părţile interesate (de exemplu, management şi personal) să aibă aceeaşi percepţie sau stare de nemulţumire. Atunci când conducătorii nu percep nevoia de schimbare sau se opun acesteia, schimbarea poate avea loc în mod exploziv, produsă de cei care sunt conduşi.

Legea numărul 2: depresiunea schimbării

Legea arată că toate procesele de schimbare se traduc prin faptul că, odată părăsită situaţia iniţială în vederea atingerii situaţiei finale, în perioada intermediară lucrurile vor merge mult mai rău decât înainte. Percepţia oamenilor este că nimic nu s-a îmbunătăţit, totul s-a degradat. Tendinţa de a regreta starea anterioară este mare, astfel încât sunt necesare calm şi competenţă pentru traversarea depresiunii schimbării. Totodată, trebuie transmise semnale că, dincolo de aparenţa înşelătoare a lucrurilor, procesul este sub control. Trebuie menţionate încă două elemente importante: primul, urmărind adaptarea oamenilor de la vechiul sistem la noul sistem de principii şi reguli, procesul de schimbare durează, de regulă, mult timp; al doilea, întreruperea schimbării are, de obicei, efecte agravante prin performanţe încă mai scăzute decât înainte, fig.2.2.

Fig. 2.2 Depresiunea schimbării: AB – nivelul performanţelor înainte de schimbare;B – începutul schimbării; BC – prima etapă a procesului de schimbare în care performanţele

scad datorită abandonării vechilor principii şi trecerii treptate la cele noi; CD – a doua etapă a procesului de schimbare, în care performanţele cresc pe măsura însuşirii noilor principii; D – finalizarea schimbării; DE –

nivelul performanţelor după schimbare; FGH – nivel mai coborât al performanţelor în cazul întreruperii procesului de schimbare; MN – durata procesului de schimbare.

6 / 69


Legea numărul trei: tehnica scării

Dedusă direct din legea anterioară, această lege statuează principiul prin care, pentru a reduce impactul depresiunii schimbării, este recomandabil să se administreze schimbări succesive mici, în general, mai compatibile cu gradul de adaptabilitate al oamenilor, din punctul de vedere al înţelegerii şi suportabilităţii. Schimbăriule brutale, de mare amploare, se adoptă, de regulă, numai în situaţiile de criză.

Legea numărul patru: schimbarea lucrurilor – schimbarea oamenilor

Conform acestei legi, pentru a reuşi o schimbare, este necesară modificarea simultană a lucrurilor şi oamenilor. Pentru ca schimbarea să reuşească trebuie ca şi oamenii să-şi modifice atitudinea, făcând să evolueze sistemele lor personale, astfel încât acestea să se adapteze noii situaţii. Este cunoscut faptul că fiecare individ ia decizii conform modelului său de gândire; este deci necesară perfecţionarea culturii şi educaţiei oamenilor, astfel încât să evolueze şi să se schimbe modelele de gândire şi de decizie.

Legea numărul cinci: cercul însuşirii

Această lege arată că pentru a schimba oamenii este necesar ca ei să fie asociaţi schimbărilor în curs de dsfăşurare. Dacă în sistemele care le sunt propuse, oamenii nu au posibilitatea să-şi aducă propria contribuţie (să închidă cercul), va fi dificil pentru ei să considere că noua situaţie le aparţine. Această nouă situaţie le va rămâne mereu străină, exterioară şi nu va fi niciodată însuşită. Pentru implicarea oamenilor, astfel încât ei să devină participanţi conştienţi şi activi în procesul de schimbare, este necesară dezvoltarea unui sistem de valori bazat pe dedicaţia faţă de organizaţie, motivaţie. lucrul în echipă, stimularea creativităţii şi energiei latente a angajaţilor.

În cadrul mangementului modern, schimbarea reprezintă una din cele cinci funcţii manageriale principale, distincte, interdependente într-o organizaţie (întreprindere), aşa cum se arată în fig.2.3, şi anume:

Planificarea urmăreşte dezvoltarea unui cadru care să asigure performanţa, fiind una din cele mai importante funcţiuni manageriale deoarece creează modelele pentru celelate activităţi. Planificarea cuprinde patru elemente:

evaluarea factorilor de mediu şi a resurselor organizaţiei; stabilirea unui set de scopuri ale organizaţiei; dezvoltarea strategiilor şi planurilor pentru atingerea scopurilor organizaţiei; adoptarea procesului de luare a deciziei.

7 / 69


Fig. 2.3 Funcţiile manageriale într-o organizaţie

Organizarea stabileşte ordinea, funcţiile şi structura, având drept scop proiectarea şi dezvoltarea unei organizaţii capabile să implementeze planurile stabilite şi cuprinde trei elemente esenţiale:

- dezvoltarea structurii organizaţiei;- angajarea şi instruirea resurselor umane;- stabilirea modelelor şi reţelelor de comunicaţie.

Conducerea este responsabilă cu direcţionarea angajaţilor către atingerea scopurilor stabilite ale organizaţiei şi are trei componente:

- motivarea angajaţilor;- influenţarea angajaţilor;- formarea grupurilor eficiente de angajaţi.

Controlul cuprinde verificarea, evaluarea şi feedback-ul, stabilind dacă organizaţia evoluează către scopurile formulate. Funcţia de control are trei componente de bază:

- elementele sistemului de control;- evaluarea şi recompensarea performanţelor angajaţilor;- controlul resurselor financiare, fizice şi de informaţie.

Schimbarea se referă la modificările în scopuri, planuri, structură, motivaţie şi sisteme de control, pornind de la premiza că organizaţiile nu sunt creaţii statice şi că, foarte des, au loc modificări majore ăn factorii interni şi externi care determină organizaţia să se schimbe.

8 / 69


Se poate aprecia că, în cazul unei întreprinderi, schimbarea are trei vectori principali:

- controlul mediului concurenţial, când strategia schimbării urmăreşte realizarea următoarelor scopuri:

- o înţelegere mai bună a poziţiei întreprinderii faţă de concurenţă;- creşterea segmentelor de piaţă pe care este prezentă întreprinderea, a

limitelor de acţiune, a capacităţii de autofinanţare a întreprinderii (cash flow);- îmbunătăţirea continuă a satisfacţiei clienţilor;- o producţie de inovaţii care să consolideze poziţia întreprinderii pe piaţă.

- consolidarea potenţialului uman, în care caz strategia schimbării are drept scopuri:

- angajarea activă a salariaţilor către realizarea scopurilor întreprinderii;- creşterea vitezei de reacţie faţă de ameninţări şi oportunităţi;- repartiţia mai bună a competenţelor disponibile;- clarificarea responsabilităţilor funcţionale.

- perfecţionarea continuă a procedeelor, strategia schimbării urmărind ca scopuri:

- o ameliorare a performanţelor din punctul de vedere al costurilor şi termenilor de execuţie;

- cercetarea permanentă a excelenţei tehnologice;- realizarea unui sistem informatic performant;- participarea furnizorilor şi a clienţilor la alegerea procedeelor şi

structurilor;- „zero defecte” în ceea ce priveşte calitatea şi serviciile.

2.3 Managementul schimbării

Ca definiţie, managementul schimbării reprezintă procesul prin care se ajută organizaţiile să introducă schimbarea.

Pornind de la faptul că în orice organizaţie fondul uman este de importanţă capitală, managementul schimbării este strâns legat de managementul resurselor umane sub aspectul a cel puţin trei concepte de bază: cunoaşterea noilor tendinţe în evoluţia organizaţiilor, cererea pentru competenţe şi calificări adecvate; cum trebuie realizat managementul schimbării.

Experienţa obţinută privind managementul schimbării în cadrul unor organizaţii, întreprinderi, societăţi, instituţii, a permis identificarea următoarelor idei directoare pentru conducerea schimbării:

Realizarea unei schimbări durabile necesită un angajament ferm şi o conducere puternică de la vârful organizaţiei.

Înţelegerea culturii organizaţiei şi a pârghiilor pentru schimbare considerate cele mai eficiente în cadrul culturii respective.

9 / 69


Persoanele responsabile cu conducerea schimbării la toate nivelurile trebuie să aibă temperamentul şi calităţile de conducere adecvate circumstanţelor organizaţiei şi strategiilor ei de schimbare.

Este important să se construiască un mediu de lucru favorabil schimbării. Acest lucru reprezintă manifestarea întreprinderii ca o organizaţie care învaţă.

Deşi poate exista o strategie a schimbării, aceasta poate fi abordată cel mai bine incremental (cu excepţia condiţiilor de criză). Programul de schimbare trebuie fragmentat în segmente acţionabile pentru care personalul poate fi făcut răspunzător.

Sistemul de recompense şi stimulente trebuie să încurajeze inovaţia şi să recunoască succesul în realizarea schimbării.

Schimbarea implică întotdeauna atât succesul, cât şi o doză de eşec. Eşecurile trebuie întrevăzute şi să constituie o sursă de experienţă.

Faptele, dovezile şi datele solide privind necesitatea schimbării reprezintă instrumente puternice pentru realizarea acesteia. Stabilirea necesităţii schimbării este însă mai uşoară decât decizia asupra modului de realizare a schimbării.

Este mai uşor să schimbi comportarea prin schimbarea procesului, structurii şi sistemelor, decât să schimbi atitudini, mentalităţi sau cultura generală a organizaţiei.

În organizaţii există întotdeauna persoane care acceptă şi sunt favorabile schimbării. Aceste persoane trebuie alese ca promotori ai schimbării.

Rezistenţa la schimbare este inevitabilă din partea persoanelor care pierd ca situaţie în mod implicit sau explicit după schimbare. Un management greşit al schimbării va produce această reacţie, generând acţiuni care vor căuta să compromită schimbarea.

10 / 69


Fig. 2.4 Tipologia de atitudini ale persoanelor angajate în schimbările din organizaţii

Cele două idei precedente, de importanţă cu totul doesebită, privind identificarea persoanelor favorabile sau opuse schimbării într-o organizaţie, pot fi mai bine înţelese dacă se urmăreşte diagrama sinergie-antagonism din fig.2.4, diagramă ce descrie tipologia de atitudini: neangajaţii sunt persoane a căror prezenţă este lipsită de vreo primejdie sau iniţiativă; pasivii sunt simpli însoţitori; nedecişii au o comportare comercială, fiind favorabili negocierilor şi obţinerii de compensaţii; izolaţii sunt persoane rupte de restul celorlalţi din organizaţie, cu o atitudine paradoxală, în general, oscilantă şi trecătoare; opozanţii radicali sunt de antagonism extrem, care îşi consumă toată energia în acuzaţii neîntemeiate şi cu care orice compromis este imposibil; opozanţii au o comportare ostilă, cu o opoziţie nesistematică, dar care trebuie luată în serios; decişii acordă un suport foarte ridicat schimbării, dar fără nici o critică; constructivii sunt persoanele cele mai utile, care nu ezită să apere ideile originale şi care rămân pozitivi faţă de proiectul de schimbare.

Într-o perioadă de competiţie generală, inovaţie tehnologică, turbulenţă, lipsă de continuitate, uneori haos, specifice şi perioadelor de tranziţie, schimbarea este inevitabilă şi necesară. Organizaţia trebuie să întreprindă tot ce este posibil pentru a explica de ce schimbarea este esenţială şi cum va afecta ea pe fiecare. În plus, trebuie făcut orice efort pentru a proteja interesele persoanelor afectate de schimbare.

11 / 69


3. Elemente economice în managementul energiei

3.1 Procesul de luare a deciziilor pentru investiţii capitale

3.1.1 Noţiunea de investiţii capitale

De regulă, termenul de investiţie capitală se referă la următoarele elemente:

investiţia presupune costuri financiare substanţiale; recuperarea investiţiei are loc de-a lungul a mai mulţi ani viitori; există elemente de risc şi incertitudine referitoare la fluxurile de venituri şi

cheltuieli viitoare; investiţia presupune procurarea sau extinderea de instalaţii sau realizarea de

cheltuieli care determină în mod direct obiectivele strategice ale companiei respective.

Pentru o companie mică, de exemplu o sticlărie, o investiţie de câteva milioane lei pentru un cuptor nou ar putea fi o investiţie capitală. O companie puternică, de exemplu un producător de energie, ar putea considera o investiţie de câteva miliarde de lei într-o nouă centrală ca fiind o investiţie capitală. Indiferent de mărimea organizaţiei, managerii trebuie să-şi pună câteva întrebări legate de o astfel de investiţie:

Cât vor fi cheltuielile pentru exploatarea noii instalaţii, comparativ cu cele pentru instalaţiile vechi?

Cu cât va creşte producţia? Va fi noua instalaţie sigură? Va contribui la creşterea activităţii?

3.1.2 Costuri şi venituri în procesul de luare a deciziilor în energetică

Aplicarea principiilor economice pentru problemele sistemelor de energie şi ale mediului ambiant este esenţială pentru identificarea şi implementarea celor mai eficiente soluţii. În luarea deciziilor, costurile se compară cu veniturile anticipate pentru a stabili viabilitatea proiectului avut în vdere.

a) Categorii de costuri

Costurile pot fi clasificate după mai multe criterii:

12 / 69

Investiţia capitalăInvestiţia capitală influenţează nu numai rezultatele viitoare ale unei anumite organizaţii, influenţează nu numai rezultatele viitoare ale unei anumite organizaţii, dar poate avea implicaţii asupra unei economii în ansamblul ei, astfel încât luareadar poate avea implicaţii asupra unei economii în ansamblul ei, astfel încât luarea deciziilor este o activitate importantă în acest caz.deciziilor este o activitate importantă în acest caz.


Costuri după destinaţia lor

Costuri de investiţii (CI)

CI reprezintă totalul cheltuielilor pentru concepţia, realizarea constructivă şi punerea în funcţiune a instalaţiilor noi sau pentru optimizarea instalaţiilor existente. Sunt împărţite în:

- costuri directe: obţinerea terenului, echipamente, materiale;- costuri indirecte: cheltuieli administrative, cheltuieli de inginerie, dobânzi plătite

pe timpul executării construcţiei, chletuieli neprevăzute.Factorii ce pot influenţa costurile de investăţie sunt:

- variabilele de proiect: necesarul de forţă de muncă, de materiale şi echipamente, complexitatea proiectului, adaptarea la practicile locale, standardizarea, tipizarea, etc.;

- variabilele ce ţin de construcţie: solul, cerinţele legate de asanări de terenuri, accesul la amplasament, programarea lucrului, necesităţile legate de depozitare, instalaţii temporare, etc.;

- variabilele de amplasament: poziţia geografică, nivelul salariilor şi stabilitatea lor, disponibilitatea personalului calificat, taxele şi autorizaţiile, etc.;

- variabilele administrative: condiţiile de piaţă, consideraţii politice, dimensiunea proiectului, condiţiile de piaţă, inflaţia, etc.

Costuri de întreţinere şi exploatare (Cex)

Sunt costuri care se produc anual şi se referă la cheltuieli cu:

- forţa de muncă;- energia, materiile prime şi combustibilul;- modernizări şi înlocuiri;- evacuarea deşeurilor;- costuri diverse (taxe, asigurări, etc.).

Aceste costuri sunt şi ele influenţate de factori precum: schimbări ale dobânzilor, inflaţie, competiţia pe piaţa muncii, etc.

Gradul de detaliere şi acurateţea cu care sunt calculate costurile se amplifică odată cu parcurgerea etapelor proiectului, de la studiul de prefezabilitate la faza de evaluare şi la aprobarea acestuia.

Daune (D)

Sunt costuri anuale şi pot fi:

- daune anuale de continuitate (de nealimentare);- daune anuale de calitate;

Daunele de nealimentare estimează valorile medii probabile ale pagubelor produse consumatorilor datorită întreruperilor în alimentare cu energie, iar daunele de calitate cuantifică efectul economic al înrăutăţirii parametrilor de calitate ai energiei.

Costurile în funcţie de dependenţa faţă de producţie

În funcţie de dependenţa faţă deproducţie, costurile pot fi:

13 / 69


Costuri fixe (CF)

Sunt costuri ce nu depind de nivelul producţiei. Aceste costuri există şi dacă nu se produce nimic. În această categorie de costuri intră: salariile, costul telecomunicaţiilor, asigurările, chiriile, etc.

Costuri variabile (CV)

Sunt costuri care variază în funcţie de nivelul producţiei. În această categorie de costuri intră: costurile cu materia primă, costurile cu energia utilizată, salariile lucrătorilor (în firmele în care acestea depind de nivelul producţiei), costurile cu combustibilul, etc.

De regulă, costurile totale (CT) ale oricărei activităţi din domeniul energiei cuprind atât costuri fixe cât şi costuri variabile.

Costurile în funcţie de nivelul producţiei la care se face raportarea

Costuri totale (CT)

Sunt aferente întregului nivel al producţiei.

Costuri unitare

- Costul mediu al unităţii de produs (Cmed); se obţine prin împărţirea costurilor totale la cantitatea ce reprezintă nivelul producţiei (exprimat, de exemplu, în lei/kWh) şi care poate avea componentele: costul fix mediu (CFmed) şi costul variabil mediu (CVmed);

- Costul marginal (CM) care reprezintă costul suplimentar al unei unităţi suplimentare de producţie.

În sectorul energiei se utilizează două categorii de costuri marginale:

- costul marginal pe termen scurt (CMTS) ce repretintă costul aferent producerii unei unităţi suplimentare de energie folosind capacităţile de producţie existente (caz în care se modifică numai costurile variabile);

- costul marginal pe termen lung (CMTL) ce reprezintă costul aferent producerii unei unităţi suplimentare de energie considerând o capacitate de producţie nouă (se modifică atât costurile variabile cât şi cele fixe).

În fig.3.1 au fost trasate curbele corespunzătoare diverselor categorii de costuri prezentate în acest paragaraf.

Spre deosebire de costurile medii, care se bazează pe elemente istorice (costuri, producţie, etc.), costurile marginale se calculează folosind elemente viitoare. Prin urmare, numai costurile marginale pot reflecta corect consecinţele economice al consumului de energie.

Particularizarea costurilor marginale la furnizarea energiei electrice

Elementele specifice ale energiei electrice influenţează puternic calculul costurilor marginale. Deoarece în orice moment trebuie satisfăcută cererea de energie a oricărui consumator, calculul costului marginal devine mai complicat. Astfel, costul marginal trebuie să reflecte poziţia consumatorului în sistem şi momentul consumului. Rezultă o diferenţiere a costului marginal după nivelurile de tensiune şi după timp.

14 / 69


Sistemul electroenergetic conţine trei subsisteme de bază:

- sistemul generator:- sistemul de transport;- sistemul de distribuţie.

Fig.3.1 Dependenţa diverselor categorii de costuri în funcţie de nivelul producţiei (Q)

Aceste trei componente sunt strâns legate între ele, sunt inseparabile din punctul de vedere al procesului tehnic dar sunt conduse şi finanţate diferit datorită nesimilarităţilor existente:

- pentru fiecare dintre ele se fac programe individuale de dezvoltare;- fiecare are o strucutră de costuri praticulară.

Costul marginal pe termen scurt trebuie să conţină costul total pentru producerea unei unităţi suplimentare de energie (componenta costului energiei) şi costul total rezultat din schimbarea fiabilităţii sistemului datorită creşeterii nivelului generării (componenta

15 / 69


costului energiei nelivrate). Costul energiei nelivrate este valoarea estimată a deficitelor economice cauzate de întreruperi sau de furnizarea insuficientă a energiei electrice (daunele datorate întreruperilor).

Aceste componente de cost variază de la o oră la alta, fiind dependente de modificarea cererii de energie.

Componenta costului de energie poate cuprinde costurile cu combustibilul şi costurile variabile de exploatare şi întreţinere. Componenta costului de energie trebuie majorată cu costul incrementului pierderilor de putere şi energie determinate de transportul şi distribuţia la consumator.

Costul marginal pe termen scurt poate fi constituit prin calcularea următoarelor componente:

- costul energiei;- costul combustibilului;- costurile de exploatare şi întreţinere la nivelul generării;- costul creşterii peirderilor de energie la transport şi la distribuţie;- costul energiei nelivrate.

Dacă sistemul de generare funcţionează aproape de limita capacităţii sale maxime, atunci orice creştere a cererii conduce către o creştere a cantităţii de energie nelivrată şi către un cost al energiei nelivrate. Ca urmare, costul marginal pe termen scurt – CMTS creşte.

Această creştere continuă până în momentul în care o nouă capacitate de generare este adăugată în sistem. În acest moment, costul energiei nelivrate scade la nivelul normal, iar CMTS revine la curba ce caracterizează tendinţa sa de evoluţie.

Costul marginal pe termen lung – CMTL este definit ca valoarea actualizată a costului suplimentar pentru producerea unei unităţi suplimentare în viitor, deci conţine în plus faţă de componentele menţionate la costul marginal pe termen scurt şi costul extinderii capacităţii. Pentru calculul componentei costului capacităţii se consideră două programe de dezvoltare pe costuri minmime a capacităţilor de generare (programul de bază şi programul avansat).

Componenta de bază a capacităţii include variaţiile costului de capital şi ale costurilor fixe de exploatare şi de întreţinere pentru satisfacerea creşterii cererii de energie. Aceste costuri se calculează la nivelul generării, transportului şi distribuţiei energiei şi trebuie majorate cu costul pierderilor de putere ce apar pe lanţul de transmisie dintre generare şi consum.

Dacă cererea este satisfăcută prin programul avansat în loc de cel de bază, funcţionarea optimă a sistemului se schimbă. Apare astfel o schimbare în costul cu combustibilul (de obicei se produce o scădere) care va inclusă în componenta de cost a capacităţii şi poartă numele de economie de combustibil.

Componenta de cost datorată economiei de combustibil se evaluează împărţind decremntul costului combustibilului la incrementul de cerere.

16 / 69


Datorită faptului că energia nelivrată depinde şi ea de capacitatea sistemului de generare, se va considera costul energiei nelivrate ca o subcomponentă a costului de capacitate.

Componentele costului energiei sunt aceleaşi ca şi în cazul costului marginal pe termen scurt.

Rezumând cele de mai sus, costul marginal pe termen lung are următoarele componente:

costul de capacitate

- costul de capital:

o din sistemul de generare;o din sistemul de transport;o din sistemul de distribuţie.

- costurile fixe de exploatare şi întreţinere:


- costul ce echivalează economia de combustibil (pozitiv sau negativ)

- costul energiei nelivrate

- costurile pierderile de putere şi energie:


costul de energie

- costul combustibilului

- costurile variabile de exploatare şi întreţinere din sistemul de generare

- costurile pierderilor de energie

o din sistemul de transport;o din sistemul de distribuţie.

Cererea fluctuează după perioadele anului şi după orele din zi, de aceea cererea incrementală este satisfăcută de către unităţi generatoare diferite (presupunând o funcţioinare optimă a sistemului). Astfel, componenta costului energiei diferă de la oră la oră. Definirea zonelor orare rămâne la latitudinea noastră iar pe zonele definite se calculează media valorilor orare.

Componentele costului de capacitate sunt estimate pe un an, dar este practic ca acestea să fie calculate pe perioade mai scurte, eventual pe ore. Creşterea capacităţilor de generare şi transport se datorează, în special, creşterii puterii de vârf. Ca urmare, rezultă necesitatea unei astfel de metodologi care să aloce cea mai mare parte a componentei

17 / 69


costului de capacitate perioadelor de vârf, stimulând astfel consumatorii ce contribuie la vârf să-şi schimbe profilul puterii absorbite la vârf.

Dacă componenta costului de capacitate anual este alocată pe perioade pe baza siguranţei în alimentare, atunci cerinţa de mai sus este îndeplinită. Mărirea capacităţilor este cea mai urgentă în acele perioade în care probabilitatea de pierdere a sarcinii şi/sau cantitatea de energie electrică nelivrată sunt maxime. De aceea, costul anual de capacitate se alocă pe perioade proproţional cu contribuţia lor la probabilitatea de pierdere a sarcinii şi la energia electrică nelivrată anual.

Costurile după relevanţa lor pentru procesul de luare a deciziilor

Faptul că nişte costuri sau beneficii (venituri) sunt relevante sau irelevante pentru procesul de luare a deciziilor depinde de clarificarea următoarelor trei aspecte şi anume:

- sunt ele legate de obiectivele organizaţiei?- sunt ele legate de viitor?- sunt diferite pentru diferitele opţiuni avute în vedere?

Costuri irelevante

- Costurile scufundate (trecute sau istorice) sunt, prin definiţie, costuri care au fost contractate în trecut. Aceste costuri sunt irelevante deoarece ele nu afectează decizia viitoare.

Exemplu: Să presupunem că s-a luat decizia cumpărării unei maşini noi care costă x milioane lei. la câteva zile după ce maşina a fost achiziţionată, a fost lovită de un copac şi s-a avariat serios. Presupunem că maşina nu este asigurată pentru astfel de situaţii şi dorinţa proprietarului este să vândă maşina. Suma oferită este de numai y milioane lei, mult mai puţin decât costul iniţial. Nu are rost ca oferta de y milioane lei să fie refuzată. Dacă este refuzată, s-ar putea ca proprietarul să nu obţină nimic. Concluzia este că atunci când se ia decizia de a vinde sau nu maşina, trebuie considerate numai costurile şi beneficiile viitoare.

- Costurile angajate (obligatorii) sunt, prin definiţie, costuri rezultate dintr-o decizie anterioară.

Exemplu: Decizia de a închiria un magazin pentru patru ani de zile va determina costuri obligatorii sub forma chiriei ce trebuie plătite în fiecare din cei patru ani. Nivelul acestor costuri este predeterminant şi în mod normal acestea nu pot fi evitate. Deci, aceste costuri sunt irelevante pentru decizia ce urmează a fi luată.

Costurile relevante

Identificarea costurilor şi a beneficiilor relevante se bazează pe ideea că numai costurile care diferă între opţiunile de investire trebuie luate în considerare în procesul de decizie. Un exemplu de costuri relevante ar putea fi costul investiţiei într-un proiect de creştere a eficienţei energetice prin instalarea de dispozitive cu viteză variabilă la motoarele electrice dintr-o staţie de pompare a apei.

b) Categorii de venituri

Venitul brut (VB) reprezintă totalul intrărilor în bani de la o întreprindere (încasări, plus eventuale plăţi la debitori).

18 / 69


Venitul net (VN) sau beneficiul reprezintă valoarea netă care rămâne întreprinderii după ce se scad cheltuielile.

3.1.3 Etapele procesului de luare a deciziilor în energetică

În general, indiferent de domeniu, pentru a putea lua o decizie sunt necesare două condiţii:

existenţa mai multor soluţii pentru realizarea unui proiect; existenţa unui scop (se aşteaptă nişte rezultate, ca urmare a consumului de timp

şi de efort).

Atâta vreme cât aceste condiţii există, decizia poate fi luată efectiv după ce se evalueză soluţiile. În fig.3.2 se prezintă algoritmul procesului de luare a deciziilor.

1. Scopul urmărit

În orice activitate trebuie să se precizeze de la început scopul pentru careacea activitate se desfăşoară.

Exemplu: Pentru proiectul de realizare a unei centrale electrice scopul este alimentarea cu energie (W, SM) a consumatorilor şi/sau a sistemului energetic, unde W reprezintă energia anuală cerută, în kWh/an iar SM reprezintă puterea maximă cerută, în kVA.

2. Identificarea soluţiilor

19 / 69


În această etapă se întocmeşte lista tuturor soluţiilor posibile care corespund scopului propus. Această listă depinde de nivelul de cunoştinţe în domeniu, de calitatea acestora, de inventivitatea şi perseverenţa analistului.

3. Trierea soluţiilor în funcţie de restricţii

Această etapă are drept scop identificarea restricţiilor care pot apărea asupra unui proiect: tehnice, financiare, temporale

(durata de realizare, Fig.3.2 Procesul de luare a deciziilor durata de funcţionare a obiectivului), de protecţia pentru investiţii capitale muncii, de protecţia mediului înconjurător.

Se vor elimina soluţiile care nu corespund restricţiilor sau soluţiile propuse se reformulează pentru a se încadra în restricţiile identificate.

4. Precizarea criteriului de decizie

Într-o primă etapă, trebuie înţeles ce înseamnă un criteriu. Criteriul este un punct de vedere prin prisma căruia se analizează şi se ierarhizează soluţiile precizate în listă (la punctul 2). De regulă, se bazează pe comparaţii cantitative.

Criteriile pot fi:

generale, care ţin seama de mai multe aspecte, cum ar fi criteriul global al minimului cheltuielilor totale;

particulare; de exemplu, minimizarea pierderilor de energie, minimizarea efortului de investiţii, etc.

Se recomandă utilizarea criteriului optimului economic global care ţine seama de efectele economice ale unei soluţii tehnice şi care se aplică pe durate mai mari de timp, de regulă pe durata de viaţă a proiectului respectiv.

5. Determinarea soluţiei optime şi implementarea ei

În funcţie de criteriul ales, se face un clasament al soluţiilor rămase în discuţie după parcurgerea primelor etape. Cea mai bună soluţie dintre cele analizate este prima din ierarhie.

Observaţii:

nu putem fi siguri că la începutul etapelor nu a fost scăpată o soluţie mai bună (care nu a fost inclusă în lista iniţială);

algoritmul nu este fix, acesta putându-se modifica sau relua în diverse etape; soluţiile cu diferenţe foarte mici ca valoare a criteriului de evaluare (5-10%) sunt

comparabile, deoarece se lucrează cu estimări pe termene lungi (circa 20 de ani) şi deci, pentru decizie, trebuie să intervină şi elemente suplimentare din experienţa decidentului.

3.1.4 Proiectele de investiţii şi fazele acestora

20 / 69

Economiştii afirmă că prosperitatea unei afaceridepinde mai mult de abilitatea de a crea

oportunităţi de investiţii profitabile decât deabilitatea de a le promova (aproba).


Proiectul de investiţii este ansamblul de măsuri cu caracter investiţional prin care se alocă resurse materiale, băneşti, informaţionale şi umane în scopul de a obţine un produs tehnic însoţit de profit.

Exemple de produse tehnice ar putea fi energia electrică, energia termică, etc. Profitul poate fi bănesc sau social (electrificarea unor zone de locuinţe nou construite).

Fazele unui proiect de investiţii sunt următoarele:

a) Faza preinvestiţională (de concepţie)

Această fază se derulează din momentul identificării ideii de proiect până când se ia hotărârea de a se accepta proiectul respectiv.

Etapele fazei preinvestiţionale sunt prezentate în continuare.

Etapa de oportunitate: se identifică ideea de proiect şi se informează potenţialul investitor.

Etapa studiului de prefezabilitate: se identifică soluţiile posibile şi acestea sunt analizate şi comparate între ele din punct de vedere tehnico-economic.

Etapa studiului de fezabilitate: în această etapă se formulează clar proiectul de investiţii şi se face analiza tehnică, economică şi financiară a soluţiilor de realizare a proiectului.

Etapa de evaluare şi aprobare: se realizează un raport de evaluare pe baza căruia beneficiarul proiectului ia decizia de aprobare sau nu a proiectului de investiţii.

b) Faza investiţională

Se derulează din momentul acceptării proiectului până la punerea sa în funcţiune. Componenteleacestei faze sunt: realizarea proiectului tehnic; obţinerea terenului; organizarea licitaţiilor pentru echipamente, tehnologii, etc.; evaluarea şi negocierea ofertelor; organizarea şantierelor; recrutarea forţei de mucă pentru întreţinere şi exploatare.

c) Faza operaţională

Această fază se derulează după punerea ăn funcţiune a obiectivului de investiţii.

Economic vorbind, planul de investiţii al unei întreprinderi trebuie să aibă o funcţie obiectiv şi oserie de restricţii. De exemplu, planul de investiţii pentru un furnizor public de energie ar avea drept funcţie obiectiv livrarea de energie la costuri minime şi realizarea unui profit rezonabil şi drept restricţii: asigurarea în totalitate a cererilor de energie electrică şi termică, asigurarea calităţii (printre care cea mai importantă este asigurarea continuităţii alimentării cu energie), rentabilitatea furnizorului.

Execuţia proiectului (faza investiţională) poate întâmpina dificultăţi neprevăzute care obligă la evaluarea incidenţei acestora asupra rentabilităţii generale a proiectului şi luarea de decizii dacă se cotinuă sau nu derularea sa.

3.2 Cererea şi oferta de energie

21 / 69


În general, economia se ocupă de studiul cererii şi al ofertei.

Analiza cererii şi ofertei de energie devine tot mai importantă în contextul în care, în abordările moderne din ultimii ani, energia este privită atât ca un produs (care trebuie furnizat la preţuri competitive) dar şi ca un serviciu. Cunoaşterea cererii, respectiv a ofertei pe tipuri de combustibili sau pe forme finale de energie, analiza pieţelor de energie sunt tot mai necesare pentru orientarea producătorilor şi furnizorilor de energie, a producătorilor de echipamente pentru orientarea şi dimensionarea investiţiilor, pentru definirea politicilor economice, etc.

Cererea se referă la dorinţe. Dacă bunurile şi serviciile ar fi gratuie, atunci lumea ar cere exact ceea ce îşi doreşte. Oferta se referă la resurse. Cantitatea de bunuri sau servicii pe care o firmă o poate oferi depinde de resursele şi tehnologia disponibile. Dată fiind problema insuficienţei, dat fiind că dorinţele depăşesc, de regulă, ceea ce se poate produce, potenţialele cereri depăşesc potenţialele oferte.

3.2.1 Cererea de energie

Cererea, sau mai corect spus cantitatea cerută, este cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care consumatorii sunt capabili să o procure de pe piaţă la un anumit preţ, într-o anumită perioadă de timp. Nu se referă, ca urmare, la ceea ce consumatorii ar dori să consume. Cererea poate fi analizată pentru un produs, pentru producţia totală a unei firme sau pentru o industrie.

Cererea este o funcţie care exprimă relaţia dintre preţul şi cantitatea cerută, la un moment dat. Curba cererii este un grafic care arată dependenţa dintre preţul şi cantitatea unui bun cerut într-o anumită perioadă de timp, în condiţiile menţinerii constante a celorlalte elemente exterioare.

Cauzele care explică această lege sunt:

efectul modificării preţurilor asupra venitului; efectul substituţiei (orientarea consumatorilor către bunuri sau servicii

alternative, numite substituenţi).

Ipoteza menţinerii celorlalte condiţii constante se referă la faptul că nimic în afară de preţ nu se poate schimba.

Curba cererii este descrescătoare, adică are panta negativă. Aceasta exprimă faptul că atunci când preţul unui produs creşte, cantitatea cerută scade. Este valabil atât pentru indivizi, cât şi pentru piaţă, în ansamblu.

22 / 69

Legea cererii afirmă: cantitatea cerută dintr-un bun într-o perioadă de timpscade dacă preţul creşte şi invers, cu condiţiile celelalte menţinute constante.


Fig.3.3 Curba cererii de energie electrică

În figura 3.3 este reprezentată simplificat curba cererii de energie electrică (o dreaptă). Se constată că dacă are loc numai o creştere a preţului pentru energia electrică (de la P1 la P2), are loc o scădere a cantităţii de energie electrică cerută de consumatori (de la Q1 la Q2), dar cererea de energie electrică rămâne aceeaşi. Raţionamentul este identic pentru o scădere a preţului pentru energia electrică.

În general, factorii (condiţiile) care afectează cererea sunt:

preferinţele (cantitatea cerută creşte cu cât un produs este mai apreciat, conform figurii 3.4a);

numărul şi preţul bunurilor înlocuitoare (de exemplu, când preţul unui bun înlocuitor creşte se măreşte cererea pentru bunul iniţial, deci curba se deplasează spre dreapta, conform figurii 3.4b);

23 / 69


Fig. 3.4 Influenţa unor factori asupra cererii de energie electrică

numărul şi preţul bunurilor complementare (de exemplu, în cazul în care preţul unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii pentru bunul iniţial se deplasează spre dreapta, conform fig. 3.4c);

veniturile individuale (creşterea veniturilor deplasează spre dreapta curba cererii pentru produse normale, fig.3.4d);

distribuţia veniturilor,

prognoze pentru modificări viitoare de preţ ale produsului respectiv (estimarea creşterii de preţ conduce, în general, la creşterea cantităţii cerute în prezent, deci o deplasare spre dreapta a curbei cererii).

Menţionăm că prin termenul „produse înlocuitoare (substituente)” se înţelege o pereche de produse care sunt alternative. Termenul „produse complementare” desemnează o pereche de produse care se utilizează împreună.

Forma de organizare de tip monopol a multor companii furnizoare de energie electrică conduce la „captivitatea” majorităţii consumatorilor. La o creştere de preş, aceţtia

24 / 69


încearcă să-şi reducă cererea de energie electrică, dar modificările procentuale sunt diferite şi conduc la aprecierea curbei de energie ca fiind cu pantă abruptă, adică o cerere inelastică (vezi paragarful 3.2.4).

Câteva exemple privind modul de influenţare a cererii de energie electrică sunt:

- încălzirea electrică este influenţată de existenţa posibilităţii comutării pe sisteme de încălzire pe bază de combustibili (bunuri înlocuitoare);

- cantitatea de energie electrică cerută de consumatorii casnici este influenţată de existenţa pe piaţă a unei game variate de aparate electrice (bunuri complementare) şi de preţurile de vânzare ale acestora;

- familiile cu venituri mici (venituri individuale) nu au posibilitatea să cumpere multe aparate consumatoare de energie electrică şi nici să consume cantităţi mari de energie electrică.

Trebuie să se facă distincţie între:

deplasarea cererii de energie electrică, ce înseamnă deplasarea curbei cererii, deci funcţionarea pe o altă curbă a cererii de energie (vezi fig. 3.2);

modificarea cantităţii de energie electrică cerută, care reprezintă modificarea punctului de funcţionare pe aceeaşi curbă, deci modificarea apare ca urmare a schimbării preţului pentru energia electrică.

3.2.2 Oferta de energie

Cantitatea oferită reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care o firmă este capabilă să o ofere într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.

Oferta este o funcţie care exprimă relaţia dintre preţul şi cantitatea oferită, la un anumit moment dat. Curba ofertei este un grafic care arată depdendenţa dintre preţ şi cantitatea de bunuri oferită, într-o anumită perioadă de timp, cu menţinerea celorlalte condiţii constante.

Curba ofertei este crescătoare, deci are

când preţul unui produs creşte, cantitatea oferită creşte. Acest lucru este valabil atât pentru indivizi, cât şi pentru economie, în ansamblu.

În figura 3.5 este reprezentată curba ofertei de energie electrică (în exemplul dat, o dreaptă). Se constată că dacă are loc numai o creştere a preţului pentru energia electrică (P1

P2), atunci cantitatea de energie electrică oferită de furnizor creşte (Q1 Q2), dar oferta

25 / 69

Dacă una din condiţiile exterioare se modifică, cererea deenergie electrică se modifică

Legea ofertei afirmă: ofertanţii sunt dispuşi să ofere o cantitate mai mare dintr-un produs oarecare la un preţ mai mare, decât la un preţ mai mic.


de energie electrică rămâne aceeaşi. Raţionamentul este identic şi pentru scăderea preţului pentru energia electrică.

Fig. 3.5 Curba ofertei de energie electrică

Pe termen scurt, există două motive pentru care un preţ mai ridicat încurajează producătorii să ofere mai mult:

- aceştia sunt dispuşi să accepte costuri mai mari pe unitatea de produs, asociate cu o producţie sporită;

- aceştia se vor orienta către produsul mai profitabil şi vor renunţa la produse mai puţin profitabile.

Pe termen lung, se mai adaugă şi un al treilea motiv: noi porducători vor fi atraşi să intre pe piaţă datorită profitabilităţii noului produsului respectiv.

În general, factorii (condiţiile) care afectează oferta sunt (fig.3.6):

costurile de producţie (sunt determinate de modificarea preţurilor pentru resurse, de modificări în tehnologie, de modificări organizatorice, de politica guvernamentală, etc.; de exemplu, introducerea tehnologiilor noi creşte productivitatea muncii reducând costurile de producţie şi deplasează curba ofertei spre dreapta, astfel încât aceeaşi cantitate de energie electrică poate fi produsă, deci şi oferită, la un preţ mai mic);

profitabilitatea produselor alternative (în cazul energiei electrice, oferta este influenţată de oferta combustibililor de tip substituent, cum ar fi gazele naturale, păcura, cărbunele, cu condiţia existenţei posibilităţii de comutare la consumator a tipului de energie / combustibil cerute);

profitabilitatea bunurilor în oferta comună; evenimente imprevizibile, inclusiv cele naturale;

26 / 69


Fig. 3.6 Influenţa unor factori asupra ofertei de energie electrică

obiectivele producătorilor (obiectivul de maximizare a profitului, caracteristic firmelor aflate în competiţie, nu coincide întotdeauna ca rezultate cu obiectivul de maximizare a bunăstării sociale, care ar putea fi urmărit de o industrie monopolistă energetică);

prognozele pentru viitoare modificări de preţ;

Observaţie: trebuie să se facă distincţie între:

deplasarea ofertei de energie electrică, lucru care se referă la schimbarea curbei ofertei, datorită variaţiei unuia dintre factorii exteriori (vezi fig. 3.6);

27 / 69

Dacă una dintre condiţiile exterioare se modifică, atunci oferta pentruenergia electrică se modifică.


modificarea cantităţii oferite, care reprezintă deplasarea punctului de funcţionare pe aceeaşi curbă, datorită variaţiei de preţ pentru energia electrică.

3.2.3 Interacţiunea cerere – ofertă de energie

Combinând analiza cererii cu cea a ofertei de energie, se poate observa modul în care cantitatea şi preţul unui produs sunt determinate într-o piaţă liberă şi competitivă. Ţinând seama de influenţele care apar datorită structurilor de piaţă cu caracter monopolist specifice sectorului energiei din multe ţări sau de distorsiunile relaţiilor economice, de multe ori preţul energiei nu corespunde punctului de echilibru, ci el este afectat de taxe, subvenţii sau alte instrumente economice aflate la dispoziţia guvernelor.

a) Echilibrul cerere – ofertă de energie în cazul menţinerii tuturor celorlalte elemente constante

În figura 3.7 se poate urmări sugestiv această situaţie exemplificată pentru cazul energiei electrice. Echilibrul este punctul de intersecţie al cererii de energie electrică cu oferta şi este caracterizat de mărimile:

Fig. 3.7 Stabilirea echilibrului cerere – ofertă în condiţii exterioare constante

- preţul de echilibru, P0;- cantitatea de energie electrică produsă la echilibru, Q0.

Pentru orice preţ P+ P0, va exista un surplus de producţie de energie electrică egal cu Q1 – Q2 deoarece se oferă mai mult decât consumatorii sunt dispuşi şi capabili să procure la acel preţ, deci preţul va trebui să scadă la valoarea de echilibru, adică pe ambele curbe vor avea loc deplasări în jos, către punctul de echilibru.

Pentru orice preţ P- P0, va exista un deficit de producţie de energie electrică egal cu Q3 – Q4 deoarece se oferă mai puţin decât consumatorii sunt dispuşi şi capabili să

28 / 69


procure la acel preţ, deci preţul va creşte la valoarea de echilibru adică pe ambele curbe vor avea loc deplasări în sus, către punctul de echilibru.

b) Noul punct de echilibru cerere – ofertă de energie, în cazul modificării unui element exterior

Deplasarea curbei cererii de energie electrică

Vom examina situaţia din figura 3.8. Presupunem că are loc o creştere a cererii de energie electrică ceea ce înseamnă o deplasare în sus a curbei cererii, trecându-se de pe curba C1 pe curba C2. De exemplu, această situaţie se poate datora creşterii veniturilor populaţiei. Creşterea veniturilor populaţiei ar putea determina orientarea acestora către achiziţionarea mai multor aparate electrocasnice, de echipamente electrice pentru încălzire şi pentru prepararea apei calde. Aceasta înseamnă că pentru preţul P1 al punctului iniţial de echilibru de pe curba C1 există un deficit de producţie egal cu Q3 – Q1. Dar oferta furnizorului este aceeaşi (curba ofertei O este unică), deci la preţul iniţial P1 se poate produce numai Q1 şi nu Q3. Noul punct de echilibru se stabileşte se stabileşte prin deplasarea de-a lungul curbei ofertei O până în punctul în care acesta intersectează curba cererii C2.

Fig. 3.8 Deplasarea curbei cererii şi efectul asupra echilibrului cerere – ofertă de energie

Deplasarea curbei ofertei de energie electrică

Situaţia este prezentată în figura 3.9. Presupunem că are loc o scădere a ofertei de energie electrică (o deplasare spre stânga a curbei ofertei, trecându-se de pe curba O1 pe O2). De exemplu, acest fapt se poate datora creşterii costurilor de producţie. Obligativitatea

29 / 69

Efectul deplasării curbei cererii de energie constă în stabilireanoului punct de echilibru prin modificarea poziţiei pe curba de ofertă de energie.


respectării normelor de protecţie a mediului înconjurător poate determina creşterea substanţială a costurilor de producţie a energiei electrice (prin montarea de filtre la coşurile din centrale, prin prepararea şi tratarea suplimentară a combustibilului utilizat, prin tratarea reziduurilor, etc.). Aceasta înseamnă că pentru preţul P1 al punctului iniţial de echilibru de pe curba O1 există un deficit de producţie egal cu Q3 – Q1, deoarece nu se mai poate produce la acest preţ decât o cantitate mai mică. Noul punct de echilibru se stabileşte prin deplasarea de-a lungul curbei cererii până în punctul în care acesta intersectează curba de ofertă O2.

Fig. 3.9 Deplasarea curbei ofertei şi efectul asupra echilibrului cerere – ofertă de energie

Raţionamentul este similar şi pentru cazul creşterii ofertei de energie electrică, de această dată evidenţiindu-se un surplus de energie.

Observaţie: în realitate, se pot modifica mai mulţi parametri, ceea ce determină deplasarea atât a curbei cererii cât şi a curbei ofertei de energie; este dificil să se determine poziţia acestor caracteristici numai prin studiul relaţiei dintre preţ şi cantitate, la diferite momente de timp.

3.2.4 Noţiuni de elasticitate

Este important să se cunoască proporţia în care au loc variaţiile mărimilor preţ şi cantitatea de energie electrică cerută sau oferită. Răspunsul cantităţii cerute la variaţia de preţ depinde de panta curbei cererii de energie electrică. Răspunsul cantităţii oferite la variaţia de preţ depinde de panta curbei ofertei de energie electrică.

30 / 69

Efectul deplasării curbei ofertei de energie constă în stabilireanoului punct de echilibru prin modificarea poziţiei pe curba de cerere de energie.


Elasticitatea măsoară răspunsul unei variabile la modificarea unuia dintre determinanţi. Elasticitatea se defineşte ca raportul dintre modificarea proporţională a cantităţii (cerute sau oferite) şi modificarea proporţională a determinantului.

Ca variabile se pot considera cantitatea cerută sau cantitatea oferită. Ca determinant se poate considera preţul.

În mod frecvent, în analizele economice se utilizează patru tipuri de elasticităţi:

- elasticitatea cererii în raport cu preţul;- elasticitatea ofertei în raport cu preţul;- elasticitatea cererii în raport cu venitul;- elasticitatea cererii în raport cu preţul altui produs (elasticitatea în cruce).

Sunt importante trei aspecte:

Elasticitatea se calculează cu ajutorul unor mărimi proporţionale sau procentuale, ceea ce permite: compararea unor mărimi diferite, evitarea unor unităţi de măsurare, furnizarea unor indicaţii asupra mărimii modificării.

Semnul elasticităţii poate fi:

- pozitiv, în cazul în care mărimile comparate variază în acelaşi sens;- negativ, în cazul în care mărimile comparate variază în sensuri

diferite.

Valoarea absolută a elasticităţii poate fi:

- mai mare decât 1, când modificarea preţului produce o modificare procentuală mai mare a cererii sau ofertei (cererea sau oferta fiind elastice);

- mai mică decât 1, când modificarea preţului produce o modificare procentuală mai mică a cererii sau ofertei (cererea sau oferta fiind inelastice);

- egală cu 1, când modificările proporţionale ale preţului determină aceeaşi modificare proporţională a cererii sau ofertei (cererea sau oferta fiind unitar elastice).

a) Elasticitatea cererii de energie electrică în raport cu preţul

Indică răspunsul cererii de energie (QC %) la modificările de preţ pentru energie (P %):

(3.1)

Elasticitatea cererii în raport cu preţul, în general, reprezintă unul dintre cele mai importante concepte economice.

Pentru că cererea şi preţul variază în sensuri contrarii, EC(P) este o mărime negativă.

Principalele elemente determinante pentru elsaticitatea cererii în raport cu preţul sunt:

31 / 69


numărul şi apropierea substituenţilor (dacă numărul acestora este mare şi dacă nu există diferenţe importante, atunci EC(P) este mare);

procentul din venit cheltuit pentru acel produs (dacă procentul este mare atunci EC(P) este mare);

timpul avut la dispoziţie pentru reglarea consumului (dacă perioada de timp este mare, atunci EC(P) este mare).

Pentru energia electrică, aceste elemente determinante se pot analiza astfel:

substituenţii nu sunt numeroşi, ei sunt combustibilii (gaze, păcură, cărbune) şi energia termică, iar schimbarea între aceştia este posibilă numai dacă există instalaţiile şi echipamentele corespunzătoare; cel mai adesea, consumatorii industriali au puterea financiară de a-şi instala diverse tipuri de surse pentru alimentarea cu energie, consumatorii casnici fiind, în mare parte, captivi diverselor forme de energie şi diferitelor soluţii de utilizare a energiei;

pe termen lung, modificarea opţiunii consumatorilor între energie electrică, energie termică sau combustibili este posibilă şi poate fi justificată numai pe criterii de eficienţă economică.

Exemplul din finalul acestui paragraf încearcă să surprindă aspectele de elasticitate la care s-a făcut referire anterior.

Cea mai importantă utilizare a EC(P) este venitul realizat din vânzări (V):

(3.2)

În figura 3.10, venitul reprezintă aria dreptunghiului cuprins între curba cererii şi axe, având laturile egale cu preţul, respectiv cu cantitatea de energie vândută.

Modul de variaţie a venitului este prezentat în continuare.

În cazul cererilor elastice (pante mici ale curbei cererii, corespunzătoare unor unghiuri mai mici de 450):

- când preţul creşte, cantitatea cerută scade într-o proproţie mai mare, deci venitul va scădea;

- când preţul scade, cantitatea cerută creşte într-o proporţie mai mare, deci venitul va creşte.

În cazul cererilor inelastice (pante mari ale curbei cererii, corespunzătoare unor unghiuri mai mari de 450):

- când preţul creşte, cantitatea scade într-o măsură mai mică, deci venitul va creşte;- când preţul scade, cantitatea creşte într-o măsură mai mică, deci venitul va scădea.

32 / 69

Pentru cereri elastice, venitul variază în acelaşi sens cu cantitatea cerută.Pentru cereri inelastice, venitul variază în acelaşi sens cu preţul.


Fig. 3.10 Reprezentarea venitului

b) Elasticitatea ofertei de energie electrică în raport cu preţul

Indică răspunsul ofertei (QO%) la modificările de preţ pentru energie (P%):

(3.3)

Pentru că oferta şi preţul variază în acelaşi sens, EO(P) este o mărime pozitivă.

Elementele determinante sunt:

proporţia în care creşte costul pentru creşterea producţiei de energie (dacă această creştere este mică, oferta este elastică);

timpul:

- pentru perioada imediată, oferta de energie este puternic inelastică deoarece este virtual fixată sau, cel mult, poate varia conform stocului;

- pe termen scurt, oferta are un oarecare grad de elasticitate deoarece unele elemente de intrare au timp să se modifice, altele nu;

- pe termen lung, oferta este puternic elastică.

c) Elasticitatea cererii de energie electrică în raport cu venitul

Oferă posibilitatea estimării răspunsului cererii de energie la modificările de venit al populaţiei. Dacă exprimăm EC(V) ţinând seama de variaţii foarte mici (valori punctuale) ale lui Q şi V, relaţia de calcul este:

33 / 69


(3.4)

EC(V) este o mărime pozitivă, deoarece cererea de energie şi veniturile individuale variază în acelaşi sens. Elementele determinante sunt:

gradul de „necesitate” al unui bun (de exemplu, bunurile inferioare au EC(V) negativă);

proporţia în care dorinţa pentru un bun este satisfăcută dacă creşte consumul (dacă satisfacţia apare repede, cererea va creşte într-un ritm mai lent decât venitul);

nivelul veniturilor consumatorilor („săracii” răspund într-un grad diferit faţă de „bogaţi”).

În cazul cererii de energie electrică, elementele determinante pentru analiza elasticităţii în raport cu venitul conduc la următoarele constatări:

energia electrică este un bun normal, deoarece creşterea veniturilor individuale conduce la creşterea cererii de energie electrică;

cererea de energie electrică creşte mai lent decât veniturile individuale deoarece creşterea cererii înseamnă existenţa unor aparate consumatoare suplimentare;

pentru categoriile sociale cu venituri mici, creşterea de venituri individuale nu înseamnă neapărat creşterea cererii de energie electrică, deoarece prioritatea cheltuielilor se îndreaptă către trecrea de la bunuri inferioare la bunuri normale, pe când pentru categoriile sociale cu venituri mari creşterea veniturilor poate însemna creşeterea cantităţii de energie electrică cerută, deoarece aceştia se orientează către dotarea cu cât mai multe aparate electrocasnice, calculatoare, care însemană creşterea nivelului de trai, a gradului de comfort, de satisfacţie, etc.

d) Elasticitatea cererii de energie electrică în raport cu preţul altui produs (elasticitatea în cruce)

Oferă posibilitatea estimării răspunsului cererii pentru un produs (1), atunci când se modifică preţul altui produs (2), fie substituent, fie complementar. Relaţia de calcul se poate scrie:

(3.5)

EC1(P2) poate fi pozitivă sau negativă după cum produsele sunt substituente sau complementare. Principalul determinant este apropierea substituentului sau complementarului faţă de produsul de referinţă (dacă apropierea este mare, elasticitatea este mare).

Cazul bunurilor de tip substituent

Fie 1 produsul de referinţă şi 2 produsul de substituţie. Dacă preţul produsului 2 creşte atunci cererea pentru produsul 1 creşte. Rezultă că EC1(P2) este pozitivă.

34 / 69


În funcţie de utilizarea finală, pentru energia electrică substituenţii pot fi energia termică, combustibilii. În urma studiilor efectuate, s-a constatat că cererea de energie electrică este destul de inelastică în raport cu preţul produselor substituente.

Cazul bunurilor de tip complementar

Fie 1 produsul de referinţă şi 2 produsul complementar. Dacă preţul produsului 2 creşte, cererea pentru produsul 1 scade. EC1(P2) este negativă.

Pentru energia electrică, exemplele tipice de produse complementare se referă la aparatele electrocasnice. În ţările nordice europene, cererea de energie electrică pentru consumul casnic este dependentă de preţul boilerelor electrice.

Asemenea exemple sunt utile pentru firme, mai ales în faza de planificare.

e) Exemplu pentru calculul elasticităţii cererii de energie

Cu câteva zeci de ani în urmă, punerea problemei în cazul calculului elasticităţii pentru cererea de energie în raport cu preţul s-a referit la a arăta că aceste elasticităţi sunt diferite de zero (cererea nu este total inelastică). Tendinţele din anii ’60 – ’70 pentru ţările dezvoltate indică o trecere substanţială de la consumul de cărbune către consumul de gaze şi păcură. De asemenea, s-a înregistrat o creştere a disponibilului de energie electrică şi gaze în afara vârfurilor de sarcină ale sistemului energetic.

Este destul de greu să se surprindă influenţele separate ale diverselor elemente. De aceea, pentru studii sau analize se obişnuieşte să se lucreze cu cifre globale. În tabelul 3.1 se prezintă rezultatele unui studiu american, care sunt coerente cu datele prezentate în alte lucrări.

Din aceste date rezultă câteva concluzii:

pe termen scurt, cererea de energie este foarte inelastică; de exemplu, cifra -0.11 pentru elasticitatea cererii de energie electrică în raport cu preţul înseamnă că la o creştere cu 10% a preţului pentru energia electrică, cererea pentru aceasta a scăzut numai cu 1.1% pentru un an;

pe termen lung, cererile de energie sunt mai puţin inelastice, totuşi, cererea de energie electrică rămâne cea mai inelastică; cea mai mare elasticitate a acesteia se înregistrează în raport cu preţul pentru gaze, ceea ce era de aşteptat, dat fiind gradul ridicat de apropiere în utilizarea celor două forme de energie şi posibilităţile relativ mai simple de comutare între acestea.

Tabelul 3.1 Elasticitatea cererii de energie în raport cu preţul, în SUA, pentru perioada 1968-1972

Tip consum Termen Modificare de preţ pentrugaze petrol energie cărbune

35 / 69


electricăCasnic şi comercial- gaze naturale

- petrol

- energie electrică

TSTL**

TSTLTSTL

-0.15-1.01 0.049 0.19 0.05 0.17

0.01 0.05-0.18-1.12 0.01 0.05

0.01 0.17 0.01 0.16-0.19-1.00

d.i.***

d.i.d.i.d.i.d.i.d.i.

Industrial- gaze naturale

- petrol

- energie electrică

- cărbune

TSTLTSTLTSTLTSTL

-0.07-0.81 0.06 0.75 0.06 0.73 0.06 0.75

0.01 0.14-0.11-1.32 0.01 0.13 0.01 0.14

0.03 0.34 0.03 0.34-0.11-1.28 0.03 0.33

0.01 0.15 0.01 0.14 0.01 0.14-0.10-1.14

*TS – termen scurt (un an); **TL – termen lung; ***d.i. – date indisponibile

Sursa: Joskow, P.J. şi Baughman, M.L. The Future of the US Nuclear Energy Industry, Bell Journal of Economics (Spring, 1976).

4. Planificarea integrată a resurselor (IRP) – o opţiune de resurse. Managementul utilizării energiei (DSM)

36 / 69


4.1 Planificarea tradiţională

Câteva caracteristici ale energiei electrice şi ale industriei energiei electrice au determinat companiile din domeniu, guvernele şi diverse alte organizaţii interesate să acorde o atenţie particulară planificării atât a dezvoltării sistemului energetic, cât şi a funcţionării acestuia.

Energia electrică este un suport logistic esenţial al societăţii moderne şi trebuie produsă în fiecare moment la nivelul cererii. Întreruperile în alimentarea cu energie au, în general, consecinţe negative pentru utilizatori. Pentru sistemul energetic însuşi pot apărea situaţii periculoase, chiar „căderi” totale, când consumul de energie depăşeşte capacitatea operaţională a sistemului.

Industria energiei electrice este capital-intensivă, costul echipamentului având o pondere ridicată în costul total al energiei. Ţinând seama că este nevoie de mai mulţi ani pentru extinderea capacităţilor de producere-transport-distribuţie, capitalul investit poate fi afectat negativ de incertitudinile privind evoluţia cererii de energie, a preţurilor, a tehnologiilor.

În aceste condiţii, este firesc ca planificarea dezvoltării să vizeze „acoperirea” consumului de energie, suficient de sigur şi, pe cât posibil, mai economic.

Aceste resurse sunt constituite din grupuri energetice, cu purtătorii de energie primară aferenţi precum şi din instalaţii de transformare, transport şi distribuţie a energiei. Metodologiile de planificare a dezvoltării sistemului au evoluat continuu în direcţia reducerii costurilor totale de asigurare cu energie. Nu s-a depăşit însă acest cadru al opţiunilor de resurse, fapt ce conduce la abordarea în etape distincte (chiar dacă iterativ, aşa cum se poate observa în fig. 4.1) a celor două componente al balanţei energiei:

prognoza consumurilor (cererii) de energie, inclusiv a valorilor maxime şi a formei curbelor de sarcină;

optimizarea sistemului de alimentare cu energie.

Criteriul de optimizare reflectă în plan concret politica generală a companiei de energie electrică. În planificarea tradiţională, cel mai cuprinzător şi mai justificat sub aspect economic este criteriul costului total actualizat minim (CTA minim) al sistemului de alimentare şi, în consecinţă, al energiei livrate. Pentru sistemele care-şi stabilesc regimurile de funcţionare urmărind costurile marginale, realizarea optimului este echivalentă cu funcţionarea în punctul în care costul marginal pe termen scurt este egal cu costul marginal pe termen lung. Circumstanţele speciale pot determina şi alte opţiuni pentru criteriul de optimizare, ca de pildă venitul net, flexibilitatea sistemului la schimbări, etc.

37 / 69

Tradiţional, resursele pentru asigurarea – la niveluri din ce în ce mai ridicate – a echilibrului producţie-consum au fost căutate numai în cadrul sistemului de

alimentare cu energie.


Fig.4.1 Procesul planificării tradiţionale în domeniul energiei

Restricţiile sunt generate de aspectele tehnice şi tehnologice, de volumul admis al cheltuielilor de capital (investiţii), de structura combustibililor, de impactul acceptat asupra mediului înconjurător.

Planificarea tradiţională, orientată aproape exclusiv către sistemul de alimentare (capital-intensiv, inclusiv sectoarele economice conexe), neglijează opţiunile de conservare a energiei, care pot asigura servicii echivalente la un cost mai mic.

Criteriul de optimizare nu garantează că nu se vor epuiza resursele ţării şi nu atrage în procesul de planificare alţi participanţi interesaţi ca, de exemplu, organizaţiile locale (regionale), sociale, de mediu înconjurător, etc.

Planificarea integrată a resurselor (IRP) este un proces de planificare adoptat în ultimii ani de furnizorii de energie şi de instituţiile de reglementare din ţările dezvoltate.

4.2 Conceptul de planificare integrată a resurselor (IRP)

Furnizorii de energie, consumatorii, organismele de reglementare şi autorităţile au fost nevoite să conceapă noi metode de planificare ce pot lua în considerare impactul economic regional sau global, incertitudinile, relaţia dintre preţ şi volumul vânzărilor de energie, eficienţa energetică şi impactul asupra mediului înconjurător. Astfel, a apărut

38 / 69

Prin planificarea integrată a resurselor de energie se examinează o paletă largă de opţiuni şi consecinţe privind tehnologiile, procesele de producere şi de consum

fiind analizate ca întreg, ca sistem care intră în relaţie cu exteriorul şi reprezentat de constrângerile de mediu înconjurător şi de restul societăţii.


conceptul de planificare integrată a resurselor (IRP – Integrated Resource Planning) IRP a fost dezvoltat mai mult în SUA şi de un număr de companii de electricitate din Europa. În mai 1984, Comisia Europeană a înaintat Consiliului de Miniştri un proiect de directivă pentru susţinerea tehnicilor IRP. Statele membre ale UE urmau să adopte proceduri care obligă companiile de electricitate şi de gaze să prezinte periodic planuri IRP şi programele DSM identificate în aceste planuri.

Furnizorul de energie nu mai este constrâns la utilizarea resurselor proprii şi va considera explicit ca resurse, în procesul de planificare, aşa-numitele programe DSM de reglare a consumului şi de conservare a energiei (vezi paragraful 4.3). Ansamblul de resurse aflate la dispoziţie se alocă pe o bază competitivă.

Prin efect de reciprocitate, consumatorul de energie are el însuşi posibilitatea de a alege furnizorul şi forma (purtătorul) de energie (electrică, gaze naturale, etc.), inclusiv de a se dota cu o sursă proprie de energie.

Nouatea conceptului constă în faptul că, în procesul IRP, nu mai există o limitare la o anumită formă de energie, iar costul minim nu se mai referă la un sistem (industrie) particular de energie.

Planificarea integrată a resurselor de energie este un concept de management cu o triplă determinare, ţinând seama de: necesităţile consumatorilor, costul diferitelor sisteme de energie, politica naţională a energiei şi a mediului ambiant (fig.4.2).

Criteriul de bază este satisfacerea, în mod eficient economic, a necesităţilor de servicii energetice ale consumatorilor, prin evaluarea opţiunilor de producere şi consum. Aplicarea sa presupune rezolvarea unor probleme de echivalare complexă a resurselor (tehnologiilor) şi de evaluare a acestora din mai multe perspective.

La echivalarea resurselor se au în vedere nu numai preţul ci şi calitatea, durabilitatea, viabilitatea, impactul asupra mediului înconjurător şi, nu în utlimul rând, dorinţa consumatorului.

Legislaţia şi reglementările din domeniul energiei şi mediului înconjurător, dacă sunt puternice, pot impune luarea în considerare a aşa-numitelor costuri externe (paragraful 4.5), care pot influenţa semnificativ opţiunile.

Opţiunile privind resursele şi celelalte rezultate ale analizei trebuie evaluate din mai multe perspective: macroeconomică, a uneia sau mai multor companii de energie, a consumatorilor. În acest scop, în procesul de planificare integrată se recurge frecvent la metodele tradiţionale de planificare, pentru analize la scară microeconomică.

39 / 69


Fig.4.2 Tripla determinare a IRP

4.3 Conceptul de management al utilizării energiei (DSM)

Companiile de electricitate au fost confruntate încă din anii `70 cu opţiunea conservării energiei. Era un răspuns la creşterea rapidă a preţului combustibililor şi a costului investiţiilor în sistemul de alimentare cu energie. Neîndrăznind să-şi „taie” din vânzări, la început se limitau la programe pasive, cel mai adesea campanii de publicitate în favoarea unor măsuri de economisire a energiei. În deceniul opt s-a trecut la programe active de creştere a eficienţei utilizării energiei, în special sub presiunea noilor reglementări. Majoritatea companiilor de electricitate au înţeles că reducerea costurilor energiei electrice se poate obţine atât prin modernizarea caspacităţilor proprii cât şi prin îmbunătăţirea serviciului pe care îl asigură energia.

Termenul DSM, acronimul expresiei din limba engleză demand-side management, semnifică, în sens larg, orice iniţativă întreprinsă de compania furnizoare de energie, cu cooperarea sau consimţământul consumatorului, care asigură la consumator un nivel echivalent de servicii, dar la un cost total mai redus. Pentru a sublinia rolul decisiv pe care îl are furnizorul în această schimbare a modului de utilizare a energiei, expresia trebuie tradusă în româneşte mai corect prin managementul utilizării energiei decât prin managementul energiei la utilizatori. Ultimele două exprimări, intrate în vocabularul curent, sunt afectate de o oarecare imprecizie întrucât includ şi acele măsuri de conservare pe care le adoptă consumatorii fără asistenţă tehnică sau financiară externă.

Referindu-ne la sistemul electroenergetic şi la fluxul energiei, trebuie să arătăm că măsurile sau opţiunile DSM se localizează în amonte sau în aval, conducând la rezultatele prezentate în continuare.

Amonte: mai puţină energie primară pentru o unitate de energie electrică produsă. Acest efect se obţine aplicând soluţiile de aplatizare a curbei de sarcină a sistemului energetic sau, în unele cazuri, de creştere strategică a sarcinii sistemului pe seama extinderii aplicării electrotehnologiilor.

40 / 69


Aval: mai puţină energie electrică folosită pentru o unitate de servicii. Este cuprins aici ansamblul de măsuri destinate să crească eficienţa utilizării energiei.

Este de observat că ambele tipuri de opţiuni DSM au efecte favorabile asupra dezvoltării sistemului de alimentare cu energie şi reprezintă, dacă sunt abordate sistematic şi integrate într-un portofoliu de resurse, o strategie specifică de îmbunătăţire a eficienţei managementului acestor sisteme. Sunt evitate costuri de dezvoltare a sistemului pentru alimentarea cu energie şi se rezolvă unele probleme de mediu înconjurător.

Consumatorii beneficiază de o reducere a facturii energiei şi de o serie de alte facilităţi.

În general, orice opţiune DSM asociază măsuri de ordin tehnic, financiar şi de marketing.

Opţiunile se grupează în programe în funcţie de clasa de consumatori cărora li se adresează. Deosebit de importantă este estimarea corectă a fracţiunii din clientelă care va răspunde efectiv conform previziunilor. Trebuie evidenţiaţi atât oportuniştii cât şi participanţii solitari. Aceştia din urmă sunt reprezentaţi de consumatorii care realizează modificările, în sistemul propriu de utilizare a energiei, independent de programele DSM.

Erorile de impact ale programelor DSM pot genera supraestimări ale eficienţei economice şi, uneori, chiar pierderi pentru compania furnizoare de energie. Pe de altă parte, consumatorii neimplicaţi pot fi afectaţi negativ, contribuind cu resurse (în special prin sistemul tarifelor) fără nici un beneficiu pentru ei. Aceasta este o problemă de distribuţie a echităţii şi nu de eficienţă economică.

Investiţiile şi impactul programelor DSM au devenit semnificative la începutul anilor `90, fiind încurajate prin diverse facilităţi de autorităţile publice şi de organizaţiile financiare internaţionale.

Tabelul 4.1 ilustrează ponderea programelor DSM în activitatea unor companii furnizoare de electricitate importante, cu capital privat, din SUA.

În anul 1992, 504 companii de electricitate din SUA, cu vânzări anuale de 120 TWh, au cheltuit 2.3 miliarde dolari SUA pentru programe DSM, obţinându-se economii de 5.8 TWh. Economiile au provenit în proporţie de 35% din reglarea consumurilor (economii la furnizori) şi de 65% prin folosirea mai eficientă a energiei (economii la consumatori).

Ca pentru orice activitate economică, eficienţa DSM trebuie să rezulte din raportul cost/beneficii. Cheltuielile includ costul programelor DSM, adică publicitatea, administrarea, unele subvenţii şi eventualele pierderi de venituri. De asemenea, furnizorul poate acorda împrumuturi sau poate efectua investiţii în proiecte de creştere a eficienţei energiei (detalii în paragraful 4.6).

Tabelul 4.1 Ponderea programelor DSM în activitatea unor mari companii de energie electrică din SUA (1991)

Compania de energie electrică Producţie / venituri

Programe DSM DSM ca procent din:

41 / 69


TWhmil. USD

MW GWhmil. USD

vârf sarci-

nă

vân-zări

veni-turi

Pacific Gas&ElectricSouthern California EdisonConnecticut Light & PowerConsolidated Edison Co-NYFlorida Power & LightFlorida PowerNiagara Mohawk PowerMassachussets ElectricCarolina Power & LightPuget Sound Power & LightWisconsin Electric PowerSacramento Municipal Utility DistrictBoston EdisonSan Diego Gas & ElectricLong Island LightingPotomac Electric PowerSeattle, City ofNarrangansset Electric

807926397429391643212691616182695

737872922276491051591719288313642686 9571293 6441315135621981552 283 458

7002358 260 1611132 998 67 1081318 69 290 277 92 81 209 331 27 37

620 585 811 2662625 408 345 3414418 154 853 60 275 150 309 174 238 118

150.4107.4 81.6 76.6 72 58.6 55.3 53.7 52.9 42.1 40.3 38 37 36.5 27.9 26.8 18.7 18.6

4.914.1 6.1 1.7 816.8 1.1 3.715.6 2.6 6.112.8 3.5 2.8 5.4 5.7 2.2 1.5

0.8 0.7 3.1 0.7 3.5 1.4 0.9 2.110.3 0.7 3.2 0.7 1.8 0.9 1.7 0.7 2.5 2.4

2.41.53.61.61.43.41.93.92.04.43.15.92.82.71.31.76.64.1

Sursa: Eric Hirst, Electric Utility DSM Program Costs and Effects; 1991 to 2001, Oak Ridge National Laboratory, Oak Ridge, TN, ORNL/CON/364, May, 1993.

Cheltuielile sunt recuperate din economile la factura energiei şi din aşa numitele „costuri evitate” în sistemul de alimentare cu energie.

4.4 Procesul de planificare integrată a resurselor

Aplicarea IRP cunoaşte în practică două categorii de abordări: secvenţială şi simultană.

În prima categorie, resursele de tip „consumator” (DSM) şi „furnizor” sunt optimzate succesiv, în etape distincte. Sub aspect metodologic, procedeul încorporează elemente ale planificării integrate într-o metodă tradiţională de planificare cu costuri minime.

42 / 69

De remarcat şi alte efecte pozitive ale programelor DSM. Energia care se acoperă în balanţa producţie-consum este pe deplin curată. Între furnizor şi consumator se instituie o relaţie de parteneriat. În economiile care se confruntă cu dificultăţi

valutare, scad presiunile determinate de importul de combustibi.


Fig.4.3 Procesul de planificare integrată a resurselor

Faţă de situaţia din fig. 4.1, principala schimbare constă în introducerea unei etape suplimentare, de selectare şi dimensionare a opţiunilor DSM, înainte de optimizarea resurselor necesare în sistemul (sau sistemele) de alimentare cu energie.

Programarea „secvenţială” se poate aplica relativ simplu, folosind programe de calcul existente, dar implică o restricţie fundamentală: luarea în considerare numai a programelor DSM structurate vertical, în cadrul aceleeaşi fome de energie.

În a doua categorie, resursele DSM şi cele de tip „furnizor” sunt evaluate simultan (fig.4.3). Metodologia este în totalitate conformă cu principiile planificării integrate,

43 / 69


permiţând, dacă se doreşte, modelarea competiţiei între mai multe forme de energie. Necesită însă, pentru aplicare, programe de calcul noi, de o complexitate deosebită.

Caracterizarea unitară a opţiunilor care urmează a fi optimizate presupune culegerea şi prelucrarea unui volum apreciabil de informaţii tehnice, economice, legislative, etc. privind: mai multe sisteme de alimentare cu energie, echivalenţa formelor de energie sub aspectul serviciului realizat şi programele DSM.

De asemenea, procesul planificării include numeroase iteraţii, iar rezultatele optimizării trebuie, în continuare, analizate şi evaluate în detaliu sub toate aspectele care condiţionează implementarea.

4.5 Etapele planificării integrate a resurselor

a) Prognoza cererii de servicii energetice – şi nu a consumului de energie – constituie baza de planificare.

Este binecunoscut faptul că, în general, consumatorii nu au nevoie de o anumită formă de energie şi nici nu au nevoie de energie în mod continuu; mulţi dintre consumatori nu cunosc termenul de „minimum tehnic”.

Toţi consumatorii au însă nevoie de soluţii cu puţin consmu de energie, iar pe un plan mai general, se poate admite că serviciul trebuie acordat la cel mai redus cost social.

Pe de altă parte, pentru un furnizor de energie, sistemul propriu de tarife împarte consumatorii în două clase, profitabili şi neprofitabili, în funcţie de raportul dintre cost şi preţul energiei livrate. În accepţiunea furnizorului, rezolvarea problemei consumatorilor neprofitabili presupune adoptarea de către aceştia a uneia intre următoarele trei soluţii:

- schimbarea modului de utilizare a energiei (graficul şi/sau nivelul consumului);- obţinerea de servicii de la un alt furnizor (competitor), în măsură să le ofere la un

cost mai redus;- plata unor preţuri mai mari (soluţie care contrazice principiul echităţii tarifare).

Un exemplu caracteristic este acordul încheiat în anul 1993, în Franţa, de către EdF şi ADEME, în scopul promovării lămpilor electrice cu consum redus şi a încălzirii solare la consumatorii casnici, în mare măsură neprofitabili.

b) Resursele de tip „furnizor” sunt localizate în sistemele de alimentare cu energie. Poziţia relativă a opţiunilor de acest fel în selecţia finală depinde de mărimea costurilor tehnologice şi de rezultatul echivalării sb aspectele calităţii şi funcţionării.

Echivalenţa calităţii energiei se bazează pe coeficienţi de calitate care semnifică fie un randament global al ciclului energiei fie cantitatea de energie exprimată procentual (de exemplu, 100 pentru energie electrică şi 20 pentru căldură la 200C).

Sistemele electroenergetice mari oferă o paletă largă de opţiuni privind energia primară (hidroenergie, energie nucleară, cărbuni, gaze naturale, păcură), tehnologia (cicluri convenţionale în condensaţie sau cogenerare, ciclu mixt gaze-abur, ardere în strat fluidizat), dimensiunea şi eşalonarea în timp a unităţilor de producere a energiei).

44 / 69


Sursele de energie distribuite, de capacitate mică, de regulă pe bază de hidrocarburi, beneficiază de avntajul adaptării suple la cerere şi la condiţiile de exploatare. progresul tehnologic a adus aceste surse de energie (turbine şi motoare termice cu cogenerare, celule de combustie) în prim-planul competitivităţii, datorită reducerii aşa-numitului efect de seră până la un nivel nesemnificativ.

Sistemele bazate pe resurse de energie regenerabilă (solară, eoliană, geotermală, energia din biomasă) pot avea poziţii superioare în ordinea de merit dacă sunt sprijinite de o legislaţie adecvată a energiei şi a mediului înconjurător. În cadrul acesteia, taxele de mediu şi externalităţile reprezintă instrumente economice cu mare impact asupra costurilor asociate diferitelor tehnologii.

Externalităţile sunt acele costuri ale sistemului de alimentare cu energie care nu sunt reflectate în costul energiei. Aceste cheltuieli sunt o consecinţă a afectării negative a mediului înconjurător şi a sănătăţii oamenilor prin efectele asupra calităţii apei, aerului şi solului, resurselor de reproducere, arheologice, istorice şi estetice.

Conceptul exprimă, pe un plan mai general, impactul direct sau indirect, datorat producţiei sau consumului unui bun sau serviciu, asupra unei alte entităţi, pentru care părţii responsabile nu i se impută costuri egale cu paguba produsă, astfel încât externalităţile nu sunt reflectate în preţ.

Externalităţile pot avea şi o semnificaţie de beneficiu, ca expresie a unui impact pozitiv asupra mediului înconjurător şi a populaţiei. De exemplu, amenajărilor hidroenergetice li se impută unele deranjamente asupra habitatului, animalelor şi peştilor dar, totodată li se recunosc efectele pozitive în ceea ce priveşte recreerea oamenilor şi protecţia faţă de inundaţii.

Tehnologiile folosite în sistemele de alimentare cu energie generează, în principal, următoarele externalităţi:

- centralele nucleare: emisii la operaţiile de rutină, accidente, deşeuri pe termen lung, proliferarea nucleară;

- termocentralele: polouare termică a apelor, poluare a aerului şi solului, efecte negative asupra climei şi sănătăţii;

- turbinele eoliene: zgomot, afectarea peisajului, uciderea păsărilor;- instalaţiile geotermale: poluarea aerului cu sulfaţi de hidrogen;- liniile electrice: câmpuri electromagnetice, administrarea cu dificultate a

ierbicidelor, deranjarea solului la construcţie, reducerea valorii proprietăţii datorită esteticii, etc.

Evaluarea costurilor extreme constituie încă un domeniu de intense cercetări. În absenţa unor metode acceptabile de stabilire a pagubelor produse societăţii, costurile externe se determină, cel mai adesea, pe baza cheltuielilor necesare pentru monitorizarea şi controlul acestor pagube, dar chiar şi această abordare se dovedeşte a fi de o complexitate deosebită.

În ultimii 30 de ani, ţările OECD au aplicat taxe pentru poluare din ce în ce mai severe pentru toate tipurile de emisii din centralele electrice. Efectul taxelor referitoare la poluarea aerului, depozitarea deşeurilor şi polarea termică a apelor a devenit deja

45 / 69


semnificativ în alegerea alternativelor de investiţii sau chiar în închiderea unor instalaţii existente de producere a energiei.

c) Resursele de tip DSM

Tehnologiile de tip DSM sunt de o mare diversitate.

Aplatizarea graficului de sarcină a sistemului de alimentare cu energie constituie o soluţie importantă de reducere a costului energiei. Se evită astfel funcţionarea sau instalarea de grupuri generatoare de energie (scumpă) pentru vârful sistemului şi întărirea unor zone ale reţelelor de transport şi de distribuţie a energiei.

Atât reglarea directă (de către furnizor), cât şi cea indirectă (de către consumatori) se bazează pe resursele oferite de mecanismul de tarifare a energiei. Cheltuielile sunt determinate de aparatura suplimentară de control şi comunicaţie, de unele modificări ale receptoarelor de energie sau ale procesului tehnologic, în special pentru realizarea aşa-numiţilor consumatori tampon; aceştia sunt activaţi în perioadele de consum redus în sistemul energetic, ca de pildă o serie de cuptoare şi boilere electrice, instalaţii de măcinare (de exemplu, în fabricile de ciment), pompe de irigaţii, etc.

Creşterea eficienţei în folosirea energiei prin aplicarea de tehnologii performante, ca şi acţiunile vizând schimbarea comportamentului consumatorului faţă de consumul de energie, oferă un potenţial de economisire şi beneficii departe de a fi fost complet explorate.

Se includ aici măsurile de reabilitare a receptoarelor consumatoare de energie, de ameliorare a izolaţiei termice a clădirilor, rezervoarelor şi conductelor, de introducere a sistemelor de măsurare a energiei şi a unor tehnologii noi: acţionările cu turaţie variabilă, aparate electrocasnice cu eficienţă crescută, lămpile fluorescente compacte.

Un domeniu de mare interes este reprezentat de electrotehnologiile avansate. Folosirea inteligentă a energiei electrice în procesele de încălzire, separare şi filtrare oferă în acelaşi timp conservare de energie, extinderea pieţei energiei electrice în competiţia cu alte forme de energie, tehnologii curate, cu impact negativ minim asupra mediului înconjurător, într-un cuvânt, ecowatt-i. Sistemele de ventilaţia folosind căldura deşeu ca bază pentru ecowatt-i constituie un exemplu tipic. Aerul cald din băi şi bucătării încălzeşte, înainte de a fi evacuat, aerul din camerele de zi şi dormitoare într-un sistem ce conţine un schimbător de căldură cu plăci şi o mică pompă de căldură. Energia electrică suplimentară necesară pentru acţionarea pompei de căldură şi a ventilatorului reprezintă numai 40% din energia utilă totală, luând în calcul şi randamentul centralelor şi reţelelor electrice.

Alte tehnologii generatoare de ecowatt-i sunt: recompresia mecanică a aburului uzat, reîncălzirea locală a apei calde, separarea fluidelor prin osmoză inversă cu ajutorul membranelor schimbătoare de ioni, încălzirea prin microunde sau cu alte tipuri de radiaţii, detensionarea pieselor din metal prin vibraţii.

d) Instrumente de marketing în cadrul opţiunilor DSM

Spre deosebire de resursele de tip „furnizor”, resursele DSM nu sunt complet definite de către tehnologiile DSM aflate la dispoziţie.

46 / 69


Datele tehnice şi economice care caracterizează aceste tehnologii (energia, puterea la vârf, costul pentru consumator) devin operaţionale numai după ce se evaluează potenţialul pieţei şi ritmul real de penetrare, mijloacele concrete de promovare şi costul acestora. Este de observat faptul că marketingul reprezintă, în general, o cotă importantă a costurilor în bugetele programelor DSM.

Obiectivul principal al marketingului este transformarea pieţei energiei prin modificarea structurii achiziţiei de receptoare de energie către tehnologii specifice şi a comportamentului consumatorilor de energie.

Instrumentele de marketing trebuie să corespundă grupului ţintă de consumatori.

Informarea şi educarea consumatorilor nu poate lipsi dintr-un program DSM. Pentru grupurile mari sunt adecvate companiile mass-media.

Pentru grupurile profesionale, firmele comerciale şi autorităţile publice, informarea se referă la consultanţă, ateliere şi întâlniri profesionale, precum şi comunicare personală, reclame, broşuri şi articole din reviste de profil, expoziţii, cursuri, etc.

În ţările avansate, comportamentul consumatorilor de energie devine din ce în ce mai sensibil la informaţia ecologică (eco-informaţia). Există deja o înţelegere largă a faptului că energia este responsabilă, în cea mai mare măsură, de deteriorarea calităţii mediului înconjurător.

Stimulentele financiare, de o mare diversitate, reprezintă, de asemenea, o practică uzuală. Prin acestea, compania de energie cumpără, de fapt, de la clienţii ei „conservare de energie”. Mai frecvente sunt următoarele: subvenţii, împrumuturi fără dobândă sau cu dobândă redusă, reduceri acordate consumatorilor care cumpără echipament eficient, finanţarea de studii privind eficienţa energiei, costurile externe, etc.

Uneori, se recurge la subvenţionarea totală a consumatorilor. Măsurile de economisire, de regulă privind echipament sau aparate noi, sunt aplicate de către furnizor. În limba engleză, acest concept se numeşte innovative procurement of new technology.

Compania RWE-Energie din Germania a aplicat pe o perioadă de trei ani un program de reducere a cererii de energie electrică prin procurarea de aparate electrocasnice, în valoare totală de 100 milioane mărci germane. Programul a fost justificat şi prin reducerea emisiilor, conservarea surselor de energie, amânarea unor investiţii şi îmbunătăţirea imaginii companiei faţă de public, politicieni şi organismele de reglementare.

Măsurile tarifare au, în primul rând, rolul de a încuraja consumatorul să adopte maniere diferite dorite de consum, care reduc costul energiei în sistemul de alimentare. În principiu, dacă un consumator efectuează o operaţie de economisire, factura energiei ar trebui să scadă cu valoarea economiilor induse în sistemul funizor. Totodată, prin tarife speciale negociate, furnizorul îşi poate recupera investiţia făcută în programele DSM.

Standardele şi etichetele de eficienţă a energiei pentru receptoare şi clădiri au, acolo unde se aplică, o influenţă de anvergură asupra opţiunilor cumpărătorilor şi fabricanţilor de astfel de produse. Standardele au, cel mai adesea, caracter de recomandare, fiind elaborate cu consensul tuturor părţilor interesate: guverne, consumatori, fabricanţi. asociaţii de comerţ, societăţi de energie.

47 / 69


e) Evaluarea impactului şi costurilor

Măsurarea performanţelor programelor DSM

Înainte de aplicare, performanţele programelor DSM trebuie măsurate în cadrul unor aplicaţii pilot sau studii de caz. În acest scop, pornind de la criteriile generale de analiză economică, s-au imaginat următoarele tipuri de teste cost-beneficiu:

- testul pentru participanţi;- testul pentru compania furnizoare de energie;- testul costului total de resurse (furnizor şi participanţi);- testul pentru societate;- testul de impact aupra neparticipanţilor.

Aplicaţiile pilot trebuie să evidenţieze rezultatele economice şi durabilitatea reală, ponderea consumatorilor neparticipanţi (dar plătitori), cât poate fi admisă creşterea preţului energiei astfel încât beneficiile să se îmaprtă echitabil, pe măsura resurselor alocate de participanţi. Un program DSM conceput eronat va genera, prin intermediul tarifelor, o subvenţie de la consumatorii neparticipanţi către grupul „participanţilor”, aceştia din urmă fiind descurajaţi să adopte măsuri proprii.

Rezultatul aplicării este cu atât mai bun cu cât clientul implicat participă mai mult sub aspect financiar. În acelaşi timp, furnizorul de energie va maximiza acceptabilitatea din partea consumatorilor asigurându-se că programul DSM a fost înţeles de aceştia, de managementul propriu şi de organizaţiile guvernamentale.

Comisia Europeană a prevăzut, prin programul SAVE, bonificaţii de câţiva ani pentru 25 de aplicaţii pilot IRP/DSM.

f) Alegerea planului optim

Acest plan trebuie să:

- răspundă obiectivelor furnizorului;- menţină siguranţa sistemului energetic;- fie oţiunea cu cost minim pentru consumatori;- minimizeze impactul negativ al energiei asupra mediului înconjurător;- fie flexibil la schimbări şi incertitudini.

4.6 Finanţarea programelor DSM

Evident, costul economiilor de energie trebuie să fie inferior costurilor evitate sau, mai precis, costurile marginale pe termen lung din sistemul de alimentare cu energie.

48 / 69

Prin folosirea IRP şi prin analiza planului optim rezultat, analiştii sunt de părere că furnizorii de energie vor putea să ofere clienţilor energia la preţul cel mai

scăzut şi, în acelaşi timp, vor pute fi profitabili.


Incertitudinile asociate cu opţiunile DSM sunt de amplitudine mai mare decât acelea care privesc opţiunile furnizor şi, de aceea, este de dorit ca cele două categorii de resurse să nu fie tratate la egalitate. Opţiunile DSM trebuie să se realizeze ieftin.

Tabelul 4.2 oferă o imagine asupra domeniului de variaţie a costului economiilor realizate prin diverse tipuri de programe DSM în SUA. baza de cacul poate fi diferită de la un program la altul.

Tabelul 4.2 Costul, în cenţi al unei kWh economisite prin programe DSM în SUA (1991)

Nr. crt.

Consumatori rezidenţiali Comercial / industrialiMedie

ponderatăValoare medie

Domeniul de variaţieValoare medie

Domeniul de variaţie

12345678910111213141516

7.6 4.910.4 4.722.1 5.8 7.612.4 4.8 7.2 4.4 7.2 3.5 3.0>2.0 2.9

3.4 – 21.62.9 – 22.33.0 – 15.40.6 – 33.35.2 – 181.43.9 – 9.23.0 – 20.22.9 – 14.10.4 – 68.83.2 – 22.12.1 – 12.63.8 – 160.60.3 – 5.50.9 – 3.6-1.8 – 4.02.0 – 3.9

6.73.51.9

3.14.46.41.51.92.43.62.42.02.3

<0.6

3.0 – 10.31.0 – 17.10.8 – 8.01.7 – 5.92.2 – 9.63.7 – 4.63.1 – 7.30.2 – 4.71.3 – 4.91.4 – 18.12.6 – 5.31.3 – 18.41.9 – 2.40.7 – 3.9-1.8 – 1.0

6.93.82.8

3.34.86.61.92.23.03.73.43.02.50.6

Sursa: Joskow & Marrow, „The Energy Journal”, Vol.14, No.4, 1992, p. 41-74

Programele DSM indicate în tabel sunt complexe, incluzând măsuri tehnice dar şi partea de aplicare, marketing, urmărire a rezultatelor. Astfel, valorile costurilor indicate în tabel nu reflectă strict, în mod necesar, eficienţa programului DSM ci mai degrabă eficenţa în managementul general al programului respectiv.

Practica a consacrat un criteriu intuitiv de preselecţie a opţiunilor DSM, bazat pe durata maximă de recuperare a cheltuielilor. Din experienţa companiilor care aplică DSM, reiese că aceasta este de ordinul a 4 – 5 ani, spre deosebire de durata de recuperare pentru sistemul de alimentare cu energie, care este de circa 9 ani, la o rată de actualizare în monedă constantă de 8% pe an.

Compania de alimentare cu energie poate alege o soluţie de transfer de fonduri către programele DSM dintr-un spectru larg.

Pe lângă metodele cunoscute bazate pe tarife (binom, speciale DSM, de creştere strategică a consumului) şi pe stimulente financiare circumscrise, de regulă, măsurilor de

49 / 69


marketing, în ultimii ani s-a consacrat soluţia realizării unei componente de activitate, distinctă de activitatea de bază, deci de furnizarea de energie.

Compania de alimentare cu energie poate dezvolta în noul domeniu, direct sau prin parte terţă, o afacere (investiţie) mai profitabilă decât activitatea de bază.

Implicarea directă se realizează printr-o divizie proprie, care acordă auport tehnic şi servicii bancare pentru programele DSM.

Indirect, furnizorul de energie poate crea o filială de tip (a) companie de management al energiei pe bază de contract (CEM – Contract Energy Management) sau (b) companie de servicii energetice (ESCO – Energy Service Company) sau poate participa, într-o măsură substanţială, la o companie mixtă de tip CEM sau ESCO.

În esenţă, companiile CEM şi ESCO încheie cu consumatorii contracte care prevăd recuperarea investiţiei, într-o perioadă predefinită, pe baza economiei la factura de energie.

Compania de energie profită totodată de aşa-numitele costuri evitate în sistemul propriu.

Dezvoltând o linie de afaceri de tip DSM, furnizorul de energie se află într-o poziţie mai bună decât ESCO sau CEM concurente. Societatea de energie dispune de o bogată experienţă în domeniul electrotehnologiilor, de o informaţie mult mai amplă asupra consumatorilor, de birouri locale cu personal de contact, de un sistem de facturare şi de o perspectivă pe termen lung al relaţiei cu consumatorii.

4.7 Aspecte controversate ale IRP/DSM. Obstacole şi cauze de eşec.

Aşa cum s-a arătat anterior, planificarea integrată a resurselor de energie şi recurgerea la opţiunile DSM apare în prezent ca o cale pentru dezvoltarea economică şi socială durabilă. Deşi puţin cercetate, efectele pozitive asupra mediului înconjurător ale unei astel de abordări sunt unanim admise, DSM fiind considerată o componentă semnificativă a programelor de îndeplinire a normelor de mediu.

Creşterea eficienţei energiei reprezintă, pe termen scurt, cea mai importantă măsură de conservare a ecosistemelor pământului, a căror evoluţie nu poate fi privită decât pe termen lung. Se reduc ameninţările, reale şi potenţiale, care reprezintă consecinţe ale emisiilor şi reziduurilor industriei energiei: ploile acide, efectul de seră, poluarea atmosferei, deşeurile. Se fac economii de resurse neregenerabile, de aopă, de terenuri ocupate.

În absenţa unei legislaţii privind internalizarea costurilor externe, pot fi avute în vedere nuamai acele opţiuni DSM care au deja eficienţă economică. Este ceea ce se numeşte o strategie non-regret, adecvată unei faze de experimentare.

Principalele obstacole derivă din dificultăţile de evaluare a rentabilităţii opţiunilor DSM, de anticipare corectă a duratei de viaţă a resursei DSM şi a comportamentului consumatorilor de energie. În ultimă instanţă, consumatorul este cel care decide. Satisfacerea sa asigură succesul şi durabilitatea programelor DSM.

50 / 69


Calculul eronat al economiilor, în interpretarea de costuri evitate, atrage după sine niveluri nerealiste de stimulente fiananciare. Analiza de rentabilitate poate fi falsificată de preţuri artificiale ale diferitelor forme de energie aflate în competiţie.

O altă categorie de dificultăţi se datorează pregătirii insuficiente a măsurilor DSM. De pildă, trebuie menţionate aprecierea greşită a ponderii participanţilor solitari, gruparea în acelaşi program a consumatorilor mici cu cei mari, formularistica excesivă care trebuie completată de participanţi, întârzierile în lansarea şi derularea programelor.

Posibilitatea mai redusă de dispecerizare a multitudinii de resurse DSM ar putea, de asemenea, să constituie o frână.

Nu trebuie omisă influenţa importantă a culturii tradiţionale a companiilor de alimentare cu energie, interesate în optimizarea propriilor resurse şi nici faptul că, de regulă, contractele DSM sunt mult mai complexe în raport cu contractele de furnizare a energiei.

4.8 IRP/DSM într-o piaţă concurenţială a energiei

În anii ’90, industriile energiei electrice şi gazelor naturale au cunoscut, în întreaga lume, transformări profunde. Tradiţionalele companii de energie, cu modelele lor de organizare, integrate pe verticală, sunt din ce în ce mai mult considerate inadecvate de către comunităţile publice, interesate într-o dezvoltare durabilă şi în protejarea consumatorilor de energie.

După ani de dezvoltare, mai ales extensivă, aceste companii au început să manifeste semnele ineficienţei: supradimensionarea capacităţilor, excesul de personal, preocuparea insuficientă pentru înnoire tehnologică.

Reglementările speciale stabilite pentru corectarea efectului de monopol nu au putut compensa pierderea de performanţă rezultată din eliminarea competiţiei. În afară de preţ, sunt reglementate: procedurile de planificare şi aprobare a investiţiilor, supravegherea contractelor, aspectele tehnice ale funcţionării şi conducerii sistemului de alimentare cu energie, impactul asupra mediului.

Schimbarea radicală s-a produs în Anglia la începutul deceniului trecut şi s-a extins cu repeziciune în toată lumea, atât în ţările bogate cât şi în cele sărace. Se constituie o piaţă a energiei şi se neagă necesitatea funcţionării sistemului ca serviciu public. În loc de a controla justeţea preţurilor sau securitatea alimentării cu energie în viitor, puterea publică veghează ca piaţa să nu fie distorsionată şi-i corectează continuu imperfecţiunile. Securitatea alimentării este asigurată de forţele pieţei.

În esenţă, soluţia engleză şi variantele sale au următoarele consecinţe:

- dezmembrarea societăţii integrate;

51 / 69

Simpla enumerare (nu exhaustivă) a obstacolelor arată importanţa crucială a legislaţiei şi reglementărilor menite să orienteze furnizorul către echilibre

producţie-consum de energie la niveluri cât mai coborâte, printr-o motivaţie adecvată.


- o societate independentă de transport, monopol public sau privat, organizator al pieţei energiei;

- competiţie în producerea energiei,- competiţie în furnizarea (vânzarea) energiei;- eliminarea statului din gestiunea şi managementul acestei activităţi.

Sub unele aspecte IRP/DSM au condiţii mai puţin favorabile după dezintegrarea monopolului asupra alimentării cu energie. Interesele economice ale producătorilor şi distribuitorilor de energie sunt diferite şi, adesea, antagoniste.

O companie de producere este prima interesată să încetinească viteza de creştere a consumului de energie pentru a evita costurile mari în sistemul propriu şi pentru rezolvarea unor probleme de mediu înconjurător. Acţionând independent, compania de producere are posibilităţi mai limitate de influenţare a consumatorilor finali.

Programele (contractele DSM) sunt, aparent, mai puţin interesante pentru societăţile de distribuţie (vânzare cu amănuntul) a energiei, mai ales dacă acestea nu deţin monopolul vânzării într-o zonă dată. Pentru un distribuitor este de relevanţă mai mică faptul că preţul conservării este inferior costului marginal pe termen lung al producerii energiei.

Acest punct de vedere exprimă, însă, o viziune unilaterală a intereselor participanţilor pe piaţa energiei. Argumente puternice pro-DSM pot motiva distribuitorii şi în noile condiţii, chiar în absenţa unor reglementări speciale:

a) lărgirea pieţei (activităţii) prin promovarea electrotehnologiilor avansate şi a serviciilor de conservare a energiei; furnizorul de energie este preferat nu numai pentru preţul pe care-l pretinde; din ce în ce mai mulţi consumatori îşi bazează opţiunea pe valoarea şi calitatea serviciilor asigurate;

b) evitarea de costuri prin eliminarea unor constrângeri tehnice în unele zone ale reţelei de almentare cu energie;

c) evitarea achiziţionării energiei produse în instalaţii existente pentru care costurile variabile şi taxele depăşesc investiţiile vizând creşterea eficienţei la utilizarea energiei;

d) cooperarea profitabilă cu producătorii şi vânzătorii de echipament de înaltă eficienţă.

Nu trebuie omis faptul că, în modelele tradiţionale de organizare a industriei energiei, programele DSM sunt, de regulă, structurate tot vertical, cu o slabă deschidere spre substituţiile inter-energii. De asemenea, promovarea opţiunilor DSM în stil intervenţionist, cu accent pe reglementări, a condus adesea la eşecuri. Comportarea consumatorilor de energie este determinată de o combinaţie de factori de reglementare şi de piaţă.

În prezent, în ţările care au aplicat reforma în sectorul energiei promovarea IRP/DSM se desfăşoară într-un mediu general de afaceri, cu un minimum de reglementări şi măsuri fiscale. De exemplu:

- aranjamente voluntare şi negociative între guverne şi companiile de energie;- eco-informare cuprinzătoare; finanţarea de studii pentru evaluarea costurilor

externe;- standardizarea şi etichetarea eficienţei energiei;

52 / 69


- fonduri mai mari pentru cercetare-dezvoltare în domeniul eficienţei energiei;- un fond pentru programele publice de conservare, constituit dintr-o mică taxă pe

transport-distribuţie.

Opţiunea DSM a fost impusă de autorităţile de reglementare companiilor centralizate de alimentare cu energie cu scopul de a fi corectate manifestări de evidentă ineficienţă în funcţionarea şi dezvoltarea acestora, pe principiul costurilor evitate. În noul cadru de organizare a industriei şi pieţei energiei, ce se dezvoltă cu rapiditate, DSM face parte dintre instrumentele pe care piaţa însăşi le activează pentru eliminarea cauzelor ineficienţei. Stimulate de concurenţa în creştere, companiile de energie electrică sunt într-o continuă căutare de soluţii pentru reducerea propriilor costuri şi oferirea de noi servicii clienţilor. Cu alte cuvinte, şi în acest domeniu concurenţa reprezintă un stimulent major al dezvoltării.

5. Managementul calităţii şi al resurselor umane

53 / 69


5.1 Managementul calităţii

5.1.1 Aspecte generale

Modul actual de abordare a problemelor calităţii îşi are rădăcinile în experienţa provenind din:

- domeniile cu risc sporit, ca de exemplu naval, asigurări, realizarea de recipiente sub presiune, medicamente, nuclear, aerospaţial, etc.;

- cerinţa de creştere a competitivităţii pe piaţă în momentele de criză, ca de exemplu traversarea mai uşoară a crizei petrolului din anul 1971 de către acele întreprinderi care şi-au intensificat eforturile de îmbunătăţire a calităţii.

În acest context, activităţile de execuţia, ca şi cele manageriale, pun azi accentul pe prevenirea şi controlul proceselor, în loc de a se cantona în domeniul constatărilor tardive şi al corecturilor, precum şi al verificărilor exhaustive (adesea, cu neputinţă de efectuat, datorită caracterului lor distructiv).

5.1.2 Concepte moderne

Conceptul modern al calităţii se bazează pe patru reguli principale:

Definirea calităţii este materializată prin specificaţii, clauze contractuale, stabilirea cu clientul a unor astfel de relaţii încât exigenţele acestuia să fie mereu îndeplinite.

Prevenirea. Corecţia neconformităţilor constatate vizează eliminarea cauzelor şi nu doar a efectelor acestora. Atitudinea preventivă reduce considerabil costurile generate de lipsa de calitate.

Zero defecte semnifică faptul că procesele devin capabile, adică asigură nedepăşirea riscurilor definite anterior ca acceptabile. Îmbunătăţirea permanentă a performanţelor proceselor şi a capabilităţii acestora constituie unul din semnele bunului management.

Măsurarea. Fără măsura nu se poate cunoaşte starea lucrurilor, evalua realizările şi stabili tendinţele.

Tabelul 5.1 prezintă comparaţia şi înţelesul actual al unor termeni referitori la calitate, frecvent folosiţi.

Tabelul 5.1 Înţelesul nou al unor termeni uzuali în domeniul calităţii54 / 69

Datorită globalizării economiei şi a pieţelor de desfacere, supravieţuirea şi dezvoltarea organizaţiilor într-un climat concurenţial tot mai acerb devin mai

dependente de aderarea la conceptele moderne ale calităţii. La aceasta se adaugă şi constrângerile provenind din evoluţia reglementărilor privind protecţia

mediului ambiant, dezvoltarea durabilă, protecţia consumatorilor, ca şi cele rezultând din evoluţia tehnologiilor.


Termen Înţeles Se aplică la:

a) Calitateb) Asigurarea calităţiic) Certificarea calităţii

SatisfacţieÎncredereÎncredere

ProdusFurnizorProdus

a) Nu trebuie confundată calitatea cu performanţa. Un produs mai scump nu este neapărat mai bun. Citirea atentă a definiţiei din standardul românesc SR ISO 8402 scoate în evidenţă aspectele următoare:

- Prin calitate se înţelege ansamblul caracteristicilor unei entităţi (ceea ce înseamnă orice!) care îi conferă acesteia aptitudinea de a satisface necesităţi exprimate şi implicite.

- Necesităţile exprimate se referă la clauzele exprimate în contracte sau la domenii reglementate (de regulă, securitatea utilizării, poluarea, viaţa şi sănătatea oamenilor şi a animalelor).

- Nivelul exigenţelor exprimate este dependent de nivelul de dezvoltare tehnologică dar, în contextul unor reglementări, poate fi folosit şi ca o armă împotriva unei concurenţe nedorite.

- Necesităţile implicite (neexprimate) ţin de limitările cunoaşterii (ştiinţifice) şi, adesea, de cultura şi obiceiurile locale. Necesităţile implicite reprezintă zone de risc înalt, referitoare la satisfacţia clientului.

b) Asigurarea calităţii vizează câştigarea încrederii că furnizorul poate îndeplini exigenţele clientului „de prima dată şi de fiecare dată”, ca şi „din leagăn şi până în mormânt”, adică pe întreg ciclul de viaţă concepţie-execuţie-exploatare-dezmembrare. Adesea, este necesar să se facă o distincţie între punctul de vedere al clientului şi cel al managementului organizaţiei. Fiecare îşi are optica sa şi, fiecare, dreptatea sa.

Din punctul de vedere al calităţii, obiectivele cheie ale unei organizaţii sunt cele enumerate în continuare:

- Să realizeze şi să ridice necontenit nivelul calităţii produselor / serviciilor pe care le oferă. Dezideratul se obţine prin ameliorarea calităţii proceselor, ce are ca efect şi reducerea costurilor generate de pierderi. Organizaţia există ca să aducă o valoare adăugată ce poate avea naturi diferite.

- Să genereze încredere managementului superior al organizaţiei că cerinţele referitoare la calitate sunt satisfăcute, menţinute, că îmbunătăţirea calităţii constituie o realitate şi nu este o ficţiune. Faptul constituie, totodată, şi un element pozitiv al motivării personalului, prin aceea că evidenţiază că efortul depus duce la un rezultat pozitiv.

- Să dea încredere clienţilor şi altor parteneri de afaceri că cerinţele referitoare la calitatea produselor / serviciilor realizate sunt şi vor fi mereu îndeplinite, determinând fidelitatea faţă de furnizor.

- Să genereze încrederea că cerinţele standardului definind sistemul calităţii adoptat sunt îndeplinite. Demonstraţia este necesară pentru evaluările de secundă parte (din partea clientului), pentru a obţine statutul de funizor agreat şi pentru evaluările de terţă parte (conduse de organizaţii independente şi recunoscute), pentru certificarea sistemului calităţii implementat.

55 / 69


c) Formarea încrederii în produse, prin certificarea conformităţii cu standarde recunoscute, este condiţie esenţială pentru punerea în circulaţie pe piaţa europeană a respectivelor bunuri. certificarea conformităţii produselor vizează caracteristicile esenţiale ale acestora, respectiv cele care, dacă nu sunt realizate, poate fi afectată viaţa, sănătatea şi integritatea omului şi a animalelor, securitatea exploatării, starea mediului ambiant. Certificarea celorlalte caracteristici (performanţe) care fac ca un produs să se vândă mai mult sau mai puţin bine nu este necesară.

Conform concepţiei ce rezultă din ansamblul Directivelor Comuntăţii Europene (CE), ca şi din standardele europene EN (Euroopean Norm), există două strategii de certificare ce influenţează punerea în circulaţie a produselor:

- certificarea se face de către organisme notificate;- anumite organisme guvernamentale sau abilitate în acest sens îşi rezervă

autoritatea exclusivă fie în a efectua certificarea tipului, fie pentru inspecţia produsului finit înainte ca acesta să fie pus în ciculaţie (de exemplu, cazul recipientelor sub presiune).

Aplicarea directivei UE referitoare la certificarea conformităţii produselor implică patru etape:

1. Notificarea către UE a organismelor abilitate şi recunoscute pe plan naţional. Lucrul nu este posibil decât pentru ţările membre ale UE. În cazul României, este atractivă strategia ţărilor din fosta EFTA (Asociaţia Europeană a Liberului Schimb) ce au parcurs în avans etapele de la punctele 2 şi 3 prezentate mai jos.

2. Constituirea unui sistem naţional de certificare. În România, acest sistem a fost înfiinţat prin HG 167/1992 şi de atunci se depune, pe multiple planuri, activitatea necesară formării diferitelor verigi ale sistemului şi intrarea acestora în regim operaţional. Sistemul certificării calităţii este coordonat, în România, de Institutul Român de Standardizare (IRS).

3. Implementarea de sisteme ale calităţii la operatorii economici din România şi certificarea acestora. Acţiunea este paralelă cu acreditarea de laboratoare de încercări, acreditarea de către IRS a unor organisme de certificare a produselor (pentru diferite domenii), etc.

4. Certificarea de produse utilizând serviciile oferite de organisme europene de renume. Această strategie, mai costisitoare, a fost larg adoptată de furnizorii ţărilor din Asia de Sud-Est pentru a-şi asigura accesul pe piaţa europeană.

Cifra de afaceri de pe piaţa certificării calităţii (produse, servicii, sisteme ale calităţii) cunoaşte o creştere explozivă, sumele puse în joc nefiind neglijabile atât pentru fiecare acţiune de certificare cât şi pentru menţinerea certificării. Decizia de a păşi pe această cale face parte din hotărârile strategice ale managementului de nivel înalt al organizaţiei. În funcţie de domeniul în care se desfăşoară afacerile, pentru mulţi producători certificarea este una din condiţiile supravieţuirii. În mod sigur însă, introducerea şi întreţinerea unui sistem al calităţii eficient prezintă reale avantaje pentru producător. Obţinerea statutului de furnizor agreat, precum şi promovarea unor relaţii de cooperare şi încredere pe termen îndelungat cu proprii subfurnizori, constituie numai

56 / 69


exemple de avantaje pentru cele două părţi contractante. Reducerea costurilor non-calităţii creează însă premisele creşterii competitivităţii organizaţiei.

În raport cu demersurile României pentru a adera la UE, adoptarea Directivei 85/374/CEE referitoare la răspunderea juridică pentru faptul de a fi pus în circulaţie un

produs, accentuează importanţa realizării calităţii şi producerii doovezilor obiective asupra obţinerii acesteia. Viitoarea sa aplicare are, pentru domeniul energiei, două consecinţe principale:

- electricitatea (în Austria, energia) este declarată produs iar pentru nerespectarea clauzelor de calitate ce conduc la daune, furnizorul este pasibil să plătească despăgubiri clientului;

- instaurarea practicii primelor de asigurare pentru acoperirea unor asemenea categorii de daune, care în ţările vest-europene pot atinge proximativ 0.09% din cifra anuală de afaceri, în funcţie şi de soliditatea practicilor calităţii utilizate.

5.1.3 Înlănţuirea proceselor

Satisfacerea clientului constituie obiectivul principal al oricărei organizaţii competitive. Satisfacţia clientului se obţine prin procesele pe care le desfăşoară organizaţia sau compartimentul vizat. Procesele sunt rareori aranjate într-o înşiruire simplă. De cele mai multe ori, procesele formează reţele complexe având intercondiţionări. Managementul calităţii îşi propune stăpânirea fiecărui proces în parte.Izolându-l, se constată că şi în interiorul unei organizaţii se reproduce situaţia aflată la nivelul organizaţiilor luate ca întreg: fiecare proces (furnizor) are în amonte un subfurnizor şi în aval un client, conform figurii 5.1.

În fapt, fluxul are două sensuri şi două naturi. Dinspre amonte către aval circulă materiale şi informaţii referitoare la acestea. Reacţia este constituită la nivelul materialelor de exigenţele referitoare la acestea şi la nivelul informaţional de către satisfacţia sau instatisfacţia beneficiarului. Consecinţele în plan managerial ale definirii înlănţuirii proceselor se manifestă prin următoarele evenimente:

a) Conceptul beneficiarului intern. Alături de clientul extern al organizaţiei, se pot defini o serie de clienţi interni, reprezentând succesiunea activităţilor ce concură la realizarea produsului / serviciului vândut. Definirea clienţilor interni, cunoaşterea şi satisfacerea cerinţelor acestora determină influenţa şi eficienţa funcţionării organizaţiei.

57 / 69

DEMERSUL CALITĂŢIIObiectiv: fiecare activitate a organizaţiei să fie capabilă să îşi satisfacă clienţii

săi externi şi interni.Căi: a) definirea prin prevederi scrise a acţiunilor de realizat;

b) efectuarea cţiunilor prevăzute;c) verificarea faptului că acţiunile sunt bine făcute;d) conservarea de urme scrise a acţiunilor şi a rezultatelor verificărilor efectuate (transparenţa demersului).


b) Definirea fluxului de procese şi a specificaţiilor fiecăruia permite întocmirea „planului calităţii”, document şi element esenţial al planificării modului de realizare a calităţii dorite.

c) Schimbarea rolului managementului, din a impune desfăşurarea proceselor în acela de a crea condiţiile necesare operării eficace a acestora, constituie modul de conducere cunoscut şi ca „inversarea piramidei organizatorice”. Conceptul îmbrăţişat de un număr crescând de mari companii internaţionale aşează pe nivelul cel mai înalt procesele în locul conducerii. Piramida organizaţiei are vârful îndreptat în jos.

Fig.5.1 Înlănţuirea proceselor

d) Pentru a se impune, orice organizaţie trebuie să satisfacă următoarele sfere de interese:

Sfera de interese Aşteptări1. Clienţi2. Salariaţi

3. Proprietari4. Subcontractanţi5. Societate

Calitatea produsului / serviciuluiSatisfacţia în munca depusăSecuritate în realizarea cariereiRezultate profitabile în investiţia făcutăContinuitatea oportunităţilor în afaceriConducere responsabilăAdeziune la rezolvarea problemelor

e) Variabilitatea internă, în timp, a condiţiilor în care se desfăşoară procesele impune controlul stabilităţii lor, flexibilitate, reacţii rapide de corecţie.

58 / 69

Calitate totală = progres permanent în a satisface clienţii, realizat prin:- eliminarea risipei;- stăpânirea proceselor- implicarea omului.

(după RENAULT, Franţa)Managementul calităţii totale = mod de conducere concentrat asupra calităţii, bazat pe participarea întregului personal, vizând succese pe termen lung prin satisfacerea clientului şi aducând avantaje organizaţiei şi societăţii.

(după standardele ISO)


Faţă de cele arătate, conceptul mai recent al calităţii totale subliniază faptul că nu este posibil ca, într-o organizaţie, eforturile pe linia calităţii să se cantoneze numai la anumite activităţi. Se impune ca abordarea să cuprindă toată activitatea vizată, fapt subliniat de modelele sistemelor calităţii definite de standardele ISO 9001 – 9002 – 9003.

5.1.4 Sisteme ale calităţii

Introducerea regulilor conducerii calităţii într-o organizaţie reclamă stabilirea unor structuri organizatorice, proceduri, utilizarea de procese care să fie stăpânite şi asigurarea resurselor necesare, totul organizat sub forma unui sistem coerent. Acest sistem trebuie să fie, în acelaşi timp, bine adaptat obiectivelor organizaţiei în acre este aplicat. Pentru a genera încredere în eficacitatea conducerii calităţii, a fost stabilit un inventar al elementelor necesare, care, din raţiuni de flexibilitate a abordării, au fost grupate în câteva modele destinate să răspundă diferitelor obiective posibile ale unei organizaţii. Cuprinderea acestor modele în standarde pune bazele recunoaşterii, prin certificare şi supraveghere, ca şi a rigurozităţii şi eficacităţii demersului.

Se pot distinge mai multe grupe de standarde:

- standarde pentru furnizori de produse şi servicii: de exemplu, familia ISO 9000 (cea mai răspândită), seria CAN 3-Z.299 (canadiană, bine cunoscută în domeniul energiei), AQAP1 (aparţinând NATO), ASME2, etc.;

- standarde pentru laboratoare de încercări: de exemplu, EN3 45 001, Directivele 87/18/CEE şi 88/320/CEE asupra Bunei Practici de Laborator (BPL);

- standarde pentru managementul mediului: de exemplu, ISO 14 001 şi BS4 7750, apărute după anul 1994;

- standarde pentru organisme de certificare (de terţă parte), care au ca obiectiv certificarea sistemelor calităţii, personalului, acreditarea laboratoarelor (seria EN 45 000) şi auditori ai calităţii (ISO 10 011).

Cea mai largă răspândire a căpătat-o familia ISO 9000, datorită acoperirii atât a situaţiilor contractuale cât şi prin abordarea altor aplicaţii având un caracter specific. Familia ISO 9000 a fost adoptată, până în anul 1995, în peste 60 de ţări printre care se numără SUA, Canada, Japonia, toate ţările europene asociate la CEN/CENELEC5 (inclusiv România), Africa de Sud, ţările Asiei de Sud-Est, etc.

Concepţia ISO acoperă diferenţiat ciclul de viaţă al unui produs prin diferite modele de sisteme ale calităţii şi ghiduri de aplicare din care se dau ca exemple:

- ISO 9001 concepţie, producţie, instalare, întreţinere;- ISO 9002 producţie, instalare, întreţinere;- ISO 9003 inspecţie şi încercări finale;

1 Allied Quality Assurance Publication2 American Society of Mechanical Engineers3 European Norm4 British Standard5 Conseil Européen de Normalisation / Conseil Européen de Normalisation d’Electrotechnique

59 / 69


- ISO 9004-1 managamentul calităţii (ghid);

- conturarea unei expertize în aplicarea standardelor sistemelor calităţii (ca interfaţă între industrie şi noua „inginerie a calităţii”);

- creşterea aproape explozivă a numărului de sisteme ale calităţii certificate.

La finele anului 1995 existau în lume peste 120.000 de sisteme certificate, din care majoritatea se situau în Europa. La data respectivă existau aproximativ 53.000 sisteme certificate în Anglia, 10.000 în Germania, 5500 în Franţa, 8000 în SUA şi 8000 în Australia. Japonia mai ducea încă o politică de expectativă în raport cu familia ISO şi nu avea decât 3700 de sisteme ale calităţii, care însă s-au înmulţit semnificativ mai târziu. Azi, în orice acţiune de promovare a imaginii firmei (prospecte, expoziţii, etc.), evocarea existenţei unui sistem al calităţii, conform familiei ISO 9000, a devenit o regulă comună.

În goana după aderarea la familia ISO 9000, pericolul cel mai mare îl reprezintă cantonarea în zona aspectelor birocratice, inerente unui asemenea sistem. Pe această cale se neglijează tocmai aspectele ce reprezintă fondul managementului calităţii ce generează eficienţa, respectiv competitivitatea. Adoptarea unui sistem al calităţii nu este o modă (cum pare adesea), ci este oo investiţie în eficienţă. Ea poate fi fructificată numai prin adeziunea sinceră a întregii conduceri care, pe această linie, trebuie să aibă ca obiectiv schimbarea culturii şi practicii organizaţiei, orientându-le către satisfacerea cerinţelor clienţilor. Se au în vedere atât clienţii externi cât şi cei interni (compartimentele colaboratoare din cadrul unităţii).

60 / 69

Dintre regulile de comportament către client:- Nu îi faci tu un avantaj clientului că îl serveşti ci el ţi-l face acceptând să

fie servit de tine!- Clientul îţi aduce banii. De aceea, el nu este o anexă ci partea cea mai

importantă a oricărei afaceri!Nu uita: Nimeni nu a câştigat încă vreun conflict cu un client!


Acest lucru nu constituie un slogan ci este o observaţie statistică asupra succeselor/eşecurilor.

În funcţie de mărimea organizaţiei şi de efortul depus, sistemul calităţii se poate

„documenta” (expresie din limbajul de specialite, însemnând a defini în scris) în unu-trei ani. Etapa a 7-a este cea care durează cel mai mult, deoarece trebuie stabilit cum se

realizează cerinţele definite în standardul adoptat, utilizând la maximum organizarea şi regulamentele existente. Cooperarea cu experţi din afara organizaţiei uşurează acţiunea şi reduce riscurile parcurgerii ultimei etape, cu observaţii esenţiale. Este de observat că, în planul de acţiune (etapa a 5-a), un rol important trebuie să îl aibă instruirea şi familiarizarea întregului personal al organizaţiei cu îndatoririle ce îi revin în domeniu. Participarea personalului la documentarea sistemului calităţii nu urmăreşte atât împărţirea activităţii între un număr mai mare de persoane pentru a o realiza rapid ci, uşurarea „aclimatizării” personalului propriu la mediul de lucru modificat.

5.1.5 Costurile calităţii

Standardele ISO definind modele de sisteme ale calităţii nu evocă decât în standardul ISO 9004-1 aspectele economice referitoare la calitate. Abordarea se face din punctul de vedere al furnizorului, aşa cum este descris mai jos. Cu toate acestea, cunoaşterea costurilor calităţii este o întrebare care se pune, în mod sistematic, la evaluarea unui sistem al calităţii după ISO 9001 sau ISO 9002, iar răspunsul pozitiv generează o apreciere favorabilă. Explicaţia este că s-a constatat că, de fapt, cunoaşterea structurii şi nu doar a totalurilor costurilor calităţii constituie un element important de motivare în favoarea abordării şi rezolvării problemelor calităţii. Managementul calităţii prin costuri aduce un plus de eficienţă, făcând o distincţie suplimentară (prin analiza Pareto – vezi paragraful 5.1.7) între diferitele probleme ale calităţii.

61 / 69

Implementarea unui sistem al calităţii necesită parcurgerea următoarelor etape:1. Decizia conducerii2. Constituirea unui comitet de îndrumare (care poate cuprind şi consultanţi din afara

organizaţiei)3. Studiul şi alegerea modelului de referinţă4. Evaluarea stării lucrurilor5. Planul de acţiune6. Numirea reprezentantului conducerii (trebuie să facă parte din echipa de

conducere superioară şi, indiferent de alte sarcini, răspunde de activitatea privind calitatea7. Susţinerea dezvoltării8. Candidatura la certificare

Calitatea costă. Lipsa ei costă şi mai mult!Realizarea unui sistem al calităţii este o investiţie, nu o cheltuială.


Problema costurilor este abordată diferit de funizori şi clienţi. Furnizorii sunt interesaţi cu ce preţ realizează un anumit nivel al calităţii şi cum pot reduce costurile respective. pe clienţi îi interesează costurile obţinerii serviciului pe durata de viaţă, pentru fiecare echipament (tehnologie) folosit(ă), pentru a departaja oferte având „calităţi” diferite.

Raportarea costurilor calităţii depinde în mare măsură de specificul organizării, natura activităţii, maturitatea sistemului calităţii. Dintre modurile de abordare a problemei se disting trei căi reprezentative. Acestea nu înseamnă că se exclud soluţiile adoptării sau combinaţii ale acestora sau alte metode.

a) Abordarea prin costurile calităţii

Costurile calităţii se împart la furnizor în următoarele categorii:

A – costuri de prevenire a defectelor; B – costuri de informare asupra calităţii realizate; C – costurile defectelor:

- C1, descoperite înainte de a fi livrat produsul la client (defecte interne);- C2, descoperite după ce produsul a fost livrat (defecte externe).

O bună strategie constă în a investi în prevenire (a majora efortul de prevenire), atrăgând pe această cale reduceri cu mult mai importante ale costurilor defectelor, precum şi o reducere a nivelului general al costurilor (fig. 5.2).

Structura costurilor calităţii depinde de natura activităţii. Uzual, s-a constatat că prevenirea cuprinde 3-8% din costurile totale, informarea 25-40%, defectele interne şi externe 35-70%. Totalul costurilor calităţii se situează ăntre 5 şi 25% din valoarea vânzărilor, în funcţie de domeniu. Dacă o companie declară că nu îşi cunoaşte nivelul costurilor calităţii, s-a observat că aceasta se situează aproape mereu în zona 20-25% din valoarea vânzărilor pentru producţie şi în zona 35-40% pentru servicii. ordinul de mărime este acela al profitului realizat de întreprinderi, fapt care nu face decât să sublinieze importanţa stăpânirii şi reducerii costurilor calităţii.

62 / 69


O caracteristică specifică serviciilor este că se consumă la livrare. Serviciul livrat necorespunzător nu se poate restitui pentru remediere. În această situaţie, costul defectelor externe este compus, în special, din daunele plătite. Acestora trebuie să li se adauge

daunele provenite din pierderea clienţilor ce găsesc alte rezolvări pentru acoperirea necesităţilor respective. Dificultăţile în evaluarea pierderilor, ca şi cele provenite din clasificarea diferitelor tipuri de costuri, au generat apariţia metodelor mai simple de la punctele b) şi c) de mai jos.

Fig. 5.2 Costurile calităţii la funizor

b) Abordarea prin costul proceselor

Această cale ia în consideraţie pentru fiecare proces costurile conformităţii şi costurile neconformităţii. Cele două surse de costuri se definesc astfel:

costurile conformităţii = costurile satisfacerii tuturor cerinţelor exprimate şi implicite ale clienţilor, în condiţiile lipsei defectării procesului;

costurile neconformităţii = costurile generate de apariţia unei deficienţe a procesului.

Ambele surse de costuri pot fi reduse pentru a realiza economii. În acest sens, se caută să se atingă punctul de echilibru în care ambele categorii de costuri sunt egale.

c) Abordarea prin pierderile referitoare la calitate

Această cale evidenţiază pierderile interne şi externe datorate calităţii necorespunzătoare. Pierderile pot materiale şi nemateriale. Grupul de pierderi materiale este mai uşor de determinat. El este compus din pierderile datorate defecţiunilor interne şi externe (vezi punctul a) de mai sus). Pierderile nemateriale se pot defini ca:

63 / 69


externe, ca de exemplu pierderea unor vânzări viitoare datorită nesatisfacerii clienţilor;

interne, ca de exemplu pierderi datorate eficacităţii reduse a lucrului şi remanierii necorespunzătoare a personalului.

Abordarea costurilor prin pierderi invită la efectuarea unor apropieri cu definirea regretului (utilizat în marketing) şi cu analiza repartiţiei invită la efectuarea unor apropieri cu definirea regretului (utilizat în marketing) şi cu analiza repartiţiei timpului lucrat (Kosukanri, în limba japoneză – termen intraductibil).

Regretul este definit, conform standardului japonez JIS Z 8121, ca diferenţa (într-o anumită situaţie externă s) dintre pierderea L(s,d) sau utilitatea U(s,d), produsă de o anumită acţiune d şi pierderea (sau utilitatea) produsă de acţiunea optimă d* corespunzătoare stării respective:

REGRET = U(s,d*) – U(S,d) = L(s,d) – L(s,d*) (5.1)

Analiza Kosukanri clasifică timpul de lucru al unui salariat (pe durata cât se află, zilnic, în companie) în trei categorii:

timp pierdut, de care este răspunzătoare conducerea datorită organizării necorespunzătoare (întreruperi, defecţiuni, timp nelucrat);

timp lucrat ce nu produce valoare adăugată şi este provenit din organizarea necorespunzătoare a locului de muncă, remanierea producţiei, etc.;

timp lucrat ce produce valoare adăugată.

Calea pierderilor referitoare la calitate poate pune în evidenţă şi pierderile datorate calităţii managementului.

Astfel, se constată complexitatea problemelor derivate din modul de abordare legat de costul calităţii şi legătura dintre cuantumul acestora şi strategia întreprinderii/organizaţiei. În orice caz, dezvolotarea excesivă a sistemului calităţii nu atrage o reducere corespunzătoare a costurilor totale ale calităţii. Există o plafonare a economiilor obţinute ce depinde de gravitatea şi amploarea consecinţelor non-calităţii.

64 / 69


Fig.5.3 Evoluţia eficienţei economice a sistemelor calităţii în funcţie de dezvoltarea lor

Din această cauză, întocmirea unui bilanţ cuprinzând investiţia şi economiile obţinute prezintă un maxim, aşa cum rezultă din fig.5.3. Se constată că, în timp ce costurile de realizare şi implementare evoluează aproximativ proporţional cu efortul depus, economiile obţinute urmează o „curbă în S” ce prezintă o plafonare. Valoarea economiilor realizate depinde de gravitatea consecinţelor a căror apariţie este prevenită de sistemul calităţii respectiv. Drept consecinţă, bilanţul investiţiei făcute în sistemul calităţii (diagrama inferioară) are o primă etapă negativă, profitul rezultând numai după un minim de dezvoltare a sistemului calităţii, atunci când acesta a devenit operaţional. Deci, dezvoltarea excesivă a sistemului calităţii conduce la reducerea flexibilităţii acestuia şi, implicit, la scăderea profitului.

În optica utilizatorului se evidenţiază costurile legate de achiziţie, exploatare, întreţinere, dezmembrare/depozitare a deşeurilor. Totalul acestor costuri pe durata de viaţă a echipamentului nu este, de regulă, în favoarea tehnologiilor şi echipamentelor celor mai ieftine, ci pentru cele care sunt eficiente.

Fig.5.4 Costurile pe durata de viaţă, văzute de utilizator: A – achiziţie;E – consumuri de exploatare; I – întreţinere; D – depozitare deşeuri

În fig.5.4, produsul II are, în raport cu produsul I, costuri de achiziţie mai mari, dar reducerea costurilor exploatării şi ale întreţinerii conduce la realizarea unui cîştig, dacă raportarea se face la întreaga durată de viaţă. Pentru unele produse nu este exclusă strategia înlocuirii cu o întreţinere minimală, aşa cum rezultă pentru produsul III din fig. 5.4. Important este ca analiza să se facă de la caz la caz, fără prejudecăţi, dar şi fără a neglija aspectele ridicate de riscurile asociate.

65 / 69


Este important de recunoscut faptul că, în virtutea înlănţuirii proceselor (conform schemei din fig. 5.1), furnizorul se află într-o dublă poziţie: cea de furnizor pentru clienţii săi, cea de client pentru subfurnizorii pe care îi are. Pentru fiecare situaţie este necesar să fie efectuată analiza costurilor, utilizându-se metoda adecvată.

5.1.6 Relaţii cu furnizorii

Tendinţa actuală este de a avea un grup de (sub)furnizori agreaţi cu care se stabilesc relaţii parteneriale. Subfurnizorilor li se cere, adesea, să aibă un sistem al calităţii corespunzător funiturilor pe care le asigură. Se cere ca acest sistem să fie recunoscut de furnizor (prin audituri de secundă parte) sau certificat de organisme specializate (prin audituri de terţă parte). Cu toată neutralitatea organismelor de certificare a sistemelor calităţii, unii clienţi preferă serviciile oferite de anume organisme de certificare. Asemenea preferinţe sunt dificile de refuzat, mai ales dacă între organismele de certificare respective nu sunt stabilite relaţii de recunoaştere reciprocă. Piaţa certificării sistemelor calităţii este stabilită şi în România. Concurenţa ce apare măreşte seriozitatea şi, implicit, credibilitatea certificării, aşa cum s-a constatat în ţările vest-europene.

Analiza cerinţelor, formulate de marii producători mondiali pentru a acorda statutul de furnizor agreat dezvăluie faptul că simpla declaraţie de implementare a unui sistem al calităţii nu este suficientă.De regulă, se cere mai mult, aşa cum rezultă din lista de mai jos.

Cerinţe uzuale pentru a se obţine statutul de furnizor agreat:

să existe un sistem al calităţii eficient; să existe planuri ale calităţii acceptate pentru produsele achiziţionate; să se dovedească capabilitatea proceselor de fabricaţie, corespunzătoare riscurilor

stabilite prin planurile calităţii; produsele să aibă fiabilitatea evocată; să existe punctualitate în livrări; preţurile să fie acceptabile.

Relaţiile parteneriale stabilite nu exclud supravegherea şi evaluarea sistematică a subfurnizorilor. Ele sunt benefice ambelor părţi şi pot genera creşteri semnificative ale nivelului calităţii livrărilor, printr-o mai bună cunoaştere a partenerului şi a exigenţelor sale.

5.1.7 Conceptul progresului neîntrerupt

Toate procesele suferă de o degradare a performanţelor în timp, de la momentul stabilirii lor ca rezultat al unei „străpungeri tehnologice”. Cauzele sunt nenumărate şi au fost concepute o serie de metode de management al calităţii în scopul de a preveni, sau cel puţin de a reduce acest fenomen. Cu tot acest efort, nivelul real atins după mai multe „străpungeri” tehnologice este mai jos decât cel teoretic, deoarece după o „străpungere”

66 / 69

Apariţia sistemelor calităţii şi a conceptului calităţii totale a schimbat natura relaţiilor cu furnizorii.


tehnologică performanţa obţinută nu rămâne la nivelul respectiv, ci are o reală tendinţă de scădere dacă nu se aplică „politica de îmbunătăţire permanentă prin strategia paşilor mărunţi” conform conceptului KAIZEN (termen din limba japoneză ce exprimă acest fapt, fig.5.5).

Fig.5.5 Procesul Kaizen

Efectul se manifestă prin pierderi ale competitivităţii şi profitului, prin scăderea ratei de recuperare a investiţiei.

Fig.5.6 Efectul Kaizen

67 / 69


Graficul din fig. 5.6 ilustrează ceea ce se întâmplă: pe plan local, nivelul performanţelor rămâne constant, dar, de regulă, scade uşor, în timp ce pe plan general (mondial) performanţele din domeniul respectiv cresc.

Prin strategia paşilor mărunţi nu numai că se compensează pierderea de performanţă datorată degradării proceselor, dar se obţine şi un câştig. Cumulat în timp, nivelul atins prin aplicarea conceptului Kaizen este situat întotdeauna mai sus decât cel teoretic (fig.5.5). Întrucâtva, conceptul Kaizen se poate asemăna cu procesul de finisare a sculpturilor, căruia toţi marii artişti ai umanităţii i-au dat atâta atenţie.

În cazul sistemelor, ca şi al instalaţiilor din domeniul energiei, aplicarea conceptului Kaizen dezvăluie unele aspecte caracteristice. Pentru a fi puse în evidenţă cu uşurinţă, ciclul lung de viaţă al unui asemenea obiectiv se împarte în patru etape:

motivarea necesităţii; realizarea; operarea (funcţionarea); depozitarea deşeurilor/dezmembrarea.

Faţă de curba de dezvoltare în „S” a performanţelor tehnologiei pentru care s-a optat, în etapa iniţială trebuie ales un nivel cât mai ridicat al performanţelor zilei, pentru ca în etapa de funcţionare a sistemului acesta să se situeze cât mai mult în câmpul performanţelor uzuale ale momentului respectiv. Fig. 5.6 ilustrează, în graficul a), evoluţia teoretică, reală (I) şi cu Kaizen (II) a unei tehnologii adoptate, în raport cu curba de dezvoltare în S a tehnologiei respective. O primă constatare este că, în fapt, există o „bandă” a dezvoltării cuprinsă între curbele în S ce reprezintă nivelul maxim şi cel minim al performanţei la un moment dat. Tehnologia rămâne competitivă atât timp cât nu se află sub curba minimă. Se mai constată că şi dacă tehnologia respectivă se adoptă curând după apariţia ei (momentul străpungerii tehnologice), durata până la atingerea curbei S minime este mai redusă – atât teoretic, cât şi real – decât dacă s-ar aplica strategia Kaizen (II). Motivul îl constituie creşterea necontenită a performanţelor, ce schimbă „traiectoria” evoluţiei tehnologiei în cauză.

Evoluţia obişnuită a performanţelor este marcată în fig. 5.6a. La sfârşitul perioadei de operare instalaţia este, de regulă, perimată. Performanţele sale sunt inferioare cele ale momentului. Aplicarea din timp a strategiei Kaizen conduce, însă, la o succesiune de îmbunătăţiri, însoţite de creşteri (minore) ale performanţelor tehnice, dar având ca efect şi creşterea duratei de funcţionare, odată cu îmbunătăţirea performanţelor economice. În graficul 5.6b este prezentat bilanţul cheltuieli / încasări ce devine mai favorabil în cazul aplicării strategiei Kaizen, prin faptul că prelungeşte şi amplifică încasările. Pe această linie se cuvine arătat faptul că, în SUA, American Society for Quality Control – ASQC a pus la punct metode mai exacte de calcul al evoluţiei valorii unui obiectiv, utilizând metode statistice bazate pe adunarea repartiţiilor de frecvenţă.

Literatura de specialitate din domeniul calităţii prezintă numeroase metode de conducere a îmbunătăţirilor. Dintre acestea, sunt de remarcat analiza Pareto, analiza Ishikawa şi controlul statistic al proceselor (SPC) utilizând grafice Shewhart. Toate aceste metode se remarcă prin uşurinţa de aplicare şi prin însemnătatea concluziilor desprinse.

68 / 69


Analiza Pareto se bazează pe ordonarea, în sens descrescător, a importanţei defecţiuniloor cuprinse într-o histogramă. Fiind de fapt o histogramă prezentată într-un anume fel, aspectul analizei Pareto este ca acela din fig.5.7.

Fig.5.7 Analiza Pareto

Rezolvarea problemelor, în ordinea importanţei lor, maximizează raportul efect/efort. Regula empirică 20-80 dedusă, statuează că 20% din cauze (de regulă primele trei-patru) sunt răspunzătoare pentru 80% din efecte. Departajarea dintre cele vitale (puţine) şi cele triviale (multe) constituie una dintre regulile de bază ale practicii moderne a calităţii.

După parcurgerea etapei de analiză Pareto, se impune găsirea cauzelor de bază. Tratarea numai a efectelor nu are cum să oprească apariţia neconformităţilor. Problema este similară cu cea curentă din medicină.

69 / 69

curs management

Documents

Transcript of curs management