Curs Investitii

7/21/2019 Curs Investitii

http://slidepdf.com/reader/full/curs-investitii-56db91c5977f6 1/229

1

1

CONCEPTUL DE POLITICI ŞI STRATEGII

1.1. Politici instituționale ale organizațiilor

În limba engleză se face o distincţie clară între politics and policies. Primul termense referă la activitatea specific partidelor politice şi respectiv, a politicienilor. Cel de-al

doilea termen se referă la politicile instituţionale ale organizaţiilor private sau non-profit.În limba română operăm cu un singur concept politici care înglobează ambelesemnificaţii. Noi ne vom referi numai la politicile instituţionale.

În literatura de specialitate există puncte de vedere diferite privind definireaconceptelor de politică şi strategie. Unii specialişti vorbesc numai despre politică şi

politici, iar alţii numai despre strategie şi strategii. Pentru unii specialişti politicile au osferă semantică mai cuprinzătoare, astfel că strategiile rezultă ca aplicaţii ale politicilor.Pentru alţi specialişti problema se rezolvă invers. În sfârşit, există specialişti care nu fac

nici o diferenţiere semantică între politici şi strategii, folosind cele două concepte în modinterschimbabil. Considerăm că are sens să folosim diferenţiat cele două concepte şi săacceptăm pentru conceptul de politică o sferă semantică mai mare, care înglobeazăsemantica conceptului de strategie.

Politica unei organizaţii reprezintă o opţiune generică, mai greu de explicitat şiargumentat de către decidenţii managementului superior. Ea reflectă câmpul

motivaţional al deciziilor majore, în concordanţă cu un sistem valoric care conţine maimulte elemente de ordin filosofic decât indicatori de performanţă. Politica reflectă acelinefabil pe care managerii îl obţin prin educaţie, cultură şi talent. Ea este ancorată în trecutşi direcţionează procesul decizional mai mult prin conservarea unor valori ale organizaţieidecât prin generarea de noi valori.

Politica unei organizaţii şi în special politica de calitate este legată în mod intrinsecde cultura instituţională a organizaţiei, în timp ce strategia este legată de managementul strategic. Această nuanţare este foarte importantă pentru acele organizaţii care se



2

caracterizează prin culturi instituţionale puternice. Dacă pentru o întreprindere mică, cu10-15 angajaţi, abia înfiinţată, cultura instituţională este practic inexistentă, pentru oorganizaţie cu peste 1000 de angajaţi şi cu o istorie de peste 100 de ani, culturainstituţională este foarte puternică. În acest caz, politica organizaţiei devine mai

importantă decât strategia ei, în sensul că poate asigura succesul sau frânareamanagementului strategic.

Politica unei organizaţii joacă un rol foarte important în promovarea modelelor degândire şi a generării unor atitudini care să asigure suportul motivaţional adecvatelaborării şi mai ales implementării unei strategii. De exemplu, dacă o firmă are politicade a angaja numai tineri, care să nu depăşească 35 de ani, atunci este clar că accentul se

pune pe dezvoltarea modelelor dinamice şi creatoare şi pe o atitudine de asigurare acompetivităţii strategicefolosind creativitatea, vitalitatea şi chiar agresivitatea tinerilor

angajaţi. Dacă politica unei organizaţii este satisfacerea la standarde cât mai ridicate acerinţelor clienţilor, atunci strategiile elaborate trebuie să fie capabile să analizeze şi săformuleze foarte clar care sunt aceste cerinţe.

Pentru organizaţiile non- profit şi pentru administraţia publică, profitul nu poateconstitui un obiectiv major. Accentul trebuie pus în schimb pe realizarea cerinţelor

beneficiarilor, ceea ce înseamnă construirea unor atitudini corespunzătoare atât pentrumanagementul de vârf cât şi pentru cei care vin în contact direct cu clienţii. În acest sens,în sistemele de administraţie publică de la noi din ţară trebuie schimbată total politica faţăde populaţie. Pentru cetăţeanul care trebuie să-şi plătească taxele către stat este importantca primăria sau secţia financiară să-i creeze condiţii civilizate pentru a nu-i consumatimpul, inutil. Celebrele cozi de la casieriile noastre sunt generatoare de un stres inutil şiinuman. Este absurd să stai la coadă ore în şir pentru a-ţi plăti o taxă. Administraţiile

publice au trebuit să-şi schimbe în mod radical politica şi să găsească soluţii novatoare prin care serviciile se fac în favoarea cetăţenilor şi nu a birocraţiilor sau a birocraţilor.

Elaborarea unor noi politici constituie nu numai un deziderat, dar şi o necesitate pentru organizaţiile care reprezintă administraţia publică. Acest proces de înnoire trebuiesă se manifeste în acelaşi timp la schimbarea managementului birocratic bazat pe modele

de gândire statice, liniare şi deter ministe cu managementul strategic bazat pe modele degândire dinamice, neliniare, aleatoare şi creatoare.



3

1.2. Strategii instituționale

Strategiile sunt rezultatele deciziilor strategice, respective ale deciziilor luate demanagementul de vârf în scopul obţinerii obiectivelor strategice. Aceste decizii au la bazăgândirea strategică şi ele exprimă opţiunile majore ale organizaţiei de dezvoltare şi de

realizare a competitivităţii strategice. Deciziile se pot concretiza sub forma unor planuricomprehensive care documentează cum se vor obţine obiectivele strategice şi respectiv,cum îşi va îndeplini organizaţia misiunea asumată.

Într-o lume ideală, traiectoriile de evoluţie ale organizaţiei între starea prezentă şistarea viitoare unde se află obiectivele strategice ar fi echivalente, iar costurile evoluţiei peaceste traiectorii ar fi aceleaşi. Mărimea lor ar fi dată numai de diferenţa de potenţial saude poziţie între starea prezentă şi cea viitoare. Într -o astfel de situaţie, varietateatraiectoriilor ar fi nenecesară, iar alegerea uneia dintre ele nu ar constitui nici o problemă.

Poate că, într -o astfel de lume ideală nici nu am folosi termenul de strategie pentru oalegere atât de simplă, fără consecinţe majore asupra organizaţiei. Dar noi trăim într -olume reală, în care traiectoriile de evoluţie ale organizaţiei pentru a realiza obiectivelestrategice nu sunt echivalente. Fiecare traiectorie înseamnă o serie de decizii şi activităţicare consumă diferite resurse şi deci produc costuri diferite. De aceea apare normală

problema evaluării acestor traiectorii şi a alegerii traiectoriei celei mai avantajoase, caremaximizează competitivitatea strategică, în condiţiile minimizării consumului de resurse.Dacă evaluarea ar avea la bază o serie de date cunoscute, nu ar fi nici o problemă deanalizat şi de evidenţiat rezultatele cele mai convenabile. Dar pentru a evalua posibilele

traiectorii care conduc la realizarea obiectivelor strategice trebuie să luăm în calculincertitudini şi un mediu extern aflat într -o continuă schimbare. De asemenea, există o

presiune formidabilă din partea competiţiei pe care nu o putem ignora, dar nici măsura. Înaceste condiţii dificile, de incertitudini şi ameninţări, de oportunităţi şi eşecuri, luareadeciziilor majore cu scopul declarat de a realiza obiectivele strategice, constituie o

problemă şi nu oricine are capacitatea necesară de a obţine cele mai bune soluţii. Deaceea, este nevoie de o gândire strategică şi de o pregătire managerială adecvată pentru a

construi posibile strategii. Pentru orice organizaţie, dezvoltarea strategiilor constituie o

necesitate. Problema nu se pune deci dacă construim sau nu strategii, ci cum alegemdintre strategiile posibile pe cele care pot realiza o competitivitate strategică. Diferenţadintre strategii este mare, ea putând varia între succes şi faliment. De aceea, pentruelaborarea unor strategii adecvate, managementul de vârf trebuie să cunoască foarte binestarea internă a organizaţiei, starea ei externă şi mai ales, dinamica forţelor externe, astfel



4

ca să se realizeze un echilibru dinamic stabil între forţele interne şi cele externe, cu costuriminime din parte organizaţiei.

Realizarea obiectivelor strategice şi deci, îndeplinirea misiunii organizaţiei implicătrei faze distincte ale oricărei strategii. Prima fază se referă la construirea sau elaborarea

strategiei. Pentru această fază este important să generăm cât mai multe strategii, pentru acreşte şansele de succes în alegerea celei mai bune strategii. Să fie clar un lucru: pentrurealizarea aceluiaşi obiectiv strategic se pot construi mai multe strategii, care nu suntechivalente. De aceea, pentru această fază este foarte important gândirea creatoare, pentrua genera cât mai multe opţiuni, care urmează să să fie supuse apoi la analiză şi evaluare.Cea de-a doua fază se referă la implementarea strategiei. De multe ori se consumă energiiuriaşe cu elaborarea strategiilor neglijându-se implementarea lor. Dar succesul uneistrategii depinde în mod direct de capacitatea de implementare a ei de către organizaţie.

Ajunşi aici, subliniem faptul că în faza de implementare se întâlnesc o serie de rezistenţesau de piedici reale. Ele ţin deopotrivă de factori financiari, organizaţionali şi mai ales, dementalitatea celor care urmează să suporte schimbările produse de strategia implementată.Într-o organizaţie cu o cultură instituţională foarte puternică, bazată pe modele de gândirestatice, liniare şi deterministe, acceptarea schimbării, indiferent de geneza ei, este o

pro blemă extrem de dificilă. Există o reacţie aproape naturală de respingere a oricăreistrategii care produce schimbări pentru organizaţie. În schimb, într -o organizaţie în carecultura instituţională este proactivă şi nu reactivă, în care modelele de gândir e suntdinamice, aleatoare şi creatoare, implementarea noilor strategii se face cu mai puţinărezistenţă şi mai multă eficienţă.

Cea de-a treia fază se referă la evaluarea strategiei. Este faza în care se verifică nunumai gradul de îndeplinire a obiectivului strategic propus, dar se evaluează şi costurile cucare au fost obţinute rezultatele respective. Evaluarea este într -un fel un moment aladevărului în care recunoaştem nu numai că strategia pe care am decis-o a fost un succces,dar şi preţul plătit var ianta de insucces şi de consecinţele insuccesului pentru organizaţie.

În concluzie, o strategie de succes implică o gândire creatoare performantă pentruelaborarea ei, o organizaţie care să accepte schimbarea şi să contribuie la o implementare

eficientă a strategiei şi respectiv, o evaluare corectă care să pună în balanţă costurile şicâştigurile. Această concluzie este valabilă pentru orice tip de organizaţie, fie ea dinsectorul privat sau din sectorul non-profit.



5

1.3. Elemente specificepoliticilor și strategiilor pentru administraţia publică

La prima vedere, politicile şi strategiile sunt elaborate şi implementate numai încazul organizaţiilor din sectorul privat. La o analiză mai atentă se constată că şiorganizaţiile non-profit, respectiv cele din administraţia publică au nevoie de politici şi

strategii.Teoretic, orice organizaţie evoluează între prezent şi viitor pe diferite căi posibile

şi este important de analizat şi decis care este calea cea mai avantajoasă. Cu alte cuvinte,există strategii de acţiune care nu pot fi ignorate, decât cu costuri mari pentru organizaţie.Specificul administraţiei publice constă în rigiditatea ei structurală şi funcţională şirespectiv, într-o cultură instituţională statică şi conservatoare.

Modelele de gândire folosite în administraţia publică sunt de cele mai multe orimodele statice, liniare şi dinamice. Aceste modele constituie obstacole majore nu numai în

elaborarea unei strategii, dar şi în implemetarea ei, mai ales dacă strategia respectivăimplică şi unele modificări structurale şi manageriale în organizaţia respectivă. Să fimrealişti. Nici un director sau un şef de serviciu nu va renunţa la poziţia lui, dacă aceastăschimbare este cumva rezultatul implementării strategiei, iar tendinţa lui este de a rezista schimbării, fapt ce devine o piedică serioasă în implementarea ei. Dacă admitem căadministraţia publică este un echilibru continuu între putere şi răspundere, atunci trebuiesă subliniem faptul că prin istoria ultimelor decenii, administraţia de la noi a înclinatîntotdeauna balanţa în favoarea puterii şi a privit cu prea multă uşurinţă în direcţiarăspunderii. Fuga de răspundere a devenit aproape o artă în administraţia publică. În acestecondiţii, dezvoltarea şi implementarea managementului strategic în administraţia publicăde la noi este o necesitate, dar transformarea ei în realitate constituie încă o problemăserioasă. Avem nevoie de multă inteligenţă şi creativitate pentru elaborarea acelor politicişi strategii care să contribuie la o schimbare într-devăr strategică a administraţiei publice.

Un alt element specific elaborării de politici şi strategii în cadrul organizaţiilor dinadministraţia publică îl constituie nevoia de a reconsidera statutul beneficiarilor şi de atransforma dispreţul cu care aceştia au fost trataţi, într -un interes real şi normal.



2.1 Rolul investiţiilor în viaţa social-economică

În viaţa comunităţilor umane, investiţiile ocupă un loc central, între sfera

productiei de bunuri şi servicii, şi sfera consumului, fiind un factor careinfluienţează simultan atât cererea cât şi oferta. Argumentul în favoarea acesteiafirmaţii este dat de procesele de antrenare şi multiplicare a efectelor pe care legenerează orice proiect de investiţii, indiferent de sectorul de activitate în care seaplică. Implementarea unui proiect în sfera producţiei de bunuri şi/sau servicii areca efect sporirea şi diversificarea ofertei şi implicit, dacă aceasta este validată de

piaţă, creşterea veniturilor agenţilor economici. Concomitent, va fi influienţat directsau prin efectul de antrenare, gradul de ocupare a for ţei de munca, iar creştereanumarului de angajaţi şi/sau a câştigurilor lor salariale conduce, în ultimă instanţă,la sporirea cererii de bunuri si servicii.

Pe de alta parte, va avea loc o creştere a economiilor populaţiei, dar şi adisponibilităţilor financiare ale agentilor economici care vor putea fi orientate sprerealizarea de noi proiecte de investiţii.

Deci, într-un sistemului economic, activitatea de investiţii joacă un dublurol; în primul rând agenţii economici declanşatori de acţiuni investitionale, careimpelmenteaza diverse proiecte de investitii, işi sporesc oferta de bunuri şi/sauservicii prin creşterea capacitaţii lor productive, realizând venituri suplimentare, iarîn al doilea rând orice proiect de investiţii va genera nevoi sau cereri suplimentareîn sectoare conexe, amonte (furnizoare de materii prime, materiale, utilităţi etc) sauaval (distribuitoare sau consumatoare a bunurilor şi serviciilor oferite).

Implicit va avea loc o crestere în lanţ a veniturilor la toţi agenţii economiciantrenaţi. Realizarea de proiecte sau programe de investitii conduce, în principal lacreşterea stocului de capital fix. Ca atare, investiţiile constituie principala pârghiede realizare a unei restructurarii economice reale, prin creearea de noi structuri mai

performante în acord cu opţiunile strategice ale societăţi.În plan social, investiţiile joaca rolul de regulator/compensator în ocuparea

fortei de munca, în îmbunataţirea calitaţii vieţii. Implementarea unor proiecte sau programe de investiţii antreneaza modificari pe piaţa for ţei de muncă, creind onevoie suplimentara de for ţă de muncă în sectoarele care pregatesc şi

nvestiţiile în teoria

i practica economic



implementeaza aceste acţiuni investiţionale (cercetare - proiectare, constructii, productia de echipamente şi instalaţii de lucru etc), dar mai ales la beneficiarii de proiect care exploateaza noile capacităţi de producţie. Aceasta are ca efect, imediatsau într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndepartata, atenuarea presiunifactorilor generatori de şomaj.

Investiţiile destinate lucr ărilor publice, serviciilor destinate populaţiei, secaracterizează printr-o paletă de efecte induse de ordin social, cultural. Orice

proiect de investiţii din domeniul lucr ărilor publice este (trebuie să fie) subordonatunei concepţii genrale, integratoare la nivel de colectivitate teritorială şi ca atareefectele sale vor avea un caracter difuz la nivelul comunităţii.

Investiţiile pot fi privite şi ca liant între generaţii, prin crearea de noi locuride munca pentru generaţia tânăr ă, dar şi prin mostenirea de capital fix pe careaceasta o primeşte de la generaţiile anterioare.

Nu în ultimul rând, investiţiile constituie suportul material al promovării progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de activitate. Proiectele de

investiţii aplicate sunt mijlocul principal de valorificare a soluţiilor tehnice şitehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică .

De mare actualitate este şi rolul pe care trebuie să-l joace activitatea deinvestiţii în rezolvarea marilor probleme ale lumii contemporane referitoare la

protectia mediului ambiant, refacerea echilibrului ecologic acolo unde ,de cele maimulte ori din ignoranta, acesta a fost rupt. Orice proiect de investiţii supus analizeide oportunitate şi eficienţă trebuie sa aibă şi componenta ecologica, iar criteriileecologice trebuie sa fie incluse în sistemul de criterii pe baza caruia se vafundamente decizia de investiţii. Spunem asta pornind de la teza unanim recunocutacă ”mai ieftin este sa previi decât să combaţi”. În acest context trebuie subliniat

faptul că multe instituţii financiare internaţionale pun condiţii de natur ă ecologică pe care trebuie să le respecte proiectele sau programele propuse spre a fi susţinutefinanciar.

Având în vedere atât tendinţele înregistrate pe plan mondial, cât şiexperienţa practică acumulată de România din 1990 şi până în prezent, specialiştiiîn economie au formulat o serie de căi pentru îmbunătăţirea cadrului legislativ şiinstituţional în domeniul investiţiilor şi creşterea gradului de atractivitate pentruinvestitorii str ăini.

Astfel de măsuri conduc la simplificării procedurilor de înregistrare asocietăţilor comerciale cu participare str ăină, la armonizrtea legislaţiei şi practici

investiţionale din România cu cele din Uniunea Europeană. Direcţiile de perfecţionare a cadrului juridic si instituţional ar trebui să se refere la: separarea activităţilor ce se circumscriu libertăţii de circulaţie a

capitalului, a investiţiei str ăine strategice, cu impact asupra economieinaţionale;

crearea unui plus de flexibilitate de acţiune a organismelorguvernamentale în negocierile cu investitorii strategici;



creşterea coerenţei în relaţiile cu marii investitori prin corelareademersurilor diferitelor instituţii centrale şi locale în vederea asigur ăriiunei “singure voci” în relaţiile investiţionale cu investitorii str ăini;

facilitarea realizării investiţiilor strategice prin asistarea nemijlocită amarilor investitori în toate fazele (prospectarea pieţei, negociere,

semnare, desf ăşurarea activităţii economice).

Atragerea investiţiilor str ăine ca o activitate coerentă şi deliberată, având ofinalitate bine definită, presupune utilizarea unor tehnici specifice între care un locdistinct îl ocupă acordarea de stimulente financiare, fiscale şi de alta natur ă investitorilor.

Cele mai r ăspândite sunt stimulentele fiscale care includ reduceri deimpozite, scutiri de impozite, taxe de import sau export reduse.

Stimulentele financiare oferite în general în Europa de vest şi SUA, includacordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiţii de capital, training, dezvoltarea

amplasamentului investiţiei şi a infrastructurii, credite cu dobândă redusă şi altele.Există şi o a treia categorie de stimulente dificil de clasificat, care include o

varietate de forme, de la vânzarea la preţuri preferenţiare a terenului, construireaunei clădiri, cererea unor căi de acces, asigurarea şcolarizării şi acordarea deasistenta în recrutarea personalului, până la identificarea unor şcoli internaţionale

pentru copiii directorilor sau asigurarea accesului la cuburile sportive, locale, pentru investitori.

În cazul Europei de Est însă, nu stimulentele sunt factorul hotărâtor înluarea de decizii de a investi, ci alte aspecte cum ar fi: gradul de dezvoltare al bazeiindustriale, evoluţia privatizării, stabilitatea politică, climatul macroeconomic,

mărimea pieţei locale şi costul for ţei de muncă.Din punctul de vedere al luării deciziei de a investi, acordarea destimulente este importantă în doua momente: la formularea ideii de proiect când seîntocmeşte o listă scurtă de posibile variante pentru investiţie şi la faza decizieicând se face practic o opţiune între mai multe variante.

Stimulentele care se pot acorda investitorilor str ăini pot fi deosebit dediverse, dintre care remarcăm: participarea cu titlu gratuit la capital, până la 50%din valoarea proiectului, vânzarea terenului la preţ subvenţionat, închirierea deterenuri sau clădiri cu o perioadă de graţie în care nu se plăteşte chirie, acordareade garanţii guvernamentale, subvenţionarea salariilor personalului angajat de

investitorul str ăin, suportarea de către agenţia de dezvoltare a unor cheltuieli legatede transportul şi instalarea echipamentelor şi utilajelor, repararea şi modernizareaclădirilor existente pe cheltuiala agenţiei de dezvoltare, finanţarea trainingului

pentru angajaţii investitorului str ăin, realizarea pe cheltuiala agenţiei de dezvoltarea studiilor de marketing sau a celor legate de protecţia mediului.

În economia unei ţări activitatea de investiţii ocupă un loc central atât însfera producţiei de bunuri şi servicii cât şi în sfera consumului, influenţând atâtcererea cât şi oferta. Investiţiile reprezintă un adevărat stimul, generând noi



activităţi şi având ca finalitate obţinerea de bunuri şi servicii indispensabile uneieconomii sănătoase.

2.2 Conceptul de investiţie, de la teorie

la consecinţe practice

Noţiunea de investiţie (investissement – francez ă , investment – englez ă;

inversion – spaniol ă;investion – germană) este sinonimă, din punct de vederelingvistic cu; alocare, plasare,dotare5) şi prin extensie ajungem la eforturi f ăcuteacum în speranţa unor recompense viitoare. Trebuie să fie clar că prin eforturi nuse înţeleg numai eforturi financiare. Ne este familiar ă expresia părintească “ şi aminvestit/cheltuit atâta cu tine” spusă la bucurie sau la necaz, vis a vis de copilul său

ajuns la maturitate. Să fim siguri că aceste cuvinte au fost rostite nu numai cugândul la banii cheltuiţi, ci şi la toate renuţările, grijile, sentimentele părinteşti din perioada copilăriei. Deasemenea devine tot mai evidentă ponderea tot maiimportantă a investiţiilor “intelectuale”,destul de dificil de evaluat băneşte, în

proiectele actuale. Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica

finaciar ă plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor.De el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de

plasament nu influienţează necesarul de investiţii.Concept de primă importanţă al teoriei economice cu profunde rezonanţe

în practică, investiţia trebuie privită ca un consum de resurse de natur ă diversă sauca o cheltuială dacă avem în vedere exprimarea acestora în unităţi valorice. Dinnoianul de definiţii întâlnite în literatura de specialitate cea mai oertientă, în opiniamultor specialişti este cea dată de Pierre Masse6) conform căreia investiţieînseamnă “ schimbarea unei satisfac ţ ii immediate şi sigure, la care se renun ţă , în

schimbul unei speran ţ e viitoare ce s-ar ob ţ ine şi al cărei suport sunt tocmai

bunurile investite”, pe scurt „o cheltuială incertă pentru un viitor incert”.

Punctul lor de convergenţă cu cheltuielile curente de producţie îl constiruienatura resurselor angajate; materiale, umane,tehnice, valutare, etc. Deosebireaesenţială între cele două categorii de cheltuieli este dată de tr ăsăturile specifice ale

investiţiilor şi anume:durata; orice proiect de investiţii are un ciclu de viaţă propriu,caracterizat prin etape şi momente/jaloane bine definite şi pe parcursulcăreia parametrii economici ai proiectului au o evoluţie proprie descrisă în tabloul de flux de numerar,

5) * * * - Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti, ed.Academiei RSR, 19846) Pierre Masse – Les choix des investissement. Dunod, Paris,



eficienţă – conform căreia, promotorul de proiect (agentul economicdeclansator) acceptă schimbarea unor disponibilităti prezente de resurse,în schimbul unei serii de efecte/încasări viitoare care,în sumă totală absolută să fie superioare cheltuielilor iniţiale,riscul care decurge din evoluţia parametrilor proiectului şi dacă

cheltuielile au un grad de certitudine rezonabil efectele sunt numaisperanţe.

Spre deosebire de alte concepte, noţiunea de investiţie pune accentul pedomeniul de aplicaţie, pe conţinutul său. În acest context ea poate fi abordată dinmai multe puncte de vedere:

Dimensiunea contabil ă este cea mai restrictivă, care reduce investiţia lanoţiunea de imobilizare în sens contabil al cuvântului. Din acest punct de vedereinvestiţia reprezintă ”toate bunurile mobile si imobile,corporale sau necorporale,

achizi ţ ionate sau create în intreprindere destinate a r ămâne constant sub aceia şi

formă”. Rigoarea contabilă a impus două condiţii restrictive de încadrare acheltuielilor în categoria investiţii: proprietatea şi decalajul între achiziţie şiconsumul bunurilor achiziţionate. Astfel, pentru ca o cheltuială cu achiziţionareasau producerea unui bun sau serviciu să fie considerată investiţie, trebuie ca acesteasă intre, din punct de vedere juridic, în proprietatea agentului economic, iarconsumul lor să se facă pe o perioadă mai lungă de timp, care depăşeşte unexerciţiu financiar.

Ca atare, cheltuielile privind elementele de activ circulant ce se consumă înacelaşi exerciţiu cu achiziţia (concomitent) precum şi bunurile de folosinţă îndelungată luate prin leasing (credit bail), asupra cărora intreprinderea nu deţine

drepturi de proprietate nu sunt considerate investiţiiBunurile în cauza se înregistreaza în contabilitate în clasa 2 de conturi deimobilizari şi le putem grupa astfel:

Imobiliz ări legate de exploatare ce pot fi definite ca “bunuri de oricenatura, mobile sau imobile,corporale sau necorporale,dobândite sau create în intre -

prindere, nu pentru a fi vândute sau transformate, ci pentru a fi utilizate o mai lungă perioadă de timp ca instrumente de lucru.

Imobiliz ări în afara exploat ării (neproductive) achizitionate sau createîn intreprindere pentru alte scopuri cum ar fi:

ameliorarea conditiilor de igiena şi securitate a muncii;

obiective cu caracter social; creşe, cantine ,centre de vacanţă pentrusalariaţi, sedii adminstrative etc; achiziţii de bunuri în scop speculativ (terenuri, imobile, obiecte de

artă).Se observă că această accepţiune asupra investiţiei pune accentul pe durata

de viaţă a bunului care depăseşte durata unui exerciţiu.



Dimensiunea economică lărgeşte sfera de cuprindere a investiţiei deoarececonform acestei accepţiuni investiţia reprezintă” toate consumurile de resurse carese fac în prezent în speranţa obţinerii în viitor, a unor efecte economice(venituri,incasari) eşalonate în timp şi care, în sumă totală sunt superioarecheltuielilor iniţiale de resurse”. Şi în această viziune asupra noţiunii de investiţie

găsim referire la durată dar observam ca accentul cade mai mult pe materialitateaefortului investiţional precum şi pe eficienţa acţiunii. In aceasta accepţiune seconsider ă investiţie:

a) cumpărarea de echipamente de lucru şi alte bunuri care, iniţial constituieieşiri de trezorerie dar care au ca urmare încasări suplimentare,economii de costuri etc., eşalonate pe o durata mai lunga de timp care,în sumă totală trebuie să asigure; refacerea capacităţii de autofinanţare a firmei, rambursarea eventualelor datorii contractate cu ocazia

implementării proiectului,

crearea unui surplus de venituri care să asigure îmbunătăţireasituaţiei economico - financiare viitoare a firmei.

b) alte cheltuieli decât cele referitoare la cumpărarea de bunuri şiechipamente cum ar fi: cheltuieli pentru publicitatea de marcă; costul programelor de punere la punct a unor noutăţi în domeniul

tehnologic organizatoric,al resurselor de munca etc; costul acţiunilor de punere la punct a unor produse materiale noi; cheltuielile cu programele de cercetare – dezvoltare.

Aceste cheltuieli sunt trecute de regulă pe costurile de productie (vezi clasa6 de conturi),nu apar explicit în bilanţ deşi efectul lor scontat asupra trezorerieifirmei sub forma de intrari se prelungeste pe o perioada mai lunga de timp.

Dimensiunea financiar ă este cea mai cuprinzatoare deorece consider ă investiţii ”toate cheltuielile de resurse care genereaz ă venituri şi\sau economii pe o

lung ă perioada de timp în viitor şi in consecinta şi amortizarea (rambursarea) lor

se face pe mai mul ţ i ani.”Accepţiunea financiar ă înglobează în noţiunea de investiţii toate elementele

de imobilizari sau cheltuieli definite anterior, în plus are în vedere şi nevoia de fond

de rulment pentru exploatare (NFRE), generată de creşterea volumului de activitate.Din punct de vedere financiar, valoarea reală a efortului investiţional pentrurealizarea unui proiect este dată de costul obiectivului ce se construieşte plus nevoiade fond de rulment necesar exploatarii.

Nevoia de fond de rulment pentru exploatare rezultă prin diferenţa între”necesitaţile” cerute de buna funcţionare a ciclului de exploatare, date de creştereaactivelor circulante (stocurile de materiale, semifabricate produse finite, creanţeclienţi, TVA de recuperat) şi resursele provenind din exploatare (creanţe-furnizori,avansuri şi aconturi clienţi,etc). În majoritatea cazurilor resursele disponibile sunt



inferioare nevoilor şi ca atare apare o diferenţă, un gol de resurse, care poatecompromite buna desf ăşurare a procesului de producţie.El trebuie preliminat şiacoperit prin capital permanent sub forma de fond de rulment. Din punct de vederefinanciar problema cea mai importantă pentru investitor este de a se asiguraechilibrul între resurse şi nevoi.

De reţinut este şi accepţiunea juridică, cuprinsă în acordurile bilateraleinternaţionale privind promovarea şi garantarea investiţiilor (încheiate de Româniacu ter ţe state) potrivit căreia investiţie înseamnă “activele investite de către

investitorii unei păr ţ i contractante pe teritoriul celeilalte păr ţ i contractante în

conformitate cu legile şi reglement ările aplicabile pe teritoriul ultimei”. În acestcadru investiţia cuprinde:

bunuri mobile şi imobile şi alte drepturi reale: servituţi, sechestre,ipoteci, gajuri etc;

acţiuni,păr ţi sociale,orice alt fel de participare la societăţi; drepturi de creanţă sau orice alte drepturi de aceiaşi valoare economică;

drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de autor, brevete,know-how, goodwill, desene şi modele industriale, mărci de comer ţ saude serviciu, alte drepturi similare recunoscute reciproc de către păr ţi;

concesiuni de prospectare, extracţie şi exploatare a resurselor naturale.

În concluzie, conceptul de investiţii poate fi abordat din mai multe punctede vedere; psihologic, juridic, economic, monetarist

Psihologic, o investiţie reprezintă, renunţarea la bunuri imediate înschimbul unor avantaje viitoare. Din acest punct de vedere, întreprinzătorul se află în dilemă, fiind constrâns să renunţe la satisfacţii imediate în speranţa unor

câştiguri viitoare mai mari.Din perspectiva juridică o cheltuială care nu are incidenţă patrimonială directă nu este considerată investiţie, chiar dacă aceasta sporeşte în timp potenţialulşi performanţele întreprinderii.

Sensul monetarist consider ă investiţii totalitatea cheltuielilor efectuate învederea obţinerii de venituri monetare în viitor. Se ajunge la concluzia că toatecheltuielile ar trebui considerate investiţii, indiferent de destinaţia lor, şi deci sereduce înţelesul noţiunii de investiţie la cea de cheltuieli.

Concluzionînd, putem spune ca investitie reprezinta“orice cheltuiala deresurse f ăcută în vederea creării premiselor necesare obţinerii, pe o perioadă lungă

de timp, în viitor, a unor efecte utile scontate”.În literatura de specialitate se întâlneşte o diversitate de opinii privindconceptul de investiţii. Nu vom trece în revistă toate punctele de vedere întâlnite civom prezenta câteva care este posibil să conducă la confuzii conceptuale şi laimplicaţi practice perverse.



Astfel, găsim că “ … este un flux de capital destinat a modifica stocul

existent care constituie, împreună cu factorul muncă mai ales, unul din factorii

principali ai produc ţ iei”7) Autorii nu fac nici o referire asupra naturii sau structurii “stocului” deci

interpretarea în extenso, se refer ă la toate elementele de stoc ale activului bilanţier:

produse finite, semifabricate, materii prime, materiale, consumabile, etc. Ori, luândact de cele două condiţii impuse de rigoarea contabilă credem că este o eroare să nu facem distincţie între stocurile materiale pentru activitatea profesională curentă şi cele pentru investiţii. Consecinţa practică a acestei confuzii poate să apar ă însituaţii când guvernul unei ţări, din dorinţa de a atrage investiţiile str ăine, acordă facilităti fiscale şi vamale la importuri pentru investiţii. In atari situaţii se vor găsi“inventivi” care vor căuta să eludezea rigorile vamale sau fiscale sub acoperireamăsurilor de relaxare nominalizate pentru importurile de investiţii.

Într-o altă lucrare de referinţă găsim că investitia este “operaţia care, pentruintreprindere constă în transformarea resurselor financiare în unul sau mai multe

elemente pe care le utilizează permanent o perioadă relativ lungă, într-o manier ă durabilă, pentru realizarea obiectivului său social8). Iată deci o viziune pragmatică,tehnicistă asupra conceptului analizat. Ce obiectii se pot însă aduce acestui punc devedere.

În primul rând nu numai resursele financiare constituie izvorul investiţiilor,dacă nu ne reducem strict la viziunea monetaristă. Să ne reamintim că resurseleintelectuale – investiţie nemateriale - deţin o pondere tot mai însemnată în structuraresurselor ce stau la baza realizării proiectelor şi de regulă acestea sunt adeseoridestul de dificil de cuantificat în expresie valorică.

În al doilea rând consider ăm investiţia ca activitate/acţiune dacă avem în

vedere că, la niveluri superioare de decizie; mari intreprinderi, holdinguri, etc altaeste viziunea asupra investiţiilor vis a vis de viziunea gestionar ă la nivel de proiectsau de unitate de producţie. Dar nu înţelegem dece atunci când se vorbeşte destructura,investiţia este redusă la nivel de cheltuială. Deci, definim o operaţie careeste formată din cheltuieli.

La nivele superioare de decizie investiţia este un criteriu de fundamentaredecizională, de selecţie a proiectelor în cadrul unui portofoliu. Volumul investiţii alunei intreprinderi poate să ofere informaţii şi despre for ţa sa economică şi intenţiilesale strategice. Ca structur ă de cheltuieli şi ca volum de resurse investiţia esterelavantă însă numai la nivel de proiect.

7) “Pour les economistes, lìnvestissement est essentiellement un flux de capital destine a modifier lestock existant qui constituie, avec le facteur travail notamment, lùn des facteurs principaux de lafonction de production”. Bancel F, Alban R, Les choix dìnvestissement:methodestraditionnelles,flexibilite et analyse strategique. Economica 1995

8) * * * Dictionaire de management de projet. AFNOR,1996, pag 236, cităm “ Investissement –opération qui consiste pour lèntreprise à transformer les resources financières en un ou

plusieurs éléments que lèntreprise utilisera en permanence pour concourir de manièredurable à la réalisation de son objet social.



Supraevaluarea locului şi a rolului pe care-l joacă mijloacele fixe îneconomia etatistă, centralizată, a condus, prin definitie, la restrângerea conţinutuluişi sferei de aplicaţie a noţiunii de investiţie. Astfel, investiţia era definită ca”totalitatea cheltuielilor prin care se creiaza, se achizi ţ ioneaza noi fonduri fixe

productive sau neproductice, se perfec ţ ioneaza sau se reconstruiesc fondurile fixe

existente”9).A trata însa investiţia numai ca pe o simplă cheltuială , în sens financiar al

cuvântului, înseamnă a neglija conţinutul concret material al efortului investiţional pe care-l face orice agent economic atunci când implementează un proiect deinvestiţii. Materializarea în practică are la baza o structura de resurse de o marediversitate din punct de vedere al naturii lor (materiale, financiare, tehnice, umane,valutare etc). Evaluarea acestora în expresie bănească este o necesitate în special

pentru fundamentarea deciziilor economice ce privesc proiectul de investiţii.În sfârsit trebuie subliniat că, scopul pentru care se face o investiţie nu este

de a obţine mijloace fixe; utilaje, echipamente, hale, magazii, etc ci de a se obţine

efecte utile de natura economică, socială, ecologică etc.Spre deosebire de activitatea de investiţii, care este creatoare de elemente

de activ, intreprinderea poate să desf ăşoare şi activităţi de dezinvesti ţ ie - operaţii derenunţare la anumite active pentru a recupera resursele angajate şi a le orienta sprealte destinaţii. Este o activitate “distructivă” dar dacă resursele recuperate suntreinvestite atunci suntem în situaţia unei distrugeri creative.

Nevoia de dezinvestiţie este efectul unei activităţi/produs nerentabil.Cauzele pot fi diferite: comerciale (risc de client ridicat), financiare (îndatorareexcesivă, trezorerie puternic negativă), criză de maturitate în sector (produsul esteuzat moral), concurenţă puternică, restrângere voluntar ă sau accidentală de

activitate etc. Dacă este efectul unui eşec ea va deteriora imagine de piaţă a firmei.Dezinvestiţia apare ca o recunoaştere a unor erori de evaluare de concepţie, şi va finecesar de măsuri drastice de redresare.

Dacă este planificată, dezinvestiţia devine pur şă simplu transpunerea în practică a unei opţiuni de modificare a portofoliului de activităţi ale intreprinderii.Sumele recuperate prin dezafectare pot fi folosite în alte scopuri: investiţii în alte

proiecte mai rentabile, plata datoriilor, cumpăr ări de acţiuni, dividende ş.a.

9) * * * Dicţionar de economie politică. Editura Politică



2.3 Structuri investiţionale

În fundamentarea oportunităţii şi eficienţei proiectelor cât şi în gestiunealor se folosesc diferite criterii de structurare a cheltuielilor de investi ţii, fiecaredintre ele r

ăspunzând unei anumite necesit

ăţi de analiz

ă sau de decizie. La nivelul

decizional al unei societăţi comerciale se operează cu următoarele criterii:1. În raport cu obiectivul strategic deservit:

1. a) Investi ţ ii de dezvoltare sunt acele cheltuieli destinate finanţării;creşterii volumului producţiei, lansării de noi produse pe piaţă,sau diversificării strategice prin abordarea de noi sectoare deactivitate

Proiectele de investiţii pentru lansarea de noi produse pe piaţă saudiversificarea activitătii sunt de regulă mai riscante şi mai scumpe deoarece pelângă elementele materiale presupun şi acumularea de cunoştiinţe noi, cucerirea denoi segmente de piaţă.

Dezvoltarea se poate realiza “intramuros” prin proiecte interne sauextramuros prin externalizare de activitate. Deasemenea nu puţine sunt cazurilecând se apelează la dezinvestiţie, mai ales când s-a hotărât reconversia spre altesectoare de activitate mai profitabile sau spre alte zone geografice cu condi ţii /oportunităţi mai atractive.

Tabelul 2.1

INVESTIŢII

DE

FUNCŢIONARE

INVESTIŢII

DE

REUTILARE

Obiective

Creşterea capacităţilor

de producţie Dezvoltarea de noi produse Diversificare în alte sectoare

de activitate

Reducerea costurilor ca urmarea creşterii productivităţii muncii

şi/sau randamentului capitalului Reducerea riscurilor

prin diversificarea surselorde aprovizionare, fiabilizareafurnizorilor

Mijloacede

acţiune

investiţii în capacităţide producţie

inovare de produs dezinvestiţie şi delocalizare

substituţia capital/muncă înlocuirea echipamentelor învechite inovare procedee de muncă

şi flexibilitate

Tipul

de

investiţie

investiţii materiale (construcţii,maşini, stocuri etc.)

investiţii imateriale

investiţii financiare (titluride participare)

investiţii fizice/materiale investiţii imateriale (sisteme

informatice specifice

Previziunea cash flow–ului la investiţiile de creştere este puternicinfluienţată de situaţia economică şi concurenţială, independent de durata de viaţă a

proiectului, datele necesare fiind oţinute prin analiză de mediu. Efortul investiţionaleste mare în raport cu talia intreprinderii, putând angaja viitorul acesteia pe

perioade îndelungate. De aceia ele sunt rodul unor demersuri strategice alemanagementului superior al intreprinderii.



1.b) Investi ţ ii de ra ţ ionalizare sunt destinate în special;reducerii costurilorşi/sau diminuării riscurilor.

Reducerea costurilor este posibilă prin implementarea unor măsuri demodernizare a echipamentelor de producţie în scopul creşterii randamentelor(economii de materii prime) sau a productivităţii muncii (economii de personal).

Reducerea riscurilor presupune măsuri de diversificare şi consolidare asurselor de aprovizionare, fiabilizarea furnizorilor, etc.

Consecinţele aşteptate sunt, fie economii de costuri, fie un cash-flowdiferenţial pozitiv, în raport cu starea iniţială, estimat cu o anumită probabilitate(aceea a unei rupturi de stoc). In majoritatea cazurilor,cash flow-ul asociat uneiinvestiţii de raţionalizare poate fi anticipat cu suficientă precizie şi de aceea astfelde investiţii prezintă riscuri mai reduse. Problema care se poate ivi este faptul că

progresul tehnic poate să conducă la obsolescenţa rapidă a echipamentelor care încazul cel mai drastic poate să conducă la dezinvestiţie prematur ă.

În practică diferenţa dintre dezvoltare şi raţionalizare este adesea dificil de

realizat – cr şterea taliei intreprinderii (volumul producţiei) deseori esteacompaniată de politici de reducere a costurilor şi/sau riscurilor.

2. După destina ţ ia lor economică investiţiile se împart în:2.1 Investiţii materiale sau investiţii corporale, industriale sau

comerciale care constitiue activul fizic al firmei sub urmatoarele forme:a) Realizarea de active corporale/mijloace fixe (equity investments)

şi elemente de activ circulant (normative de stoc sub forma fondului derulment/capital de lucru) şi care se concretizează în bunuri şi echipamente.

b) Investiţii în valori imobiliare (investments in real estate) prin

cumpăr ări de proprietăţi;clădiri, terenuri, etc.Ele dau drept de proprietate investitorului respectiv, dreptul de a deţineacţiuni comune şi acţiuni privilegiate. Deţinătorul acestor acţiuni are drept decontrol asupra firmei şi drepturi prerogatorii – prioritate de a-şi păstra cota

procentuală în valoarea patrimonială (acţionarul are dreptul de a cumpăra primulnoi acţiuni la oferta publică).

2.2 Investitii financiare care pot fi structurate astfel:a) Investiţii cu venit fix în; certificate de depozit, conturi de

economii, tiluri de valoare ale tezaurului sau emise de agenţii guvernamentale,

obligaţiuni, warant-uri (opţiuni de cumpărare – CALL pe termen lung). b) Investiţii în titluri de valoare derivate (derivative securities)tranzacţionate pe piaţa secundar ă (contracte de tip “options”, contracte de tip“futures” încheiate pentru trei tipuri de active: mărfuri, valută, titluri financiare devaloare).

c) Investiţi în tiluri str ăine de valoare.d) Investiţii pe piaţa valutar ă.e) Investiţii pe piaţa monetar ă prin fonduri mutuale.



2.3 Investiţii imateriale concretizate în active necorporale sub formă de fond de comer ţ, brevete, sau cheltuieli (în sens contabil al cuvântului) cuformarea personalului de exploatare, de publicitate, cu studii.

Conform ultimelor studii iniţiate de OCDE, investiţiile imateriale se află într-un progres evident, acoperind întreg spectru al investiţiilor pe termen lung. In

acelaşi timp, ele se află într-o strânsă relaţie de complementaritate cu investiţiilemateriale, ponderea lor variind însă de la sector la sector şi chiar de la proiect la

proiect. Unele investiţii necorporale sunt destinate achiziţiei de bunuri si/sauservicii altele, precum cele de cercetare-dezvoltare provin din exploatare şi suntevidenţiate în contabilitatea analitică. Tr ăsăturile lor caracteristice pot fi sintetizateastfel:

• se adresează unor achiziţii de cunoştiinţe şi/sau activeintelectuale;brevete, activităţi de cercetare-dezvoltare, formarea

personalului etc,• sunt greu de evaluat antefactum şi de aceea amortizarea lor se face

forfetar,• cel mai adesea nu au “cost” în cadrul proiectului, sunt nonvalori, şi ca

atare nu au incidenţa asupra deciziei de investiţii,• în procesul de implementare a proiectului anumite elementeimateriale

nu se manifestă (fond de comer ţ, clienţi) dar se manifestă pe parcursulexploatării,

• datorită tr ăsăturilor de mai sus ele pun probleme la cererea de finanţareexternă.

Investiţiile imateriale sunt însă o condiţie a demarajului şi perenităţii

proiectului. Se deosebesc patru mari categorii de investiţii imateriale:a. Investiţii în cercetare – dezvoltare – domeniu esenţial în lupta

concurenţială. Inovarea,ca rezultat al proiectelor şi programelor de C+Dasigur ă competenţa şi prioritate tehnologică permanentă şi durabilă.Cheltuielile pentru C+D pot fi contabilizate ca cheltuieli sau caimobilizări. Pentru a fi considerate imobilizări trebuie să îndeplinească două condiţii: să poată fi individualizate pe proiect, şi să aibă mari şansede reuşită tehnologică şi comercială. Este bine ca aceste imobilizări să se amortizeze cât mai rapid, în maxim cinci ani.

b. Investiţii de formare a personalului sunt cheltuieli destinate formării

aptitudinilor şi atitudinilor personalului de execuţie şi gestiune vis a visde noile tehnologii, noile echipamente, rezultat al procesului de inovaretehnologică, managerială,etc. In general aceste cheltuieli sunt “apendicela investiţiile materiale bazate pe transfer tehnologic, şi sunt un antidotla eventualele concedieri masive a personalului ce nu mai corespundenoilor condiţii de exploatare şi/sau gestiune care, în general suntcostisitoare în planul imaginii.

c. Investiţii în proiecte de marketing care cuprind cheltuielile de publicitate, de promotion (promovare) de construcţie a reţeleleor de



distribuţie, pentru studii de piaţă. In anumite sectoare de activitate cumar fi: industria cosmeticelor, produselor agroalimentare aceste cheltuielisunt determinante pentru menţinerea pe piaţă. Existenţa unei “mărcicomerciale” este indispensabilă pentru a pătrunde într-o reţea dedistribuţie de mare anvergur ă (gen supermache Carrefour, Leader

Price,etc)d. Investiţii de ameliorare a proceselor de producţie înglobând de obicei

cheltuieli pentru reţele informatice, studii de implementare a proceselorde automatizare-robotizare, a procedeelor de control al calităţii.

3. O viziune structurală logică, de mare actualitate şi care ţine cont dedestinaţia concretă a investiţiilor împarte investiţiile în: investiţii de portofoliu şiinvestiţii directe10).

Investiţii de portofoliu sunt cheltuieli privind “achiziţia de catre o persoana fizică sau juridica (investitor) rezidentă sau nerezidentă devalori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) pe pieţele de capital organizate

şi reglementate cu scopul de a obţine câştiguri din dividende saudobânzi aferente acestora”. Câştigurile respective sunt rezultatulactivităţii unor ter ţi implicaţi în administrarea emitentului sau dindiferenţe favorabile de preţ de vânzare. Din cele de mai sus deducemcaracterul speculativ al acestui tip de investiţie. Conform opinieispecialiştilor deplasarea capitalurilor dintr-o ţar ă în alta depinde în

principal din diferenţa de dobândă Investiţii directe sunt cheltuieli pe care un întreprinzător le face în

vederea:• participării la constituirea sau extinderea unei societăţi comercilae,

indiferent de forma sa juridică de constituire,• dobândirii de acţiuni sau părti sociale, alt fel decât la investiţiile de

portofoliu,• înfiinţării sau extinderii unor sucursale prin aport în natur ă sau

aport financiar în moneda naţionala sau devize sau participarea lacreşterea activelor unei firme prin orice mod legal de finanţare.

Juridic ele reprezintă ”proprietatea asupra unor active de cătreîntreprinzător-finaţator (un rezident str ăin) cu scopul de a controla folosirea acestoractive” (Graham, Krugman,1989).

La nivelul decizional al proiectului sau al unităţii operative de producţie:

1. După obiectivul urmărit prin relizarea proiectului;a. investi ţ ii productive care, la rândul lor pot fi grupate astfel:investi ţ ii de expansiune, referitoare la crearea de noi capacităţide producţie,investi ţ ii de men ţ inere ,care se refer ă la înlocuirea, reutilareacapacităţi- lor de producţie existente,

10) * * * - Ordonanţa Guvernamentală nr. 92 / 30. 12. 1997 privind stimularea investi ţiilor directe.



investi ţ ii de modernizare care se fac cu scopul creşteri performanţelor, tehnice, îmbunătăţirii randamentelor laechipamentele de producţie existente,investi ţ ii de inovare care au ca scop diversificarea activităţiifirmei.

b.

investi ţ ii obligatorii care se fac cu scopul de a se respecta anumiteangajamente luate anterior faţă de alţi agenţi economici sau faţă de

proprii angajaţi, sau cu scopul de a se respecta anumitereglementări.

c. investi ţ ii strategice care se fac în sfera cercetarii-dezvoltarii, sau pentru ameliorarea climatului de muncă. Ele pot avea caracterofensiv sau defensiv şi trebuie să cunoaştem că această structurarea investiţiilor este de mare utilitate în procesul de fundamentare adeciziilor de investiţii. Investiţiile obligatorii şi cele strategice au,în sens economic vorbind, o eficienţă economică indirectă, care se

manifestă numai pe măsura creşterii şanselor de reuşită ainvestiţiilor direct productive.

De aceea ele trebuie judecate mai mult prin prisma criteriilor de costuri şimai puţin prin prisma criteriilor de rentabilitate economică.

Această structur ă ridică şi problema dualităţii obiectivelor - sunt puţine proiectele de investiţii care sa aibă conturat unui singur obiectiv. De cele mai multeori în cadrul unui proiect se intersectează mai multe obiective. Astfel un proiect dereinnoire poate conţine şi elemente de natura amelior ării performanţelor tehnice,sau a eficienţei a activităţii de productie,iar un proiect de reutilare conţine,înmajoritatea cazurilor şi elemente de creştere a capacităţii de producţie existente.

2. După gradul de risc pe care-l prezintă putem grupa investiţiile astfel:a. investiţii cu risc scăzut - în special investiţiile de menţinere si de

ameliorare;b. investiţii cu risc sporit - în general cele mai riscante sunt investiţiile

de expansiune sau de diversificare.

3. După sursele de finan ţ are:a. investiţii finanţate din sursele proprii ale întreprinzătorului,b. investiţii finanţate din surse externe (autohtone sau str ăine),

c.

investiţii finanţate prin alocaţii bugetare.Din punct de vedere al relaţiilor ce se stabilesc între proprietarul proiectului

şi sursa str ăină de resurse pentru investiţii, putem să grupăm investiţia str ăină îndoua categorii astfel:

investiţii str ăine directe când agentul finanţator str ăin capătă şi posibilitatea de a lua decizii şi controla asupra proiectul pe liniemanagerială, tehnologică, de marketing etc



investiţie str ăină de portofoliu care este în esenţă, un plasament purfinanciar, f ăr ă alte implicaţii în viaţa proiectului.

În general, la realizarea unui proiect de investiţii finanţarea se asigur ă printr-o combinatie de surse, iar alocaţiile bugetare au ca destinaţie proiecte pentruobiective de importanţă strategică de interes naţional.

4. După rolul func ţ ional pe care-l joacă în cadrul proiectului deosebim:investi ţ ii directe - sunt acele cheltuieli legate funcţional şi teritorial deobiectivul care se edifică. Sunt consumurile de resurse investitionalecare se materializează în obiectele de bază ale proiectului; secţii de

producţie, spaţii de depozitare, ateliere,etc care concur ă nemijlocit larealizarea scopurilor proiectului ce se implementează,investi ţ ii colaterale - care sunt cheltuielile de resurse legate teritorial şi

funcţional de investiţia directă. Destinaţia lor este de a creea condiţiilenormale de bună funcţionare a obiectivului respectiv, de a asigura

infrastructura si utilităţile necesare (energie, apa, abur,etc),investi ţ ii conexe sunt cheltuieli care se fac în ramuri sau domeni conexe

celui în care se implementează proiectul. Sunt consecinţa fenomenuluide antrenare propriu investiţiilor, fiind generate de nevoia de a asiguracu materii prime şi energie exploatarea proiectului initial precum şicondiţiile de desfacere. Investiţiile conexe sunt fundmentate de regulă

pe bază de proiect propriu, produc efecte utile în ramura sau sectorulîn care se fac şi de aceea nu afectează în nici un fel eficienţa proiectuluiiniţial. Sunt însă cazuri când, fiind “comanda” unui proiect din alt sectorde activitate, nu produc nici un efect în domeniul unde se fac. In acest

caz cheltuielile respective trebuie să fie raportate la proiectul de bază şi bineânţeles vor afecta eficienţa economică a acestuia.

5. Conform structurii tehnologice a cheltuielilor distingem;A. Investi ţ ii în fonduri fixe care se pot grupa astfel;

cheltuieli cu echipamentele care cuprind valoarea lor deachiziţie, costul de transport la şantier, taxele aferente.

cheltuieli de montaj-instalare, achiziţii şi amenajări teren, construcţii cladiri, amenajări,

alte fonduri fixe.B. Cheltuieli preliminare (alte cheltuieli) care cuprind costul proiectelor,de formare de personal de exploatare,licenţe,know-how,cheltuieli de constituire etc.

C. Fond de rulment (capital de lucru). La fiecare din aceste capitole se poate prevedea o marjă de siguranţă sub

forma unei cote de cheltuieli neprevăzute. La valoarea nomoinală obţinută prinînsumarea celor trei capitole de cheltuieli, se adaugă eventualele cheltuieli cudobânzi, taxe aferente împrumutului de capital pentru completarea surselor definanţare a proiectului dacă ,prin contractul de împrumut s-a prevăzut că acestea se



vor suporta din fondurile de investiţii, obţinând astfel valoarea totală a efortuluiinvestional.

În practică, după acelaşi criteriu întâlnim o alta structur ă mai concentrată; cheltuieli pentru construcţii-montaj, cheltuieli pentru utilaje şi echipamente de lucru, alte cheltuieli.

6. În funcţie de cronologia intr ărilor şi ie şirilor de trezorerie distingemurmatoarele categorii de investiţii:

O singur ă intrare o singur ă ieşire (point-imput, point-output) respectiv,investiţia este angajată în totalitate la un moment”mo” iar efectele salescontate se vor obţine o singur ă dată, la un moment viitor.

Intr ări multiple în etapizat şi o singur ă ieşire (continous-imput, point-output ).

O singur ă intrare şi ieşiri multiple continui pe o perioadă mai lungă de

timp (point imput, continous-output). Intrari multiple ,ieşiri multiple (continous-imput, continous-output).Primele două tipuri sunt specifice investiţiilor nonproductiveInvestiţiile în sectorul public din punct de vedere structural se

caracterizează prin câteva tr ăsături specifice.Din punct de vedere al domeniului de activitate vom avea: Investiţii în proiecte/lucr ări publice cu caracter economic; industrie,

transporturi, comer ţ, agricultur ă, turism etc; Investiţii în proiecte noneconomice: servicii administrative, amenajări

urbanistice, proiecte în domeniul cultural, învăţământ, sănătate, apărare şi ordine

publică, sport etc.Legat de această clasificare se pot face precizări privind modul de finanţarea exploatării proiectului în cauză. Astfel, proiectele cu caractereconomic/comercial de regulă se “autofinanţează” respectiv prin exploatare secrează resursele necesare acoperirii cheltuielilor curente şi recuperare a efortuluiinvestiţional. Este cazul uzinelor de apă, echipamentelor energetice, termoficare,transport,comer ţ, unele servicii etc.

Există proiecte din categoria celor necomerciale care nu generază venituricum ar fi cele din domeniul apăr ării, învăţământului, sănătate. Trebuie însă subliniat faptul că frecvent întâlnim situaţia unor amenajări publice care deşi

generază venituri, acestea nu acoper ă nici cheltuielile curente de exploatare, fiindnevoie de subvenţii de la bugetul local sau central. Este cazul unor instituţii decultur ă;muzee,teatre etc, lista lor fiind de regulă stabilită la nivel central.

După modul de finanţare a investiţiilor publice avem:• Cu finanţare de la bugeteul local sau bugetele locale.• Cu finanţare din fondurile proprii ale intreprindrilor locale (regii,

societăti).



• Finaţate din fondurile colectivităţilor locale sau prin sponsorizări de laorganizaţii umanitare, societăţi comerciale, alte persoane fizice sau

juridice rezidente în teritoriu.• Finanţate pe bază de împrumuturi de la bănci autohtone sau pe piaţa

financiar ă externă (cu sau f ăr ă garanţie guvernamentală).Importanţă cunoaşterii surselor de finaţare are mare importanţă ân faza de

fundamentare a proiectului deoarece fiecare tip de finanţare şi chiar fiecarefinanţator poate să aibă exigenţe specifcie în acordarea fondurilor

2.4 Strategie şi investiţiii: convergenţe şi divergenţe

În contextul actual internaţional se pune un accent deosebit pe orientareastrategică a investiţiilor, care presupune că, managerii trebuie să cunoască, nunumai mediul socio-economic actual, ci şi pe cel viitor, să identifice cauzele carese afla la baza schimbărilor Se vor realiza numai acele proiecte cu şanse de succesadică, vor genera efecte utile pe întreaga durata lor de viaţă economică, într-unmediu socio-economic în continuă schimbare şi de multe ori ostil. Această abordare este de mai mare importantă în domeniul lucr ărilor publice, unde fiecare

proiect trebuie să se încadreze pe axele strategice ale dezvoltării economico-socialela nivel local şi/sau naţional.

Trebuie subliniat faptul că, fiecare proiect, pe lângă încadrarea în strategiade ansamblu, trebuie să se realizeze după o strategie de proiect personală carefundamenteză liniile generale de realizare, exploatare şi mentenanţă a obiectivuluide investiţii.

Strategia de proiect trebuie să se contureze încă din faza de prefezabilitateşi să se personalizeze în studiul de fezabilitate. Deci, încă din faza preinvestiţională care devansează decizia de investire, trebuie evaluaţi factorii cheie care potinfluenţa viabilitatea proiectului pe durată de viaţă a acestuia.

O eroare strategică, deseori prezentă în concepţia unor factori responsabili,este de a confunda politica de investiţii cu strategia de intreprindere. In fapt, celedouă sunt componente, indisolubil complementare, ale modului de gândire modernşi vizionar.

Analiza strategică – fundament al deciziei strategice, premerge decizia deinvestiţii şi între cele două trebuie să existe coerenţă, pentru că şi strategie f ăr ă

investiţii este un nonsens.Pentru a înţelege motivaţia politicii de investiţii, criteriile ce stau la baza

alegerii proiectelor ce vor fi implementate pe un orizont de timp determinat, trebuiesă se cunoască mizele şi ţintele strategice, principiile metodologice ce constituie

baza evaluării căilor şi mijloacelor de de atingere a lor. Deci, înainte de a-şi defini politica de investiţii intreprinderea trebuie să-şi stabilescă coordonatele starategicede acţiune, pertinenţa opţiunilor strategice. Pentru aceasta trebuie să găsesacă



r ăspuns la patru pachete de întrebări-cheie:a) Ce criterii trebuie să stea la baza alegerii strategiei? În acest cadru

trebuie să se rezolve probleme de genul: cum se poate asambla cât mai coerentansamblul de criterii vizat, unele criterii sunt observabile/măsurabile, altele nu,

poate fi judecată opţiunea strategică numai prin prisma criteriilor de performanţă

financiar ă.b) Suntem siguri că op ţ iunea aleasă este într-adevăr “strategia cea mai

bună”respectiv, pertinenţa strategiei este stabilită prin evaluare ante sau post-factum.

c) Resursele şi mijloacele disponibile asigur ă punerea în practică a

startegiei ? deci, sunt necesare proceduri de alianţă,fuziune şi care ar fi impactullor asupra marjei de control şi decizie, băncile finanţatoare agreează astfel deacţiuni etc.

Figura 2.1 Modelul LCAG de stabilire a strategiei de intreprindere11)

d) Care sunt modalit ăţ ile de implementare a strategiei alese? - trebuie preferată dezvoltarea extra sau intramuros, spre ce zone/ţări trebuie să ne orientăm, cum reacţionează partenerii,concurenţa. Se va aplica

principiul “cel mai bun jucător între ceilal ţ i concuren ţ i” deci prin

copiere, sau principiul “un nou jucător ” deci o strategie proprie, deruptur ă.Pentru a-şi stabili linia strategică este necesar ca intreprinderea să-şi

cunoască mai întâi for ţa dar şi propriile-i slă biciuni. Este necesar ă deci, o analiză complexă a mediului său tehnic şi de afaceri.

11) Bancel F, Richard A – Les choix d`investssement: methodes traditionnelles,flexibilite et analisestrategique. Editura Economica, Paris,1995, pag. 17

FORMULAREA STRATEGIEIDefinirea: Activităţilor, Obiectivelor,Căilor şi mijloacelor

ANALIZA MEDIULUI INTREPRINDERII(Identificarea oportunităţilor şi pericolelor)

DIAGNOSTIC DE INTREPRINDERE- Puncte forte/concurenti, slă biciuni- Com eten e distinctive

RECENSAMANTUL SI EVALUAREA POSIBILITATILOR DE ACTIUNE- Avantaje şi dezavantaje; rentabilitate şi riscuri; compatibilităţi şi incompatibilităti

INTEGRAREA VALORILOR DE MEDIU- responsabilitatea socială a intreprinderii

INTEGRAREA VALORILOR CONDUCA-TORIOLOR INTREPRINDERII-Obiective eneroase



În analiza mediului tehnico-economic trebuie să se identifice factorii de presiune raporturile cu aceştia. In general o firmă se confruntă cu presiuni generatede: climatul politic, cadrul normativ şi reglementar, poziţia în peisajul tehnologic,

piaţa şi amploarea sa, clienţii şi furnizorii, alţi parteneri şi/sau concurenţi.Trebuie să se formuleze concluzii pertinente asupra unor pericole de genul: apariţia unor noi concurenţi pe piaţa produselor fabricate; apariţia de produse substitut sau de contrafaceri; apariţia unor noutăţi tehnologice în domeniu; modificări reglementare/legislativeAnaliza punctelor forte şi a slă biciunilor este deasemenea indispensabilă,

conform dictonului “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, pentru a se putea stabili poziţia înfaţa concurenţei pe diferite planuri.

În plan financiar se vor analiza; structura capitalului, profitul raportat lacifra de afaceri, rata de creşteri, f ăr ă pierderea autonomiei etc,

În plan comercial - imaginea de marcă, reţeaua de distribuţie, ponderea pe

piata produselor etc,În plan tehnic – portofoliul de brevete, know how, potenţialul de cercetare,

vIrsta şi eficienţa echipamentelor etc.Analiza strategică şi diagnosticul intreprinderii constituie baza de

formulare a scenariilor cu privire la evoluţia viitoare a firmei . Portofoliul descenarii trebuie să fie echilibrat, coerent conceput pe sectoare/segmente strategice.În sprijinul realizării acestui deziderat este necesar să se selecţioneze activităţile

profesionale şi să se studieze secvenţial pe baza matricei “BCG – BostonConsulting Group” cu evidenţierea activităţilor “vedetă”. Matricea “BCG” este untablou cu dublă intrare; pe abscisă se înscrie ponderea relativă pe piată, iar pe

ordonată rata de creştere în cadrul sectorului (vezi paragraful …).Trebuie să subliniem că, analiza pe baza matricei “BCG” este irelevantă pentru acele produse/sectoare de activitate care au un avantaj confortabil ce derivă dindominaţia costurilor.

Pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere faptul că, o pondere scăzută pe piaţa a unui produs poate să fie compensată prin atu-uri de competitivitate, deimagine de marcă (cazul automobilelor “Ferari” sau “BMW”) sau care derivă dinsistemul de alianţe, sau din accentul investiţional pe activitatea de cercetaredezvoltare.

Fiecare scenariu trebuie să fie urmat de programe explicite de aplicare a

liniilor şi tendinţe strategice. Trecerea de la o stare la alta a matricei de analiză nueste întotdeauna benefică. Plecând de la ideia că un sistem concurenţial estecaracterizat de doi factori, la începutul anilor `80, “Grupul” a propus o matricenouă12) în care; pe abscisă se înscrie importanţa avantajului de competitivitate, iar pe ordonată posibilitatea de distincţie, pe baza numărului de posibilităţi specializatede distincţie.

12) Desreumaux Alain – Strategie. Collection “Precis de Gestion,Dalloz, Paris, 1993



Figura 2.2

În general for ţa avantajului concurenţial depinde, în primul rând demăsurile de protecţie impuse (bariere de intrare) pe care firma este în masur ă să le

menţină pe o piaţă pentru a nu pătrunde intruşi pe piaţă şi numărul de modurispecifice de atingerea unui avantaj concurenţial este puternic legat de gradul dediferenţiere.

Din evoluţia concertată a celor doi parametrii rezultă o tipologie originală asistemului concurenţial formată din patru cazuri în care evoluează activitatea/produsul: mediu fragmentat,mediu specializat, mediu tip “fundătur ă” şimediul de tip “volum”, fiecare dintre ele corespunzând unei anumite relaţii întrerentabilitate (RIR) şi ponderea pe piaţă.

Într-un mediu de tip “fragmentat” nici volumul, nici diferenţierea nuasigur ă un avantaj concurenţial. Numeroase firme coexistă, într-un mod onorabil,

majoritatea competitorilor au o rentabilitate scăzută, barierele de intrare fiindextrem de slabe, tehnologia este disponibilă lejer. În măsura în care nu contează talia în jocul concurenţei,de regulă marile intreprinderi pierd în faţă I.M.M-urilormai flexibile,şi ca atare ele vor încerca să schimbe regulile jocului astfel încît să-şicreeze nişe protejate sau efecte de volum localizate. În mediul fragmentat, un rolimportant în jocul concurenţial îl are, imaginea de marcă şi/sau calităţilemanagerului. Performanţele concurenţiale sunt contardictorii şi variate, dar nu se

poate degaja un avantaj concurenţial net.În mediul specializat există oportunităţi de diferenţiere care permit crearea

de nişe strategice, apărabile pe lungi perioade de timp. Reuşita este sigur ă dacă seexploatează aceste oportunităţi într-un mod care să facă o demarcaţie durabilă faţă de concurenţă. Nişele se pot realiza în cazul triadei; produs/client/serviciu, prin

propunerea unor oferte speciale şi crearea de bariere de protecţie a acestora.Risculeste semnificativ decurgând din evoluţia tehnologică,modificarea gusturilorclienţilor,etc.

În mediul de tip volum dimensiunea întreprinderii dă un avantaj importantde cost şi se beneficiază de efectul de scar ă. Experienţa şi manevrele strategice seanalizează în termeni de menţinere sau de cucerire a pieţelor. Este singura situaţieîn care ponderea pe piaţa şi rentabilitatea sunt strâns legate.

Vedeta

Vaca de

la te

Dilema

Punct mort

Scenariicatastrofice

Scenariidorite



Activitătile înscrise în sectorul “impas” nu beneficiază de un avantajconcurenţial din volum sau din diferenţiere. Barierele de intratre aici sunt ca şiinexistente, tehnologiile uşor accesibile. Intr-un astfel de context,strategia deretragere apare ca inevitabilă. Sau se presupune un mare efort de cercetare pentru agăsi pe o tehnologie mai eficace, susceptibilă de a da un avantaj major ce pot să

schimbe regulile jocului concurenţial.

rir mediul : Fragmentat rir mediul: Specializat

pondere pe pia ţă pondere pe pia ţă

- numeroase avantaje comerciale - o diferenţiere reuşită dar instabile creşte marja de câştig

- absenţa economiilor, - economii de scar ă dar numai

chiar de economii de scar ă pe sectorul vizat- puţine bariere de intrare de - cercetarea de marketing este

noi concurenţi cheia succesuluiSectoare de activitate predilecte:

- artisanat, modă, reparaţii restaur ări sisteme informatice, automobilede lux farmaceutică etc

rir mediul : Fundatură rir mediul: Volum

(impas)

Pondere pe piaţă pondere pe piată - economii de scar ă epuizate - importante economii de scar ă şi/sau- tehnologii uşor accesibile efecte de experienţa ridicate- slabe şanse de diferenţiere - nevoia unei dominări prin costuri

Sectoare de activitate predilecte:- şantiere navale, siderurgie, electro-menajere, turisme mediii,- pastă de hârtie mari distribuitori

Slabă MareImportanţa avantajului concurenţial

Figura 2.3

Opţiunile strategice, cu impact în plan investiţional, sunt numeroase şiunele chiar costisitoare, deoarece în mediul concurenţial, există for ţe opozabile ceconstituie pericole potenţiale.

În primul rând, clien ţ ii şi furnizorii cu putere şi influienţă pot să- şi impună condiţiile în cadrul negocierilor, astfel că intreprinderea este în situaţia de a lesuporta condiţiile de vânzare sau cumpărare. Este cazul de pildă al marilor reţele demagazine gen: Metro, Carrefour etc, care au capacitatea şi puterea financiar ă de acumpăra volume mari de mărfuri şi ca atare solicită şi obţin rabaturi substanţiale.

N u m ă r d

e m o d u r i u n i c e d e a t i n g e r e a a v a

n t a j u l u i c o n c u r e n ţ i a l

M i c

M a r e



În al doilea rând, pericolul produseler “substitut” poate să afecteze curbavânzărilor. Este de pildă cazul produselor siderurgice care sunt puternic concuratede industria aluminiului sau cea a maselor plastice. Preţurile la oţel sunt în partedictate de preţul aluminiului sau al maselor plastice.

În al treilea rând, apari ţ ia de noi concuren ţ i pe pia ţ a produselor – situaţie

facilitată de slă biciunea barierelor de intrare. Aceste bariere depind de factoristructurali iar protecţia se poate realiza prin sistemul de brevete şi mărcicomerciale.

În al patrulea rând rivalitatea/neânţelegerile dintre firmele existente însector. Este starea când pe fondul unui excedent de capacităţi de producţie în raportcu cererea, există o slabă diferenţiere la nivel de produs

Stabilirea scenariului, a liniei strategice capabile să creeze un avantajconcurenţial pentru intreprindere, este formalizată, pornind de la conjugarea ţinteistrategice cu atuurile concurenţiale ale intreprinderii astfel: Cu alte cuvinte

problema este de a stabili dacă lupta contra rivlilor se va duce prin preţul

produsului sau prin parametri de calitate, de inovare tehnologica, s.a, deci,alternativa; cost – alţi factori (calitate, service, inovare). Corelând armeleconcurenţiale cu dimensiunea pietei se pot defini trei concepţii strategice privindviitoarea evolutie (vezi tabelul 2.4).

1. Strategia de dominare prin costuri ofer ă posibilităţi de impunere în faţaconcurenţei datorită unor costuri de producţie scăzute. Cauza o constituie proceseletehnologice mai performante,un management mai eficient. Ca urmare sunt create

premizele obţinerii unui profit peste media sectorului, care în cazuri de tensiune poate fi folosit drept instrument de presiune asupra mediului concurenţial,

contracarând pretenţiile furnizorilor sau ale clienţilor.

Un segment 3. Strategie de concentrare

particular (focalizare)

Este vizat 2. Strategie de 1. Strategie de dominare tot sectorul diferenţiere globală prin costuri

Caracterul de unicat este Se ofer ă produse la celenet şi înţeles de clienţi mai scăzute costuri

Figura 2.4

T i n t ă s

t r a t e g i c ă

( d i m e n s i u n e a

p i e ţ e i )



O astfel de strategie este indicată atunci când intreprinderea are o poziţie bună în sectorul său de activitate şi pe piaţa produsului, respectiv; o capacitate de producţie importantă, un nomenclator de prodese în fabricaţie bine articulat,oportunităţi certe de acces pe piaţa materiilor prime şi materialelor, deţine o

practică şi o experienţa tehnologică recunoscute în domeniu.

2. Strategia de diferen ţ iere se bazează pe dorinţa de a crea un produs/serviciu cu caracter de “unicat” în sectorul respectiv, din punct de vedere alcalităţilor sale funcţionale, ale serviciilor ataşate,etc. Aceasta înseamnă o atentă evaluare a surselor potenţiale de diferenţiere a caracteristicilor specifice,accentândule pe cele care dau originalitate.

O astfel de startegie va pune firma la adă post în faţă concurenţei prinformarea unei clientele fidele care recunoaşte şi prefer ă produsul/serviciul,devenind imună la preţ (exemplul clasic este cel al automobilelor Rolls Royce). In

general adoptarea unei astfel de strategii exculde intenţiile de expansiune pe piaţa produsului, dorinţa fiind de a conserva poziţia deţinută. Dificultatea constă înfaptul că, o astfel de strategie conservă cu greutate avantajele pe termen lung.

3. Strategia de focalizare (concentrare) este direcţionată pe un grup anumitde clienţi, sau pe un segment de produse pe o piaţă localizată geografic. Sestabileşte deci o ţintă îngustă spre care vor fi orientate toate energiile şi mijloacele.Prin concentrate se urmăresc, fie atngerea celor maiscăzute costuri, fie o foarte

bună diferenţiere, protecţia în faţa concurenţei decurgând din performanţele atinse pe segmentul ţintă. De obicei se vizează segmente ce sunt mai puţin sensibile la

modificări. Dar riscul constă tocamai în faptul că o astfel de schimbare transformă focalizarea în handicap.O strategie pertinentă este aceea pe care intreprinderea o poate aplica cu

riscuri minore.Există însă pericolul “linieie mediane” respectiv, angajarea simultană pe

mai multe direcţii strategice în funcţie de concurenţă de particularităţilesegmentului vizat. Astfel, din dorinţa de a fi cât mai bine protejată din toate

punctele de vedere, intreprinderea îşi poate transforma atuurile în handicapuri prindispersia mijloacelor şi competenţelelor. În practică se întâlneşte adesea şi sistemulalianţelor, în multe ţări incriminat prin lege, pentru menţinerea unui status quo pe

piaţă, prin acorduri cu clienţii si nereflectarea în costuri a creşterilor de productivitate a muncii.Decizia strategică şi decizia de investiţii se diferenţiază datorită faptului că

orizontul de timp vizat îşi pune amprenta asupra modului de evaluare şifundamentare.



În fundamentarea deciziilor de investiţii accentul se pune pe tehnicilecantitative de modelare şi cuantificare. Clasic de acum în domeniu este analiza pe

baza fluxului de numerar generat de proiect. Insă, cu cât orizontul de timp al proiectului este mai lung, cazul proiectelor de cercetare dezvoltare a celor deamenajare teritorială, tehnicile tardiţionale de fundamentare a deciziilor sunt dificil

de aplicat şi nu dau cele mai bune rezultate.Decizia strategică vizează un orizont de timp mai lung, ceea ce impune o

evaluare globală bazată, în special pe tehnici calitative. De multe ori, mai ales lanivelul IMM, intuiţia şi experienţă managerului sunt cheia succesului strategiei.Însă, dacă orizontul strategic este scurt atunci se poate apela în fundamentareadeciziei şi la tehnicile de alegere a investiţiilor.

Nu sunt rare cazurile ca, odată cu identificarea liniilor strategice să sestudieze şi eficienţă unor proiecte reţinute în contextul acestora, în special când se

pune problema delocalizării activităţilor, pentru a se evalua costurile induse. Nici o intreprindere nu poate transpune în practică o opţiune strategică f ăr ă

a evalua oportunităţile de investiţii în sectorul său de activitate.



Întrebări test

1. Definiţi factorii opozabil de presiune în mediul concurenţial.

2.

Care este pericolul “liniei mediane” în strategie firmei?

3. Definiţi investiţia şi ar ătaţi tr ăsăturile specifice cheltuielilor deinvestiţii.

4. Comentaţi abordarea economică a conceptului de investiţie.

5. Ce înţelegeţi prin dezinvestiţie?

6. Care este structura investiţiilor după criteriul destinaţiei economice?

7. Caracerizaţi structura categorială a investiţiilor intelectuale/imateriale.

8. Care este structura cheltuielilor de investiţii după rolul lor funcţional?

9. Caracterizaţi structura investiţiilor publice după domeniu de aplicaţieşi mod de finanţare.



3.1 Consideraţii asupra activităţilor antreprenoriale

Activităţile desf ăşurate într-o firmă se pot împăr ţi în două mari categorii:operaţionale şi antreprenoriale.

Activităţile tip “opera ţ ii” sunt activităţi profesionale curente, repetitive,rutiniere, supuse influienţei unor factori interni, controlabili prin responsabili, lacare factorii de decizie sunt interesati mai mult de optimizarea interdependenţeidintere structura organizaţională internă şi mediul extern astfel încât să obţină creşterea randamentului de ansamblu al firmei.

Activităţile antreprenoriale tip “ proiect ” sunt nerepetitive, supuseinfluienţei unor variabile exogene, iar factorii responsabili sunt greu de controlat întotalitate. Problema principală pentru managerul de proiect este de a găsi cele maifavorabile stări ale triadei: tehnologie/produs/piaţa în cadrul unui cuplaj eficace alstructurilor interne cu mediul extern.

Cele două moduri de acţiune, deşi sunt în contradicţie evidentă din toate punctele de vedere, în practica intreprinderilor ele pot uneori coabita. Suntfrecvente şi cazurile de transformare a proiectelor în activităţi operaţionale,rutiniere de pildă; după lansarea unui produs, sau montajul şi punerea în funcţiunea unei instalaţii se trece la exploatarea în flux continuu.

Coabitarea celor două tipuri de activităţi în activitatea unei firme, crează dificultatăţi pentru manager, care pleacă de regulă de la spinoasa problemă aarmonizării repartizării resurselor şi găsiri căilor de conciliere între universulrutinier al managementului operaţional, bazat pe tehnici clasice de analiză şidecizie, cu universul ambiguu, vag al gestiunii antreprenoriale, bazat pe capacitateade sinteză, intuiţie şi flexibilitate în gândire şi acţiune.

Tabelul 3.1

Activităţi de tip “ proiect” Activităţi de tip “operaţie”

- Activităţi temporare, nerepetitive de tip“ on shot”

- Decizii ireversibile privind resursele şimijloacele

- Incertitudine şi risc sporite- Influienţă puternică a variabilelor

exogenă - Cash flow negativ- Formaţii de lucru temporare

- Activităţi curente, repetitive, rutiniere- Decizii reversibile,- Incertitudine şi risc slabe,- Procese stabilizate, controlabile statistic,- Cash flow pozitiv,- Foramţii de lucru permanente

Proiectul un mod antreprenorial

de gândire şi acţiune



O activitate de tip ”proiect” trebuie să fie bine definită şi delimitată astfelîncât să se poată spune “iată acesta este proiectul”. Este o posibilitate realizabilă,dacă se ţine cont de ceea ce este specific oricărui proiect:

un obiectiv specific, precis şi coerent, un scop definit – o nevoie / cerere manifestă sau potenţială,

o durată limitată cu un moment specific de începere şi unmomentspecific de încheiere, pe parcursul căreia sunt mobilizateresurse, mijloace şi competenţe heterogene,

se poate evalua pe baza unei metodologii specifice folosind criteriidecosturi şi/sau de rentabilitate

are o localizare geografică şi temporală netă, are o structur ă administartivă şi gestionar ă proprie (şeful de proiect

şiechipa sa) par ţial sau total autonomă de activitatea generală aagentului declanşator.

În acest context putem spune că, oricărui proiect îi sunt caracteristice trei

categorii de obiective:Obiective de performan ţă în sensul că orice proiect trebuie realizat cu

respectarea unor specificaţii tehnice cu privire la execuţia şi funcţionarea sa, produsele realizate ulterior trebuie să aibă un nivel tehnic predeterminat exprimat prin fiabilitate, mentenabilitate, proprietăţi organoleptice,etc, sau o anumită capacitate de a r ăspunde la cerinţele pieţei.

Obiective de timp – termenele de implementare a proiectului constituind pentru actorii proiectului restricţii “tari” ce trebuie riguros respectate.

Obiective de cost – este traducerea în termeni financiari a necesităţii şieficienţei proiectului pentru agentul declanşator.şi este o reflectare a modului cum

sunt respectate celelalte două categorii de obiective.Raportul de for ţe dintre cele trei categorii de obiective se poate modifica dela o fază la alta a ciclului de viaţa a proiectului. Astfel, in etapa incipientă deidentificare a ideii de proiect obiectivele tehnice de performanţă sunt maiimportante decât celelalte două obiective, iar costul mai important decât durata.În fazele de preinvestiţionale; formularea, evaluarea şi decizia, se poate aprecia că,cele trei categorii de obiective au aceiaşi importanţă, proiectul trebuie astfelconceput încât să satisfacă cerinţele beneficiarului din toate punctele de vedere. Infaza de implementare, durata este cea care primează, urmată de calitătile tehnice deexecuţie, în limita bugetelor de costuri. Evaluările punctuale ale avansului

execuţiei, arată de regulă abateri care solicită costuri suplimentare, şi calea cea maisimplă de corecţie înseamnă reevaluarea bugetelor iniţiale de costuri.Literatura de specialitate abundă în încercări de a se da cea mai pertinentă

definiţie conceptului de proiect. În litertura engleză este sesizabilă intenţia de a pune accentul pe acţiune, mijloace şi metode de atingere a scopurilor, pe cândspecialiştii francezi insită pe aspectul intenţional de alegere şi definire aobiectivului urmărit.

Apreciem că, cea mai pertinentă definiţie generică a proiectului este dată de “Association Francaise du Management de Projet” conform căreia; proiectul



este un demers specific care permite o structurare metodică şi progresivă a uneirealit ăţ i viitoare”13).

Se pretează la o organizare de tip “proiect două categorii de activităţi:Activităţi cu un pronunţat caracter nerepetitiv demarate pentru obiective

strict determinate, care mobilizează pe o perioadă mai mare de timp resurse şi

energii specifice, ceea ce presupune o pregătire, o coordonare şi o urmărirespecifică. În acest cadru se inscriu proiectele din activitatea de cercetare ştiinţifică

– dezvoltare tehnologică, gama foarte diversă de proiecte de investiţii, proiectelespecifice de marketing etc. Tot în această categorie putem include şi acele activităţitip “proiect” desf ăşurate în cadrul unor programe de ajutorare şi asistenţă declanşate de unele organisme internaţionale (FAO, UNICEF, Banca Mondială,etc), sau naţionale cum ar fi organizaţiile nonguvernamentale.

Proiecte declanşate în cadrul activităţii profesionale a intreprinderilor - celemai reprezentative exemple sunt activităţile unităţilor cu producţie de serie unitar ă:construcţia de nave, de căi rutiere, poduri, viaducte,etc. Caracteristica activităti de

producţie acestor firme constă în mobilizarea tuturor resurselor, pe o perioada mailungă de timp, pentru realizarea unui proiect de producţie specific. Este o problemă de management şi mai complexă, dacă pe acelaşi interval de timp, coexistă maimulte proiecte aflate în stadii diferite de execuţie.

O categorie aparte o formeaza firmele create pe proiecte specifice (de ex.firma “Eurotunel” care a realizat tunelul pe sub Marea Mânecii, intreprinderea“Canal” pentru canalul Dunăre - Marea Neagr ă etc) şi care, se ocupă numai cuadministrarea proiectului respectiv.

O viziune intersantă asupra câmpului de aplicaţie al proiectelor este dată de

sociologul francez J.P. Boutinet14)

care abordează problema în contextul unei dubleopoziţii: opoziţia între polul individual de intenţii (identitate) şi polul colectiv

(participare), opoziţia între polul tehnic al inovării şi polul existenţial al căutării de

sens.

13) AFITEP – AFNOR – Vocabulaire de gestion de projets. Ediţia a 2 a, ed. AFNOR, Paris, 1992, pag 218 (cf. norme AFNOR, NF X 50 – 105)

14) Boutinet J.P. – Psychologie des conduites a projet. Collection “Que sais-je ?,nr.2770, 1993, pag 126.



Din această perspectivă rezultă “ Roza vânturilor proiectelor” imaginată despecialistul francez (fig.3.1) Adâncind analiza el propune o scar ă a proiectelor, peaxa opoziţiei; individual – colectiv, ierarhizate pe cinci nivele, de la cele maiindividualiste la cele de mare sapiraţie colectivă, astfel:

Proiecte tehnice

Proiecte Proiecte

individuale colective

Proiecte existenţiale

Figura 3.1 Roza vânturilor proiectelor

1. Proiecte individuale care au obiective personalizate, existenţiale saucircumstanţiale, cu privire la individ. Ele sunt centrate de obicei în jurul căutărilorde sens şi legate de aspiraţiile vârstei: pentru tineri – proiecte de orientare

profesională, de integrare socială, pentru adulţi – proiecte legate de profesie, pentruvârsta a treia – proiecte legate de pensionare. Ele se numesc “individuale” deoarecese refer ă la individ dar, în realizarea lor sunt angrenaţi mai mulţi actori.

2. Proiecte de inten ţ ii sunt orientate spre scopuri de natur ă tehnică pentru ale materializa sub un sistem de constrângeri de cost, de termen, de specificaţiitehnice.Astfel de proiecte sunt cele de cercetare, de construcţii, de arhitectur ă, de realizarede maşini echipamente.

3. Proiecte de ac ţ iune au în vedere realizarea mijloacelor necesare pentruconducerea proceselor de acţiune sau interacţiune cum ar fi: proiecte de amenajare,de sănătate, educaţionale etc. Se mai numesc şi “interminabile” deoarece au ciclurilungi de viată, dar în mod obligatoriu ele respectă aceleaşi caracteristici de durată enunţate mai sus.

4. Proiecte organiza ţ ionale de intreprindere / instituţie prin care se caută ase combina strategia cu cultura şi spiritul intreprinderii.

Proiecte Proiectecentrate pe centrate peCreativitate Inovare

Individuala Tehnică

Proiecte de Proiecte orien-Motivaţie şi tate spre

intenţionalitate Participare şi(căutare de sens) schimbare

sens) socială



5. Proiecte de societate sunt reglementate prin valori de referinţă: proiecteurbane, proiecte educaţionale, politice etc.

Proiectele organizaţionale şi cele de societate sunt de mare amploarecolectivă, şi de obicei nu presupun inovare tehnică. De altfel un proiect nu

presupune neapărat o inovaţie tehnică, el putând fi construit pe principiul

“reaşezării obiectului pe etajer ă” adică, folosirea unei tehnici vechi într-o altă manier ă. Sau nu presupune inovaţie tehnică ci are în vedere inovare managerială,comercială, organizaţională, financiar ă care presupun tehnici specifice de evaluareşi analiză. În general proiectul are un anumit grad de inovare care nu este absolută deoarece până la finalizarea sa se pot schimba şi oamenii şi tehnicile şireglementările.

3.2 Proiecte de investiţii; concepte şi structuri

Activitatea de investiţii trebuie să se înscrie pe coordonatele unei strategiide dezvoltare economico-socială, care sunt concretizate prin programe sau proiecte.Programele au o identificare mai imprecisă, cu o arie de cuprindere mai largă şi, decele mai multe ori, pentru implementare lor este nevoie să fie detaliate în unul saumai multe proiecte. În acest context proiectul de investiţii poate fi definit ca ”unansamblu optimal de actiuni de investitii bazate pe o planificare sectoriala, globala şi coerenta, pe baza careia,o combinatie definita de resurse umane,materiale etc provoaca o dezvoltare economica,sociala determinata”

Din definiţie reţinem că, un proiect pentru a fi aplicat, necesită unansamblu de mijloace, diferite ca natura care, pentru a fi puse în oper ă trebuie să se

intreprindă acţiuni bine coordonate. Altfel spus, orice activitate trebuie să sedesf ăşoare într-o ordine prestabilită, nici prea devreme deoarece aceasta poateînsemna risipă de resurse, nici prea târziu deoarece poate compromite însăşi scopul

pentru care se realizează proiectul. În sfâr şit, proiectul trebuie să aibă un scop binedefinit şi cuantificat care, chiar dacă nu se identifică cu scopul programului dincare deriva proiectul, trebuie să contribuie la realizarea acestuia.

Proiectul de investitii este motivaţia concretă a unor cheltuieli prezente însperanţa unor avantaje viitoare. Tr ăsăturile sale specifice care-l deosebesc, nunumai de activităţile curente, dar şi de alte tipuri de proiecte sunt: amploare,finalitate şi structur ă.

Finalitatea este strâns legată de obictivul investiţiei: crearea şi punerea înexploatare a unui echipament/serviciu, cucerirea unei pieţe, schimbarea uneitehnologii. După finalitate proiectele de investiţii pot fi clasificate astfel:

1. Proiecte pentru crearea de produse /servicii noi a căror originalitateconstă în faptul că se caută eficienţă, rentabilitate într-un produs sau serviciu carenu există. Este o aventur ă când se face trecerea de la ideie la produs în care ratamortalităţii (pierderilor) este ridicată. Bineînţeles că există avantaje care stimulează întreprinzătorii să rişte, piaţa constituind de regulă un punct nevralgic care impuneadaptare capacităţilor, a tehnologiilor de fabricaţie. Găsirea celor mai bune



r ăspunsuri la cerinţele piaţei presupune o multitudine de ipoteze de armonizare atrinomului; tehnologie/produs/piaţă.

2. Proiecte de cre ştere a productivit ăţ ii a căror finalitate dă r ăspunscăutărilor de oportunitate la schimbarea echipamentelor şi tehnologiilor. Sunt

proiecte relativ uşoare; produsele sunt cunoscute, piaţa de asemenea.

Dificultăţile pot să apar ă din greşeli de evaluare, în special al costurilorinduse de noile echipamante; costurile formării personalului, ale organizării

proceselor, suprasolicitării administrative etc. Toate investiţiile de înlocuire se bazează pe acest tip de proiect.

3. Proiecte de cre ştere a capacit ăţ ii de produc ţ ie/desfacere presupunacţiuni de redimensionare a pieţei şi a echipa mentelor de producţie care, în finalconduc la modificarea taliei intreprinderii. Principalul fundament îl constiruiestudiile de marketing care arată o cerere insolvabilă cronică. La stabilireadimensiunii proiectului se corelează studiul cererii cu studii de capacitate optimă de producţie.

În cazul acestor proiecte incertitudinea derivă din particularităţilesegmentului de piaţă vizat şi din costurilor induse de schimbările tehnologice.

4. Proiecte de investi ţ ii sociale (colective) aici însă termenul de “social”capătă două accepţiuni:

4. a) Se refer ă la problemele salariaţilor firmei şi în acest caz proiectul areca finalitate modificarea condiţiilor de muncă şi de securitate în intreprindere.Aceste probleme sunt cuprinse ca o componentă a unui proiecte mai amplu dintipurile prezentate mai sus. Uneori însă este nevoie de proiecte specifice pentrurezolvarea unor probleme sociale – ecologice presante cum ar fi de pildă,condiţionarea aerului în secţiile de producţie, automatizarea iluminatului artificial

în funcţie de anumite caracteristici ale ale proceselor de muncă.4. b) Se refer ă la rezolvarea unor probleme de interes general al unorcolectivităţi teritoriale cum ar fi proiecte de amenajare teritorială, de infrastructur ă,şi toate proiectele administraţiei publice care se substituie iniţiativei private.Studiul de fezabilitate care stă la baza deciziei de acceptare sau respingere al

proiecteului se vor face în principal prin prisma intereselor comunităţii locale. Decievaluarea economică, studiul de impact, dictează decizia. Durata de viaţă a acestor

proiecte este mare (30 – 50ani) şi punctul nevralgic al acestor proiecte îl constituiecosturile şi rentabilitatea care se judecă pe astfel de perioade mari (pentruEurotunel calculul RIR-ului s-a f ăcut pentru o perioadă de 60 de ani).

4. c) Alături de aceste două aceepţiuni putem întâlni şi o categorieintermediar ă şi anume “ proiectele servicii publice” - realizate de colectivităţilelocale dar care au tr ăsături de proiect de intreprindere. Astfel de proiecte nu caută neapărat rentabilitate şi profitabilitate, dar reclamă autonomie gestionar ă. In trecutaceste proeicte erau tratate cu superficialitate,decizia de realizare a lor depinzândaproape în exclusivitate de posibilităţile de finaţare ale primăriilor. Astăzi şisectorul serviciilor publice este tot mai mult influienţat de condiţiile mediuluiconcurenţial care impun regândirea principiilor de gestiune. Autonomia gestionar ă a colectivităţilor teritoriale, accesul lor la piaţa financiar ă elimină în mare măsur ă



constrângerile financiare. Ca atare linia strategică se sprijină pe ideia că cetăţeanuleste un client exigent care plăteşte pentru a primi servicii de calitate.

5. Proiecte de dezvoltare au legătur ă cu toate tipurile prezentate maiînainte, dar se detaşează prin scopul declarat – dezvoltarea intreprinderii.Amploarea, inovarea sunt subordonate acestui scop specific şi de aici derivă câteva

particularităţi: costurile adaptării tehnologice în cazul proiectelor de transfer

tehnologic între ţări cu niveluri de pregătire tehnologică diferită. riscul de respingere a mediului care este prezent, mai ales ân cazul unor

implanturi în zone ostile, de exemplu zonele rurale, lentoarea demarajului – adesea, plecând de la imputurile clasice,

atingerea parame - trilor de succes este amânată, şansele de reuşită fiindmai slabe la aceste proiecte.

După sectorul de activitate avem trei categorii de proiecte: - proiecte deîntreprindere comecială, proiecte de gestiune a serviciilor publice, proiecte de

exploatarea resurselor naturale.1. Proiectele comerciale, la nivelul societăţilor comerciale înţelegând nu

numai dezvoltarea modernizarea capacităţilor existente, ci şi construirea de noiunităţi de producţie. Aceste proiecte sunt rezultatul unui proces adesea lung şidificil care poate fi rezumat la patru etape.

Prima etapă constă în definirea unei strategii aceasta fiind apanajulconducerii generale a firmei.

A doua etapă constă în elaborarea unui proiect în acord cu strategiadefinită. De regulă este de competenţa departamentelor comercial sau de dezvoltaredar care trebuie să colaboreze cu serviciul tehnic.

A treia etapă se refer ă la aprecierea fezabilităţii proiectului care presupune:analiza de piaţă, analiza de eficienţă şi analiza de risc. În general studiul defezabilitate este o realizare internă a firmei, dar se poate apela la consultanţiexterni. Este posibil ca rezultatele şi concluziile sale să difere de cele ale analizelorf ăcute de băncile finantatoare. Chiar şi criteriile de acceptabilitate ale bancherilor(eligibitatea) pot să fie diferite de cele ale agentului declanşator. De aceeia trebuiesă se facă o analiza critică a proiectului în ideia că ar putea fi finanţat din surseexterne. La studiul de fezabilitate fiecare departament trebuie să-şi aducă aportul pedomeniul să de activitate: direcţia tehnică va analiza tehnologia aplicată, va evaluarezultatele exploatării, costurile de investiţii şi de exploatare, direcţia financiar ă va

evalua eficienţa proiectului, implicaţiile fiscale, direcţia juridică va studiaimplicaţiile legislative şi fiscale.Ultima etapă este decizia de acceptare sau de respingere a proiectului fiind

apanajul celui mai înalt nivel al managementului firmeiÎn diferitele faze ale ciclului de viată ale proiectului industrial intervin o

serie de factori (intervenanţii, actorii) care intr ă relaţii de conlucrare pe liniaimplementării şi exploatării proiectului.

Actorul principal, agentul declanşator al unui proiect este, de cele maimulte ori, o societate comercială existentă. Însă, pentru proiecte de anvergur ă se



impune nevoia de a se creea o entitate specifică al cărui singur activ este acel proiect iar fondurile alocate se adresează numai finanţării acestuia.

Acţionari

Contract de acţionariatAcţionariat

Contract de construcţie Convenţie de credit(loan agreement)

Contract de subantrepriză

Figura 3.2

O astfel de structur ă în teoria şi practica internaţională poartă denumireade: Societe Projet sau Societé ad hoc (fr) sau Special Purpose Vehicle “SPV”,

Special Purpose Company “SPC” Shell Company (engl). Centrul decizional esteîndeobşte o entitate juridică creată pe baza unui contract de acţionariat încheiatîntre diver şi acţionari; persoane fizice sau juridice. Este posibil ca nu toţii acţionariidintr-o societate să participe la proietului respectiv, din motive financiare,comerciale sau reglementare, deşi pot să deţină păr ţi la societatea “ad hoc” nouînfiinţată.

Alături de promotori şi societatea ad hoc, execuţia proiectului implică existenţă unui antreprenor - constructor sau a unui grup de constructori legaţi deadministratorul proiectului printr-un contract de construcţii. Acesta poate să subcontracteze păr ţi din proiect cu subantreprenori de specialitate care preiauanumite obligaţii specificate de execuţie, inclusiv riscurile aferenete.

Un alt actor principal este finanţatorul, cel care asigur ă finanţarea proiectului. Pentru proiecte de anvergur ă finanţarea se poate face printr-un sindicat bancar (Eurotunelul a necesitat un credit de 85 mild.franci francezi, la o valoaretotală a proiectului de 100 mild. franci francezi, asigurat de un sindicat format dincca. 220 bănci din diverse ţări.). Relaţiile sale cu administratorul de proiect suntlegiferate printr-o Convenţie de Credit ce cuprinde toate dreptruile şi obligaţiile

păr ţilor. În etapa de exploatare structura actorilor se schimbă semnificativ.Agentul declanşator, o firmă existentă sau Societatea de proiect poate să exploateze

Acţionari

Societate “Proiect”

Shell Com an Societé Pro et

Antreprenor Finanţator (sindicat bancar)lenders

Subantreprenori



ea însuşi noua instalaţie, caz în care va trebui să angajeze personalul necesar.Darexploatarea se poate realiza şi printr-un intermediar, o societate de exploatareexistentă şi recunoscută, pe baza unui contract de exploatare.sau de o filială a

promotorului.Alegerea modului de exploatare depinde de complexitatea tehnică şi de

amplasamentul proiectului. De pildă, dacă promotorul are o filială în ţara în care saimplementat proiectul aceasta va fi a priori aleasă pe post de societate deexploatare.

Funcţionarea proiectului presupune aprovizionarea cu materii primemateriale, utilităţi, de la furnizori şi livrarea de produse către clienţi.

Shareholders’ agreement Contract de acţionariat Pacte d’actionnaires

Actionariat

Contract de furnizare Contract de cumpărareContrat de fourniture Contrat d’achatSupply contract Purchase contract

Contract de exploatare şi de întreţinere Convenţie de creditOperation & maintenance agreement loan agreement

Figura 3. 3

Vor fi încheiate deci, în aval contracte de furnizare cu furnizori în amontede vânzare cu clienţii. În majoritatea cazurilor finanţatorul este implicat încontinuare în viaţa proiectului asigurând finanţarea exploatării printr-un contract latermen.

2. Proiecte de gestiune a serviciilor publice – au în vedere asumarea decătre societăţii de drept privat a gestiunii unui serviciu public. Este un procesdecizional diferit decât precedentul deoarece intervine un nou actor entitatea

publică” care este iniţiatoarea ofertei (appel d’offres, tender offer) sau, mai generalal unei consultări. Cronologic, procesul de lansare a unui astfel de proiect poate să fie descompus în trei faze.

Prima fază constă în lasarea ofertei/consultaţiei de către entitatea publică care poate să fie: Statul,un oraş, un grup de localităţi,etc. Prin caietul de sarcinitrebuie să se precizeze: natura serviciului, data limită de r ăspuns, ce trebuie

AcţionariShareholders

CLIENTI(Purchasers)(Acheteurs)

FURNIZORISuppliersFurnisseurs

Societate”PROIECT”Societé ProjetShell Company

FINANTATOR lenderes

OPERATOREx loitant



respectate de fiecare candidat, alte exigenţe specifice de formă sau de fond, cum arfi; tipul de montaj juridic avut în vedere; delegarea serviciului public sub formă deconcesiune sau convenţii de construcţie şi exploatare distincte. Pentru anumiteservicii publice nu sunt acceptabile anumite moduri de remunerare, ceea ce

presupune un anumit aranjament financiar. De pildă,o uzină de apă potabilă sau o

centrală termică pot face obiectul unui contract de concesiune dar nu şi o uzină detratare a deşeurilor menajere căci redevenţa pentru tratare este “versee par l’usagera la collectivite et non directement a l’explotant”. Delegarea unui astfel de serviciu

public în Franţa de tratare a deşeurilor menajere face obiectul unui montaj care senumeşte “bail emphyteotique administratif avec convention d’exploitation nondetachable”, iar în vorbirea anglo-saxonă se spune un aranjament BOT (Buil-Operate-Transfert/Construieşte, exploatează şi transfer ă) sau BOOT (Build-Own -Operate- Transfert/Construieşte, posedă, operează şi transfer ă). Obiectivul entităţii

publice este de a atrage intreprinderi de renume. Pentru a nu avea prea multe ofertede studiu, poate să facă o preselecţia a candidaţilor cărora li se va îmâna caietele

de sarcini şi care pot deci să liciteze(bid)A doua fază în care candidaţii îşi elaborează/pregătesc propriile oferte.

Acestea vor fi în funcţie de exigenţele si gradul de precizie cerut prin caietul desarcini. In genral ele trebuie să cuprinda un borderou de preturi si un model decontratct care stabileste exigenţele şi relaţiile dintre ofertant şi entitatea publică. Nutrebuie să fie neglijate şi eventualele exigenţe ale viitorilor finanţatori atât în ceeace priveşte conţinutul contractului de concesiune cât şi al rentabilităţii economice.Devine inevitabil ca să prezinte structura de finanţare pe care se bazează candidatulla concesiune.

Ultima fază constă în desemnarea câştigătorului ofertei care se face de

către entitatea publică care a lansat oferta.Principalele domenii în care se pot realiza astfel de proiecte sunttransportul în comun, uzine de apă potabilă sau de epurare, de tratare a deşeurilormenajere, reţele şi centrale termice etc.

Proiectul de concesiune de serviciu public (BOT Project) presupune deci

prezenţa unui actor nou şi important “concedent”. Prin definitie este o entitate publică care, în funcţie de domeniu, poate fi: guvernul (pentru construcţia uneiautostr ăzi cu plată), consilul local al unei localităţi.

Concurs de oferte Elaborare de oferte Selecţia /nominalizarea



Pact d’actionnaires Contract de concesiuneConcession agreement

Acţionariat Contrat de concesion

Contract de construcţie Convenţie de credit

Subcontratct

Figura 3.4

Aceasta caută sa delege executarea unui serviciu public unui concesionar o

firmă privată sau mixtă.Relaţia dintre cei doi, în urma concursului de oferte selegiferează printr-un contract de concesiune care cuprinde ansamblul deobligaţiunii ce revin părtilor atăt de natur ă cantitativa cât şi calitativă. De exemplu:

pentru o instalaţie de tratare a deşeurilor menajere contratctul trebuie să prevadă cantitatea minimă de deşeuri pe care colectivitatea locală se angajează să pună ladispoziţie (pentru ca exploatarea sa fie rentabilă), normele ecologice ce trebuierespectate(de emisie de gaze, calitatea şi conţinutul resturilor solide), modul şi

preţul de livrare a deşeurilor etc. Normele în domeniu executării serviciilor publicetrebuie să fie severe şi responsabilitatea concedantului nu dispare odată cuîncheierea acestui contract. De aceea derularea contractului înseamnă executareaserviciului cade în sarcina concesionarului dar concedantul îşi arogă dreptul decontrol de bună execuţie a serviului pe toată durata de serviciu. Deci concedantulnu este şi nu trebuie să devină un simplu figurant. Din contra semnatura sa poate să aibă mare influienţă asupra repartizării riscurilor şi a structurii aranjamentuluifinanciar propus de finaţator.

ACTIONARI(Shareholders)

ENTITATE PUBLICA(Public Autority)

SOCIETATE CONCESIONARA(Societé concessionaire)

(Concessionary)

FINANTATOR lenderes

CONSTRUCTOR

Subantreprenor



3. Proiectae legate de exploatarea bog ăţ iilor naturale reprezintă oîmbinare a particularităţilor celor două tipuri prezentate mai sus, deoarece deşi nuimplică nici o responsabilitate de serviciu public totuşi relaţiaconcedant/concesionar este cel mai adesea prezentă. Ele se refer ă la dezvoltarea şiexploatarea de către o societate privată a unor bogăţii naturale (petrol, gaze,

minerale utile) ale unui stat.În cadrul acestor proiecte avem o combinare a unei faze de tip indutrial în

timpul căreia firm aprivată îşi asumă riscul de succes în căutările sale şi în caz desucces urmează faza in care entitatea publică acordă societăţii industriale dreptul deexploatare a rezultatelor cercetărilor f ăcute în schimbul unei redevenţe.

Exemplul cel mai concludent este cel de explorare a unui câmp petroliersau de gaz. Într-adevăr, mijloacele financiare şi tehnice necesare explor ăriisubsolului unei zone descurajează cel mai adesea statul să faca el însuşiinvestigaţii. În consecinţă, marile grupuri petroliere, pe baza unor studii profundede geologie şi istorie a zonei, sunt dispuse să facă aceste explor ări pe riscul lor.

Statul le acordă sau se angajează să le acorde concesiunea în cazul în careexplor ările sunt fructuoase. Costul de explorare este suportat în întregime de firmaexploratoare, contractul de concesiune prevăzând un partaj la producţie (sistemulroyalties de exemplu) între concedant şi concesionar. Exploatarea se poate realizaşi de entitatea publică ân colaborare cu un profesionist în domenuiu la care se poateimplica şi sectorul bancar.

Unui program de dezvoltare bine articulat, poate fi detaliat într-un portofoliu de proiect, care pot să se afle,sau nu, în relaţii de intercondiţionare.Dinacest punct de vedere relaţiile dintre proiecte pot fi; de compatibilitate sau deincompatibilitate tehnic-constructivă şi funcţională.

1. Proiecte incompatibile sunt acele proiecte care, din punct de vederetehnic-constructiv se exclud reciproc deoarece îndeplinesc aceleaşi funcţiuni.Exemplul cel mai concludent, în acest sens, sunt variantele unui proiect deinvestiţii care se deosebesc între ele din punct de vedere al soluţiilor tehnologiceadoptate, al soluţiilor constructive sau de amplasament,etc dar care, în final,servesc aceluiasi scop pentru care s-a realizat proiectul. Adoptarea uneia dintrevariante exclude în mod automat posibilitatea realizarii concomitente a celorlaltevariante în cadrul proiectului respectiv.

2.

Proiecte compatibile, (independente), sunt acele proiecte care, din punctde vedere tehnic-constructiv, se pot realiza simultan, f ăr ă ca să fie afectate performanţele unuia sau altuia. Singura problema care se pune in acest caz este deordin financiar, dacă agentul economic declanşator are capacitatea financiar ă necesar ă pentru realizarea simultană a mai multor proiecte. Dar şi în cazul

proiectelor compatibile sunt frecvente cazurile când între ele există o anumită interdependenţă în sensul că, acceptarea sau respingerea unui proiect poateinfluienţa decizia referitoare la un alt proiect. Proiectele aflate in această situaţie se



numesc proiecte contingentate. Dupa natura relaţiilor de contingentare dintre eledeosebim urmatoarele situaţii:

2. a. Proiecte complementare la care, din considerente de natur ă tehnică,comerciala etc, decizia privind un proiect influienţează automat decizia de adoptaresau de respingere cu privire la un alt proiect.De pildă, realizarea Combinatului

siderurgic de la Galaţi a condus în mod obiectiv la decizia realizării unui proiect deamenajare a unui port unde să poată fi operate nave mineraliere maritime, sau mairecent, succesul campaniei de lansare pe piaţa românească a produselor Coca-Colaau condus la ideia implementării unor proiecte de producţie ale acestei firme înRomânia.

Exemplele prezentate deşi sunt simple ele conduc la eforturi financiaresuplimentare. De aceea este recomandabil ca atunci când apar astfel de situaţii să se

procedeze la o grupare a tuturor problemelor (proiecte par ţiale), pentru putea fistudiate, ca un proiect complex, de mare anvergur ă şi care va creea premisele casă fie implementat în mod etapizat în funcţie de disponibilul de resurse ale

investitorului.

2. b. Proiecte contingentate în funcţie de criterii de eficienţă când, eficienţaunui proiect depinde de decizia de adoptare sau de respingere a unui alt proiect. Inacest cadru putem vorbi de contingentare pozitivă sau negativă în funcţie de modulcum se manifestă adoptarea sau repingerea unui proiect la nivelul eficienţei altui

proiect.Un proiect este întodeauna rodul iniţiativei unui agent economic

declansator. Acesta poate apar ţine sectorului public sau sectorului privat, organeale administratiei publice locale sau centrale, sau chiar unele organisme

internaţionale.Indiferent de agentul declanşator, trebuie subliniat că, mai ales în ţările încurs de dezvoltare, organele puterii publice joacă un rol major în implementarea

proiectelor de investitii. Deasemenea, proiectele ce care cuprind transfer detehnologie, în majoritatea cazurilor, au ca suport financiar o combinaţie de surselocale si str ăine. In astfel de situatii, proiectul trebuie să fie structurat pe două păr ţidistincte;

partea str ăină, care de obicei are ca obiect transferul de tehnologie şi estefinanţată în devize, de regulă din surse str ăine;

partea locală, care se va finanţa în monedă locală, din surse proprii ale

agentului economic declansator, sau din credite interne rambursabile tot înmoneda locală având ca obiect realizarea lucrarilor de construcţii, de geniucivil, echipamente curente etc.



3.3 Proiecte specifice colectivităţilor teritoriale

După cum am ar ătat anterior, activitatea aleşilor colectivilitătilor teritorialeare o delimitare spa

ţial

ă strict

ă; zona sau localitatea pe care o reprezint

ă şi sunt

mandataţi să o administreze. Eliminând activităţile curente specifice funcţiiloradministrative, preocuparea lor strategică se înscrie pe coordonatele amenajăriiteritoriului în vederea sporirii valenţelor sale economice, sociale, peisagistice,etc.

În comunităţile urbane moderne viziunea urbanistică tradiţională, bazată pe principiile zonării a fost treptat, treptat abandonată, deoarece s-a constatat că acondus la pierderea identităţii şi spiritului multor localităţi.

Până prin anii `60, problemele privind amenajarea teritoriului se rezuma lastabilirea destinaţiei generale a terenului pe baza unei previziuni mecanice astfel;

pe baza previziunilor demografice, privind tendinţele de creştere a populaţiei; sporul natural, imigraţie, emigraţie, se previzionau necesităţilede locuinţe, locuri de muncă, paturi de spital, număr de clase/şcoli, etc,

se calculau deficitele/execedentele prin compararea necesităţilor previzionate cu situaţia existentă la zi,

se transformau deficitele în necesar de suprafeţe iar alegerea amenajărilorse reducea la clădiri, locuri de muncă.Viziunea modernă se bazează pe spiritul de competiţie dintre între

localităţi, în acord cu exigenţele cetăţenilor electori. Proiectele administraţiei publice locale devin spirit şi tradiţie transformate în cifre şi structuri cartografice. Nevoia de promovare a imaginii localităţii are cel puţin patru temeiuri (tabelul 3.2).

Economice – atragerea întreprinzătorilor pentru implanturi de societăţi

comerciale, prin crearea unui climat propice competiţiei,

Tabelul 3.2

IMPLANTURIde unităţi

economice

REZIDENTA

OFERTAde servicii publice

OFERTAde locuri de

muncaOBIECTIVPromovat

- Portofoliu deactivităticomerciale

- Patrimoniulurban

- Instituţional - promăria

- Climat socialintern

REZULTAT

mizaaşteptată

-Competitivi

tateeconomică

- Identiate

- Mândrie

- Calitate

- Echitate

- Productivitate

- Motivare

TINTE principale

- Intreprideriaurohtone şistr ăine

- Gospodăriiindividuale

- Rezidenţi- Nerezidenţi

- Angajaţi vechi- Noi angajaţi



Reziden ţ iale - stimularea înfiinţării de gospodării individuale prin creareaunui cadru rezidenţial civilizat, caracterizat prin siguranţă şi confort, cu scopul de ainduce locuitorilor sentimente de ataşament teritorial şi imboldul pentru o viaţă colectivă dinamică.

Ofertelor de servicii publice care vor avea ca efect polarizarea asupra

regiunilor, localităţilor limitrofe.Atragerea de for ţă de muncă calificată cu un grad ridicat de instruire prin

creearea de noi locuri de muncă în cadrul funţiilor publice teritoriale.Activităţile cuprinse sub titlul generic de “amenajare a teritoriului” sunt

activităţi de tip proiect – antreprenoriale, cu ţinte bine conturate în timp şi spaţiucare necesită energii şi mijloace de acţiune specifice. Aceste activităţi le putemstructura astfel:

a) Macroproiecte – au arie de aplicare naţională şi ca exemplu putem da;schimbarea cursului monedei naţionale, introducerea impozitului pevenitul global, modificarea accizelor şi/sau taxelor vamale, ş,a,\

b) Microproiecte – au arie de aplicare strict localizată la nivel deamplasament al obiectivului vizat; unităţi de producţie, de prestăriservicii, elemente de infrastructur ă (poduri, şosele, str ăzi), instituireaunor impozite locale, ş.a,

c) Mezoproiecte – desf ăşurate la nivel de colectivitate teritorială; comună,oraş, aglomerare urbană fiind specifică procesului de dezvoltareeconomico-socială în profil teritorial local. Sunt proiecte intermediareîn raport cu primele două enunţate mai înainte ca mărime, câmp deaplicaţie, obiective, mijloace de implementare. Deasemenea ele prezintă şi unele aspecte particulare ce au impact asupra evaluării şi anume:

Obiectivele au grad ridicat de generalitate ceea ce crează dificultăţiîn evaluarea lor. De multe ori r ăspund unor nevoi subânţelese – scopul lor r ăspunzând

indirect unei cerinţe a cetăţenilor. De pildă, siatematizarea uneiintersecţii este impusă de gradul ridicat de risc în circulaţia rutier ă şi/sau pietonală şi r ăspunde nevoii cetăţenilor de a fi protejaţi.

Un grad ridicat de pionierat – fiind proiecte cu caracter de unicat.Chiar dacă se analizează două proiecte cu acelaşi obiectiv, dar peamplasamente/localităţi diferite, ele se vor diferenţia prin condiţiiletopometrice, hidrometrice, de mediu sau a tradiţiilor şi ambiţiilor

locale ce pot să difere semnificativ. Dihotomomia între; obiective – pe termen lung şi sancţiunileimediate deoarece sancţiunile au un caracter politic şi depind deciclul alegerilor,

Obiectivele proiectului au motivaţie colectivă iar decizia esteindividuală. Efectele deciziei privind soarta unui mezoproiect suntde două feluri; imediate ca impact social (crearea de locuri demuncă), de perspectivă ca impact socio-economic şi ecologic.



În cadrul mezoproiectului localitatea / zona trebuie privită ca:instituţie, teritoriu socio- economic, patrimoniu construit şi

patrimoniu peisagistic.

Trecerea de la ideia de proiect, la proiect ca aplicaţie în administraţia

publică, parcurge următorul flux (fig 3.5), în care identificăm câteva componenteesenţiale.

Proiectul oraşului (projet de ville) sau “planul strategic al oraşului – SchiţaDirectoare de Amenajare Urbană (SDAU)” sau în terminologia românească “Planul de urbanism general” (PUG), constituie expresia unei “ambiţii locale” denatur ă socio-economică care este motivată prin spirit şi tradiţia locului. Este genezaturturor proiectelor din zonă, economice sau noneconomice şi trasează atributelespecifice care individualizează localitatea faţa de rivalele sale.

Figura 3.5 Structura arborescentă a proiectelor de amenajare urbană

PLANUL STRATEGIC

( ambiţie socio – economică)PROIETCUL URBAN(principii de amenajare)

PROIECTUL AGLOMERARII (proiect comunal: o nouă viziune asupra SDAU)

PROIECTUL PRIMARIEI

(proiect de intreprindere)

AUDIT

CULTURAL

EVALUAREAASTEPTARILORCETATENILOR

PROIECTE DE CARTIER(proiect urban complex)

PROIECTE DESERVICII

PLAN DE FORMARE

PROGRAM PLURIANUAL DE INVESTITII SI FINANTARE



Proiectul urban (projet urbain) este transpunerea în practică a planuluistrategic al oraşului căruia, în conformitate cu ambiţiile enunţate i se confer ă osiluietă, o formă urbană care trebuie să fie în acelaşi timp estetică şi funcţională.

Între planul strategic şi proiectul urban este o legătur ă biunivocă; primul dă coordonatele strategice pe baza cărora se elaborează proiectul urban, iar acesta este

expresia concretă în profil teritorial al planuluistrategic. In mod tradiţional ele suntdouă lucr ări distincte dar, prin “Proiectul Lyon” s-a lansat o nouă manier ă deelaborare integrată “La nouvelle generation de SDAU”. Se elaborează o singur ă lucrare cu două componente distincte şi consecutive; argumentarea ambiţiei socio-economice şi expunerea de principii de amenajare. În acest mod, analiza opţiunilorstrategice este puternic argumentată prin expresii cartografice (schiţe, machete).Direcţiile de dezvoltare locală sunt prezentate într-o viziune concentrică; local,metropolitan, regional cu identificare polilor de atracţie.

Pentru ca această unică să fie şi un veritabil plan urban trebuie să conţină referiri explicite cu privire la păstrarea identităţii localităţii conjugând patrimoniul

material şi imaterial şi expunând măsuri de combinare a spaţiilor construite uspaţiile deschise; pieţe, parcuri, intersecţii.

Planul strategic acoper ă practic întreg teritoriul localităţii ţinând loc şi de proiect urban dacă referirile la destinaţia terenului exprimă intenţii de formă şi peisaj urban. Dar el poate fi completat cu planuri de detaliu pe ţinte precise; planulcirculaţiei urbane, programe zonale de locuinţe, etc.

Proiectul aglomer ării urbane a apărut ca o nevoie de a da o mai mareconcreteţe celor de mai înainte, în marile aglomer ări urbane. Dacă localităţile maimici pot fi tratate ca “monocomune” marile aglomer ări sunt “comună formată dincomune” cu zonări specifice; cartiere, sectoare, comune suburbane.

Proiectul primăriei (projet mairie) este forma detaliată de aplicare a proiectelor anterioare. Actorul principal al proiectului este instituţia primăriei,alături de care participă, cu competenţe şi responsabilităţi diferite, şi alţi actori;servicii specializate ale administraţiei publice prestatoare de servicii şi deinformaţii, personalităţi locale reprezentative în teritoriu agenţi economici privaţi,etc. În vederea implementării proiectului se stabileşte un Consiliu director (lamaîtrise d`ouvrage) format din exponenţii for ţelor reprezentative în teritoriu;consiliul local,patronat, sindicate, personalităţi ale vieţii culturale, universitare,artistice, ş.a. Acesta va conlucra cu Administratorul proiectului (la maître d`œuvre

– şeful de proiect) susţinut de echipa sa de proiect.

Prin grupe de studiu, administratorul realizează analize diagnostic pe temenominalizate, identifică şi evaluează punctele forte şi punctele slabe ale proiectului,iar prin instituţia consultanţilor se fac aprofundări de diagnostic. In paralel şi pe baza acestor materiale se întocmeşte o sinteză în cadrul unui consiliuştiinţific, unde se eidenţiază liniile strategice ale proiectului. Sinteza este supusă aprobării Consiliului director care, dacă va constata că au fost omise sau slabconturate unele opţiuni centrale care derivă din planul stategic al oraşului, vainterveni pentru a fi cupinse în spiritul proiectului.



Structura de proiecte prezentată succint constituie un sistem coerent ceurmăreşte ţinte / mize precise de interes public. În etapa de elaborare proeictul estesupus dezbaterii publice. Este prezentat cetăţenilor pentru a testa audienţa de carese bucur ă şi de a se beneficia de aportul constructiv al acestora. Locuitorii pot venicu un spectru foarte larg de iniţiative personale, de la probleme de spaţii verzi până

la promovarea de acţiuni economice.Concretizarea demersurilor strategice urbane în obiective concrete; lucr ări

edilitare, spaţii comerciale sau de agrement, unităţi lucrative este o intreprinderedificilă.

Geneza tuturor obstacoleleor este faptul că trebuie să se stabilească şi să sematerializeze o ambiţie socio-economică într-un mediu antagonic, plurivalent.Oraşul este nu numai un conglomerat uman, ci şi unul de interese; sociale,economice, politice care nu trebuie să fie ignorate de factorii locali de decizie.

Din punct de vedere socio- economic la nivel de colectivitate teritorială există doi mari poli de interes; întreprinzătorii vor agreea acele linii strategice care

vor contribui la crearea mediului propice afacerilor într-un context operaţional decompetitivitate şi eficienţă şi locuitorii care sunt mai mult interesaţi de acelemăsuri care vizează îmbunătăţirea calităţii vieţii, promovează spiritul desolidaritate socială, securitatea individului şi a proprietăţii. În marea majoritate acazurilor opiniile celor două tabere sunt divergente şi uneori dificilde conciliat.

Din punct de vedere politic, obstacolele apar datorită compoziţiei politiceeterogene a consiliilor locale, instabilităţii vieţii politice ce conduce la frecventeschimbări ale polilor de decizie. Riscul major este determinat de conflictul deatemporaliate între obiective şi sancţiuni. Soluţia de aplanare este compromisulcare să ducă la asocierea participativă a tuturor for ţelor politice, economice în

cadrul instanţei decizionale – consiliul director al proiectului, vis a vis de o ideieunanim acceptată.Tot ca un obstacol în realizarea proiectelor este şi faptul că mandatul

aleşilor este limitat la ciclul electoral (patru ani), interval în care sunt presaţi de probleme curente în regim de urgenţă. In această situaţiedemersul cu caracterstrategic poate să fie blocat din lipsă de timp sau de reţinerea de a angaja un viitorîndelungat, uneori de 20 – 30 ani cât este ciclul de viaţă al unui proiect deamenajare.

În concluzie, demersul antreprenorial este modul adecvat de acţiune lanivelul colectivităţilor locale, prin care se rezolvă sarcinile ce intr ă în competenţa

aleşilor locali. Pentru a avea mai multe şanse de succes ei terbuie să ţină cont deurmătoarele aspecte.Consiliul local/municipalitatea trebuie să aibă o corectă şi completă viziune

asupra mijloacelor şi posibilităţilor de acţiune ce le stau la dispoziţie. Pentruaceasta trebuie să posede un inventar al avuţiei patrimoniale, a specifictăţiitradiţiilor şi culturii locale.

În al doilea rând trebuie să se schimbe mentalitatea cu privire la raporturilecu cetăţenii. Aceştia trebuie trataţi ca persoane responsabile care caută sau ofer ă soluţii la una sau alta din problemele personale sau ale comunităţii. Este un client



al serviciilor publice care tot mai greu acceptă mediocritatea şi noncalitatea. Inacest context etica în serviciile publice devine factor de succes în lupta deconcurenţă tot mai prezentă şi în acest domeniu.

Şi nu în ultimul rând, este timpul demitizării poziţiei funcţionarului public,a agenţilor publici prestatori de servicii în raport cu cetăţenii. Mai buna servire a

acestora trebuie să devină deviza şi în acest sector iar demersul trebuie să fie participativ până la nivel de simplu executant la locul său de muncă.

3.4 Opţiuni strategice de implementare a proiectelor

Modul cum se execută un proiect depinde de structura organizaţională internă, de puterea economică şi de relaţiile sale cu mediul. In acest contextdistingem trei posibilităţi:

1. În regie proprie (faire a seul – a face singur). Este modul agreat în cazulunei opţiuni strategice concurenţiale de integrare, bazată pe efectul detalie,specifică perioadelor de expansiune economică.

Pe plan mondial politica “big is better”,politica anilor ’60 – ’70, pornea dela premiza că, mărimea intreprinderii este cheia reuşitei. In acea perioadă procesulde integrare a că pătat amploare deosebită sub cele trei forme ale sale; integraregeografică, integrare pe verticală (pe flux – de la materie primă la produs finit) şiintegrare pe orizontală (prin diversificarea portofoliului de activităţi în domenii maimult sau mai puţin înrudite). De ex: Firma Matra acoper ă şi azi domenii dintre celemai diverse ca: aeronautică, electronică industrială, armament, automobile,comunicaţii etc.

Creşterea complexităţii proceselor solicită cunoştinţe (savoir faire/knowhow) şi experienţă specifice care, împreună cu creşterea vitezei de reacţie arezultatelor cercetării ştiinţifice au f ăcut ca filosofia “big is better” să se perimeze,azi este înlocuită din ce în ce mai mult de filosofia “leger et reactiv”. Azi, dar şi înulrimele decenii ale secolului trecut se constată că, menţinerea stării de excelenţadevine tot mai scumpă, chiar şi numai pentru activitatea profesională de bază.Menţinerea standardului în mai multe sectoare devine tot mai dificilă, chiar şi

pentru marile interprinderi. Economiile de scar ă, efect al integr ării, sunt anulate decapacitatea de reacţie tot mai scăzută a marilor conglomerate.

Filosofia actuală “leger et reactiv“ se traduce în practică prin procedee de

externalizare (delocalizare) care în esenţa înseamnă “a executa cu sau prin parteneri”. Sunt două moduri de aplicare a externalizării.2. Sistem mixt de execuţie a proiectelor (faire avec – a face cu) este o

formă de parteneriat sau de cooperare specifică strategiilor de aliantă. Teoria curbeide experienţă15) demonstrează că, adevărata performanţă se poate atinge doar înactivitatea profesională de bază, unde se poate acumula experienţă astfel încât să

15) Boston Consulting Group – Perspective sur la strategie de l`entreprise. Homes et Techniques,1970.



conducă la sporirea volumului de producţie. Este cunoscut faptul că după perioadede expansiune se ajunge la stări de criză când intreprinderile îşi restrâng activitateala profesia de bază şi este în situaţia de a-şi dezvolta legăturile cu parteneri deafaceri. Logica spune că unei strategii de expansiune îi va urma deci o strategie dealianţă caracterizate prin coabitarea între cooperare şi concurenţă între parteneri.

3.

În antrepriză (faire faire /impartition - a face cu un partener) se bazează pe relaţia clasică client – furnizor. Corespunde unei concepţii strategice tip“plasă”când firma intr ă într-un sistem de relaţii de parteneriat reglementate princontracte de concesiune, madat, francisă.

3.4.1 Forme specifice de externalizare în serviciile publice

Aşa cum am mai ar ătat, delegarea de gestiune în serviciile publicecorespunde din punct de vedere organizatoric, traducerii în practică a opţiunilorstrategice: a face cu partenerul (faire avec) sau a face în antrepriză – la partener

(faire faire). A executa de către partener ( faire faire) se concretizează îndomeniulserviciilor publice sub formă de concesiune şi de arendă, dar este posibil să întâlnim şi forme derivate ca: adminstrare (gerancé), mandatare regie autonomă locală (régie intéressée), sau prin practica subcontractanţilor.

1. Concesiunea este modul cel mai folosit pentru gestiunea serviciilorPublice. Se caracterizează prin faptul că, o persoană publică (concedantul)încredinţează unei alte persoane liber alese (concesionar) execuţia unui

proiect/serviciu pe o durată limitată. Relaţia dintre cei doi are trei elementecarcateristice:

Figura 3.6 Schema logică de alegere a strategiei de externalizare

STABILIREA DOMENIILORDE ACTIVITATE STRATEGICA

ANALIZA DIAGNOSTIC PE

SEGMENTE

DEFINIREA ŞI IERARHIZAREA

OBIECTIVELOR ALESILOR

EVIDENTIEREA ECARTURILOR STRATEGICE

- Unde suntem ?

- Unde dorim să a un em ?

ALEGEREA

MODULUI DE

GESTIUNE



a) Remunerarea concesionarului se face pe baza taxei/redevenţei pe care oîncasează de la utilizatorul/consumatorul serviciului pubilc prestat. Nu se admintabateri de la acest principiu.

b) Riscurile exploatării revin concesionarului – ca atare este interzis caconcedantul (entitatea publică) să suporte din bugetul local pierderile din

exploatare. În acelaşi ţimp concedantul nu are voie să intervină în fixarea taxelor peservicii sub limita minimă de echilibru a balanţei exploatării.Uneori concedantul poate apela la garanţii de împrumut sau la subvenţii din parteacolectivităţii locale.

c) Obiectivul contractului este de interes general pentru comunitateateritorială. În context concesionarul, în realizarea obiectului contractului, esteobligat să respecte trei principii:

• Principiul continuit ăţ ii în sensul că funcţionarea serviciului trebuie să fie asigurată f ăr ă întrerupere conform orarului stabilit. Numai în caz defor ţă major ă sau la intervenţia entităţii publice concesionarul poate fi

pus în imposibilitatea de a respecta acest principiu.• Principiul adaptabilit ăţ ii presupune că serviciul prestat trebuie să fie în

permanenţă adaptat la cerinţele consumatorilor• Principiul egalit ăţ ii înseamnă acces liber neîngr ădit al tuturor

locuitorilor la serviciul prestat.2. Arenda difer ă de concesiune prin modul de recuperare şi de tratare a

sarcinilor de investiţii. Remunerarea se face sub formă de redevenţă pe carefermierul o varsă colectivităţii în contul cedării dreptului de folosire a uneiinstalaţii şi se deduce dintariful pe care acesta îl percepe de la utilizatori. In schimb,colectivitatea preia sarcinile de investiţii, mai ales cele iniţiale, pe care fermierul nu

are sursele financiare de realizare.3. Regie autonomă este o formă de gestiune delegată în care colectivitatea

însarcinează o entitate privată să facă să funcţioneze un serviciu public, subresponsabilitatea financiar ă a entităţii publice (de ex: regiile de apă, de gaze,electricitate).

Intreprinderea desemnată administrează serviciul,execută lucr ăèile curenteşi asigur ă interfaţa cu utilizatorii.

4. Administrare însemnă asigurarea funcţionării unui serviciu contra uneisume forfetare ce nu depinde de rezultat, şi ca atare gerantu nici nu este consultat lafixarea tarifelor.

5.

Mandat este o relaţie în care entitatea publică (mandantul) dă prerogative mandatarului să facă ceva pentru şi în numele lui. A executa cu partenerul (strategie mixtă de tip “faire avec”) are forme

specifice de concretizare al căror numitor comun este că cei doi parteneri –entitatea publică şi întreprinzătorul privat, acţionează împreună. Astfel de relaţii de

parteneriat sunt: societăţile/intreprinderile comerciale locale, societăţi mixte locale,asociaţii.



1. Societate comercial ă local ă este o formulă de asociere prin carecolectivitatea locală înţelege să participe la un proiect de prestări de servicii publiceîpreună cu o entitate privată f ăr ă ca să mai intervinăşi alţi actori. Această relaţie

presupune un parteneriat strâns în care specialiştii celor două păr ţi colaborează laîndeplinirea obiectivelor declarate. Este un mod de a accede la informaţia tehnică şi

de management a agentului privat de către entitatea publică.Dar, întreprinzătorul privat poate să se teamă că, odată încheiat procesul de

transfer de cunoştiinţe, el va fi exculs din asociere. Iar ca o măsur ă de precauţie vafi interesat pentru un contract pe o perioada foarte lungă. Deasemenea, un partenerspecializat va practica discontinuitatea tehnologică (informaţie fragmentată) camăsur ă de securitate. În acest fel el îşi va menţine în permanenţă un avanstehnologic prin activităţi de cercetare – dezvoltare. Unii specialişti au stabilit chiarun anumit cod de conduită bazat pe opt reguli16) în astfel de strategii de alianţă:

Planificare şi iar planificare;

Acordă încredere în funcţie de interesul tău;Anticipează stările conflictuale;Defineşte clar liderii;Flexibilitate;Acomodare cu diferenţele culturale;Orchestrarea transferurilor de tehnologie;Lecţii de for ţă în faţa partenerilor.

2. Societate economică mixt ă local ă sunt societăţi anonime la carecolectivităţile locale deţin pachetul majoritar de acţiuni şi al căror scop social

corespunde competenţelor acestora respectiv, realizarea de activităţi de interesgeneral.Deci, Consiliul local trebuie să deţină mai mult de 50% din capitalul

subscris, numărul de administratori care o reprezintă în Consiliul de Administraţiesă fie majoritari şi aceştia sa fie în propor ţie majoritar ă aleşi dintre aleşii locali carereprezintă comunitatea teritorială.

Obiectul social de activitate trebuie să fie de interes general şi trebuie să seînscrie în cadrul competenţelor colective locale. El poate acoperi mai multedomenii de activitate. Colectivitatea locală nu poate face parte din societate dacă aceasta nu are ca obiect de activitate un domeniu din aria lor de competenţa. In

general sunt două mari domenii în care se pot înfiinţa socităţi mixte: construcţii şiamenajări, deşi şi în aceste domenii se pot face concesiuni sau contracte de mandat.3. Asocia ţ ie - delegare neformalizată – este o asociere f ăr ă forme

contractuale şi o delegare asociativă. Este modul specific de cooperare întreregiuni, judeţe. La nivel de localitate asocierea este adecvată pentru activităţisportive, culturale şi sociale. Asocierea este purtătoare de mari riscuri de natur ă

politică, finaciare şi chiar penale.

16) McCollins Timoty, Doorlay L Thomas – Les alliances strategiques. InterEdition



3.5 Folosirea graficelor reţea în planificarea

şi urmărirea realizării proiectelor

Execuţia oricărui proiect de investiţii se afla sub presiunea a doi factori;

timpul şi costul. Pentru administratori, dar şi pentru ceilalţi actori participanţi la proiect, respectarea duratelor de execuţie şi a consumurilor de resurse; umane,materiale, financiare, tehnice,etc sunt preocupări permanente pe parcursulexecuţiei. Dar pentru aceasta ei au nevoie de instrumente şi tehnici adecvate, atât

pentru corecta dimensionare a parametrilor de timp şi de resurse cât şi pentruurmărirea şi controlul lor ulterior pe şantier.

Modelarea procesului de execuţie se bazează pe o tr ăsătur ă specifică a proiectelor şi anume că; execuţia lor este o structura complexa de activităţi aflateîntr-o intercondiţionare tehnologic-constructivă specifică. Activităţile/sarcinile ceconcur ă la realizarea proiectului se caracterizează prin:

•

sunt identificabile cu un anumit rol în derularea proeictului -neexecutarea unei activităţi poate avea ca efect perturbarea execuţiei, atermenului de finalizare sau poate compromite obiective de calitate saude cost;

• sunt strict delimitate în timp, având un început şi un sfâr şit clare;• sunt consumatoare de resurse; materiale, financiare, umane, de timp

caare au un anumit cost şi sunt disponibile în anumite limite;• orice activitate este legată de cel puţin o altă activitate printr-o relaţie de

anterioritate care, din punct de vedere tehnologic arată că nu poateîncepe chiar dacă numai una din activităţile anterioare (precedente) nu

este terminată – eventualelesuprapuneri par ţiale sunt admise în anumitecondiţii.

Activităţile care concur ă la execuţia unui proiect sunt de trei feluri: propriu zise – care consumă resurse şi timp; aşteptări – care consumă numai timp (de ex: perioada de maturare a

berii, a betoanelor etc); fictive – care nu consumă nici timp nici resurse ci sunt doar

condiţionării tehnologice între anumite activităţi din primele două categorii.

Aceste particularităţi favorizează modelarea economico-matematică a

procesului de implementare a proiectelor. Cele mai adecvate modele dereprezentare a acestui proces sunt graficele de tip “Gantt” şi graficele de tip reţea

bazat pe teoria grafurilor.Se înscriu în clasa de modele de tip “Analiza DrumuluiCritic” (modele tip ADC),ce se rezolvă prin algoritmi specifici. Principalele

probleme ce se pot studia pe baza acestor modele se pot grupa astfel: Analiza timpului prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor cu

privire la durata de execuţie a proiectului,rezervele de timp ale fiecăreiactivităţi înscrise în grafic,identificarea activităţilor care formează drumul critic etc.



Analiza resurselor unde se are în vedere reglarea intensităţiiconsumului de resurse pe durata de execuţie,cu sau f ăr ă respectareaunor condiţii restrictive specifice – în special analiza priveşte resursele“problemă” pentru investitor,

Analiza costurilor are în vedere; optimizarea cheltuielilor totale

(studiul funcţiei cost/durată ), controlul costului total în vederea prevenirii depăşirii nivelului proiectat al cheltuielilor, utilizarea optimă a fondurilor. Analiza costului optim se impune în urmăroareleîmprejur ări: este necesar ă scurtarea duratei normale de execuţie şi trebuie să se

cunoască costul aferent scurtarii acesteia cu un anumit interval, considerente de ordin economic impun găsirea acelei durate de

execuţie care corespunde unui cost minim.

3.5.1

Preciz ări metodologice privind operarea cu graficul re ţ ea

Pentru a înlesni înţelegerea metodologiei de lucru în graficele reţea, cureprezentarea activităţilor pe arce, se impun cîteva precizări privind tehnicareprezentării activitătilor şi parametrii ataşaţi necesari realizării proiectului.

In funcţie de condiţionările de ordin tenologic – constructiv activităţile au oreprezentare (pe arcele grafului) succesiv, succesiv-paralelă, de precedenţă sauanterioritate, independente, etc.

an

a1I aij a j1

a2I a j2

Figura 3.7

aij ≠ an activităţi succesiv paralele – care nu se condiţionează reciproca1I< aij activitatea a1i precede imediat activitatea aij , cele două

activităţi se află în relaţii de precedenţă a j1 > aij activitatea a j1 este ulterioar ă activităţii aij

Orice activitate în graf (aij) este definită prin: durată (dij), eveniment/nod deîncepere (i), eveniment/nod de terminare (j). Intre cele două evenimente, se înscrieactivitatea pe un arc, a cărui lungime nu este condiţionată de durata activităţii pecare o reprezintă.

i



La rândul sau fiecare eveniment este caraterizat prin două termene:

al evenimentului de începere a activităţii - ti ,

termenul minimal evenimentului de terminare a activităţii - t ̀j ,

al evenimentului de începere a activităţii - Ti , termenul maxim

al evenimentului de terminare a activităţii - T ̀j

a ij

dij

Între termenele evenimentelor există următoarele relaţii:

t ̀j = tI + dij , respectiv; TI = T ̀j - dij

în care:ti = termenul minim al evenimentului de început(i) care este egal cu

drumul de lungime maximă pornind de la nodul iniţial al grafului până la nodul “i”;

T ̀j = termenul maxim al evenimentului de terminare (j) care este egal cu

drumul de lungime minimă de la nodul final al grafului până lanodul “j”.

a ij dij

Corespunzător,activitatea cuprinsă între cele două evenimente/noduri vaavea următoarele termene:

tij = termenul minim de începere a activităţii “aij” şi care este egal cutermenul minim al evenimentului de începere “i”;

t`ij = termenul minim de terminare al activităţii “a ij” care este egal cutermenul minim de începere (tij) plus durata activităţii (dij).

t’ij = t ij + d ij

i

ti Ti t’ j T’ j

i

tij Tij t’ij T’ij



în care:T’ij = termenul maxim de terminare a activităţii “aij” care este egal cu

termenul maxim al evenimentului de terminare (T’ j ),Tij = termenul maxim de începere al activităţii “aij” care este egal cu

termenul maxim de terminare minus durata activităţii,

Tij = T’ij - dij

Existenţa celor patru termene conduce la ideia de rezerve de timp ataşateactivităţilor. Astfel fiecare activitate poate să aibă patru tipuri de rezerve:

1. Rezerva total ă de timp este intervalul de timp cu care se poate măridurata activităţii,f ăr ă ca durata totală a proiectului să fie depăşită. Se obţinescăzând din termenul maxim de terminare a activităţii termenul minim de începere

plus durata:

RTij = T’ij - ( tij + dij ) .

Activitaţile care au rezerva totală nulă sunt activităţi critice, formânddrumul critic. Orice modificare a duratelor acestor activităţi atrage după sinemodificarea duratei totale de execuţie a proiectului.

Consumul rezervei totale a unei activităţi necritice, criticizează toateactivităţile anterioare şi ulterioare aflate pe acelaşi drum complet cu acea activitaterespectiv, conduce la formarea unui nou drum critic.

2. Rezerva liber ă este intervalul maxim de timp cu care se poate măridurata unei activităţi f ăr ă ca prin aceasta să se mărească durata drumului critic şi

f ăr ă să se anuleze rezervele activităţilor ulterioare. Se obţine scăzând din termenulminim al evenimentului final (t’ j) suma dintre termenul minim de începere aactivităţii şi durata acesteia:

RLij = t’ j - ( tij + dij)

Consumarea rezervei libere a unei activităţi criticizează activităţile precedente.

3. Rezerva intermendiar ă este intervalul maxim de timp cu care se poatemări durata unei activităţi astfel încât să nu se depăşească durata drumului critic şisă nu se anuleze rezervele activităţilor precedente.Se obţine scă zând din termenulmaxim de terminare a activit ăţ ii, suma dintre termenul maxim al evenimentului deînceput a activit ăţ ii şi durata acesteia.

RI ij = T’ ij - ( Ti + d ij )



4. Rezerva sigur ă este intervalul de timp a cărei cosumare nu are nici omodificare în graf. Se obţine ca diferenţă intre termenul maxim de terminare aactivităţii şi suma dintre termenul maxim al evenimentului final şi durata activităţii:

RSij = t’ij - (TI + dij)

Dacă prin calcul rezultă valori negative se considera egală cu zero.Drum complet în graf este succesiunea de activităţi care porneşte din nodul

iniţial şi se sfâr şeste în nodul final al grafului.Drum critic este drumul complet de lungime maximă – este succesiunea

de activităţi f ăr ă rezerve de timp ,au rezerva totală egală cu zero.Aflarea soluţiilor la problemele enunţate anterior este posibilă printr-un

proces laborios,interdisciplinar care,în opinia mea poate fi etapizat astfel:elaborarea grafului, analiza timpului, analiza resurselor, şi analiza costurilor.

3.5.2 Elaborarea graficului re ţ ea

În esenţă această etapă poate fi detaliată astfel: Pasul I Delimitarea procesului care face obiectul studiului. Necesitatea

acestui pas rezultă din faptul că,implicit se va defini tipul de graf cu care se vaopera. Reamintim că structura unui proiect poate fi reprezentată astfel:

Reprezentarea tabelar ă este o formă primar ă de prelucrare şi aranjare ainformaţiilor care va servi ulterior procesului de analiza respectiv, transmiteriidatelor pe calculator.

Reprezentarea matricială este o formă mai evoluată dar are dezavantajul caare un format voluminos, uneori chiar şi pentru memoria unui calculator.

Reprezentarea grafică are avantajul simplităţii şi flexibilităţii fiind uninstrument util în mâna specialiştilor, dar mai ales a practicienilor.Deşi unii autori stabilesc patru tipuri de reprezentare în reţea noi vom simplifica ladouă moduri esenţiale: - reţele tip “CPM” în care structura proiectului estereprezentată printr-o reţea cu activităţile pe arce şi reţele “MPM” în careactivităţile sunt reprezentate pe noduri. În acelaşi context trebuie să ar ătăm că grafurile se pot diferenţia şi după gradul de sintetizare şi ca atatare avem:graf integrat (graf sinteză,generalizator) care modelează ansamblul uui sistem

tehnic complex,de mare amploare,care serveşte nivelelor de decizie superioare. Inacest graf o activitate oarecare poate fi ulterior descompusă în activităţi simpleformând un graf detaliat.

Graf detaliat în care activităţile definesc lucr ări simple,ce nu se mai potdescompune. El constiutuie instrumentul cel mai eficace în mâna executanţilordirecţi pentru coordonarea şi conducerea operativă a lucr ărilor pe şantier.

Pasul II Identificarea şi definirea activităţilor care intr ă în structura procesului studiat. Gradul de detaliere a lucr ărilor este determinat de scopul urmăritşi de nivelul de decizie pe care-serveşte.



Pasul III Stabilirea interdependenţelor tehnologice dintre activităti(relaţiile de precedenţă). Presupune, ca de altfel şi pasul anterior, o bună stă pânire atehnologiei de construcţie adoptate, a caracteristicilor tehnic-constructive ale

proiectului, ceea ce îi confer ă un pregnant caracter tehnic. Pasul IV Stabilirea duratelor de execuţie a fiecărei activităţi şi/sau a

consumului de resurse supuse studiului. Orice activitate are o durată de execuţie şiconsumă anumite resurse. Nu este exclus să includem în graf aşa numitele“activităţi fictive” ale căror durate sunt nule (ele exprimă doar condiţionăritehnologice), sau activităţi care deşi au durată nu sunt consumatoare de alte resurse(de exemplu: perioada de maturare a betonului).

O altă problemă ce trebuie rezolvată se refer ă la certitudinea duratelor.Spunem că lucr ăm în regim determinist atunci când precizia de calcul a durateloreste ridicată (metoda CPM), şi în regim probabilistic când duratele sunt variabilealeatoare, imprecise, incerte. În acest caz durata unei activităţi este evaluată printrei estimări: pesimistă, probabilă şi optimistă, pe baza cărora se calculează o

durată medie. Analiza timpului în această situaţie trebuie completata cu ocomparare a duratei totale a proiectului astfel obţinută, cu durate prestabilite prinalte metode sau cu durate normative.

Pasul V Construcţia graficului reţea când se impune respectarea unorreguli privind arhitectura grafului (trasarea, orientarea şi numerotarea arcelor şinodurilor arcelor).

O arhitectur ă aparte prezintă graficul calendaristic cu evidenţierearezervelor libere de timp. Principiul călăuzitor de construcţie a sa constă înareprezenta drumului critic pe orizontală astfel că, pe abscisă se obţine durata totală de execuţie a proiectului. Activităţile necritice vor fi reprezentate sub formă

arborescenta în funcţie de nodurile lor de începere şi terminare. Orientarea arcelorse face de la stânga la dreapta.Din cele prezentate rezultă că această etapă are un caracter preponderent

tehnic. Paşi respectivi nu pot fi parcur şi decât printr-o cosultare şi conlucrare permanentă într-un colectiv interdisciplinar de de economişti şi tehnicieni(arhitecţi,proiectanţi,constructori,instalatori,etc).

3.5.3 Planificarea activit ăţ ilor (analiza timpului)

Având în vedere scopul acestei analize prezentat anterior, vom parcurgesistematizat paşi necesari ai metodei CPM - rezolvarea grafică (prin căsuţe). Acestalgoritm operează cu termenele evenimentelor, spre deosebire de rezolvareatabeler ă unde se operează cu termenele activităţilor.

Pasul I Se ataşează fiecărui nod al grafului câte o căsuţă cu două rubrici:cea din stânga pentru termenul minim, iar cea din dreapta pentru termenul maximal evenimentului.

Pasul II Pe baza relaţiilor dintre evenimente/noduri prezentate anterior setrece la calculul termenelor minime ale fiecărui eveniment. Se porneşte de la nodul



iniţial al grafului, startul lucr ărilor de implementare a proiectului, spre nodul final,terminarea lucr ărilor de execuţie, pe drumul de lungime maximă.

Pasul III Se calculează termenele maxime, plecând în sens invers procesului adică de la nodul final spre nodul iniţial pe drumul de lungime minimă.

Pasul IV Se identifică activităţile critice prin calculul rezervelor totale de

timp. Succesiunea lor formează drumul critic, iar termenul maxim al nodului finaldin graf reprezintă durata drumului critic respectiv durata de execuţie normală a

proiectului. Putem spune că această durată nu este un optim, ci o durata de execuţieîn condiţii normale, stabilită ţinând cont de condiţiile concrete ale şantierului.

Dacă este nevoie se poate face o reevaluare a parametrilor de timp calculaţianterior,printr-o analiză de senzitivitate. Se poate pune în evidentă modul cum suntafectaţi aceştia de eventualele modificări a duratelor unor activităţi,cauzate defactori endo sau exogeni procesului de implementare.Deasemenea ori de câte orieste nevoie actualizarea parametrilor se poate face operativ şi sugestiv în acelaşitimp.

Metoda PERT serveşte aceluiaşi scop urmărit prin analiza timpului însă este oprabilă atunci când stabilirea duratelor activităţilor se face cu un grad scăzutde certitudine (sunt imprecise). In aceste condiţii, fiecărei durate aflate în această situaţie i se ataşează trei durate; optimistă (aij), pesimistă (bij) şi probabilă (mij)carte se determină pe baza opiniilor exper ţilor. Se stabileşte apoi durata probabilă (dij) cu ajutorul formulei;

6

b4ma ijijij ++=ijd

Cu ajutorul duratelor medii ataşate activitţăilor se determină în modul

expus mai sus drumul critic şi durata medie de execuţie a proiectului “ d ”. Aceastase compar ă cu o durată etalon, sau se procedează la analiza statistică, admiţând că durat de execuţie are o repartiţie normalăformalizată matematic cu ajutorulfuncţiei;

F(x) = ∫∞−

−−

x d z

z

e22

)(

2

1σ

µ

πσ

Pentru verificarea teoremei limită centrală se calculează indicatoriistatistici:

• abaterea medie pătratică σ =6

a- ijijb,



• dispesia σ2 =6

ijij ab −

•

factorul de probabilitate; z = ∑2

nd-

ij

pd

σ .

Factorul de probabilitate “z” se compar ă cu factorii de probabilitate din prinşi în tabelul probabilităţilor funcţiei Laplace.

Dacă valoarea corespunzătoare este sub 0,25 înseamnă că programul estefoarte strâns existând riscul ca activităţile să nu se poată executa în termenelestabilite. Dacă probabilitatea este mai mare decâţ 0,6 este un program lejer,activităţile au rezerve mari de timp. Un program corect evaluat trebuie să aibă o

probabilitate în jur de 50%.

Ca rezutatele obţinute cu metoda PERT să aibă un grad de semnificaţieridicat, trebuie ca lungimea drumului critic să aibă un ecart mai mare de 15% faţă de oricare alt drum complet din graf.

Sintetizând, putem afirma că, aplicarea metodei PERT presupune parcurgerea următorilor paşi:

estimarea duratelor; optimistă, pesimistă, probabilă pentru fiecareactivitate;

calcularea duratelor medii probabile; se determină indicatorii statistici; abaterea medie pătratică şi dispesia

pentru fiecare activitate; se calculează parametrii de timp; termenele minime şi maxime,

rezervele de timp, durata medie probabilă de execuţie; se calculează factorul de probabilitate “z” şi se extrage din tabela de

calcul a repartiţiei normale probabilitatea de realizare a duratei planificate, stabilindu-se intervalul de siguranţă a execuţiei.

Aflarea duratei normale de execuţie (lungimea drumului critic) şi iniţiereaunor măsuri de reducere are o conotaţie economică clar ă concretizaţă în economiide investiţii, reducerea pierderilor din imobilizări pe durata de execuţie, creştereaveniturilor din vânzări prin devansarea momentului punerii în funcţiune

Economia de investiţii este obţinută pe diferenţa de timp dintre duratanormală “d” şi durata recalculată “dr ” la acele bugete de cheltuieli care depind de

timpul de execuţie (cheltuieli generale, amortismente etc).



3.5.4 Analiza resurselor

Este o problemă complexă de tip combinatoriu, rezolvabilă prin diversemodele ; analogice, funcţionale, euristice, sau de programare liniar ă. Sunt preferatemodelele euristice deoarece ofer ă soluţii acceptabile în timp util, fie că se rezolvă manual sau cu tehnica electronică de calcul. Analiza resurselor se realizează avândca obiective:

a) Nivelarea resurselor (resource liveling) când, având în vedere condiţiaobligatorie de respectarea termenului final – egal cu lungimea drumului critic, seurmăreşte programarea activităţilor în timp astfel încât “diagrama (profilul)necesarului de resurse pe duratatde execuţie să fie cât mai uniformă (aplatizată)” cusau f ăr ă respectarea unor limite sau profile predeterminate.

b) Alocarea resurselor care în funcţie de condiţiile ce se cerrespectate,poate să fie abordată în două moduri:

b. 1. Programarea resurselor (resources scheduling) când, având un

disponibil dat de o anumită resursă al cărei profil nu poate fi modificat se cere, să se găsească “cea mai scurtă durata de execuţie în cadrul căreia profilul necesaruluisă nu depăşească pe cel al disponibilului”. De aici deducem că, lungimea drumuluicritic nu este o restricţie rigidă şi deci este posibil ca, în urma aplicării algoritmuluide programare, durata programului de execuţie să se schimbe, să fie mai mare decâtlungimea drumului critic stabilit anterior.

b. 2. Alocarea resurselor (resources alocation) când se urmăreşte la fel”încadrarea consumului de resurse într-un profil obligatoriu de disponibil dar ,se

pune condiţia obligatorie de respectare a lungimii drumului critic (durata programului de execuţie rezultată din analiza timpului) .Pentru atingerea scopului

propus, în această situaţie se admite creşterea intensităţii consumului de resursă peunitatea de timp la unele activităţi din graf.

În cotinuare vom prezenta sistematizat procedeul “Burgess Killebrew” denivelare a consumului de resurse care urmăreşte minimizarea sumei pătratelordiferenţelor dintre profilul ideal (de obicei o linie paralelă cu axa timpului) şi

profilul necesarului de consum a resursei supuse analizei.

∑ i2Dmin ,

în care:

DI

= (pc - pI) diferenţa dintre profilul calculat “pc” şi profilul ideal “pc”d = durata normală de excuţie – egala cu lungimea drumului critic.

Se poate trece la analiza timpului numai dacă etapele prezentate anterior aufost trecute. Paşi analizei privind nivelarea resurselor pot fi rezumaţi astfel:

Pasul I Se identifică resursa care, din motive obiective ce privescinteresele economice ale investitorului, trebuie supusa analizei. Se calculeează intensitatea medie de consum pe unitatea de timp (consum mediu orar sau zilnic)corespunzătoare fiecărei activităţi.



Pasul II Se construieşte graficul Gantt, într-un sistem de axe de coordonateunde; pe abscisă se înscrie durata de execuţie (lungimea drumului critic), iar peordonată se trec în ordine descrescătoare activităţile ce compun graful - aproape deorigine aflându-se ultima activitate.

Se reprezintă fiecare activitate prin segmente de dreapta de lungime

corspunzătoare duratei lor de execuţie, cărora li se ataşează (sub formă de linie punctată), rezerva liber ă de timp(fig…..).

Pasul III Se trasează profilul necesarului din resursa studiată care secompar ă cu profilul ideal aşteptat,conform criteriului adoptat.

Pasul IV Dacă diferenţa este inacceptabilă se trece la procesul derearanjare a activităţilor în graficul Gantt, în limita rezervelor libere de timp alefiecărei activităţi. Practic se începe rearanjarea cu ultimele activităţi din graf.Activităţile cu rezerve de timp se pot deplasa în funcţie de necesităţi (se potîntârzia), astfel încât să se obţină un efect benefic asupra profilului resursei.

După ce se parcurge integral procesul de rearanjare, stabilindu-se noile

poziţii în graf ale activităţilor, se trasează noul profil şi se compar ă cu profilulideal. Procesul se reia până când profilul obţinut este acceptat.

3.6 Tipologia relaţiilor dintre principalii actori

ai proiectului

Adoptând o viziune simplificatoare a procesului de implementare a unui proiect de investitii, putem spune ca relaţia dintre proprietarul proiectului (viiorul beneficiar) şi antreprenorul-furnizor de bunuri şi servicii pentru investiţii se poate

asimila cu un simplu act de vânzare cumpărare. Cumpăr ătorul – viitorul proprietaral obiectivului care se edifică, cumpăr ă de la unul sau mai mulţi furnizori-antreprenori utilaje, instalaţii, cladiri sau chiar o unitate de producţie completă gatasă intre în exploatare. Între cele două păr ţi se stabileşte o relaţie contractuală devânzare-cumpărare care se caracterizează prin transfer de proprietate în schimbulunei plăţi.

Cumpăr ătorul are obligaţia de a prelua produsul, care constituie obiectulcontractului, de a plăti preţul convenit.

Furnizorul este obligat să livreze ”produsul” capabil sa funcţioneze şi să dea garanţiile de rigoare pentru vicii ascunse sau de evicţiune.

Însă, în practică problemele sunt mult mai complexe, mai ales în cazul proiectelor de amploare şi\sau de mare complexitate tehnică când beneficiarul de proiect este pus în situaţia de a intra în relaţii contractuale cu mai mulţi furnizorispecializaţi pentru execuţia anumitor păr ţi de proiect pentru care au calificareanecesar ă.

În plus, asigurarea documentaţiei tehnice de proiect, coordonarea şiurmărirea desf ăşur ării lucr ărilor pe şantier revin în sarcina proprietarului. Şi pentruaceste activităţi el poate încheia relaţii contractuale cu firme specializate (de

proiectare şi consultanţă).



Fiecare parte contractantă are obligaţia de a respecta clauzele propriuluicontract, de a suporta consecinţele nerespectării lor. Dacă întampina greutăţi ce nu ise pot imputa, cu alte cuvinte, nu decurg din activitatea proprie, consecinţele le vasuporta coordontorul, în speţă proprietarul. De pilda, dacă apar necorelări înexecuţie ce derivă din vicii ale documentaţiei tehnice de proiect (documentaţie

avizată şi acceptată de proprietar) consecinţele nu sunt imputabile executantului.De obicei investitorul, din lipsă de timp sau de calificare, caută sa restrângă

sfera relaţiilor în procesul de execuţie a proiectului la câţi mai puţini parteneri. Înacest sens el va cauta să găsească acei executanţi care să preia execuţia a unoransambluri mari de proiect, aceştia având libertatea de a încheia subcontracte deexecuţie cu agenţi specializaţi pe execuţia unor păr ţi specifice de proiect.

De exemplu, un antreprenor îşi asumă sarcina de executare a unui obiect deinvestiţii din cadrul proiectului (o hala de productie complet dotata, dar el încheiecu o firmă specializată în lucr ări electrotehnice un contract pentru ca aceasta să execute toate lucr ările de profil în cadrul acestui obiect de investiţii.

Tendinţa dusă la extrem este de a avea un singur partener care să-şi asumetoate sarcinile de realizare a proiectului, la termenele şi la parametrii tehnico-constructivi specificaţi. Acest tip de relatie numita “la cheie” (clé en main) esteideală dar în practică, de multe ori din cosiderente independente de voinţaîntreprinzătorului, este greu dacă nu imposibil de realizat. Să ne gândim, laconstrucţia unei centrale nucleare, la care fabricaţia ,montajul, probele inclusivasistenţa tehnică şi garanţiile sunt activităţi care nu pot fi încredinţate decât unuifurnizor specializat, urmând ca celelate lucrari oarecum clasice să le execute un altantreprenor sau producator de echipamente comune.

În practica investiţionala au aparut forme evoluate de relaţii între partenerii

la inplementarea unui proiect, pornind de la interesele şi limitele de competenţa aleinvestitorului:a) Proiect la cheie în manier ă clasică (le projet “cle en main clasique”)

presupune stabilirea unei relaţii simple, prin care întreprinzătorul achiziţioneaza unechipament de producţie,o masina,o instalatie completa,limitată doar la forma saconcret materială. Nu se prevede livrarea de elemente necorporale ale investiţiei,iar serviciile intelectuale sunt limitate la o documentaţie strictă privind conţinutul,

planul sau macheta produsului (de exemplu: achiziţionarea unui automobil).Furnizorul are obligaţii reduse la a pune la dispoziţia cumpăr ătorului, prin

transfer de proprietate, a echipamentului însotit de documentaţia tehnică necesar ă,

şi să de garanţiile necesare. Exploatarea şi riscurile aferente, asigurarea utilităţilorcad în sarcina cumpăr ătorului proprietar. Pentru un sistem tehnic productiv saucomercial, furnizorul va asigura, proiectarea, execuţia şi punerea în funcţiune aacestuia.

Beneficiarul proiectului, agentul economic declanşator al actuluiinvestiţional, are obligaţia de a asigura baza de date pentru fundamentarea

proiectului, să preia obiectivul când este terminat printr-un act de receptie, să achitecontravaloarea acestuia şi să respecte prescripţiile de exploatare prevazute încontract.



Este o relaţie ”rece” între cei doi actori principali ai proiectului. De aceia poate duce la rezultate nefavorabile, mai ales în cadrul proiectelor cu transfer detehnologie, dacă între cei doi există un decalaj semnificativ de pregătire tehnică.In consecinţă, acest tip de relaţie este recomandabil numai între parteneri care au

pregatire şi competenţe tehnologice similare sau în cazul unor proiecte de mică

anvergur ă şi/sau de complexitate tehnică scazută.

b) Proiect la cheie în manier ă încarcat ă (projet “cle en main lourd”) are la baza o relaţie între cei doi actori principali mai complexă, în sensul implicării mai profunde a furnizorului în viaţa proiectului.

Este o relaţie care se naşte pornind de la conştientizarea proprietarului de proiect de propriile-i limite din punct de vedere al pregătirii sale tehnologice.

Furnizorul (antreprenorul) îşi va asuma prin contract sarcina de a pune ladispoziţia beneficiarului, instrumentul tehnic de producţie, gata de funcţionare,

precum şi o serie de servicii suplimentare. În general, proprietarul îi va solicita sa-i

acorde asistenţă tehnică de specialitate, precum şi să facă pregătirea personaluluiautohton de exploatare.

Obligaţiile beneficiarului de proiect sunt cele enunţate anterior, numai că apare în plus, implicarea personalului propriu de exploatare în operaţiunile deîncercare, punere în funcţiune şi atingerea parametrilor de performanţă .

Prestaţia furnizorului, aşa cum am mai ar ătat este mai complexă. Incă dinfaza de concepţie-proiectare el trebuie să se preocupe de problemele de personal, să elaboreze programul de selecţie, calificare-formare a personalului autohton deexploatare, să elaboreze organigrama detaliată, fisa posturilor de lucru,etc. Aceasta

pe lângă celelate sarcini referitoare la execuţia proiectului.

Transferul de proprietate între cei doi parteneri are loc odata cu recepţia preliminar ă, recepţia definitivă a obiectivului realizat fiind un simplu act caremarchează sfâr şitul perioadei de garanţie mecanică a echipamentelor. La recepţia

preliminar ă proprietarul ia act de limitele sale tehnice de exploatare a noii unităţi de productie. În continuare, va trebui sa acţioneze în aşa fel încât în cel mai scurt timpsă le elimine pentruca, în cel mai scurt timp, obiectivul sa func ţioneze la parametriitehnico-economici proiectaţi, în condiţii de exploatare de catre personalulautohton..

Avantajul acestui tip de relatie este conferit de profesionalismul cu care se prestează serviciile de asistenţă tehnică, formarea personalului autohton de

exploatare de catre celalalt actor principal al proiectului - furnizorul. De aicidecurge însă şi inconvenientul principal şi anume faptul că, furnizorul se angajează doar în execuţia serviciilor dar nu îşi asumă şi r ăspunderi cu privire la reuşita lor.

c) Proiect venit/profit asigurat (projet “produit en main”) presupune orelaţie contractuală între cei doi actori principali ai proiectului prin care

proprietarul se asigur ă de colaborarea calificată a furnizorului pe o preioadă mailungă de timp respectiv, până când este convins ca exploatarea noului obiectiv cu



personal de exploatare local se înscrie în criteriile de performanţă prevazute în proiect.

Este o relaţie strânsă în care furnizorul ader ă la obiectivele şi le-a propus proprietarul/promotorul de proiect. El se angajează să execute un sistem tehniccomplex apt să producă la parametrii cantitativi şi calitativi specificaţi în

documentatia tehnico - economică de proiect în condiţii de exploatare exclusivă cu personal local.Ca atare, încă din faza de concepţie el trebuie să asigure şi să garanteze o concepţie avansată, modernă a proiectului, să dea soluţii de adaptare aacesteia la specificul local.

Tabelul 3.3

Tipul recepţieiContract la cheie

(cle en main)

Contract venit in mana

(produit en main)

PROVIZORIE

(RP)

- livrarea capacitatii de productie- transfer de proprietate- transfer de risc tehnic

- probe de performanta executatede personalul furnizorului

- livrarea capacitatii de productie- transfer de proprietate- operatiuni de

performanta(cantitative şicalitative) executate de

personalul furnizorului

DEFINITIVA(RD)

furnizorului

RD = RP + PGM (12 luni)RD - receptie definitiva facuta

dupa expirarea perioadei degarantii mecanice(PGM)ainstalatiilor si utilajelor delucru

PGM =1 an.

RD = RP +PGM- operatiuni si incercari de

perforaţă cantitativa sicalitativa a instalatiilor delucru executate de personalul de executie local in prezenta

DE SFARSIT DE GESTIUNE

INITIALA(RSG)

RSG=RD+DGIDGI - durat gestiunii initială(cca

36 de luni) - operatiuni de performanta a instalatiilorde lucru executate de

personalul local, - transfer de risc tehnic

Sursa: Salem M, Sanson M.A., Les contrats”cle en main”et les contrats “produit en main”,

Technologie et vente de developpement,Paris, Librairies techniques, l979.

În faza de execuţie va r ăspunde de realizarea tuturor lucr ărilor la parametrii

cantitativi şi calitativi, va asigura utilităţile necesare funcţionarii normale a noiicapacităţi de producţie, va da garanţiile de rigoare cu privire la execuţie şiexploatare.

În cazul acestui tip de relaţie, receptia provizorie probează doar capacitateateoretică de funcţionare normală a instalaţiilor de lucru în condiţii de exploataresub supravegherea personalului furnizorului.

Receptia definitivă este momentul forte când trebuie să se demonstreze că obiectivul poate funcţiona la parametrii proiectati, dacă este exploatat de catre

personalul de executie al beneficiarului.



După acest moment se stabileşte o perioadă de”gestiune iniţiala”de până la36 de luni. În cadrul acestei perioade, furnizorul trebuie să facă dovada ca,formarea şi pregătirea personalului local de execuţie, asistenţa tehnică şi celelateservicii intelectuale acordate conform clauzelor contractuale, au fost corectexecutate şi instalaţiile de producţie funcţionează la parametrii proiectaţi f ăr ă vre-o

intervenţie a personalului sau. Această perioadă se încheie cu recepţia de sfâr şit degestiune când are loc şi transferul de risc tehnic.

d) Proiect piaţă asigurată (projet “marche en main”) este definit de orelaţie mai complexă între cei doi principali actori ai proiectului, în cadrul căreiaexecutantul\furnizorul îşi asumă şi obligaţii de comercializare a produselor.

Este o relaţie recomandabilă atunci când beneficiarul de proiect dispune deo piaţă a produsului inferioar ă volumului de producţie proiectat, nu cunoaşte sau nu

poate penetra singur pe noi segmente de piaţă, în special pe pieţele externe. Acesttip de relaţie apare şi atunci când beneficiarul nu are capacitatea financiar ă

necesar ă susţinerii efortului investiţional cerut de proiect, cerând sprijin de lafurnizor (credit de furnizor) şi obligaţia o va rambursa din vânzarea producţieiobţinute.



Întrebări test

1. Care este diferenţa dintre activităţile tip”proiect şi activităţiletip”operaţie”?

2. Ar ătaţi care sunt tr ăsăturile şi obiectivele specifice proiectelor?

3. Cum clasificaţi proiectele după finalitate?

4. Explicaţi diferenţa dintre un proiect industrial (de intreprindere) şi un proiect de servicii publice?

5. Ce este o societate “Proiect” şi prin ce se caracterizează?

6. Cum explicaţi compatibilitatea şi incompatibilitatea între proiecte?

7. Elemente de fundamentare a imaginii localităţii în practica proiectelor deservicii.

8. Caracteristicile mezoproiectelor – proiecte la nivelul colectivităţilorteritoriale.

9. Care sunt obstacolele în implementarea proiectelor din administraţia publică?

10. Ce opţiuni strategice există în implementarea proiectelor?11. Forme de externalizare a proiectelor administraţiei publice în varianta

“faire faire”.

12. Forme de externalizare a proiectelor administraţiei publice în varianta“faire avec”.

13. Definiţi şi caracterizaţi paarametrii activitătilor în reprezentarea pearce.

14. Care este rolul rezervelor; totale şi libere în analiza timpului?

15. Explicaţi parametri şi paşii metodei PERT.

16. Care este diferenţa dintre contractul la cheie în varianta clasică şi învarianta încărcată?



4.1 Ciclul de viaţă al proiectelor

Un proiect de investiţii are o dinamică specifică pe un interval de timpdeterminat care constituie ciclul său de viaţă. Proiectul este rezultanta unui proces

complex, transpunerea sa în practică realizându-se prin activităţi şi sarcini care auurmătoarele caracteristici: sunt identificabile şi joacă un rol bine definit în viaţa proiectului, ceea ce

înseamnă că, orice anomalie de ordin calitativ sau cantitativ în execuţiaunei activităţi se poate reflecta negativ prin compromiterea sau

prejudicierea obiectivelor proiectului, fiecare activitate are un început şi un sfâr şit bine determinat, orice activitate este consumatoare de resurse (materiale, umane, de timp),

fiecare dintre acestea având un cost şi o anumită disponibilitate. orice activitate/sarcină este legată de cel puţin o altă activitate /sarcină

printr-o relaţie de anterioritate (de precedenţă) care, din punct de vederetehnologic, arată că, ea nu poate să înceapă dacă şi numai una dintre aceleactivităţi cu acre este în relaţii de anterioritate nu este terminată (osuprapunere par ţială este acceptată în anumite condiţii lucru fiind stabilită specialişti avizaţi în tehnologia aplicată).Determinarea duratei ciclului de viată a proiectului are două motivaţii: Evaluare şi analiza a oportunităţii şi eficienţei proiectului prin care se

fundamentează din punct de vedere economic decizia de investiţii, Gestiunea implementării proiectului respectiv; programarea, urmărirea şi

controlul execuţiei lucr ărilor.În primul caz este vorba de o abordare economică când proiectul este

tratat prin prisma modului cum acesta va contribui la realizarea scopurilor care austat la baza ideii de proiect. In acest context sunt realizate elementele necorporale;studii, rapoarte şi alte documente ce înglobează eforturi intelectuale considerabile(investiţia intelectuală a proiectului). În principal este studiat prin metode specifice,influenţele asupra situaţiei economice şi financiare a promotorului, sau impactul în

plan economic şi social la nivel macro sau mezoeconomic. Din această cauză,ciclul de viaţă începe cu ideea de proiect şi se încheie cu dezinvestiţia, prindezafectare sau cesiune. Perioada pe care se obţin efectele, estimate în faza

preinvestiţională (economice, sociale etc.), este numită perioada de viaţa utilă (de

Gestiunea elementelor

necorporale ale ciclului de

viaţă al proiectelor



exploatare) a proiectului, indispensabilă în derularea analizei economice şifinanciare.

Luând drept criteriu de definire, specificul activităţilor ce se derulează pe parcursul ciclului de viaţă a proiectului, acesta se poate împăr ţi în trei etapesemnificative. Subliniem că, etapizările care se fac, au un caracter mai mult

metodologic, având menirea de a delimita cât mai bine locul şi rolul diferiţiloractori (intervenanţi) în cadrul proiectului, precum şi pentru face o riguroasă determinare a structurii şi intensităţii consumului de resurse investiţionale. In

practică limitele între etape sunt de cele mai multe ori difuze existând posibilitateareală de suprapuneri pe anumite intervale (de exemplu; detaliile de execu ţie serealizează cel mai adesea concomitent cu execuţia propriu-zisă a proiectului)

Etapa de concep ţ ie (preinvestiţională) care constituie pasajul între ideie şiacţiune. Este perioada în care se dezvoltă o idee de proiect, căreia i sefundamentează necesitatea, oportunitatea şi eficienţa, în cadrul unei documentaţiispecifice.

Raport de fezabilitate

Dosar de concepţie

Ideia de Dosar de realizare Proiect

Proces verbal deDecizia de terminare a lucrărilor

continuare Decizia de Proces verbal realizare de recepţie

Deschiderea lucr ărilorTransfer în expl.

Figura 4.1 Jaloane şi documente în ciclul de viaţă al proiectului

Este o etapă ce se finalizează prin studii, proiecte, licenţe, caiete de sarcini,etc., când sunt preponderente activităţile intelectuale ce vor constitui cea mai mare

parte a imobilizărilor necorporale. De aceea, în această etapă consumul de resursefizice este redus, şi sunt antrenaţi acei actori sau organisme care concur ă lafundamentarea şi adoptarea deciziei de a investi, la definirea concepţiei tehnic-constructive şi funcţionale a proiectului; întreprinzător - beneficiarul de proiect,

proiectant, producător – furnizor de echipamente, organe de sinteză, organe ale puterii publice locale şi/sau centrale etc.

Studii preliminare

Concepţie

Definire

Execuţie proiect

Punere în funcţiune



2. Etapa de implementare (execuţie) în care creşte rolul factorilor ceconcur ă la transpunerea în practică a proiectului, iar consumul de resurse fiziceinvestiţionale este maxim în raport cu celelalte etape.

Ea se desf ăşoar ă conform prescripţiilor din documentaţia tehnico-economică de proiect elaborată în etapa anterioar ă şi este perioada de timp în care

resursele alocate sunt transformate pe şantier, în elementele materiale concrete aleviitoarelor capacităţi de producţie sau de folosinţă.

Durata etapei de realizare a proiectului prezintă interes deosebit din punctde vedere al mărimi sale, al consumului de resurse şi nu în ultimul rând, al corelăriiacţiunii actorilor şi coordonării lucr ărilor. De aceea nu trebuie privită ca simplă însumare a duratelor activităţilor ce concur ă la implementarea proiectului, care sedesf ăşoar ă succesiv sau simultan.

Durata de execuţie se studiază cu ajutorul modelelor matematice specificeteoriei grafurilor sau cu ajutorul graficului Gantt. Aceste modele sunt de un realfolos pentru conducerea operativă a lucr ărilor de proiectare şi execuţie.

Cele două etape prezentate au multe puncte comune şi sunt dificil dedepartajat în practică. Obiectivul lor comun este de a se crea premisele necesarerealizării scopului urmărit prin realizarea proiectului de exemplu; pentru oinvestiţie de expansiune scopul proeictului este de a se construi o nouă capacitatede producţie , o secţie, un atelier, o instalaţie etc.

Legend ă:d = durata de execuţieDe = durata de exploatareI = investiţii CF

Q = valoarea producţieiC = cheltuieli de producţie

m0 m1 m2

d DE

n

Figura 4.2 Durata de viaţă a proiectului

Curba care caracterizează din punct de vedere economic ciclul de viaţă economică a proiectului este curba de evoluţie a cash flow-ului (figura 4.2).

În procesul de realizare a proiectului, anasamblul construcţiilor,instalaţiilor amenajărilor de teren pe amplasamentul ales, este numit generic degestionării proiectului “obiectiv de investiţii”. În funcţie de amploarea şicomplexitatea proiectului, şi din nevoia de a se asigura o bună corelare şi



coordonare a activităţilor pe şantier, obiectivul se poate împăr ţi în “obiecte deinvestiţii”.

Un obiect de investiţii este un element structural al obiectivului, binedefinit şi delimitat spaţial şi funcţional (atelier, secţie, depozit), care poate să-şiîndeplinească funcţiunile pentru care a fost creeat în mod autonom, dacă i se

asigur ă utilităţile necesare; energie, apă, combustibil etc.3. Etapa de exploatare, în literatura de specialitate mai este numită şi

“durata de viaţă utilă”, este perioada în care se obţin, eşalonat, rezultatele utilescontate. Durata de viată utilă a proiectului nu trebuie sa fie confundată cu duratade amortizare contabila a investiţiei. Investiţia este subiect al procesului deamortizare, prin depreciere care, din punct de vedere contabil, se constată şi seevidenţiază prin diminuarea valorii sale în timp. Această diminuare este rezultatuluzurii, prin utilizare sau datorită progresului tehnic - prin obsolescenţă. Deci, din

punct de vedere contabil, durata de viaţă a investiţiei este acel interval de timp încare imobilizările se amortizează complet şi de regulă este stabilit prin acte

normative. Astfel, în cazul amortizării liniare, clădirile se amortizează în 20-25 ani,echipamentele de lucru, utilajele în 10-15 ani, materialul rulant în 5 ani etc.

Durata de viaţă utilă (perioada de exploatare/funcţionare) a proiectuluistabileşte analizând mărimea următoarelor durate ce caracterizează un sistemtehnic:

A. Durata fizică a activelor imobilizate (echipamente, clădiri etc) - care se poate determina relativ exact, pe baza caracteristicilor tehnico-constructive şi seexprimă în timp de funcţionare (ore, ani, etc.). Prin modele adecvate, luându-se înconsiderare cheltuielile de întreţinere şi reparaţii şi valoarea reziduală (derevânzare), se poate stabili o mărime optimă a acestei durate.

B. Durata de via ţă tehnologică este determinată de ritmul schimbărilortehnologice în domeniul respectiv de activitate. Mărimea sa exprimă “intervalul detimp dintre momentul punerii în funcţiune a echipamentelor/tehnologiei şimomentul estimat al apariţiei pe piaţă a unui nou echipament/tehnologie cuaceleaşi caracteristici funcţionale dar cu performanţe tehnice superioare”. Apariţiaacesta creează nevoia de schimbare a vechiului utilaj demodat, de slab randamentchiar înainte de expirarea duratei sale fizice de funcţionare.

C. Durata de via ţă a produsului este perioada de succes comercial a produsului fabricat sau perioada de exploatare economica a unui zăcământ, etc.Această perioadă este importantă, mai ales în cazul proiectelor specifice pe produs

(cariere, exploatări forestiere, miniere ş.a) unde instalaţiile nu pot fi reconvertite ladispariţia produsului pentru care s-a realizat proiectul.În unele situaţii se poate vorbi şi de o durată în sens juridic. Este vorba de

proiecte a căror funcţionare este reglementată prin acte juridice de exemplu: oinstalaţie va funcţiona atât timp cât este prevăzut prin acordul de licenţă,

prelungirea sa ulterioar ă este un act de voinţă al păr ţilor.Cea mai scurtă dintre aceste durate se considera durata de via ţă util ă a

proiectului, de obicei în procesul de evaluare economică se operează cu durate deoperare economică de 5 – 10 ani.



Într-o abordare tehnicistă/gestionar ă ciclul de viaţă al proiectului estecuprins între momentul apariţiei ideii de proiect şi momentul transferului înexploatare şi desfiinţarea echipei de proiect .

Terminarea execuţiei şi trecerea la etapa de exploatare constituie unmoment important în viaţa proiectului. Atunci are loc transferul de proprietate şi de

riscuri între executant/furnizor şi beneficiarul, viitorul proprietar. Pentru depăşireaacestui moment important se desf ăşoar ă o serie de lucr ări pregătitoare (cu

precădere în cadrul sistemelor tehnice complexe) cum ar fi: probe mecanice,rodajul mecanic în gol şi în sarcină, probe de performanţă tehnologică, recepţialucr ărilor de construcţii-montaj, apunerii în funcţiune şi respectiv a buneifuncţionari a echipamentelor şi instalaţiilor.

Finalizarea proiectului (L`achevement du projet/ Project completion) este onoţiune importantă pentru ca atunci se face trecerea de la faza de investiţie şi de cide tragere de surse la faza de exploatare ,deci de rambursare a datoriilor. Pentru aintroduce o logică în complexitateta acţiunilor şi sarcinilor specialiştii definesc mai

multe momente de terminare.Terminarea din punct de vedere fizic a instalaţiilor respectiv, finalizarea

construcţiei diferitelor elementelor structurale ale unei unităţi de producţie inclusivmontajul echipamentelor şi instalaţiilor de lucru şi deci finalizarea contractelorspecifice.

Finalizarea tehnică este declarată când ansamblul realizat funcţionează şireprezintă momentul la care: toate instalaţiile proiectului sunt terminate conformcriteriilor impuse prin contractul de construcţie, lucr ările efectuate sunt acceptatede beneficiarul proiectului/proprietarul, au fost obţinute toate autorizaţiile şi

permisele de funcţionare, testele tehnice f ăcute de exper ţi au fost trecute cu succes,

expertul emite către finanţator certificatul care atestă că toate condiţiile deconstrucţie, definite mai înainte, sunt realizate, finanţatorul acceptă certificatul primit de la inginerul independent.

Finalizarea din punct de vedere financiar nu poate fi declarată decât după finalizarea tehnică şi sunt îndeplinite anumite condiţii: primele rate onorate, contulde rezerve completat etc.

Termenul global de terminare este un concept specific cazurilor de proiectelegate. Finalizarea globală se va admite atunci când fiecare subproiect va fiterminat respectiv: finalizarea din punct de vedere tehnic a fost constatată, testeletehnice f ăcute de expertul tehnic pentru proiectele aval au fost trecute cu succes,

instalaţiile comune au fost terminate, restricţiile legate de protecţia mediuluiambiant au fost respectate, expertul tehnic, mandatat de Bancă, certifică respectareacondiţiilor de mai sus şi finanţatorul acceptă certificatul exper ţilor.

Din punct de vedere gestionar, în opoziţie cu activităţile de tip operaţie, proiectele prezintă două tr ăsături specifice importante pentru şeful de proiect:

Ireversibilitatea deciziilor de gestiune ceea ce poate avea consecinţedintre cele mai nefaste. De aceea este nevoie de o atentă documentare şi analiză antefactum pentru a se detecta toate consecinţele acţiunilor ce decurg din deciziile



luate şi de a lua toate măsurile de prevenire, în mod special prin reducereaintervalului de timp între decizie şi acţiune.

Risc sporit datorită faptului că proiectul este gestionat de regulă într-unmediu ostil cu factori exogeni de influenţă nu întotdeauna bine cunoscuţi.

În aceste condiţii este necesar ca şeful de proiect să stabilească o corelaţie

între nivelul de cunoştinţe despre proiect şi stadiul realizării sale. Pentru aceştia proiectul apare ca o interdependenţă între două procese:

a. un proces de explorare, de achiziţie de informaţii necesare reduceriiincertitudini,

b. un proces de acţiune, de decizie care reduce gradul de libertate /intervenţie asupra proiectului.

Ciclul de viaţă este caracterizat din punct de vedere gestionar estecaracterizat de evoluţia a două curbe, figura 4.3.

Pe măsur ă ce proiectul avansează în execuţie, creşte nivelul de cunoştinţe(curba A) şi implicit gradul lor de certitudine. In acelaşi timp, cu cât proiectul este

mai avansat, conform principiului ireversibilităţii, gradul de libertate (capacitateade acţiune) a deciziilor scade, deciziile cu privire la durate, la resurse consumate numai pot fi schimbate.

Pentru şeful de proiect, în aceste condiţii se pune problema de a găsiechilibrul între timpul de culegere a datelor (amonte) şi urgenţa cu care trebuie să-şi organizeze acţiunea (aval). Cu alte cuvinte, trebuie să urgenteze completarea

bazei de date, precum şi calitatea informaţiilor (curba A’) şi “amânarea” deciziilorcât mai aproape de momentul acţiunii (curba B’), conform principiului “aici şiacum”. În aval se va întârzia la maxim angajarea pe proiect a resurselor şi se vaurmări scurtarea duratei de execuţie a lucr ărilor. Se evită astfel imobilizările inutile,

şi se îmbunătăţeşte capacitatea de reacţie în faţa imprevizibilului(%) 100 %

Nivelul de cunoştiinţeB’ A despre proiect

A’

Capacitate de intervenţieasupra proiect

B

timp

CICLUL DE VIATA AL PROIECTULUI

Figura 4.3



Din punct de vedere economic această strategie se transpune în graficul deeşalonare a cheltuielilor de investiţii. Eşalonarea investiţiei pe durata de execuţieare influenţa major ă asupra eficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o

problemă care ţine mai mult de latura calitativă a procesului de proiectare, deexperienţă specialiştilor proiectanţi. Teoretic, avem trei curbe care reflectă

concepţii diferite privind eşalonarea.

c) b)

a)

timpd

Figura 4.4

a) eşalonare progresivă: I1 < I2 < …………. < Id , b) eşalonare constantă: I1 = I2 = …………. = Id ,c) eşalonare regresivă: I1 > I2 > …………. > Id.

Eşalonarea progresivă este cea mai eficientă deoarece creează premisaobţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este în acelaşitimp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurilecele mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care semontează în partea finală a execuţiei. Pentru ca premisa să devină realitate încă dinfaza de negocieri-contractări trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente

printr-o politică nefericită de aprovizionare. Eşalonarea regresivă este tocmai rodulunei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de prudenţă exagerată seface o aprovizionare în avans, uneori justificată dar de cele mai multe ori dintr-ogreşită concepţie managerială.



4.2 Conţinutul fazelor ciclului de viaţă al proiectelor

Definiţia dată de specialiştii Băncii Mondiale pentru un proiect productivgenerator de bunuri şi/sau servicii considerată cea mai completă arată că…” proiectul este un ansamblu optimal de ac ţ iuni cu caracter de investi ţ ii, bazat

pe o planificare sectorial ă , global ă şi coerent ă , gra ţ ie căruia, o combina ţ ie

definit ă de resurse materiale, umane genereaz ă o dezvoltare economică şi social ă

de o valoare determinat ă17)”.Elaborarea şi implementarea oricarui proiect este un proces ciclic format

din faze cu o succesiune şi etapizare logic prestabilite, care interconditionează reciproc. În linii mari, reamintim că ciclul de viaţă al unui proiect are trei marisubcicluri; preinvestiţional, investiţional şi operaţional.

Schema generală de analiză a ciclului de viaţă (se refer ă la elementelenecorporale/intelectuale), cuprinde 6 (şase) faze17), a căror dezvoltare pe etape,depinde de anvergura şi/sau importanţa proiectului. Deşi nu difer ă mult de schemafolosită de exper ţii Băncii Mondiale, alţi specialişti18) introduc o nouă fază caremodifică formal structura dar conţinutul analizei r ămâne în ultimă instanţă acelaşi:

Tabelul 4.1

Var 1 Var 21) Identificarea (ideii) proiectului,2) Pregătirea proiectului3) Evaluarea proiectului4) Decizia asupra proiectului5) Realizarea proiectului6) Funcţionarea şi controlulfuncţionării proiectului

1) Elaborarea proiectului2) Evaluarea economică (pregătirea

deciziei)3) Decizia de alegere4) Realizarea (proiectului)

echipamentelor5)

Funcţionarea proiectului6)

Lichidarea

Diferenţa constă în gruparea primelor două faze preinvestiţionale“identificarea ideii” şi “pregătirea proiectului” într-o singur ă fază pregătitoare“elaborarea proiectului” şi introducerea “lichidării” (decizie de dezinvestire sau decontinuare a exploatării) ca fază distinctă importantă importantă în existenţa

proiectului (aceasta poate fi tratată şi ca etapă finală a perioadei deexplotare/funcţionare a proiectului).

17) Chadenet B.,John A.King - Ce se înţelege prin proiect al Băncii Mondiale. Finanţe şi Dezvoltare,nr.3, sept.1972

18) Chervel M,Le Gall M – Manuel d’évaluation économique des projets



4.2.1 Elaborarea proiectului

Este faza prinvestiţională, de concepţie a proiectului a cărei rezolvare poatefi dezvoltată în trei etape:

Identificarea ideii de proiect;

Elaborarea schiţei de proiect (studiu de prefezabilitate); Elaborarea studiului de fezabilitate a proiectului.Dezvoltarea acestor etape se concretizează în diverse documente şi dosare

fiind dependentă de tipul proiectului, agentul promotor care are responsabilitatearealizării lor. Promotorul ideii de proiect poate fi: un agent economic privat, oentitate publică locală sau centrală, o organizaţie nonguvernamentală sau oorganizaţie internaţională. Concluziile acestei faze exprimă punctul de vedere şiexigenţele iniţiatorului proiectului

Identificarea ideii de proiect – caută r ăspunsurile la întrebări de genul; cetrebuie f ăcut? pentru ce trebuie să se facă?

Ideea de proiect porneşte de la dorinţa de a satisface o cerere curentă saude perspectivă, sau de a exploata o oportunitate. Caracterul limitat al resurselor,restricţiile de disponibilitate nu permit a se satisface toate dorinţele în oricecondiţii. De aceia este nevoie de a alege acele proiecte care prezintă garanţia şanseide succes, nu vor genera efecte nedorite şi nu în ultimul rând satisfac nevoile celemai acute. Pentru început, o idee de proiect este considerată viabilă dacă sedezvoltă într-un domeniu strategic prioritar în plan teritorial sau departamental,este fezabilă din punct de vedere tehnic şi este agreată de organe ale administraţiei

publice centrale sau locale. Identificarea ideilor de proiect se poate realiza astfel;

Pe baza de proiect - releu adică, continuarea unui proiect existent prindezvoltarea idei iniţiale sau prin diversificare în sectorul respectiv. O astfel de

procedur ă se aplică în sectoare ca; transporturi rutiere, feroviare, în energetică şi poate să se extindă pe durate mari de timp. O variantă a proiectului releu, agreată de organismele financiare internaţionale, este procedura "piggy back" care constă în reînnoirea într-un ciclu automat a proiectelor prin includerea în creditul iniţial aunei sume destinate studiului preliminar pentru proiecte ulterioare.

Identificarea nevoilor şi/sau oportunităţilor prin analiza priorităţilorstrategice în profil teritorial sau departamental. Studiile sectoriale sunt principalasursă de informaţii în această fază şi este de dorit să fie cât mai bine fundamentate

şi actualizate. În cazul proiectelor la nivel de colectivitate teritorială strategiile dedezvoltare locală schiţele de sistematizare sunt principalul fundament al proiectelorde servicii publice.

O altă procedur ă urmată de organismele financiare constă în trimitereade misiuni de exper ţi care sa studieze la faţa locului problemele referitoare privindoportunităţile de investiţii prin identificare priorităţilor zonale, cu acordul şiconlucrarea autorităţilor locale. Pe aceasta cale exper ţii Băncii Mondiale potcolabora cu specialiştii altor organisme internaţionale specializate cum ar fi:ONUDI, FAO, OMS, UNESCO etc. în cadrul unor misiuni comune.



Fundamentarea idei de proiect se bazează şi pe analiza informaţiilor privind: interesul economic al promotorului, caracterizarea mediului contextual, al proiectului, locul şi rolul proiectului în strategia generala a firmei iniţiatoare,facilităţile de realizare, riscurile inerente proiectului. In fisa de intenţii (a ideii de

proiect) se vor prezenta concluziile fiecărei analize şi calificativele obţinute astfel:

foarte favorabile, favorabile, f ăr ă relevanta, efect negativ. Vor fi definite problemele şi studiile ce vor fi studiate în fazele ulterioare de analiză:

a) Date cu caracter general: identificarea promotorului ideii, definireaacţiunilor ce trebuie dezvoltate, localizarea administrativ – geografică cu motivareaoportunităţii şi criteriilor de alegere, referinţe la eventualele obiective strategicesectoriale sau regionale în care se încadrează ideea propusă.

b) Analiza situaţiei existente referitoare la: o nevoie locală nesatisf ăcută sau insuficient acoperită, dacă există un

agent prestator local sau zonal (distanţa parcursă de beneficiar); o oportunitate locală neexpoatată sau par ţial exploatată, gradul de

utilizare, motivele de subutilizare; existenţa unor surse de mijloace locale mobilizabile în cadrul

proiectului.c) Descrierea ideii de proiect: rezultate aşteptate, lucr ări şi sarcini ce

trebuie întreprinse (studii, echipamente, furnituri, mână de lucru etc.),responsabilităţi pentru partea de studii, de realizare, de control de finanţare;

d) Consecinţe financiare; costul lucr ărilor de implementare (studii,infrastructur ă echipamente, furnituri, mână de lucru), modalităţi de finanţare: surse

proprii, subvenţii, împrumuturi etc. tabloul cheltuielilor de funcţionare, de personal, întreţinere, dobânzi, rate la credite etc.;

e) Informaţii privind execuţia; eşalonare lucr ări, eşalonarea creditelor şi arambursărilor, eşalonarea cheltuielilor curente etc.Oricât s-ar afirma ca, în economia de piaţa fiecare întreprinzător are

libertatea de a-si dezvolta nestingherit orice activitate, în realitate el trebuie sa fieavizat cu privire la impactul proiectului sau asupra intereselor economice, sociale,ecologice ale colectivităţii teritoriale din zona de amplasament, să testeze gradulsau de acceptabilitate de către diferite poluri de interese, pentru ca să-şi evaluezecorect şansele de succes.

Formularea proiectului este ceea ce se cheamă "pipe-line-ul proiectului.Dificultatea de a stabili cu exactitate limitele procesului de pregătire a proiectului

ne obligă să o definim prin ceea ce consider ăm că trebuie sa cuprindă această fază;"toate activităţile necesare aducerii proiectului în stadiu de a fi recunoscut carealizabil din mai multe puncte de vedere: tehnic, economic, comercial, financiar,instituţional, şi creează premisele de a-l evalua. Pregătirea se poate face în douatrepte:

selecţia preliminar ă finalizată prin "studiu de prefezabilitate"; formularea proiectului încheiată prin "studiul de fezabilitate".



Dacă studiul de oportunitate este complet, bine articulat şi fundamentat se poate renunţa la elaborarea studiului de prefezabilitate. Concomitent cu elaborareaacestor documente, la cererea promotorului de proiect se pot realiza şi studiiauxiliare (funcţionale) ce vor servi procesului de fundamentare a proiectului princare se rezolvă punctual probleme specifice cum ar fi: amplasament, marimea

capacitatii de producţie, alegerea echipamentelor tehnologice, teste de laborator /staţii pilot, etc.

Studiul de prefezabilitate se execută tot de promotorul ideii de proiect şiredă concepţia generală a proiectului din punct de vedere tehnic, evaluarea sumar ă a mijloacelor de aplicare. Pe baza sa se poate defini modul cum se înscrie proiectulîntr-un program sectorial şi se poate începe identificarea posibilelor surse definanţare. Ipotezele construite pe baza analizelor din studiul de fezabilitate suntsusţinute prin analize critice în cadrul unor studii funcţionale suport. Spre deosebirede studiul de fezabilitate, în studiul de prefezabilitate se abordează aceleaşi

probleme dar toate analizele, evaluările au un caracter provizoriu, sumar.

Studiul de fezabilitate este documentaţia tehnico-economică defundamentare complexă a deciziei de investiţie, bazată la rândul ei pe o analiză competentă a problemelor de care depinde evoluţia viitoare a proiectului. Fiindnevoie de mult profesionalism, de cele mai multe ori realizarea studiului defezabilitate este încredinţată birourilor specializate de consultanţă. Studiul defezabilitate dezvoltă şi detaliază analizele sumare din documentele anterioare. Inacest stadiu se fac delimitări nete între variante de proiect, se evaluează caracteristicile tehnice ale activităţilor, se stabilesc mijloacele, resursele, seestimează costurile lucr ărilor, se estimează rezultatele economice şi financiare.

Un studiu de fezabilitate are următoarea structur ă:

Date şi informaţii din studiile sectoriale şi/sau operaţionale suport Generalităţi (subdosar administrativ şi cel de studii de piaţă/nevoi)

care cuprinde informaţii cu privire la: fundamentarea amplasamentului, situaţia(detaliată ln raport cu studiul de oportunitate)privind situaţia existentă, analizacererii sau nevoilor, descrierea detaliată a rezultatului procesului (scop, obiective,data punerii în funcţiune), responsabilităţi privind elaborarea documentaţiilortehnice de proiect ce preced execuţia (proiect de execuţie, dosar de licitaţii,formarea personalului gestiunea proiectului, etc.).

Descrierea proiectului (subdosarul tehnic) cuprinde o descriere detaliată a variantelor reţinute, specificaţiile tehnice de proiect (caracteristici tehnice şi

variante dacă nu s-a f ăcut alegerea în etapa anterioar ă, devize), strategia deimplementare calendarul execuţiei (durata studiilor operaţionale, de elaborare adosarului, termenul de luare a deciziei privind finanţarea, termenele pentruîndeplinirea formalităţtilor reglementare), măsuri supletive, recapitulaţie asupramijloacelor necesare

Implicaţiile financiare (subdosarul financiar) cuprinde mijloacelefinanciare necesare (scadenţarul privind tranşele de credit, contribuţia celorlatesurse, rambursări dobânzi etc.), măsuri de aplicare (facilităţi de natur ă fiscală:statut fiscal privilegiat, facilităţi vamale etc. montajul financiar). Rezultate



financiare estimate. Esenţial pentru dosarul financiar este construcţia tabloului deflux de trezorerie (cash flow) pentru proiecte industriale şi impactul proiectuluiasupra veniturilor şi cheltuielilor administraţiei publice pentru proiectele publice.

Implicaţiile economice şi sociale (subdosar economic şi social) relevă impactul proiectului asupra mediului economic şi social. Problema trebuie abordată

diferit; dacă este proiect emanat de la un întreprinzător privat, o entitate publică, unorganism internaţional.

Avize şi acorduri reglementate de legislaţia în vigoare ca de exemplu:a) avizul ordonatorului principal de credit;

b) certificatul de urbanism referitoare la încadrarea amplasamentului în planul urbanistic al localităţii şi regimul juridica al terenului;

c) avizele privind asigurarea cu utilităţi;d) aviz privind consumul de combustibil;e) aviz privind protecţia mediului;f) alte avize de specialitate prevăzute de lege.

Studiul de fezabilitate cuprinde să desene schiţe referitoare la; planul deamplasament, planul general, planuri să secţiuni de arhitectur ă pe obiecte deconstrucţie.

Şansele de succes ale unui proiect depind în foarte mare măsur ă de profesionalismul cu care este depăşită faza de elaborare. In fază preinvestiţională de pregătire a proiectului analiza are un caracter complex interdisciplinar,specialiştii fiind de acord cu analiza proiectului din punct de vedere: tehnic,instituţional, social, comercial, economic, financiar.

a) Analiza din punct de vedere tehnic stabileşte fezabilitatea soluţiilorconstructive, tehnice şi tehnologice adoptate în cadrul proiectului. De aceia

estimările şi avizele trebuie să fie f ăcute de oameni cu competenţă în domeniulrespectiv. Principalele probleme ce trebuiesc studiate de tehnicieni se refer ă lamărimea capacităţii de prelucrare/producţie, tehnologii de fabricaţie, resurselenecesare realizării proiectului, amplasament, sisteme de programare şi urmărire aexecuţiei

Stabilirea mărimii capacităţii de producţie depinde de factori economicide eficienţa utilizării resurelor, de randamentul utilajelor, de dimensiunea pieţei

produselorProblema debuşeelor este importantă pentru a evita risipa, stocurile f ăr ă

mişcare, Există tentaţia de supradimensionare, din dorinţa de a beneficia de

economii, dar ea poate fi costisitoare, daca în cel mai scurt timp surplusul decapacitate nu îşi are acoperire în cerere. Alegerea tehnologiei de fabricaţie - este de preferat o tehnologie

indigenizată, adică adaptată cel mai bine la specificul locului. Nu sunt indicatetehnologii ce riscă uzura morală rapidă, dar nici tehnologii de vârf din ţăridezvoltate care aplicate f ăr ă discernământ în contextul zonei să fie ineficiente.

Tehnicienii trebuie să se asigure că, odată începută etapa deimplementare a proiectului nu există impedimente de accesibilitate şi/saudisponibilitate a resurselor necesare; materiale, umane, tehnice. Se va studia



ipoteza folosirii acelor resurse care se pot asigura cantitativ, calitativ şi la timp pentru darea în exploatare a proiectului.

Amplasametul are doua accepţiuni; localizare regionala şimicrolocalizare

Specialişti trebuie să întocmească graficul lucr ărilor de execuţie,

devizul estimativ, eventualele riscuri şi măsuri de preîntâmpinareDemn de relevat că, în urma acestor analize pot lua naştere variante de

proiect care lărgesc aria câmpului decizional.b) Din punct de vedere instituţional trebuie studiate doua aspecte

importante: probleme administrative care se refer ă la structura organizaţională a

proprietarului de proiect: organigrame, responsabilităţi etc. Daca proiectul se face în sectorul public se va solicita un anumit grad deautonomie în administrarea afaceri, f ăr ă ingerinţe de ordin politic şi f ăr ă inerentele rigidităţi şi accente de birocraţie, atât de specifice

administraţiilor publică; probleme gestionare care trebuie să releve dacă există cadre competente

să conducă execuţia şi exploatarea proiectului, for ţă de muncă locală aptă, din punct de vedere al pregătirii tehnologice să asigureexploatarea. În general, când este vorba de proiecte de transfertehnologic spre ţări sau zone subdezvoltate nu există astfel deoportunităţi şi ca atare se impune organizarea unui program de pregătire- formare a personalului autohton ce se va desf ăşura în parale cuimplementarea.

c) Din punct de vedere social sunt studiate incidenţele proiectului asupra

colectivităţilor locale, cu deosebire probleme privind: ocuparea for ţei de muncă,creşterea veniturilor populaţiei ca urmare a repartizării veniturilor proiectului,calitatea vieţii, etc. La fel de importante sunt şi concluziile de ordin ecologicreferitoare la impactul asupra mediului piesagistic al zonei, asupra calităţiifactorilor de mediu.

d) Din punct de vedere comercial este studiată piaţa produsului sauserviciului ce se va realiza, eficacitatea canalelor de distribuţie, asigurareamaterială şi cu personal de execuţie a proiectului.

e) Din punct de vedere economic se va pune în evidenţă contribuţia proiectului la dezvoltarea economica de ansamblu a statului sau a zonei "gazdă"

Sunt analizate incidenţele proiectului asupra problemelor economice globale alecolectivităţii locale, daca se justifica eforturile investitionale pentru realizareaacestui proiect "aici si acum". Toate aceste aspecte sunt studiate pe baza criteriilorde eficienta economica de tip "cost-beneficiu".

f) Din punct de vedere financiar analiza este f ăcută pe doua direcţii:• Analiza surselor de finanţare a proiectului. Din prudenţa băncile nu

finanţează integral un proiect, montajul financiar fiind rodul unei combinaţii desurse. De pildă: BIRD acoper ă de obicei, doar 10 - 20% din nevoile de finanţare aleunui proiect şi prin excepţie, în anumite condiţii, poate asigura până la 70 - 80 %



din nevoi pe direcţii bine stabilite. Deci, proprietarul proiectului trebuie să se ocupede acoperirea diferenţei de resurse, fie din surse proprii, fie din alte surse str ăine.Însă el trebuie să prezinte Băncii un plan de finanţare foarte concret prin care să facă dovada că este capabil să asigure fondurile necesare implementării proiectului.Dacă acesta este în dificultate cu privire la sursele de constituire, speciali ţtii Băncii

pot sugera masuri speciale de natura fiscală şi/sau financiar ă.•

Analiza capacităţii de rambursare a împrumuturilor contractate pentrurealizarea proiectului se face pe bază previziunii bilanţului contabil şi a contului de

profit şi pierdere. Rata de rentabilitate interna (RIR) este un indicator important cedetermină decizi privind viitorul proiectului. De regulă băncile finanţatoare impuno anumită limită minim admisibilă a acestui indicator atunci când sunt solicitate

pentru a credita un proiect de afaceri.Pe baza concluziilor derivate din studiul de fezabilitate factorii de decizie

se pronunţă asupra proiectului: abandonarea, continuarea sau reevaluarea prinluarea în considerare a altor ipoteze sau variante de proiect.

4.2.2 Evaluarea proiectului

Evaluarea este o procedur ă, de obicei standardizată, de tratare ainformaţiilor tehnice, economice şi financiare referitoare la proiect, în contextulmediului său economic, în urma căreia, pe baza unui sistem prestabilit de criterii,este recomandat pentru selecţie, modificare sau respingere. Evaluarea sumar ă estespecifică fazei incipiente ale vieţii proiectului, iar evaluarea finală se realizează numai pe baza datelor finale furnizate la terminarea formulării proiectului în

studiul de fezabilitate. Deci, evaluarea are un caracter continuu realizându-se îndiferite momente ale ciclul vieţii proiectului astfel:

la finalul fiecărei faze a ciclului de viaţă al proiectului pentru a hotărîdacă se continuă sau nu proiectul;după fiecare etapă semnificativă în cadrul fazelor (evaluarea sincronă)

pentru a permite luarea deciziilor tactice în derularea proiectului. Astfel,evaluarea continuă este decisivă în etapele de formularecorespunzătoare primelor faze ale ciclului unde trebuie să se evaluezeavantajele şi/sau inconvenientele care, într-o perspectiva multicriterială

permit identificarea de variante diferite. Evaluarea periodică;

trimestrială, semestrială, anuală etc.) este regăsită în fazele de gestiuneşi management, mai ales în segmentele de planificare, programare,motivare, urmărire şi control.

La finalul redactarii proiectului, înainte de a începe execuţia investiţiei proiectului (evaluarea ex-ante).

La finalul execuţiei/implementării proiectului (evaluare la jumătateadrumului “mid-term evaluation”).

În faza operaţională pentru a vedea cum se îndeplinesc prevederile(evaluarea on-going);



O dată ce s-a materializat investiţia şi s-a terminat faza operaţională (evaluarea retrospectivă sau evaluarea ex-post): pentru a vedea rezultateledefinitive ale proiectului.

Evaluările care se realizează în primele faze au un grad de risc ridicat pentru că se bazează pe ipoteze sau pe informaţii viitoare, în timp ce la evaluarea

rezultatelor finale (ex-post), riscul este mai redus pentru a se bazează pe fapteistorice privind proiectu. Dar, pentru ca rezultatele diferitelor evaluări sa fiecoerente si să permită comparaţii, este necesar să se dispună de două instrumentede lucru;

Sistemul de criterii de valorificare şi priorităţile (Value System) caretrebuie să fie stabil să se menţină sau să prezinte variaţii minime,

Metodologia de evaluare să fie aceiaşi indiferent de moment.Este important a evidenţia că, rezultatele unei evaluări şi, prin urmare,

eficienţa unui proiect, depind în mare parte de calitatea fazelor de formularea şi de pregătire proiectului. Subliniem încă odată nevoia de a avea o evaluare pertinentă

în faza preinvestiţională pentru că, este un proces ce solicită eforturi investiţionalemari în faza proximă de implementare, f ăr ă a genera nici un efect acestea fiindamânate pentru o perioadă ulterioar ă. Deasemenea este nevoie de evaluare pentrucă, există oportunităţi alternative de folosire a resurselor şi trebuie ales aceavariantă care este superioar ă celorlalte, fie din punct de vedere al impactuluimacroeconomic (profitabilitatea naţională) fie din punct de vedere al beneficiiloraşteptate de întreprinzători (profitabilitatea comercială). Indiferent de palierul de lacare se face judecata procesul de evaluare trebuie să parcurgă următorii paşi:

Identificarea cantităţii, calităţii şi disponibilităţii factorilor de producţiefizici şi a rezultatelor scontate,

Acordarea unor preţuri, tarife adecvate fiecărui parametru astfel încât safie posibilă exprimarea sa valorică, Comensurarea eforturilor şi efectelor astfel încât să fie posibilă

compararea cu proiecte/variante alternative, Analiza calitativă a rezultatelor laturii cantitative şi stabilirea unor

concluzii pertinente, într-un sistem de criterii prestabilit, care să permită o decizie cât mai conformă cu obiectivele urmărite

Evaluarea proiectului este o fază care, de obicei, se executa de specialiştidin firme specializate sau ai finanţatorului şi are trei componente esenţiale cetrebuie derulate indiferent de situaţia fazelor anterioare:

evaluarea financiar ă – examinarea profitabilităţii proiectului din punctde vedere al agentului promotor (beneficiarul/proprietarul proiectului); evaluarea economică – examinarea rentabilităţii proiectului din punct

de vedere al colectivităţii locale; evaluarea riscului şi incertitudini.



În fapt este vorba de o evaluare multicriterială şi multidieciplinare aeficienţei proiectului, bazată pe o analiză critică pluridisciplinar ă din care nu suntomise aspectele sociale, juridice sau de mediu care, pe baza unui sistem de

priorităţi pot fi ordonate diferit de la un proiect la altul.Daca se evaluează proiectul din perspectiva unui agent economic prestator

de servicii, utilizând preţurile pieţei, criteriul principal de evaluare va fi celfinanciar. De exemplu: un întreprinzător care doreşte creşterea profitului firmei sale

prin intermediul lansării/diversificării unui nou serviciu, indiferent dacă seautofinanţează sau cere un împrumut, va fi interesat în a cunoaşte rentabilitateainvestiţiei bazându-se pe criterii profitabilităţii comerciale.

Dacă exista un proiect care are ca obiective, pe lângă cele strict financiare,altele de eficienţa sau eficacitatea economică în ansamblul zonal sau naţional (deexemplu; contribuţia proiectului la creşterea produsului intern brut (PIB) şiutilizând preţurile “umbr ă” accentul se va pune pe evaluarea economică.

Dacă, pe lângă obiective de eficienţa se solicită distribuţia funcţională şi

teritorială a venitului, crearea de posturi şi satisfacerea necesităţilor de bază ale populaţiei, evaluarea este subordonată criteriilor de ordin social. De altfel, la proiectele finanţate din fonduri publice evaluarea va avea un pronunţat caractereconomic şi social.

Tehnica ce introduce variabilele de mediu în luarea deciziilor esteevaluarea impactului de mediu. Este vorba despre o tehnică generalizată în toateţările industrializate pentru a proteja degradarea continua a mediului, fiindrecomandată de organisme internaţionale de notorietate şi, in special, de UniuneaEuropeană. Din 1985 evaluarea impactului ambiental (EIA) reglementată printr-oregulă specifică (Directiva 337/85 CEE) recunoscută ca fiind instrumentul cel mai

adecvat pentru prezervarea resurselor naturale şi pentru apărarea mediului. Dinaceastă perspectivă, majoritatea proiectelor sunt obligate să se supună acestui tip deevaluare. Sub incidenţa aceste directive cad proiectele din domeniul petrochimic(rafinării de petrol), centrale termice, uzine siderurgice, instalaţii chimice,autostr ăzi, căilor ferate, porturi, instalaţii de eliminare a reziduurilor, marileconstrucţii hidrotehnice (baraje), şi multe alte proiecte conform unor prevederilegislative autonome.

În orice caz, proiectele trebuie judecate dintr-o perspectiva multiplă, astfelca întotdeauna să se realizeze o evaluare multicriterială adecvată.

Promotorul sau impresarul (sponsorul) vor fi cei care vor stabili ierarhia

priorităţilor punând accent pe unul sau altul dintre criteriile: financiar, economic,social, ambiental – în funcţie de obiectivul sau obiectivele urmărite. In unelecazuri, şi mai ales în proiectele publice, se întâmplă că, ierarhia criteriilor din fazade formulare a proiectului să difere faţă de cea stabilită de promotor. In acest caz,se poate sugera modificarea sau ajustarea cu ajutorul unui consens adecvat.

În esenţă procesul de evaluare se desf ăşoar ă în patru paşi:γ Identificarea parametrilor ; economici, sociali, de mediu etc.) în termen

de costuri (investiţii exploatare) sau beneficii indiferent de influenţa lor, negativă sau pozitivă, ai proiectului. Trebuie să se identifice resursele utilizate sau



consumate precum şi efectele aferente (bunurile şi serviciile generate), adicaavantajele sau inconvenientele proiectului.

Efectele pozitive (beneficiile) si cele negative (costurile) proiectului vor fiimputate, în timp, şi spaţiu pe diferiţi actorii. Se va identifica astfel, cine

beneficiază şi cine pierde ştiut fiid că în majoritatea cazurilor, ceea ce este bun

pentru unii prejudiciază pe alţii. a efectelor sociale şi ambientale ca de exemplu;costul de mediu al contaminării, beneficiul social al unei reîmpăduriri sau

bunăstarea ce derivă din crearea de noi locuri de muncă) face ca deseori această etapă să nu fie tratată cu importanţa

γ Cuantificarea parametrilor înseamnă măsurare şi atribuire de unităţi demăsur ă adecvate. Dificila cuantificare cuvenită, obţinându-se astfel informaţiieconomice incomplete. Pentru o riguroasă evaluare, este important să se facă unefort în cuantificarea efectelor şi o tratare atentă a informaţiilor.

γ Analiza cantitativă şi calitativă a parametrilor. Efectele proiectului,estimate în termeni de beneficii sau costuri cu ajutorul unui sistem adecvat de

preţuri care permite exprimarea în unităţi monetare comune vor fi supuse uneianalize corelaţională cantiativă şi calitativă. Dacă evaluarea financiar ă nu prezintă

probleme tehnice deosebite, pentru că se folosesc preţurile pieţei, în analizaeconomică, analistul se confruntă frecvent cu probleme de mare complexitatedeoarece costurile şi beneficiile sociale sau de mediu sunt dificil de exprimat înunităţi fizice sau monetare. De aceia se apelează frecvent la analize calitative pe

baza unui sistem adecvat de indicatori de mediu şi sociali.La evaluarea din punct de vedere al economiei naţionale (analiza

economică/ analiza profitabilităţii naţionale) este nevoie să se determine preţurileumbr ă (shadow prices) – care permit valorificarea a ceea ce proiectul reprezintă

pentru ansamblul tarii.Este posibil ca nu tot ce s-a identificat să poată fi cuantificat şi nici tot ce

poate fi cuantificat să se poată identifica. De exemplu, odată ce se identifică beneficiile şi costurile proiectului de împădurire nu va fi nici o problemă în acuantifica producţia de lemn, îngr ăşămintele necesare, apa pentru irigaţie etc. Dar,f ăr ă îndoială că va fi dificil să se cuantifice terenul ce r ămâne după repopulare întermeni economici, precum şi costurile şi beneficiile sociale în planul educaţiei,culturii, sănătăţii etc.

Comparatia efectelor se va realiza în mod obligatoriu folosind tehnica deactualizare (teoria scontării). Rata de actualizare (tariful scontului) ne indică ce

valoare pierde un bun economic, când disponibilitatea sa întârzie/se amână cuun an. Evident, acest procedeu de comparaţie este valid numai dacă efectele saucuantificat şi valorificat anterior.

În cazul în care nu este posibilă finalizarea cantitativă, va trebui sa seapeleze la alte procedee statistice mai sofisticate de comparaţie calitativa (analizemultivariabile, tehnici de calificare şi grupare etc.).



În urma acestor analize exper ţii întocmesc un raport de evaluare,document care stă la baza continuării sau sistării următoarele faze ale proiectului, şiîn primul rând la declanşarea negocierilor pentru încheierea contractelor cu

partenerii ce vor contribui la realizarea proiectului. Raportul devine operaţionalnumai în urma analizei sale în cadrul negocierilor dintre exper ţii Băncii şi cei ai

promotorului proiectului (cel care solicită creditul).

4.2.3 Decizia asupra proiectului

Pe baza informaţiilor oferite de documentele întocmite în fazele anterioarefactorul cu putere de decizie; managerul firmei, o entitate publică, va formuladecizia privind viitorul proiectului studiat. In esenţă opinia sa poate să conducă launa din concluziile:

Proiectul este insuficient fundamentat, eficienţa sa nu este clar conturată şi ca urmare se impune refacerea, totală sau par ţială, a studiilor tehnice a analizeloreconomico-financiare. Eventual se recomandă includerea în studiu şi a altorvariante de proiect.

Abandonarea proiectului, implementarea sa fiind fie prematur ă, saueficienţa să nu justifică cheltuielile de investiţii, folosirea resurselor rare în oameni,materiale sau capital.

Constatarea că una din variantele de proiect prezentate este fezabilă dintoate punctele de vedere şi surclasează celelalte variante. Aceasta va fi variantacare va fi implementată, fiind supusă în continuare rigorilor parcursului fazelorulterioare.

4.2.4 Implementarea proiectului

Decizia de realizare a proiectului declanşează simultan două direcţii deoperaţii: de finanţare, şi de realizare propriu-zisă a proiectului – realizarea fizică alucr ărilor conform unui program calendaristic. În această fază are loc angajareacelui mai mare volum de resurse investiţionale şi acţionează acei actori care auatribuţii şi competenţe de execuţie. Are următoarele etape:

a. Elaborarea documentaţiei tehnico-economice detaliate în care, printr-un

studiu detaliat al problemelor de ordin tehnic, se stabilesc tehnologiile de lucru sealege amplasamentul, se elaborează graficele de execuţie a diferitelor activităţi, etcDocumentaţia tehnică de proiect poate fi definită ca “ ansamblu de piese scrise şidesenate prin care ideea de proiect este adusă la stadiul de a fi transpusă în practică.

b. Negocierea si încheierea contractelor cu diver şi actori ce concur ă laexecuţia proiectului: finanţatori (în cazul finanţării din surse externe), antreprenori- furnizori de echipamente, utilităţi, materiale, alţi prestatori de servicii etc. Secreează astfel cadrul juridic de desf ăşurare a activităţii de implementare. Aceasta



etapă se poate întinde pe parcursul întregii faze de implementare - cu exceptia proiectelor "la cheie".

Negocierea şi semnarea contractelor pentru obtinerea unui împrumut de laBanca Mondială este etapa cea mai complexă a proiectului. Acordareaîmprumutului necesită proceduri preliminare materializate printr-un set de

documente: solicitarea de împrumut bazată pe un studiu de fezabilitate este

întocmită de Guvernul ţării solicitatoare şi înaintată bordului Băncii, raportul misiuni de exper ţi, negocierea Acordului de Imprumut (loan agreement) f ăcută de echipe

de specialist ai Băncii şi ai solicitantului de împrumut, adoptarea şi semnarea Acordului de Imprumut de către Parlamentul

ţării respective.Odată încheiate aceste proceduri este numit un responsabil de proiect care

va r ăspunde în faţa Consiliului Guvernatorilor de derularea ulterioara a tuturor

activităţilor legate de proiect: implementare, licitaţii etc. Se întocmeşte graficul deexecuţie cu jaloane obligatorii cum ar fi: proiectare de detaliu, elaborarea caietelorde sarcini, organizarea licitaţiilor cerute de proiect.

Licitaţiile organizate pentru aprovizionarea proiectului cu resurse şiechipamente se înscriu de regulă în trei tipuri:

Licitaţii tip ICB (International Competitive Bidding) unde, prin anunţuri în presa internatională, sunt invitaţi toti potenţialii furnizori eligibili (pentru proiecte cu finanţare BIRD sunt eligibil numai cei din ţările membre BIRDşi Elveţia),

Licitaţii tip NCB (Naţional Competitive Bidding) unde sunt invitate, prin

anunţuri în presa nationala, numai firme din ţara organizatoare, Licitaţii tip LIB (Limited International Bidding) care se fac numai pentru

servicii strict specializate: cosultanţă, audit, echipamente speciale. Suntlansate invitaţii speciale numai pentru anumite firme specializate care suntagreate de Bancă .



Eliberarea creditului acordat se face sub doua forme:

Figura 4.4 Schema logică a componentelor intelectuale ale proiectului

CONSTRUCTIA

VARIANTELOR

DECIZIA

Alegera unei variante propuse,Reluarea studiului,Abandonarea proiectului

IMPLEMENTAREA PROIECTULUI

- Studii de engineering(documentaţia tehnico-economică de proiect)- Activarea sistemului de gestiune-- Licitaţii, oferte,- Program de formare a cadrelor,

FAZA OPERATIONALA

EVALUAREAPROIECTULUI

ESTIMAREA COSTURILOR SI

AVANTAJELOR

Analiza rentabilitătii financiareAnaliza rentabilităţii economiceAnaliza de risc şi incertitudine

Gestiune şiControl

Strategie Natională Strategii sectoriale

Obiective prioritare

Studii de marketing

Oportunităti

Nevoi

PROIECTE SPECIFICE

- Studii tehnice- Ipoteze juridice,fiscale, administrative,financiare- Aspecte comerciale

I D E N T I F I C A R E A

I D E I I D E

P R O I E C

T

P R E G A T I R E A

P R

O I E C T U L U I

E V A L U A R E A

P R O I E C T U L U I

D E C I Z

I A

R E A L I Z A R E A


F A Z A O

P E R A T I O N A L A

IMPLEMENTAREA PROIECTULUI

DECIZIA



Tragere din contul de împrumut la cerere pe baza de documente justificative.Este cazul plăţilor pentru bunuri şi servicii de mare valoare, caz în care Banca, pe

baza de documente justificative, face, plata direct către banca comerciala afurnizorului.

Tragere prin conturi speciale deschise pentru plăţi curente, de mica valoare. Inacest scop Banca deschide un cont special care funcţionează după principiulrevolving-ului, cu realimentare automată după avizarea favorabilă a băncii.

c. Execuţia propiu-zisă a proiectului este faza cea mai importantă din punct devedere al mobilizarii resurselor investiţionale, al coordonării şi conlucr ăriiactivităţii actorilor pe şantier.

d. Concomitent, în cazuri bine precizate se poate desf ăşura etapa de - pregătireşi formare a personalului local exploatare şi/sau de gestiune a exploatării

proiectului.e. Punerea în funcţiune este o etapa cu pregnant caracter tehnic şi de cum este

derulată foarte mult depinde eficienţa în exploatare a proiectului. Dacă estedepăşită înseamna ca proiectul a fost bine conceput, planificat şi executat.

4.2.5. Exploatarea şi controlul

Este faza în care se confirmă sau se infirmă aşteptările promotorlilor proiectului dar şi celorlalţi actori interesaţi, acţionari, finanţatori, etc.

Referitor la această etapă încă din studiul de fezabilitate trebuie să se facă analiza de impact; organizaţie – mediu economic pe trei coordonate;

definirea misiunii agentului economic(organizaţiei) – ce va face, pentru

cine face şi în ce scop, evaluarea agentului economic – structur ă si capabilitate, evaluarea mediului economic de afaceri; oportunităţi şi ameninţări.Specialiştii arată că, o astfel de analiză poate să conducă la una din

următoarele concluzii:organizaţie lipsită de şanse; birocratic-stagnantă, înotând împotrivacurentului, gigantic f ăr ă cap (timidă);organizaţie cu şanse de succes; adaptabilă, gigantic sub foc,întreprinzător, dominantă, inovatoare etc.

Finanţatorul la rândul său este interesat să susţină financiar proiectul dacă

este convins de capacitatea sa de a genera un nivel de venituri care-i vor permiterambursarea tuturor obligaţiilor financiare; rate de rambursare, dobânzi,comisioane. De aceea finanţatorul este îndreptăţit să urmărească îndeaproapederularea tuturor fazelor ciclului de viaţă a proiectului. În general controlul său sedesf ăşoar ă pe intervalul dintre momentul intr ării în vigoare a acordului deîmprumut şi cel al stingerii obligaţiilor între cele două păr ţi.



În practica Băncii Mondiale controlul derivă din nevoia de a fi informată operativ cu privire la evoluţia proiectului. Se pot identifica trei etape specifice decontrol:

a) Perioada de aproximativ trei luni cuprinsă între semnare acordului deîmprumut şi momentul intr ării sale în vigoare, perioadă când, beneficiarul de credit

trebuie să rezolve unele probleme subsidiare. Dacă exper ţii băncii constată că beneficiarul este în dificultate, au obligaţia de a acorda sprijin calificat pentru caaceste sarcini să fie îndeplinite de beneficiar. Banca poate abroga contractul în modunilateral, dacă are convingerea că beneficiarul f ăr ă a fi în dificultate nu îşiîndeplineşte sarcinile asumate.

b) Perioada de execuţie când se urmăreşte dacă se respectă destinaţiafondurilor primite de beneficiar, precum şi concordanţa între realitatea scriptică şicea faptică.

c) Perioada de amortizare a creditului care începe, odată cu punerea înfuncţie (cu sau f ăr ă perioadă de graţie) şi până la stingerea obligaţiilor faţă de

bancă.La încheierea acestei etape de control exper ţii banii fac o evaluare

retrospectivă cu scopul de a obţine informaţii utile (acţionând conform regulei;încercare – eroare) care să servească la perfecţionarea acţiunilor viitoare.

Modalităţile de control sunt; pe baza de rapoarte periodice din partea beneficiarului de credit - complet ineficientă în condiţiile amplificării şidiversificării acţiunilor finanţate; prin control direct de către exper ţii Bancii - celmai eficient dar costisitor; în sistem combinat, cel mai utilizat - rapoarte periodiceşi control direct.

4.3 Principalele documente ce stau la baza realizării

proiectelor de investiţii

4.3.1 Studiul de fezabilitate

Elaborarea studiilor de fezabilitate este o acţiune hotărâtoare în viaţă unui proiect deoarece acestea sunt documente ce cuprind analiza complexă a condiţiilorîn care proiectul va deveni operaţional, se estimează şansele sale de succes din

punct de vedere tehnic, economic, financiar, organizaţional, social etc. Studiul seelaborează pe baza de ipoteze şi concluzii emise în studii suport sau extrase din

baza de date disponibilă şi se încheie cu propuneri de strategii sau alternative delucru, cu estimarea parametrilor de efect şi de efort şi a eficienţei proiectului.Analiza de risc şi incertitudine constituie componentă indispensabilă în structurastudiului de fezabilitate, mai ale la proiecte cu ciclu lung de viaţă.

În situaţii complexe studiul de fezabilitate poate fi precedat de unul de prefezabilitate care printr-o analiză preliminar ă restrânge câmpul de aplicaţie alstudiului propriu-zis.



Modul de abordare a problemelor tratate în structura studiului depinde descopul fiecărui proiect şi în acest context putem aprecia că, studiile de fezabilitatese elaborează pentru:

• proiecte privind realizarea de noi unităţi de producţie bunuri sau prestăride servicii, se refer ă la o activitate preponderent nouă şi de aceea ratamortalităţii lor crescută.

• proiecte de dezvoltare a firmelor existente care au deja un profil profesional, o piaţă de desfacere, un sistem de relaţii de aprovizionarefuncţional.

• proiecte de privatizare a unei societăţi comerciale sau a uneori elemente

structurale ale sale, de obicei cele care înregistrează pierderi.• proiecte de restructurare a firmelor, departamentelor nerentabile sau

f ăr ă perspectivă unde concluziile trebuie să fie tranşante mergându-se până la propunerea de divizare sau lichidare.

Conţinutul studiile este influenţat şi de domeniul de activitate căruia îiapar ţine proiectul; industrie, agricultur ă, servicii, explor ări geologice, ş.a.Indiferent de domeniu însă, orice studiu trebuie să fie subordonat unor criterii deeficienţă şi eficacitate concretizate prin;

economie de mijloace şi resurse cu consecinţe favorabile în planuleficienţei;

ameliorarea performanţelor, a calităţii produselor/serviciilor, creşterea productivităţii muncii, reducerea costurilor cu efect asupra situaţieifinanciare;

conturare liniilor strategice de urmat pe durata ciclului de viaţă a proiectului, cu evaluarea fluxurilor principalilor parametrilor economici.

Studiile de fezabilitate sunt instrumente de analiză şi fundamentare careservesc la pregătirea deciziei cu privire la soarta proiectelor de investiţii. Prinelaborarea lor se urmăreşte relansarea şi restructurarea activităţii firmei prin măsuride modernizare şi reţehnologizare tehnologică, schimbarea şi înnoirea gamei de

produse/servicii ce fac obiectul activităţii profesionale, schimbări de mentalităţi şiconcepţii în plan managerial al strategiei de marketing.

În majoritatea cazurilor, atingerea acestor obiective este imposibilă f ăr ă alocarea de resurse investiţionale; materiale, financiare, intelectuale, ş.a.,dezvoltarea sistemelor informatice, valorificarea rezultatelor cercetărilor ştiinţifice

proprii sau achiziţionate.

Pentru a fi un document util managementului firmei, şi un instrumentinformaţional complet şi concret, util specialiştilor, studiul de fezabilitate trebuie să fie elaborat în următoarea structur ă;

a) Introducere

Este descris, pe scurt, proiectul propus, scopul investiţiei, costul totalestimat în lei şi în valuta, sursele de finanţare avute în vedere; proprii, subvenţii,împrumuturi şi volumul acestora.



b) Prezentarea agentului economic Cuprinde informaţiile de identificare a firmei(societăţii comerciale)

promotoare a proiectului. Se vor include informaţii de genul: denumirea firmei,adresa, telefon/fax, scurt istoric cu precizarea anului înfiinţării şi statutul juridic(SRL, SA, Asociaţie familială, agricolă etc.), numărul şi data înregistr ării în

Registrul Comer ţului, capitalul social (subscris şi vărsat), banca şi nr. de cont,domeniul de activitate profesională şi alte domenii de activitate,

produsele/serviciile aferente activităţii profesionale de bază, segmentul de piaţă deţinut, amplasament şi forma de proprietate asupra suprafeţelor (concesiune sau

proprietate), relaţiile cu alţi agenţi economici din ţar ă şi str ăinătate etc. Informaţiilefinanciare obţinute prin analiza activităţii financiare curente (pe baza situaţiilorfinanciare, stabilirea situaţiei financiare, evaluată în conformitate cu indicatoriicheie privind lichiditătea, solvabilitatea, rentabilitatea, profitul etc.

c) Pia ţ a produsului vizează conturarea cadrului privind dimensiunea şicapacitatea actuală şi previzionată a pieţei produselor/serviciilor, condiţiile de piaţă

în termeni de competitivitate şi concurenţă, costurile de menţinere şi/sau dezvoltarea segmentului de piaţă deţinut etc. În esenţă aceste informaţii pot fi grupate astfel:

volumul pieţei interne în prezent şi viitor, pieţele posibile pentruvalorificarea produselor din proiect;

informaţii despre concurenţă – avantaje competitive privind:aprovizionarea, producţia, desfacerea, calitatea producţiei etc.;

preţurile – date privind actualul preţ intern şi estimări în viitor, estimări privind preţul de export, cu referire la preţurile mondiale şi preţurilespecifice pieţei;

comercializarea produselor la intern – magazine proprii, unităţi

comerciale, piaţa etc. şi la export. Schimbările prevăzute pentrucomercializarea noilor produse din proiectul propus.d) Proiectul – este partea de engineering în care se definesc, se evaluează

şi se motivează toate aspectele tehnice începând de la suprafeţe, lucr ări de geniucivil până la definirea tehnologiilor şi întocmirea listelor cu principalele utilaje şiinstalaţii tehnologice. Parte de geniu civil se refer ă la descrierea şi elaborarea deschiţe privind concepţia de realizarea a construcţiilor de amenajare a incintelor.Structura cadru a capitolului este:

d. 1) descrierea proiectului scopul proiectului;

descrierea tehnica a produselor propuse şi a procesului de producţie; surse de materii prime existente şi posibilităţi privind asigurarea

acestora în viitor; consideraţii privind mediul înconjur ător; utilităţi (energie electrică şi termică, combustibili, surse de apa,

condiţiile de evacuare şi tratare a apelor uzate şi reziduurilorsolide etc.);

aspecte juridice (licenţe, aprobări, legi);



tehnologia propusă în proiect;

stabilirea la modul general a problemelor tehnice ale proiectului.d. 2) implementarea proiectului:

posibilităţile agentului economic pentru implementare; planuri şi necesităţi (cerinţe) privind asistenta tehnica;

modul de realizare sau procurare propus; program de implementare-realizare, facilităţi.

e) Costuri şi plan de finan ţ are: e.1) Costurile proiectului:

rezumarea costului proiectului: estimare, deviz etc; date de baza şi calculaţii privind estimarea costului (date de la

furnizori, estimări ale investitorului, constructorului etc; necesitatea şi estimarea capitalului circulant (prima dotare); calculul pentru diverse şi neprevăzute (preturi fizice şi preturi la

diverse şi neprevăzute);

e.2) Plan de finanţare: plan de finanţare pentru valoarea totala a proiectului (surse pe

feluri şi plaţi); programul de efectuare a plaţilor pentru realizarea proiectului; condiţiile şi contribuţia investitorilor la finanţarea costului

proiectului ; termeni şi condiţii de folosire a surselor de finanţare.

f) Analiza financiar ă şi economică:

• estimări de venituri, costuri de investiţii şi de producţie pe toata durata proiectului, înainte şi după aplicarea proiectului (“f ăr ă” sau “cu”

proiect);•

rata interna (financiara) sau de rentabilitate calculata pe baza costuluifinanciar şi beneficiului (profitului) obţinut înainte şi după aplicarea

proiectului;• analiza realizărilor estimative, aplicând schimbările ce pot sa apăra

(depăşirea duratei de realizare a investiţiei, nerealizarea veniturilor,depăşirea costurilor etc.);

• rata de rentabilitate economica, analiza cost-beneficiu şi analizasenzitivităţii, în funcţie de factorii de risc ce pot să apar ă (depăşireaduratei de execuţie, depăşirea cheltuielilor, nerealizarea veniturilor etc.);

•

riscurile de orice fel, riscuri neobişnuite, care pot interveni în derularea proiectului propus şi masurile care se iau pentru a elimina sauminimaliza impactul potenţial al acestora.

g) Concluzii ce decurg din analizele f ăcute dublate de recomandării privindcriteriile de judecată a diverselor ipoteze şi variante în funcţie de specificuldomeniului sau al activităţii.

Agenţii economici care întocmesc studii de fezabilitate au libertatea de a leadapta conţinutul şi structura la specificul activităţii lor, prin introducerea altorelemente relevante domeniului şi indispensabile fundamentări deciziei. In acest



context deşi unele concepţii metodologice includ devizele ca o componentă de bază a studiului de fezabilitate – bază de fundamentarea a costului proiectului,consider ăm că devizul în forma sa dezvoltată (pe categorii de lucr ări, pe categoriide cheltuieli şi devizul general) constituie element al documentaţiei tehnice de

proiect pe baza căruia se fundamentează decizia de finanţare.

Adesea în practică nu se face distincţie între studiul de fezabilitate şi planulde afaceri. Între cele două documente există o mare asemănare din punct de vedereal conţinutului şi al concepţiei metodologice de elaborare. Apreciem însă că întreaceste documente există o relaţie de la parte la întreg, planul de afaceri jucând rolulstudiului de prefezabilitate pentru un întreprinzător care doreşte să iniţieze un

proiect de investiţii. Planul de afaceri urmăreşte să convingă potenţialii parteneri(stakeholders) şi în special pe finanţatori cu privire la avantajele afacerii, iar studiulde fezabilitate caută să convingă acţionarii (shareholders) asupra modului cumtrebuie acţionat pentru atingere obiectivelor fixate în planul de afaceri. Pentru oîntreprindere existentă planul de afaceri serveşte la obţinerea de susţinere

financiar ă pentru noi afaceri sau ca plan orientativ pentru activitatea profesională curentă.

Studiul de fezabilitate are un grad mai mare de aplicabilitate fiind maidetaliat, iar ipotezele de lucru se bazează pe estimări mai precise. De asemenea estemult mai amplă şi mai detaliată componenta tehnică în care se descriu soluţiiletehnologice, necesarul de echipamente şi utilaje, infrastructura tehnică, impactultehnologiei asupra mediului etc. şi nu în ultimul rând, este obligatorie analiza desensibilitate care conduce la construcţia unor scenarii economice în funcţie deevoluţia previzibilă a factorilor de influenţă.

Sinteza studiilor suport, premergătoare referitoare la prognoza

produselor şi tehnologiilor, previziunea pieţei şi a canalelor de distribuţie, etc.Pornind de la calitatea produselor/serviciilor ce se realizează de firmă şi deconcurenţă se va evalua perspectiva lor pe durata ciclului proiectului se vor stabilimăsurile necesare ce trebuie luate pentru menţinerea sau expansiunea acestora pe

piaţă. Evaluarea previzionată a tehnologiilor va fi strâns legată de strategia de produs sau de piaţă adoptată. În ceea ce priveşte studiile de marketing, acestea sevor concentra pe analiza preferinţelor consumatorilor pericolul substitutelor,niveluri de saturaţie, vârsta produsului, servicii suplimentare oferiteconsumatorilor.

Analiza diagnostic a situaţiei economico-financiare a firmei trebuie să

dezvăluie imaginea de piaţă a firmei, măsura în care ea ocupă o poziţie favorabilă pe piaţă. Este important de relevat prin această analiză starea canalelor dedistribuţie existenţa unei reţele proprii de distribuţie o piaţă stabilă pe termen lungcaracterizată prin contracte pe termen lung cu clienţi din ţar ă sau str ăinătate,

producţia de piese de schimb şi reţea de service asigurată, gradul de flexibilitate al producţiei în raport cu solicitările pieţei.

Alternative de dezvoltare/restructurare ce fac obiectul proiectului.Evaluarea eficienţei variantelor analizate.



Analiza de risc şi incertitudine. In general accesul la creditele externeeste puternic influenţat de riscul de ţar ă. De aceea, într-un studiu ONU, ţările suntîmpăr ţite în patru grupe: A,B,C,D, iar dobânzile la creditele în USD, sporesc cucca % la ţările din clasa A şi cu până la 8% la cele din clasa D.

În afar ă de analiza de sensibilitate a proiectului la factorii perturbatori

importanţi, este recomandabil să se studieze şi aspecte privind creşterea capitaluluisocial, nivelul lichidităţilor (acceptabil un nivel de 10 – 25% din veniturile anuale)durata de maturizare a activităţii operaţionale şi atingere a parametrilor proiectaţi,analiza potenţialului concurenţei.

Interpretarea şi informaţiilor obţinute din prelucrarea datelor şiformularea unei propuneri de opţiune strategică. Probleme adiacente ce pot fiabordate în funcţie de necesităţi se pot referi la; estimarea patrimoniului firmei, anevoii de fond de rulment, selecţia surselor de finanţare prin evaluarea costurilorîmprumuturilor şi a condiţiilor de rambursare, înlocuirea importurilor.

4.3.2 Caietul de sarcini

Cu rare excepţii, conectarea diferiţilor actori la realizarea unui proiect esterealizată prin proceduri de licitaţii unde, într-un climat de transparenţă,competitivitate şi exigenţă, este aleasă cea mai calificată ofertă de regulă cea maiscăzută ca preţ de ofertare. Însă, pentru a elabora oferta de servicii, concurenţiitrebuie să cunoască condiţiile şi contextul în care promotorul de proiect înţelege să se desf ăşoare activitatea. Condiţiile pe care acesta le doreşte a le respecta cuscrupulozitate orice câştigător de oferte sunt fixate în Caietul de sarcini. Din acestmotiv apreciem că acest document este întâlnit frecvent în aproape toate fazele

ciclului de viaţa a proiectului, avem caiete de sarcini pentru probe teste, verificări şi puneri în funcţiune, pentru recepţia lucr ărilor, pentru execuţia sau urmărirea întimp a construcţiilor, pentru furnizorii de echipamente, materiale, şi utilaje. Putemvorbi de caiete de sarcini cu caracter general şi caiete de sarcini speciale.

Indiferent de obiect sau de caracter caietul de sarcini fixează exigenţele proprietarului şi le face cunoscut viitorilor parteneri (stakeholders) ales în spiritconcurenţial în condiţii de transparenţă şi competiţie prin mecanismele licitaţiei

Dacă în circumstanţe specifice se poate apela la diferite metode deacordare a licitaţiei, conţinutul general al caietului de sarcini pentru licitaţiilecompetitive pentru investiţii este general valabil. Caietul de sarcini este, în fapt,

instrumentul prin care proprietarul/promotorul sau un agent mandatat cuimplementarea solicită de la participanţi la licitaţie oferte de preţ şi, după evaluare,ofer ă contractul celei mai joase şi prompte oferte şi celui mai calificat ofertant, înschimbul unei plăţi într-una sau mai multe monede.

Scopul pentru care se întocmeşte caietului de sarcini este de a informa potenţialii ofertanţi cu privire la: condiţiile de depunere a ofertelor, criteriile deevaluare a acestora, condiţiile contractuale privind modul de plată, selectareaofertantului celui mai experimentat şi cu capacitatea profesională de a duce

proiectul la bun sfâr şit.



Formatul şi conţinutul caietului de sarcini variază în funcţie de domeniu,tipul de contract, mărimea şi natura proiectului, dar conţinutul cuprinde să cuprindă următoarele aspecte:

a) Instrucţiuni către ofertanţi; b) Condiţiile generale ale contractului;

c) Condiţiile specifice sau speciale ale contractului;d) Fişa cantităţilor sau a programului derulării elementelor investiţiei;e) Scheme;f) Forma ofertei şi garanţiei;g) Forma contractului şi a garanţiei de execuţie.

a) Instrucţiuni către participanţi (ITB) fixează regulile procesului delicitaţie propriu-zisă, care culminează cu stabilirea câştigătorului şi încheiereacontractului. Instrucţiunile vor conţine următoarele informaţii esenţiale:

descrierea sumar ă a proiectului în perioada de implementare; criteriile de eligibilitate pentru participanţi;

sursele de procurare a elementelor necesare investiţiei; condiţiile minime necesare privind capacitatea ofertanţilor de a realiza; investiţia; procedurile pentru; clasificarea şi/sau amendarea caietului de sarcini,

pentru modificarea sau retragerea ofertelor; limba în care se va face oferta; prevederi referitoare la montajul financiar; moneda de plată, garanţii

necesare, prevederi pentru modificarea preţului etc.; prevederi referitoare la oferet; formatul, numărul copiilor, termenul

limită de depunere, perioada de validitate, ş.a.;

procedurile pentru deschiderea licitaţiei, determinarea compatibilităţiiofertei, criteriile de evaluare;

procedurile pentru acordarea contractului. b) Condiţiile Speciale/Generale ale Contractului (CSGC) descriu

obligaţiile generale ale păr ţilor; angajator şi contractor, termenii şi condiţiile dederulare a contractului în perioada realizării, inclusiv de garanţie a lucr ării.

Prevederile cuprinse în Condiţiile Generale se refer ă la: definirea implementării termenilor contractului; limba şi legislaţia cărora li se va supune contractul; drepturile şi obligaţiile păr ţilor;

datoriile şi autoritatea oricărui mandatar desemnat de către Angajatorsă supervizeze derularea contractului; garanţii şi asigurarea construcţiei, materialelor; reguli privind angajarea de for ţă de muncă; prevederi generale cu privire la materialele de construcţii, for ţă de

muncă, inclusiv acte de inspecţii şi testare; obiective de timp; date de început şi sfâr şit, procedurile de predare către

Angajator, penalizări pentru întârziere, circumstanţe pentru prelungirea perioadei de derulare;



riscuri asumate de Angajator şi Contractor, riscuri speciale de for ţă major ă, imputaţiile pentru acoperirea daunelor imputabile.

Mai multe modele de CSCG s-au dezvoltat de-a lungul anilor şi suntfolosite în multe ţări, pentru diferite tipuri de contracte. Federaţia Internaţională aInginerilor (FIDIC) a realizat două astfel de documente acceptate de către

comunitatea internaţională. Primul este pentru Construcţii civile şi al doilea pentruConstrucţii electrice şi mecanice. Ambele documente au fost pregătite pentrucontractele în etape egale deci, pentru alte tipuri de contracte, ele trebuiemodificate.

Folosirea unui CSGC standard pentru toate investiţiile civile dintr-o ţar ă vaasigura; acceptarea prevederilor, economii de bani şi timp în procesul de pregătire aofertei. Pentru citirea şi interpretarea corectă către participanţi la licitaţie şi pentruevaluarea unitar ă de către agenţii textul standard al oricărui CSGC folositindiferent de situaţie, trebuie să r ămân intact. Orice adăugări sau amendamente sevor face în capitolul “Condiţii speciale ale Contractului”.

c) Condiţiile specifice completează şi modifică CSGC prin introducereaunor cerinţe contractuale specifice în anumite circumstanţe, ce depind de; ţar ă,sector, proiectul de ansamblu angajator etc. Aceste cerinţe se realizează prin;detalierea prevederilor tratate în termeni generali în CSGC, anularea prevederilorimplacabile sau neadecvate condiţiilor date, amendarea prevederilor din CSGC

pentru adaptarea lor la cerinţele contractului, adăugarea unor prevederi noi pentrurealizarea satisf ăcătoare a contractului.

Condiţiile speciale conţin prevederi referitoare la:• definirea angajatorului, inginerului, limbii, legii;• delimitarea autorităţii şefului de proiect şi definirea acţiunilor ce necesită

aprobarea Angajatorului;• prevederi speciale cu privire la surse acceptabile, mărimea garanţiei,

elemente asiguratorii;• norme reglementare locale privind angajarea, găzduirea personalului;• prevederi referitoare la montajul financiar al contractului; procedura

depunerii cererilor periodice pentru decontare, condiţiile de plată,moneda, sume reţinute din tranşele periodice, alte detalii privind plăţileîn avans, planul de rambursare formula şi indicii de ajustare a preţuluiîn caz de nevoie;

• prevederi specifice cu privire la plata taxelor locale şi a altor impozite,

• proceduri de rezolvare a disputelor contractuale diferite de prevederileCSGC-

Multe din prevederile care reflectă procedurile contractuale specificespaţiului geografic al debitorului pot fi standardizate pentru toate contractele lăsândnumai câteva prevederi care pot fi adăugate în funcţie de agenţie sau de natura

proiectului/sectorului.d) Specificaţii tehnice sunt detalii ce trebuie sistematizate astfel ca,

participanţii să r ăspundă f ăr ă rezerve şi în condiţii de transparenţă şi competiţiedeschisă exigenţelor angajatorului. Numai aşa poate fi asigurată atractivitatea



ofertelor, poate fi uşurată evaluarea lor cu respectarea criteriilor de eficienţă şiechitate. Specificaţiile tehnice trebuie să acopere toate categoriile resurse; de for ţă de muncă, materiale, echipamente, implicate în realizarea proiectului deşi nu seregăsesc neapărat într-un contract.

Nu există un standard de detalii tehnice disponibile pentru toate proiectele

indiferent de sector sau zonă, dar întocmirea lor trebuie să fie conformă cu practicainternaţională şi să respecte anumite principii.

Majoritatea specificaţiilor lor sunt elaborate de Angajator sau şeful de proiect şi sunt specifice contractului respectiv. Exemple din proiecte anterioaresimilare din ţara Angajatorului pot fi folosite doar ca orientare. Însă, trebuie avută grijă să ca acestea să nu devină restrictive. La definirea standardelor pentru bunuri,materiale, for ţă de muncă, trebui folosite cât mai mult standarde internaţionalerecunoscute (ASTM, BSS, DIN, JSC). Acolo unde nu este posibil, se va specificafaptul că bunurile, materialele, for ţa de muncă satisfac alte standarde care asigur ă niveluri de calitate egale sau mai bune decât standardele menţionate.

Există avantaje deosebite prin standardizarea specificaţiilor tehnice pentruinvestiţii repetitive în sectorul public precum autostr ăzi, porturi, căi ferate,urbanizare, irigare, în regiuni sau ţări unde cu condiţii similare.

Caietul de sarcini trebuie să conţină şi prevederi pentru măsurareacheltuielilor, evaluarea stadiului de execuţie ca bază pentru efectuarea plăţilor

periodice către contractor. Divizarea cantitativă a lucr ărilor pe elementecomponente, se face în funcţie de tipul contractului.

În construcţii, pe plan internaţional, cel mai folosit contract este contractulîn etape egale. Pe baza schiţelor proiectului, Angajatorul/şeful de proiect face oestimare provizorie a cantităţilor unitare ale diferitelor tipuri de lucr ări de executat:

excavare, betonare, pavarea drumurilor etc. pe care o înscrie în Fişa de Cantităţi(BOQ - parte a caietului de sarcini. Ofertanţii iau act de această estimare şi face o propunere de preţ unitar pe fiecare cantitate care apoi prin cumulare devine pre ţullicitaţiei. Preţul unitar include toate cheltuielile directe pentru acel tip de lucrare, ocotă de indirecte şi de profit.

Pe parcursul construcţiei, activităţile terminate sunt măsurate periodic iardecontarea se face la preţul unitar oferit. Această practică este foarte frecventă darnecesită ca de la început să fie specificată clar metoda de măsurare a lucr ărilorexecutate, iar Codul practicii internaţionale ofer ă soluţii ce pot fi adoptate îndocumente prin referinţă.

Există şi alte tipuri de contracte în care decontarea par ţială se face laterminarea unei activităţi specifice sau a unor structuri ale proiectului. Importanteste să se specifice expres în Caietul de Sarcini metoda va fi evaluată şi acceptată ca condiţie pentru decontări între păr ţi, realizarea par ţială a investiţiei

e) Documente şi schiţe tehnice variază în funcţie de tipul de contract.Desene detaliate pregătite de angajator sau şeful de proiect servesc la

evaluarea precisă a cantităţilor în cazul Contractului în etape egale. Schiţelegenerale vor fi necesare pentru alte tipuri de contracte, de pildă pentru “Contractulla cheie” unde proiectarea detaliată se face de către contractor. În toate tipurile de



contract însă este de preferat o analiză exactă a amplasamentului construcţiei,completată cu analiza solului f ăcute de către Angajator şi incluse în caietul desarcini pentru a evita astfel repetarea acestora de către contractor.

Formularul ofertei este instrumentul legal prin care orice ofertant interesatîşi face cunoscute exigenţele în realizarea proiectului. O anexă a formularului ofer ă

detalii în legătur ă cu garanţiile, asigurarea, termenele de execuţie formând o parteintegrantă, cu contractului însuşi. Formularul variază puţin, în funcţie de tipulcontractului. Toate ofertele sunt însoţite de o garanţie de participare, care estereturnată, dacă ofertantul îşi retrage oferta, dacă nu încheie contractul sau dacă nudepune garanţia de execuţie. Garanţia pentru licitaţie poate fi; un depozit, un cec, otrată bancar ă, o scrisoare de credit sau de garanţie bancar ă.

f) Forme ale acordului de garanţie de execuţie. Un acord între păr ţi estesemnat pentru cea mai bună ofertă din punct de vedere al preţului, al eligibilităţii,etc. şi include toate elementele Caietului de Sarcini, mai puţin Instrucţiunile către

participanţi. Intr-un anumit interval de timp de la anunţarea câştigătorului, acesta

trebuie să prezinte o garanţie de execuţie, în caz contrar oferta sa va fi respinsă şigaranţia de participare returnată. Cea mai folosită formă de garanţie este garanţia

bancar ă.

4.3.3 Proiectul tehnic

Proiectul tehnic este ansamblul de piese scrise şi desenate prin care secreează o imagine coerentă asupra ansamblului obiectivului şi a păr ţilor salecomponente, a soluţiilor tehnic-constructive şi tehnologice, a programului deexecuţie şi a volumului de lucr ări. Deşi este realizat de o entitate de profil el poate

fi considerat ca oper ă comună a principalilor actori implicaţi în proiect.Păr ţile scrise ale proiectului tehnic se refer ă la:

descrierea generală a ansamblului lucr ărilor, a amplasamentului din punct de vedere al condiţiilor climatice, geo-seismice, topo şihidrografice, prezentarea organizării de şantier, căi de acces şi surse dealimentare cu utilităţi, temporare sau definitive, grafice de lucruantemăsur ători etc.;caiete de sarcini generale/speciale pe lucr ări sau obiecte de investiţii;liste de lucr ări/utilaje şi echipamente;graficul general de realizare;

devizele proiectului.Păr ţile desenate sunt formate din; planurile generale de amplasament areperelor de nivelement şi planimetrie, de amplasament al obiectelor de construcţie,de sistematizare pe verticală, planşe ale principalelor obiecte, elemente dearhitectur ă; cote dimensiuni, distanţe finisaje, etc., schiţe de structur ă diferenţiat peinfra şi suprastructur ă, planşe privind instalaţii şi amplasament utilaje şi alte dotărişi instalaţii tehnologice, dotări cu mobilier şi inventar gospodăresc inclusivechipamente de protecţia muncii şi siguranţa împotriva incendiilor.



NU

DA

reformulare

NU

SE RESPINGE

DA

DA

Figura 4.5 Operaţionalizarea documentelor de bază ale proiectului

STUDIU DE

PREFEZABILITATE STUDII FUNCTIONALE

SUPORT

SE

APROBA

CAIET DE

SARCINI

L I C I T A T I I

STUDIUL DE FEZABILITATE

AVIZE ACORDURI

DEVIZESE

DOCUMENTATIA TEHNICO – ECONOMICĂ

(proiectul tehnic, devize,detalii de execu ie)

SE ADMITE

CONTRACTARE ECHIPAMENTE

CONTRACTARE LUCRARI

MONTAJUL

FINANCIAR

EXECUTIE PROIECT

ACTIVITATI PREMERGATOARE PUNERII IN FUNCTIUNE

PUNEREA IN FUNCTIUNE

(PROCES VERBAL DE PREDARE PRIMIRE)



Detaliile de execu ţ ie sunt corecţii pe care proiectantul are obligaţia să leexecute, la comanda antreprenorului/şefului de proiect şi care sunt determinate denevoia de a adapta cât mai bine proiectului la condiţiile reale ale amplasamentului.

4.3.4 Devizele proiectului

Devizele proiectului sunt elemente de calcul şi evaluare a costului derealizare a proiectului având la bază operaţiuni de antemăsurare şi antecalculaţii. Informa lor dezvoltată devizele sunt de trei feluri; deviz pe categorii de lucr ări, deviz

pe categorii de cheltuieli şi devizul general.Pe baza rezultatelor antemăsur ătorilor şi a preţurilor unitare şi a tarifelor se

obţine devizul – ofertă pe categorii de lucr ări defalcat pe;- cheltuieli directe structurate pe materiale, manoper ă, utilaje-

cheltuieli generale- profit

Macheta devizului poate ar ăta astfel:

Lucrarea CantitateaPreţ

unitarMateriale

LeiManopera

leiUtilaje

leiTotal

CB 4aCofrare

beton armat200m2

30.00025.0005.000

6.000.000 5.000.000 1.000.000 12.000.000

.... ….. …. …. … … …

Cheltuieli directe- CAS (23%)- Şomaj (5%)- sănătate (7%)- fond handicapaţi (3%)- fond învăţământ (2%)- impozit salarii (25%)TOTAL cheltuieli directe

Cheltuieli indirecte (10%)Profit 10%TOTAL

12.000.000 lei1.150.000 lei

250.000 lei350.000 lei150.000 lei100.000 lei

1.250.000 lei15.250.000 lei

1.525.000 lei1.525.000 lei

18.300.000 lei

Notă:Cotele procentuale şi metodologia de calcul a diferitelor taxe este Influenţată de legislaţia fiscală ln vigoare.

Centralizarea devizelor pe obiecte conduc la obţinerea devizului pe obiect,iar prin centralizarea acestora se obţine devizul general.

Devizul general este structurat pe trei păr ţi; partea I este formată din 6capitole care cuprind cheltuielile pentru realizare obiectivului propriu-zis, partea II

– a cuprind valoarea r ămasă actualizată a mijloacelor fixe existente care se includeîn obiectiv şi partea III – cuprinde capitalul de lucru – fondul de rulment.



Întrebări test

1. Ce deosebire esenţială sesizaţi între faza de pregătire şi faza deimplementare/execuţie a proiectului?

2. Care este curba ce caracterizează, în abordarea economică ciclul de piaţă al proiectului?

3. În viziunea şefului de proiect care sunt elementele specifice aleciclului de piaţă şi cum le va aborda acesta?

4. Care sunt etapele elabor ării proiectului?

5. Cum se identifică „ideea de proiect”

6. În ce documente se concretizează formularea proiectului?

7. Prezentaţi structura generală a unui studiu de fezabilitate.

8. Care sunt problemele de ordin instituţional ce trebuie rezolvate în pregătirea proiectului?

9. Care sunt componentele raportului de evaluare a proiectului?

10.

Etapele fazei de implementare.11. În viziunea specialiştilor Băncii Mondiale care sunt etapele

controlului proiectului?

12. Criterii ce trebuie respectate la elaborarea studiului de fezabilitate.

13. Conţinutul „Caietului de sarcini”.

14. Ce este „Proiectul tehnic”?



5.1 Evaluarea - fundament al deciziei de realizare

a proiectului

La început este ideia de proiect, entitate unică prin specificul sau, născută din întrebări de genul; ce trebuie f ăcut? pentru ce trebuie să se facă? Ideia de proiect se naşte fie din nevoia de a satisface o cerere curentă sau de perspectivă, fiedin dorinţa de a exploata o oportunitate. Reamintim că, mai ales în cazul marilor

proiecte, ideia este viabilă dacă se refer ă la un domeniu prioritar din punct devedere al strategic, dacă este agreată de organele administraţiei publice centrale saulocale, şi dacă este fezabilă din punct de vedere tehnic.

Decizia privind realizarea proiectului este precedată de o serie de acţiunide fundmentare complexă desf ăşurate de specialişti din diferite domenii de interes:economişti, sociologi, finanţişti, tehnicieni, ecologişti, jurişti,s.a. Aceasta este faza

serviciilor intelectuale, de ante-proiect (preinvestiţională pentru proiecteleindustriale) ale cărei sarcini principale sunt de pregătire a deciziei prin; definireaobiectivului/lor proiectului, evaluarea complexă a fezabilităţii, acceptabilităţii şiutilităţii sale, elemente ce fac conţinutul documentelor; studiul de fezabilitate,raport de evaluare şi caietul de sarcini. De asemenea, în această etapă de concepţie,în funcţie nevoi, se vor elabora diferite studii suport: studii de marketing, deimpact, de oportunitate, studii functionale amplasament, capacitate optima.

Definirea obiectivelor ce se urmăresc prin realizarea unui proiect,înseamnă să se găsească raspunsul la întrebarea; Care este nevoia pe care osatisface rezultatul concret/produsul final al proiectului?. Cel care are sarcina de a

găsi acest raspuns este în mod normal, beneficiarul proiectului, clientul. El devineastfel garantul realităţii acestei nevoi exprimate. In cazul unui proiect extern el esterelativ uşor de identificat, iar pentru un proiect intern se procedează la desemnareaunui membru al direcţiei intreprinderii19).

La stabilirea obiectivului trebuie să fie antrenat şi şeful de proiect, sau cel puţin să-şi exprime acordul de aderare f ăr ă rezerve, deoarece el este cel care var ăspunde de realizarea lor şi va avea sarcina de a obţine adeziunea celorlalţi actoriintervenanţi.

19) Este vorba de raportul proiectului cu structura organizaţiei (proiecte extramuros sau intramuros)

Criterii şi indicatori de evaluare

a eficienţei

proiectelor de investi ii



În cazul proiectelor complexe, de amploare este posibil să existe mai multeobiective care prezintă grade de importanţă diferite. Încă de la început, seful de

proiect trebuie să aibă o imagine clar ă asupra structurii arborescente a sistemului deobiective, construită pe baza unui criteriu acceptat şi reprezentativ, astfel încât să

nu existe confuzii de pildă, între obiectivele principale si cele secundare.De asemenea, nu trebuie să se piardă din vedere că, deseori sunt diferenţeîntre scopurile definite la apariţia ideii de proiect şi obiectivele care se urmăresc larealizarea proiectului propriu-zis. De pildă, ideia de proiect într-o zona defavorizată este fundamentată pe posibilitatea de a exploata oportunităţile locale în condiţii

preferenţiale, dar obiectivul proiectului (produsul) va consta în realizarea uneiunităţi de producţie sau prestatoare de servicii.

Dacă în managementul tradiţional, evaluarea este faza ce închide ciclul, înmanagemetul proiectelor este o activitate continuă ce debutează odata cu naştereaideii de proiect. Ea are un caracter pluridisciplinar şi presupune o continuă

măsurare şi analiză a parametrilor de urmărire şi control a proiectului. Scopulevaluării continue este de a stabili cauzele generatoare de abateri, astfel încât, înfaza imediat urmatoare, să se poate lua masurile adecvate de corecţie, atunci cândabaterile sunt nefavorabile pentru procesul monitorizat. In terminologia actuală seimpune şi conceptul de "pilotaj al proiectelor" care înglobează activităţile deevaluare şi corecţie respectiv; cuantificarea şi analiza cantitativă şi calitativă arezultatelor, identificarea abaterilor (favorabile sau nefavorabile) şi a cauzelor cele-au provocat şi stabilirea măsurilor corective adecvate.

În cadrul proiectelor putem vorbi de trei tipuri de evaluare: antefactum,sincronă şi postfactum.

Evaluarea antefactum serveşte la fundamentarea deciziei cu privire lacontinuarea s-au respingerea proiectului, şi se face din mai multe puncte de vedere

Evaluarea fezabilitatii tehnice a proiectului respectiv, dacă din punct devedere al soluţiilor tehnice şi tehnologice proiectul este realizabil. Dintr-uninventar de soluţii tehnice admisibile (din punct de vedere al obiectivului

proiectului sau al şanselor de succes) se va reţine soluţia pertinentă în condiţiiledate. De obicei, la acest nivel de cunoaştere al proiectului, gradul de detaliere esteredus el crescând pe măsur ă ce creşte gradul de stapânire a tehnologiei. Aceastainduce riscul ca, odată str ă punse zonele de umbr ă să se constate nevoia de a aducemodificări pentru a nu pune în discuţie fezabilitatea globală a proiectului.

Evaluarea acceptabilităţii proiectului are ca scop evidenţierea modului cumeste privit/primit proiectul de mediul în care are loc implantul; organele puterii

publice locale sau centrale, colectivităţile teritoriale, partenerii şi concureţa. Nu puţine sunt cazurile de proiecte primite, cel putin cu suspiciune, de către una saualta din entităţile enumerate. Drep urmare, proiectul poate intra în cercul vicios alconflictelor de interese, mai mult sau mai putin legate direct de el. Promotorii sevăd astfel obligaţi să facă un adevarat loby în apararea proiectului. O abordaresuperficială a conflictului poate calma pe moment spiritele, dar managerul trebuiesă fie atent că există riscul ca acesta să se reactiveze mai violent pe parcursulrealizarii proiectului.



Evaluarea utilitaţii proiectului este problema de ordin economic care serezolva pe baza unei metodologii specifice în care primează calculele de eficienţă.Evaluare economică este un act crucial în viaţa proiectului când, prin tehnici şi

procedee specifice, sunt tratate informaţiile tehnice, economico-financiare, sociale,

proprii proiectului sau care au relevanţă pentru mediul economic şi rafinareaacestora într-un sistem de criterii de evaluare recomandat pentru fundamentareadeciziei privind soarta proiectului. Evaluarea are ca fundament studiul defezabilitate şi precede transpunerea în practică a prevederilor acestuia

Studiul de eficienţă se bazeaza pe analiza comparativă şi corelativă a parametrii de efort si de efect respectiv; între costurile şi beneficiile proiectului(diversele categorii de efecte/avantaje economice. Nu rare sunt cazurile cândevaluatorul se confruntă cu greutăţi de cuantificare, şi mai ales de comparabilitateîn timp, a parametrilor de efort şi de efect.

Relativ la importanţa şi rolul evaluării economico-financiare a proiectului,

în teoria şi practica cotidiană vom întâlni opinii care minimalizează pâna la anulareimportanţa criteriilor economice în această fază de pregătire a deciziei de realizarea proiectului. Acestea trebuie tratate cu rezervă dacă avem în vedere că; “oriceefect, indiferent de natura lui, se va transforma mai devreme sau mai târziu înefecte economice”. Este posibil ca soluţia tehnică reţinută de către tehnicieni să

prezinte performanţe tehnice de excepţie însă, concomitent şi obligatoriu, trebuie să corespundă şi criteriilor economice de eficienţă (corelaţie efort-efect) şi eficacitate(corelatie obiective - rezultate) pentru fi acceptată, prin încadrarea în limiteleadmisibile impuse de promotorul sau finanţatorul proiectului. Peste pragul deeficienţă economică impus se poate trece numai dacă proiectul este de mare

importanţă strategică dar, în acest caz, decizia apar ţine managementului superior şi poate să aibă un pronunţat caracter social sau politic.

Evaluarea eficienţei proiectului este necesar ă şi utila dacă cuprinde întregsceptrul de efecte diferite ca natur ă: economice, sociale, ecologice, tehnice, etc.Insă, importanţa unui tip sau altul de criterii depinde de mai mulţi factori; talia

proiectului, domeniul în care se face, opţiunile strategice care au stat la baza idei de proiect. Stiinţa şi tehnica este capabilă să ofere soluţii tehnice multiple pentruaceiaşi problemă, dar evaluarea oprtunităţii, necesităţii şi eficienţei este singura

bază motivaţionala a deciziei de; amânare, respingere, sau continuare a proiectului.O componentă indispensabilă a evaluării economice este analiza

sensibilităţii criteriilor de eficienţă în raport cu variaţia ipotezelor de bază, pentrucă permite identificarea acelor ipoteze "problemă" şi a nivelului de la care acestea

pun în discuţie rentabilitatea sau existenţa proiectului.Evaluarea sincronă se face la punctele de avans atunci când şeful de proiect

prezintă stadiul execuţiei proiectului actorilor interesaţi. Are un caracter preponderent tehnicist si se exprimă prin indicatori specifici de avans tehnic, sau de pilotaj economic. Evaluarea postfactum se realizează pentru ca, pe bazaconcluziilor trase în urma realizarii proiectului, conform principiului "învaţare -eroare", nivelul de cunoştinţe şi experienţa factorilor interesaţi, inclusiv a şefului de



proiect, să se îmbogăţească, concluziile trase devenind informaţii utile pentruviitoarele proiecte.

Concepţia metodologică generală are stă la baza evaluării ante-factum aeficienţei proiectelor are la bază experienţa şi preocuparile specialiştilor Băncii

Mondiale. In viziunea acestora, în cadrul procesului de evaluare a oportunităţii şieficienţei, orice proiect trebuie analizat sub dublu aspect: ca subsistem al

sistemului economic national (sau zonal), şi ca sistem economic autonom.Viziunea bidimensională pune în evidenţă eficienţa şi profitabilitatea

proiectului atât la nivel macroeconomic (profitabilitatea naţională), cât şi la nivelulagentului economic declanşator (profitabilitatea comercială). Dar aplicarea f ăr ă discernământ a acestei concepţii nu este recomandabila din cel puţin doua motive:

a) Într-o economie de piaţă, proiectele pot să apar ţină sectorului public sausectorului privat, din motiv se nasc două întrebări;

Il intereseaz ă pe agentul declan şator privat profitabilitatea na ţ ional ă a

proiectului său? Ce relevan ţă are profitabilitatea comercial ă (la nivel de agenteconomic) a unui proiect din sectorul public?

R ăspunsul la cele două întrebări nuanţează analiza proiectului în funcţie desectorul (public sau particular) în care se face proeictul. Consider ăm că agentuleconomic privat este interesat să pună în evidenţă eficienţa la nivel naţional a

proiectului său, în măsura în care este interesat să acceadă la anumite oportunităţioferite de puterea publică: asistenţă financiar ă, sistemul de stimulente şi facilităţifiscale, juridice etc.

Deasemena, punerea în evidenţă a profitabilităţii comerciale a unui proiectdin sectorul public va releva eficenţa intrinsecă a proiectului respectiv, preţul plătit

pentru a rezolva anumite probleme de ordin social, ecologic, etc în ultimă instanţă va preântîmpina riscul evaluărilor eronate a parametrilor de efort şi/sau efect.Analiza la nivel microeconomic este mai detaliată permiţând managerilor să cunoască şi să-şi formeze o părere mult mai completă despre proiect.

b) Relevanţa acestui mod de abordare a analizei proiectelor din domeniile“noneconomice” ale sistemului economic naţional; sănătate, învăţământ, apărare şiordine publică etc. In aceste domenii, efectele implementării unor proiecte sunt

predominant neeconomice, iar efectele economice sunt dificil de identificat şicuantificat. Analiza lor se va face deci preponderent pe criterii de costuri (care estecuantumul şi structura eforturilor, cât costă o unitate de efect etc). Se impune însă

şi o minimă analiză de profitabilitate care solicită analistului un efort suplimentar pentru a depăşi barierele legate de locul, modul şi momentul unde se manifestă efectele economice.

În concluzie, apreciem că o astfel de abordare a evaluării este aplicabilă înmod special proiectelor publice cu caracter economic dar, datorită încărcăturii salecognitive este benefică pentru toate proiectele, indiferent de sectorul sau domeniulde aplicaţie.

Dubla viziune asupra proiectului se traduce în faza de evaluare în două tipuri de analiză; economică şi financiar ă, care se bazează pe datele şi afirmaţiilecuprinse în studiul de fezabilitate cu care se încheie dealtfel formularea proiectului.



Tabelul 5.1

Criteriul de comparaţie Analiza financiar ă Analiza economică

1. Scopul analizeiEvidenţierea eficienţei financiarela nivelul promotorului de

proiect

Evidenţierea eficienţei socialela nivelul economiei/zoneinaţionale)

2.Efectele avute învedere

Efecte directe asuprainvestitorului

Efecte directe şi indirecteresimţite la nivel zonal sau aleconomiei naţionale

3.Preţuri utilizate laevaluarea resurselorşi a rezultatelor

Preţuri de piaţă Preţuri de calcul (umbr ă)

4. Rata de actualizare Sectorială (de ramur ă) Socială (la nivel naţional)

5.1.1 Evaluarea profitabilit ăţ ii na ţ ionale – analiza economică

Este o analiză de impact care studiază influienţele la nivel macro saumezo- economic ale proiectului respectiv, profitabilitatea sa naţională. Direcţiile deanaliză principale se refer ă la: misiunea agentului economic sau al obiectivului

proiectului, ce va produce şi pentru cine, punctele forte şi punctele

slabe,caracterizarea mediului economico-social oportunităţi şi pericole (analiză SWOT)

Analiza economică sumar ă este recomandată pe tot parcursul pregătirii proiectului, dar evaluarea economica de mare rafinament este analiza finală careîncheie stadiul de formulare a proiectului.

Analiza economica este neutr ă faţă de sursele de finanţare a proiectului precum şi de distribuţia veniturilor sale în societate. Drept consecinţă; taxeleimpozitele, orice alte obligaţii faţă de stat sunt considerate păr ţi din beneficiul

proiectului transferate societăţii. La fel şi dobânzile, comisioanele etc aferenteîmprumuturilor pentru proiect sunt privite ca păr ţi din veniturile proiectului care

sunt cedate finanţatorului şi deci, nu se scad din beneficiile proiectului. In schimb,subvenţiile de care beneficiază proiectul se consider ă costuri reprezentândcheltuială pe care o face societatea pentru proiect.

Preţurile cu care se operează în analiza economică sunt preţurile umbr ă (shadow price) cel mai adesea însă se lucrează cu “preţuri corectate” numite de uniispecialişti şi preţuri contabile, prin care se urmareşte reflectarea cât mai reală avalorii parametrilor. La stabilrea acestor preţuri de referinţă se au în vedere două elemente; gradul de raritate (abundentă sau penurie) al resurselor, de pildă,existenţaşomajului sau lipsa de for ţă de muncă calificată, opţiuni ale politiciiguvernamentale cu privire la stimularea sau inhibarea domeniului în care se face



proiectul. În practică, de cele mai multe ori se operează cu preţurile pieţeimondiale, însă nu sunt recomandate în toate cazurile.

Analiza economica trebuie să pună în evidenţă modul cum proiectulr ăspunde unor obiective strategice din domeniul respectiv. Fiecare obiectiv vizat

trebuie să fie explicitat prin unul sau mai mulţi indicatori-criteriu la nivelul proiectului. Ierarhizarea criteriilor în procesul de analiză trebuie să fie conformă cuordinea de prioritate macroeconomică a obiectivelor ce le cuantifică.

Proiecţia fluxului de numerar (cash flow, flux de trezorerie) în analizaeconomică cuprinde componentele de recuperare şi recompensare a eforturilorfacute care se confundă cu beneficiul total al proiectului.

Venitul national sau produsul intern net (PIB = Vn + S + A;VN = PIB − A) este indicatorul al prosperităţii naţionale care reflectă atât dotareacu resurse a unei ţări, cât şi gradul în care sunt satisfacute nevoile de bază alecolectivităţii. La nivel de proiect se regăseşte ca valoare adaugata neta

(VAB = P + S + A; VAN = VAB − A). Valoarea adaugată netă are douacomponente majore: salarii şi surplus social - format din elemente de naturavenirului net. Analiza proiectului trebuie să se facă prin prisma ambelorcomponente şi nu numai a venitului net. Componenta salarii la nivelmacroeconomic este foarte importanta. Un volum mai mare de salarii presupunemai mulţi angajaţi şi/sau venituri mai mari pe angajat. Aceasta înseamna o puterede cumparare mai mare, un grad de ocupare a for ţei de muncă sporit, în ultimă instanţă o bunastare naţionala mai mare. Deci, un volum al componentei salarii maimare constituie premisa unui consum prezent sporit. Surplusul social este acea

parte a valorii adăugate orientata spre dezvoltare, rezerve, ce conduc la bunastarea

firmei. Este formată din profit net, dividende, taxe, dobânzi, fonduri de chirii,alocaţii pentru dezvoltare (profit reinvestit). Deci, prin canalele specifice dedistribuţie şi redistribuire surplusul social este orientat, o parte spre consumul

prezent şi cea mai mare parte spre investiţii (economii). De aceea, un surplus socialmai mare este o condiţie de bază pentru o funcţionare normală a mecanismuluistatului, o sursă pentru dezvoltarea economico-socială a ţării si chiar o premiza aunui consum privat prezent mai mare. Analiza trebuie sa trateze cele douacomponente cu aceiaşi atenţie, în funcţie de priorităţile strategice se poate acţiona

prin mecanisme specifice pentru stimularea sau inhibarea uneia sau alteia dincomponente. In general însa, analiza economică nu ia în calcul modul cum este

distribuită sau redistribuită valoarea adugată generată.Avantajul incontestabil al valorii adugate este acela că reflectă legatura

directă cu obiectivul de creştere a venitului naţional privit ca beneficiu national.Dezavantajul său ar fi că nu poate să reflecte întregul spectru al

obiectivelor politicii economice a unui stat şi de aceia se impune încadrarea saîntr-un sistem de indicatori – criteriu. In legatur ă cu valoarea adaugată netă trebuiesă avem în vedere, mai ales în cazul proiectelor cu participare str ăină, ca o parteuneori destul de importantă este expatriată în afara graniţelor ţării. Astfel de plăţirepatriate sunt: salariile muncitorilor, specialiştilor straini, dobânzi la împrumturiexterne, dividende către acţionarii expatriaţi,etc. De multe ori un proiect



transnaţional se bucur ă de privilegii fiscale din parte guvernului ţării respective dar,în final este posibil ca să contribuie nesemnificativ la bunastarea socială. Mai este

proiectul respectiv interesant pentru statul repsectiv?, sau valoarea adugată netă naţională nu este indicatorul cel mai indicat? Consider ăm că valoarea adaugat ă

na ţ ional ă net ă trebuie să fie un indicator de bază în analiza proiectelor de acestgen. Trebuie să se urmarească ceea ce proiectul aduce concret pentru economianaţională deci, prin scăderea elementelor de valoare adaugată repatriate: salarii,dobânzi, dividende, chirii, drepturi de autor, s.a.

În schimb subvenţiile guvernamentale au regim de costuri reprezentândcheltuielile pe care societatea le face pentru proiect. Utilizarea criteriului valoareadaugată are in vedere valoare absolută – testul eficienţei absolute, cât şi formarelativă, prin raportare la un parametru de efort: capital, devize, forta de munca,etc.

5.1.2 Evaluarea profitabilit ăţ ii comerciale - analiza financiar ă

Studiază avantajele economico-financiare oferite de proiect pentru agentuleconomic declanşator. Analiza financiar ă sau analiza profitabilităţii comerciale seface din punct de vedere al entităţii financiare, a agentului economic declanşator deacţiuni investiţionale sau la cererea altei entităţi finaţatoare. Ca atare în analizafinanciar ă se va ţine cont de sursa de provenienţă a capitalului şi bineânţeles dedistibuţia veniturilor proiectului. Prin analiza financiar ă se stabileşte rentabilitateafinanciar ă - câştigul, aferent la capitalul cu care agentul economic participă la

finanţarea proiectului. Implicicit deci, se evidenţiază structura stimulentelorasociate proiectului.

Fiind f ăcută prin prisma unei entităţi, de obicei beneficiarul de proiect, seconsider ă costuri tot ce acesta plateşte pentru implementarea şi exploatarea

proiectului: cheltuieli de investiţii, de exploatare, inclusiv taxe, impozite catre stat,dobânzi bancare, chirii, dividende etc. Dimpotrivă, subsidiile se trec la capitolulvenituri. Atunci când se primesc creditele se trec la capitolul venituri iar larambursare ratele se trec la capitolul cheltuieli. Ca atare putem afirma ca analiza

profitabilităţii comerciale, spre deosebire de analiza economică, operează cu profitul net (câştigul net) al beneficiarului de proiect, ceea ce practic îi r ămâne lui

la dispoziţie, dupa ce s-a achitat de toate datoriile faţă de ter ţi. Ca atare, finalitateaacestei analize constă în proiecţia situaţiei financiare a agentului economic, în urmaimplementării proiectului respectiv. Aplicarea practică a acestei conceptiimetodologice presupune lămurirea următoarelor probleme:

Cu ce efecte se opereaz ă în analiz ă? Este cunoscut faptul că, din punct devedere al eforturilor nu se ridică probleme deosebite în procesul de analiză deoarece acestea sunt directe şi imediate, deci relativ uşor de cuantificat, din punctde vedere al efectelor, care au o paletă foarte largă de manifestare (aşa cum s-aar ătat anterior) analistul întâmpină dificultăţi uneori insurmontabile. Orice proiectgenerează atât efecte directe, dar şi indirecte care, de regula nu sunt incluse în



criteriul de bază sau în indicatori adiţionali. Aceste efecte indirecte pot să seregăsească la nivelul proiectului respectiv dar necuantificabile în mărimieconomice (efecte ecologice, socio-profesionale etc) sau să se manifeste în alte

proiecte contingentate tehnic sau economic.

Stabilirea sferei de cuprindere a efectelor este o atribuţie a analistului şidepinde de o serie de factori printre care şi competenţa sa profesională.Recomandarea este ca, pe cât posibil să se aibă în vedere şi aceste aspecte, mai alesîn ceea ce priveşte impactul proiectului asupra mediului ambiant, a sănătăţii,demnităţii şi pregătirii profesionale a individului, justiţiei şi egalităţii sociale,etc,într-un cuvânt tot ce înseamna schimbări în viaţa comunitaţii.

Aplicarea tehnicii complexului industrial este calea cea mai sigur ă de alărgi sfera de cuprindere a efectelor

Încadrarea proiectului în coordonatele strategice la nivel macroeconomiceste realizabilă prin folosirea obligatorie a unor” parametrii na ţ ionali ”.Aceştia

sunt mărimi limită ce trebuie respectate, în condiţiile date de piaţă, în orice afacere.Ca atare mărimea lor nu depinde de voinţa factorilor de decizie la nivel de proiect.Astfel de parametrii sunt: rata socială a discountului - rata de actualizare, ratasocială a investiţiei, salariul umbr ă, cursul umbr ă de schimb valutar,etc.Determinarea, dar şi folosirea acestor parametrii este foarte dificilă mai ales înţările subdezvoltate. De aceea se recomandă în mod expres utilizarea cel puţin aratei de actualizare unice pe economie şi a ratei ajustate (nu a ratei umbra) deschimb valutar.

Cu ce pre ţ uri se opereaz ă?. Pentru analiza financiar ă se folosesc preţurilecurente de piaţă, iar pentru analiza economică se recomandă preţurile “umbr ă”-

preţuri cur ăţate de influienţe interne ,conjucturale de natur ă fiscală, politică etc.Dacă problema stabilirii preţurilor curente este simplă, iar ăşi în ţările cu o

economie subdezvoltată, instabilă, în formare, problema preţurilor umbr ă estedificilă, atât din punct de vedere conceptual, cât şi practic-aplicativ.

Conceptual - datorită caracterului instabil, difuz al sistemului economicnaţional cadru în care nu poate fi descris şi delimitat exact, iar cunoştiinţele despreinfluienţa factorilor socio-economici ce intercondiţionează funcţionarea sistemuluisunt limitate. Din punct de vedere al aplicaţiei practice limitele sunt date deimposibilitatea de a realiza un model logic de simulare care să conducă la rezultatecredibile. Preţurile umbr ă sunt fixate pentru a reflecta o realitate a sistemului

economic, ţinând cont de restricţii obiective specifice. Dacă condiţiile de evoluţie,restricţiile se schimbă intempestiv, chiar într-un anumit domeniu, implicit seimpune corecţia şi a preţurilor umbr ă din acel domeniu şi ca o reacţie în lanţ şi încelelalte domenii.

Devine nerealist să susţii doua sisteme de preţuri într-o astfel de economie.De aceea se poate face un compromis prin folosirea unor preţuri de piaţă corectateîn loc de preţuri umbr ă. În fond preţurile de piaţă reflectă o realitate economică amediului economico-social în care evolueaza proiectul. Abaterile, în plus sauminus, de la o stare normală au o motivaţie socio-economică, sau sunt efectul

politicii guvernului care foloseste preţul ca instrument de distribuire a veniturilor în



societate sau de stimulare sau inhibare a activitătii într-un domeniu sau altul deactivitate. Totodată, utilizarea preţurilor curente reduce riscul ”manipularii”eficienţei proiectului în funcţie de anumite interese obscure sau tendinţa“pesimista” foarte des întâlnită în evaluarea unor parametrii ai proiectului.

5.1.3 Evaluarea riscului şi incertitudini

Analiza proiectelor în condiţii de incertitudine este o obligaţie pentru oriceanalist, independent de evaluarea sa în condiţii deterministe.

Analiza în condiţii deterministe înseamnă, stabilirea unor mărimi unice pentru fiecare parametru de calcul şi anume, cele care se consider ă că au probabilitatea cea mai mare de apariţie. Pe baza acestor certitudini relative sedesf ăşoar ă întergul proces decizional. Riscul într-o astfel de analiză derivă din

faptul că se neglijează posibilitatea apariţiei altor valori a parametrilor în funcţie deconjunctura economico-socială.Analiza în condiţii probabilistice, de incertitudine, vine să înlăture acest

neajuns, prin luarea în consideraţie a unei game de valori probabile pentru fiecare parametru semnificativ. Problema, spinoasă în acest caz, este de identifica corect parametrii semnificativi şi valorile lor probabile pe un interval de variaţie binedelimitat. Odată stabilite valorile probabile li se ataşează probabilitatea de apariţie,iar calculele în aceste condiţii au calitatea suplimentar ă ca, avertizează factorii dedecizie asupra unei realităţi economice schimbate sau schimbătoare.

Evaluarea în condiţii de incertitudine are trei componente distincte: analiz ă

de punct critic, analiz ă de senzitivitate, analiz ă de probabilitate. Analiz ă de senzitivitate are ca scop evidenţierea modificărilor pe care le

sufer ă criteriul sau criteriile de eficienţă adoptate (valoare adaugată, profit net, ratade rentabilitate interna) ca urmare a modificărilor conjuncturale suferite de unii

parametrii cheie ai proiectuluiSe recomandă ca analiza să se facă în raport cu acele variabile cruciale

pentru agentul economic declan şator cum ar fi: rata infla ţ iei, rata de schimb

valutar, indicele pre ţ urilor la materii prime, produse ş.a., durata de execu ţ ie etc.Un proiect este riscant dacă se constată că eficienţa sa sufer ă modificarisemnificative în raport de modificarile previzionate la variabilele luate în calcul. În

această situaţie se fac recomandări de măsuri de contracarare a efectelor negative.Vom face o trecere în revistă succintă a unor astfel de măsuri:

Atenuarea incertitudinii, în cazul cheltuielilor de investiţii, este posibilă prin corectarea fiecarui capitol de cheluieli cu o cota de “neprevăzute”, care au cadestinaţie:

a)

rezerve pentru modificari fizice (modificarea cantităţilor de resurse,apariţia de noi capitole de cheltuieli, etc),

b) rezerve pentru modificări de preţuri care pot fi generate de: fluctuaţia relativă a preţurilor în perioada analizată, efectul inflaţiei.



Existenţa acestor “neprevăzute” poate avea însa un efect demobilizator în procesul de evaluare a costurilor proiectului de investiţii, prin reducerea interesuluispecialiştilor în stabilirea exactă a mărimii fiecărei categorii de costuri. De aceea seimpune ca, pentru fiecare capitol, să se dea explicaţii clare cu privire la destinaţie şi

modul de calcul a rezervei.Pentru perioada de viaţă a proiectului, efectul inflaţiei poate fi luat încalcul prin includerea unei cote estimate în rata de actualizare folosită la calculelede eficienţă.

Daca proiectul apar ţine unui domeniu dinamic, se pot prevedea, pe duratasa de viaţă cheltuieli de înlocuire a unor componente tehnice, fapt ce se va reflectaîn proiecţia fluxului de trezorerie.

Deasemenea, se recomandă evaluarea valorii reziduale, ca venit în ultimulan de viaţă a proiectului. Stabilirea ei trebuie să se facă în funcţie de specificulfiecărei categorii de cheltuieli: echipamente de lucru, clădiri, terenuri, ş.a.

Analiza de probabilitate studiază frecvenţa de apariţie a unui fenomen perturbator şi impactul sau asupra eficienţei proiectului.Cum abordam un astfel de studiu de eficien ţă? Specialiştii recomandă o

abordare integratoare în evaluare proiectului astfel ca, o singur ă baza de date să servească atât analizei economice cât şi celei financiare, cu mici corectii

bineânţeles. Să vedem daca este posibil?Parametrii cantitativi ai proiectului (cosumurile exprimate în unităţi fizice;

kwh, tone, metri cubi/patrati, ore-om, ore-maşina, productie fizică,etc) sunt aceiaşi,indiferent de tipul analizei. Deci, preţurile, tarifele cu care se va opera sunt celecare pot să facă diferenţierea între tipurile de analiză. Aşa cum am ar ătat însă,

preţurile pieţei, folosite în analiza profitabilităţii comerciale, pot fi corectate relativuşor pentru a fi folosite şi în analiza profitabilităţii naţionale.

Pentru profitabilitatea naţională, criteriul economic de baza este “valoareaadaugată”, iar pentru profitabilitatea comercială “profitul net “al agentuluieconomic. Dar el se poate obţine prin eliminarea succesivă a componentelor carenu ţin de natura profitului net sau care sunt deductibile din acesta: salarii, taxe,impozite, chirii ş.a.

Este posibil ca prin această traslatare, un proiect, atractiv din punct devedere economic să devină ineficient din punct de vedere financiar. Se pune îndiscuţie însăşi existenţa sa sau, se propune susţinerea lui prin subsidii

guvernamentale.Construirea bazei de date trebuie să ţină cont de numeroase constrângeri.

De aceea se poate utiliza un set de documente model, eventual asistate pecalculator, a căror proiecţie să permită utilizarea lor pe cele doua tipuri de analiză.O informaţie astfel ordonata poate rezista rigorilor specifice unei evaluari

profesioniste.Prima întrebare pe care trebuie să şi-o pună agentul economic declanşator

se va referi la costul proiectului. Trebuie să se facă deosebire între costul global al proiectului şi cele doua componente ale sale specifice: cheltuieli de investiţii şicheltuieli curente sau de exploatare. Structurarea costului proiectului şi a celor



două componente ale sale, trebuie f ăcută astfel încât să servească scopuriloranalizei. De exemplu; tabloul cheltuielilor de investiţii trebuie să permită evidenţierea pe baza criteriilor de structur ă importante pentru agentul economicastfel: sursa de finanţare, destinaţia concretă, eşalonarea lor în timp pe durata de

execuţie proiectată. Cheluielile de exploatare trebuie sa fie eşalonate pe durata deexploatare defalcate după; natur ă, destinaţie, legătur ă cu producţia, etcAmortizarile (deprecierile) constituie capitol distinct cu un regim special decheltuieli, fiind evaluate separat concomitent cu estimarea valorii reziduale.

Urmeaza apoi estimarea necesarului de for ţă de munca structurată pecriteriul legăturii cu activitatea de exploatare, pe nivel de calificare etc.

Veniturile din exploatare ale proiectului sunt detaliate conformnomenclatorului de productie, alte venituri, cu specificarea desfacerii: la intern saula export, incluzându-se şi subsidiile, valoarea reziduală, venituri din alteoperaţiuni. La evaluarea veniturilor se ţine cont de gradul de încarcare a capacităţii

proiectate, pe diferitele subperioade: rodaj, atingere a parametrilor proiectaţi.Datele astfel obţinute permit tragerea unor concluzii pertinente asuprafezabilităţii proiectului. Urmează apoi un set de date care servesc la fundamentareasurselor de finanţare a proiectului (structura capitalului si obligatiile financiare).

Analiza financiar ă integrală şi analiza valorii adăugate sunt tablourilefinale care arată eficenţa proietului la nivel micro şi macro-economic

Un astfel de tablou este specific analizei economice punând în evidenţă cash-flow-ul respeciv, venitul net actualizat (VNA) generat de proiect şi calculat cadiferenţă între venitruile brute şi costurile proiectului. Costurile de producţie sesubînţelege că nu includ amortizarea, precum şi obligaţiile faţă de stat, bănci. Deci

cash flow-ul apare diferenţă între veniturile brute şi contravaloarea bunurilor şiserviciilor prestate de ter ţi, precum şi remunerarea for ţei de munca, cuprinzânddeci, elementele de natura profitului, amortizarea, dobanzi, dividende, taxeimpozite, câştiguri reinvestite, producţia pentru consumul propriu al proprietarului.

Deducem deci că, fluxul net de trezorerie (cash flow-ul) nu este identic curezultatul contabil deoarece include amortismentele.Trebuie sa fie privit ca unsurplus monetar generat de proiect şi care trebuie să fie pozitiv şi cât mai mare. Pe

practicieni mai puţin îi interesează conţinutul său economic şi mai multmetodologia sa de calcul.

Dar forma cea mai completă a tabloului de flux de trezorerie, care

serveşte, atât pentru analiza financiar ă cât şi pentru cea economică este prezentată în tabelul 5.3, iar analiza valorii adaugate este prezentată în tabelul 5.2. Subliniemcă structura pe linii poate fi modificată în funcţie de situaţia concretă (de pilda cusau f ăr ă credit



ANALIZA FINANCIARA INTEGRALA

Tabelul 5.2

INDICATORIDURATA DE VIATA A PROIECTULUI (ani)

1 2 3 4 5 6 . . . n1 INVESTITII

1.1 Fonduri proprii1.2 Imprumuturi

2 CHELTUIELI

DE EXPLOATARE

2.1 Costuri operaţionale2.2 Amortizări (deprecieri)

2.3 Dobânzi2.4 Rate împrumut

3 Veniturile proiectului

3.1 Venituri din exploatare3.2.Valoare reziduală 3.3 Subvenţii

4 Profit impozabil (3 – 2) Impozit pe profit (… %)

5 Profit după impozitare

6 Dobânzi

7 Amortizari

8 Inlocuiri

9 TOTAL (5 – 8)10 Cash flow (9 - 1)11 Surse de finanţare

Capital propriu

Imprumuturi

Alte surse

12. Obligaţii financiare

Rate de rambursarecredit

Dobânzi

Dividende

13. Flux net

de numerar(10+11-12)



ANALIZA VALORII ADAUGATE

Tabelul 5.3

INDICATORI DURATA DE VIATA UTILA APROIECTULUI

1 2 3 4 5 6 7 …………… nI. Venituri

1.1 Venituri din export1.2 Vânzări pe piaţa internă 1.3 Valoare reziduală 1.4 Servicii infrastructur ă 1.5 Alte venituri din activităţi

subsidiareII. Valoarea intrărilor

materiale2.1 Investiţii

2.1.1 Import2.1.2 Intern

2.2 Intr ări curente de materiale2.2.1 Import2.2.2 Intern2.2.3 Servicii infrastructur ă

III. Valoare adăugată netă

internă

IV. Plăţi repatriate

4.1 Salarii4.2 Profituri/dividende4.3 Altele (asigur ări, drepturi

de autor)V. Valoare adăugată netă

naţională

VI. Salarii (total salarii –salarii repatr.)

VII. Surplus social



5.2 Analiza conceptului de eficienţă;

delimitări conceptuale şi metodologice

Societatea umană a tr ăit multă vreme cu sentimentul că posedă un adevărat

“corn al abundenţei” în ceea ce priveşte accesul la resursele naturale. Risipa deresurse şi grandomania nevoilor, chiar dacă au fost deseori dezavuate de

personalităţi raţionale, au caracterizat viaţa economico-socială a lumii civilizate.Conflictul dintr om şi natur ă a devenit o realitate odată ce a început să

prindă contur mediul artificial industrializat în opoziţie cu mediul natural. Adevenit tot mai evidentă contradicţia dintre caracterul teoretic nelimitat al nevoilor(mai mult sau mai puţin obiective) şi caracterul limitat al resurselor. Costurilerepartiţiei inegale a resurselor,pe zone şi continente, au devenit tot mai consistente.Putem spune că secolul XX este secolul conştientizării necesităţii de a trata naturaca pe un partener şi nu ca pe un sclav. Socurile produse de crizele energetice şi dematerii prime, degradarea constantă a mediului natural prin exploatarea saneraţională, au condus la conturarea unei concepţii noi, realiste asupra corelaţieiresurse – nevoi. Pentru a evita un colaps economic, inevitabil într-o abordarenerealistă a acestei corelaţii, deşi unii susţin că este prea târziu (vezi problemeledistrugerii stratului de ozon ,a deşertificării unor suprafeţe de teren ,modificărileclimatice incontrolabile – fenomenul El Niño etc), trebuie să se acţionezeneîntârziat, pluridisciplinar şi convergent pentru armonizarea nevoilor cu resursele.Cercetraea ştiinţifică este chemată să ofere soluţii viabile de refacere şi protecţie amediului natural.

În privinţa resurselor cercetarea poate acţiona pe două direcţii principale:a) Descoperirea de noi rezerve şi/sau noi tipuri de resurse

înlocuitoare(mase plastice, forme neconvenţionale de resurse energetice –eoliană,de fisiune etc.);

b) Protejarea rezervele disponibile de resurse care poate fi abordată îndouă moduri: prin economisirea resurselor – reducerea consumurilor specifice şi

prin creşterea gradului de valorificare a resurselor consumate – creşterea cantităţiide efecte pe unitatea de resursă consumată.

Orice activitate umană este concomitent, consumatoare de resurse şigeneratoare de efecte. Criteriile de raţionalitate conduc la ideia de eficienţă în

sensul că; efectele unei acţiuni trebuie să fie, în sumă totală, superioare eforturilordepuse.Eficienţa se defineşte ca “atribut al oricărei ac ţ iuni umane de a produce

efecte utile scontate care, în sumă absolut ă sunt mai mari eforturilor depuse”. Expresia “efecte utile scontate” este necesar ă pentru a scoate în evidenţă concordanţa între acţiuni şi nevoile sociale deoarece, nu rare sunt cazurile când seînregistrează şi efecte care, în anumite condiţii, pot aduce pagube societăţii (deexemplu: rezultatele cercetărilor biologice de clonare a ţesuturilor vii pot fideturnate spre scopuri imprevizibile pentru specia umană).



În substanţa sa eficienţa vizează protejarea resurselor sub cele două aspecte menţionate:

economia de resurse – formalizată matematic prin corelaţia de tipefort/efect care cuantifică criteriul minimizării cantităţii de resurse ce

revine pe unitatea de efect obţinutcre şterea gradului de valorificare a resurselor ocupate dată decorelaţia efect/efort care cuantifică criteriul maximizării efectului peunitatea de resursă consumată.

Analiza conceptului de eficienţă este un proces complex. Studiul corelaţieidintre eforturi şi efecte trebuie completat cu o analiză comparativă în raport cu o

bază de comparaţie prestabilită. Această analiză poate fi de tip ”cu şi f ăr ă proiect”sau comparare cu situaţii/stări similare pe plan intern sau extern, sau cu nivelurinormative. Grafic, direcţiile de analiză a eficienţei proiectelor sunt prezentate înfig. ….

R 1 E1

c

a b

d

c

R o Eo

Figura 5.1 Graficul corelaţiilor în analiza eficienţei

în care:PI = proiectul supus analizei;Po = baza de comparaţie (proiect similar,stare predeterminată sau existentă);R i/o = resurse aferente proiectului PI ,respectiv Po ;Ei/o = efecte ataşate proiectului PI ,respectiv Po ;a = analiza corelaţiei de tip: efort/efort;

b = analiza corelaţiei de tip: efect/efect;

c = analiza corelaţiei de tip efect/efort sau efort/efect;d = analiza comparativă a nivelului indicatorilor de eficienţă.

În practică conceptul de eficienţa este întâlnit sub două accepţiuni:ca performan ţă - rezultate cât mai mari;ca efecte cât mai mari în raport cu resursele alocate .

Prima accepţiune are o conotaţie mai restrânsă şi se defineşte ca eficacitate pe când cea de-a două tratează o activitate prin prisma corelaţia între nivelulefectelor şi cel al eforturilor. De pildă, să consider ăm două proiecte P1 şi P2 careaduc venituri de 10 şi respectiv 5 mild. lei.

Pi

Po



Oare este mai eficient primul proiect deoarece aduce un venit dublu? Nueste normal să stim şi cu ce eforturi se realizează? Să spunem că primul proiect arenevoie de un efort de 25 mild, iar cel de-al doilea de 10 mild lei. Calcule simple deeficenţă pe baza corelaţiei efec/efort arată că:

•

Pentru proiectul P1 avem urmatoarele valori; 2,5 lei efort/leu efect sau,0,4 lei efecte/leu efort.• Pentru proiectul P2 avem următoarele valori; 2,0 lei efort/leu efect sau,

0,5 lei efect/leu efortPrimul proiect este mai eficace deorece aduce un volum de venituri dublu

decât cel de-al doilea proiect. Dar proiectul al doilea din punct de vedere aleficienţei este mai atractiv deoarece, fiecare unitate de efect obţinut costa mai puţindecât în cazul primului proiect, respectiv cu 25% mai puţin sau altfel spus, fiecareunitate de resursă consumată aduce un efect mai mare.

Necesitatea aplicării unor judecăţi de valoare, în spiritul contradicţiei

“resurse limitate – nevoi nelimitate” a condus la nevoia de a se elaborametodologii adecvate de analiză, adaptate sau adaptabile la specificitatea fiecăruidomeniu de activitate. Suntem pentru aplicarea lor, chiar şi în domeniiinonproductive cum ar fi: sănătate, cultur ă, ecologie,ş.a. cu abordare specifică direcţionată, în primul rând spre dimensionarea eforturilor (consumului de resurse)dar şi a economisirii lor şi în al doilea rând spre evaluarea efectelor de natur ă diferită precum şi conversia lor în efecte de natur ă economică.

Evaluarea eficienţei economice impune o abordare integratoare a parametrilor de efort şi de efect, în concordanţă cu sistemul de interese ceguvernează decizia de investiţii. Un instrument util în munca de identificare şi

prezentare într-o formă logică a ansamblului de corelaţii ce formează esenţastudiului de eficienţă, îl constituie matricea corela ţ iilor eforturilor şi efectelor (tab.5.4). In functie de scopul declarat al analizei se va stabili vectorul eforturilor şicel al efectelor care formează baza construcţiei matricei corelaţiilor de eficienţă.Matricea se prezintă ca un tablou cu dublă intrare în care, pe orizontală şi peverticală se înscriu elementelor vectorilor de efort si de efect astfel că numărulliniilor/coloanelor matricei este egal cu suma elementelor celor doi vectori (n + mlinii şi coloane).



Matricea se poate partiţiona în patru cadrane.Tabelul 5.4

VECTORULRESURSELOR

R 1 R

2 R

I R

n

VECTORULEFECTELOR

E1 E

2 E

J E

n

RESURSE

R 1R 2

R I

R n

Icorelaţii de tip R/R

IIcorelaţii de tip R/E

EF

ECTE

E1 E2

EJ

En

IIIcorelaţii de tip E?R IVcorelaţii de tip E?E

5.2.1 Carateristicile eficien ţ ei din punct de vedere a efectelor

Toate acţiunile umane, indiferent de domeniul de activitate în care sedesf ăşoar ă, trebuie să fie supuse rigorilor criteriilor de eficienţă.Astfel putem vorbi

de eficienţa activităţii de producţie,eficienţa serviciilor,efcicienţa cercetării-ştiinţifice ş.a. Nu împărtăşim ideia că, dacă analizăm o activitate din domeniuleconomic atunci vorbim de eficienţă economică,din domeniul juridic - de eficienţa

juridică etc. O activitate economică are conotaţii pozitive sau negative şi în planecologic,social şi chiar juridic.Deci respectiva tipologie a eficienţei are la baza cutotul alte criterii decât cel al domeniului în care se desf ăşoar ă.

Activitatea umană, indiferent de domeniul sau sectorul în care sedesf ăşoar ă, produce o structur ă de efecte diferite ca natur ă: economice, sociale,

ecologice, juridice,etc Analiza completă şi complexă a eficienţei unui proiectimpune luarea în considerare a tuturor categoriilor de efecte generate. Apar însă

probleme dificile de evaluare,pornind de la; natura lor diferită, modul şi locul demanifestare etc. Ideal ar fi ca, la îndemâna specialistilor-analişti să se afle ometodologie unitar ă, completă de evaluare care să elimine acesteimpedimente,astfel încât să se poată calcula un indicator”globalizator” de efecte.Teoretic acest lucru este posibil cu regula paralelogramului deformabil .(fig. 5.2).Menţionăm că în figura respectivă nu există nici o corelaţie între sensul saumărimea săgeţilor şi mărimea efectelor reprezentate.



E1 e1 e2

E2

E3

Figura 5.2 Insumarea efectelor diferite ca natură

În care:E1,E2,E3 = efecte diferite ca natur ă (economice,sociale,ecologice);e1 = rezultanta compunerii efectului E1 cu efectul E2;

e2 = rezultanta compunerii efectului E3 cu rezultanta e1 – este rezultantagenerală care reprezinta indicatorul global de efecte.

În practică însumarea efectelor de natur ă diferită este dificil de realizat,dacă nu imposibil. De aceia, se procedează la o analiză secvenţială pe tipuri deefecte. În consecinţă, atunci când studiem eficienţa unei actiuni, în funcţie deefectele luate în calcul, putem vorbi de eficienţă economică, eficienţă socială,eficienţă ecologică ş.a.



da

nu

da da

nu nu

da dada

nu

nunu

nu nuda

nunu

da

nu

da

da

Figura 5.3

PORTOFOLIU DE PROGRAME, PROIECTE FEZABILE

PROPUNERI DE PROGRAME, PROIECTE

Sunt limitetehnice deexecu ie?

Sunt limitetehnice de

exploatare?

Sunt limitede natura

comerciala?

Se respectă criteriile de

ordin social?

Se respectă criteriile deeficienţă ec?

Au importanţă strategică pt.

societate?

Se pot revizui

?

PORTOFOLIU DE PROIECTE CE TREBUIESCREVIZUITE SI/SAU REESALONATE

PROIECTE RESPINSE

Transfertehnologic,import lecenţe,knowhow etc.

OBIECTIVESTRATEGICE

REALIZARI INDOMENIU

STUDII DE NECESITATE

Se respectă criteriile ecologice?

Se potreeşalona

?

Cooperaretehnico-stiinţ.

externă?



Importanţa şi rolul criteriilor de eficienţă economică în studiul oricăreiactiviţăţi umane este sintetizată în teza potrivit căreia “mai devreme sau mai târziu,

orice efect, indiferent de natura sa, se va transforma în efect economic”.

Studiul de eficienţă economică trebuie să fie tr ăsătura comună oricărui

proces de fundamentare a unei decizii, adaptat la specificul domeniului şi caretrebuie completat cu studii în care se iau în calcul şi alte tipuri de efecte.Este posibil ca rezultatele să fie contradictorii; efecte deosebit de favorabile de oanumită natur ă să fie însoţite de efecte negative de altă natur ă.

De exemplu; implicaţiile ecologice ale actualelor sisteme de irigaţii sau aacţiunilor de despăduriri în scopul creşterii suprafeţelor arabile. De aici desprindemnecesitatea de a identifica toate tipurile de efecte ataşate unei acţivităţi umane, de ale cuantifica şi studia pentru a obţine o imagine multidimensională a impactuluiactiunii respective în societate şâ asupra mediului ambiant.

Eficienţa economică este corolarul întregii activităţi de fundamentare a

deciziei de a investi într-o afacere, pragul ultim dar cel mai de seamă înaine de alua hotărârea de a admite sau a respinge un proiect, în urma căruia fluxurile deresurse; umane, materiale, financiare, toate energiile, vor fi direcţionate spreatingerea ţelurilor propuse. Criteriile de ordin economic sunt şi trebuie tratate caultim prag de selecţie în ierarhizarea temelor şi/sau proiectelor (fig. 5.3)

Deşi suntem adepţi studierii eficienţei economice (impactului economic) laorice activitate umană, apreciem că poziţia sa în cadrul studiului de ansamblu semodifică în funcţie de sectorul sau domeniul de activitate, şi de scopul declarat alanalizei. Dacă se face un studiu asupra degradării mediului ambiant într-o anumită zonă, este normal că primatul îl vor deţine efectele ecologice – implicit eficienta

ecologică.Dar analistul este obligat să studieze şi implicaţiile economice, sociale ale

acţiunilor de protecţie a mediului ambiant. Din punct de vedere ecologic estefoarte frumos să adopţi decizia de a închide definitiv o unitate economică poluantă.Din punct de vedere economic poate să aibă o influienţă negativă asupra economieizonei, iar din punct de vedere social poate să fie un dezastru.

Studiile de eficienţă trebuia să dea r ăspuns şi la alte probleme legate deefecte cum ar fi: unde şi când se produc, cum se manifestă, cit de mari sunt.In funcţie de locul unde se produc, efectele pot fi:

directe – identificabile la locul unde se desf ăşoar ă actiunea,

propagate – efecte de antrenare – identificabile în domenii conexeEfectele de antrenare sunt specifice domeniilor de “service general“ pentru

societate cum ar fi: sănătatea ,cercetarea ştiinţifică, învăţmântul. În aceste domeniieficienţa acţiunilor este manifestă în măsura în care generează efecte benefice încelelalte sectoare de activitate.

De aceia şi eficienţa lor economica trebuie tratată nuanţat mai ales prin prisma unor criterii de costuri, şi mai puţin a criteriilor de rentabilitate economică.Prin specificul său, cercetarea ştiinţifică ca promotor de progres tehnic ,generează efecte în domeniile conexe, în special domeniile aflate în aval adică la producătoriişi la utilizatorii produsului ştiinţific. Se pune problema până la ce nivel trebuie



mers cu identificarea şi cuantificarea efectelor actului de cercetare ştiinţifică, pentru a fi credibil şi acceptabil din punct de vedere economic. Ideal ar fi ,până laconsumatorul final, dar restricţiile de timp, de resurse, de competenţă fac de multeori imposibil acest deziderat.

R ămâne la latitudinea specialistului, în lipsa altor jaloane, să adâncească studiul astfel încât să fie cât mai relevant.După momentul la care se produc efectele pot fi: imediate şi viitoare .Sunt

activităti cum ar fi cele de investiţii sau de cercetare care au ca tr ăsătur ă specifică realizarea de efecte cu precădere în viitor, deci există un decalaj între perioda dedesf ăşurare a actiunii (implicit de cheltuire a resurselor) şi perioada de obţinere aefectelor scontate. Pe baza acestui criteriu putem vorbi de :

eficen ţă antecalculat ă (antefactum) care precede desf ăşurareaactivităţii supuse analizei,eficien ţă sincronă (curentă) concomitentă cu desf ăşurarea activitătii,

eficen ţă postalculat ă (postfactum) studiată ulterior desf ăşur ăriiactivităţii.Caracteristica activităţilor de “tip proiect” cum ar fi, activităţille de

cercetare ştiinţifică sau cele de investiţii, este analiza antefactum care se face înfaza de pregatire a deciziei de acceptare sau respingere a temei sau a proiectuluirespectiv.

Pentru o temă de cercetare momentele caracteristice ar fi: momentuldemar ării fazei de cercetare, momentul trecerii la faza de implementare – asimilareîn practică (staţii pilot) şi momentul trecerii la producţia curentă de serie. In generalînsă, având în vedere evoluţia în timp a unui proiect descoperim trei momente

caracteristice: momentul apariţiei idei (mo), încheierea fazei de implementare şitrecerea la exploatare (m1) şi momentul încheierii duratei de viaţă a proiectului(m2).

| mo | m1 | m2 (timp)

eficienţă sincronă eficienţă potenţială

eficienţă estimativă

Figura 5.4

În funcţie de momentul la care se face analiza gradul de incertitudine al parametrilor de efort şi de efecte difer ă.

La momentul “mo” atât parametrii de resurse cât şi cei de efecte au uncaracter estimativ şi ca atare şi eficienţa ar un caracter estimativ. La momentul“m1” resusele de cercetare şi/sau de investiţii sunt certe marja lor de eroare estecontrolabilă, sunt cunoscute premisele pentru ca acţiunea să aibă succesul scontat şica atare studiul de eficeinţa la acest moment are un caracter potenţial. De aici încolo eficienţa are un caracter efectiv fiind sincronă din punct de vedere al efectelor.

O problemă dificilă este şi modul de manifestare şi de cuantificarea a

efectelor. În practică se întâlnesc cele mai variate forme de manifestare a efectelor



şi de aici şi varietatea formelor de cuantificare, a unităţilor de măsur ă. Acesteforme sunt determinate de specificitatea domeniului, a caracteristicilor tehnic-constructive şi funcţionale a rezultatelor acţiuniilor întreprinse. Rezolvarea acestor

probleme cere abilitate şi experienţă din partea analistului, şi un instrumentar

metodologic adecvat de măsurare şi conversie.

5.2.2 Caracteristicile eficien ţ ei din punct de vedere al resurselor

Din punct de vedere al resurselor studiul de eficienţă economică trebuie să r ăspundă la întrebările: cât se consumă şi cum se folosesc, avându-se în vedere atâteconomisirea cât şi gradul de valorificare. Este important să se ţină seama deraritatea dar şi de importanţa economică a fiecărei resurse utilizate.

Pentru aceasta trebuie să se cunoască criteriile de clasificare ce prezinta

importanţă în analiza. Prin prisma criteriului regener ării lor în timp acestea seîmpart în:resurse regenerabile – resurse umane, materiale de natur ă organică,unele resurse energetice cum ar fi; energia eoliană, energia mareelor,resurse neregenrabile – majoritatea resurselor materiale de natur ă anorganică.

După natura lor economică avem resurse: umane, materiale, financiare,tehnice, valutare. Fiecare din aceste categorii au forme specifice de prezentare,utilizare, cuantificare fapt ce trebuie avut în vedere în calculele de eficienţă. Deexempu: resursele umane pot fi grupate după criterii specifice; sex, vârstă, profesie,

mediu social,ş.a. In activitatea productivă for ţa de muncă se grupează în: personalde execuţie, personal de administraţie şi personal de marketing (comercial), dar încercetare personalul se împarte în: ştiinţifici (cercetători cu studii superioare) şi

personal auxiliar. Si resursele materiale se grupează după criterii specifice de pildă în: active fixe,active circulante sau în: imobilizări corporale, necorporale şifinanciare.

După modul cum participă la circuitul economic resursele pot fi grupateastfel:

Resurse neintrate în circuitul economic – resurse potenţiale: Resurse atrase în circuitul economic care, la rândul lor au un regim

diferit astfel:

Resurse avansate – aflate la dispoziţia agentului economic, chiardacă nu sunt efectiv utilizate (resure investiţionale,capitalfix,circulant,etc). In general tot ce formează capitalul social alunei firme.

Resurse ocupate – acea parte a resurselor avansate care contribuiela producerea efectelor utile aşteptate. Este acea parte dinresursele avansate ce r ămâne dupa scăderea imobilizărilor în curs,a activelor f ăr ă mişcare (stocuri f ăr ă mişcare mijloace fixe înconservare sau în rezervă).



Resurse consumate reprezintă partea din resursele ocupate careau fost cheltuite efectiv în procesul de obţinere a efectelor şi carese regăsesc în costuri sub formă de cheltuieli materiale, salarialeşi asimilate, amortizări.

Importanţa acestei structuri a resurselor constă în primul rând în faptul că, permite definirea şi ierarhizarea criteriilor de selecţie. În general, pentru resurseavansate sau ocupate criteriul principal este de economisire a lor iar pentruresursele consumate criteriul de bază este de creştere a gradului lor de valorificarerespectiv, creşterea cantităţii de efecte pe unitatea de resursă consumată. În acelaşicontext, în funcţie de tipul de resursă luat în considerare se poate spune că seevidenţiază o anumită faţetă a eficienţei activităţii studiate. Astfel putem vorbi de:eficienţa investiţiilor, eficienţa resurselor materiale, eficienţă utilizării resurselorumane,etc. Corelat şi cu natura efectelor avem imaginea completă şi complexă astudiului de eficienţă putând vorbi de: eficienţa conomică/socială/ştiinţifică a

investiţiilor, a mijloacelor fixe, a utilizării for ţei de muncă, ş.a.m.d.Dacă se introduce un sens de comparaţie (vezi săgeata) fiecar cadran vaconţine un anumit tip de corelaţie. Remarcăm că aceste corelaţii sunt de fapt dedouă tipuri: corelaţii structurale (cadranele I şi IV), cum ar fi de exemplu: pondereacheltuielilor materiale în total costuri sau, ponderea veniturilor din export în totalvenituri ale proiectului şi corelaţii de eficienţă (cadranele II şi III) de formaefort/efect sau efect/efort.

5.2.3 Delimit ări categoriale privind eficien ţ a economică

Din cele afirmate până acum reţinem că studiile de eficienţă au un caractercomplex, interdisciplinar şi că, sunt absolut indispensabile indiferent de domeniulsau de complexitatea activităţii analizate. O abordare unidirecţională dominată deinterese imediate sau oculte scade calitate studiului prin minimalizarea importanţeiunor efecte prezente şi/sau viitoare, directe sau conexe. De pildă este de notorietateavertismentul medicilor că, orice medicament de sinteză are efecte conexenefavorabile în timp asupra organismului uman (consumul exagerat de antibiotice,în timp se spune că scade acuitatea auditivă).

Teama de eşec prezentă mai ales în activităţi antreprenoriale – activitatea

de investiţii, de cercetare ştiinţifică şi mai ales în cercetările fundamentale poate fistă pânită numai printr-o cunoaştere cât mai completă a fluxurilor eforturilor şi maiales ale efectelor. Trebuie eliminată teama de nerealizare a efectelor propuse, maiales a celor economice,conştientizând caraterul eficienţei în raport cu timpul în carese produc efectele. In faza de fundamentare această teamă poate duce la luarea unormăsuri asiguratorii care să încalce principiile şi rigorile ştiinţei. Mai mult,consider ăm că o temă de cercetare, care a explorat o direcţie f ăr ă finalitateeconomică, tehnică, socială etc are propria-i utilitate ştiinţifică concretizată îneconomie de resurse ştiinţifice. Acest lucru decurge din faptul că lumea ştiinţifică este avertizată asupra inutilitătii sau inoportunităţii acelei direcţii de cercetare în



condiţiile date. Fundamentarea unui proiect sau temă trebuie cercetată tridimensional, din punct de vedere al necesităţii, oportunităţii şi al eficienţei.

Despre necesitate nu spunem decât că, nevoia socială este agentuldeclanşator care incită la cercetare. Problema oportunităţii presupune găsirea

r ăspunsurilor la întrebări de genul: Când ? Acum sau mai târziu !? întrebări ce se pot pune din diferite unghiuri ,al nevoilor, al posibilităţilor. Portofoliul de proiecte,teme va cuprinde o ierarhizare a acestora în funcţie de aceste întrebări, cuprinzândteme de actualitate şi teme care pot fi amânate. Alimentarea şi actualizarea

portofoliului este o problemă de supravieţuire a firmei într- o lume dominată deconcurenţă

Eficienţa este un corolar al întregii activităţi de fundamentare a decizieiasupra admiterii sau respingerii proiectului,iar eficienţă economică ultimul şi celmai important prag de selecţie (fig 5.3).

Eficienta economica poate fi confundata in practica cu unele aspecte

particulare ale sale fapt ce ar duce la ingustarea ariei sale de aplicatie.Astfel, nu de puţine ori categorii ca; rentabilitate, productivitate, randamentsunt substitute ale eficienţei. De aceea vom face cateva consideratii asupraraportului intre eficienta ca intreg si componentele sale.

Raportul eficienta – rentabilitate. Studiul de eficienţă economică are uncaracter sistemic luând in considerare toate categoriile de efort şi de efectespecifice domeniului studiat inclusiv cele ce se regăsesc la producatorii şiutilizatorii produsului cercetarii. Rentabilitatea este o forma de exprimare sintetică a eficienţei economice cu ajutorul mărimior valorice. Ea exprimă capacitateaactivităţii respective de a produce efecte valorice respectiv, venituri care, în suma

absolută trebuie sa fie superioare resurselor consumate.Deci, rentabilitatea se refer ă numai la eficienţa resurselor consumate pe

cand eficienţa are in vedere totalitatea resurselor, uneori chiar şi cele neintrate incircuitul economic. Rentabilitatea se evaluează prin indicatori valorici dispunândde potenţial ridicat de sintetizare, pe când eficienţa se cuantifică şi cu ajutorul unor

parametri exprimaţi prin mărimi fizice - naturale sau natural-convenţionale. Lanivel de sinteza macroeconomică este posibilă o suprapunere între cele douacategorii.

Profitabilitatea este o forma particular ă a rentabilităţii exprimandcapacitatea de a produce de profit. Deasemenea şi randamentul economic este

privit ca formă specifică de manifestare a eficienţei exprimând capacitatea uneiactivitati de a produce bunuri. Deseori el este asimilat noţiunii de productivitate.

Raportul eficien ţă – productivitate. Prin definitie productivitatea esteînteleasă ca eficienţa cu care este cheltuită munca socială. În ultimă instanţă, oriceconsum de resurse se poate reduce la un numitor comun şi anume; consum demuncă sociala care este un criteriu important de eficienta economica, dar nu unicul.În acest context consider ca există cateva argumente plauzibile în favoarea tratăriidiferenţiate a celor două categorii şi anume;



• productivitatea muncii este un criteriu specific producţiei de bunuri siservicii pe când eficienţa trateaza întregul ciclu economic care cuprindesi circulaţia şi consumul,

• productivitatea muncii se refera la eficienţa resursei umane – for ţa de

munca, eficienţa cuprinde însa ansamblul categoriilor de resurseindiferent de regimul sau de natura lor.• eficienta economică înglobează şi efecte de alta natura; tehnice sociale,

etc, prin convertirea lor în efecte economice, care nu intra in calculul productivităţii muncii.

5.3 Definirea şi analiza câmpului de eficienţă:

raportul optim - eficient

Optim, într-un context dat, înseamnă: cea mai favorabilă opţiune cu privirela raportul dinte eforturi si efecte. În condiţii date privind mediul în care evoluează sistemul analizat (delimitare spaţio-temporală), putem spune că optimul este unic şiabsolut - este nivelul maxim de eficienţă ce poate fi atins in conditiile respective.In realitate, optimul are un caracter relativ, dinamic, ca şi eficienţa, determinat deritmul progresului tehnico-stiintific. Este un ideal, o iluzie, ca şi linia orizontului.Optimul absolut poate fi atins numai în condiţiile în care pragul de saturaţieştiinţifică a fost atins adică, atunci când cercetarea ştinţifică nu mai ofer ă idei,cunoştinţe noi care să largească orizontul cunoaşterii umane. Este de fapt pragul

pragul de colaps ştiinţific care, teoretic poate fi atins dar, omenirea are resursenebănuite şi necunoscutele ştiinţei sunt nemărginite.Circumscris in timp şi spaţiu însă, optimul relativ este tangibil. De pildă,

într-un domeniu da activitate stare liderului este stare de optim în condiţiile date,spre care tind toţi ceilalţi agenţi care activează în domeniul respectiv.

Eliminând numai una din barierele de timp sau de spaţiu, optimul seschimbă, iar principalul factor care determina dinamica sa este cercetareaştiinţifică

Pe baza celor spuse mai sus apreciem că, în raport cu puterea de asimilareşi valorificare creativă a cunoştiinţelor ştiinţifice, vom avea o multitudine de

corelaţii favorabile între eforturi si efecte. Cu alte cuvinte, în condiţii date alemediului tehnico-economic şi ştiinţificîn care evoluează un sistem economic,optimul este unic, iar raporturile avantajoase din punct de vedere al corelaţiilorîntre eforturi şi efecte formează un câmp de eficienţă în care optimul este un punctdar nu orice punct de eficienţă este şi optim. Câmpul de eficien ţă poate fi definitca; “locul geometric al tuturor punctelor care exprimă o corela ţ ie avantajoasa

între eforturi şi efecte”. Cum arată acest câmp ?Specialiştii sunt preocupaţi mai mult de trasarea curbei de optim, deşi pe

marea majoritatea agentilor economici i-ar interesa locul lor în câmpul de eficientadeoarece deşi au o activitate suboptimala cel puţin trebuie să ştie dacă este



eficienta. Pentru a vizualiza existenta câmpului de eficienţă vom porni de latrasarea curbei de optim.

În opinia unor specialişti, pentru a trasa această curba se porneşte de larelaţia cea mai simpla de calcul a eficientei e = E/R calulându-i limitele;

lim e = 0 ;R +∞

lim e = ∞ ,R 0

Figura 5.5

pe baza cărora trasăm curba din fig 5.5 constatăm că aceasta este o hiperbolă caretinde asimptotic catre zero, când resursele tind la infinit şi către +∞ când resurseletind catre zero. Este o absurditate economică, cel puţin dacă ne referim la a douatendinţa definită, care ne aduce aminte de înţelepciunea din proverbele româneşti.

Mai sunt şi alte opinii asupra carora nu vom insista, în dorinta de a prezenta o opinie separata. In acest scop vom pleca de la urmatoarea teză :

“efectele oricarei activit ăţ i umane sunt func ţ ie de resursele alocate”

Expresia matematica a acestei afirmaţii este: E = f (R), şi are limitele:

lim f (R) = 0 şi lim f (R) = KR → 0 R → + ∞

unde: K = plafonul de eficienţă, un parametru exogen determinat de mediul deafaceri, care arată limitele constrângerilor de mediu respectiv, nivelulmaxim de efecte ce se pot obţine pe unitatea de efort ce poate firealizat în condiţiile tehnico-economice, sociale date în care sedesfaşoar ă respectiva activitate.

Este o aplicatie a teoriei curbei învăluitoare de progres tehnic care poate fiexplicată astfel; intr-un mediu de evoluţie dat şi stabil, efectele cresc exponenţial înraport cu eforturile depuse atât timp cât aceste condiţii permit, au caracter

progresist. Păstrarea lor neschimbată le face să-şi piardă caracterul novator şi înconsecinţă efectele intr ă într-un proces de decelerare dacă se alocă noi resurse, putând lua chiar valori negative (legea randamentelor descrescânde dinagricultur ă). Pentru a trasa curba mai definim şi a treia condiţie implicită caredecurge din faptul că, plafonul “K”frânge curba respectiv, derivata de ordinul doi alui f(R) este nulă adică, curba admite un punct de inflexiune moment în care setransformă din convexă în curbă concavă (fig 5.6).



Figura 5.6 Reprezentarea grafică a câmpului de eficienţă

În opinia noastr ă, această curbă poate fi exprimată matematic cu ajutorulfuncţiilor de tip: logistică, dublu exponenţială, Prais. Dar aceste funcţii, în formalor iniţială, admit ordonată la origine, ceea ce înseamnă că nu se respectă condiţiaobligatorie ca, la un efeort egal cu zero şi efectele ataşate să fie tot egale cu zero,adică: De aceea consider ăm că sunt mai indicate forme transformate ale acestorfuncţii.

Funcţia f(R) Iniţială Transformată

Logistică f(R) =bR

ae

K −

+1 ln 1+f(R) = K (1 – e-bR )

Dublu exponeenţială f(R) = K – ae –bR ln f(R) = K (1 – e –bR )

Prais f(R) = Rb

a

Ke +

−

ln 1 + f(R) = K (1 -aR+1

1)

Pentru a delimita câmpul de eficientă, în conformitate cu definiţia de maisus, vom pune în evidenţia, în sistemul de axe de coordonate (R, F(R)), pragul

minim de eficient ă, privit ca acel nivel de activitate la care efectele sunt egale cueforturile f ăcute adică, veniturile în sumă totală sunt egale cu resursele consumate.Matematic aceasta înseamnă că;

F(R) = R α , pentru α = 1.

F(R)K

D+∞

ES

CÂMP DE EFICIENŢÂ

ZONADE PENURIE

EI

a1

a2 b

Li L0

A

CÎMP DE EFICIENŢÂ

C

a

0 R a Lc

R



Pornind de la condiţia; R = 0, atunci şi f(R ) = 0 - limita inferioara deeficenta este data de drepta (D) care pleacă din origine şi reprezintă prima

bisectoare în cadranul întâi (nu este vorba de efecte nete otinute prin diferenţă întreefectele brute şi eforturi). Semiplanul situat sub aceasta dreaptă este zona de

ineficienţă deoarece orice punct din această zonă defineşte o corelaţie ineficientă respectiv, indică un volum de efecte inferior resurselor consumate.Orice punct situat deasupra dreptei “D” va defini o situaţie favorabila, în

limita permisă de plafonul “K”. Insă cîmpul oper ţional de eficienţă este limitatsuperior de curba “C” deci, este spaţiul cuprins între dreapta “D” şi curba “C”respectiv, domeniul soluţiilor eficiente admisibile în condiţii date de mediuleconomic şi tehnico-ştiinţific.

Această curbă admite punct de inflexiune (derivata de ordinul doi estenulă), care delimitează doua zone de bază;

Zona “a“ pe intervalul (0, Lo) de alocare a resurselor în care curba de

eficienţă are o evoluţie exponenţială. Din punc de vedere economic aceastaînseamnă că, orice unitate de resursă alocată va aduce un volum de resurse(per unitate) din ce în ce mai mare. Este o situaţie de avânt, o activitate fructuoasă,

potentă din punct de vedere economic, dar care tinde spre un punct de echilibru - punctul de inflexiune. Dacă se păstreaza neschimbate condiţiile de evoluţie, nu seface nici o mutaţie de ordin calitativ în structura factorilor, dincolo de acest punctse înregistrează o schimbare negativă în tendinţa corelaţiei efect/efort.

Zona “b“ se caracterizează prin inversarea curbei care intr ă într-o proces deregresie, devine concavă. Faptul se datoreză nemodificarii novatoare a condiţiilorde ordin tehnic, ştiinţific, economic, managerial şi neadaptării la conditiile de piaţă

mereu în schimbare. Deşi se situeaza in zona de eficientă, orice cantitatesuplimentar ă de reurse alocată va aduce un volum de efecte din ce in ce mai scăzut.Făr ă“injecţie”de nou afacerea intr ă într-un proces de obsolescenţă – îmbatrânire.Injecţia de nou acţionează asupra plafonului “K” lărgind orizontul cunoştinţelortehnico-ştiinţifice crează premizele largirii campului de eficienţă.Este de exemplutrecerea de la o tehnogie de lucru manuală la o tehnologie bazată pe automatizare -robotizare.

Zona “a” este compusă din două subzone “a1” şi “a2” pe care le putemcaracteriza astfel:

a1 - zonă de avânt în ineficienţă, curba evoluează exponenţial dar sub

limita minima de eficienţă (dreapta D). Este starea caracteristica penuriei de resurse şi utilitatea practică a punerii sale în evidenţă constă în aceea că se conştientizează faptul că, orice afacere are un punct criticde demarare care solicită un minim de de resurse;

a2 - zona de eficienţă cuprinsă între punctele (Li, Lo), este poziţia ceamai reconfortantă (poziţia de vedetă), în care orice alocare suplimentar ă de resurse aduce efecte din ce în ce mai mari. Peste o anumită limită dealocare a resurselor (Ls), f ăr ă preocupări pe linia inovarii, a introduceriide noi concepţii de lucru, se trece în zona “b”.



Câmpul de eficienţă se întinde pe intervalul (LI , Ls), în care avem o zonă de avînt (a2) şi o zonă de maturitate şi decădere (b). Utilitatea practică a acestuigrafic constă în conştientizarea întreprinzătorului asupra plajei de eficienţă în care

poate să opereze. Ca atare, fundamentarea unui proiect nu înseamnă îngustarea

cadrului analizei la o singur ă alternativă, care sa conducă studierea unei soluţiiunice din punct de vedere economic.Să consider ăm că volumul de resurse alocat are o valoare “R a”, din grafic

se relevă faptul că, la acest nivelul respectiv de resurse alocate este posibilă obţinerea unui volum de efecte cuprinse in intervalul “Ei” şi “Es”, nivelul efectelor

posibile situat pe segmentul de dreaptă AB In punctul B(R a,Es) raportul efect/eforteste supraunitar şi are valoarea maximă, iar în punctul A(R a,Ei) raportul este celmai scazut – egal cu unitatea.

Orice punct de pe segmentul AB defineste o activitate eficientă ,daroptimul se afla în punctul “B”, iar punctul “A” este punctul critic.

Să presupunem ca nivelul proiectat de efcienţă economică corespunde unui punct de coordonate Z (R a , y) intermediar pe segmentul AB (fig. 5.7). Care trebuiesă fie atitudinea managerilor faţă de o atare situaţie? Este clar ca proiecţia, deşieficentă, nu este şi optimă.

Figura 5.7 Strategia pe termen lung

Deci există rezerve mobilizabile, în condiţiile tehnico-ştiinţifice date,decizia tactică tinzând spre nivelul B – pozitia de lider. În acelaşi timp, raportându-ne la punctul de inflexiune, starea de eficienţă economică maxima (optimulabsolut), remarcăm faptul ca punctul se află în subzona ”b“ unde se manifestă

procesulul de îmbatrânire morala. Decizia pe termen lung va fi deci, de apropiere pe cât posibil de punctul de optim (inflexiune) şi chiar de intrare în subzona a2. Dar

cum? Există posibilitatea redimensionarii efortului sub nivelul R ?

LI Lo R a LS R

Ei

Es

F(R) K`

K

B

C`

D



Lucru imposibil în cazul unei analize antefactum. De aceea, într-o situaţiedată, este semnalul a se trece neîntârziat la “injecţie de nou” în toate planurile:tehnic,comercial, managerial etc. In aceast fel se va deplasa plafonul K (în poziţiaK’) largindu-se câmpul de eficienţa şi contrar zicalei, muntele va veni spre

Mahomed, adică subzona a2 de mare potenţă economică, se va apropia de stareasistemului studiat

5.4 Aplicaţii ale câmpului de eficienţă în

fundamentarea proiectelor

5.4.1 Determinarea modulului optim de capacitate de produc ţ ie

Capacitatea optimă de producţie în faza de proiect se defineşte ca”acelnivel proiectat de producţie care se poate obţine cu cheltuieli minime”. Studiul decapacitate este necesar în cadrul proiectelor de creştere/dezvoltare a intreprinderiicând printre altele trebuie să se stabilescă şi capacitatea tehnică de producţie,nivelul de producţie ce poate fi realizat în condiţii ideale de exploatare. In analizasincronă, pe parcursul etapei de exploatare, se operează cu noţiunea de capacitatede regim – acel nivel de producţie realizat în condiţiile specifice perioadei, tehniceşi de piaţă.

Criteriul de eficienţă economică adoptat este de minimizare a costuluiunitar global.

minim C* = F(q)Analiza se va centra deci pe studiul funcţiei de costuri în raport cu volumul

producţiei. Ca atare, este necesar să definim parametrii de efort(cheltuieli) -variabila dependentă şi de efect (producţia) - variabila independentă şi să analizămcorelaţia dintre ei, astfel încât să stabilim acel nivel de producţie care se poateobţine cu cele mai mici costuri.

Relativ la parametrul de efect subliniem necesitatea ca acesta să fieexprimat în unităţi naturale sau natural-convenţionale (q). Costurile luate în calculcuprind cele două componenete; investiţia (I) şi cheltuieli de exploatare

(C).Acestea se pot cumula prin indicatorul: cheltuieli echivalate (K), sau cum semai defineşte în unele lucr ări de specialitate”costuri globale sau costurile proiectului”.

K = I + Ch x De ,

unde:I = valoarea investiţiei;Ch = costuri anuale de exploatare pentru ; h = 1, De;De = durata de exploatare economică proiectului (în lipsa acesteia se poate

opera cu o durata normata de exploatare – Tn).



Sub această formă indicatorul nu are relevanţă în cazul unor variantetehnologice cu durate de exploatare sau de capacitaţi diferite. În consecinţă se potfolosi formele sale derivate:

cheltuieli echivalate anuale:

Ka = Ien + C h,

în care:en = coeficient de eficienţă (en = 1/De),Ien = cota anuala de amortizare a investiţieie.

cheltuieli echivalate specifice:

k s = s en + c,

unde:s = investiţia specifică s = I/q.c = costul unitar de producţie c = Ch/qUtilizând funcţia k s = f(q), corelaţia dintre de costurile proiectului şi

volumul producţiei este reprezentată printr-o parabolă, dată in fig 3.9. Expresiamatematică a parabolei care defineşte corelaţia analizata este un polinom de graduldoi:

k s = a + bq + cq2,

sauy = a + b x + c x2

Funcţia admite un punct de extrem care se determină prin anulareaderivatei de ordinul întâi a funcţiei F(q) = 0, respectiv:

B + 2cq = 0.

Din această relaţie deducem că valoarea producţiei în punctul de extrem(care asigur ă cele mai mici costuri) este:

c

b2qopt −=



Figura 5.8 Reprezentarea grafică a corelaţiei: cost unitar global – volum de producţie

Aceasta este valoarea optimă a capacitătii de producţie în condiţiile tehnico – economice şi, tehnologice definite ale proiectului. Analiza câmpului de eficienţă dă valenţe noi studiului de capacitate, prin luarea în considerare a componentelorsale financiare. Plecând de la ideia că proiectul se face cu scopul obţinerii unui sporde venituri din vânzarea producţiei obţinute pe noile capaciţăţi, se impune analizacorelaţiei dintre costurile proiectului şi preţurile de vânzare cu care se opereaza.Prin aceasta analiză se caută r ăspunspuns la întrebări de genul: preţurile de vânzaresunt acoperitoare în raport cu costurile cu care operează proiectul? care esteintervalul de producţie în care se obţine profit? Reprezentarea grafică a corelaţieieste dată în fig 3.10 a/b.

Volumul vânzarilor poate fi privit ca funcţie liniara de preţ astfel:

Q = α x q

Reprezentând grafic cele două funcţii; de cost y = a + bq +cq2 şi devânzari; y’ = α (Q = α q/q) putem să ne aflam în una din cele doua situaţii“a”şi“b”. Din graficul 5.9 remarcăm că, dreapta vânzarilor nu intersectează curbacosturilor, fiind sub aceasta deci, preţurile de vânzare sunt inferioare costurilor

proiectului (min k s > α ).În schimb în fig.5.10 dreapta vânzarilor intersectează curba costurilor în

punctele LI şi Ls. în intervalele (0; LI) şi (Ls; +∞ ) veniturile sunt inferioarecosturilor proiectului, deci se vor înregistra pierderi dar, in intervalul (L i; ,Ls)vânzările sunt superioare costurilor, deci se va înregistra profit. In consecinţă,

qopt

y

min. k s

volumul producţiei (q)

k s



intervalul (Li; Ls) delimitează câmpul de eficienţă care în grafic este reprezentat desuprafaţa haşurată.

Figura 5.9 a Figura 5.10 b

Analitic, determinarea intervalului de eficienţă se face pornind de la premisa că trebuie să cunoaştem limitele Li şi Ls ale câmpului respectiv.

Pentru aceasta rezolvăm egalitatea y = y’, adică:

α = a + bq + cq2 ,

o ecuaţie de gradul doi ( ) 0a bqcq2 =α−++ a carei formulă de rezolvare este:

q1,2 =c

pacbb

2

)(42−−±−

.

Analiza expresiei de sub radical ne ofera informatii pertinente desprecorelatia dintre preţurile şi costurile proiectului.

Dacă expresia; b2 – 4c(a-p) < 0, din punct de vedere matematic, spunem că ecuaţia nu admite soluţii. Din punct de vedere al scopului urmărit de noi prinanaliză aceasta înseamnă că preţurile cu care se operează nu acoper ă costurile

proiectului (fig.5.9), situaţie în care proiectul se respinge sau se procedeaza lareevaluarea parametrilor,dacă are importanţa strategică.

Dacă expresia: b2 – 4c(a-p) >0, atunci spunem ca preţurile suntacoperitoare pentru costurile proiectului (fig.5.10) şi se trece la stabilirea limitelorcâmpului de eficienţă conform relaţiei de mai sus.

Eventuala nedumerire că nu este asemanare între câmpul de eficienţă din paragraful anterior, în care curba de optim trecea prin origine, şi cel din paragraful prezent este spulberata prin două remarci.

min. k > α

qqopt

min. k s

Y

K s

α

y

k scâmp de eficienţă

min. k s

LI qopt Ls

min. k < α

q

α



Pentru mai multă expresivitate vizuală am inversat poziţia parametrilor pegrafic astfel că parametrul de efecte este înscris acum pe abscisă iar cel de efort peordonată.

Este o situaţie particular ă în care, la momentul zero (producţie zero) deja

exista capacitatea de producţie, deci investiţia ca efort este consumată. Ca atarecurba costurilor nu trece prin punctul zero ci intersectează ordonata la o valoareegala cu valoarea investiţiei.

Elemente noi de fundamentare a decizieI se obţin daca analiza se prelungeşte şi la componenta comercială adică, se compar ă modulul optim decapacitate, obţinut prin studiul tehnico-economic, cu capacitatea de absorbţie a

pieţei. În acest context evidenţiem trei situaţii (fig.5.11.1/2)a) Capacitatea de absorbţie a pieţei este mult superioara modulului optim

de producţie. Analistul trebuie să stabilească dacă este eficentă şi oportună ocapacitate de producţie mai mare precum şi să ofere soluţia fezabilă din punct de

vedere economic de a mări a segmentul de piaţă ocupat şi căile acţiune. Există posibil ca, din motive de ordin financiar sau alte considerente, factorul de deciziesă nu fie interesat de creşterea ponderii sale pe piaţă şi în consecinţă o astfel deanaliză nu ar avea obiect.

Cresterea capacităţii de producţie f ăr ă modificarea condiţiilor tehnico-economice şi tehnologice care au stat la baza determinarii modulului optim este

posibilă dar, graficul ne arată ca se va produce mai scump (curba k s) ceea ce într-unsistem concurenţial de piaţă libera poate avea efecte catastrofale în perioadaurmătoare de exploatare. În aceleaşi condiţii de mediu tehnic şi tehnolologic esterecomandabil să se realizeze multiplu de module optime de capacitate (fig.5.11.2).

Calea cea mai avantajoasă este însă de a se proceda la marirea modulului decapacitate optimă prin inovare adică, perfecţionari tehnologice şi tehnice care să

permita concomitent cu marirea producţiei şi reducerea costurilor proiectului(curba k’s).

y y

Cererea solvabilă k s (piaţa)

k s 1 k s 2

k’s

qopt. q’opt. qqopt.1 qopt.2 q

Figura 5.11.1 Figura 5.11.2



b) Capacitatea de absorbţie a pietei este superioar ă modulului optim de producţie dar intersecteaza superior curba costurilor (fig.5.12). Această situaţie esteîntrucâtva asemănatoare cu “a” numai ca aici condiţiile sunt mai dure în sensul că,

puterea de absorbţie a pieţei obturează câmpul de eficienţă, reprezentând limitamaximă a acestuia.

c) Capacitatea de producţie este inferioar ă modulului optim de producţie(fig 5.13), este o situaţie dezastruoasa deoarece piaţa este aşa de îngusta încât nu se

poate realiza acel volum de producţie care să asigure costuri minime decât cu riscul producţiei pe stoc sau chiar se anulează complet câmpul de eficienţă (cererea esteinferioara limitei minime a câmpului de eficienţă). Măsurile de corecţie a acesteistări sunt de natur ă; financiar ă - creşterea preţului de vânzare; comercială -descoperirea de noi debuşee pentru producţie, cel puţin la nivelul nivelului optim;

tehnico-ştiinţifică - reevaluarea soluţiilor tehnice şi tehnologice. Apreciem (după cum se observă şi din graficul 5.13) că cea mai avantajoasă este soluţia tehnică care presupune largirea câmpului de eficienţă prin inovare, transfer tehnologic etc.

Y ycererea solvabilă

pe piaţă

α k s k s

LI P LS LI P LS

qopt q qopt q

Figura 5.12 Figura 5.13

2



5.4.2 Analiz ă de punct critic

În procesul de fundamentare a proiectelor se admite o realitate denecontestat şi anume că, există o diferenţă obiectivă între capacitatea teoretică

proiectată şi capacitatea de regim/de exploatare în condiţiile date ale unui exerciţiu.

REZERVA DISPONIBILĂ DECAPACITATE

PRODUCŢIE NEREALIZATĂ

CAPACITATEADE PRODUCŢIE

TEHNICĂ

FLEXIBILĂ

CAPACITATEADE

PRODUCŢIEDEREGIM

(NOMINALĂ)

PRODUCŢIEPLANIFICATĂ

(PROGRAMATĂ)

PRODUCŢIAREALIZATĂ

Figura 5.14

Capacitatea de regim se defineşte ca “acel volum de producţie ce se obţineîn condiţiile concrete ale perioadei (condiţiile de regim)”, spre deosebire decapacitatea optimă care este o capacitate ideală - volumul de producţie ce se poateobţine în condiţii de exploatare proiectate. Ca atare capacitatea de regim poate să

varieze de la exerciţiu la exerciţiu, iar diferenţa faţă de capacitate optimă (capacitatea tehnică) reprezintă rezervă de capacitate (fig. 5.14). Pentru factorul dedecizie este important să cunoască marja de abatere a capacităţii de regim faţă decapacitatea tehnică astfel încât să nu lucreze în pierdere, cu costuri de exploataremai mari decât valoarea producţiei obţinute. R ăspunsul la această problemă esteobţinut prin: analiza de puct critic.

Punctul critic este acel volum de produc ţ ie (qcrt ) aferent unui exerci ţ iu

pentru care cheltuielile de exploatare (C) sunt egale cu veniturile din vânz ări (Q)

şi poate fi calculat în unităţi fizice (volum de activitate) sau în unităţi valorice (pragde rentabilitate). Analiza de punct critic este o analiză corelativă a funcţiilor de

cheltuieli şi de venituri în raport cu volumul de producţie.a) Veniturile evoluează direct propor ţional cu volumul producţiei. Pe

perioade scurte de timp această evoluţie poate fi apreciată printr-o funcţie liniar ă f ăr ă ordonată la origine astfel:

Q = α q,

în care:Q = valoarea producţiei;α= preţ unitar de vânzare a produsului;

q = volumul producţiei exprimat în unităţi fizice sau natural-convenţionale.



b) Cheltuielile de exploatare tratate în raport cu volumul producţiei sedescompun în:

Cf = cheltuieli fixe = acele cheltuieli care, la nivelul unui exerciţiu,

r ămân constante în raport cu volumului producţie, dar variază peunitatea de produs;

Cv = cheltuieli variabile care se modifică în raport cu volumul producţiei, dar r ămân constante pe unitatea de produs:

C = Cf + vq ,

unde:vq = Cv ,

în care: C = cheltuieli de producţie aferente perioadei;Cf = cheltuieli fixe;v = cheltuieli variabile unitare-identificabile pe produs.Este necesar să relevăm o restricţie “tare” specifică la nivelul unui

exerciţiu dat şi anume; capacitatea de produc ţ ie de regim (Cp) calculatat ă de

tehnicieni pentru perioada respectivă ca limit ă maximă a poten ţ ialului productiv,

ce nu poate fi nici neglijată şi nici depăşită în perioada respectivă decât cumodificări structurale ce ar conduce la reformularea întregii probleme studiate (oalta bază de date pentru declanşarea analizei).

În contextul celor spuse mai sus facem reprezentarea grafică a celor duoă funcţii care exprimă corelaţiile; costuri /venituri - volum producţie (fig.5.12).Constatăm ca punctul critic este graniţa între eficient şi ineficient dar mai mult,

putem spune acum că este limita inferioara a câmpului de eficienţa,iar limitasuperioara la nivelul exerciţiului este data de capacitatea de regim (Cp) cândindicele de utilizare (încarcare) al acesteia este maxim posibil (iu=100%).

Stabilirea relaţiei matematice de determinare a valorii punctului critic pleacă de la constatarea că, în acest punct cheltuielile sunt egale cu veniturile,respectiv:

Q = Csau

α qcrt = Cf + v qcrt ,

de unde:

v

Cq f

crt−α

= .



O situaţie complet defavorabilă este redată în fig.5.13, deoarece punctulcritic, limita inferioar ă a câmpului de eficienţă, este dincolo de potenţialul maximde producţie al perioadei. Această constatare, într-o analiza postfactum excelează

prin inutilitate, de aceea astfel de studii trebuie să aibă un caracter antefactum

pentru a oferii conducerii posibilitatea de a lua măsuri de corecţie.Situaţia financiar ă precar ă şi greşelile manageriale au dus şi încă maiconduc la inregistrarea unor astfel de situaţii în multe societăţi comerciale dinRomânia.

Figura 5.12 Figura 5.13

Revenind la graficul din fig.5.12, apreciem că analiza este incompletă,deoarece s-a proiectat o situaţie posibilă pe baza condiţiilor tehnice, tehnologice,financiare proprii intreprinderii în exerciţiul analizat, neglijându-se însă un factorexogen determinant ”piaţa produsului”.

Analiza comercială are în vedere corelarea posibilităţilor de absorbţie a pieţei, vis-a vis de posibilităţile de producţie ale firmei. Regula este de adimensiona producţia în funcţie de cerere altfel existând riscul de a produce pe stoc(situaţie complet ineficientă deoarece, pe lânga pierderile datorate consumului deresurse pentru producţie mai apar şi pierderi din cheltuieli de stocaj, blocaj

financiar etc). Spre deosebire de modul cum am abordat aceasta chestiune într-un paragraf anterior, acum trebuie sa fim atenţi la nuanţa problemei.

Compartimentul de marketing poate oferii o informaţie despre piaţă subdublu aspect; capacitate de absorbţie (cunoscută) a piaţei produsului, sau comenzi,contracte ferme din partea beneficiarilor de produs la data efectuarii studiului. Infuncţie de modul cum se exprimă,depind masurile si deciziile conducerii.

În fig 5.14/a este situaţia cea mai comodă când, capacitatea de absorbţie a pieţei (P) este superioara potenţialului maxim productiv al firmei. Practic se potîncerca măsuri cu efect minor de creştere a producţiei, pornind de la premisa că tehnicienii au stabilit în mod responsabil capacitatea de producţie aferentă

perioadei. În nici un caz nu este recomandabil angajarea unor obligaţii contractuale

Q valoarevaloare

Q = α q

C = Cf + vq C

qcrt

C > QC < Q

C p

C > QC p qcrt



mai mari decat posibilităţile reale ale perioadei deoarec se deterioreaza imaginea de piaţă, prin nerespectarea acestor obligaţii.

Figura 5.14/b arată ca potenţialul cunoscut sau cererea certă se află subnivelul maxim de producţie al perioadei. Dacă dreapta (P) semnifica volumul

comenzilor si contractelor certe, intreprinderea are obligaţia de a-şi repectaangajamentele luate faţă de parteneri şi deci, câmpul său de eficienţă este împăr ţitîn două subintervale; în intervalul (qcrt,P) este un câmp cert datorită condiţieienunţate mai sus, iar in subintervalul (P,Cp) există un câmp potenţial ce poate fiocupat numai dacă se găsesc noi debuşee pe piaţa produsului.

Dacă dreapta (P) semnifica capacitatea maximă de absorbţie a pieţei produsului atunci subintervalul (P, Cp) este o zona tabu, dreapta P fiind limitamaximă a câmpului de eficienţă în perioada analizată.

O productie superioara nivelului “P” va însemna incontestabil o producţie pe stoc, cu toate neajunsurile pe care le generează. Depăşirea acestui prag se poate

face numai cu certitudinea unor noi debuşee externe sau interne.

Figura 5.14 a Figura 5.14 b Figura 5.14c

Reprezentarea din fig.7.14 c ofer ă cea mai dezastruoasă situaţie care facetrimitere la starea din fig.5.13, dar pe alte coordonate. Capacitatea de absorbţie a

pieţei, sau portofoliul de comenzi nu acoper ă nici acel minim obligatoriu de producţie care ar permite doar recuperarea cheltuielilor de productie. Ca atare seimpun măsuri urgente şi de substantă dacă se doreşte ca exploatarea să nu conducă la faliment.

Pragul de rentabilitate în expresie valorică este valoarea minimă a cifrei

de afaceri de la care exploatarea devine profitabil ă – punctul în care profitul

proiectului este zero. El se poate calcula plecând de la: volumul vânzărilor, la un preţ de vânzare predeterminat, sau de la un nivel de preţ pentru un volumde vânzăriconstant.

qcrt Cp P qcrt qcrt Cp CpPP

Q

C CC

Q

Q



Se pun condiţiile: Marja pe costurile variabile; (Mv = Q - V) este egală cu cheltuielile fixe

(Cf); Cifra de afaceri (CA) este egală cu costul total de producţie (Ct);

Marja netă este nulă (Mn = 0).Pragul de rentabilitate (punctul critic/punctul mort valoric) se determină prin împăr ţirea costurilor fixe la ponderea marjei costurilor variabile în valoareatotală a producţiei sau prin ponderarea punctului critic exprimat fizic cu pre ţulunitar de vânzare:

=r P ,αcrtq

sau

vm

Cf =Pr

în care:

mv =q

vq

Q

CvQ

Q

Mv

α

−α=

−=

)(

Se poate calcula şi “punctul critic de preţ” ( crtα ) ca raport între cheltuielile

totale (exclusiv valoarea stocurilor “S” exprimată la cost de producţie) şi volumulde producţie:

crt

α =q

SCvCf −+

Aplicaţie practică: Exploatarea unei unităţi de producţie industrială secaracterizează prin următoarele date:

Capacitatea de producţie proiectată = Cp = 120 mii buc/an;

Indice de încărcare = Iu = 95%; Volumul de producţie = q = 114 mii buc/an;

Preţ de vânzare unitar = α = 75 mii lei/buc;

Costuri variabile unitare = v = 60 mii lei/buc;

Marja pe cheltuieli variabile unitare = mv = 15 mii lei/buc; Cheltuieli fixe = Cf = 1.350 mil lei.

an buc0009010x15

10x1350

v

Cf q

3

6

crt /.==−α

=



Contul de rezultate:Valoarea producţiei = Q = 8.550 mil lei

din care: producţie stocată = S = 450 “ “Cheltuieli variabile, din care; = Cv = 6.840 “ “

aferente vânzărilor = 6.390 “ “Marja pe costurile variabile = Mv = 1.710 “ “Ponderea marjei în valoarea prod. = 20%Cheltuilei fixe = Cf = 1.350 “ “Marja netă*) (Mv – Cf) = Mn = 360 “ “

Pr = anleimil750620

10x1350 6

/..,

= .

Sau: 90.000 buc x 75 mii lei/buc = 6.750 mil lei/an

Punctul critic de preţ (preţ minim admisibil):

crtα = buclei789467114

7740

114

45013508406/,.

.==

−+.

Deci, volumul critic de producţie este de 90 mii buc/an, ceea ce înseamnă un indice minim de încărcare a capacităţii de producţie proiectate de 75%. Pragul

valoric de rentabilitate este dat de un volum al vânzărilor de minim 6.750 mil lei,iar preţul de vânzare minim admisibil este de 67.894,7 mii lei /buc (90% din preţulde vânzare) ceea ce înseamnă că posibilitătile de manevr ă pe această linie suntlimitate.

Pe baza datelor de mai sus putem calcula “indicele de securitate” ca raportîntre diferenţa dintre cifra de afaceri reală (CA) şi cifra de afaceri critică (CAcrrt) şicifra de afaceri reală:

CAcrt

CAcrtCAIs

−= 267,0

6750

67508550=

−=

Caracteristicile punctului critic:Este un indicator de performanţă; diminuarea sa măreşte capacitatea de

câştig a proiectului.Este dependent de structura costului de exploatare, reducerea costurilor

fixe se reflectă în marja netă totală (beneficiul proiectului) f ăr ă a influienţa marjacosturilor variabile.

*) Marja netă (beneficiul real/net după impozitare) – beneficiul r ămas intreprinderii după plataimpozitului aferent (profit – engl)



Este un indicator de evaluare a riscului economic, deoarece pune îngardă factorul de decizie asupra unui nivel de activitate sub care dacă se coboar ă sevor înregistra pierderi. El ne dă volumul de activitate cu profit zero, dar care uşorse poate transforma în pierdere, cu întregul cortegiu de neajunsuri ce pot merge

până la încetare de plăţi. In acelaşi timp, scăderea nivelului critic de producţie (a punctului critic) ameliorază capacitatea de câştig, şi autonomia financiar ă a proiectului.

Punctul critic este un reper pentru activitatea de exploatare, faţă de care secaută o poziţionare cât mai îndepărtată. Pentru aceasta managerul trebuie să urmărească evoluţia raportului între cheltuielile fixe şi cele variabile şi ecartul între

pragul de rentabilitate şi cifra de afaceri a firmei.Fiind relativ independent de volumul de activitate analiza sa este

completată cu indicele de securitate care corelează punctul critic cu cifra de afaceri.

5.5 Indicatori atemporari de fundamentare

a deciziilor de investiţii

Fundamentarea ansamblului de decizii specifice activităţilor investiţionalese sprijină pe un sistem de indicatori de eficienţă. Fiecare indicator cuantifică ocorelaţie între anumiţi parametrii de efort şi efect caracterizând deci un aspect

par ţial al eficienţei proiectului. Sistemul de indicatori trebuie să fie cât maicomplet, adaptat şi/sau adaptabil la particulari- tăţile fiecărui domeniu de activitate.El este construit pe baza criteriilor de eficienţă economică dar este recomandabil să

aibă în vedere şi criterii de altă natur ă: socială, ecologică, tehnică etc.Pentru o corectă evaluare a eficienţei economice a unui proiect, luând ln

cosiderare toate corelaţiile comune şi specifice, este nevoie de o identificarecompletă şi corectă a tuturor parametrilor de efort şi de efect (vezi matriceaeforturilor şi efectelor). Apoi, în funcţie de condiţiile concrete, se construiesc acelecorelaţii care au relevanţă pentru factorii decizionali. Principalii parametriieconomici ai proiectelor de investiţii sunt:

1.

Valoarea investi ţ iei (I) este expresia valorică a consumului de resursealocate pentru realizarea obiectivului propus sau altfel spus, preţul pe care unîntreprinzător este dispus să-l plătesacă pentru achiziţiona un bun sau un serviciu.In forma sa cea mai completă are următoarea structur ă (tabelul 5.5) care poate să fie reorganizată însă, conform criteriilor de analiză adoptate de decident (vezicalsificarea investiţiilor)



Structura şi eşalonarea investiţiei

Tabelul 5.5

TOTAL

DURATA

DE EXPLOATARE

(ani)

an 1 an n

SPECIFICAŢIE

fd. proprii credite total fd.propr credite total

I. Mijloace fixe, din care:Echipamente şi utilaje de

lucru- Preţ de achiziţie (CIF),- Taxe,impozite aferente,- Cheltuieli de transport- Cheltuieli de montaj

Achiziţii terenuri,dezvoltări

- construcţii- terenuri,- altele

Alte fonduri fixeChelt.evenim.întâmplătoareII. Cheltuieli preliminare,

- licenţe, drepturi deautor,

- proiectare,consultanţă,- cheltuieli de constituire,- pregătire personal,- alte informaţii,- alte cheltuieli,- chelt.evenimente

întâmplătoareIII. Necesar fond de

rulment - capital de lucru,- chelt. evenimente

întâmplătoareIV. Investiţia iniţială

(I+II+III)V. Dobânzi,comisioane etcVI. TOTAL INVESTITIE

(IV+V)

Sursa: Manual for evaluation of industrial projects



Structura şi eşalonareai investiţiei estei completată cu tabloul de calcul aamortizării şi a valorii reziduale

Tabelul 5.6Categorii de cheltuieli Valoare Durata de Amortizare Durata de exploatare (ani) Valoare

amortizare anuală an 1 an 2 ……… an n reziduală I. Fonduri fixe

- echipamente de lucru,- clădiri.- terenuri,- alte fonduri

II. Cheltuieli preliminareIII. Fond de rulmentTOTAL (I + II + III)

Notă: Duratele de amortizare sunt de regulă mărimi normate cuprinse în documente

legislative.Terenurile, dar şi fondul de rulment nu sunt supuse amortizării.Cheltuielile preliminare trebuie să se amortizeze cât mai rapid (în primii 2-3 ani defuncţionare). Valoarea reziduală se estimează ca încasări în ultimul an defuncţionare prin dezinvestiţie prin valorificarea activelor. Dacă durata de viaţă utilă este inferioar ă duratei contabile de amortizare este posibil să avem valoarereziduală negativă.

În evidenţă contabilă al agenţilor economicii investiţia este evidenţiată lacapitolul imobilizări respectiv – imobilizări în curs. Demn de subliniat modulspecific de evaluare, în funcţie de provenienţa bunurilor:

bunuri achiziţionate se evidenţiază la “cost de achiziţie” care esteformat din; preţul de cumpărare(cif), taxe, impozite aferente (inclusivTVA daca este imputabilă cumpăr ătorului), cheltuieli detransport,instalare-montaj,

bunuri produse de intreprindere în folos propriu ce se evaluează la costde producţie,

bunuri primite cu titlu gratuit ce se evaluează la valoarea lor venală.

2. Capacitatea de produc ţ ie sau de folosin ţă (Cp) este principalul parametru tehnico-economic de efect. In mod uzual prin capacitate de producţie

specialiştii înţeleg ”producţia maximă ce se poate obţine,înt-un interval de timpdat, un exerciţiu financiar, pentru o anumită structur ă şi calitate a producţiei, încondiţii tehnico-organizatorice de exploatare optimă a utilajelor şi instalaţiilor delucru”.

Dacă proiectul admite perioadă iniţială de atingere a parametrilor proiectaţise calculează “capacitatea utilizabilă” în acea perioadă care reprezintă volumul de

producţie stabilit de tehnicieni pe baza graficului de atingere a parametrilor proiectaţi. În faza de concepţie - proiectare prin studii funcţionale se stabileşte în primul rând “capacitatea tehnică de producţie”adică; nivelul de producţie ce se poate realiza în condiţii ideale de exploatare a echipamentelor, respectiv acel nivel

de producţie ce se poate obţine cu costuri minime. In practica curentă de exploatare



se operează cu capacitatea de regim – producţia obţinută în condiţii de exploatarela regimul de lucru specific fiecărui exerciţiu. Prin proiect capacitatea de regim este

previzionată pe baza estimărilor asupra gradului de încărcare a capcităţii de producţie (Iu ) calculat ca raport procentual între producţia în regim normal de lucru

şi capacitatea tehnică.3. Veniturile proiectului – produc ţ ia (Q) prin care definim în mod generic

toate încasările pe durata de viaţă utilă a proiectului: venituri din vânzarea bunurilor şi/sau serviciilor din activitatea de bază, venituri din alte activităţi, dinvalorificarea activelor la sfâr şitul perioadei de exploatare (valoare reziduală) etc.

Pentru proiect tranşele de împrumut primite sunt considerate venituri înmomentul primeiri, urmând a se trece pe costuri în momentul plăţi ratelor scadente.Deasemenea subvenţiile, în momentul primirii lor, constituie venituri pentru

proiect.

Este recomandabil să se evidenţieze producţia şi în unităţi fizice precum şi pe destinaţii: export şi piaţă internă. În viziune dinamică veniturile se prezintă conform eşalonării estimate pe durata de exploatare a proiectului.

4. Cheltuielile de exploatare (C ) sunt expresia valorică a consumului deresurse pe perioada de exploatare sau pe un exerciţiu (Ch ).Ele trebuie prezentateeşalonat, ca şi veniturile, pe aceiaşi perioadă de exploatare, bineânţeles structuratedupă anumite criterii nelipsind structura necesar ă calculării punctului critic (fig…).

5. Profitul, beneficiul proiectului (Ph) este ceea ce am numi recomopensa

care revine întreprinzătorului după ce au fost achitate toate datoriile către ter ţi. Cadiferenţă între veniturile şi cheltuielile aferente acestor venituri este profitul brut sau profitul impozabil din care, dacă se scade impozitul pe profit obţinem profitul

net profitul după impozitare. Cele două categorii de profit sunt egale dacă proiectul beneficiază de scutiri de impozit, este vorba de măsuri de stimulare a investiţiilor prin scutiri de imozite, de regulă în primii ani de exploatare. Profitul un parametrueconomic important mai ales pentru proiectele productive dar el poate r ămâne doaro cifr ă f ăr ă relevanţă pentru întreprinzător dacă acesta nu dispune de lichidităţi.

6. Fluxul de trezorerie – surplusul monetar din exploatarea proiectului

(cash flow-ul proiectului) ofer ă cea mai pertinentă informaţie asupra solvabilităţiiacestuia.

Cash flow-ul proiectului reprezintă “ soldul fluxurilor de trezorerie

generate de un proiect de investi ţ ii la sfâr şitul unei perioade”.În analiză trebuie să se facă diferenţă între:

flux de trezorerie brut (cash flow brut) - înainte de impozitarea profitului, se obţine scăzând din cifra de afaceri costurile de producţie(cheltuieli fixe şi variabile). El este aproximativ egal cu e xcedentul

brut din exploatare (EBE) şi este un surplus monetar brut;



flux net de trezorerie (csh flow net) obţinut scăzând din fluxul detrezorerie brut impozitul pe profit. Calcularea fluxului net de trezorerieal unui proiect este exemplificată în tabelul 5.7 19), cu succinte precizări

privind conţinutul şi modul specific de calcul al fiecărei coloane:

Tabelul 5.7BILANT EXPLOATARE H.EXPL

AniiInvestiţie Recuper ări Cheltuieli Amortizare Venituri Imp. pe profit

Flux netde trezorerie

0 1 2 3 4 5 6 = [5-(3+4)] . p 7 = (2+5)-(1+3+6)

1 10 - - - - - -10,02 14 - - - - - -14,03 1,05 - 14 4 21 1,5 + 4,454 0,70 - 23 4 35 4,0 + 7,05 1,0 - 37 4 55 7,0 +10,06 - 0,55 29 4 44 5,5 +10,057 - 0,7 20 4 30 3,0 + 7,708 - 0,5 14 4 20 1,0 + 5,509 - 1,0 - - - - 1,0

Surplus monetar +22,0

Coloana 1 Investiţia cuprinde suma totală a investiţiei inclusiv nevoia defond de rulment (estimată la 5% din cifra de afaceri)corespunzătoare fiecăruia ande exploatare pentru care se prevede o cifr ă de afaceri superioar ă anului anterior.Astfel, în primul an de exploatare (an 3) nevoia de fond de rulment este:21 x 0.05 = 1,05, în anul al doilea (35-21) x 0,05 = 0,7 ş.a.

În cazul cheltuielilor de investiţie mobilizate la un moment dat (proiect lacheie sau achiziţie de echipament ce nu necesită întârzieri de montaj) sumainvestiţiei se trece la momentul zero (0) urmând apoi derularea anilor deexploatare.

Coloana 2 Recuper ări se trec sumele recuperate din fondul de rulment caurmării a declinului afacerilor. De exemplu, în anul 4 de exploatare(44-55) x 0,05 = 0,55, iar în anul 5 de exploatare avem (30-44) x 0,05 = 0,70 etc.

Coloana 3 Costuri de exploatare suma costurilor variabile (cheltuieli deactivitate) şi a costurilor fixe (cheltuieli de structur ă).

Coloana 4 Amortismente se iau în calcul numai la stabilirea bazeiimpozabile pentru calculul impozitului pe profit.

Coloana 5 Veniturile reprezintă cifra de afaceri diminuată cu eventualele pierderi.

19) Margerin Jaques, Ausset Gerard - Investissement et financement. Collection PedagogiqueMultimedia, ESA –Universite Grenoble II



7. Valoarea ad ăugat ă (VA) exprimă valoarea nou creată înintreprindere,într-un exerciţiu financiar sau altfel spus, bogăţia creată de activitaeafirmei. Variaţia sa faţă de o perioadă trecută va da rata de creştere a firmei, care are

o influienţă amelioratiovă asupra ratei, de rentabilitate financiar ă.Iva = (VAn - VAn-1) / VAn-1

Este un indicator economic cu ajutorul căruia se poate caracteriza ,atât productivitatea globală a muncii cât şi gradul de integrare a activităţii firmei.Dacă în activitatea sa firma face în mare măsur ă apel la ter ţi (nu numai materii

prime,utilităti ci şi subansamble,componente) atunci gradul de integrare estescăzut. In literatura de specialitate calculul valorii adăugate se face într-o dublă abordare20) .

Sensul restrâns (approche soustractive) conform căruia:

VA = Q + Mc − Ct

unde:Q = veniturile proiectului (producţia exerciţiului21) care cuprinde veniturile

din valorificarea producţiei, variaţia stocurilor de produse, producţiade imobilizări etc;

Mc = marja comercială – diferenţă dintre veniturile din vânzarea demărfuri şi costul mărfurilor vândute;

Ct = Contravaloarea materialelor,utilităţilor,serviciilor primite de la ter ţi.

Valoarea adăugată brută este formată deci, din elemente de natura profitului, salarii şi alte cheltuieli asimilate,amortizarea. Dacă din aceasta se scadeamortizarea aferentă exerciţiului se obţine valoarea adăugată netă. Calculată înacest mod, dacă V.A. este scăzută înseamnă că: produsele sunt valorificate cu

pierdere sau, se fac achiziţii de prisos sau prea scumpe ,intreprinderea fiind prinsă în jocul de interese al furnizorilor. O valoare adăugată ridicată însemnă o corectă viziune asupra corelaţiei între politica de fabricaţie cea de achiziţie şi cea devânzare.

Sensul mai larg (approche additive) înseamnă, cumularea contribuţieifiecărui factor la crearea bogăţiei intreprinderii, exprimată prin elementele deremunerare a lor:

- munca - cheltuieli salariale şi altele asimilate,- capitalul economic (imobiliz ări) - amortismente, provizioane, rezerve,

“ financiar propriu - dividende,“ “ str ăin - cheltuieli financiare,

- statul - impozite şi taxe

20) * * * - Memento comptable, 1991. Edition Lefebvre, Paris, 1990, 2767.21) Ristea Mihai Contabilitatea societăţilor comerciale ,vol I. Editor CECCAR, Bucureşti, 1995.



Ponderea acestor elemente de structur ă a valorii adăugate ofer ă informaţiiinteresante asupra activităţii firmei. Astfel o pondere mică a cheltuielior de

personal înseamnă că se foloseşte o tehnologi automatizată/mecanizată de lucru şiinvers.

Cu ajutorul valorii adăugate se poate caracteriza atât productivitateamuncii salariaţilor cât şi randamentul investiţiilor sau a instalaţiilor de lucru. Acestindicator face legătura cea mai plauzibilă între nivelele micro şi macroeconomic.

8. Cheltuieli echivalente (K) - costul global al proiectului cuantifică valoarea totală a resurselor alocate proiectului,atât pentru implementare cât şi

pentru exploatare.K = I + Ch x De ,

în care:I = valoarea investiţiei;

Ch = cheltuieli de exploatare anuale (h = 1. De);De = durata de exploatare economică, sau se pot folosi durate normate Dn.

Este un indicator care cuantifică un criteriu de costuri fiind utilizat cu precădere în evaluarea proiectelor pentru care sunt dificil de calculat sau irelevantecriteriile de profitabilitate, de exemplu; proiectele de cercetare, sănătate sau chiar şidin sectoare economice cum ar fi energetica.

Analiza comparativă a proiectelor sau variantelor de proiect care sedeosebesc prin durate de viată diferite nu este relevantă pe baza indicatoruluicalculat sub forma de mai sus. Pentru a elimina influienţa duratelor diferite se poate

calcula:Cheltuiala echivalată anuală

Ca = I/De + Ch , sau

Ca = I en + Ch,unde:

I/ De sau I en = cota anuală de amortizare a investiţiei;en = 1/De = coeficient de eficienţă economică.

Deducm că amortizarea nu trebuie să fie luată în costul exploatării,

Dacă se compar ă proiecte sau variante de proiect de capacităţi diferite, pentru a se asigura comparabiltatea datelor se foleseşte cheltuială echivalata

specifică (k s)

k s = s en + c

unde:s = cheltuieli de investiţii pe unitatea de capacitate de producţie (investiţie

specifică);c = cheltuieli de exploatare pe unitatea de capacitate de producţie (cost

unitar).



9. Investi ţ ia specifică (s) exprimă costul unei unităti de capacitate proiectată sau al unei unităţi de producţie;

s = I/Cp

sau s = I/Qh .

Este un criteriu atemporar de minimizare a cheltuielilor de investiţii folositcu precădere în selecţia variantelor tehnologice.

In cazul în care se compar ă variante de proiect se calculează “investiţia

specifică suplimentară (s’)” care arată efortul investiţional ce trebuie f ăcut pentruobţinerea unei unităţi suplimentare de capacitate.

s = ∆I/∆Cp

în care: ∆I = Ii - I jiar

∆ C p = C pi - C pj ,unde: i şi j proiecte sau variante de proiect.

În cazul proiectelor de dezvoltare-extindere a capacitătilor de proucţieexistente se ia în calculul investiţiei specifie numai sporul de capacitate (∆C p) saude producţie (∆Qh):

s = I/ ∆Cp

10. Durata (termenul) de recuperare a investi ţ iei (T) arată intervalul detimp din durata de funcţionare pe care efortul investiţional se recuperează pe seama

profitului obţinut. Este un criteriu de selecţie, unei variante care în raport cu alteleare termenul de recuperare cel mai scurt – risc diminuat, dar şi de respingere aacelor variante care au un termen de recuperare superior unui nivel normat. Seridică firesc întrebarea ce rost mai are acest indicator dacă din punct de vederecontabil investiţia convertită în imobilizari se amortizează pe o durată cel maiadesea normată. Cel puţin două ar fi motivele ce susţin acest indicator.

În primul rînd, aşa cum am mai spus, nu toate capitolele de cheltuieli suntsupuse amortizării (terenuri, fond de rulment) şi în al doilea rând reglementările îndomeniul amortizării nu au în vedere tot efortul investiţional, de pildă nu secuantifică pierderea din imobilizări sau pierderile pe perioada de atingere a

parametrilor proiectaţiFormula de calcul a termenului de recuperare este:

T = I / Ph în care:

Ph - profit net anual.



Investiţia iniţială ce se ia în calculul amortismentului este :

I = In + Dt - Vr ± Is/Ei

unde:

In = investiţia nominală aferentă capitolelor de cheltuieli supuse amortizăriiDt = dobânzi,taxe aferente acestora,Vr = valoarea reziduală,Is/Ei = impozit suplimentar sau economie de impozit

Efortul total de recuperat trebuie sa cuprindă şi pierderea de venit net pe perioada de execuţie cât fondurile stau imobilizate pe şantier (Pv), cât şieventualele pierderi de profit pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi(Pp),adică:

It = In + Dt - Vr ± Is/Ei + Pv + Pp

Şi acest indicator are forma specifică pentru calcul a duratei de recuperare:investiţiei suplimentare T’ = ∆I/∆Ph

pentru proiecte de dezvoltare T = I/∆Ph

Tabelar, termenul de recuperare se calculează pe baza fluxului net detrezorerie cumulat sau a fluxului net de trezorerie actualizat cumulat. Determinarea grafică a termenului de recuperare se obţine prinreprezentarea fluxului net de trezorerie. Specialiştii susţin că această reprezentare

este o vizualizare indirectă a riscului investiţional în analiza comparativă a proiectelor, mai ale a proiectelor care se fac în zone sau ţări cu instabilitate politică şi/sau socială. Unde orice previziune pe termen mediu este nu numai nerealistă darşi periculoasă.

11. Coeficientul de eficienţă economică (e) arată ce profit se obţine cufiecare unitate monetar ă investită în proiect:

e = Ph/I

După cum se observă, din relaţia de calcul este inversul termenului derecuperare cuantificând criteriul maximizării efectelor nete obţinute cu fiecareunitate de efort investit.

O formă particular ă de calcul ia în cosiderare valoarea adăugată ca parametru de efect:

e = VA/I

Este un indicator de clasament şi alegere folosit când se urmăreşte

creşterea gradului de valorificare a resurselor alocate proiectului.



12. Randamentul economic al investi ţ iei (R)22) exprimă venitul nettotal/profitul total pe perioada de exploatare ce revine pe fiecare unitate monetar ă investită în proiect.

Randamentul brut R b = Σ Ph / I ,

Randamentul net R n = (ΣPh/I) – 1. Apreciem că randamentul net exprimă cel mai bine criteriulconsiderat,deoarece ia în calcul profitul r ămas după recuperarea efortuluiinvestiţional:

Rn = (Σ Ph/I ) – 1 = (ΣPh - I)/I

Dacă profitul net annual este constant pe durata de viaţă,relaţia devine:

Rn = Ph x De /I - Ph x T/I = Ph (De - T)/I,

unde:

Ph x T = I din relaţia de calcul a termenului de recuperare;Ph (De - T) cuantifica profitul ce se obţine pe perioada de exploatare r ămasă

până la scoaterea din funcţiune a instalaţiei (De - T), după ce s-aamortizat investiţia pe perioada “T”.

Deducem că profitul net generat de proiect are menirea dublă, de arambursa efortul investiţional f ăcut dar şi de a-l recompensa. Pe agentul economicîl interesează sa-şi recupereze cheltuielile f ăcute dar proiectul este mai atractivdacă ofer ă o recompensă mai mare pentru efortul f ăcut. Ori tocmai această recompensă este evidenţiată de acest indicator.

În teoria şi practica investiţională forma sa brută se întâlneşte uneori subdenumirea de “indice de rentabilitate” sau “indice de profitabilitate” şi cu forme decalcul în viziune dinamică;

Ip = VNA/I sau Ip = VNA/Iact,

în care:

VNA = venit net actualizat(flux de trezorerie net actualizat);Iact = investiţia actualizată.

Într-o viziune integratoare însa paremetrul de efort trebuie să cuprindă atâtcheltuielile de investiţii cât şi pe cele de exploatare,ca atare indicatorul ar avea

următoarea formulă de calcul:

R* = Σ Ph / K,

unde :K – cheltuieli echivalente.

22) Românu Ion Econometrie cu aplicaţii la eficienţa investiţiilor. Ed.Stiinţifică,Bucureşti,1976



Precizăm că o corelaţie apropiată, dar cu parametrii actualizaţieste“raportul venituri/costuri” din metodologia de evaluare a Băncii Mondiale.

13. Costul unui loc de muncă (Cn) care arată valoraea investiţiei ce revine

pe fiecare loc de muncă nou creeat,cu alte cuvinte care este efortul investiţionalnecesar pentru crerea unui loc de muncă în cadrul obiectivului proiectat.

Cn = I/N sau Cn = I/Pe

unde: N = numărul de salariaţi necesari exploatării noului obiectivPe = numărul personalului de execuţie

În practică se poate întâlni şi sub forma inversă adica, numărul de personl

ce revine la un unitate monetar ă investiţie (mil., mild lei investiţii). Deasemena cuaplicabilitate mai largă întâlnim raportul dintre capitalul fix şi număr de personaldenumit “grad de înzestare tehnică a muncii” sau total active raportat la numărul desalariaţi”grad de dotare a muncii”.

Un astfel de raport este bifuncţional. Dacă economia sau zona în care seimplementează proiectul prezintă un grad scăzut de ocupare a for ţei de muncă se vaavea în vedere minimizarea acestui indicator. Un anumit volum de investiţii să genereze număr cât mai mare de locuri de muncă deci, un grad cât mai mare deocupare a populaţiei locale. Invers, într-o economie puternică cu un şomajscăzut,bazată pe factori intensivi de creştere, criteriul urmărit este de economisire a

resurselor de muncă respectiv de valorificare cât mai înaltă a resurselor alocate. Caatare, în această situaţie se urmăreşte maximizarea raportului respectiv.

Sistemul de indicatori utilizat în evaluarea eficienţei unui proiect poate ficompletat cu indicatori clasici specifici exploatării. Aceştia pot fi grupaţi astfel23):indicatori de structur ă a patrimoniului intreprinderii, indcatori de analiză a gestiuniişi indicatori de eficienţă a activităţii de exploatare.

23) * * * Gestion financiere. Les edition d’organisation



5.6 Influienţa domeniului de aplicaţieasupra evaluării proiectelor

5.6.1 Particularit ăţ i ale evaluării proiectelor de investi ţ ii înserviciile publice

Proiectul public – instrument de punere în practică a strategiei

administra ţ iilor publice/guvernelor, folosind resursele pe o perioad ă limitat ă şi

într-o strict ă localizare la nivel na ţ ional, zonal sau local

O corectă gestionare a proiectului, dacă nu asigur ă sucesul deplin înatingerea obiectivelor urmărite, trebuie să asigure în majoritatea cazurilor rezultatesimilare, acceptate pentru scopurilor propuse. Proiectul este “bine f ăcut” dacă, pedurata de exploatare îşi manifestă eficienţa economică sau socială aşteptată. Este

însă un proces de durată guvernat de incertitudine, iar esenţa sa este de a face risculacceptabil prin diminuarea efectelor nefaste.Tr ăsăturile caracteristice proiectelor publice derivă ln esenţă din însăşi

specificitatea domeniului, a polilor de interes ce se manifestă în sfera serviciilor, asferei de competenţă şi a obiectivele finale ale edililor.

Contradicţia între obiectivele economice şi alte categorii de obiective; politice, sociale, ecologice. Datorită câmpului de aplicaţie al serviciilor publice, proectele din acest sector sunt supuse jocurilor şi conflictelor născute între diferite poluri de interese. Astfel, este unanim recunoscut că serviciili publice sunt o miză importantă în jocurile politice şi nu este posibil ca proiectele să fie scoase din acest

context. Soarta proiectului depinde de voinţă edililor, iar şansele sale de succescresc în funcţie de modul cum el se încadrează în sistemul de ambiţii politice. Este posibil ca, sub masca unei griji sporite faţă de cetăţenii electori, eludând criteriirezonabile din punct de vedere economic să se manifeste ingerinţe înimplementarea proiectului sub formă de iniţiative în folosul unui grup de interese şi

păguboase în ultimă instanţă pentru colectivitate.De pildă, este recunoscut faptul că, spre deosebire de sectorul privat supus

direct luptei concurenţiale, în sectorul serviciilor publice agentul prestator are o protecţie mărită şi în plus i se deschide accesul la banul public. Corelând acestaspect particular cu accentele de birocraţie, inerente administraţiei publice,

manifestate prin tendinţa unor funcţionari publici de a introduce reguli originale deconduită într-o logică proprie ln relaţiile cu partenerii ajungem la originilefenomenelor de corupţie. Ori proiectele sunt cele mai expuse la a deveni găurinegre pentru banul public, dacă nu este realizat un monitorizare permanentă din

partea organelor abilitate şi chiar a societăţii civile în general.În acest context judecăţile de valoare asupra proiectului trebuie f ăcute în

acord cu aspiraţiile cetăţenilor eletori având ca fundament un sistem riguros decriterii. Este o practică în colectivităţile urbane moderne ca, proiectele, înainte de afi aprobate, să fie supuse dezbaterii publice din cel puţin două motive; a se verificagradul de acceptibilitate de către rezidenţi şi de a beneficia de iniţiativele creatoare

ale cetăţenilor care se pot însera în proiect.



Existenţa unor riscuri specifice la nivelul colectivităţilor teritoriale, care auun impact semnificativ de natur ă socială sau ecologică, la nivel de colectivitateumană, este o sursă obiectivă de influienţă asupra destinului unui proiect. Datoriă spontaneităţii manifestării lor, factorii responsabili sunt puşâ în situaţia de a lua

decizii la cald, prin acţiuni neprogramate. Ori acest lucru este posibil de cele maimulte ori, şi mai ales în condiţiile unor bugete locale sărace prin sistarea finanţăriisau chiar amânarea unor proiecte înscrise în programele de finanţare. Exemplu celmai concludent, bazat pe realitatea zilelor noastre este “fenomenul Ocnele Mari”.Măsurile luate de reducere a pagubelor şi de preîntâmpinarea unei catastrofesociale şi ecologice prin deversarea saramurii în Olt se finanţează în detrimentulaltor acţiuni/proiecte cu motivaţie economică şi/sau socială din zonă, acţiuneînţeleasă şi acceptată, din spirit de solidaritate umană de cetăteni

Dacă în sectorul privat primează un singur obiectiv economic;maximizarea beneficiilor, proiectele din domeniul serviilor publice, sunt în

majoritatea cazurilor, subordonate unui complex de obiective diferite ca natur ă şichiar ca importanţă relativă. Evaluarea proiectului trebuie f ăcută din perspectivamai largă a obiectivelor sociale, ecologice sau de altă natur ă specifice colectivităţiiteritoriale. Percepţia obiectivelor sociale are două sensuri; obligaţii de serviciudatorită faptului că proiectul/serviciul este sub controlul entităţii publice, şiobiective de politică economică ale administraţiei pe care le urmăreste prinintervenţia asupra dezechilibrelor macroeconomice.

Existenţa mai multor obiective ce trebuie urmărite concomitent amplifică complexitatea proiectelor publice ceea ce complică procesele manageriale. Nu suntrare cazurile când lipseşte o definire clar ă a obiectivelor, sau o delimitare între

obiectivele principale şi cele secundare. Această stare de suspans în domeniulobiectivelor urmărite are ca efect o stare de confruntare între obiective concurenteCa urmare, evaluarea cantitativă a obiectivelor, a tehnicilor de gestiune de gestiune,trebuie să fie adaptată.

Un proiect public este destinat a crea premizele satisfacerii întocmai şi latimp a unei nevoi sociale a colectivităţii teritoriale ce formează electoratul,indiferent dacă este realizat de un agent public sau privat. Sectorul public cuprindetrei domenii de activitate: administraţie publică propriu-zisă, intreprinderi publiceşi societăti comerciale autonome. În această accepţiune proiectele demarate pot figrupate în proiecte economice şi proiecte noneconomice care se particularizează în

special prin metodologia de formulare – evaluare cu accent pe două aspectefundamentale: criteriile de evaluare şi gradul de complexitate.

Toate aceste aspecte particulare ce ţin de specificul domeniului sesintetizează în faptul că decizia cu privire la soarta proiectului nu apar ţine agentului

prestator de serviciu, nici beneficiarului – cetăteanul elector ci unei entităţi aparentneutre – consiliul local (municipal, comunal). Este normal deoarece aceste structurisunt cele care sunt investite cu competenţa de a gestiona banul public. Deasemenea, fiind formate din reprezentanţi aleşi ai colectivităţii, trebuie să fiegaranţia calitătii proiectelor de servicii care, în ultimă instanţă înseamnă confort sisatisfacţie pentru cetăteni.



Criterii de evaluare. În general în cazul proiectelor publice şi în specialcele iniţiate de administraţie, nu se urmăreasc neapărat criterii economice bazate pemaximizarea profitului şi/sau minimizarea pierderilor. Evaluarea lor estesubordonată unor criterii de natur ă socială sau ambientală cum ar fi: corectarea

dezechilibrelor regionale/zonale, crearea de noi locuri de muncă, redistribuirearesurselor, protecţia şi/sau conservarea capitalului peisagistic, creşterea surplusuluisocial şi a produsului intern brut etc. În acest context, identificarea şi cuantificareacâştigurilor sociale sau ambientale, precum şi a costurilor aferente este o problemă dificilă care trebuie tratată cu atenţie de analişti în cadrul proiectelor publice.

Eficienţa socială înseamnă, evaluarea contribuţiei proiectului lamaximizarea bunăstării sociale şi în acelaşi, timp evaluarea externalitătilor socialeindirecte – efecte pozitive colaterale (side benefits). Aceste efecte, împreună cuveniturile provenite din vânzarea serviciilor către beneficiari vor constituii

parametrii de efect opozabili parametrilor de efort (costurile proiectului).

În concluzie, existenţa unui sistem de obiective, a posibilelor efectecolaterale constituie particularităti ce nu trebuie ignorate în evaluarea proiectului,maximizarea bună st ării sociale presupunând optimizarea simultană a mai multorvariabile.

În cazul proiectelor private, guvernate de legile economei pieţei libere,esenţial sunt beneficiile economice (profitul) iar aspectele sociale sau ambientalesunt abordate în subsidiar. Cu toate acestea, în prezent se constată o schimbare dementalitate prin evaluarea complexă a proiectelor sub aspect economic, comercial,social, ambiental etc. Motivaţia acestei noi concepţii constă în conştientizareaimportanţei factorilor noneconomici în viaţa unui proiect.

Ca o consecinţă a obiectivelor multiple mai mult sau mai puţin definite şicunatificate proiectele din sectorul public se caracterizează printr-un nivel decomplexitate mărit. Marile proiecte de investiţii publice constituie detalieri alestrategiilor de dezvoltare regilnală sau locală se realizează la un nivel scăzut derentabilitate economică. Ca atare sunt neatratctive pentru agenţii economici privaţişi finanţarea lor se face din fonduri publice constituite din surse locale, naţionalesau comunitare.

Tratarea proiectelor de investiţii în domeniul serviciilor publice din punctde vedere financiar, are ca principală caracteristică faptul că, spre deosebire de celedin sectorul privat, finanţarea lor dispune de o sursă specifică; banul public sub

forma bugetului local/central, dar are acces restrâns la piaţa de capital.De multe ori penuria de surse bugetare de finanţare poate elimina sau

amâna un proiect chiar dacă sunt îndeplinite celelate criterii. Este demn desemnalată preocuparea unor colectivităţi teritoriale de a accede la oportunităţile definanţare pe care le ofer ă piaţa de capital.

De altfel, penuria de resurse şi handicapul de competenţă tehnologică din partea administraţiei costituie premizele fundamentale ale pătrunderii agenţiloreconomici privaţi în sfera serviciilor publice.



5.6.2 Particularit ăţ i în evaluarea proiectelor de cercetare

Cercetarea teoretică fundamentală este în mod fals catalogată adeseori ca

fiind numai devoratoare de resurse. De aceea este considerată apanajul unităţilor decercetare cu finaţtare preponderent guvernamentală, din sponsorizari sau alcentrelor de cercetare ce apar ţin unor firme cu mare putere economică. Nu trebuiesă mai argumentăm rolul şi importanţa acestor activităţi teoretice. Dacă eforturilede cercetare sunt uşor de identificat şi cuantificat(atât atât cât se poate afirma că efortul intelectual este măsurabil şi deci poate fi cuantificat în unităţi fizice (ore decercetare) sau valorice (valoarea unei ore de cercetare), efectele benefice alecercetării au in caracter difuz în toate segmentele vieţii sociale şi identificarea loreste foarte dificilă.

Iată de ce trebuie sa acceptăm ideia că eficienţa globală a cercetării în

general a celei fundamentale în special, se manifestă pe masura ce creşte eficienţaactivităţii în sectoarele beneficiare ale rezultatului cercetarii. Pentru aceasta trebuieidentificate locul şi tipul tuturor efectelor cerecetării. Problema pe care o abordămaici se refer ă la acele efecte noneconomice specifice, sesizabile şi măsurabile lanivel de unitate de cercetare, colectiv etc. În opinia noastr ă aceste efecte pot figrupate astfel;

a) Efecte de imagine care permit aprecierea vieţii stiintifice a unităţii sau aunei firme (prin departamentul său de cercetrare) contribuind la formarea uneiimagini pozitive în relaţiile cu partenerii de afaceri. Acest deziderat se indeplineşte

prin cel puţin două căi;

vizite ale delegaţiilor sau beneficiarilor în compartimentele şilaboratoarele de cercetare pentru a-i conştientiza asupra for ţeiştiinţifice a firmei, garanţie a calităţii şi fiabilităţii produselor, aeficienţei managementului firmei în general în contextul sistemuluiconcureţtial al pieţei;

publicitatea si eviden ţ a titlurilor ştiin ţ ifice, a premiilor obţinute de personalul ştiinţific al firmei, in nume propriu sau în nume colectiv, precum şi a lucrarilor stiintifice elaborate.

Daca din punct de vedere economic, efectul acestor acţiuni este insesizabilîn planul vânzărilor sau al profitului, efectul asupra partenerilor de afaceri asupra

imaginii firmei pe piaţă este remarcabil, fapt de care sunt foarte conştiente marilefirme ce aspir ă la poziţia de liderschip.

b) Efecte economice sunt de obicei nesemnificative şi constau din venituriobţinute din valorificarea rezultatelor sub forma de brevete, licente sau dinactivităţi de asistenţă tehnico-ştiinţifică de specialitate.

c) Efecte informa ţ ional – ştiin ţ ifice sunt cele mai reprezentative pentruacest tip de cercetare. Importanţa lor major ă derivă nu prin valoare intrinsecă, ci

prin efecte induse în celelalte sfere de activitate. Cu alte cuvinte, eficienţa



actvităţilor teoretice este mai mare, pe măsura ce creşte eficienţa în domeniileconsumatoare a produsului cercetării

Cum se pot evidenţia şi evalua efectele informaţional ştiinţifice propriiactivi- tăţii de cercetare cu caracter teoretic? In plan intramural se pot folosi date

statistice privind rezultatetele cercetarilor de-alungul timpului, ca bază decomparaţie cantiativă şi calitativă. In plan extramural bibliometria recomandă să sefolosească drept criterii de evaluare; informaţia mediatizată (furnizată şi publicată)şi informaţia brevetată.

c. 1) Informa ţ ia mediatizat ă se refer ă la toate formele de difuzare şi publicare a rezultatelor muncii de cercetare; comunicări şi referate la reuniuniştiinţifice interne şi internaţionale, articole, monografii, car ţi de specialitate, meserotunde.

Prima problemă care se pune în faţa analistului se refer ă la selecţia

lucr ărilor care definesc şi delimiteaza efectul cercetarilor teoretice. Cu alte cuvinteoare, toată producţia literar ă se va lua în considerare? tezele de doctorat,materialele didactice universitare, lucr ările de ştiinţă popularizată pot intra înfondul informational?

În aceasta analiză trebuie introdus un criteriu explicit şi anume“originalitatea”, în funcţie de care se poate construi o scar ă de ierarhizare. Implicitîn construcţia acestei scări trebuie sa avem în vedere şi gradul de noutate. După cum ştim, din acest punct de vedere putem vorbi de; invenţie, inovaţie şidiversificare (de ex: ideia transmiterii semnalului video la distanţă - inventareaaparaturii de emisie-recepţie a semnalelor video; televizor alb/negru şi color -

diversificare pe diferiţi parametri; diagonală, sunet şi alte dotări adiacente).

Pornind de la acest criteriu vom avea: lucrari extrem de valoroase pentru ştiinţă, ce contin informaţii absolut

noi care lărgesc orizontul cunoaşterii; lucrari originale (de bricolaj) prin modul de interpretare, compilare a

unor informaţii cunoscute şi a căror valoarea informaţional-ştiinţifică este apreciată în măsura în care conduc la noi ipoteze de lucru deschidnoi drumuri de cercetare;

lucr ări pseudo-ştiinţifice care se pot baza pe construcţii teoretice aparent

logice dar conduc la concluzii false, rupte de realitate, singura lorvaloare constând în faptul că atrag atenţia asupra unor ipoteze de lucru,direcţii de cercetare neoportune sau nerecomandabile de abordat.

În viziunea acestui criteriu analistul poate sa constate ce merită şi ce nu,care este valoarea informaţional ştiinţifică a unei lucrari teoretice, indiferent dacă este curs universitar, teză de doctorat sau referat la un simpozion internaţional. Nueste o raritate faptul că viaţa ştiinţifică a unor teoreticieni se rezumă la a relua, cumici variaţii, la nesfâr şit aceleaşi idei de mult depreciate moral. Deasemenea, un alt



pericol este al preocupărilor multilateral diversificate dar care încă nu au dus la nicio finalitate (teoria veşnicului perdant sau întârziat).

Conform acestei structur ări a informaţiei ştiinţifice, managerul poate

evalua profilul cercetatorului conform urmatoarei tipologii:• tipul combinativ(bricoleur) care, r ămânând în acelaşi univers, câmp deidei, are abilitatea de a realiza o mare varietate de variante princombinaţii originale;

• tipul experimental (experimentatorul) capabil să stabilească corelaţiioriginale între idei, legături care, aprioric nu erau sesizabile;

• tipul vizionar (vizionarul) care are capacitatea de a trasa noi direc ţii decercetare, declanşând proiecte de cercetare de anvergur ă;

• tipul explorativ (exploratorul) cel aflat mereu în cautarea de noi probleme care are deviza; r ăspunsul genial este consecinţa unei întrebări

geniale.Un alt criteriu de evaluare a eficienţei proiectelor de cerectare este “gradul

de difuzie” care reflecta gradul în care lumea ştiinţifică receptează şi asimilează rezultatele publicate, acestea devenind un bun universal al lumii ştiinţifice. Această apreciere se poate realiza după numărul de referiri bibliografice, citări în diverselucr ări ştiinţifice pe plan naţional şi internaţional, număr de limbi în care s-au facuttraduceri ale lucrarilor respective şi nu în ultimul rând număr de brevete, licenţeacordate pe plan mondial.

c. 2) Informaţia brevetată este expresie a rezultatului activităţii de cercetare

–dezvoltare căruia i se recunoaşte utilitatea practică. Suntem în zona cercetărilorfundamentale orientate, a cercetărilor aplicative iar scopul este de a exploatavaloarea practică a ideii ştiinţifice, în câmpul său de aplicaţie.

Valoarea ştiinţifică a informaţiei brevetate este dublată de valoarea satehnico-economică, socială, ecologică. Informaţia brevetată este quintesenţa munciicercetătorului ştiinţific. Titlurile juridice de proprietate; brevete de invenţii, mărcide fabrică, de comer ţ, certificate de înregistare pentru desene, modele, copy-right,etc au, pe lângă funcţia de informare, şi funcţia de protecţie a proprietăţiiintelectuale (produse, servicii, tehnologii noi, creaţii literar-artistice etc).

Brevetul este un instrument de protecţie a rezultatului actului de creaţie,care confer ă un drept exclusiv de exploatare a obiectului brevetat. In acelaşi timpdocumentele de brevet publicate servesc drept sursă de informare pentru că inventatorul este obligat să dezvăluie descoperirea sa, bucurându-se de protecţie şide dreptul exclusiv de exploatare. Deci, în cadrul strategiei firmei, funcţiile

brevetului sunt de: protectie, informare, reputaţie (imagine), motivaţie (stimulare),financiar ă ofensivă şi defensivă.



Cum se poate valorificată economic o creaţie tehnico-ştiinţifică brevetată? prin cesiune respectiv, cedarea drepturilor conferite de brevet (intotalitate, partial, sau prin ipotecare) contra unei sume de bani,

prin licenţiere adică un aranjament contractual de exploatare de către o

ter ţă persoană a drepturilor conferite de brevet, contra unei redevenţe, prin exploatare ân regie proprie de către titularul de brevet.

Cesiunea par ţială poate fi limitată teritorial (drepturile asupra brevetului selimiteaza numai la o parte a teritoriului pe care este recunoscut brevetul), sau casfer ă de aplicaţie (transmiterea drepturilor se refer ă numai la o numită zonă deaplicaţie din cele menţionate în descrierea brevetului) dar şi din punct de vedere alconţinutul dreptului transmis; fabricare, comercializare etc.

Valorificarea prin licenţă este posibilă atunci când proprietarul(licenţiatorul) nu dispune de mijloace tehnice şi/sau financiare pentru a exploata în

regie proprie invenţia sau inovaţia proprie, sau când licenţiatul (cumparatorul) esteintersat să achizitioneze licenţa din următoarele motive:

produsele, tehnologiile sale au uzur ă morala avansată şi analizele îirelevă faptul ca este oportun şi avantajos economic să achiziţionezelicenţe decât să-şi dezvolte o cercetare proprie pentru a elimina acestecarenţe;

doreşte o tehnologie sau o producţie modernă care să conţină elementede protejare prin titluri de protectie;

doreşte să intre pe piată cu produse ale unei firme recunoscute şirespectate fabricate pe bază de licenţă;

licenta reduce riscul de piata (testări, aprobări, etc), având flexibilitate şi posibilitatea de diversificare rapidă.

La rândul său proprietarul de brevet poate recurge la procedeul delicenţiere din urmatoarele motive:

nu are experienţa managerială, puterea economică sau un segment de piaţă suficient de mare care să-i permită o exploatare în condiţii deeficienţă;urmăreşte penetrarea unei pieţe greu accesibile;urmăreşte efectul de imagine pentru creşterea prestigiului firmei în

vederea unei vâzări ulterioare în câştig;urmareşte schimb de licente.



Inconvenientele licenţei au caracter general, dar pot fi şi specifice cumar fi:

elemente de incompatibilitate tehnică şi/sau tehnologică la licenţiat(linia de fabricaţie inadecvată,

nomenclatorul existent de produse nu este în concordanţă tehnică comercială cu noul produs sau tehnologie,costurile implementarii noi tehnologii/produs, din punct de vedere alfortei de muncă, al dotarii tehnice, al canalelor de distribuţie, etc suntinhibitorii,incompatibilitate între experienţa acumulată din punct de vedere tehniceconomic sau de marketing şi noile cerinţe ale implementării eficientea licenţei,durată mare între momentul declanşării procesului de negociere alicenţei şi începerea exploatării sale efective,

apariţia unei relaţii de dependenţă tehnică şi tehnologică faţă delicenţiator prin serviciile de asistenţă tehnică necesar ă implementării şidezvoltării produsului.



Întrebări test

1.

Ce reoprezintă evaluarea acceptabilităţii proiectului?

2.

Concepţia evaluării bidimensionale a eficienţei proiectelor ridică două probleme. Cum le interpretaţi?

3.

Ce diferenţă de scop şi efecte sunt între analiza financiar ă (AF) şianaliza economică (AE)?

4.

Elementele caracteristice ale analizei economice?

5.

Ce este analiza de senzitivitate?

6.

Care este expresia grafică şi matriceală a corelaţiilor proprii unuistudiu de eficienţă?

7.

De ce este indispensabilă componenta economică în orice studiu deeficienţă?

8.

Ce este specific studiilor de eficienţă a activităţilor de cercetare şiinvestiţii?

9.

Care este utilitatea practică a cunoaşterii structurii resurselorintrate în circuitul economic?

10.

Ce este optimul şi care sunt tr ăsăturile lui?

11. Reprezentaţi şi interpretaţi curba de eficienţă?

12. Cum interpretaţi din punct de vedere financiar curba capacităţilţiide producţie?

13.

Interpretarea grafică a graficului de punct critic.

14.

Ce este un proiect public?



Factorul timp

în calculele de eficienţă

economică a proiectelorde investiţii

6.1 Necesitatea şi mecanismul de cuantificare

a influenţei factorului timp

în calculele de eficienţă economică

Aşa cum am ar ătat anterior, una dintre tr ăsăturile caracteristice ale oricărui proces investiţional definit ca “ansamblu de activităţi specifice de evaluare,implementare şi exploatare a proiectelor de investiţii” constă în faptul că se întinde

pe un intreval de timp mare, pe parcursul mai multor exerciţii financiare.Etapizarea acestui interval de timp pune în evidenţă modul specific de consum alresurselor alocate şi de generare a efectelor proiectului.

În aceste condiţii se naşte firesc întrebarea dacă; această evoluţie specifică a parametrilor economici în timp are influienţă asupr eficienţei proiectului?.R ăspunsul este incontestabil da. Ca atare, studiul intr ă sub incidenţa rigorilorimpuse de “factorul timp” în sensul că, trebuie să găsească r ăspuns la noi întrebăride genul: este profitabil să implementezi proiectul acum sau mai târziu?, este de

preferat obţinerea unui oarecare profit acum sau peste câţiva ani? Problema nu estenouă deorece înţelepciunea poporului britanic a sintetizat r ăspunsurile în expresia “time is money”, iar zicala românească spune “ nu da cioara din mână pe vrabia de

pe gard”.Într-un sistem concurenţial de piaţă, caracterizat prin dinamism şi

competenţă, promptitudinea cu care se finalizează afacerile este un indiciu de performanţă, garanţie a eficienţei acţiunilor.

Întreprinzătorul este interesat să aibă la dispoziţie capitalul lucrativ necesardesf ăşur ării activităţii. Lipsa acestuia înseamnă o amânare sau o pierdere de profit,şi de aceea el este for ţat să apeleze la credite, adică mijloace financiare disponibile

pe piaţa capitalurilor care, în acel moment prisosesc posesorului - agent economicsau persoană privată, şi la care va avea acces dacă consimte să plătească dobândă.

Imobilizarea mijloacelor întreprinzătorului în investiţii neterminate(imobilizări în curs), din punct de vedere economic este asemănătoare cu situaţiacând, disponibilitătile sale sunt împrumutate unui alt agent economic de la care, pelângă rambursarea sumei cedate, va primi şi o dobândă ca preţ al gestului său de a



se abţine de la utilizarea acesteia în scopuri personle. Deci agentul economicdeclanşator de proiect este îndreptăţit, ca şi creditorul în cazul împrumutului, să

primească o recompensă pentru gestul său de a se abţine de la satisfacţii immediateşi a-şi investi mijloacele sale disponibile în proiecte pentru viitor.

Dar de ce este dispus debitorul (împrumutatul) respectiv, de ce este obligat

proiectul să suporte plata recompensei fondurilor avansate? Din punct de vederefinanciar r ăspunsul este de necontestat: capitalul utilizat în scopuri lucrative estesupus fenomenului de fructificare adică, este generator de efecte economice înspeţă; profit.

Concluzionând, putem afirma că, între întreprinzător şi proiectul pe care-lfinantează se naşte o relaţie biunivocă în sensul că întreprinzătorul este îndreptăţitsă aştepte o recompensă a gestului său de implementare, iar proiectul trebuie să-şifructifice oportunităţile pentru a plăti a ceastă obligaţie. Dar să vedem cum seexplică mecanismul de fructificare în timp a capitalului.

Să consider ăm că un întreprinzător are, la un moment dat “m0”, un capital

disponibil “xo”pe care-l foloseşte în scopuri lucrative. După un exerciţiu financiar,la un moment “m1”, el va trebui să dispună de capitalul iniţial şi în plus de un profit“P” care se obţine prin fructificarea capitalului utilizat în scopuri lucrative cu o rată de fructificare “a” adică:

la momentul mo - capital disponibil xo ,la momentul m1 - y1 = xo + P ,

dar P = a x0, unde a = rată de rentabilitate (coeficent de fructificare/de actualizare)atunci y1 = xo + ax0 sau y1 = xo(1+a), în care 1 + a este factor de fructificare.

Dacă extindem raţionamentul la exerciţiul următor, plecând de la premizasimplificatoare că, întregul capital disponibil la momentul “m1” se foloseşte în

scopuri lucrative (neglijând alocarea unei păr ţi din plusprodus pentru consum), lasfâr şitul acestui exerciţiu – momentul “m2” agentul economic va dispune de osumă;

y2 = y1 + ay1 = xo + axo + a(xo + ax0)de unde:

y2 = xo(1 + a)2 .

Reiterând raţionamentul în paşi succesive ajungem la o problemă deanaliză combinatorie putând afirma că la sfâr şitul unuui exerciţiu “n” agentuleconomic va dispune de o sumă: yn = xo (1+a)n

Figura 6.1

( )n0n a1xy +=

timpulx0

0

y1

1

y2

2

yn

n



în care yn = este “echivalentul viitor ” peste “n” ani al unei sume prezente,actuale”xo” avansată în scopuri lucrative cu o rată de profitabiltate de “a”.Se obţine prin ponderarea sumei iniţiale cu un factorul (1+a), numit factor de fructificare sau de capitalizare, ridicat la o putere egală cu numărul deintervalelor/exerciţiilor finaciare scurse “n”, ceea ce denotă o creştere exponenţială

în timp.Reciproca acestei situaţii devine evidentă atât din grafic cât şi din expresia

matematică, iar din punct de vedere economic are semnificaţia de “echivalent prezent” a unei valorii disponibile în viitor, respectiv:

x0 = yn (1 + a) –n

sau

xo = yn na)1(

1

+,

în care: (1 + a)-1 = factor de actualizare /discontare.Această tehnică de lucru este cunoscută în practica evaluării

eficienţei investiţiilor sub denumirea de “tehnica actualizării” folosită ca“ procedeu de lucru prin care se asigur ă comparabilitatea în timp a unorvalori cheltuite/ob ţ inute la momente diferite prin echivalarea lor lamomentele caracteristice ale proiectului”. Dezvoltarea acestei tehnici poatesurpinde toate caracteristicile cheltuirii resurselor şi gener ării efectelor proiectului. Ca instrument de lucru util practicienilor se recomandă tabelelede actualizare care ofer ă multe facilităţi de calcul.

6.2 Facilităţi oferite de tabelele de actualizare

Nevoia de actualizare în calculele de evaluare a eficienţei economice a proiectelor de investiţii este recunoscută dar, complexitatea lor poate da naştere lareţineri în aplicaţii. De aceea specialiştii au conceput tabele speciale cu seturi decalcule, ulterior programe de calcul actualizat a indicatorilor de eficienţă.Pentru asublinia utilitatea practică a tabelelor de actualizare, vom prezenta modul deutilizare, cu exemplificările de rigoare a primului şi celui mai complet tabel pus ladispoziţia practicienilor în evaluare de Institutul de Dezvoltate Economică de pelângă Banca Mondială24).

Tabelul conţine şase seturi de date, pentru rate de actualizare a = 1% la50%, şi un interval de timp “n” cuprins între 1 şi 50 ani. Primele trei seturi suntconstruite cu ajutorul factorului de fructificare (1 + a), iar următoarele trei pe baza

24) * * * - Compounding and Discounting Tables for Project Evaluation. The Johns HopkinsUniversity Press IDE – BIRD, Washington DC, 1973.



factorului de actualizare - factor de discontare - (1 + a) –1. Fiecare set are menirea dea da r ăspuns la o întrebare astfel:

1. Care este echivalentul viitor (yn) , peste “n” ani a unei valori (capital)

prezente (x0) la o rată medie de creştere “a” (rata de actualizare/fructificare),considerată constantă pe intervalul respectiv?

unde:(1 + a)n = factor de fructificare/capitalizare (principiul dobânzii

compuse).

Exemplu: Care este echivalentul viitor al unui capital x = 100 mil lei , investit la

momentul “m0” într-o afacere de tip: point- imput, point-output,pe o durat ă detimp de n = 5 ani şi cu o rata medie anual ă de rentabilitate de a = 18% ?

Procedăm astfel: căutăm rata de 18%, apoi identificăm coloana careconţine factorul de fructificare (1 + a), iar pe coloana anilor ”n” căutăm n = 5, laintersecţia factorului de fructificare cu linia anului “5” vom găsi valoarea factoruluicăutat care este de 2,287758 (în general se lucrează numai cu primele trei zecimale)astfel că:

Y 5 = 100 (1 + 0,18)5 = 100 x 2,287758 = 228,7758 mil lei

2. Care este echivalentul viitor (yn) peste “n”ani al unor sume

(xh pentru h=1,n) alocate/depozitate în mod constant în fiecare an al perioadei(de regulă la sfâr şitul acesteia) cu o rată de profit fixă, o dobândă “a”?

yn = xh

aa n 1)1( −+ ,

unde:

a

a n 1)1( −+ → factor sumă de fructificare.

0 1 h n

0 n( )n

0n a1xy +=?



Exemplu: Care este venitul net ce se va ob ţ ine peste 5 ani dintr-o afacere de

tip;continous-imput, point-output,dacă suma alocat ă anual în mod constant peinterval este: x h = 20 mil lei, iar rata de profitabilitate estimat ă este: a = 18%?

y5 = 20 [(1+0.18)5 – 1] : 0,18 = 20 x 7,154210 = 143,0842 mil lei

3. Ce valoare (x h ) trebuie economisit ă /pl ătit ă în mod constant anual, la

o dobândă/rată de rentabilitate “a” pentru ca la sfârşitul unei perioade “n” să

dispune de un capital (yn )?

xh = yn 1)1( −+ a

a ,

unde:

1)1( −+ a

a → factorul fondului de reducere.

Exemplu: Un agent economic cumpăr ă utilaje de produc ţ ie în valoare de:

I = 12 mil.lei care au o durat ă de amortizare de: n = 8 ani , după care vor fi

disponibilizate, estimându-se ob ţ inerea unei sume de: Vr = 2,5 mil lei dinvalorificarea lor. Se pune întrebarea; ce sumă anual ă trebuie recuperat ă anual prin amortizare astfel încât la sfâr şitul perioadei de amortizare el să- şireconstiutie integral capitalul investit ini ţ ial? Rata medie anual ă de rentabilitateeste de: a = 10%.

Este un mod aparte de a judeca problema amortizării echipamentelor încare se stabileşte limita minimă admisibilă de amortizare pe care o poate acceptaîntreprinzătorul mergându-se pe principiul reproducţiei simple. Procedăm astfel:

calculul valorii de amortizat:

yn = 12,0 – 2,5 = 9,5 mil lei; calculul amortizării anuale constante

xh = 9,5 x 0,087444 = 830.718 lei/an.

Dacă încercăm să facem verificarea “static” obţinem:

830.718 x 8 + 2.500.000 = 6.645.744 + 2.500.000 = 9.145.744 lei.

0 h n

?



Verificarea dinamică ne conduce la următorul rezultat:

830.718 x1,0

1)1,01( 8−+

+ 2.500.000 = 830.718 x 11,4359 + 2.500.000 = 12.999.998 lei.

În acest procedeu de calcul se ţine cont de procesul de fructificare a

sumelor prezervate de întreprinzător ca amortizare pentru recuperarea capitaluluiinvestit.

4. Care este echivalentul prezent (x o) al unei sume viitoare (yn) ce se va

obţine peste “n” ani la o rată de actualizare “a”?

în care:(1 + a)-1 = factor de actualizare sau de discontare.

Exemplu: O propunere de afacere (de tip: poin-imput,point-output) în care agentul

economic este apelat sa investească acum,la momentul “m0” o sumă de: y3 = 60 mil lei , îi va aduce acestia peste 3 ani un beneficiu de 100 milioane lei . Dobânda medie pe pia ţ a capitalurilor este de: a = 18%. Oare merit ă aceast ă investi ţ ie?

Problema este de a vedea dacă beneficiul obţinut este suficient sau superiorefortului investiţional f ăcut pentru ca afacerea să fie atractivă, fapt ce se rezolvă

prin compararea celor doi parametri la momentul luării deciziei de a investi.Pentruaceasta, calculăm echivalentul prezent, al beneficiului ce se va obţine peste 3 ani:

x0 = y3(1 + a)-3 = 100 (1 + 0,18)-3 = 100 x 0,608631 = 60,8631 mil leiConstatăm ca echivalentul prezent al beneficiului obţinut peste trei ani din

afacerea proiectată este doar cu 1,4% mai mare decât capitalul investit repectiv uncâstig net de doar 863.100 lei faţa de obţiunea de a investi pe piaţa de capital cu odobânda de 18%.

5. Care este valoarea prezent ă a unor sume anuale constante (xh) ce se

obţin/plătesc pe o perioadă de “n” ani la o rată de actualizare “a”?

x0 = xhn

n

aa

a

)1(

1)1(

+

−+ ,

unde:

n

n

aa

a

)1(

1)1(

+

−+ → factor de anuitate.

0 nx0 = yn(1 + a)-n

?

0 h n

?



Exemplu: În urma realizării unui proiect de investi ţ ii în valoare de 10 mild lei se

estimează că , pe durata de exploatare economică de 7 ani, se va ob ţ ine un profitmediu net estimat la 5 mild.lei/an. Care este valoarea actual ă net ă a proiectului şidacă este fezabil - costul de oportunitate a capitalului este de 15%?

X o = 5 x7

7

)15,01(15,0

1)15,01(

+

−+ = 5 x 4,16042 = 20,8 mild.lei

6. Ce pl ăţ i anuale/rate de rambursare sunt necesare pentru a achita uncredit în valoare de 50 mil.lei rambursabil în 5 ani cu o dobândă de 25% pe an?

xh = xo

1)1(

)1(

−+

+n

n

a

aa ,

în care:

1)1(

)1(

−+

+n

n

a

aa → factor de recuperare a capitalului.

Exemplu: S-a contractat un împrumut 10.000 $, rambursabil în 3 ani, cu o dobânda

anual ă de 9%. Care este serviciul anual al datoriei (rata de rambursare +dobânda anual ă )?

X h = 10.000 x1)09,01(

)09,01(09,03

3

−+

+ = 10.000 x 0,395055 = 3.950,55 $/an

Plăţile totale vor fi de 11.851,65 $, din care:

10.000,00 $ creditul,1.851,65 $ dobândă

Se poate face şi o detaliere pe fiecare ani a structurii serviciului datoriei.Deasemenea, trebuie să spunem că sunt mai multe procedee de calcul a obligaţiilorfaţă de creditor asupra cărora vom face referiri ulterior.

0 h n

?



6.3 Influienţa factorului timp în perioada

de implementare a proiectelor de investiţii

În perioada de implementare, mai ales în faza de execuţie a proiectelor,volume importanrte de resurse sunt imobilizate în investiţii neterminate, fiindretrase din circuitul economic productiv. Pentru întreprinzător aceasta înseamnă o

pierdere de venit pe care o acceptă în mod conştient în speranţa că, împreună cucapitalul investit, vor fi recuperate prin activitatea de exploatare a proiectului. Eleste conştient de existenţă acestei pierderi dar nu are informaţii pertinente cu

privire la dimensiunea lor. De aceea consider ă că este îndreptăţit la o recompensă pentru gestul său de a investi (profit net obţinut după recuperarea capitaluluiinvestit), dar nu are certitudinea că aceasta acoper ă pierderile sale obiective,implicit veniturile nerealizate pe perioada de implementare. Aşa cum am spus

anterior, indicatorul “termen de recuperare” în forma sa completă, se refer ă larecuperarea efortului integral al investitorului,inclusiv pierderea de venit net pedurata de implementare, sau pe perioada de atingere a parametrilor proiectaţi.Pentru aceasta este necesar ă o metodologie specifică de evaluare şi evidenţa, înspecial a pierderilor de venit net pe perioada de implementare.

Pe perioada de implementare distingem dauă categorii de imobilizările deresurse:

Imobilizări în stocuri de materiale, utilaje pentru investi ţ ii care suntresurse potenţiale pentru investiţii care pot să intre în oper ă sau, în anumitesituaţii să-şi schimbe destinaţia pe cale legală prin; sistări sau modificări de

proiect,sau nelegală prin; degradare, pierdere etc. Mărimea lor depindedirect mai puţin de stadiul cât de intensitatea lucr ărilor şi de aceea aufrecvente variaţii de volum şi de structur ă. In general ele se află sub ostrictă supraveghere juridică şi financiar ă.

Imobilizări în investi ţ ii neterminate formate din resurse intrate în oper ă dar aflate în starea de investiţii neterminate - imobilizări în curs(construcţii,instalaţii, utilaje nefinalizate şi/sau nepuse în funcţiune). Otr ăsătur ă specifică a acestor resurse este că ele nu se mai găsesc sau nu semai pot recupera sub forma lor iniţială constituind în caz de sistare sauschimbare de proiect o pierdere reală pentru investitor (ex: cimentul, varul,nisipul, elementele sudate etc).

La obiectivele mari de investiţii, în cazul implementării unor sistemetehnice complexe(centrale nuclearo-electrice, hidro-electrice, ş.a),diversitatea şivolumul mare de resurse angrenate pe durate mari de timp generează pierderi prinimobilizări în investiţii neterminate semnificative, care trebuie să fie evidenţiate laefortul investiţional total.



În literatura de specialitate, uneori şi în practica economică se întâlneşteurmătoarea formulă de calcul a pierderilor de venit net din imobilizări25) (efectultimpului):

Pimob = a [Σ Ih (d - h - ½) + In+1

2

nd −] ,

în care:a = coeficent de eficienţa normativ;d = durata efectivă de implementare a proiectului;n = durata de implementare în ani întregi (n<d);Ih = investiţia imobilizată în anul “h” al duratei de implementare (h = 1,n);In+1 = investiţia imobilizată în fracţiunea de timp “d – n”.

Semnalăm că formula ia în considerare imobilizarea resurselor la mijlocul perioadei de imobilizare şi de aceea apare factorul “½”. Dezavantajul formuleiderivă însă din faptul că se bazează pe principiul dobânzii simple,irelevant în astfelde situaţii deoarece neglijează fenomenul de anatocism (capitalizarea pierderilor).Ca atare pierderea este o funcţie liniar ă care depinde direct propor ţional de treifactori: durata imobilizărilor, volumul imobilizărilor şi mărimea coeficientului deeficienţă economică Pimob = f (Ih,d,a), care au o influienţă specifică

Conform calculelor de deviz sintetizate în graficul de execuţie valoareainvestiţiei nominale (I) poate fi dată prin formula:

I = ∑=

d

h

h I 1

în care:Ih = investiţia imobilizată în anul “h” conform graficului de eşalonare.

Esalonarea investiţiei pe durata de execuţie are influienţa major ă asupraeficienţei proiectului. Optimizarea eşalonării este o problemă care ţine mai mult delatura calitativă a procesului de proiectare, de experienţă specialiştilor proiectanţi.

Eşalonarea progresivă este cea mai eficientă deoarece crează premizaobţinerii celor mai mici pierderi de venit net pe durata de execuţie. Este în acelaşitimp şi operaţională dat fiind faptul că, de regulă în procesul de execuţie fondurile

cele mai importante se imobilizează în echipamente şi instalaţii de lucru care semontează în partea finală a execuţiei. Pentru ca premiza să devină realitate înca dinfaza de negocieri-contractări trebuie evitat să se creeze stocuri de echipamente

printr-o politică nefericită de aprovizionare. Eşalonarea regresivă este tocmai rodulunei astfel de politici de aprovizionare când, din spirit de prudenţă exagerată seface o aprovizionare în avans uneori justificată, dar de cele mai multe ori dintr-o

25) Cistelecan M.Lazăr - Procesul investiţional. Editura Academiei, Bucureşti, 1983



greşită concepţie managerială. Dar această eşalonare pe durata de execuţie (să consider ăm d = 3 ani) poate fi redată grafic astfel:

Figura 6.2

Formula generală de calcul a volumului imobilizărilor este:

imobilizarea fondurilor la începutul exerciţiulu Imob = Σ Ih (d – h + 1); imobilizare la mijlocul perioadei exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h + ½);

imobilizare la sfâr şitul exerciţiului Imob = Σ Ih (d – h ).

În cele trei cazuri se păstrează principiul de calcul, al dobânzii simple, darse schimbă momentul imobilizării. Ca atare aplicarea oricărei formule este posibilă ân funcţie de context.

Dacă se analizează mai multe variante care au durate de execuţie diferiteacest indicator devine irelevant. Se foloseşte însă “media anuală a imobilizărilor”(MI = Imob /d). În practică aceşti indicatori au o valoare informativă scăzută servinddoar la evaluarea pierderilor de venit net din imobilizări care se poate determina

astfel:

Pimob = aΣ Ih (d – h + 1) ,

care poate fi reprezentată grafic (fig.6.3).

Figura 6.3

Volumul imobilizărilor

I3 (3 – 2)

I2(3 – 1)

I1(3 – 0)

I3

I2

I1

timp

Pierdere de venit net

I3

I2

I1

d



În realitate această pierdere este generată în timp după o curbă exponenţială26), fapt ce poate fi demonstrat astfel; Considerând aceiaşi investiţieeşalonată conform figurii 6.4 vom spune că:

I1 = investiţia imobilizată în exerciţiul “1”;P1 = pierderea anuală de venit în exerciţiul “1” este: P1 = a I1;

E1 = reprezintă efortul total aferent respectiv: E1 = I1+P1 = I1+aI1 = I1(1 +a).La începutul anului doi întreprinzătorul are deja imobilizată o valoare “E1”

aferentă anului anterior care va genera noi pierderi astfel:Valoarea imobilizată E1,Pierderea de venit net în anul 2 datorită imobilizărilor din anul 1 P21 = a E1,Valoarea efortului la sfâr şitul anului al doilea este: E21 = E1 + P21

E21 = I1 + aI1 + a (I1 + aI1) = I1(1 + 2a + a2) = I1(1 + a)2,Mecanismul este propriu fenomenului de fructificare (aici o fructificare cu

semn negativ pentru întreprinzător).Pentru un an oarecare “h” vom avea pentru întreg intervalul “h, d’

următoarea relaţie:Ehd = Ih (1+ a)d-h ,

iar efortul total:E = Σ Ih(1 + a)d-h,

Figura 6.4

Pierderea de venit net o obţinem prin diferenţă astfel;

P’imob = Σ Ih(1 + a)d - h

– Σ Ih

26)Stoian Marian - Perfecţionarea metodologiei de cuantificare a influienţei factorului timp î nCalculele de eficienţă economică a investiţiilor. Teza de doctorat, Craiova 1986

Pierdere de venit net I3

I2

I1

d



6.4 Indicatori (dinamici) actualizaţide eficienţă economică

Actualizarea este tehnica de lucru cu ajutorul căreia se asigur ă

comparabilitaea în timp a valorilor apar ţinând unor perioade diferite de timp, prinechivalarea lor la acelaşi moment de referinţă. In cazul proiectelor de investiţii,unde tr ăsătura specifică este tocmai decalajul în timp între parametrii economici deefort (investiţii) şi efect, actualizare devine indispensabilă în procesul de evaluare,corecţia nivelului indicatorilor de eficienţa cu influienţa factorului timp fiindobligatorie. Momentul la care se face actualizarea este, de regulă momentuldeclanşării procesului de implementare (faza de evaluare – întocmire adocumentaţiei de fundamnetare). Dar nu este exclus să se solicite reevaluareaeficienţei proiectului şi la alte momente. De aceea vom prezenta aplicaţia

principiilor de actualizare la cele trei momente specifice:

mo = momentul începerii implementării; m1 = momentul punerii în funcţiune; m2 = momentul scoaterii din funcţiune.Orice alt moment ales la sugestia factorilor de decizie (de exemplu:

momentul terminării perioadei de rambursare a creditului pentru investiţie) preezintă,din punct de vedere al calculeleor de actualizare, variante combinate aformuleleor caracteristice celor trei momente alese. Deasemenea adoptăm ipotezacă imobilizarea resurselor avansate se face la sfâr şitul fiecărui exerciţiu, deşi se potadopta şi alte ipoteze.

6.4.1 Actualizarea la momentul deciziei asupra proiectului (m0 )

Suprapunând graficul ce explică evoluţia în timp a unei unităţi valorice(fig 6.5) pe graficul ce redă evoluţia parametrilor economici pe durata de viaţă a

proiectului obţinem o imagine sugestivă cu privire la aplicabilitatea tehnicii deactualizare în procesul de valuare a proiectelor:

Figura 6.5

n

m1

timp

Ded

m0

m2



d = durata de implemetare a proiectului când are loc imobilizarea deresurse investiţionale (Ih) (vom face aplicaţia ignorând situaţiile deexcepţie când pe acest interval se pot realiza şi activităţi deexploatare: punere par ţială în funcţiune, proiecte silvice, hortiviticoleş.a);

De = durata de exploatare - de viaţă utilă, în urma cosumului resurselorexploatării – cheltuieli de exploatare (Ch) se obţin efectele scontate:economii (Eh), încasări (Qh), profit (Ph), valoare adăugată Vah) etc;

n = durata de viaţă a proiectului (n = d + De).

Investi ţ ia actualizat ă la momentul “mo” Graficul din fig.4.8 ne orienteză spre o aplicaţie bazată pe ponderarea investiţieieşalonate “Ih” pe durata de implementare “d” cu factorul de discontare – actualizare(1+a)-h pentru (h = 1,d)

Imo= I1(1 + a)-1 + I2(1 + a)-2 + … + Id (1 + a)-d ,deci:

Imo = ∑=

−+

d

h

ha Ih1

)1(

Venituri(încasări) actualizate la momentul “mo” Din graficul 4.3 a. reiese că acestea se obţin pe intervalul”De” şi trebuie să

fie “aduse” prin calcul matematic (echivalate) la momnetul “mo” faţă de care există un interval sec”d” din punct de vedere al efectelor. Principiul de calcul este tot de

discontare dar cu salt peste intervalul “d”, adică:Qmo = (1 + a)-d [Q1 (1+a)-1 + Q2 (1+a)-2+ ... + QDe (1+a)De]

Qmo = (1+a)-d ∑ −+

hh aQ )1(

sau:

Qmo = ∑=

+−+

De

h

hd h aQ

1

)()1( .

În cazul în care se lucrează cu durata de viaţă a proiectului “n” formulaeste:

Qmo = ∑=

−+

n

h

hh aQ

1

)1( ,

ţinând cont că pe intervalul h (h= 1,d) încasările anuale sunt egale cu zero.



Dacă veniturile anuale sunt constante (Q1 = Q2 = … = Qh = … = QDe)valoarea actualizată se calculează cu ajutorul coeficientului de anuitate astfel:

Qmo = Qh d De

De

aaa

a

)1(

1

)1(

1)1(

++

−+ .

În practică cel mai adesea se înregistrează o evoluţie specifică, de regulă crescătoare în prima parte – perioada de atingere a parametrilor proiectaţi, apoiconstantă eventual cu tendinţă de scădere spre finalul duratei de viaţa. In acest cazse va aplica set de formule de calcul adecvat pentru fiecare perioadă.

Ceilalţi parametrii economici aferenţi exploatării: cheltuieli de exploatare, profit, valoare adăugată,etc vor avea parte de acelaşi mecanism de echivalare lamomentul “mo” ca şi veniturile, astfel:

∪ Costurile de exploatare actualizate la m0;

Cmo = ∑=

++

De

hhd h

aC

1 )1(

1

sau:

Cmo = hC d De

De

aaa

a

)1(

1

)1(

1)1(

++

−+,

pentru Ch = constant.

∪ Profitul actualizat la mo:

Pmo = hd

De

hh

a P

+= +∑

)1(

1

1

sau:

Pmo = Ph d De

De

aaa

a

)1(

1

)1(

1)1(

++

−+,

pentru Ph = constant.

Indicatori de eficienţă actualizaţi:∪ Cheltuieli totale actualizate la momentul “mo”

CTA = Imo + Cmo,

∪ Cheltuieli totale actualizate specifice(raportul costuri/venituri)

CTAs =mo

momo

Q

C I +



∪ Randamnetul economic actualizat:

R mo = 1−mo

mo

I

P

∪ Termenul/durata de recuperare actualizat se determină pornind de la

premiza că ”investiţia actualizată la momentul “mo” trebuie să se amortizeze peseama profitului actualizat pe intervalul (T)” premiză formalizată matematic prinegaliatea:

Imo = Pmo(T’)

adică:

d De

De

hh

d

hh

aaa

a P

a I

)1(

1

)1(

1)1(

)1(

1

1 ++

−+=

+∑=

(1)

Este o ecuaţie exponenţială în care necunoscuta este exponentul -T’. Pentrurezolvare vom separa mai întâi expresia care conţine necunoscuta T’, prin împăr ţirela costanta membrului stâng ale ecuaţiei, astfel:

'

'

)1(

1)1(

)1( T

T

d h

mo

aa

a

a P

I

+

−+=

+ −

(2)

Membrul stâng al ecuaţiei este deductibil deci poate fi cunoscut,ca atare îlvom nota astfel:

No = d h

moa P

I −

+ )1( (3)

iar relaţia (2) devine:

No = '

'

)1(

1)1(T

T

aa

a

+

−+ (4)

La acest nivel constatăm că se poate face o determinare rapidă a termenuluide recuperare actualizat, cu ajutorul tabelelor de actualizare, deoarece membruldrept al ecuaţiei este factorul de anuitate la puterea T’. Cu alte cuvinte trebuie găsitr ăspuns la întrebarea retorică” Pentru ce valoare a lui T’ factorul de anuitate iavaloarea “N”,la un coeficient de actualizare”a”. Calculând valoarea lui “N”, apoicăutăm această valoare în tabelele de actualizare, la rata “a”, în coloana factoruluide anuitate. Pe linia corespunzătoare vom afla valoarea lui T’.

Demonstraţia continuă astfel:

a No (1+a)T’ = (1+A)T’ - 1 , (5)

(1+a)T’(1 – a No) = 1, (6)



La acest nivel de evoluţie a calculelor specialistul poate să decidă dacă se poate merge mai departe cu calculele sau nu astfel:

dacă a No > 1 atunci T’ ∞→ deci proiectul nu asigur ă recuperareainvestiţiei;

dacă a No < 1 atunci T’ este finit şi deci proiectul asigur ă recuperareainvestiţiei – ca atare se vor continua calculele pentru afalarea valoriitermenului de recuperare dinamic:

(1+a)T’ =a−1

1 , notăm cu Y = 1/(1-aNo) (7)

(1+a)T’ = Yşi apoi logaritmăm:

T’lg(1+a) = lg Y, (8)

de unde:T’= lgY/lg(1+a) (9)

Un mod relativ simplu de determinare a termenului de recuperareactualizat, recomandat prin literatura de specialitate3, constă în rezolvarea pe bazatabelului de calcul a fluxului net de trezorerie – actualizat sau neactualizat.

Vom exemplifica pe baza datelor din paragraful 3.5 referitoare la calcululfluxului net de trezorerie (cash flow).

Anul 1 2 3 4 5 6 7 8 Total

Flux net detrezorerie

-10 -14 4,45 7 10 10,05 7,7 6,5 +21,7

Flux net detrez.cumulat

-10 -24 -19,55 -12,55 -2,55 7,5 15,2 21,7

Termenul de recuperare static – calculat pe baza fluxului net de trezorerieeste cuprins între trei şi patru ani; Ai < T < As ( pentru: Ai = 3ani şi As = 4 ani)

Determinarea exactă se poate face cu formula:

)55,2(5,7

1255,23

12

−−

+=

−

+=

i s

i

CF CF

CF AT = 3+2,55 x 1,194

T = 3 ani şi 3 luni (2,55 x 1,194 = 3,0447 luni)

3 Patrick Piget - Strategie financiere de l`entreprise. Collection Economiquesd`Aujourd`hui,Paris,1990



Am utilizat următoarele notaţii:Ai/s = Limita inferioar ă/superioar ă a termenului de recuperare;CFi/s = Fluxul net de trezorerie cumulat (cash flow cumulat) corespunzător

limitei inferioare (i) respectiv superioare (s).Pentru termenul de recuperare actualizat vom opera cu venitul net

actualizat pentru o rată de actualizare: a= 15%

Anul 1 2 3 4 5 6 7 8Cash flow -10 -14 4,45 7 10 10,05 7,7 6,5Factor de

actualizare0,87 0,756 0,658 0,572 0,497 0,432 0,376 0,327

Venit netactualizat

-8,7 -10,58 2,93 4,00 4,97 4,34 2,9 2,13

VNAcumulat

-8,7 -19,28 -16,35 -12,35 -7,38 -3,04 -0,14 1,99

Deci termneul de recuperare dinamic este de peste şapte ani, mai exact:

6338,514,07)14,0(99,1

1214,07 ⊗+=

−−+=T = 7 ani şi cca. o lună

6.4.2 Actualizarea la momentul punerii în func ţ iune “m1”

Graficul echivalării valorilor în timp, la acest moment este dat în fig.4.9:

Figura 6.5

investi ţ ia actualizat ă la “m1”Constatăm că investiţia,pentru a fi actualizată la momentul “m1”, trebuie

ponderată cu factoru de fructificare, astfel:

Im1 = I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2+ … +Ih(1+a)d-h+ … + Id(1+a)d-d

Im1 = ∑=

−+

d

h

hd h a I

1

)1(

timp

d Den



veniturile actualizate la momentul “m1”Veniturile proiectului actualizate la momentul “m1” se obţin prin

demutiplicare cu ajutorul factorului de discontare.Principiul aplicat este identic ca la momentul “mo” numai că, acum nu se

mai face “saltul” peste durata de implementare cu ajutorul factorului (1+a)-d.

Qm1 = ∑= +

De

hhh

aQ

1 )1(

1

Pentru Qh – venituri anuale constante pe durata de exploatare relaţia este:

Qm1 = Qh De

De

aa

a

)1(

1)1(

+

−+

Dacă se operează cu durata de viaţă a proiectului”n” relaţia este:

Qm1 = Qhn

n

aa

a

)1(

1)1(

+

−+

Costurile de exploatare,profitul,valoarea adăugată şi alţi parametriieconomici aferenţi perioadei de exploatare se vor actualiza conform aceluiaşi

procedeu aplicat în vazul veniturilor/încasărilor actualizate astfel:

Cm1 = ∑= +

De

hhh

aC

1 )1(

1

respectiv:

Cm1 = Ch De

De

aa

a

)1(

1)1(

+

−+

Pm1 = ∑= +

De

hhh

a P

1 )1(

1

respectiv:

Pm1 = Ph De

De

aa

a

)1(

1)1(

+

−+



indicatori de eficien ţă economică actualiza ţ i la momentul “m1” cheltuieli totale actualizate

CTA = Im1 + Cm1,

cheltuieli actualizate specifice

CTA s =1

11

m

mm

Q

C I +

Randamentul economic actualizat

R’ = 11

1−

m

m

I

P

Termenul/durata de recuperare actualizată

Im1 = Ph '

'

)1(

1)1(T

T

aa

a

+

−+,

de unde:

'

'1

)1(

1)1(T

T

h

m

aa

a

P

I

+

−+=

dacă notăm cu N1 = Im1/Ph, relaţia devine:

N1 = '

'

)1(

1)1(T

T

aa

a

+

−+

Se observă că această relaţie este identică cu relaţia (4) de la subpunctulreferitor la actualizarea la “mo” – calculul termenului de recuperare dinamic. Caatare calculele ulterioare sunt identice şi nu le vom mai repeta.



6.4.3 Actualizarea la momentul dezinvestirii ”m2”

Graficul deplasării valorilor spre momentul “m2” arată astfel:

Figura 6.6

investi ţ ia actualizat ă la momentul”m2”. Din graficul 4.10 reiese că principiul de calcul la toţi parametrii proiectului se bazează pe mecanismul defructificare. În cazul investiţiei,prin simplificare consider ăm că, pe intervalul “De”nu se fac investiţii (în realitate pot exista investiţii de înlocuire) ceea ce pentrumecanismul de calcul înseamnă un salt de la momentul “m1” la momentul “m2”astfel:

Im2 = (1+a)De [I1(1+a)d-1 + I2(1+a)d-2 +…+ Ih(1+a)d-h +…+ Id(1+a)d-d]

Im2 =hd De

d

h

h a I −+

=

+∑ )1(

1

,

pentru:n = De + d → durata de viaţă a proiectului

Im2 = ∑=

−+

n

h

hnh a I

1

)1(

veniturile actualizate la momentul “m2”. Si în acest caz fig.4.10 nerelevă faptul că echivalarea la acest moment se va face tot cu ajutorul factoruluide fructificare. Ţ inând cont de intervalul pe care se generază veniturile formula de

calcul este:

Qm2 = ∑=

−+

De

h

h Deh aQ

1

)1( ,

dacă: n = De +d,atunci:

Qm2 = ∑=

−+

n

h

hnh aQ

1

)1(

mo m1 m2

timp investiţie

d De

n



Dacă Q1 = Q2 = ... = Qh → constant pe durata de viată utilă:

Qm2 = a

aQ

De

h

1)1( −+

Ceilalţi parametrii ai exploatării:cheltuieli de producţie, profit etc seechivalează identic, cu aceleaşi formule de calcul ca şi veniturile proiectului.

Cm2/Pm2 = ∑=

−+

De

h

h Dehh a P C

1

)1(/

Cm2/Pm2 =a

a P C

De

hh

1)1(/

−+

Indicatori de eficien ţă actualiza ţ i la momentul “m2”

CTA = Im2 + Cm2, → cheltuieli totale actualizate,

CTAs =2

22

m

mmQ

C I +, → cheltuieli totale actualizate specifice,

R m2 = 1

2

2−

m

m

I

P 12

2−

m

m

I

P

→ randamentul economic actualizat

La acest moment este nesemnificativ calculul duratei de recuperareactualizate

6.5 Indicatori de eficienţă actualizaţiagreaţi de instituţiile financiare

1. Raportul “venituri – costuri” este raportul aritmetic dintre veniturile brute (Qact) şi costurile totale (CTA) pe durata ciclului de viaţă al proiectuluiambele actualizate la o anumită rată de actualizare (a):

R v/c = 1 R sau; 1 QactCTA

c/v <=>CTA

Q act mo



Este un criteriu rezonabil de tip “trece/nu trece” cu condiţia ca rata deactualizare să aibă o mărime rezonabilă în raport cu rata internă de rentabilitate şicostul capitalului. De aici deducem că alegerea numai după acest criteriu estediscutabilă deoarece nivelul său depinde de mărimea ratei de actualizare.

2. Venit net actualizat (VNA) este excedentul cumulat actualizat afluxului net de trezorerie / cash flow net (FNT/CF) pe durata de viaţă a proiectului.

VNA =h

n

hh

aCF

)1(

1

1 +∑=

sau:

VNA = ∑∑==

++

−+

d

hhh

De

hhd h

a I

a FNTE

11 )1(

1

)1(

1

în care: FNTEh = fluxul anual net de trezorerie.

Deseori, în lucr ările de specialitate găsim denumirea sa prescurtată dinliterartura anglo-saxonă “NPV – net present value”

Determinarea venitului net actualizat se bazează pe cash flow-ul proiectului f ăcându-se suma algebrică a următorelor mărimi valorice actualizate:

investiţia iniţială şi eventual cheltuielile ulterioare cu caracter deinvestiţie,fluxul net de trezorerie aferent exploatării,valoarea reziduală a investiţiei.

Un proiect este rentabil dacă VNA > 0 ceea ce însemnă un surplus monetar pozitiv pentru agentul economic investitor. Venitul net actualizat este un criteriu derespingere, în sensul că orice proiect pentru care VNA < 0 se respinge, dar şi deselecţie în sensul că, la o analiză comparativă a două proiecte sau variante de

proiect se reţine acel proiect/variantă pentru care VNA este maxim. Deşi se elimină dilema brut-net de la indicatorul precedent totuşi, nici acest indicator nu esterelevant în cazul analizelor comparative deoarece, proiectele se pot diferenţia dinmai multe puncte de vedere cum ar fi valoarea investiţiei iniţiale, durata de viaţă etc.

Exemplificarea determinării venitului net actualizat o vom face reluând

datele de la pagAnul 1 2 3 4 5 6 7 8 Vr VNA Cashflownet

-10 -14 4,45 7,0 10 10,05 7,7 5,5 1

Fact deactualiz(1+a)-h a= 15%

0.87 0.756 0.658 0.572 0.497 0.432 0.376 0.327 -

Cashflowact.

-8,7 -10,58 2,93 4,0 4,97 4,34 2,9 2,13 +1,99



3. Indicele de rentabilitate ( Ir ) suplineşte această limită a indicatorului demai sus,calculându-se ca raport între fluxul net de trezorerie actualizat dinexploatare plus valoarea rezidual ă actualizat ă şi investi ţ ia actualizat ă , ceea ce înexemplul dat înseamnă:

Ir = 21,27 : 19,28 = 1,103

Trebuie să atragem atenţia că în multe lucr ări se spune că raportarea se vaface la investiţia iniţială, ceea ce poate conduce la ideia greşită că investiţia nutrebuie actualizată. In realitate autorii str ăini care fac recomandarea respectivă serefer ă la evaluarea unor proiecte “la cheie” sau de tip “punct intrare”.

4 . Rata internă de rentabilitate ( Rir ) este acea rată de actualizare la carevenitul net actualizat al proiectului este egal cu zero respectiv, veniturile actualizateale proiectului sunt egale cu cheltuielile sale actualizate (investiţii + exploatare).

Inseamnă că VNA al unui proiect evoluează descrescător în raport cu mărimea rateide actualizare – principiu ce stă la baza algoritmului de calcul a ratei interne derentabilitate.

Calculul se desf ăşoar ă prin tatonare pentru a găsi acele rate de actualizare(minime şi maxime) pentru care VNA este pozitiv respectiv negativ.

Se porneşte cu o rata de actualizare aleasă arbitrar şi se calculează VNA.Dacă acesta este pozitiv (VNA +) înseamnă că rata de actualizare aleasă este “amin”.Se alege o nouă rata de actualizare mai mare (a > amin) cu ajutorul căreiea secalculează iar ăşi VNA. Acum însă pot să apar ă două situaţii:

VNA este pozitiv şi în acest caz se ignor ă prima evaluare

considerându-se ultima rata de actualizare ca “amin” şi se trece la onouă evaluare a VNA cu o rata superioar ă acesteia. Se procedează astfel până când se obţine situaţia următoare:VNA este negativ, caz în care rata de actualizare folosită se consider ă afi ”amax. şi vom calcula o nouă valoare a VNA cu o rată de actualizareinferioar ă (în limita a cinci puncte procentuale). În ambele cazuriurmărim să obţinem două valori ale venitului net actualizat astfel:• pentru amin = venit net actualizat pozitiv (VNA +),• pentru amax = venit net actualizat negativ (VNA -).

Cu ajutorul acestora, prin interpolare liniar ă aflăm rata internă de

rentabilitate (Rir), folosind formula:

Rir = amin + (amax – amin)−++

+

VNAVNA

VNA



Vom exemplifica cu datele folosit anterior la pagina

Anul 1 2 3 4 5 6 7 8 VNA

Cash flow -10 -14 4,45 7 10 10,05 7,7 6,5Factor deact.(a=15%)

0.87 0.756 0,657 0,572 0,497 0,432 0,376 0,327

VNA(a= 15%)

-8,7 -10,58 2,92 4,0 4,97 4,34 2,9 2,13 +1,99

Factor deact.(a=20%)

0,83 0,694 0,579 0,482 0,402 0,335 0,279 0,233

VNA(a=20%)

-8,3 -9,72 2,58 3,37 4,02 3,37 2,15 1,51 - 1,02

Rir = 15% + (20% - 15%) 1,99/3,01 = 15% + 5% x 0,661 = 18,3%

Grafic, rezolvarea se face astfel:

Figura 6.7

Rata internă de rentabilitate este costul maxim al capitalului pe care-lsuportă proiectul. Este un criteriu de respingere, în sensul că orice proiect care are“Rir” inferioar ă costului capitalului, dobânzilor de pe piaţa capitalurilor sau oricerata prestabilită de decident va fi respins, dar şi de selecţie conform căruia dintre

două proiecte concurente se va alege cel care are rata cea mai mare.Rata internă de rentabilitate este un indicator sinteză a parametriloreconomici ai proiectului, este unică pentru fiecare proiect în parte. Reflectă cel maifidel capacitate internă a unui proiect de a valorifica sumele investite şi ca atare

poate fi luată drept nivel maxim al dobânzii pe care o poate accepta proiectul. Cualte cuvinte este privită ca nivelul maxim al costul capitalului pe care proiectul îl

poate suporta. De aceea, dacă în calculele de actualizare se impune o rata deactualizare a parametrilor economici (normă internă de eficienţă) superioar ă rateiinterne de rentabilitate proprie proiectului se va constata că proiectul este

VNA

0 amin Rir amax

-

-

15% 18,3% 20% -



ineficient, chiar dacă indicatorii atemporari (statici) reflectă o situaţie contrarie.Ieşirea din impas se face prin replierea la o rata de actualizare inferioar ă Rir-ului.

Criticile aduse acestui indicator se refer ă la următoarele:Algoritmul de calcul este prea complicat şi conduce la rezultate

aproximative. Intr-adevăr interpolarea liniar ă dă o eroare deoarece se pleacă de la

premisa că venitul net actualizat evoluează liniar în raport cu modificarea ratei deactualizare, când în realitate el evoluează după o curbă concavă. Această eroare

poate fi diminuată până la anulare dacă se lucrează cu intervale mici pentru rata deactualizare (de aceea se recomandă un interval de cinci puncte procentuale întreamin şi amax). Eroarea dispare de regulă prin rotunjire la valoarea întreagă cea maiapropiată.

Favorizează, într-o analiză comparativă, proiecte de mai mică anvergur ă fată de proiecte mai complexe dar cu o rentabilitate mai scăzută. Este normal darasta se înscrie în logica selecţiei, pentru că procedând altfel ar însemna, în ultimă instanţa, eliminarea criteriului de rentabilitate economică. Apreciem că în cazul

unei analiza comparative între variante de proiect sau în cazul compar ării unui proiect de mai mică anvergur ă cu unul mai complex, se poate apela la rata derentabilitate a investiţiei suplimentare pe baza diferenţelor de flux de numerar.

Implică ideia falsă că, veniturile proiectului vor fi reinvestite la această rata de rentabilitate. Rata internă de rentabilitate a proiectului este rata derentabilitate a capitalului imobilizat pe perioada cât este angajat în cadrul proiectului. Beneficiile obţinute pot fi reinvestite (sau consumate) la orice altă rată doreşte proprietarul lor f ăra nici o legătur ă sau să afecteze în vre-un fel rata internă de rentabilitate a proiectului.

Posibilitatea ca un proiect să aibă mai multe rate interne de rentabilitate

– mai multe rate de actualizare pentru care venitul net actualizat să fie nul. O ataresituaţie este posibilă din punct de vedere matematic dacă după un şir de valori pozitive, destul de mare pentru ca valoarea alor actuală sa fie pozitivă, să fie urmatde un şir de valori negative care va conduce la schimbarea semnului valorii actuale.În practica economică, pe durata de viaţă economică a unui proiect, apariţia unorfluxuri de numerar negative are mai multe cauze:

• specificul procesului de producţie/exploatare – reluarea ciclului dereplantare în cadrul unor ferme agricole, investiţii de menţinere acapacităţii de extracţie a sondelor prin injecţie de apă sau alte soluţii;

• apariţia unor fluxuri de numerar negative spre sfâr şitul duratei de

viată utilă, datorită unor factori interni sau exteriori proiectului sauaprecieri eronate asupra evoluţiei unor parametrii economici.

Exemplu:O firmă din industria petrolului are o ofertă de a lua în concesiune un câmp

de sonde cu condiţia ca, după epuizarea rezervelor primare să se facă injecţie deapa pentru a face posibilă recuperarea secundar ă a ţiteiului.

Pentru aceasta, firma va fi remunerată cu o cotă fixă de 20% din valoarea petrolului extras. Estimările sale conduc la următoarea situaţie: În primii cinci ani



de exploatare a resurselor primare va obţine un venit de 50 mil.lei/an. În anul alşaselea va trebui să investească 750 mil. lei în acţiunea de injectare a apei, după care va obţine 95 mil lei/an pe următoarea perioadă de 10 ani.

Anul flux de

numerar

a =

20%

VNA

(20%)

a=23% VNA

(23%)

a =

25%

VNA

(25%)

a=

28%

VNA

(28%)1 – 4 +50 2,589 +129,45 2,448 +122,4 2,362 +118,1 2,241 +112,055 -700 0,402 -281,4 0,355 -248,5 0,328 -229,6 0,291 -203,76 – 15 +95 1,684 +159,98 1,35 +128,25 1,17 +111,15 0,951 +90,35Total +450 x +8,03 x + 2,15 x - 0,35 -1,3

RIR 1 = 23% + 2%(2,15 : 2,5) = 24,72%

Căutăm cea de-a doua rată internă de rentabilitate a proiectului:

A=

30%

VNA

(30%)

a=

33%

VNA

(33%)

a=

35%

VNA

(35%)

a =

40%

VNA

(40%)

a =

45%

VNA

(45%)2,166 +108,3 2,062 +103,1 1,997 +99,85 1,849 +92,45 1,72 +86,950,269 -188,3 0,24 -168,0 0,223 -156,1 0,186 -130,2 0,156 -109,20,832 +79,04 0,686 +65,17 0,605 +57,48 0,449 +42,65 0,338 +32,11x - 0,96 x +0,27 x +1,23 x +4,9 x +8,86

RIR 2 = 30% + 3% (-0,96 : 1,23) = 30% +3% x 0,78 = 32,34%

Pe baza datelor calculate mai sus vom reprezenta grafic evoluţia venituluinet actualizat în raport cu miodificarea ratei de actualizare (fig. 6.8):

--------------

----------------------------------------------------------------------------------

Figura 6.8

În cazul procesului de selecţie de variante tehnologice sau constructive secalculează rata de actualizare de intersec ţ ie (rai ). Este un criteriu de selecţierelevant în cazul unor proiecte din sectoare în care este dificil de estimat venitul net

pe variante (de exemplu în energetică) sau în cazul comparaţiei între variante care prezintă diferenţe semnificative între cheltuielile de investiţii, respectiv cele deexploatare.

VNA

RIR = 24,72% RIR = 32,34%

23% 25% 28% 30% 33% 35%



Rata de actualizare de intersecţie (Rai) este acea rată de actualizare pentrucare două variante de proiect au aceiaşi valoare a costurilor totale actualizate. Cualte cuvinte fluxul diferenţelor dintre costurile celor două variante este zero.Formula de calcul este:

Rai = amin + (amax – amin) )()(

)(

maxmin

min

aCTAaCTA

aCTA

∆+∆

∆

Grafic se prezintă astfel:

Figura 6.9

Unde:V1 / V2 = evoluţia costului total actualizat al variantei”1/2” de proiect când

variază rata de actualizarePrin compararea cu o normă de eficienţă prestabilită se poate stabilidecizia

de admitere sau respingere a unei variante. dacă Rai > en se alege varianta V2, dacă Rai < en se alege varianta V1 , dacă Rai = en cele două variante sunt echivalente.

5. Cursul de revenire net actualizat (CRNA) cuantifică criteriuleconomiei valutare. Se stabileşte ca raport între costurile totale actualizate (CTA)calculate în preţuri interne şi valorarea actualizată a economiei nete de valută (ENVA)

CRNA = ENVA

CTA,

în care:

ENVA = ∑+

−hhh a

CvV )1(

1)(

în care:Vh = veniturile anuale ale proiectului exprimate în valută,Cvh = Cheltuieli anuale în valută (comustibil,materii prime etc).

CTA

V2

V1

aRai



Folosirea acestor indicatori este recomandată îndeosebi de finanţatori,organisme internaţionale sau instituţii financiare auohtone. Aceasta nu presupuneînsă eliminarea celorlaţi indicatori de eficienţă citaţi, ci trebuie integraţi într-unsistem unitar şi coerent de evaluare, astfel încât să r ă pundă cerinţelor diferitelorstructuri ierarhice decizionale.

Aşa cum am mai ar ătat, este posibil ca mizele urmărite de promotorul proiectului să difere de cele ale finaţatorului, fapt reflectat în structura criteriilor defundamentare a deciziilor. Este nevoie însă de o armonizare a intereselor celor doiactori principali, şi totul depinde de for ţa de convingere în negocieri, astfel încât

proiectul să prindă viaţă.Alte criterii test suplimentare admise sunt; durata de recuperare dinamică

folosită mai ales când există pericolul obsolescenţei tehnologiei sau echipamentelorşi capacitatea de rambursare/lichidare a împrumutului, şi costul de oportunitate acapitalului.

6. Durata de recuperare a capitalului – exprimă perioada de timp în careeste recuperat capitalul investit (indiferent de sursă) din beneficiile proiectului sau,altfel spus perioada de timp în care capitalul investit este expus riscului de piedere.In paragrafele anterioare am ar ătat cum se poate calcula,static şi dinamic pe bază de formulă sau cu ajutotul tabelelor de actualizare şi de aceea acum vom ar ătametoda tabelar ă de calcul:

Tabelul 6.1anul

1 2 3 4 5 6 7 8Cash flow -100 -150 50 100 100 175 175 175

Cash flow cumulat -100 -250 -200 -100 0 +175 +350 +525Fact. de act. (a= 15%) .432 .376 .327 .284 .247 .215 .187 .162Venit net actualizat -43,2 -56,4 +16,35 +28,4 +24,7 +37,6 +32,7 +28,35V.N.A. cumulat -43,2 -99,6 -83,25 -54,85 -30,15 +7,45 +40,15 +68,5

Deci, termenul de recuperare calculat tabelar, f ăr ă a lua în considerareinfluienţa factorului timp este de 3 ani (primi doi ani ai ciclului de viaţa sunt derealizare a proiectului), iar cu luarea în considerare a influienţei timpului termenulde recuperare este cuprins între 5 - 6 ani. Mai exact el se determinăcu formula:

T’ = 5 ani + luni9siani5adicaani,5,80,85145,715,30

15,30≈=+=

+ an x

Acest indicator ofer ă întreprinzătorului o informaţie nouă şi anume data dela care exploatarea proiectului începe să genereze beneficii nete respectiv data lacare au fost recuperate integral toate cheltuielile ataşate proiectului.



7. Capacitatea de rambursare a creditului este un criteriu folosit în cazulangajării de credite pentru finanţarea proiectului. Rezultatele obţinute pot fi folositeca bază de negociere a condiţiilor de împrunut, sau la analiza nivelului deîndatorare, având în vedere profitul net generat de proiect.

Consider ăm că, pentru realizarea unui proiect de servicii de salubritate este

nevoie să se angajeze un credit în următoarele condiţii:Valoare creditului - 20 mild.lei, eliberabil ln două tranşe anuale astfel; anul

I –12 mild anul II - 8 mild lei, cu periadă de graţie trei ani dobânda pe această perioadă se capitalizează dobânda anuală - 8%, rambursarea în rate anuale egale(anuităţi constante) pe o perioadă de 5 ani

Tabelul 6.2

Mild. leianul Rate

creditSo

datorieiDobânda(d=8%)

S0 + d Rată derambursare

Sold final al datoriei

Ratanominală

1 12 0 0,96 0,96 - 12,96 -2 8 12,96 1,68 14,64 - 22,64 -

3 - 22,64 1,81 24,45 - 24,45 -4 - 24,45 1,96 26,41 6,122 20,288 4,1625 - 20,288 1,623 21,911 6,122 15,789 4,4996 - 15,789 1,263 17,052 6,122 10,930 4,8597 - 10,930 0,87 11,80 6,122 5,687 5,2528 - 5,678 0,454 6,132 6,122 x 5,668

Rata anuală de rambursare se calculează pe baza formulei anuitătii:

Ra lei/anmild6,1220,2504x24,45

1)1(

)1( x ==

−+

+=

n

n

t

d

d d O

În situaţia în care comparaţia ratei de rambursare cu beneficiile nete ale proiectului arată că proiectul este în imposibiltate să ramburseze creditul încondiţiile date, mangerii pot construi ipoteze de lucru pentru tratativele lor cufinanţatorul, pentru ajustarea condiţiilor de împrumut în raport cu posibilităţileconcrete ale proiectului.

Costul de oportunitate al capitalului (c.o.c) este un criteriu de evaluare arealităţii ratei interne de rentabilitate şi poate servi ca rată de actualizare. Deducemcă trebuie să se îndeplinescă condiţia: (c.o.c. < r.i.r.).

Referindu-ne strict la procesul investiţional, costul de oportunitate acapitalului este puterea de câştig (r.i.r) a ultimului proiect proiect inclus într-un program de investiţii optimizat. Determinarea sa este exemplificată grafic în figura6.9.



Figura 6.10

Ierarhizarea proiectelor, în ordine descrescătoare a ratei interne de

rentabilitate, arată că, în limita capitalului disponibil întreprinzătorul include în portofoliul său investiţional şase proiecte, iar costul de oportunitate al capitaluluiinvestit este de 16%

6.6 Influenţa momentului actualizării asupra nivelului

indicatorilor actualizaţi de eficienţă economică

Tehnica actualizării permite echivalarea nivelului parametrilor economici,dar şi cel al indicatorilor de eficienţă economică, la diferite momente din viaţa

proiectului. Este demonstrat faptul că, nivelul unui indicator de eficienţă calculatatemporal-static este superior faţă de cel obţinut prin calcule de actualizare. Se

pune însă firesc întrebarea: schimbarea momentului de actualizare are influienţă asupra nivelului indicatorilor de eficienţă econmică? Pentru că trebuie să recunoaşte că un r ăspuns afirmativ ar pune la îndoială utilitatea practică acalculelor de actualizare în cadrul studiilor de eficienţă.

Înainte de a încerca să găsim un r ăspuns la această întrebare trebuie să vedem dacă este nevoie ca, în studiile de eficienţă să se facă actualizare la diferitemomente din viaţa proiectului. Nu putem da noi verdicte, analistul de proiectdecide dar apreciem că, el trebuie să fie înarmat cu un instrument de operare câtmai complet şi flexibil care să-i permită să facă fată tuturor exigenţelor agentuluieconmic declanşator-beneficiarul de proiect.De aceea consider ăm ca, din punct devedere metodologic este nevoie de stă pânirea tehnicii de actualizare la diferitemomente.

Pentru a încerca un r ăspuns la prima întrebare să facem câteva precizări.Vom opera cu indicatorii:

Ih = investiţie anuală, pentru h = 1,d d = durată de implementarePh = profit annual, pentru h = 1,De De = durata de exploatare

disponibil de capital

RIR

P1

P2

P3 P4 P5

P6

30%-

22%-

20%-

18%-

16%-

25%-



Vom alege cele trei momente caracteristice oricărui proiect: m0 = momentul începerii implementării, m1 = momentul punerii în funcţiune, m2 = momentul scoaterii din funcţiuneSă oper ăm cu următoarea notaţie: k = (1 + a), unde “a” = rata de

actualizare. I. Corela ţ ia între nivelul actualizat la diferite momente al investi ţ iei (I).1.a. Investi ţ ia actualizat ă la momentul “m0”

Imo = Σ Ih (1 + a)-h

sau, dacă folosim notaţia adoptată;Imo = Σ Ih k -h

1.b. Investi ţ ia actualizat ă la momentul “m1”Im1 = Σ Ih (1 + a) d – h = Σ Ih k d – h = Σ Ih k d k –h

Dar, k d este o constantă care poate fi scoasă de sub incidenţa semnului desumă,adică:

Im1 = k d Σ Ih k

– h

ceea ce ne permite sa tragem concluzia că:Im1 = k

d Imo

1.c. Investi ţ ia actualizat ă la momentul “m2”

Im2 = Σ Ih (1 + a) De + d - h

= Σ Ih k De

+ d

k – h

Şi în acest caz avem o constantă “k De + d “ ce poate fi scoasă de sub sumă,astfel că:

Im2 = k De + dΣ Ih k – h ,

de unde concluzia:

Corelaţia între valoarea investiţiei actualizată la cele trei momente vis a visde investitia nominală “I: este:Imo < I < Im1 < Im2

II. Corela ţ ia între nivelul profitului actualizat la diferite momente

2.a. Profitul actualizat la momentul “m0”Pmo = Σ Ph (1 + a) – (d+h) = Σ Ph k

–(d+h) = Σ Ph k –d k –h . Pmo = k –d Σ Ph k -h

2.b. Profitul actualizat la momentul “m1”Pm1 = Σ Ph (1 + a) – h = Σ Ph k

–h Pm1 = Σ Ph k -h

Im2 = k De + d

Imo

Im2 = k De

I m1



Deducem următoarea corelaţie:Pmo = k – d Pm1

sauPm1 = k d Pmo

2.c. Profitul actualizat la momentul “m2” Pm2 = Σ Ph (1 + a) De – h = Σ Ph k

De – h = Σ Ph k Dek -h Pm2 = k De Σ Ph k – h

De unde deducem corelaţiile

Dacă Pm2 = k De Σ Ph k – h atunci:

Pentru a demonstra veridicitatea corelaţiiei între nivelurile actualizate ladiferite momente facem următoarele precizări:

k = 1 + a, dacă 0 < a > 1 atunci ; (1 + a) > 1 respectiv, (1 + a)- 1 < 1 Notând cu: P

t = Σ P

h – profitul total al proiectului vom avea:Pmo < Pm1 < Pt < Pm2

III. Invarian ţ a nivelului indicatorilor de eficien ţă economică actualia ţ i înraport cu momentul actualizării.

Vom face aplicaţia pe indicatorul cel mai expresiv “randamentul economicactualizat(R’)”

Formula de calcul static o reamintim:

R = I

Pt - 1,

sau

R = I

BhxDe

iar actualizat:

R’ = Iact

Pact - 1

3.a. Randamentul actualizat la momentul mo

R mo =mo

m

I

P 0 =

∑

∑−

−−

hh

hh

d

k I

k P k

pentru :Ph = “h” ia valori pe durata de exploatare; h=1,De;Ih = “h” ia valori pe durata de execuţie; h = 1,d.

3.b. Randamentul economic actualizat la momentul “m1”

R m1 =1

1

m

m

I

P =

∑

∑−

−

hh

d

hh

k I k

k P =

∑

∑−

−−

h

hh

d

k I

k P k

Pm2 = k De

Pm2

Pm2 = k De + d Pmo



deci : R m1 = R mo

Randamentul economic actualizat la cele două momente este identic.

3.c. Randamentul economic, actualizat la momentul “m2”

R m2 =2

2

m

m

I

P =

∑∑

−

−

hh

d De

hh

De

k I k k

k P k

Ştim că:Pm1 = Σ Phk –h - profitul actualizat la momentul “m1”Im1 = k d Σ Ihk –h - investiţia actualizată la m1

deci:

R m2 =

1

1

m De

m De

I k

P k = R m1

Deasemenea, ştiind că:Imo = ΣIh k –h - investiţia actualizată la momentul”mo”,Pmo = k –dΣ Phk –h - profitul actualizat la momentul”mo” ,

vom avea următoarea relaţie:

R m2 =

∑

∑−

−−

hh

De

hh

d De

k I k

k P k k =

mo De

mo De

I k

P k = R mo

S-a demonstrat deci că, tehnica actualizării parametrilor de efort şi deefecte economice, la diferite momente, nu influienţează nivelul indicatorilor

actualizaţi de eficienţă economică. Este normal să avem valori diferite ale parametrilor actualizaţi de efort şi de efecte la diferite momente deoarece, aşa cumam mai spus anterior, aceste valori sunt echivalenţe în timp. Este deci incorect casă se obţină valori diferite ale indicatorilor de eficienţă actualizaţi iar dacă se

produce acest lucru înseamnă eroare de calcul sau de greşeală de formalizare logică a problemei – de pildă se schimbă (voluntar sau involuntar) momentul când se faceimobilizarea fondurilor pe fiecare exerciţiu (începutul,mijlocul sau sfâr şitul anului).

Aplicaţie practică: Realizarea unui proiect necesit ă un fond de investi ţ iide 25 mild lei, e şalona ţ i astfel pe durata de execu ţ ie: anul 1 - 10 mild.lei,anul 2 – 15 mild.lei. Se estimează ca se vor ob ţ ine beneficii anuale constante

de 4 mild lei/an pe durata de exploatare de 10 ani. Se cere să se stabilească eficien ţ a proiectului pe baza indicatorului;randament economic actualizatcalculat stati şi actualizat la cele trei momente caracteristice. (a = 15%)

Static:

R =25

104× = 1,6 lei profit /leu investit



Dinamic:

la momentul “m0” Pmo = De

De

aa

a

)1(

1)1(

+

−+(1+a)-d = 4

10

10

)0151(15,0

1)15,01(

+

−+(1+0,15)-2 =

= 4 x 5,018769 x 0,756144 = 15,179648

Imo = ΣIh(1+a)-h = 10 x 1,15-1 + 15 x 1,15-2 = 10 x 0,869565 + 15 x 0,756144= 8,69565 + 11,34216 = 20,03781

R mo = 15,179648 / 20,03781 = 0,75755 lei profit/leu investit

la momentul “m1”: Pm1 = Ph De

De

aa

a

)1(

1)1(

+

−+ = 4

10

10

)0151(15,0

1)15,01(

+

−+=

= 4 x 5,018769 = 20.075076

Im1 = Σ Ih (1+a)

d – h

= 10(1+0,15)

1

+ 15(1+0,15)

0

= 10 x 1,15 + 15 = 26,5

R m1 = 20,075076 / 26,5 = 0,75755 lei profit/leu investit

- la momentul “m2”:Pm2 a

a De 1)1( −+ = 4

15,0

1)15,01 10−+

= 4 x 20,303718 =

= 81,214872

Im2 = (1+a)DeΣ Ih(1+a)d-h = (1+0,15)10 Im1 = 4,045558 x 26,5 = 107,207287

R m2 = 81,214872 / 107,207287 = 0,75755 lei profit/leu investit

Recapitula ţ ie

Tabelul 6.3

IndicatoriStatic

Actualizatmo

Actualizatm1

Actualizatm2

1. Investiţia - mild.lei 25 20,03781 26,5 107,207292. Profitul total - mild.lei 40 15,17965 20,07508 81,214873. Randamentul economic 1,6 0,75755 0,75755 0,75755

Exemplul confirmă ceea ce s-a demonstrat şi anume că, schimbareamomentului de actualizare nu are influienţă asupra nivelului indicatorilor deeficienţa, deşi valorare echivalată a parametrilor economici (investiţie,profit etc).



Întrebări test

1. Ce reprezintă tehnica actualizării?

2.

Casre este formula de calcul a amortizării?

3. Care este formula de calcul a rambursării creditului?

4. Cum demonstaţi termenul de recuperare dinamic?

5. Formula de actualizare a investiţiilor la momentul m0/m1.

6. Formula de calcul a veniturilor actualizate la momentul m0 luândîn considerare durata ciclului de viaţă.

7. Ce este venitul total actualizat?

8. Cum se calculează RIR ?

9. Ce critici se aduc RIR ?

10. Cum stabiliţi costul de oportunitate al capitalului?



7.1 Riscul – o realitate a mediului economic

contemporan

Riscul şi incertirudinea îşi au geneza în ignoranţă şi necunoscut. De-alungul timpului comunităţile umane au căutat protecţie în faţa necunoscutului într-omanier ă mai mult sau mai puţin conştientă, mergând de la jertf ă, ca formă supremă de supunere şi adoraţie în faţa unor simboluri spirituale sau materiale (totemuri), lamăsurui practice de apărare în faţa pericolului animalelor sălbatice sau alfenomenelor naturale; secetă, inundaţii etc. Hazardul, ca formă de manifestare aimprevizibilului (evenimente neconforme cu derularea normală a unei acţiuni) aavut de multe ori rol decisiv în derularea unor evenimente care au schimbat cursulistoriei, de pildă; apariţia surpriză a corpului de armată prusac pe câmpul de bătăliede la Waterlo sau, şansa avioanelor americane de a fi la locul şi în momentul celmai nepotrivit pentru portavioanele japoneze în bătălia de la Midway ş.a.

După al doilea r ăzboi mondial rapiditatea schimbărilor şi turbulenţelemediului economico-social sunt tr ăsături definitorii ale noului context economic-

social. O lume în continuă schimbare în care principiile de strategie şi tactică aler ăzboiului pătrund în birourile managerilor. Pentru a rezista în acest mediu incert,şi de multe ori chiar ostil, managerii trebuie să conştientizeze pericolele, să dispună de mijloace şi tehnici adecvate pentru prevenirea şi combaterea lor.

Evoluţia postbelică a mediului economic a avut ca efect, printre altele,creşterea vulnerabilităţii firmelor fenomen care poate fi pus pe seama următorilorfactori:

a) Cre şterea complexit ăţ ii proceselor de gestiune a activit ăţ ilor economice - efect al convergenţei evoluţiei fenomenelor sociologice şi tehnologice aleintreprinderii.

Trecerea de la procese standardizate şi producţia de masă la tehnologiiflexibile şi diversificare au generat dificultăţi de adaptare şi înţelegere a noii logicia producţiei. Gestiunea devine mai riguroasă în condiţiile în care factorii potenţialide vulnerabilitatea exo/endogeni sunt tot mai numeroşi. Este de ajuns de pildă ca,un mărunt subantreprenor sau furniozor să nu-şi respecte întocmai obligaţiilecontractuale şi întreaga muncă de planificare şi ordonanţare a proiectului să fieirosită.

Riscul proiectelor



Totodată, rapiditatea cu care se produc modificările tehnologice (viteza dereacţie a cercetării ştiinţifice) în majoritatea sectoarelor de activitate reduc efectulde “experienţă” reduc câmpul de aplicaţie al principiilor producţiei de masă.

b) Multiplicarea interdependen ţ elor tip “plasă” şi concuren ţ a. Logicadiversificării relaţiilor de afaceri, de colaborare plasează intreprinderea pe un teren

variat şi greu de stă pânit. Gestionarii de proiect se confruntată cu variate situaţii şi parteneri. Execuţia proiectului în sistem lotizat, în care fiecare subcontractant estespecializat şi r ăspunde pentru o anumită lucrare, dă naştere la situaţii inedite pecare trebuie să le rezolve şeful de proiect. Această situaţie, voluntar acceptată, esteeficientă, dar obligă la vigilenţă şi măsuri asiguratorii deoarece se ştie că,activităţile variate au o slabă sinergie şi ca atare cosecinţele sunt dificil de evaluatcu exactitate.

Practica mondială arată că, în cadrul unor proiecte de anvergur ă firmeconcurente conlucrează între ele, situaţie frecvent agreată îndeosebi deîntreprinderile japoneze. Adepţii unei astfel de strategii afirmă că, în acest fel se

evită confruntările inerente sistemului concurenţial al pieţéi libere şi colaborareatehnico-economică în astfel de situaţii are următoarele avantaje:

stabilitatea şi siguranţa afaceri; facilităţi în circulaţia informaţiilor între parteneri; posibilitatea de a promova stratergii agresive pe termen lung; penetrarea unor segmente de piaţa greu accesibile.Adversarii, aflaţi de obicei pe poziţia partenerului mai vulnerabil, spun că

de fapt ne aflăm în faţa unei forme subtile a luptei de concurenţă. Este o armă concurenţială în mâna celor puternici care face ca destinul unei firme să depindă de

poziţia şi/sau acţiunile partenerilor. Se postulează astfel dezechilibrul de for ţe şi

diferenţele de intenţii chiar din startul relaţiei de parteneriat, considerând-o oalianţă bazată pe dominaţia celui mai puternic (vezi teoria alinţelor în teoria jocurilor). Din păcate poziţia lor se bazează pe numeroase exemple ca de pildă,manevra prin care firma British Leyland a devenit o simplă anexă productivă europenă a concernului japonez Honda.

c) Volatilitatea tehnologică crează vulnerabilitate prin imposibilitatea de astă pâni şi de a asimila în timp util toate schimbările tehnologice din domniul

profesional al interprinderii. Sunt aşa numitele “riscuri de noutate” care trebuieluate în evidenţă în cotextul mai larg al problemelor de cercetare-dezvoltare.Materia primă a intreprinderii mileniului trei nu mai este, nici petrolul, nici

cărbunele ci materia cenuşie – inteligenţa umană. Departamentul de cercetaretrebuie să fie tratat ca un departament strategic pentru că riscurile industriale au, înmajoritatea cazurilor, drept principale cauze erorile de gestiune şi ignoranţatehnologică.

d) Criza de legitimitate în intreprindere. În intreprinderea tradiţională produsul/serviciul realizat a fost liantul organizaţional al firmei care asiguracoeziunea sa internă şi externă. Diversitatea şi flexibilitatea – caracteristici alevieţii economice contemporane, rup aceste legături, zdrobind fundamenteleataşamentului faţă de “specialitatea casei”. Această tendinţă este accentuată de



dezvoltarea produselor generice ce tind să impună imaginea distribuitorului şi nu pe cea a producătorului.

Nu de mult, reuşita comercială era suficientă să motiveze oamenii. Azi însă delocalizarea intreprinderii poate provoaca crize socio-culturale greu de stă pânit cese manifestă prin dificultăţi de adaptare la noul mediu de lucru independent de

produs. Obiectivele economce nu mai sunt unanim accepptate de toţi şi adesea estehazardat să afirmi că “ce este bun pentru intreprindere este bun şi pentru salariaţi”.Afacerile în lumea capitalistă urmăresc creşterea satisfacţiei acţionarilor, şi dacă ele sunt prost gestionate, contravin interesului acţionarilor, aceştia sunt în drept să intervină. Această vulnerabilitate face ca intreprinderea să aibă dificultăţi în a facesă evolueze sistemul spre o stare cât mai adaptată la mediu.

Alături de riscul crizei interne apare şi riscul legitimităţii externe. Se spunecă economia este amorală. Ca atare, în afaceri în universităţi se predau cursuri deetică, se vorbeşte de transparenţă, competitivitate şi competenţă în afaceri, moralaîn afaceri este restabilită cu ocazia fiecărui scandal sau proces antitrust, etc. Dar

originea amoralităţii are cauze mai subtile ce derivă din mediul extern şi suntgenerate în principal de turbulenţele pieţei financiare, care nelinişteşte prinamploare şi frecvenţă. Chiar şi pe cei mai optimişti analişti economici (vezifrecentele scandalurile tip FNI, accidente ale unor instituţii financiare româneşticare zdruncină fragilul eşafodaj al economiei de piaţă). Goana după succes, alteinterese de natura celor enunţate mai înainte, împing tot mai mult societătilecomerciale spre activităţi tot mai îndepărtate de obiectul lor iniţial de activitate.Ele pot desf ăşura activităţi nonprofitabile, adesea chiar dezinteresate, de ordinsocial, cultural, în beneficiul propriilor salariaţi al colectivităţii teritoriale sau aclienţilor, din nevoia de a evita riscuri necomerciale în acest mediu imprevizibil.

Externalizarea riscurilor datorate crizei de identitate internă sau externă conduce laintegrare.e) Investi ţ ie financiar ă sau investi ţ ie industrial ă. Mulţi oameni sunt

sceptici cu privire la efectele benefice ale dezvoltării pieţei financiare, pe care oconsider ă anarhică şi periculaosă asupra activitătii producţiei de bunuri şi servicii.Poziţiile mai radicale critică efectul malefic al economiei virtuale, consider ă activităţile productiveau devenit dependente de aceasta (industria este bolnavafinanţelor 28)) şi din păcate argumentele nu le lipsesc.

Industria este bolnava finaţélor pentru că, întotdeauna pieţele financiare pariază pe industrie. Dezvoltarea burselor este determinată de faptul că milioane de

indivizi, şi mii de centre de decizie sunt stimulate să cumpere titluri la societăţilecomerciale cu scopul de obţine beneficii mari. Ele devin astfel dependente destarea de sănătate a sistemului financiar. Dar, vulnerabilitatea unui sistemuluifinanciar în faţa şocurilor destabilizatoare depinde de aranjamentele instituţionalecare guvernează funcţionarea pieţelor fnaciare.

28) B. Jacquillat - L`industrie malade de la finance. Lettre de l`AFFI, avril, 1987.



7.2 Riscuri specifice în colectivităţile teritoriale

Vorbind despre riscuri în viaţa economico-socială, prin raportare la poziţiafactorului de decizie, vis a vis de acestea, specialiştii le împart în două maricategorii de mare importan

ţă pentru serviciile de asigur

ări:

a) Riscuri acceptate - au de regulă un caracter speculativ, şi decurg dinvoinţă şi acţiunea factorului de decizie care, în mod conştient acceptă riscul,speculând o conjunctur ă cu speranţă unui câştig de putere sau de bogăţie. Atfel desituaţii generatoare de risc sunt:

Decizii ale puterii publice de ordin fiscal sau legislativ,; Starea pieţei bunurilor şi serviciilor: concurenţă, conjuncturi etc; Modificări de ordin structural în activitate; externalizări, asocieri etc; Alte cauze cu motivaţii de ordin financiar sau socio-uman. Deci, aceste riscuri nu sunt riscuri de activitate ci sunt rezultatul unor

acţiuni deliberate ale factorului de decizie (de aceea ele nu sunt asigurabile).Trasăturile lor caracteristice sunt: sunt acceptate ca o consecinţă a unor alegeri conştiente, voluntare; sunt delimitabile adică, se poate evalua angajarea bugetar ă pentru

fiecare acţiune, produs, serviciu supuse riscurilor; sunt controlabile şi cuantificabile deoarece se poate stabili cu o

exactitate acceptabilă efectele faste sau nefaste ale producerii lor; se realizează în timp cu semne prevestitoare. b) Riscuri pure (riscuri nedorite) sunt consecinţa unor evenimente

întâmplătoare sau a unor accidente nedorite. Ele pot fi puse deci pe seamahazardului, fiind efectul acţiunii subite a unor for ţe exterioare şi independente de

voinţa oamenilor.Astfel de cazuri sunt: evenimente de for ţă major ă cum ar fi: inundaţii,

cutremure, furtuni, sau se datorează comportamentului uman anormal ca deexemplu: acte de vandalism, violenţe colective, r ăzboi. Nu sunt excluse şi cauzeinterne care ţin de slă biciunea fiinţei umane: erori de concepţie, neglijenţă înserviciu, nerespecarea unor norme de securitate. Tr ăsăturile lor specifice sunturmătoarele:

• spontaneitatea - adică, sunt imprevizibile, vin pe neaşteptate f ăr ă niciun semn prevestitor ( nu excludem premoniţia);

• sunt dificil, dacă nu imposibil de controlat datorită caracterului aleator

, independent de voinţa şi acţiunea oamenilor; • consecinţele sunt greu de estimat – de pildă, nimeni nu se poate

pronunţa asupra dimensiunii pierderilor în caz de dezastru natural. Din păcate, consecinţele nu sunt numai în plan patrimonial, de multe ori se

manifestă şi în plan uman. Spontaneitatea şi dificultăţile de cuantificare aconsecinţelor sunt două repere principale pentru serviciile de asigur ări.

Pornind de la ideia că, riscurile ce decurg din dorinţa de mărire şi/sau deîmbogăţire a conducătorilor sunt aceleaşi, fie că este vorba de sectorul serviciilor,fie că este vorba de sectorul privat, vom face în continuare o scurtă prezentare



a acelor categorii de riscuri care planează în general asupra colectivităţilorteritoriale, independente de dorinţa sau voinţa oamenilor. Acestea se pot grupa întrei categorii: riscuri naturale, riscuri, tehnologice şi riscuri sociale29).

a)

Riscurile naturale pot fi grupate la rândul lor astfel:a.1 Riscuri de inunda ţ ii sunt determiate de cauze naturale,

independente de voinţa oamenilor, cum ar fi: creşterea progresivă a debitelor unui curs de apă ca urmare a unor

evenimente anormale care se desf ăşoar ă în amonte de localitate; ploitorenţiale, topirea bruscă a ză pezii, ruperea unui baraj sau dig etc;

regim pluviometric excesiv în zona localităţii pe perioade scurte detimp;

creşteri ale nivelului pânzei de apă freatice; ruperea unui stăvilar, baraj; invazie de apă marină – maree (mai anul acesta pe coasta bretonă).a.2 Risc de avalan şe în zonele expuse,

a.3 Risc de furtuni, uragane etc,a.4 Risc de incendii de pădure – datorat, fie unor cauze naturale (tr ăsnete),

fie unor cauze umane mai mult sau mai puţin voluntare,a.5 Riscuri datorate deplasărilor/pr ăbu şirilor de teren ce pot fi

determinate de cauze; independente de acţiunea oamenilor (pr ă buşiri de teren înzonele carstice, alunecări de terenuri în pantă) sau datorită acţiunii oamenlor: tasăride teren şi/sau formarea de cavităţi în vechi zone miniere (situaţia critică din zonaOcnelor Mari – Vâlcea, alunecări de terenuri în pantă datorită unor defrişărinecontrolate (situaţia din judeţul Botoşani) etc.

a.6 Riscuri de seism (cutremure de pământ) la care putem evalua doi

parametrii: cantitatea de energie eliberată – magnitudinea măsurată pe scaraRichter şi efectul distructiv asupra bunurilor şi populaţiei – intensitatea seismuluimăsurat pe scara Mercalli.

b) Riscuri tehnologice ce pot fi grupate astfel:b.1 Riscuri industriale propriu-zise rezultate din accidente care se produc

în unităţile economice din zona industrială sau comercială a localităţii Se manifestă prin explozii, emanaţii de noxe, incendii ce afectează de regulă zonele rezidenţialeînvecinate ( vezi exemplul exploziilor la fabricile de artificii din Enchede – Olandaşi Valencia – Spania).

b.2 Riscul nuclear – este o tr ăsătur ă a lumii contemporane care devine tot

mai evident odată cu înmulţirea site-urilor atomice şi a deţină- torilor de tehnologiinucleare. Exemplul cel mai concludent este accidentul nuclear de la Cernobâl –Ukraina care a ar ătat că aria de dispersie este uriaşă (s-au atins teritorii la mii dekilometrii în Franţa, Norvegia) iar efectele nocive asupra fiinţelor este de lungă durată.

b.3 Risc de transport de materiale periculoase; radioactive, toxice,inflamabile, etc. Se manifestă prin explozii,incendii şi/sau infestarea solului

29) * * * - JurisClasseur. Ed. Daloz, Col. Collectivités Territoriales, tome VI



şi a aerului în zonele învecinate.Tot aici se înscriu şi riscurile în zonele de coastă datorită unor accidente în transportul acestor produse pe calea apei.

Asistăm la o internaţionalizare a riscurilor tehnologice astfel că problemeleecologice de protecţie a mediului nu se mai pot reduce la o banală monitorizarelocală a generatorului de noxe. Specialiştii au militează consecvent pentru

conştientizarea tuturor că eliberarea de noxe, otr ăvirea mediului prin activitătiindustriale necontrolate au efecte devastatoare în ţimp pe arii mult mai extinse, şide aceea toate ţările şi în special cele bogate (şi cele mai mari genratoare de riscuritehnologice) trebuie să-şi concerteze eforturile pentru o planetă mai curată.

Pentru România, şi în special pentru colectivităţile umane din aglomer ărileurbane, moştenitoare a unor platforme industriale ce funcţionează în regim de“avarie” pe baza unor tehnologii poluante, problema cea mai acută, din punct devedere al riscurilor industriale este problema emisiei de noxe peste nivelul admis

prin CMA-urile (cantităţile maxim admisibile) stipulate în normele de protecţie amediului şi sănătăţii populaţiei. Este vorba în special de platformele chimice,

metalurgica feroasă şi neferoasă, materiale de construcţii etc. Este adevărat că unităţile care lucrează în situaţii de avarie sunt cunoscute, emisiunile lorîncadrându-se în categoria “emisii controlate”, dar nu puţine sunt cazurile cândsituaţia scapă de sub control (Tunu Măgurele, Baia Mare,). Mult timp de aici încolo aceste surse de emisii poluante vor constitui probleme speciale pentru

protecţia mediului în graniţele naţionale dar uneori şi în relaţiile cu vecinii. Deaceea este necesar un sistem complex de monitorizare a triadei: emisie – meteo –imisie pentru păstratea calităţii factorilor de mediu în limite admisibile pentrusănătatea şi viaţa oamenilor, şi un cadru reglementar adecvat.

Managemnetul calităţii factorilor de mediu trebuie să fie coerent structurat

pentru a face faţă tuturor factorilor de risc ce pot varia de la zonă la zonă sau de lasursă la sursă. El se bazează pe un sistem de supraveghere al complexului de emisii(surse de poluare), factorilor meteorologici locali, şi calităţii aerului (imisii), ţinta

principală fiind de a pune sub control sursele de poluare. Ca atare el trebuie să dispună de un sistem de supraveghere bazat pe reţele locale, regionale şi o reţeanaţională (şi chiar transnaţională), metode de prelevare şi analiză a probelor, a

parametrilor meteo.Urmărirea calităţii aerului în reţea locală are ca scop:

Determinarea calităţii aerului în zonele rezidenţiale şi cele industriale cuaccent pe; aportul surselor semnificative, concentraţii reprezentative pe

aria supravegheată, şi în special în zonele de concentrare a populaţiei;Atestarea respectăèii standardelor naţionale/internaţionale de calitate aaerului (emisii – imisii);Stabilirea şi evaluarea eficienţei măsurilor de monitorizare a surselor;Procedurile de alertă în caz de stări catastrofice;Studiul efectelor factorilor poluanţi asupra omului şi mediului-

Monitorizarea emisiilor presupune stabiliraea potenţialului de nocivitate şidozările în zonă. Pentru a stabili debitele şi concentraţiile diferiţilor agenţi poluanţi



trebuie să se cunoască toxicitatea lor,proprietăţile fizico-chimice, fluxul tehnologicce îi generează, condiţiile meteorologice în care acţionează etc.

Monitorizarea factorilor meteorologici înseamnă; cunoaşterea clasei destabilitate atmosferică, studierea direcţiei şi vitezei curenţilor de aer predominanţiîn zonă, gradientul vertical de temperatur ă în raport cu topografia locului.

Monitorizarea imisiilor se bazează pe datele furnizate de primele două direcţii de monitorizare şi de aceea în general nu ridică probleme deosebite. De

pildă, direcţia de transport a norului poluant ese dată de direcţia vântului, viteza şimodul de împr ăştiere de turbulenţa atmosferică, iar distanţa faţă de sursă de vitezacurenţilor de aer la diferite momente ale emisiei. In cazul unei emisii instantanee,aria de r ăspândire şi concentraţia poluării va depinde direct de condiţiilemeeorlogice ale momentului.

Pe lângă acţiunea de monitorizare oficialităţile locale trebuie să dispună deun plan de acţiune în caz de urgenţe (depăsiri episodice sau de lungă durată) alecantităţilor minim admisibile şi de un sistem de avertizare a populaţiei.

Concentraţia principalilor agenţi industriali poluanţi

(în medie pe unitatea de timp)Tabelul 7.1

Dioxid desulf (SO2)

Particule însuspensie

Dioxid desulf+

particule

Oxid decarbon(CO)

Oxidanţifotochim

ALERTA1 or ă 8 ore

24 ore

--

858 mg/mc

--

500 mg/mc

--

250/250mg/mc

-17.175mg/mc

200mg/mc--

AVERTIZARE1 or ă 8 ore

24 ore1.716

mg/mc1.000

mg/mc500mg/mc

34.350mg/mc

800 mg/mc

URGENTA1 or ă 2 ore4 ore8 ore

24 ore2.860

mg/mc

1.500

mg/mc

1.250 mg/mc

143. 125mg/mc

-85.875mg/mc57.250

mg/mc-

1.400 mg/mc1.200 mg/mc

800 mg/mc-

-

Un astfel de plan (PAU) are trei nivele de acţiune: prgnoză, alertă (unul saumai mulţi agenţi poluanţâ ating un nivel prestabilit de concentraţie declaratîngrijor ător), avertizare (se constată o creştere continuă ce conduce la începereadeterior ării mediului) şi urgenţa când nivelurile atinse de concentraţiile poluantesunt considerate periculoase pentru sănătatea umană.



c) Riscuri sociale în majoritatea cazurilor, au cauze ce decurg din dereglăride natur ă psihologică caracteristice societăţii contemporane, cu o frecvenţă maimare în aglomer ările urbane. Intervenţia brutală a mediului artificial urbanizat durşi lipsit de scrupule, are efecte nu numai asupra cadrului natural ci şi asupra

psihicului uman, producând labilitate psihică, deviaţii comportamentale care

conduc la reacţii neaştepta - te ce pot să meargă până la pierderea facultăţilormentale.

Acestea constituie în fapt, geneza întregii dimensiuni a fenomenuluiinfracţional care înseamnă atentat la integritatea vieţii şi proprietăţii cetăţenilor.Aria sa de cuprindere este extrem de vastă; de la mărunte acte de hoţie şi până lafraudă informatică şi violenţă colectivă.

În acest evantai de riscuri ale vieţii cotidiene din centrele urbane mai ales,se înscriu: fenomene deviaţionale provocate de stres, accidente de circulaţie ,accidente sanitare etc. Sunt riscuri previzibile, dar efectele lor sunt neaşteptate şigreu de cuantificat, mai ales când este vorba de viaţa oamenilor (de exemplu;

reacţiile neaşteptate ale elevilor americani de a-şi rezolva cu arma în mână probleme specifice vârste şi nu numai). Riscurile sociale se împart în două grupe:delicvenţa ordinar ă şi violenţa colectivă.

c.1 Delicven ţ a ordinar ă înglobează toate delictele individuale sau de grup,cu grade diferite de periculozitate cum ar fi: spargeri, furturi, violuri, tâlharii,vandalism pe căile publice, crime etc. dar şi forme grave cum ar fi: incendii,explozii provocate, acţiuni cu caracter mafiot.

Zonele predilecte de acţiune ale delicvenţilor sunt: reţelele de transport urban – de preferinţă nodurile de convergenţă;

spaţiile publice – riscul este sporit în zonele cu luminozitate scăzută sau

în orele de slabă frecvenţa a circulaţiei; unităţi de utilitate publică cum ar fi: gări, autogări, centre comeciale,

centre de distracţie şi sport, unităţi de alimentaţie publică; cartierele cu disfuncţii (r ău famate) marginalizate.Se apreciază că delicvenţa aparentă este direct propor ţională cu numărul de

locuitori, cu nivelul de educaţie şi cultur ă dar credem că este influienţat şi derigoarea legislativă.

c.2 Violen ţ a colectivă este un fenomen sporadic dar extrem de periculoscare depinde de o conjunctur ă nefastă în acţiunea şi atitudinea mai multor factori.O influienţă malefică se exercită uneori de factori interesaţi prin procedeul de

inoculare a psihozei colective centrată pe acte de violenţă şi de vandalism.Datorită gravităţii repercursiunilor în viaţa comunităţii este nevoie uneori ca puterea publică centrală să se substituie autorităţilor locale pentru stingerea focarelor de violenţă,salvarea veţii şi proprietăţii oamenilor păstrarea stabilităţii comunităţii.

Aceste riscuri cu caracter social degradează capitalul de imagine allocalităţii scăzând gradul său de atarctivitate pentru întreprinzători sau nerezidenţi.



7.3 Delimitări conceptuale privind riscurile proiectelor

Atunci când demarează un proiect orice întreprinzător îşi pune în modfiresc problema cu privire la soarta capitalului investit, fiind conştient că există

posibilitatea ca, din diverse motive mai mult sau mai puţin cunoscute, s

ă nu-

şi

atingă scopul propus. Conştientizarea pericolului presupune şi asumarearesponsabilităţii deoarece, oricât de precaut şi de informat este, starea de risc şiincertitudine este o realitate a a mediului concurenţial, instabil, caracteristic pieţeilibere. El are însă posibilitatea sa-şi aleagă calea cea mai convenabilă de actiune şisă acţioneze pentru diminuarea, sau eliminarea influienţei factorilor de risc. Deobicei specialiştii se ocupă cel mai adesea de anticiparea consecinţelor şi mai puţinde identificarea cauzelor care le generează.

În cazul proiectelor, compararea eforturilor cu rezultatele/efectele este ocerinţă esenţială de raţionalitate şi eficienţă, datorită relaţiei cauzale dintre efecteleutile ce constituie finalitatea acţiunii şi resursele: materiale, financiare, umane etcalocate în acest scop.

Evoluţia specifică a parametrilor proiectului, pe durata sa de viaţă economică ne permite sa afirmăm că, în evaluarea proiectelor se opereaza cel maiadesea, cu informaţii certe (sau aproape certe), când vorbim de resurseleinvestitionale şi cu estimari/sperante în planul rezultatelor proiectului. Cu altecuvinte, la evaluarea eficienţei unui proiect, se cunosc cu suficientă claritate şiexactitate; obiectivele şi necesarul de resurse investiţionale, dar exista îndoieli cu

privire la rezultatele aşteptate şi implicit asupra eficienţei sale. Intrucât obţinereaefectelor se face într-un viitor incert, este imperios necesar să se dispună deinstrumente adecvate de gestiune în condiţii de risc şi incertitudine, să se cunoască

riscurile la ce ameniţă viabilitatea proiectului în diferitele sale faze de evoluţie.Teoretic viaţa unui proiect poate fi tratată în trei stări: stare de certitudine,

de risc si de incertitudine, deşi în practică este dificilă distincţia între risc şiincertitudine.

a) Starea de certitudine este atunci când estimările sunt suficient de binedefinite într-un cadru bine delimitat, lucrându-se deci in mediu determinist.Simplitatea şi stabilitatea sunt ipotezele care determină certitudinea. Cu cât estemai simplu şi mai stabil procesul evoluează în starea de certitudine. Este o stareideală dar rar întâlnită, datorită instabilitătii mediului economic şi social în careevoluează proiectul, a ritmului alert impus de progresul tehnico-ştiinţific.

b) Starea de risc înseamnă evoluţie într-un mediu în care este posibilă apariţia şi evoluţia, cu o probabilitate matematică (cuprinsă într zero şi unu), a unorfenomene nedorite, datorită unor factori, incontrolabili şi/sau greu de identificat, şisuportarea eventualelor efecte nedorite dar posibile. Riscul poate fi definit ca “posibilitatea ca un fapt cu consecin ţ e nedorite să se producă 29) , fiind perceput cao probabilitate de pierdere ataşată unui efect scontat. Fiind asociat cu o

probabilitate riscul poate fi acceptat cu măsurile asiguratorii de rigoare.

29) O`Shanghnessy Wilson - La Faisabilite de Project. Les Edition SMG, Paris, 1992



c) Starea de incertitudine înseamnă îndoială cu privire apariţia unuifenomen ale cărui coordonate sunt necuantificabile. În certitudinea este rodul unuicomplex de cauze neidentificate, sau imprevizibile ca moment de apariţie sauformă de manifestare. Uneori chiar dacă sunt identificabile sunt foarte instabileastfel că nu pot fi evaluate probabilistic şi nu li se poate ataşa nici o probabilitate.

Cauzele incertitudini sunt independente de agentul economic, fiind imprevizibile şide cele mai multe ori necunoscute acestuia. Lipsa de informaţii privind

probabilitatea de apariţie a fenomenelor nedorite face imposibilă luarea unormăsuri asiguratorii împotriva incertitudinii.

Întreprinzătorii au diferite atitudini fată de risc (aversiune, indiferenţă sau preferinţă) dar îl acceptată sau nu în urma procesului de analiză când pun în balanţă, posibilitatea de a atinge scopul propus şi mărimea câştigurilor. Folosind o butadă, economistul american Sharpe W spunea30) “oamenii de afaceri americaniîşi etichetează prietenii drept ”investitori” iar pe duşmani drept “speculatori” (a nuse confunda termenul de speculator cu cel de speculant). Deşi în esenţă nu este o

diferenţă evidentă între cele două noţiuni tipologice, trebuie să spunem ca,speculatorul este privit ca un tip aparte, uneori în sens peiorativ, el având oatitudine diferită faţă de risc în raport cu investitorul.

Dacă investitorul mizează pe un profit normal, în raport cu riscul ce şi-lasumă, speculatorul mizează pe un profit exagerat de mare în raport cu risculasumat.

Speculatorul acţionează, de obicei. pe termen scurt, chiar în timpul uneizile el poate să vândă şi să cumpere acieaşi acţiune de mai multe ori. Acţiunile

pentru el sun o marf ă care trebuie să aducă profit. Investitorul obişnuit are unorizont de timp relativ mare, micii acţionari deţinând acţiuni pe durata a zeci de ani

(strategia buy and hold).Speculatorul face un “arbitraj de informaţie” – adesea beneficiind deavantaj informaţional faţă de partenerii de afaceri ceea ce îi permite să anticipezeevoluţii pe care ceilalţi nu le întrevăd. Investitorii consider ă ca informaţiile,semnalele pieţei sunt receptate şi corect/ortodox interpretate de toţi partenerii.

Investitorul caută sa deţină un portofoliu de acţiuni stabil care să-I permită obţinerea de venituri din dividende sau din câştigul de capital. In schimbspeculatorul este interesat de maximizarea câştigului din dioferenţă de curs întremomentul cumpăr ării şi cel al vânzării.

Contrar aparenţelor însă, speculatorii sunt un factor de echilibru al pieţei,

preluând riscuri pe care alţii le evită şi astfel se va evita o piată înceată cu blocaje,cu redistribuirea stimulentelor legate de risc.Orice proiect privit ca “demers specific care urmăre şte o structurare

metodică şi progresivă a unei realit ăţ i viitoare” are ca tr ăsătur ă specifică riscul ,noţiune opusă celei de certitudine. Specialiştii afirmă că, orice activitate de tip

30) Sharpe W. – Capital Assets Price “Theory of Market Equilibrium under Conditions of Risk. Jurnalof Finance, September, 1964.



antreprenorial se afla intr-un context de risc sau de incertitudine iar studiul risculuitrebuie orientat pe două direcţii principale31):

Gestiunea riscului respectiv: planificarea,organizarea,controlul riscului şianaliza riscului respectiv; analiză de punct critic, analiză de senzitivitate, si de

probabilitate având în vedere atit latura calitativă cit si cea cantitativă.

Atât în teoria cât şi in practica economcă de specialitate atenţia seconcentrează spre identificarea factorilor de risc, găsirea metodelor adecvate decuantificare a riscului precum, dar şi mijloacele de contracarare a factorilor de risc.Contracararea efectelor nefaste datorate riscurilor (stă pânirea riscului) se poate faceastfel:

a) Schimbarea concepţiei proiectului pentru a-i schimba probabilitatea desucces;

b) Reformularea necesarului de resurse (modificări de volum,structur ă,calitate) pentru implementarea cu şanse mai mari de succes a concepţiei iniţiale;

c) Intensificarea eforturilor pe linia identificării şi stă pânirii cauzelor de

incertitudine şi risc, astfel ca sa se poată lua cele mai pertinente măsuri decontracarare a riscului.

Identificarea şi analiza cauzelor de risc este realmente o activitateştiinţifică creativă datorită condiţiilor specifice şi imprevizibile de mediu în careevoluează proiectul.

7.4 Tipologia riscului proiectelor

Aşa cum s-a mai ar ătat, evaluarea unui proiect are trei componente de bază: studiul de piaţă, studiul de eficienţă şi evaluarea riscului şi incertitudinii.

Studiul metodic al riscului s-e dezvoltă şi în ţara noastr ă şi se bazează, în primul rând, pe o structurare riguroasă a acestora, începând cu categoriile generaleşi până la riscuri specifice pe domenii. Cel mai adesea însă evaluarea se reduce lariscurile arhicunoscute (riscul financiar), general valabile pentru orice structur ă economică societate comercială, instituţie financiar ă.

Acest mod de abordare este însă simplificator, în condiţiile în care analizariscului trebuie să r ăspundă exigenţelor specifice câmpului de aplicaţie al

problemei supuse studiului. Altfel, neglijarea riscurilor specifice proiectului în sinesau domeniului în care se implementează, în cadrul studiilor de fundamentare, se

va r ăsfânge nefavorabil asupra viabilităţii şi eficienţei proiectului. Este posibil cariscul de firmă să fie identic cu cel al proiectului şi ca primă consecinţă costulcapitalurilor acesteia poate fi considerat cost de oportunitate al capitalului alocat

proiectului, dar asta trebuie constatat şi argumentat. Riscurile specifice derivă dincaracterul inedit al condiţiilor de realizare a activităţilor, sau sunt determinate dedomeniul de aplicaţie al proiectului

31) O`Shaghnessy W. – Op.citata



Riscurile specifice proiectelor înseamnă situaţia de neîndeplinire a unuiasau altuia din obiectivele fixate sau, mai grav, punerea în discuţie a însăşi existenţeilor. Numai specialiştii pot găsi r ăspunsul adecvat cu privire la identificareariscurilor, definirea şi localizarea cauzelor precum şi găsirea căilor potrivite decontracarare a efectelor negative. Dar nu trebuie neglijat faptul că este nevoie de

acceptul tuturor actorilor proietului deoarece, măsuri care pot avea o motivaţiecorectă din punct de vedere al promotorului/beneficiarului de proiect , în practică

pot să conducă la tensionarea relaţiilor cu partenerii, care, în final să compromită însuşi scopul pentru care a fost iniţiat priectul.

1. După frecvenţa de apariţie32) avem:1.1 Riscuri probabile (frecvente) cu o probabilitate de apariţie mare.1.2 Riscuri improbabile (rare) cu o probabilitate de apariţie minimă Detectarea frecvenţei şi probabilităţii de apariţie necesită o bază de date

privind istoricul producerii acestor riscuri în proiecte anterioare. Dar, se pune şi problema caraterului repetitiv sau nonrepetitiv al riscului, fapt dificil de verificat.

De aceea este periculos să vorbim de împrejur ări similare de producere a riscurilor,având în vedere dinamica condiţiilor. Deci, este hazardat să se facă estimări numai

pe baze istorice, pornind de la ideia că lucrurile nu s-au schimbat ître timp.Conceptul de probabilitate include o doză de subiectivism, deoarece

depinde de aprecierea exper ţilor chemaţi să se pronunţe asupra posibiltăţii derealizare/neralizare a unui fenomen. Reducerea acestei doze nu se poate realiza cucertitudine printr-o tehnică anume, ci depinde de numărul celor chemaţi să se

pronunţe, de experienţa lor anterioar ă, de cunoştinţele lor despre proiectul în cauză.De cele mai multe ori însă, riscurile nu sunt probabilizabile, fixarea

nivelurilor fiind deci o operaţiune aleatoare.

2. După gravitatea impactului asupra proiectului vom avea:2.1 Riscuri neglijabile - care nu prezintă pericol pentru eficienţă sauexistenţa proiectului,

2.2 Riscuri catastrofice – care antrenează importante degardări aleobiectivelor proiectului, sau chiar pun în discuţie anumite obiective sau însuşi

proiectul. De aceia este nevoie să se introducă o scar ă a gradelor de periculozitate.Aceasta nu este o operaţie standardizată ci specialiştii ofer ă numai nişte orientări.De pildă poate fi considerat risc catastrofic dacă antreează o creştere de costuri maimare cu x %. Pentru obiective de cost consecinţele vor fi evaluate valoric iar pentruobiective de termen în unităţi de timp. Problema devine dificilă în a aprecia

consecinţele asupra obiectivelor/specificaţiilor tehnice. Specialiştii recomandă folosirea uno tehnici de lucru specifice; diagrame de influienţă, analiză probabilistică, estimări Monte Carlo ş,a.

Trebuie să avem în vedere constatarea că, evaluarea nivelului de gravitateeste dificil de realizat cu exactitate, mai ales în evaluarea consecinţelor globale ale

32) Frecven ţ a de apari ţ ie - numărul de observaţii asupra producerii riscului n proiecte anterioare Probabilitatea de apari ţ ie - şansele rezonabile ca realizarea lor în derularea proiectului să se

materializeze în dificultăţi reale



ansamblului riscurilor (logica globală) Faţă de logica individuală acum pot să apar ă fenomene de compensare dând naştere la compromisuri (o consecinţă puternică asupra unui obiectiv este compensată prin valori mai slabe la alte obiective cee ceinduce compromisul)

3. După gradul de controlabilitate avem:

3.1 Riscuri alese care sunt rezultat al voinţei/dorinţéi factorilor responsabilicee ce presupune un grad mărit de controlabilitate,

3.2 Riscuri subite - independente de voinţa factorilor responasbili ceea cele face greu de controlat

Controlul are în vedere în primul rând, conservarea totală sau par ţială ariscului sau acoperirea faţa de risc prin externalizare/transfer de risc sau partaj deresposabilităţi şi/sau a costurilor şi pagubelor cu partenerii. Managerul de proiect

poate să decidă păstrarea (conservarea) anumitor riscuri în r ăspuderea sa, cu luareaunor măsuri de prevenire, partajarea cu alţi actori ai proiectului, sau acoperirea lorfinanciar ă: tehnici de asigurare, contracte de garanţie, ş,a.

4. După gradul de detectabilitate/ percepere33) avem:4.1 Riscuri detectabile – care înainte de a se manifesta dau semne

prevestitoare specifice, sau despre care se ştie, cum apar şi cum se manifestă, dinexperienţe anterioare. Nu este exclus nici fenomenul de premoniţie în detectareariscurilor.

4.2 Riscuri nedetectabile al căror moment de apariţie este necunoscut şi nuau semne prevestitoare, ceea ce le face foarte periculoase pentru derularea

proiectului.Această structurare este necesar ă pentru a stabili atitudinea responsabililor

şi tipurile de acţiuni de prevenire şi stă pânire a riscului.

In cazul riscurilor detectabile este necesar ă o atitudine anticipativă şi dinamică carese traduce prin aplicarea de acţiui preventive de evitare a stărilor de risc, de protecţie a obiectivelor pentru limitarea pagubelor în az de producere.

În cazul riscurilor nedetectabile este vorba de o atitudine statică, deasteptare care cnstă în acţiuni de urmărire şi audit, folosirea de tehnici de simularea stării de risc. Cu cât un risc este mai nedetectabil problema trebuie rezolvată “lacald”, nefiind posibil de anticipat, în caz de producere trebuie să se acţioneze rapidşi în regim de urgenţă (cazul cutremurelor, inundaţiilor).

Lipsa instrumentelor de detecţie poate să conducă la abateri de costuri sautermene. Având experienţa proiectelorctrecute este obligatorie crearea de proceduri

şi instrumente de detecţie. Cu toate acestea uneori probabilitatea de detecţie estenulă sau necesită sisteme costisitoare de detecţie care nu se justifică la nivel de proiect. Ca atare, costurile procedurilor de detecţie trebuie să se judece vis a vis decosturile de slă biciue sau de urmărire, fiind o problemă de optimizare sau decompromis.

5. După efectele produse (consecinţé) se pot structura pe domenii sau zoneafectate astfel că riscurile pot să coducă la:

33) Capacitatea actorilor proiectului de prevedea apariţia riscului în ciclul de viaţă al proiectului, asesiza şi reacţiona la semnele prevestitoare, înainte ca proiectul să fie afectat.



insatisfacţia beneficiarilor proiectului; demotivarea intervenanţilor; degradarea de bunuri; degradarea imaginii de firmă; degradarea sau chiar punerea în discuţie a obiectivelor proiectului;

întreruperea sau abandonarea proiectului.De regulă riscurile care aduc atingere obiectivelor proiectului sunt cele care

pot să pună, în discuţie însăşi existenţa proiectului. Deasemenea ele sunt cel maigreu de prevăzut şi stă pânit, având conseciţe şi asupra promotorului de proiect.

6. După originea lor - riscurile sunt determinate de:6.1 Riscuri de ţ ar ă (pays – debuche) este consecinţa instabilităţii politice,

gradului de îdatorare, nivelul cotaţiilor (ratingul de ţar ă). Riscuri de ţar ă – suntriscuri politice care depind de coerenţa politicii guvernamentale, calitatea gestiuniimacroeconomice, datoriile externe etc.

Evaluarea riscului de ţar ă se face de agenţii internaţionale specializate al

căror cuvânt cântăreşte greu în decizia investitorilor, str ăini mai ales, de a susţinesau nu un proiect. Cele mai prestigioase instituţii de rating sunt agenţiile; Moody`sInvestors Service (1900) şi Standard and Poor`s Corporation (1860). Scările deevaluare a riscurilor de ţar ă sunt în mare asemănătoare; scara Moody`s cuprinde9 (nouă) trepte, de la “Aaa la C” iar scara Standard & Poor`s are zece trepte, de la“AAA la D”

Moody`s

S & P: Aaa

AAA Aa

AA A

A Baa

BBB Ba

BB B

B Caa

CCC

Ca

CC C C

D Plasamente sigure Plasamente speculative

6.2. Riscuri de client – insolvabilitate, sistare cotract,6.3 Riscuri de furnizori/subcotractori – insolvabilitate sau slă biciuni, producţie/tehnologie riscantă, complexitate tehnică, puterea publică, instanţe juridice şi/sau reglementare – intervenţii amestec administrativ, volatilitateacadrului normativ prin schimbări frecvente de norme ce obligă la modificări alespecificaţiilor iniţiale ale proiectului.

6.4 Riscuri de intreprindere generate de conflicte sociale/sindicale,dificultăţi manageriale, inadaptare la cultura organizaţiei etc.

7. După natura lor riscurile pot fi:7.1 Riscuri tehnice – sunt determinate de complexitate producţiei, a

dificultăţilor de transfer tehnologic, sau determiate de noutatea tehnologiei,7.2 Riscuri financiare – sunt generate de montajul financiar ales, desolvabilitate actorilor; furnizori,antreprenori,clienţi etc. Cauza principală este

penuria de resurse sau de mijloace financiare. Dar lipsa de capital trebuie tratată nuanţaţ deoarece putem avea una din următoarele situaţii:

a) Penurie generalizată respectiv, lipsă atât de resurse interne (proprii) câtşi de resurse externe care să permită finanţarea proiectului,

b) Penurie structurală care înseamnă o repartizare neadecvată a resurselor pe capitole, pe destinaţii de cheltuieli. Cazurile cele mai frecvente sunt:



supradimensionarea activelor fixe în detrimentul capitalului de lucru,subdimensionarea unor capitole de cheltuieli considerate minore cumar fi: alocarea de resurse pentru contracarea influienţei negative afactorilor perturbatori în implementarea proiectului,supradimensionarea unor capitole de cheltuieli cu altă destinaţie decât

activitatea de bază c) Lipsă de mijloace financiare necesare stingerii obligaţiilor faţă de

finanţatorii proiectului care este şi mai condamnabilă dacă este rezultatul unei politici financiare greşite cum ar fi. Capitalizare neadecvată, supradimensionarea păr ţii alocată dividendelor din profitul proiectului în detrimentul rezervelor pentruinvestiţii .

Riscurile financiare se bucur ă de cea mai mare atenţie din parteaspecialiştilor datorită rolului pe care componentan financiar ă îl are în viaţa

proiectului. Angajarea oricărei afaceri este judecată cu precădere prin viabilitateasa financiar ă. Pentru finanţator cunoaşterea riscului financiar este hotărâror în

acceptarea sau respingerea unui proiect. Din punc de vedere al gravităţii sunt patrucategorii de risc financiar:

c.1 Riscul de scădere a rentabilit ăţ ii – risc de diluare care înseamnă ocrestere a profitului inferioar ă sporirii capitalului ,

c.2 Riscul de pierdere a autonomiei când se pierde capacitatea de finanţarenecesar ă păstr ării poziţiei de piaţă,

c.3 Riscul de insolvabilitate,c.4 Riscul de faliment Toate aceste categorii de risc sunt comune tuturor activităţilor economice.7.3 Riscuri umane determinate de conflicte sociale, grad de

disponibilitate la momentele oportune, birocraţie, slabiciuni umane ce ţin de naturaumană cum ar fi: lipsa de pregătire şi/sau experienţă, lipsă de interes în pregătireşi/sau perfecţionare profesională, fluiditatea mişcării personalului, birocraţia.Circulaţia mare a personalului, la nivelul unei firme denotă, în majoritateacazurilor, lipsa unor stimuli motivaţionali: materiali sau morali. În aceste condiţii,

personalul cu un nivel de pregătire ridicat – profesioniştii ataşaţi mai mult profesieidecât locului de muncă sunt cel mai expuşi tentaţiei de a păr ăsi firma, dacă consider ă că satisfacţiile lor morale şi/sau materiale nu sunt pe măsura aşteptărilor.

Birocraţia – ca formă de manifestare a unei activităţi nesatisf ăcătoare poatefi factor de risc în următoarele moduri: prin creearea de reguli de conduit ă

noi”originale” în relaţiile cu partenerii de proiect (furnizori, antreprenori etc),aplicarea unor logici personale în cadrul relaţiilor de conlucrare cu partenerii.Trebuie să subliniem că pentru proiectele de cercetare care sunt cele mai

nesigure şi, în raport cu proiectele industriale sau de amenajare teritorială sunt detalie mică şi relativ ezoterice pentru persoane din afara sistemului, factorul umaneste esenţial. Recunoaşterea calităţilor de cercetător, a experienţei profesionaleconstituie cel mai adesea cheia succseului sau insuccesului unui proiect decercetare



7.4 Riscuri organza ţ ionale – determinate de fluienţa procesului decizionalsau a raporturilor ierarhice,

a) Riscuri manageriale – incoerenţă în caietul de sarcini, inabilităţi saulipsă de informare/cultura managerială, indisponibilităţi de resurse,

b) Riscuri reglementare/juridice – norme, restricţii administrative probleme

de întocmire şi derulare a contractelor,c) Riscuri comerciale – determinate de cerinţele pieţéi, de concurenţă dar şi

de proasta gestiune a stocurilor, politici de piată neadecvate, expansiune haotică,insuficient argumentată,etc

8. În raport cu timpul de manifestare, vom avea: Riscuri latente, Riscuri apărute - în curs, Riscuri trecute9. După statutul lor avem: în urmărire, sub control, eliminate10. După puterea de acţiune: cu acţiune limitată, intremediare şi

riscuri majore.Riscurile pot fi structuirate şi în funcţie de capacitatea managementului

proiectului de a le stă pâni care este la rândul ei caracterizată de arsenalul demijloace şi tehnici de care dispun managerii pentru a evita apariţia riscurilor şi/saude a limita consecinţele. Se mai pot judeca şi după capacitatea de a le pilotarespectiv capacitatea de decizie a persoanelor implicate în proiect în probleme derisc şi incertirudine.

11. Din punct de vedere al domeniului de manifestare avem:a) Riscuri legate de investi ţ ie – se refer ă la depăşiri de cheluieli de

investiţii, efecte economice nefaste datorate întârzierilor în execuţie, sau datorate

unor riscuri tehnologice,b) Riscuri legate de aprovizionare cele mai dificile se refer ă la surseleexterne,

c) Riscuri legate de exploatare - sunt legate de modul de stă pânire asupracosturilor de producţie/funcţionare şi se evaluează prin analize desensibilitate.Putem avea influienţe directe (costuri de productivitate) sau indirecte(costuri induse). Stă pânirea costurilor depinde foarte mult şi de graduldeflexibilitate a lor. O rigiditate a funcţiunii de cost poate compromite imaginea de

piată. Riscurile de exploatare a proietcului pot avea şi cauze externecunm ar fi de pildă; influienţéle de mediu.

d) Riscul de infla ţ ie care sunt de două feluri:f ăr ă repercursiuni valutare în preţurile de vânzare sau în costuri şiaceasta depinde de concurenţă (preţuri predeterminate) sau detehnologia folosită fluctuaţii de preţ care provoacă o mare diversitate de efecte de preţ înfuncţie de impactul asupra variabileleor de legătur ă.

e) Riscuri financiare şi de trezorerie sunt legate de finanţare şi îşi auoriignea în insuficienţa fondurilor proprii



f) Riscuri de pia ţă pot fi generate de variaţia volumului sau preţului de pe piaţă piaţă şi care pot pune în dificultate proiectul fie ca execuţie fie ca exploatare,

7.5 Structura riscurilor specifice proiectelorPractic toate riscurile cu impact economic la nivel de proiect pot fi grupate

în trei grupe: riscuri de ţar ă, riscuri de proiect (de exploatare, de trezorerie, derentabiliatae) riscuri financiare – legat de finanţare. Acestea însă se pot grupa înfuncţie de periada afectată din ciclul de viată al proiectului

7.5.1 Riscuri specifice fazelor preinvesti ţ ionale

Etapa de pregăţire a proiectului (preinvestiţională) se caracterizează prinspecificul acţiunilor derulate; se definesc activităţile ce compun proiectul, resurselenecesare, actorii şi competenţele lor în cadrul proiectului, se identifică factoriiinterni şi externi de influienţă. O analiză coerentă a riscurilor specifice acesteietape conduce la următoarea proiecţie:

A. Riscuri a căror geneză se află în stabilirea specificaţiilor de proiect şicare pot avea cauze interne sau externe (fig.7.1),

1) Riscurile de natur ă internă ce pot influien ţă procesul de definire aspecifica ţ iilor de proiect constau în:

1.1) Imprecizie în definirea activit ăţ ilor - este determinată, în special defaptul că, în această etapă se operează cu informaţii nu foarte precise. Cauzele potfi multiple, ca de exemplu:

•

din lipsă de timp, de informaţii analiza se bazează pe logica cutiei negre“studiul intr ărilor şi ieşirilor”;

• existenţa mai multor alternative tehnologice sau constructive conducuneori la deruta specialistului, la acţiuni şovăielnice;

• conţinutul exact al unor activităţi, durata lor sunt influienţate dedesf ăşurarea ulterioar ă a procesului;

• lipsă de experienţă anterioar ă în proiectarea sau execuţia unor activităti,dorinţa de a finaliza mai multe activităţi deodată;

• ambiguitate în definirea unor obiective de calitate, toleranţă,durabilitate, fiabilitate, mentenanţă etc sau neînţelegerea lor deexecutatnt;

• modificări frecvente de specificaţii determniate de resursele disponibileale momentului;

• modificări frecvente de competenţe şi responsabilităţi pe parcusulimplementării determinate de schimbări instituţionale.

Lipsă de logică (incoeren ţă ) în caietul de sarcini al proiectului. Aprioricnimeni nu poate garanta de la început coerenţa perfectă între obiectivele şimijloacele proiectului. Dar în acelaşi timp trebuie să fie f ăcută distincţie întrecompetenţă, onestitate profesională şi morală pe de-o parte şi lipsă de scrupule şi



incompetenţă pe de-altă parte. Comanditarii, abuzând de poziţia lor vis a vis de proiect, au tendinţa de a limita excesiv mijloacele în raport cu obiectivele fixate,iar pe de altă parte rsponsabilii cu execuţia au tendinţa de a-şi creea spaţiu demanevr ă pentru a fi protejaţi de eventualele dificultăţi ce pot să apar ă pe parcursulîndeplinirii sarcinilor ce le revin şi după care sunt apreciaţi şi judecaţi.

1.2) În consecinţă, sunt şanse sporite ca schimbul de informaţii sa fie fals.Pokerul transacţional ca efect pervers al “transparenţei uşilor deschise” încearcă să elimine blufurile şi costurile supra - dimensionate. Printre cauzele de incoerenţă amintim:

necorelarea bugetului cu obiectivele fixate; optimism exagerat în fixarea termenelor; prevederi de calitate prea ambiţioase în raport cu posibilităţile; supraestimarea performanţelor resurselor angajate.1.3) Riscuri tehnice şi de exploatare (d`industrilaization). În cazul

riscurilor tehnice este vorba de problema ca execuţia unui produs/lucrare să fie

strict determinată de folosirea numai unei anumite tehnologii sau a unor prescripţiitehnice. În ceea ce priveşte riscul de industrializare este vorba de a fi în situaţia dea nu se putea trece la producţia de serie decât în urma unor modificări de substanţă în proiect şi pentru care nu s-au prevăzut resursele necesare. Cauzele apariţieiacestor situaţii nedorite ar fi:

subestimarea complexităţi tehnice a produsului/lucr ării; alegerea unor procedee noi de lucru care condiţionează obiectivele de

performanţă; schimbarea “din mers” a unor soluţii tehnologice chiar par ţial realizate,

caurmare a apariţiei pe parcursul implementării proiectului, a unor

procedee noi de execuţie care pot să conducă la modificarea costurilorsau fiabilităţii; combinarea soluţiilor tehnologice sau de excuţie ceea ce poate să

conducă soluţii originale ce pot creea executanţilor dificultăţiinsurmontabile.

1.4) Nest ă pânirea proceselor de evolu ţ ie şi control a proiectelor . Calea ceamai simplă de preântâmpinare a acestor situaţii este de a se angaja firmespecializate în consultanţă (savoir-faire). Deasemenea, a alegerea proceduriiadecavte de elaborare-implementare, schimbul corect de informaţii, respectareaangajamentelor pot limita acest risc.

2. Riscuri externe la stabilrea specifica ţ iilor de proiect sunt generate înspecial de relaţiile cu mediul, cu piaţa sau sunt reglementare.Riscurile de piaţă sunt generate în special de îmbătrânirea comercială a

produsului (obsolescenţă) care, la rândul său, poate fi determinată de: erori de apreciere asupra tendinţelor şi/sau aşteptărilor pieţ erori de apreciere a reacţiei concurenţei.Riscurile reglementare derivă din: necuoaşterea exactă a prevederilor legale în domeniu incertitudine asupra intr ării în vigoare a unor reglementări în domeniu.



Figura 7.1 RISCURILE SPECIFICE FAZELOR PREINVESTITIONALE

LA ESTIMAREA RESURLA ELABORAREA SPECIFICATIILOR PROIECTULUI

DE IDENTIFICARE S

DEFINIRE A

RESURSELOR

RISCURI INTERNE RISCURI EXTERNE

I N C O E R E N T A

I N T

R E

C A I E T U L

D E

S A R C I N I S I

P O S I B I L I T A T I

D I F I C U L T A T I I N

E L A B O R A R E A

S I U R M A R I R E A P R O I E C T U L U I

I M P R E C I Z

I E

I N

D E F I N I R E A

A C T I V I T A T

I L O R

C a u z e : - c u n o a ş t e r e i m p e

r f e c t ă , n e g o c i e r e

i n d i r e c t ă

( p o k e r t r a n z a c ţ i o n a l ) ; r i s c u r i i n e v i t a b i l e

C a u z e : l i p s ă d

e t i m p ; n e f i x a r e a u n o r r e s p o n s a b i l i t ă ţ i ;

l i p s ă d

e e x p e r i e n t ă ; a m b i g u i t ă

ţ i î n d e f i n i r e a

o b i e c t i v e l o r i n t e r d e p e n d e ţ e a l e u n o r a c t i v i t ă ţ i c u a l t e

a c t i v i t ă ţ i u l t e r i o a r e l o r

F o r m e d e m a n i f e s t a r e : O p t i m i s m e x a g e r a t ;

s u p r a e s t i m a r e a p o s i b i l i t ă ţ i ; a m

b i ţ i i d e

p e r f o r m a n a , n e c o r e l a r e î n t r : r e s u r s e ş i s p e c i f i c a i i

F o r m e d e m a n i f e s t a r e : a n a

l i z a p e l o g i c a

“ c u t i e i n e g r e ” , ş o v ă i a l ă / d e r u t ă

î n a l e g e r e a

s o l u ţ i i l o r t e h n o l o g i c e / c o n s t r u c t i v e , n e î n ţ e l e g e r e a

u n o r o b i e c t i v e , n e c u n o a ş t e r e a e

x a c t ă a

c o n ţ i n u t u l u i u n o r a c t i v i t ă t i

- R i s c u r i a l e c o n t e x t u l u i o r g a n i z a ţ i e i ; n i v e l o s c ă z u t d e s t ă p â n i r e a k n o w h o w - u l u i ;

d i f i c u l t ă ţ i l a f o l o s i r e a

p r o c e d u r i l o r d e e l a b o r a r e / u r m ă

r i r e ş i î n t r e n s m i t e r e a i n f o r m a ţ i i l o r ; p e r t i n e n ţ a r e a c t i v i t ă t i i ; s c h i m b ă r i

f r e c v e n t e d e r e s p o n s a b i l i t ă

i ; r e

v i z u i r i f r e c v e n t e

R I S C U

R I T E H N I C E S I D E I N D U S T R I A L I Z A R

E

F o r m e d e m a n i f e s t a r e :

R i s c u r i t e h n i c e : c o n d i ţ i o n a r e a

r e a l i z ă r i i p r o i e c t u l u i d e o

a n u m i t ă

t e h n o l o g i e / s p e c i f i c a ţ i e

s a u d e u n a n u m i t e x e c u t a n t

R i s c u r d e i n d u s t r i a l i z a r e : d i f i c u l t ă ţ i î n t r e c e r e a d e l a

p r o t o t i p / s e r i e z e r o l a p r o d u c ţ i a c u r e n t ă

( d e m a s ă )

C a u z e ; s u b e s t i m a

r e a c o m p l e x i t ă ţ i i

p r o d u s u l u i ; s u p r a e s t i m a r e a c a l i t ă t i i

r e s u r s e l o r ; n e s t ă p â

n i r e a t e h n o l o g i e i s a u

o b s o l e s c e n ţ a a c e s t e

i a ; b r i c o l a j t e h n o l o g i c

d e f e c t u o s ; r e v i z i u i r e a u n o r c t i v i t ă ţ i / s a r c i n i

f ă r ă

r e s e c t a r e a t u t u r o r s e c i f i c a i i l o r

P R

E V I Z I U N I C O M E R C I A L E E R O N A T E

O B S O L E

S C E N T A

C O M E R C I A L A A P R O D U S E L O R

A p r e c i e r e a g r e ş i t ă

a s u p r a t e n d

i n ţ e l o r ş i / s a u a ş t e p t ă r i l o r p i e ţ e i , s a u a r e a c ţ i e i c o n c u r e m ţ e i ;

S c h i m b ă r i r a p i d e p e p i a ţ ă ; a p a r i ţ i a d e n o i p r o d u s e c o n c u r e n t / s u b s t i t u t ;

M o d i f i c a r e a i m p r e v i z i b i l ă

a u n o r f a c t o r i c o n s i d e r a i s t a b i l i

R I S C U R I R E G L E M E T A R E

P R I V I N D

U N E L E

S P E C

I F I C A T I I

A L E


R i s c u l m o d i f i c ă r i i n e d o r i t e a l e u n o r s p e c i f i c a ţ i i / r e s u r s e s a u p i e ţ e d a t o r i t ă u

n o r m o d i f i c ă r i n e p r e v ă z u t e a l e

l e g i s l a ţ i e i ; n e c u n o a ş t e r e a e x a c t ă

a c o n ţ i n u t u l u i u n o r r e g l e m t ă r i ; i n c e r t i t u d i n e î n l e g

ă t u r ă c u

i n t r a r e a î n

I D E N T I F I C A R E S I D

E F I N I R E E R O N A T A A R E S U R S E L O R N

E C E S A R E

C u n o ş t i n ţ e i m p r e c i s e ş i / s a u

i n c o m p l e t e p r i v i n d n e c e s a r u l , s t r u c t u r a , c a l i t a t e a a

n o i l o r r e s u r s e

I n c o e r e n ţ ă

î n t r e r e s u r s e ; 0 t e

h n o l o g i e n o u ă

n e c e s i t ă

o l o g i s t i c ă

n o u ă ,

f o r m a r e a

p e r s o n a l u l u i d e

e x p l o a t a r e , e t c

R I S C U R I R E G L E

M E N T A R E P R I V I N D R E S U R S E L E N E C

E S A R E

R e s u r s e u m a n e : l e g i s l a ţ i a m u n c

i i , d u r a t a d e a c t i v i t a t e , r e g l e m e n t ă r i i n t e r n e p r i v i n d

m u n c a



B. Riscurile în procesul de stabilire a necesarului de resurse. (fig.7.1) potfi grupate în două categorii:

3.1 riscuri în procesul de identificare şi definire a resurselor necesare, care pot fi cauzate de restricţii interne şi/sau externe de ordin reglementar şi juridic, sau

de o slabă sau incoerentă cunoaştere a interdependenţei dintre anumite resurse.3.2 riscuri referitoare la disponibilitatea resurselor prevăzute ce pot izvorîdin probleme de coordonare a resurselor pe şantier, supraestimarea procesului deînvăţare mânuire a unor resurse noi, intensitatea preocupărilor de ameliorare acalităţilor şi/sau consumurilor, necunoaşterea curectă a calităţii şi/sau

performanţelor unor resurse etc.

7.5.2 Riscuri specifice fazei de realizare

Analiza riscurilor în această etapă prcum şi a metodelor de protecjare/acoperire (Risk analysis and mitigation) porneste de la studiul caracteristicilortehnice ale proiectului, actorii execuţiei, parametrii exogeni,în principal macro-economici susceptibili sã afecteze sumele neceasre finanţãrii în aceastã etapã.Practic trebuie sã se gãseascã rãspuns la trei întrebãri:

1. În ce constau aspectele tehnice ale unui proiect?tehnologiile de lucru aplicate;detalii privind costurile de realizare;

planificarea realizãrii.De aici se degajã trei riscuri specifice majore: riscul tehnologic, riscul de

depãşire a costurilor şi riscul de depãşire a termenelor (de întârziere).1.1 Riscul tehnologic (Technology risk) se referã în general la riscul de

noutate tehnologicã. Investitorii se simt mai în siguranţa dacã tehnologia a fost

probatã în alte proiecte, folosirea unei tehnologii probate fiind o condiţie de a seacorda un împrumut ne garantat (a recours limite) deoarece defectele tehnologiceau impact semnificativ asupra costurilor de investiţii şi nu existã metode standardverificate de preîntâmpinarea unei asemenea situaţii.

Chiar în cazul unor tehnologii verificate existã un risc de incompatibilitateatunci când acestea sunt asamblate sau bricolate arbitrar, plecându-se de la ideia cã,douã tehnologii verificate, prin combinare nu pot conduce la o tehnologie nouãverificatã. Este nevoie de autoritatea exper ţilor pentru a certificarea ansamblultehnologic şi nu a fiecărui echipament component în parte.Protecţia de risctehnologic se asigurã în primul rând prin garanţii din partea constructorului şi dacãacestea sunt sau nu acceptabile şi realizabile.

1.2 Riscul de depãsire a costurilor ( risque de sur cout/cost overruns risk)Construcţia proiectului trebuie sa asigura o imagine clarã asupra costurilor pefiecare lucrare: fundaţii, terasament, zidãrie, echipamente, ş.a. trebue sã se comparesumele avansate de constructor cu estimãrile consilierilor experti.

Originea depãşirilor de costuri poate fi:subestimarea costurilor cu echipamentelor sau a lucrãrilor pe şantiermodificãri ale specificaţiilor din proiect, fie pentru a se corecta erori deconcepţie, fie pentru a se îmbunãtãţi performanţele instalaţiilor.



Figura 7.2 RISCURI SPECIFICE FAZEI DE REALIZARE A PROIECTULU

DESCOPERIREA TARDIVA

A PROBLEMELOR

DIAGNOSTIC ERONAT SO

- A c c e a s u l e s t e d e t e r m i n a t d e n a t u t r a r i s c u l u i ; I n f o r m a ţ i i l e i n

t e r n e , d e r e g u l ă

s u n t

d i s p o n i b i l e d a r n u e x c e l e a z ă p

r i o n a c u r a t e ţ e , o p o r t u n i t a t e , f o r m ă

s a u s u p o r t ,

i n f o r m a ţ i i l e e x t e r n e

s u n t s a t s f ă c ă t o a t = r e d a r c e l m a i a d e s e a s

u n t f o a r t e s c u m p e ,

- I n f o r m a r e a î n a c e s t s t a d i u t r e b u i e p r i v i t ă

c a o c o n d i ţ i e s i n e

q u a n o n a u n e i

r e c t i v i t ă

i l a r i s c e f i c

a c e .

D I N

P R E L U C R A E A

I N F O R M A T

I I L O R

A

C C E S T A R D I V

L A

I N F O R M

A T I I

I n p r o c e s u d e t g r e c e r e d e l a i n f o r m a ţ i a b r u t ă

l a i n f o r m a ţ i a r a f i n a t ă ,

d a t o r i t ă s u

r s e i d e

i n f o r m a ţ i i , a n a l i z a p r i n m a n d a t a r i , c o n t e x t u l c a r e i n c i t a , s a u n u l a o b u n ă

p r e l u c r a r e a

i n f o r m a ţ i e i I M

P O R

T A N T A ( s u p r a / s u b e s t i m a r e ) A C O R D A T A

P R O B L E M E L O R

A l e g e r e g r e ş i t ă

d e m

o d e l p e n t r u e x p l i c a r e , r a p o r t u l ; c a u z e a p a r e n t e – c a u z e p r o f u n d e ,

e f e c t u l c o n j u g a t a l m

a i m u l t o r c a u z e c o n d u c l a e f e c t e d i f e r i t e

î n f u n c ţ i e d e

c o n j u n c t u r ă , m a i m u

l t e c a u z e p o t c o n d u c e l a a c e l a ş i e f e c t

L O G I C A

L O C A L A

R e p o r t a r e a p r o b l e m e l o r a s u p r a a l t o r a c t o r i l u a r e d e d e c i z i i î n a b s e n ţ a a c t o r i l o r



În general, experienţa şi profesionalismul actorului industrial (iniţiatorul) poate duce riscul datorat primei cauze la valori rezonabile ce nu pot depãşi 10% dinvaloarea investiţiei..

Consecinţele depãşirilor de cheltuieli sunt, pe de o suplimentarea defonduri, iar pe de altã parte creşterea dobânzilor generatã de aceastã suplimentare.

1.3 Riscul de întârziere ( risque de retard/delay risk) conduce,pe de o parte prin cresterea nevoii de finanţare, inclusiv a dobânzilor aferente, iar pe de altã parte prin întârzierea intrãrii în exploatare cu efecte negative asupra respectãrii clauzelorfatã de furnizori şi de clienţi. Întârzierile pot fi generate de o greşitã estimare aduratelor de execuţie sau din slãbiciuni ale furnizorilor sau subcontractanţilor.

Se poate acţiona prin misiuni de exper ţi pentru a se identifica acei furnizorişi/sau subcontractanţi dubioşi judecându-se aptitudinile lor de a-şi îndeplinimisiunea în cadrul proiectului. Întârzierea în execuţie poate fi legatã şi de obţinereaautorizaţiilor administrative cum ar fi autorizaţia de construcţie.

Acoperirea riscului de întârziere este simultanã cu cea de depãşire de

costuri şi se fac prin alocaţii de risc fie de cãtre constructor, fie de garant(acţionari).

Pentru finanţator acoperirea cea mai radicalã este garanţia de credit din perioada de construcţie. Existã şi posibilitatea de împãr ţire a riscului între acţionarişi împrumutãtor prin crearea unei linii speciale de credit pentru a finantaeventualele depãşiri sau întârzieri pe durata execuţiei. Este vorba de linie stand-by (Stand-by Facility) unde modalitãţile de finanţare sunt negociabile în funcţie determenii şi condiţiile de finanţare (Term Seet) de soliditatea financiarã a

proiectului. De regulã se pune în joc o linie de stand-by pentru o sumã predeterminatã (10% din costul proiectului) finaţatã fie de acţionari fie de acţionari

şi bancã.Partajul riscului între constructori şi împrumutãtor este de cea mai bunãtradiţie pentru proiecte, constructorii fiind cei mai avizaţi sã-şi asume riscurile dedepãsire de costuri sau de duratã. Raportarea riscurilor la constructor trebuie fãcuta

prin contractul de construcţii, tipic fiind contractul ”cle en main” . In acest caz fazade recepţie este marcatã prin teste de performanţã pentru a constata dacã instalaţiilerãspund specificaţiilor din proiect şi prezintã bunã funcţionare pe termen mediu şiscurt. Prin asta trebuie sã înţelegem ca aceste teste nu se fac cinci minute ci pot sãdureze uin an doi eliminând orice încercare de înselãciune. Pentru a se asigurarespectarea angajamentelor de cãtre constructor, finanţatorul sau actionarii

neconstructori pot fixa penalitãţi (Liquidated Domages) fie pentru întârzieri fie pentru nerespectarea performenţelor contractuale. Plafonul penalitãţilor este destulde important, mergând pânã la 20-30% din valoarea lucrãrilor (Europa) şi de 40-45% (SUA).

2) Care este capacitatea antreprenorului de a-şi respecta obliga ţ iile? Încãdin faza de fundamenare a ceastã problemã trebuie rezolvatã atât din punct devedere tehnic cât şi financiar. Nu este normal de pildã ca o societate cu o cifrã de



afaceri de cca 10 mil.lei sã execute o lucrare de câteva miliarde deoarece primuleveniment neprevãzut va conduce la încetare de platã. Riscurile în acest caz sunt:

2.1 Risc de realizare. Construcţia unei instalaţii implicã concepţie şiexecuţie. Concepţia (concretizarea unui sistem tehnologic mai mult sau mai puţincunoscut)este legatã de riscul tehnologic amintit. Riscul de realizare (execuţie)

depinde de profesionalismul constructorului de tipul instalaţiei fiin foarte dificil deestimat. Ca metodã de acoperire se recomandã studierea realizãrilor anterioare aleconstructorului la acelaşi tip de instalaţii ceea ce englezii denumesc “track record”al constructorului. Aceastã evaluare a riscului de realizare vine în completareariscului de concepţie, în sensul de tehnologie.

2.2 Risc de credit (credit risk) înseamnã evaluarea capacitşãţii financiare aconstructorului de a face faţã plãţilor eventualelor penalizãri.Regula generala estede adossees (back to back) a clauzelor contractelor de execuţie sau de furnizare.Pentru aceasta trebuie sã se cunoascã riscul de credit pe fiecare furnizor şiconstructor. Pentru acoperirea de astfel de riscuri, respectiv plata eventualelor

penalitãţii, finanţatorii pot impune Perfomance Bonds (titlu de performanţã) emisede bãnci acceptate cu un rating acceptabil.

2.3 R isc de interfa ţ ã ( Project management Risk).este generat deintercondiţionarea dintre diferiţi executanţi pe şantier, fiecare responsabil pentru

partea lui de lucrare şi ca atare pot fi într-un continuu conflict. Este un risc cederivã din coordonarea executanţilor sau din incoerenţa între clauzele diferitelorcontracte de execuţie. Preântâmpinarea se poate face prin analize antefactum

pentru a identificã eventualele anomalii ce pot lua naştere. Soluţia cea mai simplãeste de a desemena un antreprenor drept coordonator de lucrãrii “le maîtred`ouvrage” care trebuie sã aibã capacitate financiarã şi experientã necesarã acestui

rol, respectiv de a-şi realiza partea de lucrare dar şi de a coordona munca celorlalţi.2.4 Risc de subcontratctan ţ i (risque de sous-traitance/sub-contratcing risk)este riscul luat de titularul de contract când trateazã lucrãri în subantreprizã şi

poate fi privit ca un risc de credit pentru subcontratctant (vezi expunerea societãţiide proiect faţã de constructor(risc de credit). El nu implicã direct pe promotorul

proiectului.

3. Care sunt parametrii macroeconomici ce pot influien ţ a aranjamentul financiar al unui proiect. Riscurile financiare în faza de construcţie poate aveadrept cauze: indexarea costurilor de construcţie, dobânzile şi ratele de schimb.

3.1 Riscul de indexare/actualizare a costurilor proiectului. Pe parcursulfazei de construcţie, calendarul încasărilor în devize constante este previzibil,fiecare încasare fiind actualizată după o formulă stabilită în contract. Riscul

provine din posibilitatea ca indicii de actualizare a costurilor construcţiei să crească mai repede faţă de cei prevăzuţi şi mărească sumele de rambursat.

Metoda cea mai simplă de acoperire a riscului de actualizare esteîncheierea de contracte care să nu prevadă actualuizări. Altfel spus, prin acest tipde contract, constructorii îşi asumă în totalitate riscurile inflaţiei. În general,



supracosturile legate de creşteri imprvizibile ale preţurilor datorate indicilor deactualizare sunt acoperite prin liniile de finanţare “stand-by”.

3.2 Risc de varia ţ ie a ratei de schimb valutar. Acest tip de risc apare încazul când în contractele de execuţie sunt prevăzute plăţi în devize diferite faţă decele ale datoriei. Este cazul proiectelor care necesită echipamente sau mâna de

lucru ce nu sunt disponibile în ţara în care se realizează investiţia. Acoperireaacestui tip de risc se poate realiza prin fixarea unei parităţi maxime.

3.3 Riscul de dobând ă – se datorează posibilităţilor de modificare adobânzilor pe perioada de construcţie

7.5.3 Riscuri specifice fazei opera ţ ionale

Cea mai frecventă problemă ce apare în peioada de exploatare este legată de capacitatea beneficiarului investiţiei de a exploata în mod corespunzător

instalaţia, adică dacă este capabil să atingă nivelul de performanţă stabilit f ăr ă adepăşii costurile planificate. De cele mai multe ori atingerea performanţelor este

posibilă cu supracosturi, care îşi au originea fie într-o proastă gestionare a bugetului, fie o proastă estimare a costurilor de exploatare sau o creştere a preţurilor materiilor prime.

1. Riscul de depăşire a costurilor: Investitorii trebuie să facă faţă la două tipuri de costuri: interne şi externe. Riscul datorat proastei gestiuni a costurilor

poate să provină din sumele datorate cu titlu de difernţe contractuale desubantrepiză de exploatare. Există două metode de acopeire a riscului de depăşire acosturilor: subordonarea acestora şi impicarea acţionarilor. Subordonarea costurilor

de exploatare contă în încheierea de contracte cu parteneri industriali care se obligă să finanţeze aceste costuri. Soluţia finanţării supracosturilor poate să nu convină tuturor acţionarilor, de aceea o altă posibilitate ar fi încredinţarea ansamblului deexploatare unei alte societăţi în contrapartida unei remuneraţi fixate în avans. Celcare exploatează poate fi chiar unul dintre acţionari, ceea ce lui îi permite, înconformitate cu angajamentul luat, să beneficieze singur de eventualele creşteri ale

productivităţii.2. Riscul de aprovizionare: Noţiunea de aprovizionare variază de la un caz

la altul. Astfel proiectele de investiţii se pot clasifica în trei mari caategorii: proiecte care nu depind de una sau mai multe materii prime şi proiecte

de infrastructur ă (autostr ăzi, transport în comun); proiecte care se autoaprovizionează (minerit sau industria petrolului); proiecte care necesită o aprovizionare specifică.Riscul de aprovizionare se analizează în raport cu capacitatea ansamblului

de furnizori de a-şi respecta angajamentele. În special proiectele manufacturieresunt în totalitate dependente de furnizoriide materii prime. Practic nu există mijloace fiabile de acoperire a acestui tip e risc cu excepţia unei practici din ce înce mai întiâlnite în ultimul timp: obţinerea de la acţionari a unui angajament de

producţie minimă în momentul începerii exploatării. Această metodă însă



generează un risc de credit asupra acţionarilor garanţi. Pentru a nu se ajunge laastfel de situaţii, băncile creditoare cer adesea să fie efectuate analize ale

potenţialului de producţie şi ale profilului de producţie pe care infrastructurilerespective le pot atinge.

Totodată mai apare şi problema locului în care este amplasată instalaţia

care necesită folosirea unei anumie materii prime. Astfel, dacă există cazuri în carecel ce exploatează poate să-şi aleagă furnizorul de materii prime, nu aceeaşi este şisituaţia în care dependenţa de un anumit furnizor sau anumite materiale ar generacosturi suplientare de transport.

De asemenea poate exista riscul ca din diferite motive, furnizorul să nu poată livra materiile prime la timp. În acest caz se pot încheia contracte de tipul“put or pay” adică “livrează sau plăteşte”, prin care furniyorul este obligat să

plătească o sumă înregistrată în avans dacă nu are posibilitatea să livreze la timpmaterialele.

3. Riscul de frecven ţă: Unele proiecte, de tipul celor de infrastructur ă, nu

implică noţiunea de producţie ci pe cea de serviciu, caz în care foarte importantă eeste frecvenţa utilizatorilor şi preţul plătit de aceştia. Analiza proiectelor deservicii se fundamentează în general pe studii de elasticitate a frecvenţei în raportcu preţul serviciului.

O metodă des întâlnită e aceea de a mandata un grup de exper ţi să analizeze evoluţia frecvenţei utilizatorilor în funcţie de anumite nivele de tarif şi dea furniza cele mai realiste previziuni. Metoda este riscantă deoarece, dacă e vorbade un serviciu nou, introdus într-o anumită zonă, se poate ca noii utilizatorii să nufie prea receptivi şi frecvenţa anticipaată să nu se atingă în perioada studiată.

O soluţie de acoperire a acestui tip de risc ar fi să se cear ă acţionarilor să

garanteze un tarif minim pe o anumită perioadă, începând cu punerea în funcţiune.4. Riscul de volum şi pre ţ (de comercializare): Odată ce s-a atins un nivelsatisf ăcător de activitate, obiectivul imediat următor este să se comercializeze

bunurile/serviciile la un astfel de nivel al preţurilor încât să poată fi acoperite atâtcheltuielile de exploatare ale liniei de fabricaţie cât şi ratele ce trebuie plătite

pentru rambursarea creditului.Sunt situaţii în care riscul de comercialozare al produselor poate afecta

proiectul dar şi situaţii când contractele de vânzare sunt încheiate încă înainte deobţinerea producţiei. În ultimul caz, chiar dacă accesul pe diferite pieţe esteasigurat r ămâne de analizat şi acoperit riscul de preţ.

5. Riscul de for ţă major ă - este cauzat de evenimente neprevăzute şi caatare este greu de preîntâmpinat putând aduce mari daune financiare proiectului.În categoria riscurilor de for ţă amjor ă se includ şi acele situaţii în care

furnizorii de materii prime sau materiale, sau chiar anumiţi clienţii sunt absolviţi deobligaţiile lor contractuale în urma apariţiei unei situaţii neprevăzute şiincontrolabile.

O metodă de acoperire a acestui tip de risc constă în acordarea deindemnizaţii suplimentare pentru proiectul respectiv. Situaţia ideală constă înadoptarea aceloraşi clauze de for ţă major ă în toate contractele. Astfel, furnizorii



vor trebui să găsească o sursă alternativă de aprovizionare a proiectului dacă însursele lor de originare a intervenit un caz de for ţă major ă iar clienţii vor trebui să găsească o soluţie pentru acoperirea întregii cantităţi stabilite în contract.

6. Riscul politic: Reticenţa investitorilor de a intervenii în ţări apar ţinândaşa numitor zone de risc are două principale argumente: instabilitatea economică

generală a ţării şi posibilităţile unilaterale de decizie ale autoriaăţilor locale.Atât riscul de aprovizionare cât şi cel de comercializare sunt adesea strâns

legate de situaţia macroeconoomică şi politică a ţării gazdă. Într-o ţar ă instabilă din punct de vedere economic şi politic apar două tipuri de ric: de non-convertibilitatea monedei locale şi de non-transfer.

Non-convertibilitatea presupune imposibilitatea de a trasforma monedalocală în devize stăine pentru a efectua plata datoriilor iar non-transferul estecauzat de imposibilitatea de a scoate dintr-o ţar ă fondurile necesare pentrurambursare băncilor str ăine.

7. Riscul legislativ: Cunoaşterea contextului juridic este o condiţie

indispensabilă la demarare unui proiect şi presupune o arie largă de întindere:legislaţie fiscală, drept bancar, dreptul asigur ărilor, legi şi reglementări specificesectorului de activitate.

Legislaţia fiscală reprezintă un domeniu foarte vast iar instrumentele salevariază în funcţie de natura juridică a investitorului şi a creditorilor, denaţionalitatea lor,de structura capitalului deţinut precum şi de acordurile bilateraleîncheiate între ţările de provenienţă.

De aceea consultarea permanentă a unor jurişti cu renume care să apar ţină ţării în care a avut loc investiţia este de mare importanţă.

Riscul de evoluţie sau modificare a reglementărilor în vigoare este greu de

evaluat sau de acoperit. O situaţie ideală ar fi aceeea, ca în cazul unui proiect demare anvergur ă să se obţină din partea autorităţilor locale garanţii de menţinere învigoare a legislaţiei.

Pentru a analiza posibilitatea de a investi, un om de afaceri va lua în calculrata de amortizare, riscurile asociate cu realizarea investiţiilor şi costul atenuăriilor.În identificarea riscului, investitorul va acorda atenţie evaluării gradului destabilitate politică, socială şi economică şi a celor de natur ă financiar ă. Totuşi,există posibilitatea ca investitorul să fie luat prin surprindere de riscurile de naturalegislativă şi normativă.

Unul dintre principalele riscuri de sorginte legislativa este reprezentat de

restricţiile referitoare la dreptul de proprietate al str ăinilor, restricţie ce poate fiimpusă de guvernele unor state în dorinţa de a limita sau exclude investiţiilestr ăine în anumite zone. Aceste restricţii sunt frecvente în domenii strategice:

producţia de armament, mass-media, transporturi şi utilităţi publice.De asemenea, monedele care circulă în ţările ce formează noile pieţe sunt

deseori convertibile doar intern, fiind obiectul unor restricţii în privinţa parităţii.Astfel de restricţii vor îngrijora investitorii str ăini din cauza limitării posibilităţii dea se retrage dintr-o afacere, sau de a-şi retrage investiţia şi profitul la o rată deschimb ce nu reflectă realitatea, ea fiind stabilita de către stat.



Exista şi situaţii când statul gazdă impune investitorului să solicite aprobăriguvernamentale în vederea repatrierii profitului, capitalului sau sumelor provenitedin vânzări, sau, poate cere ca investiţia să r ămână în ţar ă pentru un anumit intervalde timp, pentru a descuraja investiţiile pe termen scurt, fapt ce ar putea conduce lasprijinirea investiţiilor pe termen lung, care ar asigura creşterea economică.

Orice astfel de restricţii referitoare la repatriere vor limita prezentainvestitorilor pe acea piaţă.

O categorie defavorizată este reprezentată de deţinătorii minoritari deacţiuni, cărora legislaţia le ofer ă protecţie limitată. Drept rezultat, concepte precumdreptul de preemţiune nu sunt prezente totdeauna şi oamenii de afaceri pot riscasituaţia ca societatea în care au investit să desf ăşoare afaceri care să-i defavorizeze

pe acţionari.În plus, de cele mai multe ori, legislaţia omite conceptul de “fraudă asupra

minorităţii” care permite unui investitor individual să solicite conducerii companieialtă decizie decât cea care l-ar prejudicia neloial. Îndatoririle managerilor

companiei sunt deseori insuficient de bine formulate cu privire la persoanele faţă de care au obligaţii sau, de multe ori este imposibil să se demită un manager înaintede expirarea mandatului. De aceea este foarte important ca investitorul să fiesatisf ăcut de managementul companiei în care îşi propune să investească.

Investitorul trebuie sa fie de asemenea conştient că, într-un număr de ţăricu economie în tranziţie, legislaţia prevede restituirea proprietăţilor către

persoanele care le-au deţinut înainte de a fi naţionalizate. De asemenea, este binede ştiut dacă statul respectiv este în măsura să asigure compensaţii în cazulrestituirii unei proprietăţi.

Riscurile referitoare la for ţă de munca sunt şi ele o problema pentru

investitorii str ăini, deoarece legislaţia ţărilor în tranziţie este favorabilă personalului angajat, comparativ cu reglementările din ţările industrializate. Acestelegi limitează dreptul de a concedia angajaţii, stabileşte programul de lucru şi

prevăd dreptul la greva. Aceste norme, precum şi mişcările sindicale active, potcrea neplăceri serioase investitorilor.

Incertitudinile de natur ă legislativă sunt frecvente în statele aflate întranziţie ca rezultat al deselor modificări ale actelor normative cauzate de nevoiade adaptare la economia de piaţă.

Neplăcerile pot proveni şi din partea oamenilor legii, neexperimentaţi saucu o moralitate îndoielnică, care sunt puşi să decidă uneori în condiţiile existentei

unor reglementari neclare. De asemenea, investitorii pot fi îngrijoraţi din cauzafaptului că anumite avantaje oferite de noile reglementari pot fi anulate prinapariţia altor acte normative.



7.6 Direcţii de prevenire a riscurilor proiectelor

Deşi fiecare etapă a duratei de viaţă a proiectelor prezintă riscuri specifice,strategiile de prevenire şi combatere sun în general aceleaşi dar cu eficacitatediferit

ă. De pild

ă în etapa de construc

ţie organizarea reac

ţiei prompte la risc este

prinipalul antidot de prevenire a efectelor nefaste. Reducerea riscurilor în etapa de elaborare a proiectului presupune

acţiuni de pregăţire şi coordonare a viitoarelor activităţi, în ipoteza că suntdezavantajate de şansă şi ca atare fundamentarea lor se va face pe baza unorscenarii alternative. Limitarea riscului încă din faza de elaborare a proiectului are la

bază două direcţii principale de acţiune: îmbunătăţirea informării şi externalizareariscului.

Pentru aplicarea ambelor soluţii este nevoie de timp şi de bani, şi nu există certitudinea eliminării complete a riscului. De aceea este bine să se facă uncompromis între o bună dominare previzionar ă a riscului şi o bună organizării areacţiei la apariţia efectelor nefaste a riscului

a) Îmbunăt ăţ irea informării este problemă serioasă deoarece, înmajoritatea cazurilor gestionarul/coordonatorul nu va dispune la declanşarea

proiectului de toate informaţiile necesare. Calitatea, volumul şi pertinenţainformaţiilor asupra activităţilor ce se vor executa se îmbunătăţesc pe măsuraavansării lucr ărilor. De aceea lansarea proiectului este un proces bazat pe ipotezede lucru, mai mult sau mai puţin riscante. De aceea este de înţeles preocuparea de adetermina expunerea la riscuri în principal prin îmbunătăţirea nivelului deinformare a coordonatorilor. Dar acestă preocupare este dorită pe tot parcursulimplementări, în special atunci când se pregătesc dosarele tehnice necesare luării

unor decizii importante pentru proiect sau când se fac analize asupra pilotajului.Este posibilca să apar ă activităţi de căutare de noi informaţii ceea ce ar conduce lamodificarea structuii proiectului.

Îmbunătătirea nivelului de informare se poate realiza prin: descompunereaactivităţilor în lucr ări elementare, extinderea consultării chiar la nivele inferioare,rafinarea/reevaluarea anumitor estimări anterioare, dăi de seamă scrise la reuniunicare să implice mai profund toţi actorii implicaţi,etc.

b) Externalizarea riscurilor vizează diminuarea riscului previzionat printr-o clar ă definire a riscurilor pe care şâ le asumă promotorul/proprietarul proiectuluişi a celor care se pot transfera altor actori; furnizori, subcontractori, proiectanţi etc.

Cu aceştia trebuie să se stabilescă regului precise altfel r ăspunderea poate fi diluată iar asigurarea de risc iluzorie. De obicei anumite lucr ări se execută de către ter ţi pe bază de contract de execuţie care are la bază prevederile din caietul de sarcini, undesunt net definite specificaţii privind calitatea, costul, termenele de execuţie,coerente din punct de vedere tehnic şi economic.

De reţinut că actorul coordonator (proprietarul sau persoana fizică sau juridică investită special) are anumite obligaţii; punerea la dispoziţia executanţilora specificaţiilor de lucru, aproduselor, eliberarea resurselor,etc, care dacă nu suntrespectate sau este exonerat prin cauze contractuale leonine asigurare în faţă



riscurilor este incertă existând condiţii să nu fie respectate duratele sau calitatea.Deci, nu este suficient să apelezi la parteneri de înalt profesionalism, ci trebuie catoţi contractanţii să-şi respecte obligaţiile contractuale.

Organizarea reac ţ iei la risc – înseamnă capacitatea managerului de amodifica rapid definiţia proiectului, pentru a ţine cont de noile informaţii care pot

să pună în discuţie ipotezele de lucru ce au stat la baza programării curente. Acesteipoteze vizează resursele disponibile, volumul lucr ărilor, legăturile dintre acestea,termenul de execuţie al proiectului sau al unor ansambluri de proiect. Modificările

pot duce la întârzieri f ăr ă consecinţe semnificative, în special dacă nu vizează activităţi critice, dar pot pune în cauză însăşi buna execuţie a întregului proiect. Deaceea trebuie organizată reacţia promptă prin:

implementarea unui sistem de alertă, a unui sistem de prelucrare prinexcepţie a informaţiilor, etc care să asigure o identificare rapidă ariscurilor,implementarea mijloacelor, procedurilor de reducere a riscurilor.

Organizarea reacţiei trebuie să dea r ăspuns la întrebări de genul: se poateriposta, cum trebuie să se riposteze, ce mijloce trebuie şi pot fi mobilizate, cum şicând trebuie reacţionat, ce obiective trebuie privilegiate etc.

Figura 7.3 Prevenire şi reacţie la risc

D

I

R

E

C

T

I

I

D

E

P

R

E

V

E

N

I

R

E

A

RI

S

C

U

R

I

L

O

R

AMELIORAREA NIVELULUI DE INFORMARE-- PARIUL ASUPRA ELABORARII,- CERECETARE INFORMATIILOR ADITIONALE- RISCURI INEVITABILE

EXTERNALIZAREA RSCULUI (SINDICALIZAREA)- TRANSFER DE RISC ASUPRA TERTILOR

IN ETAPA

DE

ELABORARE

REACTIVITATE PRIN MODIFICAREA

DEFINITIILOR PROIECTULUI

REACTIE PRIN ANTICIPARE (LA RECE)- Actualizarea conţinutului lucr ărilor- Actualizarea rezervelor de resurse

REACTIE PRIN ADAPTARE (LA CALD)- modificăi de proiect

- Suprapunere/suprimare de activităţi- Modificare activităţi critice- Creare de noi activităţi

-

Revizuire obiective- modificări de resurse- resurse de interne- resurse externe

ORGANIZAREA

REACTIVITATII

REACTIVITATE ORGANIZATIONALA- Capitalizarea know how- Implementare structura de proiect

- “ proceduri circ.inforamţiilor , de planificarede actualizare a informaţiiolr,etc



a) Reac ţ ia prin modificări în defini ţ ia proiectului . Proiectul poate fimodificat sub presiunea evenimentelor dar şi ca urmare a noilor informaţiidisponibile. Responsabilii de proiect pot aduce modificări corective pentru a da unr ăspuns satisf ăcător mai puţin problemelor ce se anticipeaza cât problemelorneaşteptate.

Reacţia prin modificare a proiectului poate fi; anticipativă (la rece) sauadaptivă (la cald), deşi această împăr ţire este oarecum arbitrar ă deoraec anticipărilede cele mai multe ori conduc la adaptare

b) Reac ţ ia prin anticipare (la rece) are în vedere că anumite lucr ăriîndepărtate pot fi influienţate cu ocazia execuţiei unor lucr ări mai recente. Noileinformaţii disponibile pot pune în discuţie alegerea de noi condiţionări cea ce arconduce la o nouă programare a lucr ărilor viitoare. Pe de altă parte, programarea

proiectului se bazează pe anumite ipoteze de disponiobilitate a resurselor, aechipamentelor. Şeful de proiect are interes să asigure periodic prezervareaacestora, mai ales că privit pe perioade mai lungi acestea pot fi împăr ţite între

diferite proiecte. Prezervarea poate fi un act arbitrar între disponibilitate şi nevoie previzională, deoarece faţa de momentul prezervării la data când trebuie utilizate şidisponibilităţile şi nevoile pot fi diferite.

Faţă de noile condiţii constatate sunt frecvente cazurile în care noile deciziinu mai au coerenţă vis-à-vis de vechile decizii. Anticiparea presupune o mai marelatitudine în alegerea r ăspunsurilor la cald a unei probleme neprevăzute.

c) Reac ţ ie prin adaptare în funcţie de abaterile constatate înseamnă reajustarea - obiectivelor iniţiale, însă numai dacă realismul dateloreste acceptat de toţi factori;

datele jalon pot fi întârziate, ceea ce poate duce la întârzierea

duratei finale, nivelele de calitate admise pot fi diminuate faţă de nivelele fixate

prin caietul de sarcini dar numai dacă sunt acceptate de client, costul proiectului poate fi revizuit în sensul creşterii.

Dacă reviziurea de obiective va conduce la eşec este de preferat să semodifice specificaţiile proiectului şi/sau de resurse mobilizate. Acţiunea asupraspecificaţiilor presupune modificări în lista de lucr ări, a legăturilor dintre ele, aconţinutului lucr ărilor, suprapunerea mai multor lucr ări critice permite reducereaîntârzierilor dar implică cel mai adesea ca lucr ările-amonte să generează informaţii

pertinente, eliminarea unor lucr ări “accesorii” în măsura în care nu pun în cauză

finalitatea proiectului, adăugarea anumitor lucr ări suplimentare dacă astfel seasigur ă o mai bună administrare a riscuilor majore identificate pe parcursulexecuţiei, schimbarea conţinutului unor lucr ări de regulă se abandonează un

procedeu, o tehnologie nouă în favoarea uneia cunoscute,Este posibil să se apeleze la mobilizarea pe moment de resurse

suplimentare pentru a se respecta obiectivele de termen, cost sau calitate: resurseinterne (ore suplimentare, munca în zile nelucr ătoare legal, personal suplimentar dela alte servicii sau proiecte etc), sau resurse externe (în măsura competenţelor

primite se poate apela la subcontractări, interimari etc).



d) Reactivitate organiza ţ ional ă – pentru a face faţă riscului nu estesuficient să se pună la punct proceduri de identificare şi limitare ci, în egală măsur ă trebuie luate măsuri de adaptare a sistemului pentru a face faţă unor intervenţiirapide. Puterea de reacţie se bazează pe următoarele:

Formarea unei competenţe colective în materie de gestiune a riscului

prin implementarea de programe de formare a unei culturi comune (vocabular, principii metodologice, documente stanbdard, sisteme informatice etc) şi o bună capitalizare a cunoştiinţelor (savoir faire – know how).

Implementarea unei adevărate structuri de gestiune de proiect care să dispună de un grad de autonomie şi o liberatate de decizie, ceea ce ar permitedetectarea rapidă a problemelor şâ rezolvarea lor corectă f ăr ă a fi nevoie dearbitrajul nivelelor ierarshice superioare, detecţia şi urmărirea riscurilor faceobiectul unor proceduri particulare.

Implementare unor procedee fiabile de circulaţie rapidă a informaţiilor prin combinarea reţelelor clasice; ascendente descendente, transversale, şi folosirea

de mijloace informatice performante. Aceste informaţii pot fi brute sau prelucrateîn optica diagnosticului sub formă de tablou de bord, punând problema alegeriiindicatorilor cei mai pertinenţi şi a modului de interpretare a lor.

Implementare unei dinamici de grup prin incitaţii diverse care să întărească coeziunea grupului, astfel că interesul fiecăruia să coincidă cu interesulgrupului iar acesta să corespundă interesului general al intreprinderii.



Întrebări test

1. Care sunt factorii de creştere a vulnerabilităţii firmelor?

2.

Caracterizaţi riscurile acceptate şi riscurile puse.

3. Caracterizaţi riscurile sociale.

4. Ce este starea de incertitudine?

Curs Investitii

Documents

Transcript of Curs Investitii