AnexeEgiptul antic

SCRIEREA

O mare varietate de texte hieroglifice, monumente de arhitectură funerară, de cult sau laică, basoreliefuri, picturi, texte scrise pe papirusuri caracterizează cultura veche egipteană. Evoluţia ei poate fi urmărită în timp de-a lungul întregii istorii milenare a statului egiptean şi, în continuare, în secolele în epoca elenistică şi romană.

În Egipt scrierea hieroglifică a apărut din reprezentarea schematică a unui obiect în epoca primitivă. Scribii au început simplificarea semnelor pictografice, care iniţial, însemnau cuvinte apoi devin silabe. Prin aceasta scrierea primea pe lângă caracterul vizual şi unul fonetic. Simplificarea silabelor printr-un semn grafic într-o altă etapă va duce în timpul Regatului Vechi la existenţa unui alfabet având 24 de sunete principale.

Scrierea hieroglifică însumează o scriere pictografică utilizând simboluri pentru cuvinte, grupuri de consoane şi consoane izolate; nu există vocale.

Scrierea era dispusă în coloane orizontale, citite de la dreapta la stânga, uneori şi pe coloane verticale, care se citeau de sus în jos. Materialele folosite pentru scris erau lemnul, piatra, pielea de animale şi papirusul.

Tot în timpul Regatului Vechi a apărut o scriere rapidă, simplificată, denumită scrierea hieratică. Ea a fost utilizată mai ales pentru scrierea pe papiri.

În secolul al VIII-lea î.Hr. a apărut forma definitivă a scrierii denumite demotică, care era o simplificare a scrierii hieratice.

Scrierea hieroglifică însumează o scriere pictografică utilizând simboluri pentru cuvinte, grupuri de consoane şi consoane izolate; nu există vocale.

LITERATURA EGIPTEANĂ

Literatura egipteană a cunoscut o înflorire importantă pe măsura extinderii materialelor pe care erau scrise, desenate, pictate diferitele texte: piatră, lemn, ceramică şi în final pe papirus. între producţiile poetice egiptene,un loc distinct ocupă imnurile dedicate zeilor, regilor şi oraşelor. Imnurile, se pare, sunt cele mai frumoase, mai ales cele descoperite la Medinet Habu, care reprezentau omagii aduse faraonilor pentru o viaţă îndelungată. O mare operă lirică, databilă în epoca Regatului Nou, este Imnul lui Amon-Ra care exprimă idei ce reflectă o gândire pre-filosofică de mulţumire fată de binefacerile soarelui: „El face să înverzească păşunile pe care pasc turmele şi cirezile ce dau hrană oamenilor,

El dă viaţă peştilor din fluviu şi tuturor păsărilor cerului. El dă suflare făpturii din ou şi hrană dă gâştelor, El dă viaţă păsărilor din stufăriş, târâtoarelor şi tuturor insectelor zburătoare, El dă hrană şoarecilor de câmp şi păsărilor,care zboară din ram în ram ....”. Un loc distinct îl ocupă textele funerare incizate pe pereţii mormintelor, statuetelor sau sarcofagelor. Ele cuprindeau sfaturi pentru viaţa de dincolo, prescripţii rituale. Cele mai vechi texte sunt Textele Piramidelor databile în timpul dinastiei a V-a şi a VI-a (2500 î.Hr.), dar care probabil existau cu mult înainte. Operele cu caracter moral-etic, cunoscute încă din timpul Regatului Vechi, se continuă pe întreaga durată a antichităţii. Astfel, sunt învăţăturile lui Ptah-hotep, dinastia a V-a, în care se exprimă ideea de bază de supunere faţă de faraon: „Pleacă-ţi spinarea în faţa mai marelui tău” sau idei de conduită morală, cum ar fi de pildă. „Nu fi îngâmfat de ştiinţa ta, ci sfătuieşte-te cu cel neştiutor la fel ca cu cel învăţat, căci hotarele ştiinţei nu pot fi atinse... şi nu se află învăţat care s-o stăpânească cu desăvârşire...”. Această operă literară în versuri este guvernată de un fir călăuzitor şi anume că ordinea stabilită în Univers şi în Stat trebuie respectată. În perioada intermediară au apărut lucrări de inspiraţie laică, cum ar fi lucrările în versuri: Profeţiile lui Ipuwer, Învăţăturile lui Merikare, care reflectă, implicit, epoca în care au fost scrise, provocate de instabilitatea internă a statului. În timpul Regatului Nou, tradiţia poeziei magico-religioase se continuă cu Cartea Morţilor, care preluase idei ale vechilor texte funerare din epoca precedentă.

SCULPTURA EGIPEANĂ

Sculptura egipteană nu s-a născut dintr-o intenţie de ordin estetic. O statuie egipteană nu era expusa spre a fi admirată pentru frumuseţea ei, ci era ascunsă (cu câteva excepţii) în penumbra templului, sau în întunericul camerei funerare. Statuile zeilor şi ale regilor din temple erau obiecte de cult, de adoraţie; iar cele păstrate în morminte erau concepute ca suport al „dublului” celui decedat.

Sculporul, cel care menţine în viaţă Şi sculptura egipteană era dominată de ideea eternizării omului. De aceea,

sculptorul era numit „cel care menţine în viaţă”. Spre a fi cât mai „fotogenice”, statuile, din lemn sau din piatră de calcar, erau policromate. Impresia de viaţă era obţinută şi prin artificiul tehnic al realizării ochilor, care aveau un contur aparte. Ochiul era realizat din piatră albă, cuarţ transparent, metal, bronz. Când era reprezentat un faraon, trebuia neapărat creată împresia de divinitate. Astfel, era reprezentat în picioare sau pe tron, într-o atitudine calmă, senină, firească, dar totdeauna într-o poza hieratică, conştientă de omnipotenţa sa. Chiar când sunt reprezentate în mişcare, personajele au un mers rar şi măiestuos, călcând cu toată talpa; iar expresia feţei este invariabil senină, detaşată de viaţa cotidiană. Totul, cu o linişte solemnă asupra căreia pare a se proiecta conştiinţa eternităţii. Există, bineînţeles, şi o permanentă deosebire de stil între statuile personajelor solemne (zei, faraoni, regine, prinţi) şi statuile sau statuetele reprezentând demnitari de rang superior, persoane particulare sau simpli slujitori.

Capodopere sculpturale egiptenePrintre capodoperele sculpturii Regatului Vechi se numară: marele Sfinx din

Giseh (capul faraonului Khefren), statuia lui Khefren (Muzeul din Cairo), grupul Mikerinos şi regina Khamerer Nebti (Muzeul din Boston), cel al prinţului Rahotep şi al prinţesei Nofret (Cairo), cel de un realism dus la grotesc al piticului Seneb şi familiei sale (Cairo); precum şi celebrele statui, a „primarului” (în lemn, Cairo) şi a scribului de la Louvre (calcar policromat) sau a celui de la Muzeul din Cairo. Din timpul Regatului Mediu: statuile faraonilor Mentuhotep I şi Sesostris I (gresie şi calcar, Cairo), sau a graţioasei purtătoare de ofrande (lemn stucat şi pictat, Louvre). Iar din epoca Regatului Nou, busturile reginei Nefertiti (calcar pictat, cel din Berlin; cuarţ, cel din Cairo); ale faraonilor Tuthmosis I, Tuthmosis III, Amenhotep II, Tutankamon şi cea a zeului Amon-Ra, şi, în primul rand, Ramses II (un granit negru sau roz; toate în muzeul egiptean din Torino). În fine, statuile „coloşilor” din Teba (27 m), reprezentându-l pe Amenofis III, precum şi cele 4 statui gigantice (20m) reprezentându-l pe Ramses II în faţa templului său din Abu-Simbel. Sculpturile de mici dimensiuni (de obicei obiecte funerare, reprezentând grupuri şi scene,

de soldaţi, vâslaşi, brutari, măcelari etc.) se adaugă la registrul imaginilor vieţii egiptene.

BasoreliefulDar cea mai bogată imagine a vieţii egiptene, în toată diversitatea ei, apare în

basoreliefuri şi în pictură. De fapt, basorelieful egiptean nu este altceva decât o continuare a picturii. Tehnicile lor sunt apropiate. Desenatorul folosea materialul mai durabil al pietrei; şi pentru a da corporalitate obiectului desenat se folosea de iregularităţile naturale ale suprafeţei pietrei, delimitându-le şi accentuându-le prin intervenţia liniei de incizie şi a culorii: este începutul basoreliefului. Lucrând în basorelief, sculptorul nu caută să redea o exagerată impresie de adâncime, ci să lase privitorului senzaţia de suprafaţă plană; şi de aceea nici nu reprezenta figurile sau obiectele decât într-un singur plan, în planul intâi. Întregul ansamblu este încadrat într-un spaţiu în mod clar delimitat; iar obictele şi figurile vor fi ordonate în acest spaţiu, în funcţie de anumite axe de simetrie, fie în coloane verticale, fie în registre orizontale.

O atitudine unică a corpului omenescFigurarea corpului omenesc va urma anumite canoane, de la care artistul nu

se va abate. Cum conceptul de „frumos uman” se referea la corp, atenţia artistului se va concentra asupra redarii corpului. Legea frontalităţii, lege absolut obligatorie în cazul statuilor, va fi aplicată în pictură şi în basorelief, dar într-un sens foarte caracteristic pentru arta egipteană. Capul este întotdeauna văzut din profil, dar ochiul este văzut din faţă. Toracele este văzut din faţă, deşi capul este reprezentat din profil, în timp ce partea inferioară a corpului, precum şi picioarele sunt figurate din profil, iar braţele figurează în atitudini contrastante unul cu celalalt. Dar toate acestea la un loc alcătuiesc un farmec care îi este specific doar artei egiptene. Dar şi în arta basoreliefului, practicată de-a lungul a trei milenii, se va recunoaşte, evident, o fluctuaţie chiar de la o dinastie la alta, o varietate de modalităţi, de teme, de tehnică (relief plat sau uşor proeminent, sau bombat sau altorelief); precum şi o varietate de execuţie (în stil tradiţional, relativ limitată, liberă, stângace, corect realistă, de virtuozitate sau stilizată).

MEDICINA ÎN EGIPTUL ANTIC

Medicina în Egiptul Antic se referă la acele practici de vindecare din Egiptul Antic, cuprinse deci în perioada dintre anii 3300.

Izvoare istorice: Scrierile literare ale antichității: Odiseea lui Homer Papirusurile medicale:

papirusul Edwin Smith (1600 î.Hr. și descoperit în 1930): are 5 metri lungime și descrie mai ales procedurile chirurgicale ale perioadei. Astfel, sunt menționate 48 de cazuri de răni ale capului, gâtului, umerilor, pieptului, fiecare caz fiind însoțit de descrieri amănunțite și urmat de prescripții. De asemenea sunt descrise fracturile, ceea ce dovedește o bogată experiență, accidentele de muncă fiind numeroase în acea epocă (cum ar fi cele din timpul construcției piramidelor).

papirusul Ebers (din perioada faraonului Den - prima dinastie, 3000 î.Hr. și descoperit în 1875): o rolă gigantică, lată de 30 cm. și având o lungime de 20 metri. Aici sunt tratate problemele medicinei interne, precum și maladii ale ochiului, pielii, extremităților și cazuri de ginecologie și chirurgie. Mai apar și 877 rețete și 400 de medicamente.

papirusul de la Kahun (descoperit în 1898) papirusul Brugsch sau de la Berlin (1909)

relatările istoricilor Herodot, Diodor din SiciliaConcepţii şi teorii:Se credea că omul se naște perfect sănatos, iar boala ar apărea datorită unei

cauze externe. Astfel, în cazul rănilor sau al problemelor legate de viermi intestinali, cauza este vizibilă, deci și tratamentul era rațional. Dar în cazurile ce interesau microbiologia, având în vedere nivelul slab al cunoștințelor de profil, bolile interne erau atribuite unor forțe, obscure, divine și deci necesitau mai întâi proceduri magice și apoi tratament. Cu alte cuvinte, în acea epocă nu era o delimitare clară între religie și ceea ce astăzi numim medicină.[2]

Respirația era considerată actul vital: suflul vieții ar pătrunde prin urechea dreaptă, iar suflul morții prin cea stângă. Deci medicii egipteni erau pneumatiști.[3] Cu toate acestea, cunoștințele despre plămâni erau slabe. Se considera că la respirație participă și inima, iar din aceste două organe, aerul s-ar răspândi în tot organismul. Ficatul era socotit rezervorul de sânge al organismului.

Deși practicau îmbălsămarea și mumifierea cadavrelor, cunoștințele de anatomie ale medicilor erau slabe și aceasta pentru simplul motiv că de cadavre

nu se ocupau medicii, ci anumiți meșteșugari. De altfel, pentru mumificare nu practicau disecția. Cu ajutorul unor cârlige, creierul era scos pe nas. Alți meșteșugari extrăgeau organele interne din abdomen și le aruncau în Nil.

Autorul papirusului Smith avea ceva cunoștințe în domeniul sistemului circulator, deși nu făcea distincție între vase de sânge, tendoane și nervi.

Medici și alți tămăduitori

Chirurgia în vechiul Egipt:Actul medical era însoţit de ritualuri religioase.

Asemeni multor altor meșteșuguri, practica medicala se transmitea din tată în fiu. Completarea învățăturii, perfecționarea se realiza într-una din "Casele vieții", întemeiate, conform legendei, chiar de Imhotep. Acestea vor deveni marile centre medicale de mai târziu.

Medicii egipteni erau strict specializați, printre domenii enumerându-se: stomatologie, obstretică, specialități care dovedesc gradul de dezvoltare a civilizației egiptene.

Dupa ce învăța meșteșugul vindecării, medicul putea căpăta și o funcție. După cum relata Diodor din Sicilia, existau medici militari care însoțeau expedițiile și caravanele de călători. Cei mai buni tămăduitori erau luați în serviciul curții faraonului. Exista astfel o întreagă ierarhie medicală.

Medicina egipteană s-a cristalizat în decurs de milenii, prin numeroase observații și studii. În dezvoltarea generală a culturii antice de pe valea Nilului, medicina a deținut un loc de frunte și a deschis largi perspective medicinii grecești, acea care avea sa domine în Europa până în secolul al XVIII-lea.

SCULPTURA ÎN ROMA ANTICĂ

Domeniul sculpturii romane a fost puternic influentat de catre etrusci. Ei auintrodus pentru prima data bolta in arhitectura. Sarcofagele erau impodobite cuportretele celor decedati („Sarcofaguldin Cerveteri”-lut ars). Dintre sculpturise remarca: „Lupoaica de pe capitoliu”-bronz, „Apolo din Veii”- lut ars si„Hermes”- lut ars.Portretul, este considerat cel maivaloros gen al sculpturii romane.Romanii practicau sculptura capului, abustului sau sculptura unei figuri întregi.Sculptorii romani au dezvoltat portretul,cautand sa redea cat mai fidel chipulcelor reprezentati, pentru a fi usorrecunoscuti. Astfel acestia realizează adevărate tipuri de oameni: filozofi, negustori,femei, generali, mame respectabile sau patricieni bogați. Pe lângă aceste tipuri depersonaje, sculptorii își îndreaptă atenția și spre personajele mitologice, bărbați șifemei, împărați patricieni, zei și zeițe. Statuile de împărați sunt amplasate înforumuri și sunt foarte numeroase reprezentând relația putere-politică-virtuți-victoriimilitare. Se întâlnesc două tipuri de statui: statuile înmarmură și cele ecvestre. Unele exemple sunt: „Statuialui Augustus” de la Prima Porta, Roma, „Statuileecvestre ale lui Marc Aureliu li Domițian, Roma” .Relieful istoric este un gen important al sculpturiideoarece, prin precizia detalilor și amănuntelor, neaduce informații concrete despre locuri, evenimentepentru ca ele să fie identificabile. Relieful istoric erafolosit pentru decorarea altarelor, columnelor, arcurilorde triumf reprezentând scene de luptă, fapte de vitejie, obiceiuri, și scene din viața reală. Exemple pot fi: “Forul lui Traian” , „Arcul de triumf al lui Constantin”, „ Arcul de triumf al lui Titus in”, „Arcul de triumf al lui Traian inBenevent- Italia”, „ Tropaeum Traiani de la Adamclisi-Dobrogea”, „Columna lui Traian”, „Columna lui Aurelian” etc.Arhitectura a oferit forme de manifestare particulare, impuse de cerinţelevieţii publice şi de stat ale societăţii Romei antice. Pieţele publice, bazilicile,amfiteatrele, templele, termele, locuinţeleparticulare, magazinele, ofereauansambluri incluse în concepţiaurbanismului roman, care trasa reţeauastrăzilor şi a arterelor de circulaţie, întrezona centrală şi zidurile de incintă.Deseori, planul constructiilor avea formarotunda sau ovala: Colosseumul (sec.I)este un imens stadion de forma rotunda,marginit de tribune si bolti etajate.Pantheonul are de asemenea formarotunda, cu tavanul sub forma de cupolasi cu intrarea asemanatoare a unui templugrecesc.Forumul (forum romanum) era piaţacentrală care crea nucleul important aloraşului, "inima" vieţii administrativ,politice, religioase şi comerciale. De formărectangulară, forumul era ansamblulurbanistic care grupa instituţiile administrative, bazilicile, bibliotecile, templele.La Roma au fost construite numeroase forumuri, de către împăraţii romani care le-au dat numele: Cezar, Augustus, Traian, Nerva, Vespasian. Cel mai important dintreacestea este Forumul lui Traian, construit la începutul sec. II. Compus din două pieţecu

arc de triumf, cu statuia lui Traian, cu templul de cult al împăratului, cu bazilicaUlpia şi Columna lui Traian, forumul lui Traian din Roma apare şi astăzi ca cel maiimpresionant dintre toate forumurileromane.Amfiteatrul - Colosseum-ul,inaugurat în anul 80 (în vremealui Titus Flavius), este numit şiamfiteatrul Flavian, după numeleprimului împărat al Flavienilor(Vespasian), care a întreprinsconstruirea edificiului. Este considerat cel mai mare amfiteatru roman. Construit de prizioneri evrei, cu oarenă imensă, avea subsolul ocupat de magazine, cuşti cu animale sălbatice,cabine ale gladiatorilor. În arenă aveau loc luptele oamenilor cu animale,dueluri între gladiatori, curse, etc. Cu o capacitate de 50000 de oameni,clădirea putea fi totuşi evacuată în zece minute. Colosseum-ul îmbină treiordine arhitectonice clasice: doric, ionic şi corintic.Colosseum-ul simbolizează continuitatea istorică a vieţii Romei în decursulsecolelor. Se spunea, încă din sec. VII, că "atâta vreme cât Colosseum-ul vatrăi, Roma va trăi de asemenea".In concluzie, popor de cuceritori, dotat cu spirit militar şi cu orgoliulautorităţii, romanii au avut în acelaşi timp şi sentimentul grandorii. Cu respectulpentru normele organizate şi ale existenţei urbane, pentru rigorile disciplinei şiigienei, romanii au lăsat lumii moderne un mod superior de existenţă.

STILURILE ARHITECTONICE GRECEŞTI

Ordinul doric era raspandit mai ales in Pelopones si in coloniile grecesti din Italia de sud si Sicilia. Templele dorice sunt puternice si greoaie.

Oridinul ionic s-a dezvoltat in coloniile grecesti din Asia Mica si insulele din Marea Egee. Templele au proportii grandioase si o decoratie mai bogata. Coloanele sunt mai zvelte, mai inalte si se sprijina pe o baza. Fusul este prevazut cu caneluri adanci, iar capitelul este impodobit cu o voluta dublă.

Ordinul corintic este cel mai nou dintre cele trei ordine arhitecturale ale antichitatii grecesti. Fusul coloanei este asemănător cu cel ionic, dar ceva mai zvelt. Ceea ce oferă particularitate coloanei corintice este capitelul. Acesta prezintă ornamentul numit acantă, preluat ulterior şi de capitelurile compozite.

MARI PERSONALITĂŢI A ŞTIINŢEI GRECIEI ANTICE

Thales din Mile t a făcut observaţii privind mişcarea corpurilor cereşti. Pitagora a creat teorema din geometrie, care îi poartă numele.Hippocrates, mare savant şi medic, a pus bazele medicinii şi a făcut cercetări în

domeniul biologiei. „JURĂMÂNTUL LUI HIPPOCRATES” era rostit de viitorul medic, legându-se să-i dea bolnavului tot ajutorul de car4e are nevoie.

Heraclit din Efes afirmă existenţa în univers a unui element primordial, focul, aflat într-o permanentă mişcare şi schimbare.

Teoria atomistă afirmată de Leucip din Milet – larg dezvoltată de Democrit, - susţinea că tot ceea ce există este compus din particule indestructibile de materie în mişcare, invizibile şi indivizibile din punct de vedere fizic, deosebindu-se între ele prin poziţie, formă şi mărime, dar identic calitativ.

Matematicienii Democrit, Hipocrat din Chios, Brzson, Eudoxos din Cnidos, Euclid, Aristarh, Hiparh, Erastostene, au analizat cvadratura cercului, dublarea cubului, trisecţiunea unghiului, calculul infinitezimal, proporţiile etc. ei au păus bazele trigonometriei.

Unii astronomi , Philolaos afirmau că Pământul este în centrul Universului, iar alţii , Heracleitos din Pont, apreciau că Pământul se află în centrul Universului, învârtindu-se în jurul axei sale. Hiparh, prin mijlocirea lui Claudiu Ptolemeu, a elaborat un sistem astronomic care a rămas punct de reper în istoria umanităţii.

Euclid a elaborat primul Tratat de optică, iar Arihmede a născocit multe mecanisme originale, precum şi principiul din fizică ce îi poartă numele.

Herodot, denumit „părintele istoriei”, în opra sa Istorii, a realizat o reconstrucţie ordonată a trecutului, urmărind să releve legături între fapte şi cauzele lor.

În ultimele cărţi, Herodot se ocupă de războaiele medice, în care îi menţionează pentru întâia oară şi pe strămoşii noştri, geto-dacii, cu ocazia expediţiei întreprinse de Darius contra sciţilor.

Întemeietorul ştiinţei istorice a fost Tucidide, autorul lucrării neterminate, Istoria războiului peloponesiac, întemeiată pe fapte reale şi pe documente oficiale. El analizează şi cercetează cauzele conflictului armat, precum şi urmările sale.

Xenofon a continuat opera lui Tucidide, descriind istoria luptelor din Grecia.Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei antice, student al

lui Socrate și învățător al lui Aristotel. Împreună cu aceștia, Platon a pus bazele filozofice ale culturii occidentale. Platon a fost interesat în matematică, a scris dialoguri filozofice și a pus bazele Academiei din Atena, prima instituție de învățământ superior din lumea occidentală.

Socrate Hippocrates Tucidides Pitagora

IliadaHomer

Mărul de aur

În palatul lui Jupiter-Zeus are loc o petrecere la care participă toţi zeii,mai puţin Discordia, zeiţa vrajbei. Aceasta se năpusteşte în timpul chefului în palat foarte furioasă. Jupiter o calmează şi aceasta se hotăreşte să plece, lăsând în urmă un măr de aur care trebuia dăruit celei mai frumoase zeiţe. Jupiter nuse poate hotărî între zeiţa dragostei, Venus; zeiţa înţelepciunii, Minerva, fiicelesale şi soţia sa Junona,astfel decide ca cele trei pretendente să aleagă unmuritor care sa decidă cine va pastra mărul.Venus îl alege pe fiul lui Priam şi al Hecubei, Alexandru-Paris, un arcaş foarte chipeş, căruia în schimbul deciziei sale îi promite inima Elenei, cea mai frumoasă zână. Paris o alege pe Venus ca cea mai frumioasă. Venus îl duce pe paris la Elena , unde Cupidon le străpunge inimile cele doi cu săgeata dragostei. Junona care urmărea să se răzbune pe Paris desface legătura dintre Elena şi soţul ei Menelaos. Deoarece exista un vechi pact între marii conducători ai timpului , cum că aceştia îl vor ucide pe cel care va îndrăzni sa o fure pe Elenade la soţul ei. Astfel viteji ca Achile, Ulise, Aiax, Idomeneu, Diomede, bătrânul Nestor, doctorul Mahaon şi Agamemnon , în frunte cu fratele acestuia , Menelaos pornesc pe corăbii spre distrugerea Troiei.

Mânia lui Achile

După nouă ani de luptă zidurile Troiei erau încă în picioare. Agamemnon reuşeşte să o răpească pe fiica lui Hriseu, Hriseida. Hriseu îi cereajutorul lui Apolon , care trimite săgeţi orăvite răspândind ciuma printeahei.Agamemnon se lasă convins de Achile să o înapoieze pe Hriseida, dar înschimb el îşi ia femeia lai Achile , Briseida, şi nişte averi. Achile mânios, de faptul că prietenii săi de luptă nu realizează că fără el sunt foarte uşor deînvins, îşi ia corăbiile şi pleacă de pe câmpul de luptă. Iar mama sa , zeiţa Tetis,îl convinge pe Jupiter să dea victoria troienilor, astfel Jupiter trece de partea Ilionului. Prevestitorii ahei spuneau că în anul care tocmai începuse, al zecelea derăzboi, vor fi dărmate zidurile Troiei, astfel, lupta devine tot mai intensă Parissi Menelaos se înfruntă pentru frumoasa Elena. Paris este rănit. Lupta devine din ce în ce mai sângeroasă pe măsură ce zeii se amestecămai mult