Tema 1. DREPTUL AFACERILOR – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Noţiunea de drept

Noţiunea de “drept” are mai multe sensuri.

Într-un sens, prin “drept” se înţelege “totalitatea prevederilor concrete ale reglementărilor

diferenţiate prin ramuri de drept şi pe instituţii juridice” sau “totalitatea normelor de drept dintr-

un sistem de drept dat”.

Dreptul, în acest sens, se concretizează în ansamblul actelor normative emise de

autorităţile statului în limitele competenţelor atribuite. Actele normative conţin reguli obligatorii

de conduită a oamenilor şi pot fi impuse, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

Regulile de conduită a oamenilor în societate stabilite de stat şi materializate în actele

normative se numesc norme juridice.

Normele juridice sunt generale, în sensul că se aplică repetat în cazuri nelimitate, şi

impersonale, adică nu se adresează anumitor persoane, ci, de regulă, tuturor persoanelor.

Normele juridice există obiectiv, indiferent dacă oamenii le cunosc sau nu, le aplică sau nu. Se

spune că ele au o existenţă obiectivă.

În acest sens, termenul de “drept” este sinonim cu termenul “drept obiectiv”, “drept

pozitiv”.

Într-un alt sens, noţiunea de “drept” se suprapune cu noţiunea de drept subiectiv, prin

care se înţelege posibilitatea, aptitudinea unei persoane (numită creditor) de a se comporta din

punct de vedere juridic în conformitate cu prevederile normelor juridice civile şi de a cere unei

alte persoane (numită debitor) o conduită corespunzătoare, în caz de nevoie apelând la forţa de

constrângere a statului. De exemplu, locatorul (persoana care printr-un contract închiriază un

bun) are posibilitatea să se comporte din punct de vedere juridic, dacă doreşte, aşa cum prevede

norma juridică – Cod civil – şi să “asigure celeilalte (n.a.- părţii contractante) folosinţa unui

lucru pentru un timp determinat, drept un preţ determinat”. Locatorul, dacă a dorit şi a asigurat

folosinţa lucrului, are dreptul de a cere celeilalte părţi – debitorului - o conduită corespunzătoare,

adică să-i predea un “preţ determinat”.

Conduita persoanei – a creditorului – este prevăzută de dreptul obiectiv şi pentru că

vizează o persoană se foloseşte sintagma “drept subiectiv” – în sensul că dreptul aparţine unui

subiect de drept, persoană fizică sau juridică.

Cel de-al treilea sens este identic cu cel de “ştiinţa dreptului”, ştiinţă socială care

studiază:

“ - legile existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului

- instituţiile politico-juridice

- formele concret istorice, corelaţiile şi influenţele reciproce între componentele

sistemului social.

Ştiinţa dreptului formulează principiile generale de conducere a societăţii, analizează

participarea oamenilor la circuitul juridic ca purtători de drepturi şi obligaţii, disciplinând şi

coordonând acţiunile acestora”.

2. Sistemul de drept. Ramurile dreptului intern

Ansamblul normelor juridice elaborate într-un stat formează sistemul de drept, care la

rândul său este format din ramuri de drept.

Dreptul obiectiv cuprinde ramura dreptului public şi ramura dreptului privat.

A. Dreptul public reprezintă ansamblul de norme juridice ce reglementează organizarea

statului şi a autorităţilor publice şi raporturile încheiate de acestea cu particularii.

Principala particularitate a raporturilor juridice de drept public constă în calitatea

specială a unui subiect al raportului juridic, şi anume aceea de purtător al autorităţii statului.

Aşadar un subiect al raportului juridic de drept public este întotdeauna statul.

O altă particularitate a raportului juridic de drept public este metoda de reglementare: de

subordonare, statul impunând regula de conduită particularului. Dreptul constituţional, dreptul

administrativ, dreptul financiar-fiscal, dreptul penal, dreptul procesual civil şi penal etc. sunt

ramuri ale dreptului public.

B. Dreptul privat este alcătuit din totalitatea normelor juridice care reglementează

relaţiile ce se stabilesc între persoanele fizice şi juridice (între particulari).

Metoda de reglementare a raportului de drept privat este aceea de egalitate a voinţelor

juridice ale subiecţilor. Astfel, părţile raportului juridic sunt libere să stabilească, să modifice, să

transmită sau să stingă raportul juridic de drept privat. De exemplu, părţile raportului juridic din

voinţa lor s-au legat din punct de vedere juridic, atunci când au încheiat un act juridic civil (au

încheiat un contract de vânzare-cumpărare) şi tot prin voinţa lor pot să-l modifice, să-l transmită

sau să-l stingă.

Principala ramură a dreptului privat este dreptul civil. La începuturi, dreptul civil s-a

confundat cu dreptul privat. Dezvoltarea societăţii omeneşti, apariţia unor relaţii sociale specifice

unor domenii noi ale vieţii în colectivitate, a impus elaborarea de norme juridice particulare,

specifice. Astfel au apărut noi ramuri de drept privat: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul

muncii, dreptul internaţional privat etc.

Deşi cu particularităţi evidente, normele de drept ce alcătuiesc ramurile dreptului privat

sunt strâns legate de normele dreptului civil.

Expresia dreptul civil este drept comun pentru ramurile dreptului privat sintetizează

aceste legături şi se concretizează în următoarele:

a) dreptul civil a elaborat noţiunile fundamentale ale dreptului privat ce se regăsesc în

ramurile acestuia. De exemplu, noţiunea de subiect de drept, persoană fizică, persoană juridică,

act juridic, contract, obligaţii etc.

b) întotdeauna când o ramură a dreptului privat nu reglementează (în expresis verbis)

anumite relaţii sociale, de fiecare dată se apelează la prevederile normelor juridice de drept civil.

1. Concept de drept al afacerilor.

Studiul dreptului afacerilor începe cu o controversă determinologie. Un timp îndelungat

materia respectivă a fost denumită drept comercial. Ea s-a delimitat de dreptul civil pentru a

răspunde unor cerinţe ale practicii:

În raporturile dintre ei, comercianţii trebuie să acţioneze cu rapiditate; pentru

aceasta regulile care le sunt aplicabile, trebuie să fie simple. Dovada obligaţiilor asumate trebuie

să poată fi făcută cu uşurinţă, iar în caz de litigiu ei să se poată adresa unei jurisdicţii accesibile,

specializate şi competente.

Pentru consolidarea creditului, publicitatea este mai necesară în materie

comercială decât în materie civilă astfel ca tot cea ce interesează pe comercianţi referitor la

situaţia financiară şi chiar personală a celorlalţi comercianţi să poată fi uşor cunoscută.

Extinderea relaţiilor comerciale înafara hotarelor naţionale determină necesitatea

ca un număr cât mai mare de reguli să fie comune unui număr cât mai mare de state, pentru a

asigura mai bine securitatea tranzacţiilor (astfel s-a ajuns la reguli uniforme în materia cambiei,

cecului, a proprietăţii intelectuale şi industriale etc).

Denumirea drept comercial se defineşte ca:

Definiţie: Ansamblul de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor juridice

izvorâte din săvârşirea actelor juridice faptelor şi operaţiunilor considerate de lege fapte de

comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de

comerciant. În aşa mod putem spune că dreptul comercial reglementează relaţiile sociale

patrimoniale şi nepatrimoniale din domeniul activităţii de comerţ, inclusiv toate activităţile

economice aducătoare de profit.

Denumirea respectivă nu a fost satisfăcătoare pentru că materia privea nu numai

comerţul propriu zis, adică interpunerea în circulaţie a bunurilor şi valorilor ci tot odată şi

activităţile industriale (întreprinderile producătoare de bunuri şi cele prestatoare de servicii). De

aceia se apelează în prezent la noua denumire de drept al afacerilor. Controversa terminologică

este departe de fi încheiată. Sunt ori nu sunt sinonime cele 2 denumiri?

Dreptul comercial a apărut în epoca feudală, normele căruia erau utilizate numai de către

negustori şi comercianţi, şi reglementa în special relaţii de vânzare – cumpărare. DC

contemporan reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relaţii dintre persoanele care

săvârşesc operaţiuni economice aducătoare de profit, indiferent de domeniu. Ascet drept de

regulă se bazează pe o lege specială cum ar fi codul comercial.

Potrivit opiniei dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai întins decât dreptul

comercial cuprinzând şi aspecte de drept public (intervenţia statului în economie) de drept fiscal,

de drept al muncii şi chiar de drept civil (protecţia consumatorilor).

Denumirea de drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un

ansamblu de norme juridice acre reglementează afacerile. Prin afacere se înţelege îndeletnicirea,

acţiunea (întreprinderea) sau activitatea cu rezultat favorabil a unei persoane. Afacerile

(activitate de întreprinzător) sunt operaţiuni social – utile de extragere, creare sau dobândire de

bunuri pentru a fi comercializate, astfel încât suma de bani primită ca plată să acopere toate

cheltuielile suportate şi să asigure persoanei obţinerea uni profit. Afaceri sunt toate activităţile de

extragere, cultivare şi confecţionare a bunurilor materiale, de executare a lucrărilor de prestare a

serviciilor etc. În categoria de afaceri intră şi cumpărarea de bunuri materiale şi de servicii pentru

a fi revândute.

Nu sunt afaceri: activitatea desfăşurată în baza unui contract de muncă, activitatea

persoanelor fizice şi juridice ne comerciale, care dobândesc bunuri pentru necesităţile proprii,

alte activităţi care nu aduc profit autorului. În unele state nu se consideră activitate de

întreprinzător activităţile liberale (avocatura, medicina, etc.)

În aşa mod dreptului afacerilor, poate fi definit ac fiind:

Definiţie: Dreptul afacerilor reprezintă un ansamblu de norme juridice care

reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale care apar între persoane în

legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, precum şi raporturile care apar în cazul

intervenţiei statului în această activitate.

2. Obiectul dreptului afacerilor.

Pentru determinarea obiectului dreptului afacerilor sunt utilizate 2 sisteme:

Sistemul obiectiv - potrivit acestui sistem (Franţa), obiectul dreptului comercial îl

constituie normele juridice aplicabile comerţului, adică acele acte juridice, fapte şi operaţiuni

calificate de lege ca fiind fapte de comerţ indiferent de persoana care le săvârşeşte.

Sistemul subiectiv – (Germania) – obiectul dreptului comercial îl constituie

normele juridice sub a căror incidenţă cad comercianţii. În acest sistem normele de drept

comercial sun aplicabile persoanelor care ua un statut juridic special şi anume calitatea de

comerciant (întreprinzător).

În RM obiectul dreptului afacerilor se determină conform sistemului subiectiv. Bazându-

ne pe dispoziţiile legale, activitatea de întreprinzător poate fi desfăşurată numai de subiecte

înregistrate în modul stabilit de lege. Sunt subiecte ale activităţii de întreprinzător numai

persoanele fizice şi persoanele juridice care au calitatea de întreprinzător.

Se consideră că posedă o asemenea calitate şi respectiv pot desfăşura activitatea de

antreprenoriat persoanele fizice care

Au dobândit patenta de întreprinzător (Legea Nr. 93 din 1998 Cu privire la patenta de

întreprinzător.

S-au înregistrat în calitate de întreprinzător art.26 CC.

Art.162 C adm. Şi art.241 CP sancţionează activitatea de întreprinzător întreprinsă de

persoanele ne autorizate.

P.j. cu scop lucrativ este în drept să desfăşoare orice activitate ne interzisă de lege.

Definiţie: obiectul dreptului afacerilor constituie acele relaţii sociale care se stabilesc

între persoane fizice şi juridice care au calitatea de întreprinzători în legătură cu activitatea lor

economică.

3. Izvoarele dreptului afacerilor.

Normele juridice componente ale dreptului afacerilor sunt cuprinse în actele normative şi

în uzanţele comerciale. La fel în calitate de izvoare se utilizează doctrina juridică şi practica

judecătorească.

În aşa mod izvoarele dreptului afacerilor pot fi clasificate în modul următor:

1. Constituţia (adoptată 29 iulie 1994 în vigoare 27 august 1994). Ca lege

fundamentală a ţării constituţia reglementează principiile de organizare a activităţii economice.

Constituţia stabileşte că factorii de bază a economiei sunt: piaţa, libera iniţiativă şi concurenţa

loială.

2. Codul civil. Pentru activitatea de antreprenoriat se aplică şi dispoziţiile Codului

civil referitoare la ea.

3. Legile. Reglementarea juridică a activităţii economice se realizează prin legi.

Acestea sunt aprobate de Parlamente şi promulgate de preşedinte după care capătă forţă

obligatorie.

4. Hotărârile guvernului. Guvernul poate interveni în activitate economică prin

acte sub formă de ordonanţe şi hotărâri (ex: hot nr. 926 din 12.07.2002 Privind aprobarea

tarifelor la serviciile cu plată prestate de Camera înregistrării de stat a DTI.)

5. Actele normative ale Băncii naţionale a Moldovei. BN este o persoană juridică

publică autonomă subordonată parlamentului care supraveghează circulaţia monetară. BN poate

elabora şi adopta acte normative obligatorii pentru instituţiile financiare precum şi pentru toate

persoanele fizice şi juridice. (Ex: Regulamentul nr.2309/01 din 15.08.1996 Cu privire la

autorizarea băncilor).

6. Actele ministerelor , departamentelor şi a altor autorităţi publice centrale.

Aceste organe sunt în drept de a elabora şi a pune în aplicare anumite acte obligatorii pentru

participanţii la circuitul comercial. (ME şi Camera Licenţierii a elaborat şi a pus în aplicare

Ordinul nr.2836 G din 10.06.2003 al ME privind aprobarea condiţiilor de licenţiere a unor genuri

de activitate prin care sunt stabilite condiţiile de desfăşurare a genurilor de activitate şi actelor

care trebuie prezentate organului de licenţiere pentru eliberarea de licenţă la fiecare gen de

activitate).

7. Actele autorităţilor publice locale. APL sunt în drept să elaboreze şi să pună în

vigoare cate obligatorii pentru to-ţi participanţii din teritoriul respectiv ( Consiliul local adoptă

planul urbanistic şi planul de amenajare a teritoriului al unităţii adm. - terit. – act normativ cu

putere de lege în teritoriul respectiv).

8. Actele corporative. P.j. cu scop lucrativ adoptă acte care conţin norme de

comportament pentru membrii săi.

9. Uzanţele comerciale. Uzul (obiceiul sau cutuma) este o regulă de conduită

născută din practica socială folosită timp îndelungat şi respectată ca o normă juridică obligatorie.

În dreptul afacerilor al R Moldova uzanţele comerciale în principiu nu sunt izvoare de drept.

Uzanţele se aplică numai în cazul în care nu sunt acte juridice care ar reglementa anumite relaţii

(art.4 CC). Cel mai frecvent ele se aplică în relaţiile cu element de extranietate.

4. Principiile dreptului afacerilor.

Un loc important în reglementarea activităţii de întreprinzător îl ocupă principiile

dreptului - idei directoare cărora le sunt subordonate structura şi sistemul de drept. Doctrina

juridică evidenţiază un şir de principii ale dreptului afacerilor unele fiind caracteristice întregului

sistem de drept iar altele unei singure ramuri.

Principiul libertăţii activităţii de întreprinzător.

Principiul concurenţei loiale. Concurenţa este decretată ca un factor de bază al

economiei statului şi stabileşte că statul se obligă să asigure protecţia concurenţei loiale ceia ce

constă în adoptarea unor măsuri de protejare a întreprinzătorilor împotriva acţiunilor ilegale şi

dăunătoare ale concurenţilor (Legea nr.103/2000 privind protecţia concurenţei).

Principiul inviolabilităţii investiţiilor persoanelor fizice şi juridice. Acest principiu

rezultă din principiul inviolabilităţii proprietăţii private.

A. Obiectul de reglementare al dreptului afacerilor

Dreptul civil reglementează, aşa după cum s-a stabilit în definirea acestuia:

a) raporturi juridice patrimoniale

b) raporturi juridice nepatrimoniale

a) raporturile juridice patrimoniale sunt raporturi sociale reglementate de norma juridică

civilă care au un conţinut economic ce poate fi exprimat, evaluat în bani. (ex.raportul juridic ce

se naşte din contractul de închiriere, de vânzare-cumpărare etc.).

După cum am precizat în definiţia dreptului civil: “acele raporturi juridice patrimoniale”,

dreptul civil nu reglementează toate raporturile juridice patrimoniale, ci majoritatea acestora, în

care subiecţii se află într-o poziţie de egalitate a voinţelor juridice. Ramuri de drept, precum

dreptul comercial, dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul familiei reglementează şi

raporturi juridice patrimoniale.

Raporturile juridice patrimoniale cuprind:

- raporturile juridice reale, adică acele raporturi juridice ce privesc dreptul de proprietate

şi celelalte drepturi reale principale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie);

- raporturile juridice obligaţionale (de obligaţii), adică acele raporturi juridice civile în

care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să

execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face ceva, de regulă

sub sancţiunea constrângerii de stat.. Acestea izvorăsc din acte juridice (de ex. contracte) şi din

fapte juridice în sens restrâns (fapte juridice licite: gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi

îmbogăţirea fără just temei şi fapte juridice ilicite: delictul).

b) raporturi juridice nepatrimoniale (raporturi personale nepatrimoniale) sunt acele

raporturi juridice care nu au un conţinut economic şi deci nu se pot exprima în bani. În cadrul

acestora se manifestă individualitatea persoanei fizice.

Sfera raporturilor juridice nepatrimoniale cuprinde:

- raporturile juridice ce privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei. În

conţinutul lor întâlnim drepturi personale, extrapatrimoniale, cum ar fi dreptul la viaţă, la

sănătate, la integritate corporală, la libertate, la onoare, reputaţie etc;

- raporturile juridice care se referă la elemente de identificare ale persoanei fizice sau

juridice cum ar fi dreptul la nume, denumire, domiciliu, sediu etc;

- raporturile juridice privind creaţia intelectuală ce au în conţinut drepturi personale

nepatrimoniale privind creaţia intelectuală, ca, de exemplu, dreptul de autor, de inventator, de

marcă etc.

B. Metoda de reglementare a raporturilor juridice civile

Dreptul afacerilor fiind o ramură a dreptului privat reglementează raporturile

patrimoniale şi nepatrimoniale prin metoda egalităţii juridice a subiecţilor (părţilor). Este o

particularitate a dreptului privat, spre deosebire de dreptul public, unde părţile (subiecţii)

raportului juridic se află pe o poziţie de subordonare: statul, întotdeauna subiect în raportul

juridic de drept public îşi impune conduita, îşi subordonează celălalt subiect.

C. Caracterul normelor juridice civile

Normele juridice de drept al afacerilor au caracter preponderent dispozitiv in materia

relatiilor dintre comercianti, în sensul că părţile raportului juridic pot deroga prin acordul lor de

voinţă de la prevederile acestora.

Normele juridice dispozitive sunt:

a) permisive: sunt normele civile ce îngăduie părţilor raportului juridic civil să hotărască

ce conduită să adopte. De exemplu, art.1296 alin.1 şi 2 Cod civil: “vinderea se poate face sau pur

sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai multe lucruri alternative”; art.1028,

referitor la obligaţiile alternative, precizează: “debitorul se poate libera predând sau pe unul sau

pe altul din lucrurile permise”; art.1418 Cod civil: “Locatarul are dreptul de a subînchiria ori a

subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemenea facultate nu i-a fost interzisă”.

Locatarul, deşi în condiţiile de mai sus poate subînchiria, de comun acord cu locatorul îşi asumă

obligaţia să nu subînchirieze.

b) supletive, adică se aplică obligatoriu ori de câte ori părţile nu au înţeles să

reglementeze într-un alt mod raportul juridic stabilit.

Exemplu de normă juridică civilă supletivă: art.1534 Cod civil: “Mandatul este fără plată

când nu s-a stipulat contrariul”, art.1305 Cod civil: “spezele vânzării sunt în sarcina

cumpărătorului, în lipsă de stipulaţie contrarie”, art.1319 Cod civil “predarea trebuie să se facă la

locul unde se află lucrul vândut dacă părţile nu s-au învoit altfel.”

Normele juridice imperative prin care se impun conduite obligatorii (normele juridice

imperative onerative) sau prin care se interzic anumite acţiuni (norme juridice imperative

prohibitive) sunt mai puţin frecvente ca, de pildă, în ramurile dreptului public. Ele reglementează

acele raporturi civile în care se urmăreşte protecţia interesului public, în general ordinea publică.

Exemplu de normă juridică imperativă onerativă este prevederea din art.992 Cod civil privitoare

la plata nedatorată: “cel ce din eroare sau cu ştiinţă primeşte ceea ce nu-i este debit este obligat a-

l restitui aceluia de la care l-a primit”; prevederile art.998 Cod civil privind răspunderea civilă

delictuală pentru faptă proprie: “orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă

pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”, prevederile art.1313 Cod civil cu referire

la obligaţiile vânzătorului: “Vânzătorul are două obligaţii principale, a preda lucrul şi a răspunde

de dânsul”.

Exemple de norme juridice imperative prohibitive: art.4 Cod civil: “este oprit

judecătorului de a se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglementare

asupra cauzelor ce-i sunt supuse”; art.810 Cod civil, medicii şi farmaciştii: “care au tratat pe o

persoană în boala din care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce

dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acestei boli.”

D. Natura sancţiunilor de drept civil

Sancţiunile de drept al afacerilor au un caracter reparator, ele urmărind, înainte de toate,

repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării normei juridice. Când prin nesocotirea normei

juridice civile s-a produs un prejudiciu, prioritar este înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare

care s-au produs. Astfel, principalele sancţiuni civile sunt: repararea prejudiciului produs printr-o

faptă ilicită, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic nul sau anulabil,

inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului sau intereselor legitime ale altei

persoane etc.

Tema II. RAPORTUL JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR

1. Definiţia raportului juridic de drept al afacerilor

Raportul juridic în general este relaţia socială reglementată de norma juridică. Datorită

acestei reglementări, relaţia socială primeşte caracter juridic şi dobândeşte forma de raport

juridic.

Raporturile juridice sunt reglementate de diverse norme juridice: constituţionale, penale,

de drept administrativ, de dreptul familiei etc.

Raporturile juridice reglementate de norme juridice civile sunt raporturi juridice civile.

Într-o altă formulare, în esenţă aceeaşi “raportul juridic civil este relaţia socială

reglementată de norma de drept civil.”

În unanimitate, autorii de drept civil precizează că relaţiile sociale reglementate de

dreptul civil sunt:

- relaţiile sociale patrimoniale (de proprietate, de obligaţii, de succesiune etc.)

- relaţii sociale nepatrimoniale (persoanele extrapatrimoniale) în care se manifestă

individualitatea persoanei.

Definiţia raportului juridic civil subliniază:

- raportul juridic civil este acea relaţie socială care are natură patrimonială sau

nepatrimonială

- relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială este reglementată de norma juridică

civilă.

Caracterele juridice ale raportului juridic civil

a) este un raport social, fiind o relaţie socială reglementată de norma juridică civilă, el se

stabileşte întotdeauna între oameni, priviţi individual, în calitate de persoane fizice sau priviţi în

colectivitatea ce o alcătuiesc, în calitate de persoane juridice.

În doctrina franceză şi apoi şi la noi s-a susţinut teza, potrivit căreia, în cazul dreptului de

proprietate raportul juridic civil se stabileşte între proprietar şi lucrul său, la care se referă dreptul

său. Ar însemna că raportul juridic civil s-ar încheia între o persoană – proprietarul, şi lucrul

asupra căruia exercită acest drept.

Faptul că este “o absurditate această teză” rezultă din următoarele:

- norma de drept reglementează relaţiile între oameni, conduita oamenilor, chiar dacă

conduita este în legătură cu anumite lucruri şi nicidecum conduita lucrurilor.

“A admite astfel, înseamnă a admite că legea poate reglementa conduita lucrurilor, că

deci, este posibil să se poată institui o obligaţie în sarcina lucrurilor, ceea ce este o absurditate”,

spune N. Titulescu.

- raportul juridic se formează printr-un acord de voinţă al părţilor, de cele mai multe ori.

În ipoteza că raportul juridic se stabileşte între om şi lucru, înseamnă că lucrul ar fi

subiect al raportului juridic civil, concluzie inadmisibilă (lucrul nu poate avea voinţă proprie).

Raportul de proprietate este un raport juridic civil ce se stabileşte între titularul dreptului

de proprietate şi toţi ceilalţi, cărora le revine obligaţia negativă de a nu face nimic de natură a

stânjeni pe proprietar să exercite acest drept.

Formularea frecvent folosită “regimul juridic al bunurilor” se referă la regulile juridice

privitoare la conduita oamenilor cu privire la lucruri.

b) caracterul dublu voluţional

Raportul juridic civil are caracter voluţional pentru că este reglementat de lege. Ori legea

reprezintă o voinţă, cea a legiuitorului, care în procesul de legiferare dă expresie voinţei

oamenilor unui stat, reprezentaţi în acest proces ca urmare a alegerilor.

Raportul juridic civil care izvorăşte din actele juridice civile, la fel ca orice alt raport

juridic, are caracter voluţional, deoarece se naşte numai prin manifestarea de voinţă a părţilor sau

cel puţin a uneia dintre ele. Astfel, în aceste raporturi juridice se întâlnesc voinţa legiuitorului

exprimată în norma juridică care fixează modul cum se naşte, modifică, transmite sau stinge un

raport juridic concret şi voinţa părţilor contractante care înţeleg să se lege din punct de vedere

juridic.

În doctrină se vorbeşte de “caracterul dublu voluţional” (ori “dublu caracter voluţional”)

al raportului juridic civil.

c) poziţia de egalitate a părţilor

În ramurile dreptului privat, îndeosebi în dreptul civil, subiecţii raportului juridic au o

poziţie egală, în sensul că voinţele juridice ale lor sunt egale. Nici una din părţi nu poate să

impună voinţa sa celeilalte voinţe, numai de comun acord ele pot dacă doresc să încheie, să

modifice sau să stingă un raport juridic civil. Egalitatea voinţelor juridice sau poziţia juridică de

egalitate are un conţinut diferit de egalitatea în faţa legii, noţiune des folosită în ramurile

dreptului public, unde se stabilesc raporturi juridice în care părţile se află într-o poziţie de

subordonare, statul parte a raportului împunându-şi întotdeauna conduita celeilalte părţi.

Egalitatea juridică a voinţelor părţilor raportului juridic civil exclude subordonarea între

părţile raportului juridic. Ideea este adevărată şi în cazul raporturilor juridice civile stabilite în

contractele de adeziune. Deşi una din părţi îşi impune voinţa, stabilind conţinutul raportului

juridic (existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce revin celeilalte părţi), de exemplu

contractele de utilităţi publice – de furnizare apă, gaz, electricitate, telefon, cablu TV etc. cealaltă

parte este liberă să încheie sau nu asemenea contracte.

Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil cuprinde următoarele elemente:

a) subiecţii sau părţile raportului juridic civil, adică persoanele fizice şi juridice între care

se stabileşte raportul juridic civil

b) conţinutul, alcătuit din drepturile subiective şi obligaţiile părţilor. De exemplu, de

comun acord părţile într-un contract de vânzare-cumpărare stabilesc ce drepturi şi obligaţii au

fiecare: astfel, predarea lucrului poate fi convenită la o altă dată decât cea a plăţii preţului,

predarea preţului se stabileşte să se facă într-un număr de rate sau la o a treia persoană,

cheltuielile de transport ale bunului cumpărat să fie suportate de către una din părţi etc.

Astfel, cumpărătorul poate avea următoarele

drepturi:

- să primească bunul după ce a predat preţul sau numărul de rate convenit

- să ceară restituirea cheltuielilor de transport avansate, de la vânzător, dacă aşa s-a

stabilit

sau obligaţii:

- să plătească cheltuielile de transport ocazionate cu transportul bunului cumpărat dacă

aşa s-a stabilit etc.

Realizarea în practică a conţinutului raportului juridic, deci a drepturilor şi obligaţiilor

părţilor se face prin obiectul raportului juridic.

c) obiectul, prin care înţelegem acţiunea sau inacţiunea (prestaţia) pe care o parte a

raportului juridic (subiectul pasiv) are obligaţia să o săvârşească, deoarece cealaltă parte

(subiectul activ) este îndreptăţită să o pretindă. De exemplu, face parte din obiectul raportului

juridic obligaţia predării bunului după plata a 3 rate din cele 5 (acţiunea de a da bunul) de către

vânzător, deoarece cumpărătorul are dreptul să ceară predarea lucrului pentru că ambii au

convenit asupra acestui fapt.

2. Subiecţii raportului juridic de drept al afacerilor

Noţiunea de subiect al raportului juridic civil înseamnă atributul, calitatea, posibilitatea

de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil.

Subiecţii raportului juridic sunt:

- persoanele fizice, denumite şi subiecte individuale de drept civil

- persoanele juridice, care sunt subiecte colective de drept civil.

Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii civile.

Persoana juridică este colectivitatea care îndeplinind condiţiile legii (are o structură

organizatorică internă, un patrimoniu propriu, distinct de cel al oamenilor care o compun şi un

scop bine determinat) este titulară de drepturi şi obligaţii civile.

În această parte a cursului vom explica doar câteva noţiuni fundamentale privind subiecţii

de drept civil, deoarece partea a doua a cursului, intitulată “Subiecte de drept civil” detaliază

materia.

Subiectul activ este persoana care prin încheierea raportului juridic civil dobândeşte

drepturi (de exemplu chiriaşul – locatarul - stabilind un raport juridic cu locatorul - proprietarul

lucrului închiriat parte a contractului de închiriere - dobândeşte dreptul să ceară spre folosinţă

bunul închiriat sau exercită drepturi civile (de exemplu, moştenitorul exercită dreptul de a cere

chiria, când a moştenit un imobil închiriat şi acest drept este stipulat în contractul de închiriere.)

Subiectul pasiv, este persoana căreia îi revin obligaţii civile. De exemplu, locatorul are

obligaţia civilă să pună la dispoziţie locatarului să predea lucrul în folosinţă temporară.

În raporturile juridice de obligaţii (care vor fi studiate în anul II la cursul “Teoria generală

a obligaţiilor”) subiectul activ se numeşte creditor şi subiectul pasiv se numeşte debitor.

De regulă, părţile raportului juridic civil (subiecte) au în acelaşi timp ambele calităţi:

calitatea de subiect (parte) activ şi calitatea de subiect (parte) pasiv, pentru că, în mod obişnuit,

dreptului unei părţi din raportul juridic civil îi corespunde obligaţia celeilalte părţi. Astfel, în

contractul de închiriere ce dă naştere unui raport juridic civil, o parte – locatorul care are dreptul

să pretindă chiria convenită, la termenele stipulate, de la locatar, căruia îi revine obligaţia de a

plăti chiria. Asemenea, o parte – locatarul are dreptul să ceară să i se predea lucrul spre folosinţă

temporară, de la locator, acesta fiind obligat să-l predea.

DETERMINAREA SUBIECŢILOR

În mod obişnuit subiecţii raportului civil se determină, se individualizează în momentul

încheierii actului juridic civil sau a săvârşirii faptului juridic, moment în care se naşte raportul

juridic civil.

De exemplu cunoaştem cine este locatorul şi cine este locatarul, deci cine are calitatea de

subiect al raportului juridic, de la data încheierii contractului de locaţiune. Tot astfel, de regulă se

cunoaşte cine este obligat să repare prejudiciul, cine este subiectul pasiv – debitorul (autorul

faptei ilicite) şi cine este în drept să ceară şi să primească repararea prejudiciului, subiectul activ

– creditorul (victima) chiar la data producerii prejudiciului.

În cazul raporturilor juridice civile ce au în conţinutul lor drepturi absolute, ca de

exemplu dreptul de proprietate, alte drepturi reale, drepturi nepatrimoniale, determinarea

subiectului pasiv se face ulterior încheierii raportului juridic civil. În momentul încheierii

acestuia (de exemplu cumpărătorul cumpără o bicicletă) se determină subiectul activ

(cumpărătorul în exemplul dat) subiectul pasiv (titularul de obligaţii) fiind toţi ceilalţi, cărora le

revine obligaţia generală negativă care constă în a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea

dreptului de proprietate (de a nu aduce atingere drepturilor subiectului activ). Subiectul pasiv

este oricine, toată lumea, el nu este individualizat el este universal.

Numai în cazul încălcării obligaţiei generale negative, de exemplu proprietarului i s-a luat

fără drept lucrul, a fost tulburat în exerciţiul dreptului de proprietate sau i s-a produs un

prejudiciu, se individualizează subiectul pasiv, dar, atenţie, acest lucru se întâmplă în cadrul unui

nou raport juridic civil, raportul de obligaţii stabilit între cel ce a încălcat obligaţia generală

negativă şi subiectul activ (proprietarul) din cadrul primului raport juridic.

Într-o opinie, “acest nou raport juridic nu se substituie celui iniţial, nici nu-l înlătură (n.a.

- acesta rămâne în fiinţă în continuare cu un subiect activ şi cu subiecte pasive nedeterminate), ci

se adaugă acestuia, având o existenţă de sine stătătoare şi având un conţinut diferit.”

Un punct de vedere diferit avansează ideea conform căreia în momentul nesocotirii

dreptului de proprietate se naşte un raport diferit de raportul juridic real cu un conţinut distinct în

care apare dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate,

precum şi obligaţia corelativă a celui ce a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia

anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat. Prof.dr. Teofil Pop aduce în sprijinul

opiniei un argument solid: izvorul celui de al 2-lea raport juridic civil este diferit de izvorul

primului raport juridic civil real, şi anume de regulă, o faptă cauzatoare de prejudicii.

Într-o opinie tranşantă în determinarea subiecţilor se are în vedere cele se disting două

categorii de raporturi juridice civile; unele au în conţinut drepturi absolute şi aici subiectul activ

este titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv este nedeterminat fiind format din toate

celelalte persoane, celelalte au în conţinut drepturi relative subiecţii de drept fiind individualizaţi

în momentul încheierii raportului juridic civil.

PLURALITATEA SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC DE DREPT AL AFACERILOR

De regulă raportul juridic civil se stabileşte între o persoană ca subiect activ şi o altă

persoană ca subiect pasiv. Acesta este raportul juridic civil simplu.

Uneori, raportul juridic civil se stabileşte între mai mulţi subiecţi de drept, unii fiind

subiecţi activi, alţi subiecţi pasivi. Este raportul juridic civil complex.

În ipoteza raporturilor juridice civile cu mai mulţi subiecţi, fie activi, fie pasivi, regula

este aceea a divizibilităţii, drepturile şi obligaţiile între subiecţii activi şi pasivi.

Raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecţi, pot fi:

a) raportul juridic de obligaţii, unde funcţionează regula ca obligaţia este conjunctă

(divizibilă).

Distingem două cazuri: pluralitate activă – sunt mai mulţi subiecţi activi, de exemplu 3

fraţi au moştenit un autoturism, care a fost deteriorat, valoarea pagubei fiind de 100 milioane lei,

oricare din fraţi poate pretinde de la debitor – cel ce a deteriorat autoturismul -, numai partea ce i

se cuvine lui însuşi, pluralitatea pasivă – sunt mai mulţi subiecţi pasivi, fiecare codebitor este

ţinut numai pentru partea sa din datoria comună (de exemplu într-un contract de închiriere

locatorul stabileşte chiria pentru folosinţa autoturismului de către doi prieteni în sumă de 1

milion lei pe zi timp de 3 zile. Fiecare codebitor (oricare din prieteni) este ţinut numai pentru

partea sa din datoria comună.

Regula divizibilităţii comportă două excepţii, împrejurări când drepturile şi obligaţiile nu

se divid:

1) obiectul exterior raportului juridic civil (de exemplu autoturismul într-un contract de

vânzare-cumpărare) este prin natura lui indivizibil. Deci, doi fraţi au moştenit, au cumpărat, au

primit în donaţie etc. un autoturism pe care îl vând. Obligaţia de a preda autoturismul nu poate fi

divizată, deoarece autoturismul prin natura lui este indivizibil. Oricare din vânzători poate fi

obligat de cumpărător să predea autoturismul. Tot astfel, dacă sunt doi cumpărători, autoturismul

se va preda oricăruia dintre ei.

Indivizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor în cazul raportului juridic civil cu mai mulţi

subiecţi activi şi pasivi poate fi stabilită şi prin convenţia părţilor: ele convin ca prestaţia să fie

executată integral, nedivizat.

În exemplul dat în care doi prieteni încheie un contract de închiriere a unui autoturism în

sumă de 1 milion pe zi timp de 3 zile, locatorul poate conveni cu cei doi chiriaşi indivizibilitatea

chiriei (a sumei de 3 milioane). Procedând aşa, locatorul se asigură de returnarea chiriei de la

oricare chiriaş.

2) solidaritatea, este împrejurarea în care legea sau voinţa părţilor stabileşte că obligaţiile

sau drepturile să fie executate sau exercitate în întregime, nedivizat, de oricare dintre codebitori

sau dintre creditorii solidari.

Distingem:

- solidaritatea pasivă, obligaţiile se execută în întregime de oricare codebitor, cel ce a

executat obligaţia având drept de regres împotriva celorlalţi debitori, prin plata făcută el îi

eliberează pe aceştia de datoria lor faţă de creditor, raportul juridic de obligaţii între creditor –

codebitori încetează..

De exemplu dacă trei conducători auto împreună distrug indicatoarele rutiere de

“Staţionare interzisă” de pe drumul public, autorii faptei ilicite răspund solidar faţă de persoana

prejudiciată (S.C. Citadin SRL). Victima are posibilitatea să ceară instanţei de judecată valoarea

totală a prejudiciului suferit de la oricare codebitor (oricare conducător auto). Codebitorul obligat

la plata integrală a prejudiciului face plata şi astfel raportul juridic de obligaţii stabilit între

victimă şi codebitori încetează. Debitorul care a despăgubit integral victima are acţiune în regres

împotriva celorlalţi debitori, pentru ca fiecare să suporte repararea prejudiciului.

Solidaritatea pasivă se naşte din lege sau dintr-un act juridic (convenţia părţilor).

- solidaritatea activă, când oricare dintre creditori exercită dreptul de a cere de la debitor

întreaga datorie, nu numai partea ce i se cuvine. Debitorul, prin plata făcută, se eliberează faţă de

toţi ceilalţi creditori solidari. Creditorul care a primit toată creanţa este obligat să o împartă cu

ceilalţi creditori.

De exemplu 3 fraţi au în proprietate comună un apartament primit donaţie şi-l închiriază.

Ei sunt creditorii chiriei. În contract, ei pot stipula dreptul oricăruia din ei de a primi chiria.

Solidaritatea activă se naşte numai dintr-un act juridic.

b) raportul juridic real

În raporturile juridice reale care au în conţinutul lor dreptul de proprietate pot exista mai

mulţi subiecţi activi, titulari ai dreptului de proprietate comună asupra unui bun sau mase de

bunuri.

Proprietatea comună poate fi:

- coproprietate: fiecare coproprietar are o parte ideală (de exemplu doi fraţi sunt

proprietari în comun ai unui imobil, unul asupra a 2/3 şi celălalt asupra 1/3 dintr-un imobil), dar

nu concretă din bunul sau câteva bunuri determinate.

- indiviziunea: mai multe persoane deţin în comun o masă de bunuri, având calitatea

coindivizar. Fiecare cunoaşte cota ideală de drept, dar nu deţine în exclusivitate nici un bun. De

exemplu în cazul moştenitorilor ce dobândesc masa succesorală.

Atenţie, spre deosebire de coproprietate, coindivizarii sunt proprietarii unei mulţimi de

bunuri nu ai unuia sau ai câtorva bunuri determinate.

- devălmăşia: este titlul juridic sub care soţii deţin bunurile comune, dobândite în timpul

căsătoriei. Partea fiecărui soţ este determinată de lege prin folosirea criteriului “gradul de

contribuţie” la dobândirea bunurilor comune.

c) raportul juridic nepatrimonial care se naşte numai din creaţia intelectuală (operă

ştiinţifică, invenţie). În acest caz există pluralitate activă denumită “coautorat”, opera comună

fiind creată de mai multe persoane, cu o contribuţie stabilită a fiecăreia.

Schimbarea subiecţilor raportului juridic de drept al afacerilor

Raporturile juridice civile încheiate se modifică în timp adaptându-se unor împrejurări

noi. Se pot schimba şi subiecţii de drept care l-au încheiat. Astfel, într-un contract de închiriere,

chiriaşul, nepotul având probleme financiare este în imposibilitatea plăţii chiriei. Contractul

încetează prin acordul de voinţă al locatorului şi locatarului, dar creanţa trebuie executată.

Intervine unchiul şi face el plata. Astfel, se schimbă subiectul activ al raportului juridic civil,

locul locatarului fiind luat de unchi prin instituţia numită subrogaţia în dreptul creditorului plătit.

Schimbarea subiecţilor raportului juridic diferă în funcţie de natura raportului juridic.

a) schimbarea subiecţilor raportului juridic când aceştia sunt persoane juridice: se face în

condiţiile actului normativ prin care s-au constituit, în cazul celor de drept public sau a voinţei

liber exprimate de persoana juridică de drept privat.

b) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi

nepatrimoniale:

Drepturile personale, nepatrimoniale fiind strâns legate de persoana titularului, intim

legate de viaţă de familie (de exemplu, dreptul la reputaţie, la nume, la denumire, la onoare,

dreptul de autor şi inventator, la viaţă, la integritate fizică şi sănătate, dreptul la respectarea vieţii

private etc.) având caracter inalienabil nu pot fi transmise altei persoane.

Schimbarea subiecţilor nu se poate face în acest caz.

c) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil de obligaţii

Legea reglementează schimbarea subiectului activ în raporturile de obligaţii prin

următoarele procedee: cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului plătit şi novaţia

prin schimbarea de creditor. Modul de schimbare a subiecţilor în aceste raporturi se va studia în

anul II la disciplina “Teoria generală a obligaţiilor”.

cesiunea de creanţă: este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de

creanţă cu titlul oneros sau gratuit unei alte persoane. Creditorul care transmite creanţa se

numeşte cedent, dobânditorul creanţei se numeşte cesionar, debitorul care rămâne să execute

creanţa transmisă se numeşte debitor cedat. Astfel, în raportul juridic de obligaţii se schimbă

subiectul activ: cesionarul ia locul cedentului. De exemplu, într-un contract de împrumut, de

consumaţie (mutuum), creditorul (împrumutătorul) îl împrumută pe debitor cu suma de 15

milioane $, cu termen scadent în 6 ani. Împrumutătorul înainte de împlinirea termenului

suspensiv – 6 ani – (la scadenţă) când va putea exercita dreptul de a cere restituirea sumei

împrumutate, are nevoie de bani. Atunci cedentul (împrumutătorul) încheie un contract de

cesiune de creanţă cu o persoană dispusă să cumpere creanţa (cesionar). Astfel, se schimbă

subiectul activ în raportul juridic de obligaţii: subiectul activ iniţial, cedentul este înlocuit cu

dobânditorul creanţei-cesionar. Ambele părţi ale contractului de cesiune sunt în avantaj: cedentul

dobândeşte banii de care are nevoie, chiar dacă nu întreaga sumă, cesionarul şi-a investit banii

urmând să dobândească şi un câştig: diferenţa dintre preţul de cumpărare a creanţei, de regulă

mai mic decât valoarea nominală a creanţei sau când acestea coincid dobânda legală.

subrogaţia în drepturile creditorului plătit constă în înlocuirea debitorului din raportul

juridic de obligaţii cu o altă persoană care, plătind datoria, devine creditor al debitorului,

dobândind toate drepturile creditorului. Sunt frecvente situaţiile când o altă persoană plăteşte

datoria debitorului. De exemplu tata plăteşte datoria fiului său care a încheiat un contract de

vânzare-cumpărare a unei combine muzicale şi nu reuşeşte să plătească decât o parte din preţ.

Cel ce plăteşte în locul debitorului, îl înlocuieşte pe acesta în raportul juridic de obligaţii. Astfel,

s-a stins raportul de obligaţii între creditorul iniţial (în exemplu vânzătorul combinei muzicale) şi

debitor (în exemplu, fiul care a cumpărat combina muzicală) acesta rămânând pe mai departe

obligat faţă de noul creditor (în exemplu, tatăl).

novaţia prin schimbare de creditor, este un contract prin care se schimbă vechiul

creditor cu un nou creditor, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi liberat faţă de

vechiul creditor. Novaţia, deşi sub acest aspect este identică cu cesiunea de creanţă şi subrogaţia

în drepturile creditorului plătit, se particularizează prin aceea că simultan cu schimbarea

subiectului activ are loc stingerea vechii obligaţii şi transformarea acesteia într-o nouă creanţă al

cărei titular este noul creditor. De exemplu, cumpărătorul unui autoturism a convenit cu

vânzătorul să plătească preţul la un termen şi constată că este în imposibilitate să o facă.

Cei doi pot încheia un contract în care să stabilească schimbarea obiectului contractului

de vânzare-cumpărare (de exemplu, în locul preţului debitorul să predea un bun determinat unei

alte persoane, care devine astfel noul creditor. Acest lucru se poate realiza pentru că între

vânzător şi noul creditor de exemplu există o obligaţie de plată).

d) schimbarea subiecţilor raportului juridic civil ce are în conţinut drepturi reale

În acest caz, se pot schimba numai subiecţii activi, prin transmiterea bunului asupra

căruia se exercită dreptul de proprietate: prin contracte, succesiune, legate testamentare,

tradiţiune etc.

Subiectul pasiv nu se poate schimba, el fiind “toţi ceilalţi”, nedeterminat, universal.

CAPACITATEA CIVILĂ A SUBIECŢILOR RAPORTULUI JURIDIC DE DREPT AL

AFACERILOR

Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice şi constă în aptitudinea, calitatea,

posibilitatea persoanei fizice sau juridice de a fi subiect de drept. Persoana poate încheia

raporturi juridice civile numai dacă are capacitate civilă.

Potrivit prevederilor CCRM “Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”.

Persoana fizică are capacitate de folosinţă şi, în afară de cazurile prevăzute de lege,

capacitate de exerciţiu .

Capacitatea de folosinţă

Capacitatea de folosinţă este definită de Constitutie “Capacitatea de folosinţă este

capacitatea de a avea drepturi şi obligatorii.”

În doctrină, se nuanţează formularea legală: “aptitudinea generală şi abstractă a omului de

a avea drepturi şi obligaţii”.

Am subliniat “de a avea drepturi” pentru a nu se confunda cu noţiunea de capacitate de

exerciţiu în definiţia căreia apare sintagma “de a-şi exercita drepturile”.

Într-o altă formulare, capacitatea de folosinţă este aptitudinea de a fi subiect de drept

civil.

Capacitatea de folosinţă este generală în sensul că ea cuprinde toate drepturile subiective

şi obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv. Astfel, orice persoană fizică are dreptul să

vândă, să cumpere, să închirieze, să doneze, să împrumute, să succeadă etc.

Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi condiţiile

prevăzute de lege. De exemplu, dreptul de a dona este interzis persoanei fizice în anumite

condiţii: “art.806 Cod civil “minorul mai mic de 16 ani nu poate dispune nici într-un fel”.

Nimeni nu poate renunţa, nici în tot, nici în parte, la capacitatea de folosinţă. Uneori

persoana fizică poate renunţa la un drept civil subiectiv, sau la mai multe, dar la aptitudinea

generală de a avea drepturi şi obligaţii, la capacitatea de folosinţă nu poate renunţa.

Capacitatea de folosinţă a omului începe de la naştere şi încetează cu moartea acestuia

(uneori la declararea judecătorească a morţii).

Drepturile copilului sunt recunoscute din perioada de concepţie, însă numai dacă se naşte

viu.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice începe la data înregistrării persoanei juridice

sau la data actului de dispoziţie care le înfiinţează (de exemplu la persoanele juridice de drept

public), data recunoaşterii actului de înfiinţare, data autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii

vreunei cerinţe a legi, după caz.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice ia sfârşit la data încetării existenţei persoanei

juridice, prin reorganizare sau dizolvare.

Capacitatea de exerciţiu

PERSOANE FIZICE

“Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

Actele juridice nu pot fi încheiate de orice persoană. Persoana care încheie acte juridice

trebuie să-şi dea seama de efectele juridice pe care le produce actul încheiat, trebuie să aibă

voinţă conştientă.

În doctrină se acceptă în unanimitate următoarea definiţie a capacităţii de exerciţiu:

aptitudinea persoanei fizice de a dobândi drepturi (unii autori: de a exercita) şi de a-şi asuma

obligaţii (unii autori: de a-şi îndeplini obligaţiile civile) prin încheierea de acte juridice proprii.

Nimeni nu poate fi lipsit în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile

şi în condiţiile prevăzute de legi.

Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta (n.a. -

singur) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, în unele cazuri (acte juridice de

dispoziţie) şi cu încuviinţarea autorităţii tutelare.

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana

devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.

Prin excepţie, femeia minoră care se căsătoreşte (femeia potrivit Codului familiei se

poate căsători fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în

mod excepţional chiar la împlinirea vârstei de 15 ani, cu aprobarea Primăriei) dobândeşte prin

căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.

În condiţiile legii şi persoanele majore pot fi lipsite de capacitate de exerciţiu: este cazul

interzişilor judecătoreşti, persoanele diagnosticate că suferă de alienaţie sau debilitate mintală,

care sunt puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Situaţia lor juridică este

identică cu cea a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

PERSOANELE JURIDICE

Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei juridice este aceeaşi ca la persoana fizică.

Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale.

Organele persoanei juridice (stabilite sau alese potrivit actului normativ de înfiinţare a persoanei

juridice) sunt purtătoarele voinţei persoanei juridice.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost

conferite sunt actele persoanei juridice înseşi.

Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au

fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei.

Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana

juridică, cât şi faţă de cel de-al treilea.

Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin

asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare sau

statut.

Începutul capacităţii de exerciţiu este data înfiinţării, înregistrării persoanei juridice. În

doctrină se apreciază că începutul capacităţii de exerciţiu este momentul desemnării organelor

sale.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice coincide cu cel al capacităţii sale de

folosinţă: data încetării persoanei juridice.

3. Conţinutul raportului juridic de drept al afacerilor

Definiţie: Conţinutul raportului juridic este definit ca fiind totalitatea drepturilor civile

subiective şi a obligaţiilor corelative ale părţilor.

Latura activă a conţinutului raportului juridic civil este formată din drepturile civile

subiective şi latura pasivă din obligaţiile civile.

Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă sunt într-o legătură de interdependenţă. Astfel,

într-un raport juridic de obligaţii – de exemplu contractul de împrumut, împrumutătorul este

titularul dreptului de creanţă, al dreptului de a cere împrumutatului suma împrumutată. Acestui

drept îi corespunde obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui bunul împrumutat.

Pentru subiectul activ, conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturi, respectiv,

pentru subiectul pasiv conţinutul este alcătuit din obligaţii.

În raportul juridic real, în al cărui conţinut întâlnim dreptul de proprietate, titularul

dreptului, proprietarul are dreptul subiectiv de a poseda, folosi şi dispune de bunul său, în

limitele legii, aşa cum doreşte. Dreptului îi corespunde obligaţia corelativă negativă pentru “toţi

ceilalţi” de a nu face nimic de natură a duce atingere dreptului de proprietate.

În raporturile juridice de obligaţii, conţinutul raportului juridic, de regulă este alcătuit din

drepturile şi obligaţiile subiecţiilor (părţilor).

1. Dreptul subiectiv civil – latura activă a conţinutului raportului juridic civil

a) Definiţia dreptului subiectiv civil

Codul civil nu defineşte dreptul subiectiv civil. În doctrină definiţiile diferă:

Astfel, dreptul subiectiv este puterea sau prerogativa recunoscută de dreptul obiectiv

persoanelor fizice sau juridice (denumite şi titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte

active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să nu facă

ceva (să săvârşească sau să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni), folosind, la nevoie, aparatul

de constrângere al statului”.

Definiţia omite să precizeze posibilitatea titularului dreptului subiectiv de a avea el însuşi

o anumită conduită, recunoscută şi protejată de lege. În definiţiile următoare omisiunea este

prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare

o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite, adecvate dreptului său, sub

sancţiunea recunoscută de lege”

Dreptul subiectiv este “posibilitatea juridică a titularului unui drept de a desfăşura, în

limitele legii o anumită conduită, în virtutea căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o

comportare corespunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate, prin forţa de constrângere a

statului”.

Într-o altă definiţie: “prerogativa pe care o acordă unei persoane dreptul obiectiv,

prerogativă garantată prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde

o anumită conduită subiectului.” Dreptul subiectiv este definit: “posibilitatea juridică a titularului

dreptului, dintr-un raport juridic civil, de a desfăşura o anumită conduită garantată de lege prin

putinţa de a pretinde persoanei obligate, o anumită comportare corespunzătoare care poate fi

impusă, în caz de nevoie, prin mijlocirea forţei coercitive a statului”.

Un autor defineşte dreptul subiectiv astfel: “posibilitatea juridică a titularului (subiect

activ) de a desfăşura o anumită conduită, garantată de lege prin putinţa de a pretinde subiectului

pasiv o anumită comportare corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa de

constrângere a statului”.

Dreptul subiectiv este: „acel interes individual pe care voinţa colectivă îl poate impune ca

fiind în conformitate cu interesul social – exprimat în norme de drept – şi în virtutea căruia

subiectul activ poate pretinde subiectului pasiv să săvârşească ori să se abţină de la săvârşirea

unei acţiuni”.

Într-o formulare identică prof.univ.dr. Gheorghe Beleiu şi prof.univ.dr. I. Dogaru

definesc dreptul subiectiv ca fiind: “posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ –

persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi a

moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori

să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de

nevoie.”

Apreciem că în definirea dreptului subiectiv civil trebuie să se regăsească următoarele

elemente:

- este o posibilitate (facultate, putere, prerogativă) recunoscută de lege subiectului activ

(titularului)

- titularul are o anumită conduită, în limitele stabilite de lege

- titularul poate pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, în limitele legii. Conduita

subiectului pasiv constă în a da, a face, sau a nu face ceva.

- la nevoie titularul dreptului subiectiv poate apela la forţa de constrângere a statului

pentru protejarea dreptului său.

Preferăm următoarea formulare a definiţiei dreptului subiectiv:

Dreptul subiectiv civil posibilitatea juridică a titularului de a avea o anumită conduită

recunoscută de lege şi de a pretinde o conduită corespunzătoare dreptului său, la nevoie prin

apelarea la forţa de constrângere a statului.

b) Clasificarea drepturilor civile subiective:

Clasificarea drepturilor civile subiective din drepturi absolute şi drepturi relative este

unanim acceptată în doctrina de drept civil.

Criteriul de clasificare a dat naştere unor controverse.

Unii autori stabilesc drept criteriu obiectiv al clasificării, gradul de opozabilitate.

Definiţia dreptului absolut formulată de dl. prof. univ. dr. Mircea Mureşan pune accentul

pe sfera persoanelor obligate să-l respecte, pe opozabilitatea dreptului absolut: „drepturile

absolute sunt acelea cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor persoanelor de a se abţine

de a le încălca”.

Într-o altă definiţie, alţi autori adoptă criteriul modului de exercitare al dreptului şi

definesc dreptul absolut ca fiind: „dreptul al cărui titular poate avea o anumită conduită, fără a

face apel la altcineva pentru a-l realiza, sau, într-o altă formulare: „dreptul în temeiul căruia

titularul său – subiectul activ determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte subiecte

revenindu-le obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic de natură a-i aduce atingere.

Apreciem că cele două criterii obiective amintite, gradul de opozabilitate şi modul de exercitare

al dreptului absolut nu se exclud, ci se compensează reciproc. Astfel, dacă toate persoanele au

obligaţia generală de a se abţine de a-l încălca, înseamnă că nu mai există nici o persoană la care

să se facă apel pentru a fi realizat. De aceea, criteriul de delimitare a drepturilor absolute poate fi

modul de exercitare a dreptului absolut – titularul îl exercită fără aportul altcuiva – precum şi

gradul de opozabilitate – „toţi ceilalţi” cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu-i

aduce nici o atingere.

Caracterele juridice ale drepturilor absolute:

- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinutul său un drept absolut sunt:

subiectul activ, titularul dreptului absolut şi subiectul pasiv, universal, “toţi ceilalţi”,

nedeterminat;

- subiectul pasiv are obligaţia generală, negativă de a nu aduce atingere dreptului absolut;

- sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Sunt drepturi absolute:

- drepturile personale nepatrimoniale, care pot fi: drepturi strâns legate de persoana

umană (exemplu, dreptul la viaţă, la integritate fizică, la sănătate fizică şi psihică, la libertate, la

respectarea vieţii private, la inviolabilitatea persoanei şi a domiciliului, nume, onoare, reputaţie,

demnitate etc.), drepturi intim legate de viaţa de familie (de exemplu dreptul de a se căsători,

dreptul soţilor la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la secretul vieţii de familie etc.), drepturile

autorilor de opere ştiinţifice, literale şi artistice (de exemplu, dreptul de a fi recunoscut ca autor,

dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului, dreptul la inviolabilitatea operei etc.) şi

drepturile nepatrimoniale ale persoanei juridice cum ar fi: dreptul la denumire, emblemă, firmă şi

marcă comercială, la concurenţă loială etc.).

- drepturile reale (dreptul de proprietate, de uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute etc.)

Drepturile absolute sunt limitate ca număr fiind stabilit prin lege.

Dreptul relativ.

Dreptul relativ este: “acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului pasiv

o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza.”

Într-o formulare mai nuanţată: “drepturile relative sunt cele cărora le corespunde

obligaţia unei sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului

juridic, de a da…de a face…sau uneori de a nu face ceva.”

O definiţie cuprinzătoare formulează domnul prof.univ.dr.Ion Dogaru “dreptul în temeiul

căruia subiectul activ (titularul său) numit creditor (reus credendi) – subiect determinat – i se

recunoaşte posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor (reus debendi) de

asemenea determinat să dea (aut dare) să facă (aut facere), sau să nu facă ceva (aut non facere)”.

Caracterele juridice ale drepturilor relative:

- subiecţii raportului juridic civil care are în conţinut drepturi relative sunt cunoscuţi din

momentul naşterii raportului juridic

- subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva

- sunt opozabile numai subiectului pasiv (debitor).

Sunt drepturi relative drepturile de creanţă.

Termenii folosiţi de “absolut” şi “relativ” nu privesc modul de garantare al acestora, în

sensul că drepturile absolute ar fi mai bine protejate, ar fi “mai puternice”, comparativ cu

drepturile relative. S-a avut în vedere opozabilitatea lor, drepturile reale trebuie respectate de

“toţi ceilalţi”, toată lumea, şi drepturile relative de subiectul pasiv determinat (debitorul).

Precizarea că drepturile relative produc efecte în raport cu o anumită persoană (anumite

persoane) determinate în momentul încheierii raportului juridic nu înseamnă că “toţi ceilalţi”,

toată lumea, pot să le încalce, nesocotească. Ele se impun respectului general. Încălcarea lor

atrage răspunderea civilă delictuală când s-a produs un prejudiciu. Toate drepturile absolute sau

relative sunt opozabile tuturor, dar numai drepturile absolute produc efecte faţă de toţi.

Încă o precizare: uneori şi în cazul drepturilor absolute subiectul pasiv poate avea o

prestaţie pozitivă. De exemplu, deţinătorul fără temei legal al lucrului altuia este obligat la

restituirea lucrului altuia către proprietar.

Clasificarea drepturilor în absolute şi relative este deosebit de importantă sub aspectul

regimului juridic (a regulilor juridice) aplicabil. Astfel, drepturile absolute pot fi protejate în timp

prin forţa de constrângere a statutului “la infinit”. Oricât timp ar trece de la atingerea adusă în

exercitarea lor, titularul se poate adresa instanţei de judecată şi cere apărarea lui. Se spune că

sunt imprescriptibile. Drepturile relative sunt prescriptibile, titularul acestora exercită acţiunea în

justiţie într-un termen scurt: de regulă, în termenul general de prescripţie de 3 ani.

O altă regulă aplicabilă diferit: orice persoană poate cere apărarea unui drept absolut prin

acţiune în justiţie. În cazul drepturilor relative apărarea o poate cere numai titularului acestuia.

a) Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale)

Dreptul patrimonial este dreptul ce face parte din patrimoniul unei persoane, având

caracter economic şi putând fi evaluat în bani. Dreptul civil reglementând raporturi patrimoniale,

implicit are în vedere drepturile patrimoniale, ce constituie conţinutul majorităţii raporturilor

juridice civile.

Drepturile patrimoniale pot fi drepturi absolute sau relative.

Dreptul nepatrimonial (extrapatrimonial, personal) este dreptul ce nu face parte dintr-un

patrimoniu, nu are caracter economic şi deci nu poate fi evaluat în bani.

Termenul de extrapatrimonial este utilizat pentru a sublinia această idee.

Se foloseşte, tot în această idee şi termenul de personal, mai mult şi pentru a arăta că sunt

strâns legate de persoana titularului. Acest termen – personal – are şi înţelesul că toate drepturile

subiective sunt drepturi personale, deoarece aparţin unei persoane.

Drepturile nepatrimoniale sunt limitate ca număr de lege. (Enumerarea acestora am făcut-

o la drepturile absolute).

Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale) sunt întotdeauna drepturi

absolute.

Uneori unele drepturi subiective civile pot avea şi caracter patrimonial şi caracter

nepatrimonial. De exemplu dreptul de autor este un drept personal, extrapatrimonial care are şi

un caracter patrimonial (de exemplu dreptul autorului de a fi remunerat în caz de editare a

operei).

Importanţa clasificării rezidă în regimul juridic diferit aplicabil drepturilor patrimoniale şi

nepatrimoniale (extrapatrimoniale, personale). De exemplu, drepturile nepatrimoniale

(extrapatrimoniale, personale), fiind strâns legate de persoana titularului nu se pot transmite prin

acte juridice, de asemenea nu pot fi exercitate, în general, prin reprezentare, lucru permis în cazul

drepturilor patrimoniale. Protejarea prin acţiune în justiţie a drepturilor nepatrimoniale

(extrapatrimoniale, personale) de regulă nu este supusă prescripţiei extinctive.

b) Drepturi reale şi drepturi de creanţă

Numai drepturile patrimoniale se subclasifică în drepturi reale şi drepturi de creanţă,

dreptul real (jus in re) este acel drept ce conferă titularului posibilitatea de a exercita singur

atributele (prerogativele dreptului asupra unui lucru determinat) în mod direct şi nemijlocit, fără

concursul altei persoane.

Termenul de “reale” vine de la faptul că se referă la lucruri (în limba latină res).

Drepturile reale au următoarele caractere juridice specifice:

- titularul dreptului real îl exercită direct asupra unui lucru, fără concursul altor persoane

- titularul dreptului real se bucură de dreptul de urmărire şi de preferinţă.

Dreptul de urmărire înseamnă dreptul de a urmări şi cere restituirea bunului din mâinile

oricui s-ar afla în mod nelegitim (s-ar afla în lipsa unui act juridic sau prin ignorarea clauzelor

acestuia, în lipsa unei hotărâri judecătoreşti, prin încălcarea unei dispoziţii legale, prin

nesocotirea efectelor uzucapiunii sau posesiei bunului mobil cu bună credinţă).

Dreptul de preferinţă permite titularului unui drept real accesoriu (de gaj de ipotecă sau

privilegiu) să fie preferat când acesta intră în concurs cu alte persoane, să-şi satisfacă cu

prioritate creanţa garantată cu acel drept real.

- este un drept absolut, aşadar împrumută caracterele juridice ale acestuia (subiectul activ

este determinat, subiectul pasiv este “toţi ceilalţi”, universal, nedeterminat; subiectul pasiv are o

obligaţie generală negativă, şi este opozabil “erga omnes”).

- sunt în număr limitat, fiind expres prevăzute de lege.

Sunt drepturi reale principale:

- dreptul de proprietate cu cele 3 forme ale sale (proprietatea de stat alcătuită din

domeniul public şi domeniul privat al statului, proprietatea cooperatist-obştească şi proprietatea

privată);

- dreptul de administrare directă (al cărui titular este regia autonomă sau instituţiile de

stat şi se exercită asupra bunurilor proprietate de stat);

- dreptul de concesiune asupra unor bunuri din domeniul public al statului;

- dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie, servitute şi superficie.

Sunt drepturi reale accesorii gajul, ipoteca şi unele privilegii.

- Dreptul de creanţă: (jus ad personam) este acel drept în virtutea căruia subiectul activ

numit creditor (reus credendi) are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv numit debitor (reus

debendi), subiect determinat, să dea, să facă sau să nu facă ceva (aut dare, aut facere sau aut non

facere).

Uneori se cunosc şi sub denumirea de drepturi personale, spre a se sublinia ideea că sunt

opozabile unei persoane determinate (debitor).

Drepturile de creanţă alcătuiesc conţinutul raportului juridic de obligaţii.

Drepturile de creanţă au următoarele caractere juridice:

- subiectul activ (creditorul) poate să adopte o anumită comportare, de regulă, stabilită de

comun acord cu debitorul, însă numai în limiterele prevederilor legii;

- subiectul activ – (creditorul) – are posibilitatea să pretindă subiectului pasiv (debitorul)

o anumită conduită;

- sunt nelimitate ca număr, ele se nasc de regulă din voinţa subiecţilor raportului juridic

de obligaţii

- sunt drepturi relative, deci preiau caracterele juridice ale acestora (subiecţii se cunosc

din momentul stabilirii raportului juridic de obligaţii, subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face

sau a nu face ceva, este opozabilul debitorului).

c) Drepturi principale şi drepturi accesorii.

Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale.

Dreptul principal: este dreptul care are o existenţă de sine stătătoare, soarta lui juridică nu

depinde de existenţa unui alt drept. De exemplu, dreptul de proprietate asupra unui bun, dreptul

de creanţă ce are ca obiect plata chiriei, a preţului, în general toate drepturile civile.

Dreptul accesoriu: este acel drept a cărui soartă juridică depinde de existenţa unui alt

drept, numit drept principal. Este formulat în limba latină astfel: “accessorium sequitur

principalem”, adică soarta dreptului accesoriu este determinată de cea a dreptului principal.

În materia drepturilor reale întâlnim cel mai frecvent diferenţierea în drepturi principiale

şi drepturi accesorii. Sunt socotite drepturi reale principale drepturile enumerate la clasificarea

drepturilor civile subiective în „Drepturi reale şi de creanţă”.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele: dreptul de ipotecă (drept real accesoriu ce

reprezintă o garanţie imobiliară, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul şi care nu

presupune deposedarea celui ce o constituie), drepturi de gaj (amanet - drept real accesoriu,

născut din contract accesoriu prin care debitorul remite creditorul său un lucru mobil pentru

garantarea datoriei. Când debitorul nu-şi execută obligaţia, creditorul gajist are dreptul să ceară

instanţei de judecată reţinerea lucrului în contul creanţei), privilegiile şi dreptul de retenţie.

Dreptul real accesoriu presupune un drept principal care este un drept real principal.

Într-o opinie, sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu

trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii

acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din acte juridice civile accesorii.

Dintr-un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii ci şi drepturi corelative

acestora…: “dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creanţei principale,

dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală”. De exemplu, într-un contract de

executare de lucrări se poate introduce o clauză – clauza penală – (are caracter accesoriu

deoarece nu ar fi existat în lipsa contractului principal – contractul de executare de lucrări)

potrivit căreia partea ce nu-şi execută prestaţia se obligă la plata unei sume de bani, convenită de

comun acord. Din această obligaţie accesorie, rezultă dreptul corelativ accesoriu de a pretinde

plata sumei prevăzute în clauza penală.

d) Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de

modalităţi

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este dreptul ce poate fi exercitat de îndată, din chiar

momentul naşterii lui, existenţa şi exercitarea lui nu depind de nici o împrejurare viitoare numită

condiţie sau termen. De exemplu, într-un contract de vânzare-cumpărare, din momentul naşterii

dreptului cumpărătorului de a intra în proprietatea bunului cumpărat (este momentul realizării

acordului de voinţă între părţi) acesta se şi exercită prin predarea-primirea bunului cumpărat.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi (modalităţile sunt termenul, condiţia şi

sarcina) este dreptul care se naşte sau poate fi executat în raport de împrejurări viitoare care se

pot sau nu realiza sau care se vor realiza cu siguranţă. Modalităţile actului juridic vor fi studiate

în cadrul capitolului “Actul juridic civil”.

Obligaţia civilă – latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil

Dreptul subiectiv civil presupune existenţa unei obligaţii corelative. Drepturile subiective

civile şi obligaţiile care alcătuiesc conţinutul raportului juridic civil sunt legate între ele, fiecărui

drept subiectiv corespunzându-i o obligaţie, după cum fiecărei obligaţii îi corespunde un drept

subiectiv. Ceea ce pretinde subiectul activ este tocmai îndatorirea subiectului pasiv. Astfel, într-

un contract de locaţiune dreptului locatorului de a primi chiria îi corespunde obligaţia locatarului

de a plăti chiria, după cum dreptului locatarului de a i se preda lucrul în folosinţă temporară îi

corespunde obligaţia locatorului de a preda lucrul.

Obligaţia civilă este obiectul de studiu al cursului “Teoria generală a obligaţiilor”,

materie de anul II.

Obligaţia civilă este raportul de drept civil în care o parte, numită creditor, are

posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe

prestaţii ce pot fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrângerii de stat.

Prestaţia subiectului pasiv constă în:

- a da (aut dare), constă în îndatorirea de a constitui (un drept real de ipotecă sau gaj

asupra unui bun) sau a transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu

transmiterea dreptului de proprietate printr-un act juridic de vânzare-cumpărare,

donaţie etc. Obligaţia de a da nu se confundă cu obligaţia de a preda lucrul care este o

obligaţie de a face;

- a face , este îndatorirea ce constă într-o prestaţie pozitivă, având ca obiect executarea

de lucrări, prestarea de servicii sau predarea unui lucru (de exemplu a construi un

imobil printr-un contract de antrepriză, a întreţine o persoană printr-un contract de

întreţinere, a repara un autoturism potrivit unui contract de executări lucrări etc.);

- a nu face, este îndatorirea de a se abţine de la săvârşirea unei acţiuni, care ar fi putut

să o săvârşească dacă nu s-ar fi obligat să nu o facă. De exemplu, prin contractul de

editură, autorul lucrării predate spre tipărire se obligă să nu predea lucrarea unei alte

edituri.

Obligaţia are în structura sa:

- subiecţii (creditorul şi debitorul) care de regulă au în acelaşi timp şi calitatea de creditor

şi calitatea de debitor.

- conţinutul – din care fac parte toate drepturile de creanţă şi obligaţiile corelative ce

aparţin subiecţilor. De regulă este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde şi îndatorirea

debitorului de a executa prestaţia datorată.

- obiectul – constă în conduita concretă, acţiunea inacţiunea, prestaţia ce o poate pretinde

creditorul şi la care este ţinut debitorul. Prestaţia debitorului constă în a da, a face sau nu face

ceva.

- sancţiunea – constă în dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrângere a

statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni în justiţie sau să procedeze la

executarea silită pentru realizarea creanţei sale.

Obligaţia civilă izvorăşte din acte juridice şi fapte juridice licite (gestiunea de afaceri,

plata nedatorată şi îmbogăţirea fără just temei) şi ilicite (delicte).

4. Obiectul raportului juridic de drept al afacerilor

1. Definiţie:

În literatura juridică s-au purtat discuţii legate de două aspecte privitoare la obiectul

raportului juridic civil.

Primul aspect se referă la faptul dacă raportul juridic civil are sau nu un obiect.

Autorii care pun la îndoială existenţa obiectului raportului juridic au în vedere că prin

obiect se înţeleg numai lucrurile la care se referă drepturile şi obligaţiile părţilor, şi cum sunt

raporturi juridice civile care se referă numai la acţiuni, abţineri, obiectul nu este un element

structural al raportului juridic civil.

Majoritatea consideră necesară existenţa noţiunii de obiect al raportului juridic. Unii

autori identifică noţiunea atât cu lucrurile ce ne înconjoară, cât şi cu acţiunile sau abţinerile

subiecţilor.

Un drept fără obiect este un lucru greu de acceptat. Mai mult, se face şi o diferenţiere: în

cazul drepturilor reale, obiectul este lucrul la care se referă dreptul; în cazul drepturilor de

creanţă, obiectul îl constituie acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi este

ţinut subiectul pasiv.

Al doilea aspect se referă la conţinutul obiectului. Fac parte din obiectul raportului juridic

acţiunea sau inacţiunea la care are dreptul subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv sau şi lucrurile

la care se referă acţiunea sau inacţiunea, atunci când ele există?

Într-o definiţie “obiectul nu poate consta decât în acţiunea sau abţinerea pe care subiectul

activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie), iar aceasta

fără a deosebi după cum în conţinutul raportului juridic civil intră un drept real sau un drept de

creanţă”. Inutilitatea precizării, după cum este vorba de un drept real sau de creanţă, este simplu

de argumentat: şi în cazul dreptului real, titularul este îndreptăţit să impună subiectului pasiv-

nedeterminat, universal “toţi ceilalţi” o conduită, obligaţia generală negativă să nu facă nimic de

natură a stânjeni exercitarea dreptului. În ambele cazuri – drept real şi drept de creanţă - suntem

în prezenţa unei relaţii sociale în care fiecare parte a raportului juridic se manifestă printr-o

conduită ce reprezintă obiectul raportului juridic civil.

Numeroşi autori consideră conduita părţilor (acţiunea, inacţiunea la care are dreptul

subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv) ca fiind singurul element al obiectului raportului

juridic: “întotdeauna, obiectul raportului juridic civil este format din conduita părţilor”. “prin

obiect al raportului juidic înţelegem conduita părţilor”.

“În concluzie, obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţeunea la care

este îndreptăţit subiectul activ şi este ţinut subiectul pasiv. (n.n. este vorba de conduită).”

“Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege…în alţi termeni conduita subiectelor

acestui raport”.

În concluzie: “ceea ce pare să rezulte din multiple definiţii ce au fost date este faptul că

toate se referă, în ultimă analiză, la conduita subiectelor acestui raport, indiferent dacă raportul

juridic cuprinde în conţinutul său drepturi reale sau drepturi de creanţă”.

Alţi autori apreciază că în conţinutul noţiunii de obiect al raporturilor juridice apar şi

lucrurile la care se referă conduita subiecţilor, lucrul fiind numit obiect derivat (indirect).

Astfel “întrucât însă acţiunea sau abţinerea ori, în general, conduita poate privi, ca în

exemplul dreptului real un lucru acesta trebuie privit şi el, când este cazul, ca obiect al raportului

juridic şi anume obiect derivat”.

Într-o opinie asemănătoare, un autor precizează: “Adesea conduita subiecţilor raportului

juridic civil se referă direct la anumite lucruri exterioare (…) titularul unui drept de proprietate

îşi exercită acţiunile care alcătuiesc conţinutul dreptului (adică atributele de posesie, folosinţă şi

dispoziţie) în mod direct asupra lucrului pe care-l are în proprietate: cumpărătorul este îndreptăţit

să dobândească dreptul de proprietate şi să i se predea lucrul (bunul) pe care l-a cumpărat (…)

lucrurile respective nu sunt decât obiecte, materiale, lucruri, bunuri extrinseci raportului juridic

civil”.

Ne raliem definiţiei de mai jos, a aspectului raportului juridic civil, tranşantă şi

cuprinzătoare, ancorată în practica circuitului civil şi intrată în limbajul curent de drept civil:

“obiectul raportului juridic civil constă în acţiunea sau abstenţiunea (conduita) la care este

îndreptăţit subiectul activ şi ţinut subiectul pasiv, iar dacă acţiunea sau inacţiunea se referă la

lucruri, şi acestea dar nu ca obiect direct, ci derivat (indirect).”

Obiectul raportului juridic civil se exprimă frecvent prin expresiile: am cumpărat casa la

un preţ bun, am vândut bine autoturismul, am închiriat foarte bine apartamentul etc.

În acest sens, se apreciază: “nu se poate să nu se recunoască strânsa legătură între cei doi

termeni: obiect al raportului juridic civil şi lucrurile la care se referă.”

Bunurile

a) Definiţia bunurilor

Codul civil foloseşte termenul de “bun” şi termenul de “lucru” fără a le defini. Astfel, în

art.480: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod

exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege” şi în art.936: “Numai lucrurile ce sunt în

comerţ pot fi obiectul unui contract.”

Noţiunea de “bun” este întrebuinţată în textele Codului civil în două sensuri:

- într-un sens larg, prin bun se înţeleg atât lucrurile cât şi drepturile ce au ca obiect un

lucru.

- într-un alt sens, prin bun se înţeleg lucrurile asupra cărora se exercită drepturile

patrimoniale.

Prin bun înţelegem toate lucrurile utile omului sau, într-o altă definiţie, o valoare

economică, pentru satisfacerea nevoilor materiale ori spirituale ale omului (în toate definiţiile se

face această precizare) susceptibile de apropiere sub formă de drepturi patrimoniale (element

preluat din definiţiile date de doctrină).

Potrivit definiţiei, nu orice lucru sau valoare economică poate dobândi calitatea de bun, în

materia dreptului civil, ci numai acelea care întrunesc cumulativ două cerinţe:

- lucrul, valoarea economică satisface o nevoie materială sau spirituală;

- lucrul pentru a deveni “bun” în materie civilă trebuie să fie susceptibil de apropiere

(însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale. Astfel, aerul, deşi satisface o nevoie materială, nu

este “bun” în accepţiunea dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân pe aer.

Se poate pune întrebarea: oare “aerul de Nevada” comercializat în SUA în recipienţi

speciali, sau “aerul de munte” folosit de agenţi de circulaţie din Bangkok, capitala Thailandei, nu

sunt exemple potrivit cărora condiţia referitoare la susceptibilitatea de a fi însuşite, sub forma

drepturilor patrimoniale, este relativă?

Un autor, pe bună dreptate, apreciază: „ceste condiţii sunt relative în timp şi în spaţiu şi

trebuie privite în perspectivă istorică, lucruri inutile la un moment dat pot deveni apoi utile (de

pildă reciclarea deşeurilor), sau nesusceptibile de apropiere (ca spaţiul cosmic de pildă) putând

deveni, în viitor, obiecte ale unor drepturi (sub forma resurselor minerale extrase din alte corpuri

cereşti, sau a resurselor energetice oferite de vântul solar)”.

Însuşirile unor bunuri susceptibile de apropiere influenţează decisiv regimul juridic

(regulile juridice) aplicabil unor bunuri.

Clasificarea bunurilor

Doctrina, clasifică bunurile după mai multe criterii de clasificare. În cele ce urmează ne

oprim la următoarele criterii de clasificare, frecvent întâlnite în doctrină. Astfel:

- după regimul juridic al circulaţiei bunurilor, distingem: bunuri în circuitul civil, bunuri

scoase din circuitul civil, bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată şi bunuri

momentan fără stăpân;

- după modul lor de percepere:bunuri corporale şi bunuri incorporale

- natura lor şi calificarea dată de lege: bunuri mobile şi imobile

- după modul cum sunt determinate: bunuri certe, individual determinate, (res certa) şi

bunuri determinate generic, bunuri de gen (res genera);

- după modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii: bunuri fungibile şi

bunuri nefungibile;

- după cum întrebuinţarea obişnuită implică sau nu distrugerea, consumarea sau

înstrăinarea lor: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

- după cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor: bunuri divizibile şi

bunuri indivizibile;

- după corelaţia între ele: bunuri principiale şi bunuri accesorii;

- după cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri, fără a-şi consuma substanţa: bunuri

frugifere şi bunuri nefrugifere.

Potrivit regimului juridic al circulaţiei bunurilor, deosebim:

bunuri în circuitul civil:

Regula este că toate bunurile sunt în circuitul civil. Ele pot face obiectul actelor juridice

civile şi prin urmare pot fi dobândite sau înstrăinate prin asemenea acte.

bunuri scoase din circuitul civil

Prin excepţie, numai prin lege trebuie admis că anumite bunuri pot fi scoase circuitului

civil. Aceste bunuri sunt: “bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile ale comunicaţie, spaţiul

aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public,

plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,

precum şi alte bunuri stabilite de lege.”

bunuri cu o circulaţie juridică restrictiv reglementată

Bunurile scoase din circuitul civil, enumerate mai sus, în condiţiile legii pot intra în

circuitul civil. Din considerente medicale, pentru anumite bunuri legea prevede o circulaţie

juridică restrictivă, ca de pildă: deşeurile toxice supuse; produsele şi substanţele stupefiante.

Pentru protejarea ordinii publice, lgea reglementează restrictiv circulaţia armelor de foc şi

muniţiei .

bunuri momentan fără stăpân

Ele sunt în principiu susceptibile de apropiere. De exemplu vânatul sălbatic, comoara,

lucrurile abandonate.

Importanţa clasificării constă în aceea că actele juridice civile încheiate prin ignorarea

prevederilor legale privind circulaţia acestora sunt lovite de nulitate absolută şi uneori poate

atrage şi răspunderea penală (de exemplu, în cazul armelor de foc, a stupefiantelor, a

explozibililor etc.).

Potrivit modului lor de percepere distingem:

bunuri corporale: sunt bunurile care au existenţă materială, fiind percepute de om prin

propriile simţuri. De exemplu, o carte, o bancă, un apartament etc.

bunuri incorporale: sunt bunurile ce nu au existenţă materială perceptibilă simţurilor

noastre. De pildă: drepturile în general.

Clasificarea prezintă importanţă în materia dobândirii proprietăţii asupra bunurilor

mobile corporale ca efect al posesiei de bună-credinţă şi în materia privind posesia, detenţia etc.

După natura şi calificarea dată de lege:

Codul civil prevede: “toate bunurile sunt mobile şi imobile”, criteriul de departajare fiind

al valorii economice şi sociale a bunurilor.

bunuri mobile (bunuri mişcătoare)

Bunurile mobile prin natura lor: sunt bunurile care se pot muta dintr-un loc în altul, fie

prin energie proprie (“precum sunt animalele”), fie cu ajutorul unei energii străine (“precum sunt

lucrurile neînsufleţite”).

Într-o formulare modernă: “sunt bunurile care se pot deplasa prin mijloace proprii sau pot

fi strămutate dintr-un loc în altul, prin forţe exterioare, fără a li se altera sau modifica natura şi

destinaţia”. De exemplu, câinele, scaunul, autoturismul etc.

Bunurile mobile prin anticipaţie. Acestea nu sunt prevăzute în Codul civil. Doctrina a

statuat că mobilele prin anticipaţie sunt acele bunuri care prin natura lor, sunt imobile, dar pe

care părţile unui act juridic le consideră ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni. De pildă

fructele şi recoltele viitoare, înstrăinate în prezent prin actul juridic.

bunurile imobile (bunuri nemişcătoare)

Bunurile imobile prin natura lor sunt:

- “fondurile de pământ şi clădirile” – Cod civil. Prin “clădiri” se admite că sunt toate

construcţiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în aceasta (magazii, poduri, tuneluri, diguri,

canale etc.).

Toate părţile unei clădiri (exemplu, uşi, ferestre, balcoane, burlane etc.) sunt imobile prin

natura lor, prin încorporare, sau imobile prin natura lor prin destinaţie (exemplu, oglinzi prinse în

pereţi, statui etc.)

- “morile de vânt, sau de apă, aşezate pe stâlpi” –Cod civil

- “recoltele care încă se ţin de rădăcini şi fructele de pe arbori, neculese încă” – Cod civil.

Se acceptă că sunt imobile prin natura lor şi arborii netăiaţi şi vegetaţia prinsă de pământ.

Un autor, într-o formulare acceptată, apreciază că sunt bunuri imobile prin natura lor:

“terenurile de orice fel şi toate bunurile care, în mod natural sau artificial sunt încorporate lor”.

Bunurile imobile prin destinaţia lor.

În art.468 se definesc imobilele prin destinaţia lor: “obiectele ce proprietarul unui fond a

pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond” şi apoi se enumeră: animalele folosite la

cultură, instrumentele arătoare, seminţele date arendaşilor, porumbeii din porumbărie, iepurii de

casă, stupii cu roi, peştele din iaz, teascurile, căldările, alambicurile, căzile, vasele, instrumentele

necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine, paiele şi gunoaiele.

Acest text se va interpreta la condiţiile actuale de dezvoltare a tehnicii. În art.468 aliniat ultim:

“mai sunt imobile prin destinaţie toate lucrurile mobile ce proprietarul a aşezat către fond în

perpetuu.”

Fac parte din bunurile imobile prin destinaţia lor şi:

- lucrurile mobile aşezate perpetuum pe un imobil “când acestea sunt întărite cu gips, var

sau ciment sau când ele nu se pot scoate fără a se strica sau deteriora partea fondului pe care sunt

aşezate “– art.469 alin.1 Cod civil.

- “oglinzile unui apartament se presupun aşezate în perpetuum când parchetul pe care ele

stau este una cu boaseria (lemnăria care îmbracă pereţii interiori ai unei camere) camerei” –

art.469 alin.2 Cod civil

- tablouri şi alte ornamente – art.469 alin.3 Cod civil

- statuile “când sunt aşezate înadins, chiar când ele s-ar putea scoate fără fractură sau

deteriorare” – art.469 alin.4 Cod civil

- urloaiele sau ţevile ce servesc pentru conducerea apelor la un fond de pământ, sau vreo

casă” – art.470 Cod civil.

În esenţă sunt bunuri prin destinaţia lor: “bunurile care prin natura lor sunt mişcătoare,

dar care, fie că sunt ataşate în mod perpetuum unui imobil (exemplu, elementele de ornamentaţie

ale unei clădiri, parc), fie că sunt destinate exploatării economice ori sociale a unui imobil (de

exemplu, utilaje agricole, instalaţii industriale, mobilierul sălii de spectacol etc.) sunt privite ca

accesorii ce sporesc valoarea acelui imobil”.

Pentru ca un bun mobil să fie considerat bun imobil prin destinaţie, trebuie îndeplinite

două condiţii cumulativ:

- să fie în proprietatea titularului imobilului

- bunul mobil să fie afectat exploatării imobilului, printr-o legătură fizică, materială sau

voluţională (prin voinţa proprietarului imobilului) spre deosebire de imobilele prin natura lor,

unde imobilizarea este materială, la imobilele prin destinaţie imobilizarea are un caracter juridic.

Ea se face prin manifestarea de voinţă a proprietarului care afectează un anumit mobil unui

imobil prin natură, pentru a spori utilitatea acestuia din urmă.

Bunurile imobile prin obiectul la care se referă sunt precizate în art.471 Cod civil:

uzufructul lucrurilor imobile, servituţile şi acţiunile care tind la revendicarea unui imobil. La

acestea, literatura juridică adaugă: celelalte drepturi reale asupra imobilelor, drepturile de

creanţă care au ca obiect darea ori preluarea unui lucru imobil şi acţiunile în justiţie referitoare la

imobile.

Importanţa clasificării bunurilor în mobile şi imobile constă în regimul juridic propriu

aplicabil bunurilor mobile şi imobile.

- posesia de bună-credinţă a unui lucru mobil atrage, în principiu, calitatea de proprietar

- posesia bunurilor imobile, de bună-credinţă, este un mod de dobândire a proprietăţii

prin uzucapiune, numai după o perioadă îndelungată de timp (10-20 ani, dacă posesia este de

bună-credinţă şi are la bază un “just titlu”, respectiv 30 de ani în celelalte cazuri)

- înstrăinarea bunurilor mobile este de regulă consensuală (se face valabil prin simplu

acord de voinţă al părţilor);

- înstrăinarea bunurilor imobile se face de regulă în formă solemnă şi prin îndeplinirea

unor condiţii de publicitate

- contractele încheiate pentru garantarea obligaţiilor au obiect diferit. Contractele de

ipotecă au ca obiect numai bunuri imobile; contractele de gaj (amanet) numai bunuri mobile, cu

excepţiile prevăzute în lege

- înstrăinarea (sau grevarea) unui teren sau a unei construcţii de către unul din soţi, în

timpul căsătoriei, nu se poate face decât cu consimţământul expres al celuilalt, în timp ce

înstrăinarea oricărui bun mobil comun se poate face, în timpul căsătoriei, de către unul din soţi,

în temeiul consimţământului tacit al celuilalt, prezumat de lege

- competenţa de soluţionarea a litigiilor ce au ca obiect un imobil revine de regulă

instanţei de la locul de situare a imobilului, în timp ce la bunurile mobile instanţei de domiciliu a

pârâtului

- executarea silită este cârmuită de reguli diferite, după cum bunul este mobil sau imobil.

După modul cum sunt determinate, deosebim: bunuri individual determinate (res certa) şi

bunurile de gen (res genera).

- bunurile individual determinate (res certa): sunt bunurile ce se determină prin

particularităţi care-l fac să se deosebească de alte bunuri asemănătoare, îl individualizează. De

exemplu, autoturismul marca Volkswagen Golf, de culoare albă, cu portbagajul zgâriat şi fără

ornamente la roţi, cu numărul de înmatriculare MS-01-SEN

- bunuri determinate prin caractere generice, bunurile gen res genera, sunt bunurile ale

căror caractere sunt comune aceleiaşi categorii de bunuri şi care se pot individualiza numai prin

numărare, cântărire sau măsurare. De exemplu, banii, combustibilul, vinul, alimentele, ţesăturile

etc. sunt bunuri determinate prin caractere generice

Bunul poate fi determinat individual sau prin caractere generice în funcţie de natura lui,

sau uneori în raport de voinţa părţilor raporturilor juridice. De exemplu, o carte este un bun

generic când se află pe un raft, într-o librărie. Dacă ea face obiectul unui contract de comodat

(contractul prin care o persoană remite – dă – spre folosinţă un bun unei alte persoane cu

obligaţia pentru aceasta din urmă de a-l restitui la termen, în natură, în individualitatea sa) devine

un bun cert. Părţile doresc ca exemplarul împrumutat (de exemplu este o amintire de familie,

poartă autograful autorului etc.) să fie restituit.

Importanţa practică a clasificării în bunuri certe şi bunuri de genconstă în regulile juridice

aplicabile fiecărei categorii:

- la vânzarea bunurilor individual determinate (res certa), de regulă dreptul de proprietate

se transmite dobânditorului în momentul realizării acordului de voinţă, chiar dacă bunul nu a fost

predat: art.1295 Cod civil: “vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept

strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi

asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”).

Părţile pot prin voinţa lor stabili un alt moment al transmiterii proprietăţii.

- în cazul vânzării bunurilor generice, momentul transmiterii proprietăţii este cel al

individualizării, individualizării bunului vândut prin numărare, cântărire, măsurare. Când se vând

10 kg mere, se cunoaşte efectiv cantitatea de 10 kg mere vândute din vrac (grămadă) în

momentul cântăririi

- bunul cert determinat, când piere din cauză de forţă majoră înainte de a fi predat de

debitor creditorului său, îl eliberează pe debitor de obligaţia de a-l preda. (De exemplu într-un

contract de vânzare-cumpărare, părţile se înţeleg ca televizorul vândut să fie predat

cumpărătorului la o dată ulterioară realizării acordului de voinţă. Până la data stabilită televizorul

piere într-un incendiu. Vânzătorul (debitorul) este eliberat de obligaţia de a-l preda, pentru că

obligaţia nu mai are obiect (art.1156 Cod civil: “când obiectul obligaţiei este un corp cert şi

determinat, de piere (n.a. - din cauză de forţă majoră)(…) obligaţia este stinsă, dacă lucrul a

pierit (…) fără greşeala debitorului”).

- bunurile de gen (res genera) din punct de vedere juridic nu pier niciodată (genera non

pereunt). De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare se vând 50 kg porumb. Dacă bunul

piere fortuit vânzătorul este obligat să procure altă cantitate de porumb pentru a-şi îndeplini

obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este imposibilă.

- plata (executarea obligaţiei de a da un lucru) când are ca obiect un bun cert determinat

se face la locul situării acestuia, iar în cazul bunurilor de gen, la domiciliul debitorului, care-l

individualizează prin numărare, cântărire, măsurare.

După modul cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii bunurile sunt

fungibile şi nefungibile:

- bunuri fungibile sunt bunurile care în executarea unei obligaţii pot fi înlocuite cu altele,

pentru că sunt determinate prin caractere generice. Numai bunurile de gen sunt bunuri fungibile.

- bunuri nefungibile sunt bunurile ce nu îndeplinesc cerinţa de mai sus. Bunurile certe

sunt bunuri nefungibile.

Totuşi “fungibilitatea sau nefungibilitatea (…) depinde nu numai de însuşirile bunurilor,

ci adesea şi de intenţia părţilor”. De exemplu, părţile într-un contract de vânzare cumpărare

stabilesc de comun acord ca un lucru individual determinat – un autoturism – să fie privit ca

fungibil - autoturism de aceeaşi marcă şi an de fabricaţie sau ca bunuri determinate prin

caractere generice să nu fie susceptibile de înlocuire prin altele (De exemplu, o mobilă). Se

apreciază că ceea ce s-a stabilit prin actul juridic să se schimbe nu este caracterul de fungibilitate

sau nefungibilitate ci caracterul juridic de lucru de gen.

După cum întrebuinţarea obţinută implică sau nu distrugerea, consumarea sau

înstrăinarea, bunurile sunt consumptibile şi neconsumptibile.

- bunuri consumptibile: sunt bunurile care prin întrebuinţarea obişnuită se distrug, se

consumă sau se înstrăinează (de exemplu, alimentele, combustibilul. Ele, aflate în proprietatea

unui vânzător, prin vânzare se consumă, pentru că se înstrăinează).

- bunurile neconsumptibile: sunt bunurile care nu au această calitate, în condiţiile arătate

mai sus.

Prin întrebuinţare obişnuită nu-şi consumă substanţa. De exemplu autoturismul,

apartamentul etc. Caracterul unui lucru de a fi sau nu consumptibil este dat de natura lui, este

obiectiv. Totuşi părţile pot califica bunul şi ca având caracter consumptibil. De exemplu pentru

vânzător televizoarele sunt bunuri consumptibile pentru că prin “întrebuinţare obişnuită”, pentru

el prin vânzare, se înstrăinează. Pentru cumpărător televizorul este un bun neconsumptibil.

În materie de împrumut, când obiectul împrumutat este un bun consumptibil, contractul

se numeşte împrumut de consumaţie (mutuum – contractul prin care împrumutătorul transmite

un bun consumptibil împrumutatului pentru a-l consuma, cu obligaţia de a-l restitui la termenul

stabilit în aceeaşi cantitate şi calitate. De exemplu, te împrumut cu 2 kg de făină până mâine).

Dacă obiectul contractului de împrumut este un bun neconsumptibil, contractul se

numeşte contract de împrumut de folosinţă (comodat). Vezi, exemplul de la bunurile res certa.

După cum pot fi împărţite sau nu, fără să-şi schimbe destinaţia lor, bunurile sunt:

- bunul divizibil, este bunul care poate fi împărţit, divizat fără să-şi schimbe destinaţia sa

economică. De exemplu, o suprafaţă de pământ, un cupon de stofă etc.

- bunul indivizibil: este bunul care prin divizare, împărţire îşi schimbă destinaţia

economică. De exemplu, un animal viu, un autoturism, o haină etc.

Posibilitatea sau imposibilitatea împărţirii bunului este dată de natura acestuia, dar poate

fi stabilită şi prin acte juridice prin acordul de voinţă al părţilor.

Clasificarea interesează materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecţi. De exemplu, un

bun divizibil în proprietate permite ca drepturile şi obligaţiile subiecţilor să se dividă la câţi

subiecţi activi şi pasivi sunt. În cazul unui bun indivizibil (de exemplu un autoturism)

cocreditorii sau codebitorii sunt ţinuţi solidar să-şi exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile.

Într-un act juridic părţile pot stipula indivizibilitatea obligaţiei, chiar dacă prin natura sa

bunul este divizibil. Vezi exemplul la pluralitatea de subiecţi ai raportului juridic civil.

După corelaţia dintre ele, bunurile sunt:

- bunul principal, este bunul care poate fi folosit, potrivit destinaţiei lui, în mod

independent.

- bunul accesoriu, este bunul mobil care este destinat să folosească altor bunuri, de care

este legat prin aceeaşi destinaţie economică. De exemplu arcuşul faţă de vioară, cheia faţă de

lacăt, brăţara faţă de ceas etc.

În materia obligaţiilor apare importanţa acestei clasificări, debitorul fiind obligat să

predea şi bunul accesoriu alături de bunul principal, dacă nu s-a stipulat altfel, potrivit regulii

juridice, acceoriu urmează soarta juridică a principalului, - accessorium sequitur principalem.

Prin actul juridic încheiat, părţile pot hotărî şi altfel.

După cum sunt sau nu producătoare de alte bunuri fără a-şi consuma substanţa, bunurile

pot fi:

- bun frugifer: este acel bun care, fără consumarea substanţei lui, poate produce periodic

un alt bun, numit fruct,

- bun nefrugifer: este bunul care, fără consumarea substanţei lui, nu poate produce

periodic alt bun, numit fruct.

Fructele pot fi: naturale (se produc independent de munca omului, ca de exemplu fructele

de pădure, vânatul din pădure etc.) industriale (se produc prin munca omului, ca de exemplu

produsele cerealiere de pe o suprafaţă agricolă lucrată, fructele obţinute dintr-o livadă etc.) şi

civile (se produc ca urmare a încheierii unui act juridic civil, de exemplu chiria pentru un bun

închiriat etc.).

Noţiunea de fruct nu se confundă cu noţiunea de product din două raţiuni:

- fructul este un bun produs periodic de un alt bun numit bun frugifer; productul este un

bun produs de un alt bun fără caracter de periodicitate.

- fructul este un bun, produs periodic de un alt bun, fără ca acesta să-şi modifice

substanţa în timp ce productul este un bun, produs de un alt bun, care astfel îşi schimbă

substanţa.De exemplu, lemnul tăiat din pădure, piatra dintr-o carieră. Pădurea, cariera, prin

producerea de producte, în timp dispar ca bunuri.

Distincţia bun frugifer, bun nefrugifer apare necesară în materia uzufructului şi a posesiei

mobiliare.

Astfel, uzufructuarul (cel ce a dobândit de la proprietar posesia şi folosinţa bunului) are

dreptul la fructele produse de bun nu şi la producte, ce se cuvin nudului proprietar (proprietarul

care a înstrăinat posesia şi folosinţa şi a rămas numai cu dispoziţia).

Posesorul de bună-credinţă al bunului frugifer dobândeşte proprietatea fructelor, nu şi a

productelor.

Clasificarea fructelor în naturale, industriale şi civile este importantă din punct de vedere

juridic: fructele naturale şi industriale se dobândesc în proprietate prin percepere (culegere),

fructele civile se dobândesc în proprietate zi cu zi (adică prin simpla scurgere a timpului).

TEMA III. Reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător.

1. Activitatea de întreprinzător (antreprenoriat). Noţiune. Identificare.

2. Persoana fizică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

3. Persoana juridică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

1. Activitatea de întreprinzător (antreprenoriat). Noţiune. Identificare.

Prin activitate de întreprinzător se subînţelege activitatea de fabricarea producţiei, de

executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor desfăşurată de cetăţenii şi asociaţiile acestora în

mod independent din propria iniţiativă în numele şi cu riscul propriu sub răspunderea lor

patrimonială în scopul asigurării unei surse de venituri permanente.

Prin urmare noţiunea activitate de întreprinzător este mai restrânsă decât cea de activitate

economică, deoarece nu include activitatea salariaţilor, liderilor profesionişti şi nici actele de

consum al bunurilor materiale.

Analiza juridică a definiţiei legale permite relevarea particularităţilor activităţii de

întreprinzător prin care aceasta se deosebeşte de alte activităţi umane inclusiv economice.

Particularităţile:

1. Activitatea practicată de cetăţeni şi de asociaţiile lor. Persoanele care pot desfăşura

activitatea legală de întreprinzător în nume propriu sunt desemnate prin noţiunea comună

de „întreprinzător”.

2. Activitate din propria iniţiativă. Este activitatea care se exercită prin propriu spirit de

întreprinzător şi propria ingeniozitate. Activitate în nume propriu - activitatea de

întreprinzător va fi practicată de persoana fizică care solicitat înregistrarea sau de

subiectul persoana juridică creat prin înregistrare.

3. Activitate de riscul propriu sub răspundere patrimonială proprie. Activitatea de

întreprinzător poate fi practicată eficient numai dacă iniţiatorul pune în circuit anumite

valori patrimoniale indiferent de natura lor: bani, bunuri sau muncă proprie. Riscul

activităţii de întreprinzător este un fenomen obişnuit în economia de piaţă. El se produce

din cauze obiective sau subiective, are un caracter patrimonial şi depinde de capacitatea

întreprinzătorului de a-şi alege asociaţii şi partenerii de afaceri, investitorii, vânzătorii de

materii prime şi chiar consumatorii de mărfurile şu serviciile sale. Astfel, răspunderea

patrimonială intervine numai în cazul când activitatea este fără eficienţă sau în cazul în

care întreprinzătorul nu-şi onorează obligaţiile. Persoana fizică şi persoana juridică

răspund pentru obligaţiile asumate cu tot patrimoniul pe care îl au în proprietate.

4. Activitate permanentă . Legiuitorul nu stipulează expres regularitatea cu care

întreprinzătorul trebuie să-şi practice activitatea faptul acesta rezultă din definiţia legală

care stipulează că activitatea trebuie să asigure autorului o sursă permanentă de venituri

care de fapt nu se obţin din activităţi ocazionale.

5. Activitatea aducătoare de beneficii . Întreprinzătorul poate obţine din activitatea sa

beneficiu nelimitat, cu condiţia onorării obligaţiilor fiscale. Profitul reprezintă diferenţa

dintre valoarea capitalului investit şi valoarea realizată din activitate. Beneficiul este un

produs specific al activităţii umane o plată pentru activitatea de întreprinzător.

Genurile activităţii de întreprinzător.

Fabricarea producţiei ca gen de activitate antreprenorială.

Fabricarea producţiei este un gen de activitate economică cu caracter general care are ca

obiect transformarea materiilor prime şi materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Acesta este un proces complex de producere a bunurilor materiale destinate consumului. Agenţii

economici sunt obligaţi să respecte standardele tehnologice şi calitative pentru a satisface

cerinţele consumatorului a nu le leza drepturile legale.

Executarea de lucrări.

Este un gen de activitate economică prin care o întreprindere se obligă să îndeplinească

într-un anumit termen o anumită lucrare fie din propriul material fie din materialul

beneficiarului. (Ex: Construcţia imobilelor).

Prestarea de servicii.

Este un gen de activitate economică prin care o întreprindere se obligă să satisfacă

anumite necesităţi ale persoanelor fizice şi juridice prin acordarea de servicii consultative

informaţionale, de transport, de deservire socială, de publicitate, marketing de asigurare etc.

Serviciile sunt de regulă nemateriale.

Comercializarea mărfurilor şi a produselor.

Toate mărfurile şi serviciile sunt destinate consumatorilor. Între producători şi

consumatori evident că există şi intermediari (comercianţi) care cumpără de la producători

mărfuri pentru a le vinde consumatorilor.

După importanţa pentru societate activităţile de întreprinzător pot fi clasificate în:

Activităţi interzise. Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor economice interzice. Orci

activitate producătoare de profit care este sancţionată de legislaţia administrativă sau

penală se va considera activitate interzisă (Ex: art.141; 165; 206; 168; 214;220 CP)

Activităţi monopol de stat – sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de

persoane juridice constituite de stat. Monopolul de stat este definit ca situaţia în care un

număr limitat de agenţi economici sunt investiţi de către autorităţile administraţiei

publice cu drepturi exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi aducătoare de

profit (art.10 alin.3 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi legea nr.

845/1992, de exemplu prepararea şi vânzare substanţelor narcotice).

Activităţi monopoluri naturale – prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în

care producerea, transportarea, comercializarea, procurarea mărfurilor şi grupurilor d

mărfuri fungibile precum şi prestarea anumitor tipuri de servicii în virtutea unor factori

de ordin natural, economic sau tehnologic se află sub controlul direct al unuia sau mai

multor agenţi economici. Lista activităţilor monopoluri naturale este aprobată prin

Hotărârea guvernului nr.582/1995 Cu privire la reglementarea monopolurilor. Ex:

activităţile legate de exploatarea căilor ferate a autostrăzilor etc.

Activităţi supuse licenţierii. Aceste activităţi sunt stabilite la art.7 din Legea nr.45/2001

privind licenţierea unor genuri de activitate.

Activităţi practicate în baza patentei de întreprinzător.

Activităţi care pot fi practicate liber fără autorizaţie specială. Activităţile care pot fi

practicate fără autorizaţii speciale întreprinzătorul (persoană fizică şi persoană juridică)

pot desfăşura genurile de activitate care nu sunt supuse licenţierii fără vre-o autorizaţie

sau permisiune specială dacă alte legi nu stabilesc altfel.

Activităţi liberale.

Doctrina juridică şi legiuitorii di alte ţări evidenţiază activităţile economice practicate de

către persoanele fizice liberi profesionişti. În această categorie au fost incluse prestaţiile acordate

de către avocaţi, medici, arhitecţi, notari, profesori, artişti etc.

Exerciţiul activităţii libere constă în punerea la dispoziţie celor interesaţi a cunoştinţelor

competenţei şi abilităţilor contra unui onorar. Activitatea liberului profesionist aşa dar nu este

legată de punerea în circuit a unor bunuri iar autorul nu suportă riscul căruia îi este supus u

întreprinzător. Profesiunea liberală reprezintă acea profesie dobândită de o persoană fizică prin

pregătire profesionistă în cadrul sistemului de învăţământ exprimată prin specialitatea însuşită

care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent prin orice formă de organizare –

individual sau prin birouri particulare. Legislaţia R Moldova nu evidenţiază activităţile liberale.

Acestea sunt tratate din punct de vedere al dreptului fiscal ca şi activităţi de întreprinzător.

2. Persoana fizică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

Noţiuni generale.

Subiecte ale dreptului comercial sînt persoanele fizice şi juridice care au calitatea de întreprinzători

Calitatea de întreprinzător o au persoanele care desfăşoară activitate de întreprinzător.

Calitatea de întreprinzător a persoanei fizice se dobândeşte, potrivit art.26 CC, de la data înregistrării

sale în calitate de întreprinzător individual (în Registrul de stat) sau gospodărie ţărănească (în Registrul

gospodăriilor ţărăneşti ţinut de autorităţile administraţiei publice locale) sau titular al patentei de

întreprinzător (la organul fiscal competent).

Persoana juridică dobândeşte calitatea de întreprinzător de la data înregistrării de stat şi înscrierii ei în

Registrul de stat al întreprinderilor.

Activitatea în baza patentei de întreprinzător.

Legislaţia în vigoare prevede desfăşurarea unor genuri de activitate de întreprinzător printr-un

sistem simplificat de înregistrare, impozitare, evidenţă şi dări de seamă în baza utilizării patentei de

întreprinzător.

Potrivit Legii nr. 93-XIV din 15.07.1998 cu privire la patenta de întreprinzător, patenta de

întreprinzător este un certificat de stat nominativ, ce atestă dreptul de a desfăşura genul de activitate

indicat în ea în decursul unei anumite perioade de timp.

Forma patentei se stabileşte de Ministerul Finanţelor şi trebuie să aibă cel puţin 10 grade de

protecţie. Patenta conţine următoarele elemente: seria şi numărul patentei; prenumele şi numele

titularului; fotografia lui; codul fiscal al titularului patentei; domiciliul lui stabil; locul de desfăşurare

a activităţii în baza patentei; durata patentei; dacă se foloseşte un mijloc de transport - tipul lui şi

numărul de înmatriculare; denumirea şi sediul organului care a eliberat patenta, precum şi cuponul ce

dovedeşte achitarea taxei de stat.

Desfăşurarea activităţii de întreprinzător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a

titularului acesteia şi primirea licenţei, prezentarea dărilor de seamă financiare şi statistice, ţinerea

evidenţei contabile etc.

Utilizarea patentei de întreprinzător oferă atât un şir de avantaje cît şi dezavantaje.

Avantaje:

a)pentru titularul de patentă: simplitatea înregistrării ca întreprinzător; taxa pentru patentă ca

impozit fix (unic); simplitatea evidenţei; riscul minim al investiţiei;

b)pentru stat: reducerea şomajului; reducerea ponderii economiei tenebre; achitarea taxei pentru

patentă în avans.

Dezavantaje:

a)pentru titularul de patentă: unele restricţii legislative; unele limitări fiscale; riscul şi

necunoaşterea pieţii de desfacere a mărfurilor şi serviciilor; volumul mic de desfacere şi, corespunzător,

venitul mic (în valoare absolută);

b)pentru stat: posibilitatea utilizării de către titulari a patentei, un unele cazuri, pentru

evaziuni fiscale; afectarea drepturilor consumatorilor; crearea concurenţei neloiale

întreprinderilor înregistrate.

Titularul patentei poate fi orice cetăţean al R.M. cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin

sau apatrid care locuieşte permanent în R.M. şi are dreptul să desfăşoare activitate de întreprinzător,

care a declarat despre intenţia de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de calificare necesare. În

relaţiile de drept civil titularul patentei acţionează în numele său şi răspunde pentru obligaţiile

aferente desfăşurării acestei activităţi.

Solicitantul patentei depune cererea la inspectoratul fiscal teritorial în raza căruia îşi are

domiciliul sau la locul de desfăşurare a activităţii preconizate. În cazul în care în localitatea respectivă

nu este amplasat inspectoratul (oficiul) fiscal, cererea se depune la primăria în a cărei rază de

administrare solicitantul intenţionează să-şi desfăşoare activitatea. În cerere se indică: a)

prenumele, numele şi domiciliul solicitantului; b) genul de activitate pentru care se solicită patenta; c)

durata patentei; d) tipul mijlocului de transport folosit şi numărul de înmatriculare (în caz de

necesitate). În cazul în care, conform legislaţiei, pentru desfăşurarea unor genuri de activitate este

necesară autorizaţia autorităţii administraţiei publice locale, la cererea de eliberare a patentei se va

anexa decizia autorităţii respective. După caz, la cerere se anexează documentul ce confirmă

încheierea contractului de asigurare obligatorie.

Patenta se eliberează în termen de 3 zile de la data depunerii cererii, documentelor

perfectate în modul cuvenit şi după achitarea taxei stabilite.

Pentru fiecare patentă eliberată se întocmeşte duplicat care se păstrează la autoritatea care a

eliberat patenta şi care va fi utilizat de organele respective pentru întocmirea dărilor de seamă

statistice, perfectarea copiei patentei în cazul pierderii ei. În baza datelor din duplicatul patentei se

pot face însemnări în cartea de muncă a titularului de patentă. Patenta se eliberează pentru o durată

de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai mare, este valabilă doar pentru titularul ei şi

nu poate fi transmisă altei persoane.

Titularul patentei este obligat:

a)să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă, normele sanitare,

normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se referă la genul de

activitate respectiv, iar după caz, să aibă documentele de provenienţă a mărfii, factura de

expediţie, chitanţa de percepere a taxei vamale sau actul de achiziţie a mărfurilor;

b)să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de autoritatea

administraţiei publice locale;

c)să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;

d)să afişeze patenta sau copia ei, autentificată de notar, într-un loc vizibil la locurile unde îşi

desfăşoară activitatea.

Titularul de patentă nu este în drept:

a)să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător specificată în patentă;

b)să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el sau careva dintre

membrii familiei sale, cu societatea în nume colectiv sau în comandită, al cărei asociat cu

răspundere deplină este el sau careva dintre membrii familiei.

Cu toate acestea, doi sau câţiva titulari de patentă se pot asocia în scopul desfăşurării în

comun a activităţii de întreprinzător.

Valabilitatea patentei încetează odată cu:

- expirarea duratei;

- dacă titularul renunţă la patentă şi depune cererea respectivă;

- dacă titularul patentei pierde capacitatea de muncă;

- în cazul decesului titularului;

- în cazul transmiterii patentei altei persoane.

Patenta poate fi suspendată atât la cererea titularului, cât şi în cazul neexecutării de către el a

obligaţiilor prevăzute de lege, precum şi în cazul neachitării în termen a taxei pentru perioada

următoare de valabilitate a patentei.

Schimbarea patentei se efectuează în cazul în care titularul ei şi-a schimbat numele şi / sau

prenumele, domiciliul sau locul de desfăşurare a activităţii indicate în patentă.

Impunerea fiscală a titularului de patentă se efectuează sub formă de taxă pentru patentă,

care include impozitul pe venit, impozitul pentru folosirea resurselor naturale, taxa pentru

amplasarea unităţilor comerciale, taxa pentru amenajarea teritoriului, taxa pentru dreptul de a

presta servicii la transportarea călătorilor, precum şi defalcările în bugetul asigurărilor sociale de

stat. Taxa pentru patentă se reduce pentru invalizi de gradul I şi II, pentru persoanele care sunt la

evidenţă la oficiile forţei de muncă, pentru persoanele care întreţin membri ai familiei inapţi de muncă,

pentru studenţi şi pensionari.

ÎNTREPRINDEREA INDIVIDUALĂ

(art.14 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi)

Întreprinderea individuală este agentul economic constituit de persoana fizică care

practică activitatea de antreprenoriat în nume propriu şi din cont propriu, administrează personal

afacerile, adoptă independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi poartă răspundere

pentru rezultatele ei.

Întreprinderea individuală este numită şi întreprindere persoană fizică, cea ce înseamnă că

asupra întreprinderilor individuale nu se răsfrâng dispoziţiile cu privire la persoanele juridice.

Denumirea acestor întreprinderi cuprinde în mod obligatoriu numele fondatorului. Aceste

întreprinderi nu au un patrimoniu propriu separabil de patrimoniul fondatorului, nu au nici

răspundere proprie pentru obligaţii răspund fondatorii şi deci elementele ÎI nu pot fi distincte de

fondator. Adevăratul subiect de drept este fondatorul persoana fizică care desfăşoară activitatea

individuală de întreprinzător (personal şi desinestătător, art. 13/2 şi art. 14 Legea 845/1992). ÎI

individuală presupune activitate desinestătătoare a fondatorului. Legea însă prevede expres

posibilitatea implicării mai multor persoane (membrii de familie, directorul, salariaţii, etc.).

Din dispoziţiile Legii 845/1992 decurge că ÎI nu este persoană juridică însă potrivit art.3

alin.4 ea devine subiect de drept în momentul înregistrării de stat.

În concordanţă cu dispoziţiile CC persoana fizică având capacitate deplină de exerciţiu este în

drept să desfăşoare activitate de întreprinzător de la data înregistrării sale în Registrul de stat. În

aşa mod nu apare un nou subiect de drept ci un subiect existent căruia după înregistrarea

respectivă i se măreşte capacitatea juridică prin acordarea dreptului de a desfăşura activitate de

întreprinzător. Pentru a fi înregistrat întreprinzătorul depune la organul competent o declaraţie

scrisă, persoana fizică este întreprinzător individual atâta timp cât figurează în registru dacă ea

vrea să abandoneze acest stat – trebuie să adreseze în organul de înregistrare o cerere privind

radierea sa din registru.

Art.13alin.2 şi 14 al Legii 845/1992 – stabileşte că ÎI este o activitate metodic organizată a unui

individ care presupune repetiţia profesională a actelor potrivit unei organizări sistematice bazată

pe anumite mijloace materiale.

Altfel spus ÎI este activitatea persoanei fizice care practică activitate de întreprinzător în

nume propriu şi din cont propriu, administrând personal afacerile.

Pentru a fonda o ÎI este nevoie:

Capacitate de exerciţiu deplină;

Decizie de formare (autentificată notarial) – ea trebuie să conţină:

- date de identificare a fondatorului (numele, prenumele, data, locul naşterii,

cetăţenia, domiciliul, Nr. Actului de identitate);

- denumirea de firmă a întreprinderii (art14 alin.5 Legea 845/1992 (Ex „Î.I.

XXXX”);

- sediul întreprinderii (domiciliul fondatorului sau oricare alt sediu);

- data fondării întreprinderii care este data înscrierii în Registru de stat;

- date de identificare a directorului (numele, prenumele, data, locul naşterii,

cetăţenia, domiciliul, Nr. Actului de identitate), dacă acesta este un salariat.

Înregistrarea întreprinderii individuale se face conform regulilor stabilite pentru

persoanele juridice în Legea 1265/2000. dacă pentru practicarea genurilor de activitate se cere

licenţă ÎI va trebuie să obţină licenţă pentru începerea acestui gen de activitate. De regulă aşa o

formă organizatorică este utilizată de către mici comercianţi, prestatori individuali de servicii.

Gospodăria ţărănească de fermier.

Potrivit art.2 din Legea 1353/2000 privind gospodăriile ţărăneşti de fermier, Gospodăria

ţărăneasca este o întreprindere individuala, bazata pe proprietate privata asupra terenurilor

agricole (denumite in continuare terenuri) si asupra altor bunuri, pe munca personala a

membrilor unei familii (membri ai gospodăriei ţărăneşti), având ca scop obţinerea de produse

agricole, prelucrarea lor primara, comercializarea cu preponderenta a propriei producţii agricole.

Gospodăria ţărăneasca se poate constitui si dintr-o singura persoana fizica. Numai

gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura activitate individuala de întreprinzător in agricultura.

În ea munca salariaţilor altor persoane decât membrii gospodăriei ţărăneşti nu trebuie să

depăşească 50% din întreaga muncă depusă timp de un an.

Constituirea

Gospodăria ţărăneasca se constituie pe principiul liberului consimţământ.

Gospodăria ţărăneasca se creează in temeiul declaraţiei de constituire, semnata de fondator

si de potenţialii membri ai acesteia. În declaraţia de constituire a gospodăriei ţărăneşti (de

fermier) denumita in continuare declaraţie de constituire, trebuie sa se indice:

a) denumirea completa si abreviata a gospodăriei;

b) sediul gospodăriei;

c) numele, prenumele, data naşterii, cetăţenia si domiciliul fondatorului si al

potenţialilor membri ai ei, gradul de rudenie al acestora cu fondatorul;

d) numerele de înregistrare, amplasarea si suprafaţa, conform cadastrului bunurilor

imobile, a terenurilor proprietate individuala sau proprietate comuna, inclusiv a terenurilor din

extravilan considerate grădini, precum si a terenurilor arendate;

e) componenta altor bunuri imobiliare care se transmit in proprietate comuna

membrilor gospodăriei.

Semnătura fondatorului si semnaturile celorlalţi membri din declaraţia de constituire sunt

autentificate de notar sau de secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria.

Denumirea gospodăriei ţărăneşti. Denumirea completa a gospodăriei ţărăneşti va

conţine cuvintele gospodărie ţărăneasca, numele fondatorului (conducătorului) si sediul

gospodăriei. Denumirea abreviata a gospodăriei ţărăneşti va conţine iniţialele G.T., numele

fondatorului (conducătorului) si sediul ei. Denumirea completa si denumirea abreviata a

gospodăriei ţărăneşti vor conţine si alte date pentru a nu fi identice denumirii unei alte

gospodarii ţărăneşti înregistrate anterior la aceeaşi primărie.

Sediul. Sediul gospodăriei ţărăneşti este in unitatea administrativ-

teritoriala de nivelul întâi in a cărei primărie este înregistrata. Gospodăria ţărăneasca

va fi înregistrata de către fondatorul ei la primăria unităţii administrativ-teritoriale de

nivelul întâi in a cărei hotare el deţine teren. In cazul in care fondatorul deţine terenuri

amplasate in hotarele a doua sau mai multe unitari administrativ-teritoriale de nivelul

întâi, cererea de înregistrare a gospodăriei ţărăneşti se prezintă primăriei alese de fondator.

3. Persoana juridică ca întreprinzător şi subiect al dreptului afacerilor.

Conform Articolul 55 CC. Persoana juridica este organizatia care are un patrimoniu

distinct si raspunde pentru obligatiile sale cu acest patrimoniu, poate sa dobindeasca si sa

exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si personale nepatrimoniale, sa-si asume

obligatii, poate fi reclamant si pirit in instanta de judecata.

Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza calitatii de

membru, poate fi dependenta sau independenta de un anumit numar de membri, poate avea

scop lucrativ sau nelucrativ.

Persoanele juridice sint de drept public sau de drept privat care, in raporturile civile, sint

situate pe pozitii de egalitate (Art.57 CC).

Persoanele juridice de drept public

Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile juridice civile pe

poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Atributiile statului si ale unitatilor

administrativ-teritoriale se exercita in asemenea raporturi de organele acestora, in

conformitate cu competenta lor.

Organele imputernicite sa exercite o parte din functiile (atributiile) Guvernului

poseda personalitate juridica doar daca aceasta decurge din prevederile legii sau, in

cazurile expres prevazute de lege, din actele autoritatilor administratiei publice centrale

sau locale.

Aceste personae deşi sunt în drept să participle la raporturile juridice civile ele nu au calitatea

de întreprinzătorşi nu desfăşoară aafceri în nume propriu.

Persoane juridice de drept privat

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una din formele

prevazute de lege. Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial) si

scop nelucrativ (necomercial).

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice

Capacitatea de folosinta a persoanei juridice se dobindeste la data inregistrarii de

stat si inceteaza la data radierii ei din registrul de stat.Persoana juridica cu scop lucrativ poate

desfasura orice activitate neinterzisa de lege, chiar daca nu este prevazuta in actul de

constituire. Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfasura numai activitatea prevazuta

de lege si de actul de constituire. Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil

in masura in care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale. Ele sint asimilate persoanelor

juridice de drept privat in masura in care participa la circuitul civil. Persoana juridica poate

practica anumite tipuri de activitati, a caror lista este stabilita de lege, doar in baza unui

permis special (licenta). Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este

necesara licenta apare in momentul obtinerii ei sau in momentul indicat in ea si inceteaza o

data cu expirarea licentei daca legea nu prevede altfel. Persoana juridica poate fi limitata in

drepturi doar in cazurile si in modul prevazut de lege.

Capacitatea de exercitiu a persoanei juridice.

Persoana juridica isi exercita, de la data constituirii, drepturile si isi executa

obligatiile prin administrator. Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege

sau prin actul de constituire, sint desemnate sa actioneze, in raporturile cu tertii, individual

sau colectiv, in numele si pe seama persoanei juridice. Raporturile dintre persoana juridica si

cei care alcatuiesc organele sale executive sint supuse prin analogie regulilor mandatului

daca legea sau actul de constituire nu prevede altfel. In cazul in care organul executiv nu este

desemnat, participantii sau creditorii persoanei juridice pot cere instantei de judecata

desemnarea acestuia. Organul executiv desemnat de instanta de judecata este revocat de

aceasta in cazul in care organul competent al persoanei juridice decide desemnarea organului

executiv.

Inregistrarea de stat a persoanei juridice.

Persoana juridica se considera constituita in momentul inregistrarii ei de stat.

Persoana juridica de drept public se considera constituita in momentul intrarii in vigoare a

actului normativ prin care se aproba regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act.

Persoana juridica este pasibila de inregistrare de stat in modul prevazut de lege. Datele

inregistrarii de stat se inscriu in registrul de stat, fiind accesibile oricarei persoane. Incalcarea

modului, prevazut de lege, de constituire a persoanei juridice sau faptul ca actul de constituire

nu este in conformitate cu legea atrage refuzul inregistrarii de stat a persoanei juridice. Nu se

admite refuzul inregistrarii din motivul inoportunitatii constituirii persoanei juridice.

Persoana juridica este supusa reinregistrarii de stat doar in cazurile prevazute de lege.

Pina in momentul in care faptul nu a fost inscris in registrul de stat al persoanelor

juridice si nu a fost facut public, persoana in al carei interes faptul trebuia inregistrat nu poate

sa-l opuna tertilor, cu exceptia cazului cind demonstreaza ca tertul cunostea faptul. Daca faptul

este inregistrat si facut public, tertul trebuie sa-l recunoasca in raport cu sine. Aceasta

prevedere nu este valabila pentru actele juridice savirsite in decursul a 15 zile de dupa

momentul cind faptul a fost facut public in masura in care tertul demonstreaza ca nu a stiut si

nici nu trebuia sa stie despre acest fapt. In cazul in care faptul care trebuia inregistrat a fost

facut public in mod gresit, tertul poate opune faptul facut public persoanei in al carei interes

trebuia inregistrat, cu exceptia cazului cind tertul stia sau trebuia sa stie despre neveridicitate.

Durata persoanei juridice.

Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire nu prevad

altfel. La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice, aceasta se

dizolva daca pina la acel moment actele de constituire nu se modifica.

Raspunderea persoanei juridice

Persoana juridica raspunde pentru obligatiile sale cu tot patrimoniul ce ii apartine.

Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu raspunde pentru obligatiile persoanei juridice,

iar persoana juridica nu raspunde pentru obligatiile fondatorului (membrului), cu exceptiile

stabilite de lege sau de actul de constituire.

Tema IV. Norme comune privind societăţile comerciale.

1. Noţiunea şi conceptul de societate comercială.

2. Clasificarea societăţilor comerciale.

3. Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale.

4. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor

comerciale.

1.Noţiunea şi conceptul de societate comercială.

Prin noţiunea de societate se înţelege o colectivitate sau o comunitate de oameni , ori o

totalitate de oameni care trăiesc împreună, având aceleaşi instituţii, legi, aceiaşi cultură.

D.p.d.v. al dreptului societatea reprezintă o comunitate mult mai restrânsă de persoane, creată în

mod voluntar, în care nu intră şi nu rămâne decât cine doreşte cu singura condiţie a acceptării

celorlalţi membri sau unor învoieli libere. Astfel de comunităţi sunt statele, localităţile, familia,

societăţile civile, societăţile comerciale şi cele necomerciale.

Noţiunea de societate comercială.

Conform art.106 CC Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social

constituit din participatiuni ale fondatorilor (membrilor). Patrimoniu creat din aportul

fondatorilor (membrilor) si cel dobindit de societatea comerciala in proces de activitate

aparţine acesteia cu drept de proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod,

societatea comerciala poate fi fondata de o singura persoana.

Principalele elemente a societăţii comerciale sunt:

SC este organizaţie comercială, adică persoană juridică cu scop lucrative;

Capitalul ei social este format din aporturile fondatorilor.

În literatura juridică societăţii comerciale i se dau mai multe definiţii, evidenţiind ca

elemente obligatorii:

Calitatea de persoană juridică;

Fondul comun;

Actul de constituire;

Activitatea lucrativă aducătoare de beneficii

Scopul propus de fondatori ca realizarea şi împărţirea beneficiilor.

Întreprinderi cu personalitate juridică

Persoane juridice cu scop lucrativ sunt: societatea comercială, cooperativa, întreprinderea

de stat şi întreprinderea municipală. Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite frecvent

întreprinderi.

I. Societatea comercială

Societatea comercială este persoana juridică fondată în baza actului de constituire prin

care asociaţii convin să pună în comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de

întreprinzător în scopul obţinerii şi împărţirii de beneficii.

În legislaţia RM sunt reglementate 4 forme de societăţi comerciale, cunoscute dreptului

continental: societatea în nume colectiv, societatea în comandită, societatea cu răspundere

limitată şi societatea pe acţiuni.

Societatea în nume colectiv este o persoană juridică, fondată prin voinţa a două sau mai

multe persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun

anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi împărţi beneficii şi în

care asociaţii răspund pentru obligaţiile nelimitat şi solidar. Administrarea şi reprezentarea

societăţii se face de către asociaţi, iar deciziile ce ţin de modificarea actului constitutiv şi de

conducerea societăţii se adoptă prin vot unanim.

Societatea în comandită este o persoană juridică, formată prin voinţa a două sau mai

multe persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în comun

anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi a împărţi beneficii şi în

care unii asociaţi (comanditaţi) răspund nelimitat şi solidar, iar alţii (comanditarii) nu răspund

pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele părţii sociale deţinute.

Administrarea şi reprezentarea societăţii se face de către asociaţii comanditaţi, iar deciziile

privind modificarea actului de constituire şi desfăşurarea activităţilor neindicate în act se adoptă

prin vot unanim.

Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică, formată prin voinţa uneia

sau mai multor persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în

comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi a împărţi

beneficii şi în care asociaţii nu răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia

în limitele părţii sociale deţinute.

Societatea pe acţiuni este o persoană juridică, fondată prin voinţa uneia sau mai multor

persoane exprimată în actul de constituire, în acestea convin să pună în comun anumite bunuri

pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, a realiza şi împărţi beneficii şi în care acţionarii nu

răspund pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia în limitele valorii acţiunilor

deţinute. Societatea pe acţiuni poate fi de tip închis şi de tip deschis. Principala deosebire dintre

aceste două forme constă în modul de înstrăinare prin vînzare a acţiunilor. Practica judiciară

confirmă că SA de tip închis presupune o protecţie mai înaltă a acţiunilor, acţionarii avînd

dreptul preferenţial de a cumpăra acţiunile ce se înstrăinează. La examinarea unei cauze

concrete, instanţa a considerat că acţionarul persoană fizică, transmiţînd prin donaţie acţiunile

societăţii de tip închis unei persoane juridice, a deghizat un contract de v-c şi în consecinţă a

impus societăţii un nou acţionar, erodînd prin acest transfer esenţa societăţii pe acţiuni de tip

închis.

II.Cooperativa

Cooperativa sau societatea cooperatistă este o persoană juridică, formată prin voinţa a

cinci sau mai multe persoane exprimată în actul de constituire, în care acestea convin să pună în

comun anumite bunuri pentru a desfăşura anumite activităţi şi care contribuie la obţinerea unor

beneficii sau la realizarea unor economii de către membri ei. Aceştia nu răspund pentru

obligaţiile cooperativei, ci suportă riscul activităţii ei în limitele valorii cotei din patrimoniu

deţinute.

Cooperativa este privită ca o persoană juridică care îmbină calităţi ale societăţii

comerciale şi calităţi ale societăţii necomerciale. Cooperativa se poate constitui în una din

următoarele forme: de producţie, de întreprinzător şi de consum.

Deosebirea cea mai importantă dintre societatea comercială şi cooperativă constă în

faptul că scopul SC este desfăşurarea activităţii de întreprinzător pe baza bunurilor aduse ca

aport, obţinerea de beneficii şi împărţirea lui între asociaţi cu titlu de dividend, iar a cooperativei

este desfăşurarea activităţii pe baza cooperării activităţii personale a membrilor cooperativei sau

desfăşurarea activităţii cooperativei care să contribuie la obţinerea de profit sau realizarea de

economii de către membrii ei. În legislaţia RM, unele forme de cooperative (coop. de producţie)

se constituie pentru a desfăşura activitate de întreprinzător, ştergîndu-se astfel deosebirea dintre

SC şi cooperativă.

a)Cooperativa de producţie este persoana juridică, formată prin voinţa a cinci sau mai

multor persoane fizice exprimată în statut, în care acestea convin să desfăşoare în comun

activitate de producţie sau o altă activitate economică bazată preponderent pe munca personală a

membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capital. Membru a cooperativei poate fi şi

o persoană care a împlinit vîrsta de 16 ani. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a

cooperativei de producţie se reglementează prin Lg nr.1007/2002 privind cooperativele

producţie.

b)Cooperativa de întreprinzător este persoana juridică – organizaţie comercială,

formată prin voinţa a cinci sau mai mulţi întreprinzători persoane fizice şi/sau juridice exprimată

în contractul de constituire şi în statutul ei, în care acestea convin să pună în comun anumite

bunuri pentru a desfăşura anumite activităţi economice sau de organizare şi în care să contribuie

la obţinerea de profit de către membrii săi. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare a

cooperativei de întreprinzător se reglementează prin Lg nr.73/2001 privind cooperativele

întreprinzător.

c)Cooperativa de consum este persoana juridică, formată prin voinţa a cel puţin şapte

persoane fizice exprimată în statut, în care acestea convin să desfăşoare în comun activităţi

economice pentru satisfacerea intereselor şi necesităţii lor de consum. Modul de constituire, de

funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Lg nr.1252/2000

privind cooperativele de consum.

III.Întreprinderea de stat

Întreprinderea de stat este persoana juridică ce desfăşoară, în baza proprietăţii de stat

date ei în gestiune, activitate de întreprinzător şi poartă răspundere, cu tot patrimoniul său pentru

obligaţiile asumate. Bunurile depuse în capitalul social al întreprinderii de stat statului cu drept

de proprietate. Întreprinderea de stat este fondată de Guvern sau de un alt organ abilitat prin lege.

Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii de stat este reglementat de art.179 CC şi

Legea nr.146/1994 cu privire la întreprinderea de stat.

IV.Întreprinderea municipală

Întreprinderea municipală este persoana juridică, formată în baza proprietăţii unităţii

administrativ-teritoriale, care prin utilizarea efectivă a acestei proprietăţi, desfăşoară activitate de

întreprinzător de producere de mărfuri, de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor pentru

satisfacerea cerinţelor fondatorului şi pentru realizarea intereselor sociale şi economice ale

colectivului de muncă. Întreprinderea municipală are ca fondator unitatea administrativ-

teritorială şi se constituie la decizia consiliului local, de către primar.

Pentru obligaţiile asumate, întreprinderea răspunde cu tot patrimoniul său. Actele de

constituire a întreprinderii municipale sunt decizia consiliului local şi statutul întreprinderii.

Modul de constituire şi de funcţionare a întreprinderii municipale se reglementează prin

Regulamentul model al întreprinderii municipale, aprobat prin HG nr.387 din 06.06.1994.

2. Clasificarea intreprinderilor.

Reglementarea juridică a diferitor tipuri de întreprinderi nu este uniformă. Există

unele particularităţi comune, care servesc drept temei pentru clasificarea formelor de organizare

a întreprinderilor.

A) Clasificarea întreprinderilor după statutul lor juridic

- Întreprinderi fără personalitate juridică (de ex.Î I)

- Întreprinderi cu personalitate juridică (celelalte întreprinderi)

Deosebirea esenţială făcută de legiuitor între întreprinderile cu personalitate juridică şi

cele fără personalitate juridică este întinderea răspunderii pentru obligaţiile asumate.

B) Clasificarea după natura întreprinderii

După acest criteriu întreprinderile (Î) pot fi unipersonale şi colective.

-Î unipersonale au la baza constituirii un act juridic unilateral cum este decizia

fondatorului (întreprinderile individuale, întreprinderile de stat, municipale)

Fondatorul înregistrează Î cu bunurile necesare activităţii antreprenoriale care-i aparţin cu

drept de proprietate. Voinţa fondatorului este şi voinţa Î.

-Î colective (societăţi) sunt toate celelalte tipuri de întreprinderi acre au la baza

constituirii un act juridic bilateral sau multilateral cum este contractul (SA, SRL etc)

În dependenţă de obiectul asocierii, întreprinderile colective se clasifică în societăţi de

persoane şi societăţi de capitaluri.

În societăţile de persoane un rol important îl are elemenetul personal, adică cunoaşterea

calităţilor profesionale şi personale ale unui asociat de către toţi ceilalţi (societateaîn nume

colectiv, societatea în comandită).

În societăţile de capitaluri prioritatea este acordată elementului material. La constituirea

unei societăţi pe capitaluri are importanţă valoarea aportului depus la constituire.

C) Clasificarea întreprinderilor după întinderea răspunderii asociaţilor

După acest criteriu întreprinderile se clasifică în:

-Î a căror asociaţi (fondatori) răspund nelimitat, iar după caz şi solidar (de ex. Î

individuală, societăţile în comandită, societăţile în nume colectiv)

-Î a căror asociaţi (fondatori) răspund în limita aportului depus (SRL, SA, Î municipală)

D)Clasificarea întreprinderilor după sursa de provenienţă a capitalului social

-Î publice, întreprinderi constituite pe baza proprietăţii de stat (de ex.Î municipale)

-Î private, întreprinderi constituite de persoane fizice şi persoane juridice cu capital

privat

-Î mixte în al căror capital se conţine şi capital public şi capital privat

-Î cu investiţii străine. Acestea pot fi Î cu capital integral aparţinînd investitorului străin

şi Î cu capital mixt

Această clasificare este importantă din punct de vedere al aplicării legislaţiei. De ex.,

întreprinderea de stat răspunde pentru obligaţiile sale cu toată averea disponibilă, dar averea nu-i

aparţine cu drept de proprietate, dar cu drept de gestiune.

În întreprinderile cu capital mixt (public şi privat), statul transmite patrimoniul în

proprietate şi nu în gestiune. El nu poate să dispună liber de bunurile întreprinderii. Statul are

dreptul să dispună numai de acţiuni sau de cota-parte ce-i aparţine în această societate.

Pentru întreprinderile cu investiţii străine există acte normative specifice care

reglementează modalitatea de constituire, funcţionare, lichidare.

E)Clasificarea întreprinderilor după structura capitalului social

-Î al căror capital social este divizat în cote-părţi (societăţile în nume colectiv, societăţile

în comandită, SRL, cooperativele de producţie)

-Î al căror capital social este divizat în acţiuni (SA)

-Î al căror capital social nu se divizează şi aparţine integral fondatorului (Î individuale, de

stat, municipale)

F) Clasificarea întreprinderilor după tipul principal de activitate

-Î industriale

-Î de comerţ, î de investiţii

-Î de transport

-Î de prestări de servicii, etc.

G)Clasificarea întreprinderilor după numărul salariaţilor şi după volumul de afaceri

- Microîntreprinderi

- Întreprinderi mici

- Întreprinderi mari

3. Constituirea şi funcţionarea întreprinderilor cu personalitate juridică

A) Persoanele care pot constitui o întreprindere.

Fondatori ai întreprinderilor pot fi:

a)Persoana fizică. În calitate de fondatori ai întreprinderii pot fi cetăţenii RM, apatrizii şi

cetăţenii străini, care au capacitatea de exerciţiu deplină.

b)Persoana juridică. Fondator al unei întreprinderi poate fi orice persoană juridică

naţională sau străină. Persoane juridice naţionale sunt considerate întreprinderile cu personalitate

juridică legal constituite, organizaţiile religioase şi organizaţiile obşteşti. Persoanele juridice

străine pot să participe la fondarea întreprinderilor pe teritoriul RM cu respectarea legislaţiei

RM.

c)Statul. Statul poate participa la fondarea întreprinderilor prin intermediul aorganelor

administraţiei publice centrale şi locale, precum şi prin intermediul persoanelor juridice cu

patrimoniu integral de stat.

B)Actele de constituire

Temei juridic al constituirii persoanei juridice cu scop lucrativ sunt actele de constituire,

elaborate şi aprobate de fondatori în modul stabilit.

Actul de constituire reprezintă un document în care se materializează voinţa fondatorului

(fondatorilor) de a înfiinţa o persoană juridică şi în care sunt indicate limitele activităţii ei ca

subiect de drept. Actul de constituire trebuie să corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă

un cuprins predeterminat de dispoziţiile legale. Acest act nu poate acorda mai multe drepturi

decît legea.

Din art.62 C.C. rezultă că persoanele juridice activează în baza actelor de constituire.

Persoana juridică poate avea un singur act de constituire (contract de constituire sau statut) ori

două acte de constituire (contract de constituire şi statut sau decizie şi statut).

Printr-un singur act de constituire se înfiinţează cele patru forme de societăţi comerciale,

cooperativa de consum şi cooperativa de producţie. Prin două acte de constituire de înfiinţează

cooperativa de întreprinzător, întreprinderea de stat, întreprinderea municipală.

Actul de constituire a persoanei juridice trebuie să fie întocmit în scris, în limba română

şi să fie semnat de toate persoanele care participă la fondare. În cazurile indicate în lege, precum

şi dacă fondatorii doresc, actul de constituire se autentifică notarial.

Art.62 alin.3 din CC stabileşte clauzele generale ale actului de constituire a persoanei

juridice, indiferent de formă. El trebuie să conţină principalele atribute de identificare

(denumirea şi sediul) a persoanei juridice şi modul de administrare a acesteia.

Pe lîngă clauzele generale, actul de constituire al persoanei juridice, în dependenţă de

categoria din care aceasta face parte, trebuie să includă şi alte clauze indicate în norme speciale.

Astfel, de exemplu, art.108 prevede clauzele generale pe care trebuie să le conţină actul de

constituire al societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122, 137, 146, 157 clauzele

speciale pe care trebuie să le conţină actul de constituire al societăţii comerciale de o formă

anumită.

C)Formarea patrimoniului

Persoana juridică poate exista numai dacă are patrimoniu. Dotarea persoanei juridice cu

patrimoniu ţine de datoria fondatorilor. Aceşia depun cu titlu de aport la capitalul social ori se

obligă să aducă în viitor anumite valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea

patrimoniului persoanei juridice. Caracterul distinct al acestui patrimoniu denotă că el nu se

confundă cu patrimoniul membrilor persoanei juridice, deşi aceştia sunt cei care prin

participaţiuni formează patrimoniul persoanei juridice şi sunt antrenaţi în activitatea ei. Prin

patrimoniu se stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa membrilor ei.

Mărimea patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de

valoarea bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii ei.

Pentru societăţile comerciale, este obligatoriu ca o parte din aporturi la formarea

patrimoniului să fie făcute pînă la înregistrarea societăţii, iar restul în cel mult 6 luni de la data

înregistrării de stat. Pentru alte forme de persoane juridice legea nu stabileşte modalitatea şi

termenele de efectuare a aportului, însă actul de constituire trebuie să prevadă cuantumul

contribuţiei fiecărui fondator, precum şi forma, modul şi termenul de transmitere a

participaţiunii.

D)Înregistrarea persoanelor juridice

Persoana juridică ca subiect al raporturilor juridice ia naştere în momentul emiterii

hotărîrii de înregistrare de către organul de stat. În acelaşi moment persoana juridică dobîndeşte

capacitate juridică şi, implicit, calitatea de subiect de drept.

Înregistrarea în RM se face printr-un act administrativ. Dovadă a înregistrării de stat

serveşte certificatul de înregistrare. În cazul în care organul de înregistrare a refuzat din motive

neîntemeiate înregistrarea, semnatarii actului de constituire pot ataca în instanţă refuzul.

Actul normativ, care guvernează, în principal, materia înregistrării persoanelor juridice cu

scop lucrativ, pe lîngă Codul civil şi alte acte legislative privind activitatea întreprinderilor şi

organizaţiilor, este Legea nr.1265/2000 cu privire la înregistrarea de stat a întreprinderilor şi

organizaţiilor.

Astfel, potrivit alin.1 din art.5 din Legea enunţată mai sus, Camera Înregistrării de Stat a

DTI este unica instituţie publică, care, prin intermediul oficiilor sale teritoriale, efectuează, în

numele statului, înregistrarea unică a întreprinderilor şi organizaţiilor.

Pentru a înregistra persoana juridică, iniţiatorii sau reprezentantul lor trebuie să prezinte

oficiului teritorial al Camerei Înregistrării de Stat actele respective. Registratorii camerei, în

decursul a 15 zile, decid asupra acceptării sau respingerii cererii de înregistrare. Conform

deciziei de înregistrare a cererii, persoana juridică se înscrie în Registrul de Stat, atribuindu-i-se

un număr. În registru se consemnează principalele date de identitate ale persoanei juridice

(denumirea completă şi abreviată, sediul, obiectul principal de activitate, mărimea capitalului

social), datele de identitate ale managerului principal şi ale fondatorilor, alte date cerute de lege

sau de fondatori. Ca dovadă a înregistrării de stat, camera eliberează un certificat de înregistrare

de un model stabilit.

Funcţionarea societăţilor comerciale.

Prin funcţionare se înţeleg raporturile juridice care se stabilesc în interiorul persoanei

juridice.

Aceste raporturi privesc în special:

1)Drepturile şi obligaţiile membrilor faţă de întreprindere

Participarea la constituirea unei întreprinderi este impulsionată de interesele fondatorilor,

o persoană juridică fiind un mecanism de realizare a acestor interese. Persoana care participă la

constituirea întreprinderii dobîndeşte anumite drepturi şi obligaţii. Aceleaşi drepturi şi obligaţii

le au şi persoanele care dobîndesc calitatea de membru ulterior constituirii persoanei juridice.

Membrii întreprinderilor au atît drepturi nepatrimoniale, cît şi patrimoniale.

Drepturile nepatrimoniale. Membrii întreprinderilor au dreptul de a participa la

activitatea ei. Aceasta include:

-dreptul de a participa la şedinţele organului suprem (adunării) a membrilor, asociaţilor.

Acest drept poate fi exercitat direct sau prin reprezentant;

-dreptul de vot în cadrul adunării membrilor;

-dreptul la informaţie despre activitatea întreprinderii;

-dreptul de control asupra activităţii organului executiv.

Drepturile patrimoniale

-dreptul asupra unei părţi din beneficiul realizat de întreprindere;

-dreptul de a cesiona participaţiunea către un alt membru sau către terţi;

-dreptul asupra unei părţi active în caz de lichidare a întreprinderii.

Fondatorul întreprinderii de stat şi al întreprinderii municipale are dreptul de proprietate

asupra bunurilor transmise întreprinderii cu drept de administrare operativă.

Cea mai importantă obligaţie a unui membru al întreprinderii este aceea de a contribui la

formarea patrimoniului prin aporturi, contribuţii, etc. Executarea acestei obligaţii este

reglementată de Codul civil art.112-114.

În dependenţă de forma de organizare a persoanei juridice prin lege sau prin actul de

constituire în sarcina membrilor li se pot pune şi alte obligaţii.

2)Organele subiectului, modul de formare şi organizare a fiecărui organ, precum şi

corelaţia dintre ele

Cît priveşte structura organizatorică a întreprinderilor, aceasta uneori este reglementată în

dispoziţii exprese, iar alteori poate fi dedusă prin coraborarea mai multor norme. Astfel,

semnalăm dispoziţiile următoarelor acte normative:

-art.7 din Legea cu privire la societăţile pe acţiuni;

-p.83 şi 95 din Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin HG nr.500/1991;

-art.13 din Legea privind cooperativele de întreprinzători;

-art.10 din Legea privind cooperativele de producţie;

-art.18 din Legea instituţiilor financiare

-art.8 din Legea privind fondurile de investiţie;

-art.6-8 din Legea cu privire la întreprinderea de stat.

Organe obligatorii pentru toate întreprinderile sunt: organul suprem şi organul

executiv. În dependenţă de caracteristicile legale, pentru unele persoane juridice legile speciale

prevăd şi alte organe obligatorii. De exemplu, SA trebuie să aibă o comisie de cenzori, iar

societăţile de tip deschis sunt obligate să aibă un consiliu directoriu. Trebuie să aibă consilii

fondurile de investiţii, instituţiile financiare, bursele de mărfuri, cooperativele de producţie.

Cooperativa de întreprinzător trebuie să aibă consilu, dacă numărul ei de membri este mai mare

de 30.

Organul suprem la fondare este fondatorul sau fondatorii. Acest organ, care este anterior

întreprinderii, aprobă şi semnează actul de constituire, împuterniceşte persoana care trebuie să

îndeplinească formalităţile înregistrării întreprinderii.

În timpul activităţii, organul principal este fondatorul, asociatul unic, adunarea generală a

asociaţilor, membrilor, acţionarilor.

Organul suprem sau principal decide asupra celor mai importante probleme ce ţin de

constituirea, funcţionarea şi existenţa întreprinderii. Organul suprem are atribuţii exclusive, care

nu pot fi delegate unor alte organe. Acesta decide asupra fondării, aprobă actele de constituire, le

modifică sau le completează, stabileşte obiectul de activitate, modul de gestionare a

patrimoniului, constituie, reorganizează, lichidează, după caz, celelalte organe, etc. Dispoziţiile

organului suprem, adoptate în limitele stabilite de lege, sunt obligatorii pentru torţi membrii

persoanei juridice, pentru organele ei şi persoanele cu funcţie de răspundere, iar în cazurile

stabilite de lege sunt opozabile terţilor.

Organul executiv manifestă în exterior voinţa întreprinderii. Manifestarea voinţei îşi

găseşte expresia în realizarea tuturor obiectivelor propuse de organul suprem, fixate în actele

normative, actele constitutive, precum şi în hotărîrile organului suprem.

Organul executiv poate fi colegial (comitet de conducere, direcţie, consiliu) sau

unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator). Pot exista şi organe executive mixte –

compus din organul colegial şi organul unipersonal. Actul de constituire al persoanei juridice cu

organ executiv mixt trebuie să stabilească clar atribuţiile administratorului unipersonal şi cele ale

organului colegial.

De competenţa organului executiv ţine trei tipuri de atribuţii: a)de gestiune a

patrimoniului şi a activităţii întreprinderii, de păstrare a actelor şi de reprezentare. În exercitarea

acestor atribuţii, organul executiv asigură păstrarea tuturor documentelor întreprinderii, inclusiv

a actelor de constituire, a registrelor cu hotărîri ale organului principal şi ale altor organe, ţine

evidenţa contabilă şi păstrează toate documentele contabile, prezintă dări de seamă organului

principal sau unui alt organ căruia îi este subordonat, precum şi autorităţilor publice, eliberează

copii de pe procesele verbale, elaborează schema de state, stabileşte funcţiile fiecărui angajat,

stabileşte modul de păstrare şi conservare a bunurilor, încheie contracte, reprezintă întreprindere

în raporturile cu autorităţile publice, cu persoanele fizice şi juridice, etc.

Pot fi create organe reprezentative şi organe de control, care se interpun între organul

principal şi cel executiv.

Organe reprezentative sunt: consiliul directoriu al SA şi cooperativei de producţie care

are peste 50 de acţionari sau membri, consiliul de administraţie al întreprinderii de stat, consiliul

instituţiei financiare, fondului de investiţii, etc.

Membrii organelor reprezentative sunt aleşi sau desemnaţi de organul principal, iar în

unele cazuri, după principiile stabilite de acesta.

Organul reprezentativ are atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv în

perioada dintre şedinţele organului principal, de a decide asupra unor probleme urgente, delegate

de organul principal, de a direcţiona şi coordona activitatea persoanei juridice. Organul

reprezentativ nu are funcţii executive şi nu reprezintă persoana juridică, deşi membrii lui sunt

consideraţi persoane cu funcţii de răspundere, cu toate consecinţele ce rezultă din această

calitate.

Organul de control al persoanei juridice este comisia de revizie, comisia de cenzori sau

un auditor independent. Membrii organului de control sunt desemnaţi şi revocaţi de organul

suprem şi se subordonează lui. Organul de control are atribuţia de a exercita controlul asupra

activităţii economice şi financiare a persoanei juridice şi de a raporta organului suprem despre

rezultatele controlului.

4. Regimul juridic şi componenţa patrimoniului societăţilor comerciale

Patrimoniul

Prin patrimoniu în sens juridic se înţelege totalitatea de drepturi şi obligaţii cu caracter

economic (art.284 CC) pe care persoana juridică le are în mod distinct şi independent de cele ale

altor subiecte de drept, precum şi de cele ale persoanelor care o alcătuiesc. Patrimoniul cuprinde

o latură activă (drepturile) şi o latură pasivă (obligaţiile). Sensul economic al acestei noţiuni

include numai latura activă.

Întreprindere răspunde pentru obligaţiile sale cu toate drepturile pe care le deţine.

Patrimoniul persoanei juridice este suportul material care îi oferă posibilitatea realizării scopului

pentru care a fost înfiinţată. Permiţîndu-i să participe în nume propriu la raporturi juridice şi să-şi

asume drepturile şi obligaţiile pe care această participare le presupune.

Toate bunurile întreprinderii fac parte componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acestea se

constituie din bunurile transmise cu titlu de aport social, suplimentîndu-se cu bunurile dobîndite

de societate în procesul activităţii.

Autonomia patrimoniului persoanei juridice faţă de patrimoniul fiecărui asociat

(membru) determină anumite consecinţe juridice:

- bunurile aduse de membri ca aport, contribuţie ies din patrimoniul acestora şi intră în

patrimoniul întreprinderii;

-bunurile aduse de membri ca aport, contribuţie cuprinse în activul social, formează gajul

general al creditorilor întreprinderii;

-obligaţiile întreprinderii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de

membri;

-aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de întreprindere priveşte numai patrimoniul

acesteia.

În activul patrrimoniului ssunt incluse toate bunurile asupra cărora se răsfrâng drepturile

reale şi de creanţă.

Conform Articolul 114 (2) Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate

daca actul de constituire nu prevede altfel. Deci bunurile iese din patrimonial fondatorului şi

intră în patrimoniul societăţii comerciale. La fel în patrimoniul soocietăţii comerciale intră nu

numai dreptul de proprietate dar şi alte drepturi reale (cum ar fi dreptul de usufruct sau de

folosinţă)

Activul societăţii comerciale este compus din următoarele bunuri:

Bunuri corporale;

Bunuri incorporale – în această categorie sunt cuprinse toate drepturile patrimoniale

( Exemplu: dreptul SC asupra denumirii de firmă);

Bunuri mobile

TEMA V. Domeniile activitatii de antreprenoriat.

1. Defenitivarea termenului de domeniu a activitatii de antreprenoriat.

2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de

antreprenoriat.

4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

1. Defenitivarea termenului de domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de activitate. Fiecare

domeniu al activităţii economice reprezintă un gen de activitate umană ce se formează şi

evoluează în raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de

producţie (muncă, natură, capital). Separarea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte,

de sine stătătoare, dar interdependente, formează diviziunea muncii. Diviziunea muncii – în

cadrul căreia fiecare realizează numai anumite bunuri sau servicii din mulţimea celor de care are

nevoie, restul procurându-le prin schimb, face ca orice agent economic să fie dependent de

ceilalţi, să se creeze o reţea de interdependenţe între toţi. În acelaşi timp, prin specializarea

fiecăruia numai în execuţia unui anumit gen de activitate, producătorul şi/sau prestatorul îşi

cunoaşte mai bine mijloacele cu care activează, realizează o calitate mai superioară a bunurilor,

lucrărilor, serviciilor şi măreşte simţitor eficienţa activităţii.

Acţiunile pe care le întreprind agenţii economici în procesul activităţii economice (ceea

ce fac ei efectiv) sunt denumite, în general, operaţiuni economice (acte sau fapte economice).

Codul comercial francez numeşte operaţiunile economice afaceri sau acte de comerţ (acte de

commerce). Acte de comerţ (atti di comercio) sunt numite operaţiunile economice în legislaţia

italiană. Codul comercial român stabileşte anumite acte juridice şi operaţiuni pe care le califică

“fapte de comerţ”. Prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte de comerţ se nasc anumite

raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale. În doctrina română, faptele de

comerţ (enumerate în art. 3 al Codului comercial) se clasifică în fapte comerciale obiective

(operaţiuni de interpunere în schimb, operaţiuni care realizează organizarea şi desfăşurarea

activităţii de producţie, operaţiuni conexe (accesorii)) şi fapte comerciale subiective (faptele care

dobândesc caracter comercial datorită faptului că sunt săvârşite de un comerciant în virtutea unei

prezumţii legale). În doctrina engleză activităţile economice au o altă clasificare: activităţi de

extragere a bunurilor materiale, activităţi de prelucrare a bunurilor materiale şi activităţi de

punere în circulaţie a bunurilor materiale. În doctrina rusă sunt considerate activităţi de

întreprinzător operaţiunile cu bunurile patrimoniale, activităţile de comercializare a mărfurilor,

de executare a lucrărilor şi de prestare a serviciilor. În doctrina naţională, drept operaţiuni

economice sunt acceptate următoarele acţiuni ale agenţilor economici: a) producţia mărfurilor; b)

executarea lucrărilor; c) prestarea serviciilor; d) comercializarea mărfurilor.

2. Productia marfurilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Producţia mărfurilor este un tip de activitate economică cu caracter general şi are ca

obiect transformarea materiilor prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Vorbind despre producţia mărfurilor se are în vedere:

1) Producţia industrială, obţinută din activitatea: a) ramurilor energetice ( energie

electrică, agentul termic, biogazele etc.); b) industriei constructoare de maşini (maşini şi utilaje

destinate complexului agro-industrial, piese şi articole de completare pentru mijloacele de

transport şi telecomunicaţii, tehnică medicală, utilaje de conservare a energiei, maşini electrice

de uz casnic etc.); c) industriei materialelor de construcţie (producerea ghipsului de construcţie,

materiale pentru pereţi şi construcţii cu protecţie termică sporită, din beton spongios şi gazbeton,

cărămizi cu multe goluri, a ţiglei de ceramică şi a ţiglei de ciment şi nisip etc.); d) complexului

industriei alimentare (vinicole, a conservelor, zahărului, cărnii şi laptelui, uleiului vegetal,

tutunului etc.); e) industriei uşoare (fabricarea produselor textile; articolelor de îmbrăcăminte şi

încălţăminte, prepararea şi vopsirea blănurilor; fabricarea articolelor de voiaj etc.); f) industriei

de prelucrare a lemnului (fabricarea mobilei, cartonului, hârtiei şi articolelor din hârtie, plăcilor

aglomerate din aşchii de lemn etc.); g) industriei chimice (fabricarea şi produselor chimice

organice şi anorganice, produselor farmaceutice, produse de parfumerie, preparate de toaletă şi

cosmetice, a articolelor din cauciuc şi din material plastic etc.), altor activităţi.

2) Producţia agricolă – vegetală şi animalieră, o parte din care este folosită fără o

prelucrare specială, iar alta e folosită ca materie primă pentru industria alimentară. Vorbind

despre producţia vegetală avem în vedere producţia de: cereale şi leguminoase-boabe; sfeclă de

zahăr (industrială); floarea-soarelui; cartofi; legume şi culturi bostănoase; fructe şi pomuşoare;

struguri; tutun etc., iar vorbind despre producţia animalieră se are în vedere producţia de: carne,

lapte, ouă, lână etc.

3) Crearea obiectelor proprietăţii intelectuale, care pot fi: a) obiecte ale dreptului de autor

– opere: literare; dramatice şi muzical dramatice; muzicale cu sau fără text; coregrafice şi

pantomimele; audiovizuale (cine-, tele-, videofilme, filme cu diapozitive etc.); de pictură,

sculptură, grafică etc.; de arhitectură, urbanistică şi de artă horticolă; de artă aplicată; fotografice;

hărţile, planurile, schiţele şi operele plastice referitoare la geografie, topografie, arhitectură etc.;

derivate şi integrante etc.; b) obiecte ale dreptului proprietăţii industriale – o invenţie brevetată

(un produs, un procedeu, o metodă, inclusiv microorganisme, soiuri de plante, precum şi

aplicarea unui produs, unui procedeu, unei metode); desen sau model industrial; marcă de produs

sau marcă de serviciu; c) produse informatice: ansamblu de date (băncile de date, bazele de date,

fişierile textuale etc.) şi programe pe calculator; documente electronice; echipamente (hardware).

Procesul complex de producere a bunurilor materiale şi de creare a obiectelor proprietăţii

intelectuale cere de la producători (autori, inventatori) eforturi considerabile, spirit de creaţie,

capacităţi organizatorice, cunoştinţe în diferite domenii, inclusiv tehnologice, economice,

informaţionale, financiare.

3. Comercializarea marfurilor ca domeniu a activitatii de

antreprenoriat.

Comercializarea mărfurilor. Agenţii economici care desfăşoară activitatea de producţie a

bunurilor nu-şi limitează niciodată obiectul de activitate numai la obţinerea de produse noi,

deoarece ei nu realizează producţia ca scop în sine, dar în vederea comercializării produselor pe

piaţă. În acest sens, fiecare urmăreşte atent ce şi cât să producă, cât dă şi primeşte în cadrul

schimbului etc. Bunurile economice produse care sunt apte să satisfacă anumite necesităţi şi

care fac obiectul schimbului prin vânzare-cumpărare se numesc mărfuri. Comercializarea

mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite en-

gros proprii, cât şi indirect, prin intermediari, adică prin comercianţi persoane fizice şi juridice.

Intermediarii (comercianţii) propulsează bunurilor economice (mărfurile alimentare şi

nealimentare) de la producător la consumator. Ei cumpără de la producători mărfurile produse

pentru a le vinde, fie consumatorilor nemijlocit, fie prin intermediul altor comercianţi. Prin

urmare, comercializarea mărfurilor este un domeniu al activităţii de întreprinzător care însoţeşte

producţia de bunuri. Ca tip de activitate de întreprinzător, comerţul interior este activitatea

economică desfăşurată de către persoane fizice şi juridice, constând în vânzarea-cumpărarea

mărfurilor, fabricarea şi comercializarea produselor de alimentaţie publică, organizarea

consumului lor, prestarea de servicii suplimentare la cumpărarea mărfurilor. Comerţul interior se

divide fie în comerţul cu amănuntul, fie în comerţul cu ridicata. Comerţul cu amănuntul

reprezintă comercializarea mărfurilor şi prestarea serviciilor către consumatori pentru folosinţă

personală, casnică şi familială, precum şi către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile din

sfera socială pentru consum direct. Comerţul cu ridicata reprezintă intermedierea comercială,

precum şi livrarea de mărfuri direct de la producători, care asigură vânzarea-cumpărarea

mărfurilor în loturi pentru comercializarea lor ulterioară sau utilizarea în producţie şi prestarea

serviciilor aferente. Totalitatea acţiunilor vânzătorilor privind prestarea către consumatori a

serviciilor legate de procurarea mărfurilor, comercializarea şi organizarea consumului produselor

de alimentaţie publică , precum şi asigurare a drepturilor consumatorilor semnifică deservirea

comercială.

4. Executarea lucrarilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Executarea lucrărilor este activitatea economică conform căreia o persoană se obligă să

îndeplinească, într-un termen stabilit, o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din

materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrările de construcţii-montaj: a) construcţia edificiilor

şi clădirilor noi, de orice destinaţie – case de locuit; instituţii preşcolare, şcoli, gimnazii, licee;

policlinici, spitale, case de odihnă; unităţi de comerţ; hoteluri şi restaurante; depozite; blocuri

administrative etc.; b) reconstrucţia, extinderea şi reutilarea tehnică a construcţiilor deja

existente, inclusiv reparaţii capitale şi reparaţii curente; instalarea (montarea) utilajului,

uneltelor, inventarului etc.; c) construcţia căilor de comunicare – linii de cale ferată, drumuri

publice (cu îmbrăcăminte rigidă) naţionale şi locale, conducte de gaz, reţele telefonice, electrice,

de telecomunicaţii, linii de troleibuze etc.

5. Prestarea serviciilor ca domeniu a activitatii de antreprenoriat.

Prestarea serviciilor este un domeniu de activitate economică destinată să satisfacă

anumite necesităţi ale persoanelor fizice şi juridice prin acordarea anumitor servicii.

Particularităţile prestări serviciilor sunt determinate de caracteristicile acestora, printre care pot fi

menţionate următoarele: a) intangibilitatea (nu pot fi auzite, văzute, mirosite gustate sau pipăite),

ceea ce implică dificultatea prezentării, afişării sau ilustrării acestora, înainte de a fi cumpărate;

b) interdependenţa dintre prestatorul de servicii şi client (beneficiar). În timpul creării şi

consumului serviciului, între prestator şi beneficiar există o relaţie de dependenţă – personală sau

profesională, intensitatea căreia depinde de abilitatea clienţilor de a comunica nevoile lor

specifice şi de priceperea prestatorului de a percepe şi satisface aceste nevoi; c) inseparabilitatea

serviciilor de prestatorii acestora. În doar câteva afaceri, serviciile prestate pot fi separate de cei

ce le creează (asigurare, turism), însă în majoritatea cazurilor serviciile nu pot fi separate de

persoana care le prestează, ele fiind create şi comercializate în acelaşi timp. Prin urmare,

capacitatea prestatorilor de servicii este limitată, iar vânzarea directă, personală este singurul

canal posibil de distribuire a serviciilor; d) perisabilitatea serviciilor, caracteristică din care

rezidă faptul că serviciile au o durată de viaţă limitată. Neputând fi stocate, serviciile nu pot fi

vândute în raport cu fluctuaţia cererii, utilitatea lor fiind, de regulă, de scurtă durată, fiind

imposibilă crearea în avans şi consumarea atunci, când vânzările ating punctul maxim; e)

dificultatea standardizării calităţii serviciilor. Întrucât omul este cel care prestează serviciile,

calitatea acestora depinde de abilităţile profesionale ale întreprinzătorului, însă chiar şi pentru

acelaşi persoană rezultatul activităţii depinde de mulţi factori – condiţiile de muncă, starea

sănătăţii, oboseală etc. Beneficiarii de servicii sunt cunoscuţi mai degrabă sub denumirea de

clienţi, pacienţi, participanţi sau spectatori, decât sub titlul generic de consumatori. În ultimii ani,

sectorul serviciilor a căpătat o mai mare amploare, extinzându-se de la serviciile tradiţionale -

transportul de persoane şi de mărfuri, prestaţii de poştă şi telecomunicaţii, comerţul cu

amănuntul, restaurante etc. la cele privind informaţiile, auditul, administrarea fiduciară,

comercializarea tehnologiilor prin intermediul franchisingului etc. De concretizat că, printr-o

reglementare specială, o compartimentare mai de detaliu se disociază serviciile acordate de

către instituţiile financiare, companiile de asigurări, a fondurilor de investiţii, a burselor de

mărfuri, burselor de valori.

Serviciile financiare sunt prestate de către instituţiile financiare care desfăşoară activitate

de întreprinzător pe piaţa monetară şi au rolul de a compensa excedentul cu deficitul de monedă

existente la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă în economie. Printre

activităţile financiare desfăşurate de bănci, în limita autorizaţiei acordate pot fi: a) acceptarea de

depozite (la vedere sau la termen) cu sau fără dobândă; b) acordarea de credite; c) împrumutarea

de fonduri, cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul clienţilor de: instrumente ale

peţii financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.), instrumente privind rata dobânzii,

titluri de valoare; d) acordarea de servicii de decontări şi încasări; e) emiterea şi administrarea

instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri de voiaj, cambii bancare etc.); f)

cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine); g) leasing financiar; h) acordarea de

servicii ca agent sau consultant financiar; i) acordarea de servicii fiduciare, păstrarea şi

administrarea hârtiilor de valoare etc. Modul de autorizare a instituţiilor financiare, de

organizare, administrare, de efectuare a operaţiunilor financiare etc. este reglementat de Legea

instituţiilor financiare.

Serviciile de asigurare sunt prestate de către companiile de asigurări şi au drept scop

protejarea intereselor personale şi patrimoniale ale persoanei fizice şi juridice prin formare de

fonduri băneşti din contul primelor de asigurare, plătite de asigurat, în schimbul cărora

asigurătorul îşi asumă obligaţia ca la producerea cazului asigurat să plătească asiguratului suma

asigurată sau despăgubirea de asigurare. Obiect al asigurării poate fi interesul patrimonial, ce nu

contravine cu legislaţia, corelat cu a) persoana asiguratului sau a beneficiarului, cu viaţa,

sănătatea şi capacitatea lor de muncă (asigurarea de persoane); b) bunurile persoanelor fizice şi

juridice (asigurarea de bunuri); c) răspunderea pe care asiguratul o poartă faţă de persoane fizice

şi juridice pentru prejudicii aduse lor (asigurarea de răspundere civilă). Reglementarea juridică a

activităţii în domeniul asigurărilor e prevăzută prin Legea cu privire la asigurări.

Activitatea investiţională este exercitată de către fondurile de investiţii – participanţi

profesionişti la piaţa valorilor mobiliare şi care: a) atrag mijloace prin plasarea acţiunilor proprii,

b) exercită sistematic investirea şi reinvestirea mijloacelor atrase în valorile mobiliare ale altor

emitenţi şi c) în care cota valorilor mobiliare ale altor emitenţi în valoarea de balanţă a activelor

totale constituie cel puţin 35 la sută. În funcţie de condiţiile de plasare şi răscumpărare a

acţiunilor proprii se deosebesc: a) fondul de investiţii mutual care îşi plasează permanent

acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra oricând la cererea acţionarului, b) fondul de investiţii

pe intervale care îşi plasează permanent acţiunile, cu obligaţia de a le răscumpăra la cererea

acţionarului în termenul stabilit de statutul fondului şi de prospectul de emisiune a acţiunilor

fondului, însă nu mai puţin de două ori pe an, la intervale de timp egale; c) fondul de investiţii

nemutual care îşi plasează acţiunile, după caz, fără a-şi asuma obligaţia de a le răscumpăra.

Modul de constituire şi funcţionare a fondurilor de investiţii este reglementat de Legea cu privire

la fondurile de investiţii.)

Activitatea bursieră este desfăşurată de către bursă (de mărfuri sau de valori) – instituţie

care organizează tranzacţiile de bursă (de mărfuri sau valori mobiliare) într-un local prestabilit

acestui scop (sala bursei) şi la o anumită dată şi oră, conform regulilor de bursă. Comerţul de

bursă se organizează sub formă de licitaţie publică cu strigare şi se desfăşoară în scopul prestării

de servicii cumpărătorilor şi vânzătorilor în procesul de vânzare – cumpărare (schimb) a

mărfurilor sau valorilor mobiliare. La bursa de mărfuri se admit mărfuri de un anumit fel şi o

anumită calitate (să fie calitativ omogene, cu parametri calitativi comparabili) aflate în

circulaţie, inclusiv contractul standard şi conosamentul la marfa respectivă, ceea ce permite

negocierea lor conform calităţilor declarare sau mostrelor. Reglementarea juridică a activităţii

burselor de mărfuri se face în conformitate cu Legea cu privite la bursele de mărfuri. La bursa de

valori se admit spre circulaţie: a) valori mobiliare a căror ofertă publică a fost înregistrată

conform legislaţiei; b) valori mobiliare de stat cu termenul de circulaţie mai mare de un an; c)

alte valori mobiliare şi instrumente financiare. Reglementarea juridică a activităţii burselor de

valori se face în conformitate cu Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare, Legea cu privire la

Comisia Naţională a valorilor mobiliare etc.

Activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare. Persoanele juridice autorizate

desfăşoară următoarele genuri de activitate profesionistă: activitate de brokeraj – activitate de

vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare, desfăşurată de broker în calitate de mandatar sau de

comisionar ce activează în baza contractului de mandat sau de comision, precum şi în baza

procurii pentru efectuarea tranzacţiilor menţionate; activitate de dealer – activitate de

cumpărare a valorilor mobiliare în numele şi din cont propriu, pentru vânzarea lor ulterioară

în scopul obţinerii de profit; activitate de underwriting – activitate de mediere la emisiuni,

desfăşurată în numele emitentului, în vederea promovării ofertei publice primare şi

plasamentului valorilor mobiliareale emitentului; activitatea de administrare a investiţiilor –

activitate desfăşurată de managerul fiduciar persoană juridică, conform contractului de

administrare fiduciară a următoarului patrimoniu transmis acestuia: valori mobiliare; mijloace

băneşti destinate investirii în valori mobiliare; valori mobiliare şi mijloace băneşti obţinute ca

rezultat al administrării fiduciare a valorilor mobiliare; activitatea de ţinere a registrelor

deţinătorilor de valori mobiliare nominative – activitate de colectare, înregistrare, prelucrare

şi păstrare a datelor în vederea constituirii sistemului de ţinere a registrului de valori mobiliare

nominative; activitate de depozitare – activitate de prestare a serviciilor de păstrare a valorilor

mobiliare şi/sau de evidenţă a drepturilor deponenţilor asupra valorilor mobiliare; activitatea

de clearing – activitate desfăşurată de participanţii profesionişti la piaţa valorilor mobiliare

care constă în efectuarea operaţiilor de colectare, de verificare, de corectare a informaţiei

privind tranzacţionarea valorilor mobiliare, în perfectarea documentelor pentru executarea

tranzacţiilor, în stingerea obligaţiilor reciproce ale participanţilor profesionişti la piaţa

valorilor mobiliare; alte genuri de activitate. Prin alte genuri de activitate profesionistă pe

piaţa valorilor mobiliare se consideră: activitatea bursieră, consultingul investiţional,

activitatea de audit a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare, activitatea de

estimare a valorilor mobiliare şi a activelor ce se referă la ele, prestarea serviciilor de

informare a pieţei valorilor mobiliare, instruirea şi reciclarea cadrelor de participanţi

profesionişti la piaţa valorilor mobiliare. Activitatea brokerului, dealerului, underwriterului,

managerului fiduciar, deţinătorului de registru, depozitarului, organizaţiei de clearing etc. se

desfăşoară în baza contractelor-tip stabilite de către Comisia Naţională.

TEMA VI. Reglementarea juridica a procesului de reorganizare si

dizolvare a agentilor economici, precum si a structurilor si uniunilor de

intreprinderi.

1. Reorganizarea intreprinderilor.

2. Dizolvarea agentilor economic.

3. Structuri si uniuni de intreprinderi.

1. Reorganizarea intreprinderilor.

Noţiuni generale.

Încetarea activităţii întreprinderilor intervine fie în urma reorganizării, fie în urma

dizolvării lor. Legislaţia în vigoare prevede atât reorganizarea benevolă a întreprinderilor cât şi

reorganizarea lor forţată. Întreprinderea se consideră reorganizată benevol, atunci când temei

pentru reorganizare serveşte hotărârea organului suprem de decizie al acesteia, în condiţiile

stabilite pentru modificarea actelor constitutive. Reorganizarea forţată, în cazurile prevăzute de

lege, se efectuează în condiţiile hotărârii organului de stat competent sau a instanţei de judecată.

Indiferent de modul de reorganizare – forţată sau voluntară, întreprinderile pot fi reorganizate

prin unificare (fuzionare şi asociere); prin dezmembrare (separare şi divizare) şi transformare

(C.C., art.69, alin.1, Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art. 32, alin. 1).

În general, procedura reorganizării voluntare prevede următoarele etape: 1) adoptarea

hotărârii de reorganizare; b) informarea creditorilor cu privire la reorganizare; c) satisfacerea

cerinţelor sau garantarea drepturilor creditorilor; d) prezentarea actelor necesare la organul de

înregistrare; e) înregistrarea reorganizării şi excluderea din registru a persoanei juridice care-şi

încetează activitatea sau înregistrarea acelor care se constituie în urma reorganizării.

Hotărârea privind reorganizarea întreprinderilor va prevedea modul şi termenele de

reorganizare a acesteia, inclusiv modul de determinare a proprietăţii întreprinderii înfiinţate sau

reorganizate. În vederea garantării drepturilor creditorilor întreprinderii în cazul reorganizării ei,

în termen de 15 zile de la adoptarea hotărârii de reorganizare, organul executiv al întreprinderii

participante la organizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice

un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale Monitorului Oficial al Republicii

Moldova. Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz, să ceară persoanei

juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor.

Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar daca vor dovedi că prin reorganizare se va periclita

satisfacerea creanţelor lor. Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu

privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează. Persoanele juridice participante la

reorganizare răspund solidar pentru obligaţiile apărute până la reorganizarea acestora daca din

actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului.

Membrii organului executiv al întreprinderii participante la reorganizare răspund solidar, pe

parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare

participanţilor sau creditorilor întreprinderii.

Succesiunea de drept în cazul reorganizării.

Reorganizarea este o operaţiune juridică importantă şi are însemnătate pentru

succesiunea (transmiterea) drepturilor şi a obligaţiilor de la o întreprindere la alta. Succesorul

continuă să participe la raporturile juridice în locul întreprinderii care îşi încetează activitatea.

Succesiunea în drepturi poate avea loc atât cu titlu universal cât şi cu titlu particular. Se

consideră succesiune universală atunci când succesorului i se transmit toate drepturile şi

obligaţiile predecesorului. Succesiunea particulară are loc atunci când la succesor trec o parte din

drepturile şi obligaţiile întreprinderii care se reorganizează. În cazul contopirii întreprinderilor,

drepturile şi obligaţiile fiecăreia din ele trec la noua întreprindere, în conformitate cu actul de

transmitere. În cazul absorbţiei unei întreprinderi de către alta, drepturile si obligaţiile

întreprinderii absorbite trec la întreprinderea absorbantă în conformitate cu actul de transmitere.

În cazul divizării întreprinderii, drepturile şi obligaţiile ei trec la noile persoane juridice în

conformitate cu bilanţul de repartiţie. În cazul separării, o parte din drepturile şi obligaţiile

întreprinderii reorganizate trece, la fiecare din întreprinderile participante la reorganizare

(existente sau care iau fiinţă), în corespundere cu bilanţul de repartiţie. În cazul reorganizării

întreprinderii prin transformare, drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la

noua persoană juridică în conformitate cu actul de transmitere. Actul de transmitere şi bilanţul

de repartiţie trebuie sa conţină dispoziţii cu privire la succesiunea întregului patrimoniu al

întreprinderii reorganizate, în privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor faţă de toţi debitorii şi

creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile contestate de parţi. Actul de transmitere şi bilanţul de

repartiţie se confirma de fondatorii (membrii) întreprinderii sau de organul întreprinderii

împuternicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de constituire, care au decis reorganizarea

întreprinderii, şi se prezintă, împreună cu actele de constituire ale întreprinderilor create, pentru

înregistrarea lor de stat sau pentru introducerea modificărilor în actele de constituire ale

întreprinderilor existente.

Reorganizarea prin fuziune.

Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie. Contopirea are ca efect încetarea

existenţei persoanelor juridice participante la contopire şi trecerea integrală a drepturilor şi

obligaţiilor acestora la persoana juridică ce se înfiinţează. Absorbţia are ca efect încetarea

existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrala a drepturilor şi obligaţiilor acestora

la persoana juridica absorbantă. În cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionată de

permisiunea organului de stat competent. În scopul fuziunii, organul împuternicit al persoanei

juridice elaborează proiectul contractului de fuziune. În proiectul contractului de fuziune trebuie

să se indice: a) forma (felul) fuziunii; b) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice

participante la fuziune; c) fundamentarea şi condiţiile fuziunii; d) patrimoniul care se transmite

persoanei juridice beneficiare; e) raportul valoric al participaţiunilor; f) data actului de

transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele juridice implicate în fuziune. Dacă

persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului de fuziune trebuie să se

indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul

contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se

constituie. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris. Dacă contractul de fuziune

aprobat este afectat de o condiţie, acesta se desfiinţează cu efect retroactiv în cazul în care

condiţia nu s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate prevedea un termen

mai scurt sau un termen de prevenire.

Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de adunarea generală a

membrilor fiecărei persoane juridice participante la fuziune. Hotărârea de fuziune se adopta cu

2/3 din numărul total de voturi ale participanţilor dacă o majoritate mai mare nu este prevăzută

de actul de constituire. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind

fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la

contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită

înregistrarea fuziunii. La cerere se anexează: a) copia autentificată de pe contractul de fuziune; b)

hotărârea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante; c) dovada oferirii garanţiilor

acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor; d) autorizaţia de fuziune, după caz. După expirarea

termenului prevăzut, organul executiv al persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice

care se contopesc, depune o cerere de înregistrare la organul de stat unde este înregistrată

persoana juridică absorbantă sau unde urmează a fi înregistrată noua persoană juridică. La cerere

se anexează actele indicate. Persoana juridică ce se constituie anexează de asemenea, actele

necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

Înregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei

juridice absorbante sau care urmează să înregistreze noua persoană juridică. Organul care a

efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau a noii persoane juridice

informează despre înregistrarea fuziunii organul unde este înregistrată persoana juridică

absorbită sau persoanele juridice contopite. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a

persoanei juridice absorbite sau a persoanelor juridice contopite înscrie în registrul de stat data la

care s-a produs absorbţia sau contopirea şi expediază spre păstrare organului care a înregistrat

fuziunea toate actele persoanelor juridice dizolvate. După înregistrarea efectuată conform

prevederilor legale, persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se

radiază din registrul de stat.

De la data înregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice absorbite sau al

persoanelor juridice care se contopesc trece la persoana juridică absorbantă sau la noua persoană

juridică. După înregistrarea fuziunii, persoana juridică absorbantă sau noua persoană juridică

include în bilanţul său activele si pasivele persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor

juridice contopite, iar bunurile sunt înregistrate ca bunuri ale persoanei juridice absorbante sau

ale noii persoane juridice.

Reorganizarea prin dezmembrare.

Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau separare. Divizarea persoanei

juridice are ca efect încetarea existentei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două

sau mai multe persoane juridice, care iau fiinţă. Separarea are ca efect desprinderea unei parţi

din patrimoniul persoanei juridice, care nu îşi încetează existenta, şi transmiterea ei către una sau

mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă. Proiectul dezmembrării persoanei

juridice este elaborat de organul executiv. In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice: a)

forma (felul) dezmembrării; b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează; c)

denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma dezmembrării sau cărora

li se dă o parte din patrimoniu; d) partea de patrimoniu care se transmite; e) numărul de

participanţi care trec la persoana juridica ce se constituie; f) raportul valoric al participaţiunilor;

g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu scop lucrativ care se

dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care

se constituie sau care există, dată la care aceste participaţiuni dau dreptul la dividende; h) data

întocmirii bilanţului de repartiţie; i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi. Proiectul

dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de

constituire al noii persoane juridice, după caz. Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea

generala a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi dacă actul de constituire nu prevede

o majoritate mai mare. Adunarea generală a participanţilor, cu majoritatea de voturi prevăzută,

aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv. Organul

executiv al persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima

publicare privind dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a

efectuat înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei

juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică la care trece o parte din

patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor

juridice participante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.

La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a persoanei juridice care se

constituie se anexează, de asemenea, actele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul

respectiv.

Înregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat înregistrarea de stat a

persoanei juridice dezmembrate. Înregistrarea dezmembrării se face numai după înregistrarea

noilor persoane juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la care trece

o parte din patrimoniu. Organul care urmează să efectueze înregistrarea de stat a noii persoane

juridice sau care a înregistrat persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu informează

organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată despre înregistrarea noii persoane

juridice sau despre modificarea actului de constituire al persoanei juridice care primeşte o parte

din patrimoniu. Organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate

înregistrează dezmembrarea şi, după caz, radiază persoana juridica ce s-a divizat şi informează

despre aceasta organul unde este înregistrată noua persoană juridică sau organul unde este

înregistrată persoana juridică ce primeşte o parte din patrimoniu. Acestea din urmă înscriu data la

care s-a produs dezmembrarea. Dezmembrarea produce efecte din momentul înregistrării ei de

stat la organul unde este înregistrată persoana juridică dezmembrată. După înregistrare, persoana

juridică divizată se consideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.

De la data înregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o

parte din el trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau cea

existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi, după

caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

Reorganizarea prin transformare.

La dorinţa fondatorilor orice întreprindere poate să-şi schimbe forma de organizare.

Reorganizarea înteprinderii prin transformare se deosebeşte de o simplă schimbare a denumirii

de firmă. În practică se întâlnesc cazuri de majorare a capitalului social sau de primire în

rândurile asociaţilor a unor investitori străini. În aşa cazuri în actele constitutive se introduc

modificările de rigoare, se schimbă chiar şi denumirea de firmă, considerându-se că a avut loc

reorganizarea agentului economic naţional într-o întreprindere cu investiţii străine. La

transformarea întreprinderii în întreprindere cu altă formă juridică de organizare, la

întreprinderea recent înfiinţată trec toate drepturile patrimoniale şi obligaţiile întreprinderii

Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei sale juridice de organizare prin

modificarea actelor de constituire în condiţiile legii. Transformarea persoanei juridice trebuie să

întrunească şi condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridică de organizare în care se

transformă.

2. Dizolvarea agentilor economic.

Noţiuni generale.

Agentul economic se dizolvă în temeiul: a) expirării termenului stabilit pentru durata lui;

b) atingerii scopului pentru care a fost constituit sau imposibilităţii atingerii lui; c) hotărârii

organului lui competent; d) hotărârii judecătoreşti în cazurile prevăzute de lege; e) insolvabilităţii

sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare; f) faptului

că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant; g) altor

cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire. Dizolvarea persoanei juridice are ca efect

deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect

dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi transmiterea

universală a patrimoniului ei, în starea în care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către

persoanele juridice beneficiare. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare în măsura

în care este necesar pentru lichidarea patrimoniului. Din momentul dizolvării, administratorul nu

mai poate întreprinde noi operaţiuni, în caz contrar fiind responsabil, personal şi solidar, pentru

operaţiunile pe care le-a întreprins. Această prevedere se aplica din ziua expirării termenului

stabilit pentru durata societăţii ori de la data la care asupra dizolvării a hotărât adunarea generala

a participanţilor sau instanţa de judecată. Organul competent al persoanei juridice poate reveni

asupra hotărârii de lichidare sau reorganizare dacă patrimoniul nu este repartizat între membrii

acesteia sau nu este transmis unor alte persoane. La data dizolvării persoanei juridice,

administratorul acesteia devine lichidator daca organul competent sau instanţa de judecată nu

desemnează o altă persoană în calitate de lichidator.

Dizolvarea agentului economic de către instanţa de judecată.

Instanţa de judecată dizolvă persoana juridică dacă: a) constituirea ei este viciată; b)

actul de constituire nu corespunde prevederilor legii; c) nu se încadrează în prevederile legale

referitoare la forma ei juridică de organizare; d) activitatea ei contravine ordinii publice; e) există

alte situaţii prevăzute de lege. Instanţa de judecată nu dizolvă persoana juridică dacă, în termenul

pe care îl acordă, persoana va corespunde prevederilor legii. Instanţa de judecată poate dizolva

persoana juridică dacă aceasta contravine interdicţiilor stabilite de legislaţie pentru forma ei

juridică de organizare sau dacă activitatea ei contravine grav actului de constituire. Dizolvarea

persoanei juridice se pronunţă la cererea participantului, a procurorului sau a Ministerului

Justiţiei.

Instanţa de judecată care examinează cererea privind dizolvarea persoanei juridice poate

pune bunurile acesteia, la cerere, sub administrare fiduciară. În încheiere se specifică data

instituirii administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi administratori fiduciari

şi determină limitele împuternicirilor şi remuneraţia lor. Dacă instanţa de judecată nu dispune

altfel, organele persoanei juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al administratorului

fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a persoanei juridice nu pot încheia acte juridice

fără participarea acestuia. Instanţa de judecată poate modifica sau anula în orice moment

încheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta încetează în momentul în care

hotărârea judecătorească cu privire la dizolvare rămâne definitivă. Administratorul fiduciar

notifică organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice despre încheierea

judecătorească şi comunică despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Actul

juridic încheiat de persoana juridică până la înregistrarea administrării fiduciare, fără a ţine cont

de limitarea impusa prin administrare fiduciară, este valabil dacă cealaltă parte nu ştia şi nici nu

trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare.

În cazul în care persoana juridică se dizolvă în unul din următoarele temeiuri: expirării

termenului stabilit pentru durata ei; atingerii scopului pentru care a fost constituită sau

imposibilităţii atingerii lui; hotărârii organului ei competent; faptului că persoana juridică cu

scop nelucrativ sau cooperativa nu mai are nici un participant, organul ei executiv depune o

cerere de dizolvare la organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice respective.

În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărâre a adunării generale a participanţilor,

această hotărâre trebuie anexată la cerere. În cazul dizolvării prin hotărâre judecătorească,

instanţa transmite o copie de pe hotărârea irevocabilă organului care a efectuat înregistrarea de

stat a persoanei juridice ce se dizolvă. Cererea de dizolvare depusă de organul executiv al

persoanei juridice şi hotărârea judecătorească sunt temeiuri pentru înregistrarea dizolvării. De la

data înregistrării dizolvării, în documentele şi informaţiile care emană de la persoana juridică, la

denumire trebuie adăugată sintagma "în lichidare". În caz contrar, lichidatorul persoanei juridice

răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Lichidatorul societăţii comerciale.

Poate fi lichidator al persoanei juridice orice persoană fizica majoră cu capacitate deplină

de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, sunt

stabilite condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului. Lichidatorul notifică despre

desemnarea sa organul care a efectuat înregistrarea de stat a persoanei juridice şi comunică

despre sine informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează hotărârea de

desemnare în calitate de lichidator. În registru se înregistrează numele, domiciliul, numărul

actului de identitate şi codul personal, semnătura lichidatorului. Lichidatorul are aceleaşi

împuterniciri, obligaţii şi responsabilităţi ca şi administratorul în măsura în care acestea sunt

compatibile cu activitatea de lichidator. În cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia

reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărârea prin care sunt

desemnaţi nu prevede altfel. Îndată după preluarea funcţiei, lichidatorul împreuna cu

administratorul face şi semnează inventarul şi bilanţul în care constată situaţia exactă a activului

şi pasivului. Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifică creanţele, transformă în

bani alte bunuri şi satisface cerinţele creditorilor. În măsura în care este necesar pentru lichidare,

el poate încheia noi acte juridice. Lichidatorul este obligat să primească şi să păstreze

patrimoniul, registrele şi actele persoanei juridice, să ţină un registru cu toate operaţiunile

lichidării în ordinea lor cronologică. Lichidatorul poate fi revocat oricând de organul sau de

instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărâre se desemnează un alt lichidator.

Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a

desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă acesteia.

Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată care l-a

desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. După înregistrarea desemnării sale,

lichidatorul publică în "Monitorul Oficial al Republicii Moldova", în două ediţii consecutive, un

aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor

cunoscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.

Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în

"Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin hotărârea de lichidare se poate prevedea un

termen mai lung. În cazul în care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, sub

sancţiunea decăderii, ca, în termen de 30 de zile de la data când a fost informat despre

respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în instanţa de judecată.

În termen de 15 zile de la data expirării termenului de înaintare a creanţelor, lichidatorul

este obligat sa întocmească un proiect al bilanţului de lichidare care să reflecte valoarea de bilanţ

şi valoarea de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de

lichidator şi datoriile care se află pe rol în instanţa judecătorească. Proiectul bilanţului de

lichidare se prezintă spre aprobare organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul. Dacă din

proiectul bilanţului de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este

obligat să declare starea de insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate

continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de insolvabilitate.

Protecţia drepturilor debitorilor.

Hotărârea de reorganizare sau lichidare în afara procedurii insolvabilităţii nu are ca efect

scadenţa creanţelor neajunse la scadenţă. Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au

înaintat pretenţii şi creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea se depun în

conturi bancare pe numele lor. Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au

rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor

proporţional participaţiunii lor la capitalul social. Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte

raportul privind lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă doi sau

mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect

de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoanei

juridice dizolvate, cu consimţământul participanţilor, poate să nu înstrăineze bunurile ei daca nu

este necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor. Proiectul de împărţire a activelor,

calculele şi raportul privind lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de

judecată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate

introduce modificări în proiectul de împărţire, luând în considerare voinţa participanţilor.

Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor persoanei juridice cu scop

nelucrativ se repartizează între persoanele care, conform actului de constituire sau, în cazul

prevăzut de actul de constituire, conform hotărârii adunării generale, au dreptul la ele. Dacă

persoana juridică cu scop nelucrativ este constituită pentru satisfacerea exclusiva a intereselor

participanţilor săi şi actul constitutiv sau hotărârea adunării generale nu prevăd persoanele care

au dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ dizolvate, toate persoanele care la

momentul dizolvării au calitatea de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas.

Între aceste persoane activele se repartizează proporţional. Dacă nu pot fi repartizate, activele

trec la stat, care le utilizează la realizarea scopurilor statutare ale persoanei juridice cu scop

nelucrativ lichidate.

Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decât

după 12 luni de la data ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării

bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost

contestate în instanţa de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă

După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie să depună la organul înregistrării de

stat cererea de radiere a persoanei juridice din registru. La cererea de radiere se anexează toate

actele necesare lichidării.

Dacă, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină

soldul ori dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei

persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze un

lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivitate

în scopul desfăşurării lichidării redeschise. Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor

îndreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul. Pentru

perioada în care persoana juridică nu a existat, se suspendă cursul prescripţiei extinctive a

dreptului de acţiune a persoanei juridice sau faţă de persoana juridică respectivă.

3. Structuri si uniuni de intreprinderi.

Filiale şi reprezentanţe.

Majoritatea întreprinderilor au o formă juridică de organizare simplă, adică au un singur

sediu, ceea ce reduce capacitatea de exercitare a activităţii statutare propuse, limitându-se de

regulă la localitatea sau zona în care sunt amplasate. Pentru a-şi extinde activitatea economică şi

în alte locuri, localităţi, zone atât în ţară cât şi peste hotare, întreprinderea poate crea structuri

subsidiare, cu profil similar. Legislaţia permite crearea acestor structuri atât în momentul

constituirii întreprinderii, cât şi pe parcursul activităţii ei. Dacă sunt create odată cu

întreprinderea ele trebuie să fie indicate în actul de constituire, iar dacă se preconizează

constituirea lor pe parcurs, actul de constituire va indica modalitatea de constituire. Fiind create

în vederea expansiunii activităţii economice, structurile constituite, împreună cu întreprinderea

formează ansambluri economice, sisteme unitare juridic şi patrimonial. În doctrină structurile de

întreprinderi (structurile societare) sunt caracterizate în felul următor: a) sunt o componentă a

unui sistem societar în care se integrează funcţional, juridic şi patrimonial şi în afara căruia nu

poate să existe; b) funcţia lor principală este aceea de instrument de expansiune a afacerilor

societăţii care a alcătuit-o; c) înfiinţarea acestora este consecinţa funcţiei de organizare a

societăţii care o constituie; d) sunt unităţi economice autonome care funcţionează relativ

independent; e) se subordonează societăţii care le-a constituit; f) sunt o formă de organizare

instituită de lege. Ce prevede legea naţională în acest sens?

Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, întreprinderea are dreptul de a

constitui filiale şi reprezentanţe cu drept de a deschide subconturi (art. 21). Filialele şi

reprezentanţele nu sunt persoane juridice şi nu dispun de patrimoniu propriu, lor li se atribuie

bunuri din patrimoniul întreprinderii. Ele activează în baza regulamentului aprobat de

întreprindere. Şefii filialelor şi reprezentanţelor sunt numiţi de întreprindere şi activează în baza

mandatului ce i s-a eliberat. De asemenea, Codul civil prevede dreptul persoanei juridice de a

institui filiale şi reprezentanţe în Republica Moldova şi în străinătate (art. 102 şi 103).

Filialele sunt o modalitatea de extindere a afacerilor unei întreprinderi prin intermediul

propriei structuri. Ele sunt total dependente de întreprindere, atât patrimonial cât şi funcţional.

Filială sa consideră o subdiviziune separată a întreprinderii, situată în altă parte, şi care exercită

unele din atribuţiile acesteia. În doctrină ea este definită ca “o structură societară

instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, care funcţionează independent,

autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii

societăţii care o constituie, printr-un mandat specializat, îndeplinirea uneia sau mai multor

categorii de operaţiuni ce fac parte din obiectul de activitate al societăţii”. Din definiţie dată

pot fi evidenţiate următoarele particularităţi ale filialei: a) este o structură internă (subdiviziune)

a întreprinderii şi este dependentă de ea total, juridic şi patrimonial; b) are ca scop dezvoltarea şi

expansiunea genurilor de activitate de întreprinzător practicată de întreprindere, atât în localitatea

în care îşi are sediul principal, cât şi în alt loc (altă adresă), precum şi în alte localităţi din ţară ori

de peste hotare; c) dispune de sediu propriu; d) funcţionează relativ independent, întocmeşte

propriul bilanţ trimestrial şi anual, poate avea un cont bancar. Are un patrimoniu distinct (dar nu

propriu) pe care îl administrează conducătorul în limitele stabilite în regulament; e) înfiinţarea,

modificarea, precum şi încetarea activităţii filialei este o prerogativă a întreprinderii legal

constituite.

Actul de constituire al filiale este Regulamentul filialei care stabileşte: denumirea de

firmă a întreprinderii, ce include specificaţia că aceasta este filială; genurile de activitate pe care

le va desfăşura filiala; sediul filialei; patrimoniul transmis filialei pentru a-şi desfăşura

activitatea; împuternicirile administratorului filialei şi ale altor persoane cu funcţii de răspundere;

responsabilitatea filialei; numărul contului (subcontului) bancar al filialei; alte date necesare.

Regulamentul se aprobă de administratorul întreprinderii, care numeşte conducătorul filialei,

precum şi personalul ei. Desfiinţarea filialei este de asemenea o prerogativă a administraţiei

întreprinderii care a constituit-o. Actul de încetare poate fi hotărârea organului suprem al

întreprinderii sau al organului executiv, dacă acesta a fost împuternicit prin statut.

Reprezentanţa (agenţia) se deosebeşte esenţial de filială, deoarece ea nu poate practica

activităţi de producţie. Reprezentarea este un raport juridic în temeiul căruia o persoană, numită

“reprezentant” săvârşeşte acte juridice în numele altei persoane, numite “repretentat”, iar

consecinţele juridice ale acestor acte apar nemijlocit pentru reprezentant, dacă ele sunt săvârşite

în limitele împuternicirilor acordate.

“Reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, care este situată în

altă parte, care apără şi reprezintă interesele întreprinderii, încheie, în numele acesteia

tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept”. Reprezentanţa îndeplineşte o funcţie specializată

– cea de intermediar dintre întreprinderea care a înfiinţat-o şi terţele persoane care contractează.

Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire al filialei. De

regulă, reprezentanţa se constituie în alte localităţi din ţară sau în alte ţări şi numai dacă acest

lucru este prevăzut de actele constitutive ale întreprinderii. Actul de constituire al reprezentanţei

este Regulamentul, aprobat de organul de conducere al întreprinderii.

Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi întreprindere sunt raporturi juridice

de muncă, membrii reprezentanţei îndeplinindu-şi atribuţiile în concordanţă cu Regulamentul şi

contractul de muncă, iar în anumite cazuri împuternicirile vor fi indicate în procurile eliberate fie

de şeful întreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.

De menţionat că, filialele şi reprezentanţele întreprinderilor statelor străine îşi desfăşoară

activitatea în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova şi cu regulamentele aprobate de

întreprinderea fondator. Particularităţile înfiinţării lor sunt stabilite de legislaţie. De exemplu,

prin derogare de la prevederile ce reglementează constituirea filialelor şi reprezentanţelor

naţionale, filialele înfiinţate în republică de către întreprinderile cu investiţii străine sunt

persoane juridice, iar filialele întreprinderilor nerezidente, înfiinţate în Republica Moldova în

conformitate cu legea, capătă statut de întreprindere aparţinând integral investitorilor străini la

data înregistrării lor în Republica Moldova.

Întreprinderi afiliate.

Întreprinderea este în drept să participe cu patrimoniul său la activitatea altor agenţi

economici. Astfel, societăţile comerciale pot participa la fondarea unei alte întreprinderi,

transmiţându-i un aport patrimonial ori promiţând aporturi în muncă pentru a-şi extinde propria

activitate. Însă extinderea afacerilor se va produce numai în cazul în care aportul transmis

asigură fondatorului o majoritate simplă sau calificată în capitalul social al acesteia. Octavian

Căpăţînă numeşte societatea comercială ce transmite aportul – societate-mamă, iar întreprinderea

căreia i se transmite - întreprindere-fiică sau societate- filială definind-o ca “întreprindere

organizată sub formă de societate comercială de sine stătătoare, cu personalitate juridică, dar

dependentă din punct de vedere economic de societatea-mamă prin deţinerea de către aceasta a

majorităţii capitalului”.

Raportul de dominaţie între întreprinderea-mamă şi îmtreprinderea-fiică poate avea formă

directă sau indirectă. Dominaţia directă se înfăptuieşte atunci când întreprinderea-mamă deţine

majoritatea din capitalul social al întreprinderii-fiică, iar dominaţia indirectă are loc atunci când

îmtreprinderea-mamă deţine majoritatea capitalului altei întreprinderi nu ea direct, ci prin

întreprinderile în a căror capital social întreprinderea-mamă deţine majoritatea. Modul de

constituire a întreprinderii-fiică este una obişnuită pentru forma juridică aleasă de fondator. Dacă

întreprinderea-fiică va avea o altă naţionalitate decât întreprinderea-mamă, atunci la constituirea

întreprinderii-fiică se va ţine cont de legislaţia statului unde aceasta se va constitui.

Întreprinderea-fiică poate apărea nu numai prin înfiinţarea ei, dar şi prin procurarea majorităţii

capitalului (de acţiuni sau părţi sociale) în timpul funcţionării acesteia.

În conformitate cu legislaţia naţională societăţi comerciale afiliate se consideră

societăţile comerciale care, în raporturile dintre ele sunt:

a) întreprinderi în posesiune majoritară şi întreprinderi cu participaţiune majoritară.

Dacă majoritatea voturilor în capitalul social al unei întreprinderi independente din punct de

vedere juridic sau majoritatea voturilor în ea aparţin unei alte întreprinderi, prima este o

întreprindere în posesiune majoritară, iar cea de-a doua este o întreprindere cu participaţiune

majoritară. Întreprinderea în posesiune majoritară nu este în drept să deţină direct sau indirect

participaţiuni în capitalul social sau voturi în întreprinderea cu participaţiune majoritară. Dacă

întreprinderea în posesiune majoritară a devenit insolvabilă în urma executării dispoziţiilor date

de întreprinderea cu participaţiune majoritară, atunci întreprinderea cu participaţiune majoritară

răspunde subsidiar pentru obligaţiile întreprinderii în posesiune majoritară (C.C., art. 118);

b) întreprinderi dependente şi dominante. Întreprinderea dependentă este întreprinderea

asupra căreia o altă întreprindere (întreprinderea dominantă) poate exercita în mod direct sau

indirect o influenţă dominantă. Se prezumă că o întreprindere în posesiune majoritară este

dependentă de întreprinderea cu participaţiune majoritară în ea;

c) întreprinderi ale concernului. Dacă mai multe întreprinderi, fără ca să depindă una de

alta, sunt reunite sub o conducere unică, atunci ele formează un concern, iar fiecare din ele este

întreprindere a concernului. Se consideră că formează un concern întreprinderile între care există

un contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte întreprinderi sau se

obligă să verse întregul venit altei întreprinderi ori întreprinderile dintre care una este integrată

(incorporată) alteia. Se consideră că întreprinderea dominantă formează cu întreprinderea

dependentă un concern;

d) întreprinderi cu participaţiune reciprocă. Se consideră întreprinderi cu participaţiune

reciprocă întreprinderile independente din punct de vedere juridic, fiecare dintre care deţine

participaţiuni în capitalul social sau un anumit număr de voturi în cealaltă întreprindere. De

amintit că pot fi întreprinderi cu participaţiune reciprocă întreprinderile de capital sau o societate

de capital şi una de persoane sau o societate de capital şi o întreprindere individuală. Nu pot fi

întreprinderi cu participaţiune reciprocă societăţile de persoane sau societatea de persoane şi

întreprinderea individuală.

Grupări de întreprinderi.

Societăţi necomerciale. Persoanele fizice şi juridice ce desfăşoară activitate de

întreprinzător, în scopul lărgirii posibilităţilor lor în realizarea şi apărarea unor interese de

producţie, tehnico-ştiinţifice, sociale şi altor interese comune, au dreptul să formeze societăţi sub

formă de asociaţii, uniuni, concerne, care vor fi organizaţii necomerciale. Societăţile

necomerciale sunt persoane juridice al căror scop este altul decât obţinerea de venit.

Organizaţiile necomerciale sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzisă de lege,

care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut. Pentru practicarea activităţii economice

care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile necomerciale pot fonda

societăţi comerciale şi coperative. Dreptul unor anumite categorii de organizaţii necomerciale de

a fonda societăţi comerciale şi cooperative poate fi limitat prin lege

Formele de organizare a societăţilor necomerciale. Organizaţiile necomerciale se pot

organiza sub următoarele forme juridice: a) asociaţii; b) fundaţii; c) instituţii. Asociaţia este

organizaţia necomercială constituită benevol de persoane fizice şi juridice (care desfăşoară

activitate de întreprinzător sau care nu desfăşoară o atare activitate) asociate, în modul prevăzut

de lege, prin comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri, pentru

satisfacerea unor necesităţi nemateriale. Asociaţia poate avea forma de asociaţie obştească, partid

sau altă organizaţie social-politică, de sindicat, uniune de persoane juridice, de patronat, de

gospodării ţărăneşti etc. În cele ce urmează ne înteresează uniunile sau asociaţiile de

întreprinderi. Fundaţia este o organizaţie necomercială, fără membri, înfiinţată de una sau mai

multe persoane fizice şi juridice, dotată cu patrimoniu distinct şi separat de cel al fondatorilor,

destinat atingerii scopurilor necomerciale prevăzute în actul de constituire. Instituţia este

organizaţia necomercială constituită de fondator (fondatori) pentru exercitarea unor funcţii de

administrare, sociale, culturale, de învăţământ şi altor funcţii cu caracter necomercial, finanţată

parţial sau integral de către acesta (aceştia). Instituţia privată se constituie în baza hotărârii

persoanei fizice sau juridice de drept privat care trebuie autentificată notarial.

Noţiunea şi diversitatea uniunilor de întreprinderi.

În literatura juridică, uniunile de întreprinderi mai sunt numite “sisteme societare” ori

“grupă de societăţi”. Sistemul societar fiind definit ca “ansamblul stabil şi durabil alcătuit din

structuri asociate legate juridic prin relaţii în temeiul cărora una dintre acestea dobândeşte şi

exercită asupra celorlalte dominaţia, făcând să se manifeste unitatea de voinţă şi un scop

comun”, iar grupul de societăţi ca „ansamblul de societăţi comerciale independente juridic, unite

prin legături în temeiul cărora una dintre acestea domină peste celelalte , exercitând influenţa,

direcţia şi controlul sau direct sau indirect, făcând să se manifeste o unitate de decizie. Sistemele

societare pot fi clasificate după mai multe criterii: a) după natura componentelor sistemului

(grup de societăţi, grup industrial, grup de fapt, grup integrat etc.); b) după natura activităţii

societăţii dominante (sisteme societare financiare, industriale, contractuale, personale); c) după

forma dată legăturilor sistemul (grupuri constituite în asociaţii, grupuri constituite în baza unor

contracte nenumite). În afară de aceste clasificări mai există o clasificare importantă care-i pusă

în dependenţă de faptul dacă structurile componente ale sistemului societar sunt structuri interne

ale unei persoane juridice dominante sau sunt structuri independente faţă de persoana juridică

determinantă. În dependenţă de acest criteriu structurile societare sunt: a) endogene, adică

structurile sunt părţi ale unei singure persoane juridice (întreprinderea care are filiale şi

reprezentanţe); b) exogene, adică atunci când există o singură întreprindere-mamă cu proprie

personalitate juridică, care deţine pachetul de control al altor întreprinderi persoane juridice sau

controlează activitatea altor persoane juridice într-un alt mod (uniunea de întreprinderi sau

grupul de societăţi).

Diversificarea relaţiilor dintre diverşii agenţi economici în condiţiile economiei de piaţă

au dus la constituirea unui număr mare de tipuri de uniuni. În legislaţia naţională sunt

reglementate modul de constituire şi funcţionare a asociaţiilor economice, a consorţiilor, a

concernelor, a holdingurilor şi alte uniuni. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni

care funcţionează cu succes în statele cu o economie avansată – trusturile, sindicatele, grupurile

industriale, financiare, de interese economice, societatea transnaţională etc.

Constituirea şi funcţionarea uniunilor de întreprinderi.

Crearea şi activitatea uniunilor de întreprinderi se admite cu respectarea următoarelor

condiţii: a) intrării benevole a întreprinderilor în uniune şi ieşire din uniune în condiţiile

prevăzute de contractul sau statutul uniunii; b) respectării legislaţiei antimonopol şi al altor acte

normative; c) organizării pe bază de contract a raporturilor dintre întreprinderile ce fac parte din

uniune. Întrucât societatea necomercială este persoană juridică, uniunea de întreprinderi trebuie

să aibă firmă (denumire) proprie, ce va include, după caz, cuvintele” „asociaţie”, „uniune”,

„concern” etc., precum şi patrimoniu separat şi patrimoniu distinct, bilanţ propriu centralizator,

cont de decontări şi alte conturi în instituţiile financiare, ştampila cu firma sa şi alte elemente

caracteristice pentru persoana juridică. De menţionat că, întreprinderile ce intră în componenţa

societăţii necomerciale (uniunii de întreprinderi) îşi păstrează independenţa şi drepturile de

persoană fizică sau juridică, iar uniunea ţine registrul asociaţilor săi, în modul stabilit de

legislaţie şi de Regulamentul propriu.

Societatea necomercială (uniunea de întreprinderi) acţionează în bază de statut care

trebuie semnat de către toţi conducătorii întreprinderilor asociate. Statutul societăţii necomerciale

stabileşte normele de conducere, administrare şi reprezentare a organizaţiei necomerciale şi va

indica: a) denumirea; b) scopul şi obiectul de activitate; c) sediul; d) numele (denumirea),

domiciliul (sediul), data naşterii, cetăţenia, data înregistrării de stat, codul fiscal şi alte date de

identificare a fondatorilor; e) condiţiile şi modul de admitere în organizaţia necomercială, modul

de retragere şi de excludere a membrilor (asociaţilor); f) modul de formare a patrimoniului,

contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiile periodice ale membrilor; g) modul de desemnare şi de

revocarea membrilor organelor de conducere; h) modul de constituire şi de lichidare a filialelor;

i) modul şi condiţiile de reorganizare; j) modul de lichidare a organizaţiei; k) alte date stabilite de

lege pentru tipul respectiv de organizaţie necomercială. Actele constitutive trebuie să fie

aprobate la adunarea generală (consiliul director).

Înregistrarea uniunilor de întreprinderi se efectuează în conformitate cu legislaţia. După

înregistrare, uniunea capătă personalitate juridică, dobândeşte drepturile şi obligaţiile stabilite de

lege, sunt luate la evidenţă de organul fiscal din teritoriul unde îşi are sediul. Uniunile de

întreprinderi, cu excepţia consorţiului plătesc impozitele stabilite de lege în bugetul statului.

Uniunile de întreprinderi au organe proprii de conducere, care sunt analogice cu cele ale

societăţii cu răspundere limitată. Organul superior de decizie al uniunii este adunarea generală

(conferinţa, consiliul) a întreprinderilor asociate. La adunarea generală fiecare întreprindere

asociată va fi reprezentată de una sau mai multe persoane. Adunarea generală este împuternicită

să adopte hotărâri în toate chestiunile ce vizează activitatea uniunii. Organul executiv al uniunii

este comitetul de conducere a acesteia, compus din membrii aleşi la adunarea generală, care aleg

din rândurile lor preşedintele comitetului (directorul general). Preşedintele comitetului de

conducere este persoana care reprezintă fără procură uniunea în raport cu terţe persoane.

Comitetul de conducere organizează executarea hotărârilor adunării generale şi execută toate

împuternicirile ce i-au fost delegate în atingerea scopului propus prin actele constitutive, precum

şi funcţiile ce-i revin determinate de legislaţie. Organul de control al uniunii este comisia de

revizie (de cenzori) sau revizorul ales la adunarea generală pe un termen de până la 5 ani.

Organul de control este în drept să ceară organului de conducere prezentarea tuturor

documentelor necesare controlului, inclusiv explicaţii de la membrii acestuia. Va verifica în mod

obligatoriu datele dării de seamă şi ale bilanţului anual şi împreună cu o concluzie o va prezenta

adunării generale.

Reorganizarea şi lichidarea uniunilor de întreprinderi are loc în condiţiile prevăzute

pentru organizaţiile necomerciale. Persoanlitatea juridică a uniunii încetează la data radierii

acesteia din Registrul de stat al întreprinderilor şi organizaţiilor.

Asociaţia economică reprezintă o uniune de întreprinderi care uneşte întreprinderile

după principiul ramural sau teritorial în scopul asigurării şi protecţiei intereselor acestora în

organele de stat, judiciare, în organizaţiile naţionale şi internaţionale şi în raport cu terţele

persoane. Asociaţia de producţie are şi unele funcţii ce priveşte activitatea de întreprinzător a

întreprinderilor asociate printre care – corelarea activităţii economice între membrii asociaţi,

aprofundarea specializării membrilor, cooperarea între ei, centralizarea unor funcţii. De

asemenea, asociaţia poate convoca conferinţe, generaliza şi răspândi experienţa pozitivă a

întreprinderilor ce intră în componenţa ei.

Asociaţia economică poate practica activitatea de antreprenoriat pentru a satisface

anumite nevoi ale membrilor săi. Scopul principal al activităţii de antreprenoriat a asociaţiei

economice nu este obţinerea beneficiului. Avându-şi originea în economia centralizată (fostele

asociaţii de producţie), asociaţia economică nu este o structură caracteristică economiei de piaţă,

încercându-se să se influenţeze asupra membrilor săi nu prin interese economice dar prin metode

administrative.

Consorţiul reprezintă “forma asociativă între mai multe societăţi, de obicei bănci şi/sau

alte instituţii financiare (de credit, case de depuneri), cu/sau fără personalitate juridică, în

vederea cooperării pentru realizarea unor activităţi sau acţiuni determinate” (dicţionar juridic

de comerţ exterior, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986). Întreprinderile care

intră în Consorţiu sunt persoane juridice şi îşi păstrează integral propria independenţă,

transmiţând Consorţiumului o cotă parte din capital, ori asumându-şi să exercite anumite

activităţi. Ca obiect de activitate a Consorţiului poate servi amplasarea unui împrumut sau

executarea unui proiect ce necesită investiţii mult mai mari decât posibilităţile unei singure bănci

sau întreprinderi. În Marea Britanie, spre exemplu, cele mai mari proiecte civile (construcţia

autostrăzilor, a podurilor, barajelor) se execută prin consorţii. Consorţiul există până la atingerea

scopului propus.

Actul de constituire a consorţiului este contractul care în principal reglementează

modalităţile de dispunere a fondului comun format de participanţi, asemănându-se cu un contract

de activitate în comun (contract de cooperare). Consorţiumul se deosebeşte prin aceea că face

aparenţa unui nou subiect, deoarece părţile contractante formează un organ de conducere propriu

care dispune de fondul comun într-o formă determinată de contract.

Concernul reprezintă o uniune de întreprinderi care are o conducere unică împuternicită

cu anumite funcţii de reprezentare, funcţii de cooperare, financiare, tehnico-ştiinţifice, de

investiţii etc. şi în care întreprinderile asociate nu-şi pierd independenţa juridică. Sub aspect

comparativ cu alte uniuni de întreprinderi, Concernul este considerat o structură cu un nivel de

centralizare mai înalt şi cu o subordonare mai strictă, fiind o creaţie a legislaţiei germane.

Concernul se constituie fie printr-un contract de dominare, fie printr-un contract de incorporare.

În temeiul contractului de dominare, societatea dominantă preia conducerea societăţilor

dependente, organele de administrare preluând şi responsabilităţile organelor de administrare a

întreprinderilor. Ca urmare a incorporării, societatea principală devine singurul acţionar al

societăţilor incorporate.

În literatura juridică se menţionează existenţa unor concerne verticale şi orizontale.

Concernele verticale au o structură complexă şi includ în sine întreprinderi din diferite ramuri ale

industriei, dar care sunt legate într-un ciclu de producţie tehnologică (extragerea minereurilor,

metalurgia, construcţia de maşini), iar concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ

în sine întreprinderi dintr-o singură ramură (industria materialelor de construcţie etc.).

Holdingul este considerată întreprinderea, în componenţa activelor căreia intră pachetele

de acţiuni (cote-părţi) de control ale altor întreprinderi şi care efectuează controlul asupra acestor

întreprinderi. Prin control asupra întreprinderii se înţelege o participare majoritară la capitalul

social care permite a adopta hotărâri convenabile la adunarea generală a asociaţilor. În literatura

juridică Holdingul este definit ca “acea societate sau persoană fizică care deţine participarea

majoritară a acţiunilor sau a părţilor sociale ale uneia sau ale mai multor societăţi ori care

controlează componenţa consiliului de administraţie al acestor societăţi”.

În Republica Moldova pot fi constituite holdinguri mixte şi holdinguri simple. Holdingul

simplu (pur financiar) este acel care se ocupă în exclusivitate cu activitatea de control asupra

întreprinderilor afiliate. Holdingul este mixt, dacă în afară de activitatea de control, înfăptuieşte

şi alte operaţiuni, cum ar fi cele de investiţii, exploatarea industrială sau practică anumite genuri

de antreprenoriat.

Constituirea holdingului. O întreprindere devine holding atunci când îşi creează o

participare majoritară din capitalul social al altei întreprinderi, realizată prin înfiinţarea unei

întreprinderi-fiică sau prin cumpărarea pachetului de acţiuni de control, precum şi a majorităţii

capitalului unei întreprinderi care funcţionează. Holdingul poate avea orice formă juridică de

organizare stabilită de legislaţie, iar întreprinderile-fiică pot avea forma de societate pe acţiuni,

de societate cu răspundere limitată, societate în nume colectiv sau societate în comandită. Un

holding poate crea holdinguri-filiale, adică în capitalul social al cărora va deţine majoritatea,

influenţându-i direct activitatea acestuia, iar prin el şi activitatea întreprinderilor-fiică ale acestui

holding. Holdingul poate avea o influenţă negativă asupra economiei naţionale dacă, direct sau

indirect, controlează întreprinderi care deţin monopolul producerii sau comercializării unui

anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist. De aceea, legislaţia Republicii Moldova

stabileşte anumite restricţii pentru întreprinderile holding. O restricţie importantă este interdicţia

stabilită întreprinderilor afiliate (fiice) de a deţine întreprinderii mamă, excluzând astfel

posibilitatea creării capitalului fictiv. Cu părere de rău actuala reglementare a holdingurilor în

Republica Moldova este contradictorie şi necesită îmbunătăţiri substanţiale.

Alte uniuni de întreprinderi. Practica internaţională cunoaşte şi alte tipuri de uniuni ale

întreprinderilor ce funcţionează cu succes, printre care trusturile, sindicatele, conglomeratele,

grupurile industrial-financiare, întreprinderile transnaţionale. Trustul reprezintă o instituţie şi

concept juridic specifice dreptului anglo-american. Una din aceste semnificaţii este cea de

“Trust company”. Trust company reprezintă o societate înfiinţată special cu scopul de a prelua,

accepta şi administra un patrimoniu care-i poate fi legal încredinţat fără a dobândi asupra acestui

patrimoniu dreptul de proprietate. Trustul, fără a deveni proprietar al acţiunilor, îşi exercită

dreptul de vot în cadrul adunărilor generale a acţionarilor, susţinând un program anumit de

activitate a societăţii în cauză, înaintându-şi propriul program societăţii, efectuează alte

operaţiuni necesare, care permit societăţii să activeze societăţii eficient şi să obţină maximum

profit. Numărul de fondatori şi de beneficiari ai trustului este nelimitat. Trustul a fost corelat

ideii de monopol, el desemnând, din acest punct de vedere, grupul de persoane fizice sau juridice

care dispune de o putere dominantă ce-i asigură o poziţie de monopolizator într-un anumit

domeniu (sector economic).

Sindicatul este o uniune de întreprinderi în care întreprinderile asociate îşi păstrează

independenţa, cu excepţia desfacerii bunurilor produse. Scopul principal al sindicatului este

comercializarea mărfurilor. Pentru aceasta sindicatul poate înfiinţa un număr necesar de filiale

ori societăţi comerciale care vând bunurile, serviciile aparţinând întreprinderilor asociate. O

formă de sindicat este sindicatul financiar ori sindicatul de plasament care se organizează, de

regulă sub forma unei societăţi în participaţie şi în cadrul căreia banca generală a sindicatului

tratează cu societatea sau instituţia emitentă a acţiunilor sau obligaţiilor, iar membrii sindicatului

îşi repartizează între ei beneficiile sau pierderile operaţiunilor de plasare potrivit clauzelor din

contractul de constituire. Sindicatul poate avea ca obiect şi alte activităţi: apărarea intereselor

investitorilor străini într-o societate mixtă, în calitatea lor de acţionari, în raporturile cu şi faţă de

acţionarul din ţara gazdă, mai ales când acţionarul din ţara gazdă este un organ de stat, ori chiar

statul în care se realizează investiţia. Sindicatul financiar se transformă într-un sindicat de

plasament când îşi asumă obligaţiunea de a supraveghea evoluţia pieţei financiare şi a asigura o

plasare progresivă a acţiunilor pentru a evita deprecierea cursului acestora.

Grupul industrial este bazat pe ideea de productivitate şi se constituie nu pentru a

dobândi o poziţie de monopol ci pentru a atinge o productivitate maximă, de natură a stimula

concurenţa şi nu pentru a o eluda. Întreprinderea multinaţională este o firmă privată care

controlează în mod unitar în diverse ţări active industriale, comerciale, financiare. Ea a mai fost

definită şi ca o întreprindere naţională care posedă controlul mai multor filiale de producţie aflate

pe teritoriul mai multor ţări.

TEMA VII. Reglementarea juridica a concurentei si limitarea activitatii

monopoliste pe piata.

1. Notiunea de concurenta loiala.

2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.

3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre

agentii economici.

4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.

5. Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.

Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia

concurentei.

1. Notiunea de concurenta loiala.

Concurenţa este o permanenţă în economia de piaţă, manifestarea ei fiind o expresie a

gradului de dezvoltare a pieţei, a gradului de liberalizare economică. Ea exprimă măsura în care

societatea este capabilă să stimuleze creativitatea agenţilor economici în acţiunile lor de

exercitare a activităţii economice eficiente. Concurenţa loială semnifică întrecerea în care

acţiunile independente ale agenţilor economici limitează efectiv posibilitatea fiecăruia dintre ei

de a exercita influenţă unilaterală asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfurilor pe piaţa

respectivă. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 2.) Relaţiile dintre agenţii economici

pe piaţă, în funcţie de interesele lor, constituie un sistem economic de concurenţă, în care fiecare

are libertatea să producă şi să vândă, să presteze servicii şi să execute lucrări ce-i convine, în

condiţiile pe care le consideră cele mai favorizante. Piaţa care caracterizează realitatea

economică este piaţa cu concurenţă imperfectă. Unii agenţi economici, în intenţia lor de a obţine

avantaje neîntemeiate în activitatea de întreprinzător, întreprind diverse acţiuni anticoncurenţă.

La acţiunile anticoncurenţă se raportă: 1) activitatea monopolistă: a) abuzul de situaţia

dominantă pe piaţă; b) acordul anticoncurenţă dintre agenţii economici; 2) concurenţa neloială;

3) activitatea autorităţilor administraţiei publice de limitare a concurenţei.1 1 Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 5.

Recunoscând concurenţa loială drept unul dintre factorii fundamentali ai dezvoltării

economiei, statul îşi asumă sarcina de a promova şi asigura libertatea comerţului şi a activităţii

de întreprinzător, de a proteja concurenţa loială şi de a crea un cadru juridic favorabil

valorificării tuturor factorilor de producţie.2

Măsurile adoptate şi promovate de către stat trebuie să fie în concordanţă cu principiile

de bază ale protecţiei concurenţei şi anume:

- Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de legislaţie, ale

tradiţiilor şi regulilor de corectitudine, de onestitate în afaceri;

- Agenţilor economici li se interzice să-şi exercite drepturile în vederea limitării

concurenţei, abuzului de situaţia sa dominantă şi lezării intereselor legitime ale consumatorului;

- Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale sunt obligate să contribuie la

dezvoltarea şi la protecţia concurenţei loiale;

- Statul asigură protecţia drepturilor şi intereselor agentului economic şi ale cetăţeanului

(consumatorului) contra activităţii monopoliste şi concurenţei neloiale.

Bazele organizatorice şi juridice ale protecţiei concurenţei, măsurile de prevenire,

limitare şi reprimare a activităţii monopoliste şi a concurenţei neloiale pe pieţele de mărfuri ale

Republicii Moldova sunt stabilite de Legea cu privire la protecţia concurenţei. Prin marfă se

înţelege produsul activităţii (inclusiv servicii şi lucrări) cu aceeaşi valoare de consum destinat

vânzării sau schimbului, iar prin piaţa de mărfuri – sfera de circulaţie a mărfurilor.

Legea menţionată reglementează şi relaţiile care apar pe pieţele de capital, dacă legislaţia

cu privire la instituţiile financiare şi la valorile mobiliare nu prevede astfel. Prevederile ei nu se

extind asupra relaţiilor reglementate prin normele de protecţie juridică a obiectivelor proprietate

industrială, drepturilor de autor şi drepturilor conexe, cu excepţia cazurilor de utilizare a acestor

norme şi drepturi pentru limitarea concurenţei. De asemenea, relaţiile din activitatea agenţilor

monopolurilor de stat şi a monopolurilor naturale sunt reglementate de alte acte normative, cu

excepţia cazurilor când activitatea unor astfel de agenţi duce la limitarea concurenţei de pe

pieţele de mărfuri.

În cazul în care acordul (contractul) internaţional la care Republica Moldova este parte

stabileşte alte reguli decât cele prevăzute în legislaţia cu privire la protecţia concurenţei,

prioritate au regulile acordului (contractului) internaţional.

2. Notiunea si trasaturile specifice ale situatiei dominante pe piata.

2 Constituţia Republicii Moldova, art. 126, alin. 2, lit. b.

O formă de activitate monopolistă a agenţilor economici este abuzul de situaţia

dominantă pe piaţă. Prin situaţie dominantă pe piaţă se înţelege situaţia exclusivă a agentului

economic pe piaţa de mărfuri, care îi dă acestuia, singur sau împreună cu alţi agenţi economici,

posibilitatea de a exercita influenţa decisivă asupra condiţiilor generale de circulaţie a mărfii pe

piaţa respectivă sau de a împiedica accesul pe piaţă unor alţi agenţi economici. 3 Nu poate fi

recunoscută dominantă situaţia agentului economic a cărui cotă pe piaţa unei anumite mărfi nu

depăşeşte 35%.

Acţiunile abuzive ale agentului economic sau a mai multor agenţi economici ce deţin în

comun o situaţie dominantă pe piaţa de mărfuri, care pot duce la limitarea concurenţei şi (sau) la

lezarea intereselor unor altor agenţi economici, precum şi a persoanei fizice este interzisă de

către legislaţie. Se consideră abuzive şi sunt interzise de lege acţiunile agenţilor economici cu

situaţie dominantă pe piaţă care: a) impun contragentul la condiţii intenţionat nefavorabile lui sau

la condiţii care nu fac obiectul contractului (cerinţe nemotivate privind transmiterea de mijloace

financiare, de alte bunuri, precum şi de drepturi patrimoniale); b) constrâng contragentul de a

încheia contract doar cu condiţia procurării (vânzării) unor alte mărfuri sau a renunţării de a

procura mărfuri de la alţi agenţi economici, sau a vinderii de mărfuri către alţi agenţi economici

sau consumatori; c) menţinerea deficitului artificial de mărfuri pe piaţă pe calea reducerii,

limitării sau întreruperii premeditate a producţiei, în pofida existenţei unor condiţii prielnice de

producere, scoaterii mărfurilor din circuit, acumulării de mărfuri sau pe alte căi; d) aplicarea faţă

de contragent a unor măsuri discriminatorii care l-ar plasa într-o situaţie nefavorabilă în raport cu

alţi agenţi economici; e) stabilirea unor restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor; f) crearea

de obstacole în calea pătrunderii pe piaţă (ieşirii de pe piaţă ) a unor alţi agenţi economici; g)

stabilirea unor preţuri monopoliste joase (dumping). Se consideră dumping preţul mai mic decât

preţul de cost al mărfii la care agentul economic cu situaţie dominantă pe piaţă o vinde pentru a-i

înlătura pe concurenţi sau pentru a-şi majora cota pe piaţa mărfii respective; h) stabilirea unor

preţuri monopoliste ridicate. Se consideră ridicat preţul exagerat al mărfii agentului economic la

care acesta o vinde, profitând de situaţia sa dominantă pe piaţă; i) renunţarea neîntemeiată la

încheierea contractelor cu unii cumpărători (beneficiari) atunci când există posbilitatea

producerii sau livrării mărfurilor respective etc. (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 6.)

3. Notiunea si trasaturile specifice ale acordurilor anticoncurenta dintre

agentii economici.

3 Legea cu privire la protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, art. 2.

Este considerat acord anticoncurenţă dintre agenţi economici orice acord (acţiune

coordonată) încheiat sub orice formă între agenţi economici concurenţi sau neconcurenţi care

deţin în comun (sau cel puţin unul dintre ei) o parte peste 35% pe piaţa unei anumite mărfi, dacă

aceste acorduri (acţiuni coordonate) pot avea drept rezultat limitarea concurenţei. Legislaţia în

vigoare interzice, după caz, integral sau parţial acordurile anriconcurenţă dintre agenţii

economici. Astfel:

1) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord

dintre agenţii economici concurenţi ce deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite

mărfi dacă acest acord (acţiune coordonată) poate avea drept urmare limitarea concurenţei şi care

este îndreptat spre: a) stabilirea (menţinerea) de preţuri (tarife), adaosuri (suplimente) pentru a

leza drepturile concurenţilor; b) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor la licitaţie; c)

efectuarea de licitaţii prin înţelegere secretă; d) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în

funcţie de volumul vânzărilor sau achiziţiilor, de sortimentul mărfurilorcomercializate sau de

categoria vânzătorilor ori a cumpărătorilor (beneficiarilor); e) limitarea producţiei, livrării,

inclusiv prin stabilirea de cote; f) limitarea accesului pe piaţă , înlăturarea de pe piaţă a altor

agenţi economici în calitatea lor de vânzători de anumite mărfuri sau înlăturarea cumpărătorilor

(beneficiarilor) lor; g) renunţarea nemotivată la încheierea de contracte cu anumiţi vânzători sau

cumpărători (beneficiari).

2) De asemenea, este interzis şi considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice

acord (acţiune coordonată) al agenţilor economici neconcurenţi, unul dintre care deţine o situaţie

dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul (beneficiarul) acestuia, dacă un

astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei, inclusiv

este îndreptat spre: a) limitarea teritoriului vânzării sau cercului de cumpărători; b) stabilirea de

restricţii la preţurile de revânzare a mărfurilor vândute cumpărătorului; c) interzicerea agenţilor

economici de a desface mărfuri produse de concurenţi.

Agenţii economici care intenţionează să încheie un acord cu caracteristicile menţionate la

alin. 1) şi 2) pot solicita avizul Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei asupra

concordanţei acordului cu legislaţia. În cazul în care Agenţia prezintă un aviz pozitiv, acordul

dintre agenţii economici este recunoscut ca fiind în concordanţă cu legislaţia dacă aceştia

respectă condiţiile menţionate în aviz. La cererea adresată Agenţiei Naţionale pentru Protecţia

Concurenţei, se anexează informaţia necesară elaborării avizului. Cerinţele referitoare la

caracterul şi forma prezentării unei asemenea informaţii şi modul de examinare a cererii sunt

stabilite de Agenţie.

3) Este interzis şi este considerat nul, în modul stabilit, integral sau parţial, orice acord

(acţiune coordonată) al agenţilor economici neconcurenţi care nu sunt între ei furnizori sau

cumpărători, toţi sau cel puţin unul dintre care deţine o situaţie dominantă pe piaţa unei anumite

mărfi, dacă un astfel de acord (acţiune coordonată) conduce sau poate conduce la limitarea

concurenţei pe piaţă.

În cazuri excepţionale, dacă agenţii economici demonstrează că efectul benefic al acţiunii

lor va depăşi consecinţele negative pentru piaţa de mărfuri respectivă, aceste acorduri pot fi

considerate legitime.

4) Agentului economic i se interzice să coordoneze activitatea unui alt agent economic

dacă această acţiune conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei. În caz contrar, Agenţia

Naţională pentru Protecţia Concurenţei are dreptul să ceară, în modul stabilit de legislaţie,

lichidarea agentului economic care efectuează acţiune de coordonare.

4.Actiunile anticoncurenta ale autoritatilor administratiei publice.

Pentru limitarea şi reprimarea activităţii anticoncurenţă a autorităţilor administraţiei

publice legislaţia în vigoare limitează sau interzice anumite acţiuni ale autorităţilor administraţiei

publice. În particular:

1) Autorităţile administraţiei publice nu au dreptul: a) să interzică constituirea de noi

agenţi economici într-un anumit domeniu de activitate, să stabilească interdicţii asupra practicării

unor genuri de activitate sau asupra producerii unor mărfuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de

legislaţie; b) să dea agentului economic indicaţii privitor la încheierea prioritară de contracte, la

livrarea prioritară a unor mărfuri către anume categorii de cumpărători, cu excepţia cazurilor

prevăzute de legislaţie; c) să acorde neîntemeiat unor agenţi economici facilităţi fiscale sau de

altă natură, să le creeze o situaţie privilegiată faţă de alţi agenţi economici care activează pe

aceeaşi piaţă de mărfuri; d) să stabilească alte condiţii discriminatorii sau de privilegiere pentru

activitatea unor agenţi economici.

2) Autorităţilor administraţiei publice li se interzice să emită decizii cu privire la: a)

repartizarea centralizată a mărfurilor, cu excepţia cazurilor de exercitare a funcţiilor statului în

domeniul protecţiei sociale a consumatorilor; b) stabilirea de interdicţii asupra comercializării

mărfurilor dintr-o zonă în alta a Republicii Moldova; c) limitarea drepturilor agenţilor economici

de procurare sau comercializare a mărfurilor; d) stabilirea unor alte interdicţii şi restricţii,

neprevăzute de lege, care limitează independenţa agenţilor economici. În cazuri excepţionale,

autorităţile administraţiei publice pot emite deciziile enumerate pentru lichidarea consecinţelor

calamităţilor naturale şi catastrofelor şi pentru prevenirea epidemiilor, în conformitate cu

legislaţia.

3)Este interzis şi este considerat nul orice acord (acţiune coordonată) dintre o autoritate a

administraţiei publice şi o altă autoritate similară, inclusiv străină, sau agent economic, care

împiedică dezvoltarea concurenţei şi care lezează interesele legitime ale consumatorilor, inclusiv

acordul (acţiunea coordonată) care urmăreşte: a) majorarea, reducerea sau menţinerea preţurilor

şi tarifelor; b) divizarea pieţii după principiul teritorial sau în funcţie de volumul vânzărilor sau

achiziţiilor, de sortimentul mărfurilor comercializate sau de categoria vânzărilor ori a

cumpărătorilor (beneficiarilor); c) crearea de bariere ieşirii pe piaţă, limitarea accesului pe piaţă

sau înlăturarea de pe piaţă a agenţilor economici.

4) Se interzice formarea de ministere, departamente şi alte autorităţi ale administraţiei

publice centrale pentru monopolizarea producerii sau comercializării mărfurilor, precum şi

investirea ministerelor, departamentelor şi a altor autorităţi ale administraţiei publice centrale cu

împuterniciri a căror exercitare conduce sau poate conduce la limitarea concurenţei (Legea cu

privire la protecţia concurenţei nr.906-XII din 29.01.1992, art. 9).

5.Autoritatea de protectie a concurentei. Sarcinile si functiile ei.

Conform legislaţiei naţionale, autoritatea competentă pentru: a) a promova politica

statului în domeniul protecţiei concurenţei; b) pentru a limita şi reprima activitatea

anticoncurenţă a agenţilor economici, a autorităţilor administraţiei publice, precum şi c) pentru a

exercita controlul asupra aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei este Agenţia

Naţională pentru Protecţia Concurenţei (denumită în continuare Agenţie). Agenţia este o

organizaţie nonguvernamentală, cu statut de persoană juridică care se călăuzeşte în activitatea sa

de prevederile Constituţiei Republicii Moldova, Legii cu privire la protecţia concurenţei, alte

acte normative. Sarcinile principale, funcţiile, modul de administrare a Agenţiei sunt stabilite în

Regulamentul Agenţiei.

În vederea realizării sarcinilor puse în competenţa ei, Agenţia are de îndeplinit mai multe

funcţii: - elaborează şi promovează politica statului orientată spre protecţia şi dezvoltarea

concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste; - elaborează şi prezintă propuneri şi proiecte de

acte normative pentru perfecţionarea legislaţiei privind protecţia concurenţei şi mecanismul de

realizare a ei; - elaborează avize la proiectele de acte normative referitoare la funcţionarea

pieţelor de mărfuri şi la dezvoltarea concurenţei; - dă explicaţii referitoare la legislaţia cu privire

la protecţia concurenţei; - elaborează pentru autorităţile administraţiei publice recomandări

orientate spre dezvoltarea pieţelor de mărfuri şi concurenţei etc.; - exercită controlul asupra

aplicării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - efectuează controlul asupra modului în

care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi factorii de decizie respectă legislaţia

cu privire la protecţia concurenţei; constată situaţia dominantă pe piaţă; - în limitele competenţei,

adoptă decizii privind cazurile de încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; -

emite pentru agenţii economici dispoziţii executorii privind încetarea încălcării legislaţiei cu

privire la protecţia concurenţei şi /sau lichidarea consecinţelor ei, privind restabilirea situaţiei

iniţiale, divizarea lor forţată sau separarea unor subdiviziuni din componenţa lor, privind

rezilierea sau modificarea contractelor care contravin legislaţiei cu privire la protecţia

concurenţei, încheierea de contracte cu alţi agenţi economici, transferul la buget a venitului

obţinut prin încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei etc.; - emite pentru

autorităţile administraţiei publice dispoziţii executorii privind anularea sau modificarea actelor

ilegale adoptate de ele, încetarea încălcărilor, precum şi rezilierea sau modificarea contractelor

care contravin legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - prezintă autorităţilor competente

recomandări referitor la: introducerea sau anularea licenţierii unor genuri de activitate, la

modificarea tarifelor vamale, la acordarea sau anularea facilităţilor fiscale, a creditelor

preferenţiale, a altor tipuri de asistenţă din partea statului, finanţarea măsurilor de extindere a

producţiei de mărfuri deficitare pentru lichidarea situaţiei dominante pe piaţă a unor agenţi

economici, atragerea de investiţii străine, constituirea de întreprinderi mixte şi crearea de zone

libere etc.; - emite decizii cu privire la aplicarea de amenzi agenţilor economici şi conducătorilor

acestora, factorilor de decizie din autorităţile administraţiei publice pentru acţiuni anticoncurenţă

şi pentru neexecutare a dispoziţiilor Agenţiei, pentru alte încălcări ale legislaţiei cu privire la

protecţia concurenţei; - intentează acţiuni în instanţa judecătorească, participă la examinarea

dosarelor legate de aplicarea şi încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei; - exercită

control de stat prealabil şi curent asupra situaţiei de pe pieţele de mărfuri şi asupra

demonopolizării producţiei agenţilor economici, dă recomandări privind divizarea şi separarea

întreprinderilor cu diferite forme juridice de organizare; - contribuie la schimbul de informaţii cu

alte state etc (Legea cu privire la protecţia concurenţei, art. 12).

Pentru a-şi exercita funcţiile, colaboratorii Agenţiei beneficiază de dreptul de acces liber

în încăperile şi pe teritoriul autorităţilor administraţiei publice, agenţilor economici, cu excepţia

încăperilor de locuit ale persoanelor fizice, şi, în baza unor cereri scrise, pot lua cunoştinţă de

documentele necesare, iar organele afacerilor interne sunt obligate să acorde ajutor

colaboratorilor Agenţiei în exerciţiul funcţiunii, asigurându-le acces la informaţia necesară.

Datele ce constituie secret comercial, obţinute de Agenţie în exercitarea atribuţiilor, pot fi

utilizate numai în acest scop şi nu pot fi divulgate, iar pentru divulgarea lor, daunele pricinuite

sunt reparate în modul stabilit de legislaţie.

6.Raspunderea pentru incalcarealegislatiei cu privire la protectia

concurentei.

Referitor la răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei,

Legea cu privire la protecţia concurenţei prevede:

- Pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, agenţii economici şi

conducătorii lor, factorii de decizie din autorităţile publice poartă răspundere în conformitate cu

Codul cu privire la contravenţiile administrative, iar

- Prejudiciile cauzate de un agent economic unui alt agent economic sau altor persoane

prin încălcarea prevederilor Legii menţionate urmează să fie reparate, în conformitate cu Codul

civil, de către agentul economic care le-a cauzat.

Controlul asupra modului în care agenţii economici, autorităţile administraţiei publice şi

factorii de decizie respectă legislaţia cu privire la protecţia concurenţei îi revine Agenţiei

Naţionale pentru Protecţia Concurenţei.

Cazul de încălcare a legislaţiei este examinat la sesizarea făcută de agentul economic, de

organizaţiile şi asociaţiile de întreprinzători şi consumatori sau de autorităţile administraţiei

publice. Agenţia are dreptul să examineze cazul din oficiu, în baza materialelor de care dispune

referitor la încălcarea legislaţiei.

Decizia emisă de Agenţie în urma examinării dosarului este expediată în scris, în 5 zile

de la emitere, persoanelor interesate. Decizia (dispoziţia) Agenţiei este executată de agentul

economic, de conducătorul lui, de autoritatea publică şi de factorii lor de decizie în termenul

menţionat în ea. În cazul: a) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind anularea sau modificarea

actului adoptat cu încălcarea legislaţiei, privind restabilirea situaţiei existente anterior comiterii

încălcării, Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru ca actul să fie

declarat nevalabil, integral sau parţial, sau pentru a fi impusă restabilirea situaţiei anterioare

comiterii încălcării; b) neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind rezilierea sau modificarea

contractului ce contravine legislaţiei sau cu privire la încheierea contractului cu agentul

economic, Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa de judecată pentru modificarea

sau rezilierea contractului sau pentru declararea lui ca fiind nevalabil, integral sau parţial; c)

neexecutării deciziei (dispoziţiei) privind transferul la buget al beneficiului obţinut prin

încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei, Agenţia intentează o acţiune în judecată

pentru perceperea la buget a beneficiului ilicit.

Amenzile pe care Agenţia le aplică agenţilor economici, conducătorilor lor, factorilor de

decizie, precum şi penalităţile se percep la buget. În cazul în care conducătorul agentului

economic sau factorii de decizie ai autorităţii administraţiei publice se eschivează de la plata

amenzii sau amenda este plătită în proporţii mai mici decât cele menţionate în decizie

(dispoziţie), Agenţia are dreptul să intenteze o acţiune în instanţa judecătorească pentru

perceperea la buget a amenzii.

Cu excepţia cerinţelor asupra cărora nu se extinde termenul de prescripţie, în decursul a 6

luni de la data emiterii deciziei (dispoziţiei) Agenţiei, agenţii economici şi conducătorii lor,

autorităţile administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul să intenteze acţiune în

instanţa de judecată pentru a fi declarate nevalabile, integral sau parţial, deciziile (dispoziţiile)

Agenţiei, dacă ele sunt în neconcordanţă cu legislaţia sau dacă ele au fost emise cu încălcarea

competenţei sau a modului stabilit de lege. Intentarea acţiunii nu suspendă executarea deciziei

(dispoziţiei) Agenţiei în perioada examinării ei în instanţa judecătorească, dacă aceasta din urmă

nu hotărăşte altfel.