Note de curs pentru studenţii anului II (specializările Geografie, Geografia Turismului şi Planificare

Teritorială)SUPORT DE CURS

Ediția 2014-2015

Capitolul IGeografia populaţiei – componentă fundamentală a geografiei

umane. Interdisciplinaritate şi moduri de abordare (curs introductiv)

I.1.Domeniul de studiuGeografia populaţiei poate fi concepută în două moduri :a)într-o manieră extinsă, raportând-o la toate relaţiile dintre societate

şi mediu;b)într-o manieră restrânsă, privind-o drept o modalitate de

spaţializare a demografiei.Cauza acestei situaţii o constituie extinderea excesivă a domeniului

de studiu al geografiei şi multiplele nuanţe ale noţiunii de populaţie.

Există un consens în privinţa existenţei a patru compartimente distincte în studiul geografic al populaţiei :

1. distribuţia spaţială a populaţiei2. dinamica populaţiei (evoluţia numerică şi dinamica naturală)3. structurile demografice, socio-culturale şi socio-economice4. mobilitatea populaţiei.

Compartimentul distribuţiei spaţiale prezintă cea mai strânsă legătură cu factorii fizico-geografici, urmărind explicarea densităţii de populaţie.

Compartimentul dinamicii populaţiei urmăreşte evoluţia bilanţului numeric al acesteia.

Compartimentul structurii populaţiei este mai complex, analiza sa fiind favorizată de abundența și pertinența surselor documentare, cel puţin în statele dezvoltate. Structurile geo-demografice pot fi grupate astfel :

1. Socio-biologice (rasa, discutabilă și greu de clasificat);2. Socio-demografice (vârstă, sex, situaţie matrimonială);3. Socio-culturale (apartenenţă etnică, lingvistică sau religioasă);4. Socio-economice (populaţie activă/inactivă, categorii socio-

profesionale, statut social, grad de instrucție etc.).Spre deosebire de dinamica sau de distribuţia populaţiei, structurile se

impun prin maxima diversitate, creând un mozaic structural descifrabil doar prin cunoașterea mecanismelor care le reglează, mecanisme aflate într-o continuă interacțiune.

Compartimentul mobilităţii este atât o componentă a dinamicii cât şi o rezultantă a interacţiunilor celorlalte trei compartimente.

I.2.Studiul populaţiei – domeniu interdisciplinarProblematica populaţiilor umane interesează mai multe discipline

ştiinţifice. Dintre acestea, o poziţie centrală pare să o deţină demografia, domeniu cu un net caracter interdisciplinar. Aceasta interferează în câmpul ştiinţific cu:

a)statistica, generând demografia statistică, urmărind variaţiile fenomenelor şi proceselor cuantificabile legate de populaţie;

b)sociologia, generând demografia socială, care urmăreşte aceleaşi fenomene în interacţiunea lor cu spaţiul social;

c)istoria, generând demografia istorică, interesată de evoluţia aceloraşi fenomene şi procese în timpul istoric;

d)politologia, generând demografia politică care suprapune aceste fenomene şi procese în spaţiul politic;

e)economia, generând demografia economică, care are în centru interacţiunea acestora cu spaţiul economic;

f)geografia, generând geo-demografia sau geografia populaţiei, ramură a geografiei umane, preocupată de analiza distribuţiei componentelor demografice, dinamice sau structurale, în spaţiul geografic, considerat drept suport al acestora.

Particularităţile geografiei în acest context interdisciplinar constau în:

-modul de abordare, diferit prin obiectul de studiu: raporturile dintre suportul natural (fizico-geografic) şi particularităţile dinamice sau structurale ale populaţiilor umane (“geografia pleacă de la sol, nu de la societate”, Le Febvre,1938);

-geografia posedă avantajul unei viziuni ample asupra spaţiului terestru, asupra logicii ordonării componentelor fizice ale geosistemului, suport care indică sensul sau cauzele evoluţiei multor procese şi fenomene specifice;

-geografia abordează studiul populaţiei dintr-o dublă perspectivă: a)studiul colectivităţilor umane; b)studiul raporturilor dintre acestea şi mediu. Această dublă dimensiune - socială şi teritorială-, favorizează geografia în contextul globalizării;

Originalitatea geografiei constă în ajustarea la un plan orizontal a informaţiilor pe care celelalte discipline le examinează pe verticală. Geografia conciliază astfel observaţiile empirice cu explicaţiile sistematice şi sistemice.

I.3. Evoluţia curentelor de gândire în studiul populaţiei

1. Cel mai vechi curent este cel malthusian, deschis de Thomas Malthus în lucrarea „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798). Acesta susţinea că, populaţia creşte conform unei progresii geometrice (dublare la fiecare 25 de ani) în timp ce posibilităţile de subzistenţă (hrană) sporesc conform unei progresii aritmetice. S-ar impune astfel o alegere între limitarea creşterii sau reglarea acesteia de către conflicte sau epidemii.

A generat teoria stării staţionare a economistului David Ricardo (sec.XVIII). După 1950 a fost reluat sub forma neomalthusianismului care a inclus şi problematica ecologică (Clubul de la Roma, Congresul mondial al populaţiei de la Bucureşti, 1974, etc.).

Efectul său principal a constat în promovarea mijloacelor anticoncepţionale care a accelerat scăderea natalităţii în statele dezvoltate iniţial, mai recent şi în ţările în curs de dezvoltare.

2. Curentul populaţionist, cu tradiţii vechi, dezvoltat de mercantiliştii inspiraţi de ideile lui Jacques Bodin („nu există bogăţie mai mare decît oamenii”, sec. XVI).

Creşterea populaţiei ar avea o influenţă pozitivă prin : Sporirea cererii de produse care incită la sporirea producţiei de

bunuri şi la crearea de locuri de muncă; Obligarea societăţii în a-şi organiza eficient procesul de producţie

şi a-și mări productivitatea; Prelevarea de fonduri mai mari necesare satisfacerii necesităţilor

şi intereselor generale ale societăţii (o populaţie mai numeroasă, în creştere, permite acest lucru, spre deosebire de o societate marcată de declin demografic).

Reprezentantul cel mai de seamă a fost demograful francez Alfred Sauvy, care sublinia: „de fiecare dată când se produce o diferenţiere între două mărimi care ar fi trebuit să fie la acelaşi nivel, există două moduri total opuse de a stabili echilibrul : o aliniere la un nivel superior sau la un nivel inferior. Postulând că una din mărimi este excedentară, optica malthusiană sugerează instinctiv o aliniere la un nivel inferior” (Théorie générale de la population , 1952 -1954).

3. Curentul optimumului demografic, le conciliază pe cele două anterioare. Are ca punct de plecare necesitatea realizării unei maxime eficienţe a muncii exprimată prin nivelul productivităţii.

Nivelul optim al populaţiei unui teritoriu anumit ar fi definit nu de dimensiunea acestuia, ci de următorii factori : gradul de echipare tehnologică, volumul resurselor utilizabile, nivelul comerţului exterior etc. Aceşti parametri pot fi teoretic măsuraţi dar inferenţele dintre ei pot indica doar vag nivelul optim de populare al unui teritoriu care este în fond extrem de variabil şi supus unor constrângeri, de natură fizico-geografică sau politico-economică şi socială.

Alte elemente ar defini structura optimă a populaţiei : raportul dintre vârstele extreme, dintre populaţia activă şi cea inactivă, dintre consumatori şi producători, dintre structura profesională a populaţiei şi repartiţia geografică a acesteia etc.

Alte elemente ar defini dinamica optimă : ritmul de creştere al populaţiei fiind, de regulă, corelat cu ritmul progresului tehnic, rata creşterii venitului naţional sau al produsului intern brut etc.

Orice încercare de imaginare a unui model optimal de distribuţie a populaţiei este îngreunată de ponderea ridicată a factorilor care intervin aleatoriu, conjunctural sau diferenţiat.

4. Curentul marxist este orientat împotriva teoriei malthusiene. Pentru Karl Marx, suprapopularea nu poate fi legată de înmulţirea păturilor defavorizate ci de organizarea defectuoasă a economiei şi de repartiţia inechitabilă a bogăţiei, fiind rezultatul modului de producţie capitalist.

Capitaliştii ar avea interesul menținerii unei populaţii numeroase, o armată de rezervă pentru producţia industrială, întreţinând un nivel ridicat al şomajului care permite blocarea salariilor la un nivel coborât și permite acumularea plusvalorii. În plus, o populaţie numeroasă garantează şi o dimensiune apreciabilă a pieţei de consum, capabilă să absoarbă producţia realizată, indiferent de calitatea acesteia.

Presiunea demografică din zonele rurale a obligat statele avansate să adopte tehnici de mecanizare, chimizare şi bioinginerie în agricultură pentru a mări productivitatea şi a susţine subzistenţa unor mase tot mai mari de oameni. Spre deosebire, societăţile tradiţionale nu sunt interesate de modificarea sistemelor de exploatare a solului, perpetuându-le şi menţinând o subzistenţă precară.

Creşterea demografică are rolul de motor al progresului tehnic, exercitînd o presiune creatoare, impunând un „climat propice inovaţiei„ (Ester Boserup, unul din adepții contemporani ale curentului) .

5. Curentul economist, leagă acumularea de bunuri (economiile) de ciclurile vieţii individului care încearcă să-şi maximizeze consumul pe termen lung.

Contrar altor specialişti, care consideră că omul economiseşte toată viaţa, mai ales pentru generaţiile următoare, adepţii acestui curent consideră că individul economiseşte în primul rând pentru el, perioada de acumulare fiind finită, economiile din perioada activă fiind consumate după pensionare. Aceasta este valabil în special pentru societăţile contemporane avansate. Rezultă astfel că rata de economisire globală (REC) este determinată de factorii economici şi demografici – dimensiunea familiei, modelul matrimonial, structura pe vârste, speranţa de viaţă la naştere etc. REC este relativ constantă în cursul vieţii unui individ, câştigul de capital afectând consumul într-un mod limitat. În acest mod, se manifestă, cel puţin în statele dezvoltate, individualismul, care are drept efect reducerea capacităţii reproductive a societăţii prin efecte precum: diminuarea indicatorilor de nupţialitate, creşterea vârstei medii la căsătorie, privilegierea carierei profesionale, limitarea la maximum (un copil) a dimensiunii familiei etc.

Principalul teoretician al acestui curent a fost economistul american Franco Modigliani.

6. Curentul microeconomiei familiale (reprezentat de sociologul american G.Becker) se aseamănă cu cel anterior. Se consideră că decizia de a se căsători şi de a avea copii în societatea modernă este rezultatul unei analize de tipul cost-avantaje. Copilul este asimilabil unui bun de consum, care oferă și satisfacții dar necesită și cheltuieli. Între cheltuieli şi satisfacţii ar trebui să existe un echilibru.

Scăderea taliei medii a familiei s-ar explica prin costul ridicat de întreţinere a unui copil (educaţie, îngrijire, necesităţi cotidiene etc.).

Dimpotrivă, în societăţile premoderne, copilul era considerat o investiţie capitală, în măsura în care putea contribui la procesul muncii şi la sporirea veniturilor. Mai mulţi copii însemna, teoretic, şanse mai mari de acumulare. Se adăugau la acestea posibilităţile mai mari de creare a unor reţele sociale (familiale) importante în exercitarea puterii.

Analiza căsătoriei în contextul societăţii moderne este astfel asimilată constituirii unei firme. Cele două părţi se leagă prin contract să evite costurile suplimentare ale tranzacţiei. Acestea se raportează în primul rând la dimensiunea optimă a familiei. Astfel s-ar fi format modelele familiale cu doi copii sau cu copil unic, frecvente în statele dezvoltate (prevalenţa unuia sau altuia este variabilă şi, se pare, strâns legată de evoluţiile economice). Organizarea producţiei în echipă costă mai puţin şi evită renegocierile. Dragostea ar fi în acest context singurul element care diferenţiază familia de o firmă !

7. Curentul contabilităţii inter-generaţionale, pleacă de la un model teoretic care arată că acumularea datoriilor, cheltuielile publice şi transferurile stau la baza unei constrângeri de echilibru. Aceasta permite repartizarea poverii datoriilor şi a cheltuielilor între diferitele generaţii prin transferarea lor, atât în sens descendent (dinspre generaţiile vârstnice spre cele tinere) cât şi ascendent (dinspre cele tinere spre cele vârstnice).

Astfel, prelungirea speranţei de viaţă se traduce într-o creştere a cheltuiellilor legate de pensii şi asigurarea sănătăţii. Fără modificarea legislaţiei şi fără un nivel constant de cotizare a contribuabililor, corespunzător bugetului necesar acestor servicii, datoria publică va creşte. Este ceea ce se întâmplă în ultimele decenii în majoritatea statelor dezvoltate, cu o populaţie aflată în proces de îmbătrânire şi cu posibilităţi tot mai reduse de mărire a cotizaţiilor contribuabililor.

Menţinerea la un nivel satisfăcător al bugetelor specifice, pe termen mediu, trebuie să prevadă creşterea produsului individual pentru a păstra la un nivel suportabil contribuţia generaţiilor viitoare.

Acest model a fost criticat întrucât pleacă de la ipoteza că cheltuielile publice sunt neproductive. Or, indirect, acestea pot produce ele însele beneficii, stimulând anumite paliere ale consumului.

Concluzii:Toate aceste curente conţin realităţi care demonstrează

complexitatea studiului populaţiei.Contextul cultural este omis de regulă, deşi are o importanţă

enormă, societăţile rigide (tradiţionale) manifestîndu-se, de obicei, prin tendinţe conservatoare spre deosebire societăţile mai inovatoare care dezvoltă tendinţe progresiste (societăţile marcate de religia musulmană faţă de cele creştine de ex.). Evoluţiile din ultimele decenii demonstrează însă, precaritatea unei astfel de abordări. Multe societăţi de tradiţie musulmană, dintre cele mai rigide (cea iraniană de ex.), s-au remarcat printr-o adaptare excepţional de rapidă la rigorile impuse de creşterea rapidă a populaţiei, adoptând un model familial de tip european. În acelaşi timp, între statele dezvoltate persistă diferenţe însemnate, în pofida apartenenţei la aceeaşi arie culturală (de ex. Germania faţă de S.U.A. sau Franţa se comportă malthusian).

Căutarea unei legităţi capabile să exprime sintetic raportul dintre populaţie, resurse şi teritoriu devine iluzorie, existând o mare diversitate de moduri de adaptare. Geografia, prin specificul său, este, poate, mult mai în măsură decât economia sau demografia să răspundă unor chestiuni care se referă la tendinţe aparent contradictorii în dinamica populaţiilor umane dar care pot avea un răspuns tocmai în combinaţia factorilor fizico-geografici şi a celor economico-sociali.

I.4.Mijloacele cercetării în geografia populaţiei (sursele de informaţii)

Spre deosebire de alte discipline geografice care se sprijină predilect pe colectarea informaţiilor din teren, geografia populaţiei are ca sursă principală de informare materialele statistice colectate de către instituţiile specializate. Costul material şi uman al obsevării şi colectării de date asupra unor mase importante de indivizi este extrem de ridicat, făcând practic imposibile investigaţiile de teren, cu excepţia studiilor efectuate asupra unor teritorii restrânse sau a celor care folosesc anchetele eşantionate.

Problema principală pe care o pun aceste informaţii este pertinenţa.

În general, statele au la dispoziţie două sisteme de colectare a datelor :

A. Registrele stării civile care înregistrează continuu mai ales mişcarea naturală şi migratorie a populaţiei;

B. Recensămintele populaţiei şi locuinţelor, efectuate periodic,la intervale variabile sau fixe, care înregistrează a date complete referitoare la structurile şi fluxurile populaţiei, la modul de viaţă al acesteia.

A)Starea civilăEste o sursă de informaţii extrem de pertinentă şi riguroasă.

Accesul la informaţii este mai dificil. Este o funcţie legală a statului, controlată de magistraţi, având ca

scop evidenţa şi urmărirea principalelor evenimente din viaţa fiecărui individ: naştere, căsătorie, divorţ (eventual), deces).

Este o practică relativ recentă (din sec. al XIX-lea) şi este generalizată doar în ţările dezvoltate. Între statele în curs de dezvoltare sunt mari diferenţe, cele din America Latină sau Asia fiind, în general, mai avansate decât cele din Africa.

Se bazează pe declaraţia individuală şi are caracter exhaustiv, obligatoriu şi teritorial. În acest mod se asigură o înregistrare completă, coerentă, sistematică a tuturor informaţiilor legate de evenimentele menţionate. În general, înregistrarea evenimentului se face în localitatea/ţara de domiciliu a persoanei în cauza. În contextul migraţiilor internaţionale însă, există şi situaţii în care multe persoane sunt dublu înregistrate, în funcţie de diferenţele care există în legislaţia statelor implicate.

O.N.U. recomandă o listă minimală a datelor care trebuie înregistrate : născuţi vii, mortinatalitate, mortalitate infantilă, căsătorii, divorţuri, adopţii, copii nelegitimi, decese etc. Fiecare înregistrare trebuie să precizeze data şi locul evenimentului.

B) RecensăminteleConstituie sursa cea mai bogată de materiale statistice necesare

studiului populaţiei. Tehnicile moderne de recenzare au apărut odată cu „revoluţia

statistică” (sec. al XIX-lea). Forme rudimentare au existat şi anterior, relative şi fără un fundament statistic, sumare şi parţiale.

Şi în prezent, conţinutul recensămintelor rămâne foarte inegal, deşi ONU recomandă, din 1948, o listă minimală de informaţii recunoscute ca fundamentale. Cauzele acestor inegalităţi sunt: tehnice (absenţa unor dotări, a unei infrastructuri adecvate), politice sau psihologice (considerarea unor informaţii ca fiind secrete, monopolizarea lor de către regimuri autoritare, dificultatea înregistrării în mediile tribale sau cu grad redus de instrucţie etc.).

În general, sunt colectate următoarele informaţii:1) Asupra localizării populaţiei. Se referă la indivizii şi familiile

prezente în fiecare localitate în momentul recenzării. Indivizii temporar absenţi sunt dublu înregistraţi de regulă: în localitatea de domiciliu dar şi în cea de reşedinţă. Populaţia rezidentă, cuprinde şi flotanţii iar populaţia stabilă (legală, domiciliată) îi exclude.

2) Informaţii demografice: date referitoare la sexul, vârsta, starea civilă, legăturile familiale şi matrimoniale ale indivizilor. Frecvent sunt înregistrate informaţii asupra structurii familiei, gospodăriei, asupra descendenţei etc.

3) Informaţii socio-culturale: date referitoare la şcolarizare şi gradul de instrucţie, prioritare în epoca modernă; informaţii pertinente asupra naţionalităţii indivizilor, a limbii utilizate, a confesiunii religioase sau a cetăţeniei sau, după caz, date asupra structurii rasiale.

4) Informaţii socio-economice: date legate de structura socio-profesională, pe ramuri de activităţi, de gradului de ocupare a forţei de muncă sau de veniturile familiilor.

5) Informaţii asupra locuinţelor: anchete detalitate asupra inventarului general al clădirilor şi locuinţelor, asupra caracteristicilor acestora : material de construcţie, suprafaţă locuibilă, dotări edilitare etc., asupra modului de ocupare : locuinţe colective, individuale, de necesitate, reşedinţe secundare, clădiri de interes public etc.