Cetatea Culturala Nr-1011

80

Transcript of Cetatea Culturala Nr-1011

Page 1: Cetatea Culturala Nr-1011
Page 2: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

CETATEA CULTURALĂ

Revistă de literatură, critică literară, istorie şi artă

Seria a IV – a, an XIV, NR. 2 (100), noiembrie 2012, Cluj-Napoca

COLEGIUL DE REDACŢIE:

Dan BRUDAŞCU (redactor şef)Miron SCOROBETE (redactor-şef adjunct)

Ion CRISTOFOR (secretar general de redacţie)Designer: Alexandru STURZ & Radu BUNESCU

Acest număr a fost ilustrat cu reproduceri după lucrările artiştilor plastici Zoe Vida Porumb Vasile Mic şi Paul Sima

Redacţie: Cluj-Napoca, Str. Vasile Pârvan nr.2Tel/fax. 0264-440539;0264-595309; 595322

e-mail: [email protected] [email protected]

http://cetateaculturala.wordpress.com

Editare:SC Sedan şi Casa de Cultură a Municipiului Cluj-Napoca

Sunt luate în considerare numai materialeleexpediate în format electronic.cu diacritice

Corectura nu se face la redacţie

IMPORTANT:

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conţinutul articolului aparţine autorului. De asemenea,

în cazul unor agenţii de presă, pagini de internet şipersonalităţi citate, responsabilitatea juridică le aparţine.

Editat în România. Nici o parte din această lucrare nu poate fi reprodusă sub nici o formă, prin nici un mijloc mecanic sau

electronic, sau stocată într-o bază de date, fără acordul prealabil, în scris, al autorului.

Page 3: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

CUPRINS

dr. Gelu NEAMŢU VOLUNTARI ROMÂNI ÎN ARMATA STATELOR UNITE ÎN LUPTĂ PENTRU ELIBERAREA TRANSIL VANIEI ŞI UNIREA EI CU ROMÂNIA 5Lucreţia BERZINTU (Israel) 1989, CHIŞINĂU – CERNĂUŢI, ZILE DE VIS PENTRU LIBERTATE ŞI UNIRE 6Miron SCOROBETE DENSUŞ, SINGURA BISERICĂ CU HRAM PRECREŞTIN 8prof. Nicolae RĂDULESCU ÎMPĂRATUL PĂGÂN DE SUB MASA SFÂNTULUI ALTAR 11Teofil RĂCHIŢEANU Poezie 16Marius NENCIULESCU Poezie 18Angela STURZ Poezie 19Ion MARIA Poezie 20Victoria MILESCU Poezie 21Martha IZSAK Poezie 23Mioara LAZĂR Poezie 25Emilian MIREA Poezie 26Marin TOMA Poezie 27Adrian BOTEZ Poezie 28Rodica MARIAN Poezie 29Dan SANDU FOTOGRAFII „MIŞCATE“ 30Dan TĂRCHILĂ Teatru :UN INTERVIU POST-MORTEM CU I. L: CARAGIALE 32Lucia SAV MONAHALĂ 33Cristian VIERU OANA PELLEA- JURNAL 34dr. Dan BRUDAŞCU SOLO JUSTER, UN POET AUTENTIC ŞI CEREBRAL 35Ioan GÂF-DEAC UN NOU DESTIN PENTRU POEZIE 36Anda Laura SILEA EVREUL – SIMBOLUL ŢAPULUI ISPĂŞITOR ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC 37Simona FLORESCU POEŢI CLUJENI ÎN ANTOLOGIE 40Dr. Dan BRUDAŞCU DIN CRONICA RELAŢIILOR ROMÂNO-FRANCEZE EPISTOLAR GENEVIÈVE TABOUIS – OCTA VIAN GOGA 41Dr. Dan BRUDAŞCU NOI MĂRTURII PRIVIND OTRĂVIREA LUI OCTAVIAN GOGA 44Negoiţă LĂPTOIU UN NUME PENTRU ETERNITATE: P A U L S I M A - 8 0 54Dan ALBU SCULPTORITA MILITA PETRASCU - NOI CONTRIBUTII 55Dana DEAC INTERVIU CU BIJUTIERUL BIBLIOFIL EMIL CHENDEA 59Adalbert GYURIS ,,FRUMUSEŢILE DIN JUR MEU M-AU IMPULSIONAT SĂ SCRIU ! „ADALBERT GYURIS (GER MANIA) DE VORBĂ CU MAESTRUL IRIMIE STRĂUŢ 62Adela-Adriana MOSCU (S.U.A.) Poezie 66Melania CUC (Germania) Poezie 67Igor URSENCO (Republica Moldova)Poezie 68Francisc PAL (Canada) Poezie 69Madeleine DAVIDSOHN (Israel) AMINTINDU-NE DE CAROLA 70HASSAN NAJMI (Maroc) Poezie 73Jorge Luis BORGES (Argentina) Poezie 74Carlos BARBARITO (Argentina) Poezie 75Luis BENITEZ (Argentina) Poezie 75Gabriela MISTRAL (Chile) Poezie 76Pablo NERUDA (Chile) Poezie 76Cesar VALLEJO (Peru) Poezie 77Rafael GUILLEN (Mexic) Poezie 77Octavio PAZ (Mexic) Poezie 78Delmira AGUSTINI (Uruguay) Poezie 78

Page 4: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

Cărţi primite la redacţie

Page 5: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

5Cercet. şt. pr. I. dr. Gelu NEAMŢU

VOLUNTARI ROMÂNI ÎN ARMATA STATELOR UNITE

ÎN LUPTĂ PENTRU ELIBERAREA TRANSILVANIEI ŞI UNIREA EI CU

ROMÂNIA

La 1917 – 1918 se aflau în statele Unite ale Americii circa 180.000 – 200.000 de români emigraţi din Transilvania, banat, Bucovina şi România. Pentru a contracara propaganda antiromânească făcută de ziarele maghiare din Statele Unite: „Szabadság” (Libertatea) din Cleveland O., „Magyar Népszava” (Cuvântul poporului maghiar) din New York şi „Függetlenség” (Independenţa) din Trenton, guvernul român a trimis, în 1917, o Misiune (numită Patriotică Română) din care făcea parte dr. Vasile Lucaciu, locotenentul Vasile Stoica şi preotul Ioan Moţa. Iniţial, Misiunea dorea să organizeze o Legiune militară formată din români emigraţi care să lupte sub steag american împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei pentru unirea Transilvaniei cu România. La o asemenea cerere a Misiunii Patriotice Române, ministrul de război al Statelor Unite, Beker Newton a răspuns: „… bine domnilor, vă salutăm cu bucurie că aţi venit, însă nu mai permitem formarea de legiuni pe naţionalităţi, voim o armată unitară, americană şi atunci, vă rugăm ca misiunea dumneavoastră s-o îndreptaţi în acea parte ca dumneavoastră să faceţi propagandă între conaţionalii dumneavoastră să intre în armata americană.” Cele două ziare mari româneşti „America” şi „Românul” şi-au intensificat propaganda pentru încorporări, aşa încât, potrivit informaţiilor lui Ilie I. Pârvu1, s-au înrolat circa 5-6 mii de români.

După ce a fost decretată mobilizarea generală, numărul românilor pare să fi ajuns până pe la 38.000, iar dintre aceştia, au căzut la datorie şi au „murit moarte de viteji” 11.000 dintre ei”2. Astfel, în 14 iunie 1917, „America” scria că tineretul român a fost la înălţime: „Conştiinţa lui adormită s-a trezit. Inima lui românească s-a încălzit la apelul acestei ţări şi a renăscut în el calităţile războinice a părinţilor şi strămoşilor noştri, a eroilor lui Avram Iancu …”3

Şi autorul articolului încheie: „nici un tânăr român n-a lipsit de la recrutare. S-au înscris de bună voie în armata americană pentru ca din inima lui caldă şi generoasă să lupte pentru libertatea popoarelor, pentru dezrobirea neamurilor”. Ziarul „Ardealul” din Chişinău scriind despre Misiunea română, subliniază că Lucaciu, Stoica şi Moţa străbat America peste tot pe unde se află ardeleni şi ca apostoli ai ideii naţionale îi cheamă pe aceştia la luptă, iar „Ardelenii au pus jurământ că ei se leapădă de Ungaria şi se alipesc la România. Din mai multe locuri s-au dat telegrame regelui Ferdinand, spunând în ele că românii din America nu vor să-l mai cunoască de cap al lor pe împăratul de la Viena; ei se pleacă cu dragoste, cu smerenie şi încredere înaintea craiului românesc”. Americanii spun că un popor care e hotărât să-şi jertfească totul pentru o idee, e vrednic de o soartă mai bună şi-i laudă în presa lor asigurându-i că la Congresul de Pace îi vor sprijini. Până la acea dată (noiembrie 1917) se înscriseseră peste 20.000 de voluntari care urmau să lupte în Franţa sub steagul înstelat al Statelor Unite.4

Un editorialist al ziarului „America” din Cleveland, C.R. Pascu, publică o frumoasă scrisoare deschisă către: „Fratele Nicolae Moraru”5 care a vrut să se înroleze ca voluntar în armata americană, dar care, având 45 de ani, n-a fost primit, deşi soţia sa a fost de acord. Limita de vârstă era de 30 de ani. Îl consolează spunându-i că poate ajuta ţara şi democraţia prin muncă. În primăvara anului 1918 apar primele reportaje cu fotografii ale românilor de pe frontul francez. În numărul din 26 aprilie sunt înfăţişaţi doi români: Tonea Repede (care se afirmă că a fost primul român mort pentru democraţie) şi Amos Tecşa (înrolat în 15 iulie 1917 din New York, Ohio şi plecat în Franţa la

1 Ilie I. Pârvu, Voluntarii români în America, Sibiu, 1937, p. 142 Vasile Bianu, Însemnări din Războiul României Mari, II, Cluj, 1926, p 229 - 2303 „S-a trezit leul adormit” în America, XII, nr. 47 din 14 iunie 1917, p. 14 „Ardealul”, Chişinău, I, nr. 7 din 12 noiembrie 1917, p.25 „America”, XIII, nr. 59 din 18 martie 1918, p.1

Page 6: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

626 octombrie 1917). Tânărul Amos Tecşa, împreună cu trei americani a prins o mare patrulă germană. El s-a născut în Geoagiul de Sus, comitatul Alba Iulia6. Între sutele de ştiri telegrafiate de pe frontul francez, în 24 iulie se publică şi rănirea ostaşului Moise Orăştian, căzut în 19 iunie şi care, iniţial, s-a crezut chiar că a murit. Şi el, cu alţi soldaţi americani a luat o mulţime de prizonieri germani. El plecase în Franţa cu renumita divizie americană a „Curcubeului”7.

În State erau şi români din România, chiar dacă nu aşa de mulţi ca din Transilvania. Tot în vară apare fotografia lui Nik D. Zamfir născut în 1889 în Galaţi, care era al şaselea fiu al familiei Dumitru Zamfir, înrolat voluntar în armata americană”.8

Cotidianul „America” publica şi scrisori ale unor români americani aflaţi deja pe frontul francez. Interesantă este aceea a unui tânăr din Mihalţ (comitatul Albei Inferioare) care, în patrulă cu alţi tineri români au luat şase prizonieri de la un detaşament de austrieci. „Conducând pe aceşti şase prizonieri – cam aşa scria soldatul nostru – la mijloc de drum, am aflat frate dragă, că şi ei erau români. şi să nu te miri, erau români din Obreja (este o comună aproape de Mihalţ în comitatul Albei Inferioare). Atunci au îngenuncheat înfaţanoastră şi ne-au rugat să-i ucidem, că dânşii nu mai voiesc să se întoarcă acasă, că acolo este numai sărăcie şi foamete şi vai şi amar. Nu i-am ucis. Le-am dat de mâncare şi i-am dus de prizonieri. Ei sărutară pământul de bucurie că au încăput pe mâini bune. Erau toţi stâlciţi la faţă; pare că flămânziseră de ani de zile, feţele le erau însălbăticite de tot şi desperarea cea mai groaznică era întipărită pe dânsele.”9

Din cele câteva exemple concrete sper să transpară atmosfera reală, entuziasmul românilor din America şi speranţa lor intensă în Unirea pe care o aşteptau şi pentru care fiecare lupta în felul său. De acolo, de peste ocean, evoluţia istorică din Europa se vedea mult mai bine şi mai clar. Românii din America presimţiseră evenimentele ce trebuiau să vină respectând logica istoriei cu mult mai demult, încă de la izbucnirea războiului mondial. Misiunea Patriotică, alături de presa românească din America şi împreună cu societăţile culturale româneşti de acolo au

jucat un rol mult mai important decât am crede noi astăzi, în a arăta americanilor şi a convinge guvernul Statelor Unite că românii ardeleni doresc Unirea cu România. Mulţi ani de cercetare mai trebui pentru a aduce la lumină preţioasele noastre sentimente de atunci. Sentimente româneşti curate şi justificate, care, din păcate, azi sunt terfelite. Terfelite sunt simbolurile noastre, imnul nostru, steagul nostru, istoria noastră. De către cine?

De ce?Sunt întrebări la care fiecare poate să-şi

răspundă singur.Dar chiar şi în aceste vremuri

antiromâneşti, cei în sufletul cărora a mai rămas o scânteie de nobleţe, de 1 Decembrie, pot să aprindă o lumânare şi pentru cei 11.000 de români ucişi departe de casă pentru un ideal atât de mândru şi legitim.

6 Ibidem, XIII, nr. 92 din 26 aprilie 1918, p.17 Ibidem, XIII, nr. 92 din 24 iulie 1918, p. 18 Ibidem, XIII, nr. 168 din 26 iulie 1918, p. 29 Ibidem, XIII, nr. 232 din 10 octombrie 1918, p. 2. Articol de Iulius E.V. Ioanovici: „Din tragedia mare a neamurilor”

Lucreţia BERZINTU (Israel)

1989, CHIŞINĂU – CERNĂUŢI, ZILE DE VIS PENTRU LIBERTATE ŞI UNIRE

În piaţa centrală a Chişinăului se adunau sute de mii de oameni pentru a-şi hotărî principiile democratice. Însă, doar o mână de intelectuali basarabeni a pledat şi a obţinut victoriile din 1989, victorii concretizate în: limba română, limbă de stat, grafia latină, istoria românilor, însemnele naţionale.

Este o dorinţă a noastră, sau mai bine zis, o obligaţie a tuturor românilor, existenţi de o parte şi de alta a Prutului, împreună cu cei din toată lumea, şi în primul rând a tinerilor basarabeni – care sunt mai optimişti, ca împreună cu politicienii democraţi de azi, să ducem mai departe flacăra aprinsă a revoluţionarilor din 1989 şi să urmăm calea înaintaşilor de la 1918, care au înfăptuit Marea Unire a Basarabiei, a Bucovinei şi Ardealului cu Patria - mamă.

Page 7: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

7La 31 august 1989, în Piaţa Marii Adunări

Naţionale din Chişinău s-au adunat aproape un milion de persoane, care au decretat Legea Limbii Române.

Evenimentele din Basarabia au contribuit la destrămarea Uniunii Sovietice în 1991. S-a ajuns până la blocarea tancurilor ruseşti, s-au tipărit clandestin, în Ţările Baltice, unele publicaţii revoluţionare, ca de exemplu ”Glasul naţiunii”, al cărei redactor şef (1988-2003) era poeta Leonida Lari.

Când a apărut ”Glasul naţiunii” nr.3 (octombrie 1989), tipărit prima oară în grafie latină la Chişinău, mă aflam acolo, fiind ghidul unui grup de turişti din Iaşi într-o excursie organizată prin O.J.T. cu trenul, pe traseul Iaşi – Chişinău – Cernăuţi – Siret – Iaşi. În afara programului turistic am căutat să iau legătura cu scriitori basarabeni, simţindu-i fraţi, şi, trăiam cu aceeaşi intensitate bucuria libertăţii şi credinţei în idealul Marii Uniri cu România, Patria – mamă.

Luasem cu mine din România câteva lucruri pe care să le dăruiesc lor, câteva cărţi, pliante... Mai întâi am mers la Uniunea Scriitorilor din Chişinău, unde m-a întâmpinat cu mare prietenie, parcă ne ştiam de-o viaţă, scriitorul Arcadie Suceveanu. Ne-am exprimat, reciproc, bucuria evenimentelor revoluţionare, mai ales despre instituirea limbii române, revenirea la grafia latină. Deja, la Chişinău se tipăriseră cărţi ale scriitorilor clasici, în limba română. Nu găsesc cuvintele potrivite să redau momentul emoţional, când domnul Arcadie Suceveanu mi-a dăruit cu mare plăcere, din cărţile tipărite în grafie latină. Aflând că plec cu turiştii la Cernăuţi, mi-a vorbit despre prietenul său, scriitorul Ilie Zegrea (redactor la Radio Cernăuţi), şi mi-a dat coordonatele sale, pentru a-l căuta să vorbim. Apoi, domnul Arcadie Suceveanu s-a oferit să mă conducă la tipografia clandestină unde apăruse în aceeaşi zi ”Glasul naţiunii” nr.3, pentru a-mi da câteva exemplare să iau cu mine la Cernăuţi şi în România. Am mers împreună la Redacţia revistei ”Literatura şi Arta”, la poeta Leonida Lari, unde am avut onoarea şi bucuria de a o cunoaşte personal, ea oferindu-mi autografe pe reviste, şi, totodată m-a rugat să transmit câte un exemplar din ”Glasul naţiunii” nr.3, doamnei Mitzura Arghezi şi domnului Mircea Radu Iacoban. La plecare, a alergat după mine un tipograf, cu un plic mare în mână, şi m-a rugat să-l pun la poştă în România pentru un prieten din Galaţi, în plic fiind două exemplare din ”Glasul naţiunii” nr.3.

În acele zile de vis pentru libertate şi unire, trăiri revoluţionare, paradoxal, aveam

în programul turistic şi vizitarea unui muzeu comunist sovietic din Chişinău, program fixat dinainte şi acceptat de partea română a Ministerului Turismului. Mai mult, după ce mi-am manifestat bucuria apariţiei revistei ”Glasul naţiunii” nr.3 faţă de ghidul partener basarabean, acesta îmi spune: ”N-am ştiut că a apărut numărul trei al revistei ”Glasul naţiunii!” O să fii prima persoană care intră în România cu această revistă!” I-am dat şi lui un exemplar, gândind că este de-al nostru. Vorbea limba română...

Noi, turiştii, locuiam la un hotel din centrul Chişinăului. La un moment dat, pe când mă aflam la barul de zi pentru a-mi comanda o cafea, s-a apropiat de mine un individ, îmbrăcat dezordonat, cu o figură ştearsă şi a intrat în vorbă, în limba română. Dupa schimbul a câtorva cuvinte, mi-a arătat discret, pentru a nu fi observat de nimeni, un paşaport de serviciu românesc, cu vize din toată lumea, fără să văd fotografia. A plătit el cafeaua şi am stat împreună la bar, fiind curioasă să aflu ce urmăreşte. Totodată, îmi aşteptam turiştii ca să plecăm cu autocarul la o degustare de vinuri. El mă întreba ce fel de oameni am în grup, referitor la caracter. Sigur că, nu i-am dat niciun fel de detalii. După cum a spus, el locuia în acelaşi hotel cu noi, până la plecarea noastră. A urmărit autocarul nostru până am plecat la degustarea de vinuri. N-am reuşit să aflu cine era, un om al Securităţii sau un muncitor de la Krivoi Rog. A ramas o enigmă pentru mine.

La Cernăuţi, de la hotelul din centrul oraşului, unde locuiam, i-am telefonat scriitorului Ilie Zegrea şi ne-am întâlnit la o cafea în holul hotelului. Eram împreună cu o colegă şi vorbeam parcă în şoaptă. Am dedus că acolo era mai puternică Securitatea decât cea din România. Stând la cafea cu noi, domnul Ilie Zegrea avea privirea discretă, distribuită în toate părţile, de frica de a nu fi văzut cu ”cetăţeni străini”. Pentru cei cu ochi albaştri, cum li se mai spune securiştilor, noi fiind cetăţeni străini. A doua zi, soţia sa, Niţa (Dumnezeu s-o odihnească în pace!), ne-a invitat la masă, cu sarmale gustoase româneşti şi alte bucate alese. Eram patru, cu Ilie şi colega mea de cameră. Acele momente nu le voi uita niciodată! Am putut vorbi liber, fără frica Securităţii, orice. Domnul Ilie Zegrea ne daduse ”Deşteptarea”, o altă publicaţie clandestină din acea vreme.

Episodul culminant al excursiei mele, l-am trăit la trecerea graniţei cu trenul, dintre Ucraina şi România, la Vadu – Siret. Mai întâi au fost grănicerii ucraineni care, prin modul

Page 8: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

8lor de comportare din timpul controlului (ţipau şi ordonau), noi, turiştii, ne-am simţit dezumanizaţi. S-au purtat cu noi, ca şi cum eram ultimii infractori. Am încercat să-i explic unui grănicer că acelaşi control îl poate face într-un mod politicos şi cu respect faţă de oameni. Parcă se domolise puţin.

După grăniceri au apărut vameşii ucraineni, care, în primul rând au intrat în cuşeta mea, eu fiind împreună cu aceeaşi colegă. Ei, aproape tot timpul avut la dispoziţie pentru vamă (circa jumătate de oră), m-au controlat numai pe mine. Am deschis valiza şi deasupra aveam cărţi şi reviste, plus acel plic pentru Galaţi. Vameşul a anunţat dinainte, că, lucrurile care vor fi confiscate de la turişti, să fie puse pe culoarul trenului, urmând ca la sfârşitul controlului, câţiva băieţi dintre turişti, să le ducă în sala de protocol a vameşilor din gară. Mi s-au confiscat toate revistele şi toate cărţile, inclusiv cele apărute legal, care au ajuns pe culoar. Am stat cu sufletul la gură când vameşul a deschis acel plic mare şi a scos o scrisoare în format A4, pe care scria, citez cu aproximaţie, din aduceri aminte: ”Dragă Ioane, îţi trimit două exemplare din revista ”Glasul naţiunii” nr.3, publicaţie apărută ilegal la Chişinău”. Eu n-am ştiut că tipograful a pus acea scrisoare, iar eu, cu educaţie aleasă, n-am deschis plicul. Aşa că, am citit împreună cu vameşul, care n-a reacţionat în niciun fel, doar mi-a confiscat plicul. Mi-a controlat totul în poşetă, iar agenda cu telefoane (un carneţel mic) mi-a rasfoit-o filă cu filă. Nimic altceva! Abia când trenul a semnalizat plecarea, vameşul a mers în fugă să controleze pe ceilalţi turişti. În graba aceea, băieţii care au luat lucrurile confiscate ca să le ducă în sala de protocol, fiind în urma vameşului, au reuşit să ia toate revistele şi cărţile mele, pe care mi le-au aruncat în cuşetă. Era şi comic, când vedeam că zboară şi alte lucruri pe sus, spre alte cuşete. Mă trezisem în cuşetă şi cu o căciulă de blană, ce aparţinea altcuiva.

Aşa am reuşit să intru în România cu toată bogăţia mea literară şi revoluţionară, ajungând revista şi la doamna Mitzura Arghezi (prin poştă), şi la amicul din Galaţi, cât şi la domnul Mircea Radu Iacoban, căruia i-o înmânasem personal.

După cum era ordinul, a doua zi am mers la serviciul de paşapoarte ca să predau paşaportul. Şeful serviciului mă rugase să-i aduc de la Chişinău revista ”Literatura şi Arta”. I-am adus, dar el era plecat în concediu, aşa că am lăsat la un subordonat să i-o predea, plus ”Glasul naţiunii” nr.3, îndemnându-l să le citească şi el până vine şeful, fiind foarte

importante.După câteva zile, am primit un telefon

la serviciu de la un bărbat, care s-a prezentat că este ofiţerul de securitate care răspunde de unitatea la care lucrez şi m-a invitat în biroul lui. Eu eram la etajul întâi (atelierul de proiectare construcţii hidrotehnice), iar el avea un birou la parter, unde venea uneori, când se iveau probleme de securitate. M-am dus şi l-am întrebat de ce m-a chemat. Înainte de a începe dialogul, s-a îndreptat către un fişet (dulap) a deschis uşa, întârziind câteva momente. Am gândit că a pornit înregistrarea convorbirii. Ştia că eu, înafara serviciului, mă ocupam şi cu turismul, de aceea m-a întrebat în care excursii am fost plecată. I-am enumerat câteva. Atunci m-a întrebat care a fost ultima excursie. Chişinău şi Cernăuţi, i-am răspuns. Au urmat o serie de întrebări, ce documente am adus, ce documente am predat şefului de la serviciul de paşapoarte, ce am multiplicat la xeroxul instituţiei ş.a.m.d. I-am răspuns că am adus revista ”Literatura şi Arta”, cărţi... Nimic altceva, iar la xerox, ce să multiplic?, l-am întrebat. Poate poezia ”Doina”, zice el! Păi, poezia ”Doina” se află în cartea lui Eminescu din librării. O am şi acasă, pentru ce s-o multiplic? A tăcut. Apoi mi-a spus să plec, şi să nu vorbesc cu nimeni despre întâlnirea cu el, şi mă va mai chema pentru discuţii. Îmi era frică, deşi nu încălcasem legile statului. De aceea, simţeam nevoia să spun cuiva. Am vorbit cu acea colegă de cameră de la hotel, care îmi era şi colegă de serviciu. Ne puneam multe întrebări şi nu aveam răspunsuri. Apoi am întrebat pe un istoric-amic din Iaşi, care m-a liniştit, spunându-mi: ”Nu-ţi fă griji, Securitatea acum este în alertă maximă deoarece, în una din nopţi, a apărut scris pe gardul Spitalului universitar din centrul Iaşului – JOS TIRANUL!”

N-am mai fost chemată de acel securist, fiindcă s-a declanşat mişcarea revoluţionară în România, începând cu 14 decembrie 1989, la Iaşi, unde se proiectase iniţial să înceapă revolta populară. A fost înăbuşită înainte de a începe, prin arestările iniţiatorilor.

În timp ce în Parlamentul URSS, în decembrie 1989 se dezbătea pactul Molotov – Ribbentrop, în România avea loc aşa-zisa revoluţie, sau lovitură de stat, pusă la cale de tov. Ion Iliescu & company, coordonată de KGB-ul sovietic. O dovadă este faptul că Mihail Gorbaciov a anunţat că România cere ajutor armat de la URSS.

E regretabil că România nu şi-a adus contribuţia necesară în perioada când Marea Unire cu Basarabia era foarte aproape. Avusese

Page 9: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

9loc Podul de Flori peste Prut, un eveniment de mare anvergură şi trăire sufletească între fraţi, când s-a dansat hora în apele Prutului... Cine nu-şi aduce aminte de patrioţii români Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion Hadârcă ş.a.? Sau de familia Mândâcanu (Valentin, Iulia, Emil, Ala), Vlad Pohilă ş.a., care s-au implicat plenar în Mişcarea de eliberare naţională şi au fost primii care au sprijinit limba română şi alfabetul latin?

A urmat independenţa R. Moldova, moment prielnic pentru unire, pentru revenire la Patria mamă. Cum a fost posibil ca România să recunoască în 1991, stat în stat, Republica Moldova? Ale cui interese le-a servit România în 1991, ale sale sau ale Rusiei?

Iar în 2008, tot România a votat contra independenţei Cosovo, pentru integritatea Serbiei. Întrebarea este, de ce cu Basarabia n-a procedat la fel, contra independenţei, pentru integritatea României?Iar în 1997, un alt preşedinte, după Iliescu, adică Emil Constantinescu, le-a făcut cadou ucrainenilor nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Oare suntem sub ocupaţie?

Unde sunt marile personalităţi, de altă dată, ca să ajute basarabenii pentru implinirea visului lor, de a se alătura Patriei – mamă?

Totuşi, speranţa moare ultima!

Notă: Începând cu anul 1990 şi până în 1993, prin firma mea de turism ”Gaudeamus” am efectuat o mulţime de excursii în R. Moldova, foarte multe le-am organizat la schimb de turişti, având contracte cu mai multe companii, inclusiv cu cea de stat din Chişinău. Mergeau la Chişinău şi şapte autocare pe săptămână. Tot atâtea autocare primeam în România, la schimb de turişti, veniţi şi din alte republici, înafara de R.Moldova, cărora le organizam masa şi cazare, cât şi excursii în staţiuni româneşti. Îmi făcusem o mulţime de prieteni, cu unii dintre ei, păstrez legătura şi astăzi. Să fie binecuvântaţi toţi basarabenii, şi ceilalţi oameni de bine!

La un an de zile de la decretarea Limbii Române, la 31 august 1990, mă aflam la Chişinău şi sărbătoream evenimentul cu prietenii basarabeni.

Miron SCOROBETE

DENSUŞ, SINGURA BISERICĂ CU HRAM PRECREŞTIN

Secolul al XVIII-lea nu a fost prea liniştit în Transilvania. De-abia peste 10-15 ani avea să izbucnească răscoala lui Horea – cea mai mare zguduire socială din Europa acelui timp, despre care presa întregului continent scria zi de zi, premergătoare şi prevestitoare a Revoluţiei franceze, – dar tulburările se ţineau lanţ. Minerii de la Certeje şi Topliţa protestau, cei de la Abrud îi alungau pe gornici, bântuiţi de vâlva Roşiei Montane, care, cum vedem, nu-şi găseşte liniştea nici azi.

Era cât se poate de firesc ca, în acest climat, trupele austriece să se mobilizeze în stare de alertă. În rândurile acestora se afla un tânăr ofiţer, olandez de neam, dar care, fire de aventurier, neavând ce face acasă unde nu se întâmpla nimic, s’a încadrat în armata habsburgică. Avea un nume foarte lung, care ca spaţiu poate concura cu cele spaniole şi, la noi, cu doar ale lui Mădălin Voicu: Sylvester Joseph Freiherr von Hohenhausen und Hochhaus. N’a avut nici aici parte de niscai confruntări militare, la care cu temperamentul său de cavaler aspira, dar detaşarea sa în Transilvania (se organizau aici cele două regimente româneşti „de graniţă”) i-a adus totuşi o satisfacţie mai mare decât i-ar fi putut oferi obuzele pe câmpul de bătaie. Von Hohenhausen era un împătimit şi foarte competent arheolog. Îl fascinau vechiturile, iar când era vorba de cele ale antichităţii, acestea îl ameţeau cu totul. Or, în privinţa aceasta, Transilvania era de o bogăţie inepuizabilă şi, pe deasupra, complet neexplorată, astfel că lui îi oferea un ideal teren de pionierat. Surprins de mulţimea monumentelor romane, Hohenhausen, în culmea fericirii, a început să le studieze, să le descrie şi să le deseneze. Cartea realizată de el pe această temă, intitulată Antichităţile Daciei în Transilvania. De pe timpurile când această frumoasă ţară era condusă de romani, cu

Page 10: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

10desenele originale, a fost tipărită la 1775 din ordinul şi cu cheltuiala împărătesei Maria Tereza. Pentru noi cartea este foarte importantă, mai ales prin ilustraţii, pentru că, în paginile ei, avem imaginile a zeci de monumente de dinaintea inventării fotografiei. Unele dintre aceste monumente s’au deteriorat între timp dar noi le putem vedea aşa cum ele arătau acum trei secole, altele au dispărut, aceasta fiind singura sursă ce ni le mai poate oferi privirii.

Cartea, adevărată raritate, a căzut în uitare până când a fost redescoperită în biblioteca unei mânăstiri austriece de părintele Arhimandrit Ioan Marin Mălinaş, preot într’o parohie de lângă Viena, care a reeditat-o şi a folosit-o fertil într’o demonstraţie a sa, absolut convingătoare, care dă peste cap nişte teze istorice în vigoare până acum.

Hohenhausen a fost atras în mod deosebit de străvechea biserică din Densuş. Aceasta, pur şi simplu, îl fascina. I-a dedicat cele mai multe planşe, din toate poziţiile, cu detalii din interior şi exterior. Flerul, de care nu ducea lipsă, dar şi cunoştinţele sale de arheolog, îi spuneau că are în faţă un monument unicat nu numai la nivel naţional, nu doar la cel european ci, după toate datele, la scară planetară.

Pornind de la cartea lui Hohenhausen, părintele Ioan Marin Mălinaş îi reconstituie venerabilului lăcaş adevărata biografie. Şi până acum bisericii i se recunoştea prioritatea de a fi cea mai veche din ţară. Unii autori o considerau din secolul al XII-lea, dinaintea întemeierii Principatelor, de pe vremea împăraţilor Asăneşti. Alţii îi dădeau o şi mai mare vechime, din secolul X. Chiar şi aşa, stăteam foarte bine pe plan mondial. Câte biserici mai există în întreaga lume de dinainte de anul 1.000?

Or, pornind de la cartea lui Hohenhausen şi extinzând cercetările pe foarte multe planuri, părintele Ioan Marin Mălinaş conchide că biserica din Densuş a fost iniţial un templu păgân, ridicat de generalul roman Longinus între primul şi al doilea război dacic, imediat după anul 100, lăcaş transformat apoi, după creştinarea românilor, în biserică creştină.

Pe lângă această prioritate, a vechimii, de aproape două milenii, biserica din Densuş mai are una extrem de importantă: ea nu a fost dărâmată şi refăcută, a rămas în picioare de la început până azi, iar în ea s’a slujit neîntrerupt, la început lui Jupiter (încă se vede funinginea de la jertfele păgâne), apoi lui Hristos, dar întruna, fără întrerupere. Nici azi ea nu e un impunător muzeu, cum

ar merita, ci smerită biserică parohială unde oamenii se împărtăşesc duminică de duminică, îşi botează copiii, îşi cunună mirii, îşi prohodesc pe cei duşi. O fac de două mii de ani!

Gândiţi-vă că atunci când biserica din Densuş se construia, Apostolul Ioan încă trăia, încă nu se uscase cerneala de pe Evanghelia lui! Când intraţi să vizitaţi biserica din Densuş, realizaţi că vi se oferă un privilegiu unic: vă găsiţi într’un sfânt locaş, unicul de pe glob, contemporan cu Evanghelia lui Ioan! Când în biserică se face din Sfânta Evanghelie de la Ioan citire, dacă am înţelege graiul zidurilor le-am auzi pe cele de la Densuş spunând: „Noi ştim cuvintele acestea de când au fost scrise; în timp ce zidarii între pietrele noastre turnau tencuiala, Sfântul Ioan zidea şi el un sfânt lăcaş de cuvinte, îşi punea cerneala pe pergamentul Sfintei lui Evanghelii…”

Şi biserica din Densuş mai are o trăsătură-unicat (şi trăsăturile ei unicat vor tot spori pe măsură ce va fi mai bine cunoscută): este singura dintre biserici care are ca hram o sărbătoare precreştină. Biserica din Densuş are hramul la 1 Mai. Or, 1 Mai nu e sărbătoare creştină ci e Armindenul, o sărbătoare arhaică, moştenită de noi de la strămoşii strămoşilor noştri, de la strămoşii dacilor, de la hiperboreii Vârstei de Aur. În copilăria mea încă se ţinea. Pe mine şi pe fratele meu ne trimiteau părinţii în crâng să aducem tulpina suplă de mesteacăn cu smocul de crengi de-abia înfrunzite în vârf, pe care o legam de cu seară la poartă. Astfel că, în dimineaţa, totdeauna însorită, de Arminden, uliţa fremăta de acele steaguri vegetale, simboluri ale biruinţei vieţii, ţesute nu de mâini omeneşti, nu de războaie mecanice, ci de mâna lui Dumnezeu.

Se ştie că proorocii Vechiului Testament sunt trecuţi în calendarul creştin ca zile lucrătoare (singura excepţie este Sfântul Proroc Ilie, care se bucură de o sărbătoare). Or, biserica nu îşi poate lua ca hram decât o sărbătoare. Biserica din Densuş nu-şi putea lua drept hram ziua de 1 Mai, când e pomenit Sfântul Proroc Ieremia dar e zi de lucru. 1 Mai e întradevăr o sărbătoare, dar una mult precreştină: Armindenul, care s-a păstrat aici de-a lungul timpului, din cea mai îndepărtată preistorie până azi.

Acesta a fost, deci, din începuturi, „hramul” originar al bisericii. Tocmai pe acest temei, noi nu-i putem da bisericii o întemeiere medievală, oricât am împinge-o pe aceasta în josul timpului, în secolul XII sau chiar X. Oricând,

Page 11: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

11în perioada medievală, hramul bisericii nu putea fi fixat decât într-o sărbătoare creştină. Dacă hramul este o sărbătoare precreştină, înseamnă că aici a fost un sanctuar mai vechi şi decât altarul lui Longinus, de pe timpul acelui vas cu inscripţia „koson” găsit sub padimentul bisericii la recentele restaurări.

Iar acest fenomen nu se poate explica decât dacă în acest loc s-a slujit neîntrerupt, din preistorie, în perioada dacă, în perioada Daciei romane, în perioada ce a urmat, pentru ca, odată cu creştinarea lăcaşului, să se caute ce figurează în calendarul creştin la data Armindenului, căruia sanctuarul îi era dedicat, şi să se hotărască faptul că biserica, de-acum creştină, îl celebrează în fiecare an pe Sfântul proroc Ieremia, a cărui zi s-a nimerit să fie la 1 Mai. Dacă sanctuarul primar, la care s-a adăugat cel antic al lui Longinus, ar fi fost părăsit, iar biserica de religie creştină ar fi fost ridicată mai târziu, oricând am pune acea dată, ar fi fost imposibilă perpetuarea „hramului” precreştin. Un hiatus între sanctuarul vechi şi biserica de azi ar anula existenţa hramului de la 1 Mai. Faptul că hramul de Arminden există dovedeşte fără drept de tăgadă că hiatusul nu a existat.

Că biserica din Densuş, cea mai veche de pe glob, are ca hram o sărbătoare de o asemenea vechime, n’ar trebui aşadar să o privim ca pe o curiozitate ci să o luăm ca pe un fapt firesc.

Cei care citim şi preţuim Biblia, ar trebui să reţinem din ea încă un lucru esenţial: cultul pe care evreii îl au faţă de strămoşii lor, cu câtă veneraţie îi înconjoară pe patriarhi, pe Avraam, Isac şi Iacov, pe regii David şi Solomon, pe proorocii care cu cuvintele lor înflăcărate le-au dat puterea să străbată prin toate grelele, nimicitoarele încercări cu care istoria i-a hărăzit. Ar trebui din substanţa Bibliei să extragem ţinerea de minte că nici noi nu vom putea supravieţui dacă ne vom ignora strămoşii, dacă-i vom dispreţui, dacă-i vom abandona uitării.

Vorbindu-vă atât de mult despre biserica din Densuş – şi cuvântul din poveste înainte mult mai este, dar suntem nevoiţi să ne oprim aici – am făcut-o cu acest scop, să vă invit să vă aduceţi din când în când aminte de ceea ce a fost.

prof. Nicolae RĂDULESCU

Împăratul păgân de sub masa Sfântului Altar

În vara anului 1973 profesorul Ion Barnea, cercetător la Institutul de Arheologie al Academiei, a sosit la Isaccea într-o misiune de cercetare. În acele împrejurări, preotul Dumitru Andone, paroh al bisericii Sf. Gheorghe din Tulcea, l-a invitat pe distinsul profesor în incinta lăcaşului de cult pentru a-i prezenta un document istoric reprezentat printr-un text de limbă latină care se afla încrustat pe un bloc de piatră. Ca o ciudăţenie a întâmplării, blocul de piatră se află şi astăzi sub masa Sfântului Altar al bisericii tulcene sus amintite. Preţ de câteva zile, profesorul Barnea a studiat cu atenţie textul gravat în rocă şi a stabilit că era vorba de un monument votiv pe care locuitorii anticulului Noviodunum l-au ridicat în cinstea împăratului Maximin Tracul, care în vremea domniei sale (235-238 p.H.) respinsese un act de invazie declanşat de la Nord de Fluviu, probabil de către goţi şi carpi. Istoricul Barnea a interpretat conţinutul textului stabilind că locuitorii străvechiului Noviodunum aduceau laudă şi mulţumire împăratului salvator. Mult mai târziu, pe la mijlocul secolului XIX, când a fost ridicată biserica Sfântul Gheorghe din Tulcea, o parte a materialelor de construcţie au provenit din ruinele anticei aşezări. Aşa se justifică apariţia şi păstrarea valorosului obiect ce conţine inscripţia, păstrat în acest loc. Textul încrustat pe blocul de piatră a conservat pentru posteritate amintirea evenimentului istoric şi numele acelora care l-au ridicat, pe care le menţionăm: 1.Casius Numidicus 2.Ulpius Maximinus 3.Atulenus Narcissus 4.C. Iulius Epiconus 5.M. Aemilus Optatus Din analiza etimologică a acestor termeni onomastici, putem stabili că în acele vremuri, Noviodunum era un municipium bine romanizat. De altfel se ştie că oraşul cetate a fost ridicat la categoria de municipium încă din vremea împăratului Marcus Aurelius (161-180), p.H. Socotim oportun să oferim câteva date despre viaţa şi activitatea împăratului Maximin Tracul: - provenea dintr-o familie de oameni simpli din provincia Tracia; - devenise vestit datorită staturii şi

Page 12: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

12forţei sale herculiene; - a urcat toate treptele devenirii, de la simplu soldat până la aceea de împărat; - a inaugurat perioada istorică a împăraţilor soldaţi (235-284); - n-a mers niciodată la Roma şi, deci, n-a fost aclamat de Senat, aşa cum prevedeau legile Imperiului Roman; - s-a remarcat în luptele purtate la Dunărea Superioară cu războinicii germani, conferindu-i-se titlul de „Goticus Maximus”; - între anii 236-237 a purtat războaie la Dunărea Mijlocie şi la Dunărea Maritimă contra sarmaţilor şi a dacilor liberi, pentru care a fost onorat cu titlurile „Sarmaticus Maximus” şi „ Dacicus Maximus”; - datorită numeroaselor campanii militare, a impus o politică fiscală apăsătoare, mai ales pentru clasele înstărite, pentru care şi-a atras adversitatea acestora; - a inaugurat o politică de persecutare intransigentă a comunităţilor creştine fiindcă se opuneau satisfacerii serviciului militar; Episodul petrecut la Dunărea de Jos, deci când Maximin Tracul a salvat Noviodunum, probabil a avut loc în anul 237 p.H., când armate ale goţilor şi carpilor au forţat linia Fluviului şi au asediat Noviodunum. Ridicarea monumentului şi păstrarea lui într-un sanctuar al creştinilor, la origine dedicat unui nemilos oprimator al acestora, poate fi interpretată şi în sensul că viteazul împărat a fost pedepsit de Divinitate să suporte „supliciul” binecuvântării sfinte sau să primească milă în numele acelora pe care i-a oprimat. Împăratul Maximin Tracul împreună cu fiul său pe care şi-l asociase la domnie (coîmpărat) au fost ucişi în luna iulie 238 de proprii soldaţi la asediul cetăţii Aquileia (ca o ironie a destinului sau poate ca un blestem, nu de mult, în anii din urmă, un cutremur devastator a lovit oraşul Aquileia). În acest timp numele împăratului soldat rămâne prezent în memoria străvechiului oraş de la Dunăre. Au fost scrise acestea „spre veşnică aducere aminte a acestei fapte” – cugetare latină: „Ad perpetuam rei memoriam”.

* * * În vara aceasta, o echipă de arheologi ai Muzeului de Istorie şi Arheologie din cadrul Institutului de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea, sub conducerea arheologului doctor Florin Topoleanu, a descoperit la Iscaccea, în apropierea cetăţii Noviodunum, vestigiile unui

străvechi lăcaş de cult creştin. S-a apreciat că este vorba de o bazilică paleocreştină, edificiu care datează din a doua jumătate a secolului al VI-lea p.H.. Evenimentul a stârnit emoţie şi interes, intrând rapid în circuitul cunoaşterii prin mai multe emisiuni radio şi ale unor posturi TV, în special Trinitas, pentru care a sosit la locul menţionat teologul cercetător Petru Mihalea. Actualmente echipa de arheologi continuă demersul cercetării. De interes deosebit ar fi o eventuală prezenţă în absida bazilicii noi descoperite a unei cripte în care ar fi posibil să se găsească moaşte ale unor martiri (Bazilica Paleocreştină de la Niculiţel cu cei patru martiri canonizaţi, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, se află la o distanţă de 8 km), cunoscut fiind faptul că, în anul 303, la Noviodunum au fost martirizaţi 36 creştini.

FALSIFICĂRI IREDENTIST HUNGARISTE ALE ISTORIEI1

Manualul Istoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânescă pe bani publici

Prin gravele lipsuri şi eludarea adevărului istoric, manualul Istoria Secuilor, recent apărut, finanţat de instituţii ale administraţiei publice locale din judeţele Covasna şi Harghita, cultivă lipsa de responsabilitate faţă de trecut şi tendinţa de izolare etnică a maghiarimii din aceste zone a fostelor scaune secuieşti, cu grave consecinţe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari.

Dr. Ioan LăcătuşuDe subliniat de la început este faptul,

vizibil de altfel în cuprinsul scrierii, că autorii recunosc faptul că manualul a fost scris la comandă politică: „acest manual a fost realizat la cererea şi din grija liderilor politici din judeţele Harghita şi Covasna”. După cum ştie şi ultimul elev al unei şcoli gimnaziale, manualele, în toate sistemele

1 Acest material este un comunicat de presă, pe care autorii l-au destinat cunoaşterii, prin intermediul mass media, atât în ţară, cât şi peste hotare. Având în vedere chestiunile extrem de grave pe care le semnalează, care pot învenina şi mai mult relaţiile interetnice din ţara noastră, am decis cuprinderea lui în sumarul acestui număr, cu speranţa ca şi cititorii noştri să ia măsurile cuvenite spre a pune capăt, odată şi pentru totdeauna, unor astfel de obrăznicii hungariste fără de seamăn.

Page 13: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

13de învă ţământ se pretind sinteze ştiinţifice într-o anumită disciplină, bazate pe cele mai noi cercetări în domeniu. Or, criteriul ştiinţific este abandonat în favoarea comenzii politice. Pentru a respecta un minimum de adevăr, scrierea ar trebui numită „Politica liderilor secui despre istoria secuilor”. În loc să promoveze o atitudine intelectuală şi morală dictată de interese politice, era de aşteptat ca autorii, în majoritate oameni ai şcolii, să realizeze un volum monografic de ţinută ştiinţifică, de onestitate demnă de epoca în care trăim, care să promoveze acceptarea alterităţii etnice, spirituale, de fraternitate cu românii, cu care secuii au străbătut secolele cu înţelegere şi colaborare, excepţiile fiind momentele când unii secui/maghiari au fost fanatizaţi de propaganda şovină antiromânească din exterior.

Scrierea a fost elaborată ca având statutul de manual, pentru clasele a VI-a şi a VII-a cu toate că elevii maghiari mai au un manual, pentru aceleaşi clase, „din care învaţă ca disciplină obligatorie, câte o oră pe săptămână, istoria minorită ţii maghiare din România şi, în cadrul acesteia, aspectele fundamentale ale istoriei întregii maghiarimi”. În realitate se face istoria Ungariei. La aceasta iniţiatorii „manualului” mai solicită o oră săptămânală pentru Istoria secuimii, oră indicată a fi luată din orele opţionale prevăzute în programa currulară pentru clasele respective. Menţionăm că elevii maghiari fac şi ore de Istorie Universală, obligatorii pentru toţi elevii claselor a VI- a şi a VII-a – o oră săptămânal – în cuprinsul căreia este integrată şi Istoria Ungariei. Practic, se preconizează ca elevii maghiari să facă minim două ore pe săptămână de istorie „a naţionalităţilor”, fiind îndoctrinaţi de „adevărurile” istoricilor maghiari, înainte de a face Istoria Românilor la clasa a VIII-a, pe care refuză să o înveţe, motivând neînţelegerea termenilor istorici româneşti şi chiar a limbii române.

Cu toate că autorii recunosc, în prefa ţa cărţii, marile controverse dintre istoricii maghiari/secui, „pe marginea problemelor fundamentale ale istoriei secuimii”, atacurile unora dintre aceştia la adresa „directivelor” Academiei Ungare de Ştiinţe sau „aşteptările formulate în plan extraprofesional”, în această „scriere” sunt afirmaţii cu pretenţia de adevăr axiomatic, de ex: „Istoria secuiască este parte a istoriei maghiare, iar în cadrul acesteia a istoriei Transilvaniei, a şa cum, de când este lumea, secuimea vorbitoare de limba maghiară este parte organică a poporului maghiar…” (p. 7). Dacă tot au hotărât autorii

acest fapt, atunci, în mod firesc, se pun mai multe întrebări: de ce mai este nevoie de o istorie a „poporului maghiar” (secuii) în cadrul istoriei poporului maghiar? De ce mai încărcăm elevii secui, care de fapt sunt maghiari, cu peste 8 pagini de „etnogeneză secuiască” (p. 36–43) şi, mai afirmăm, probabil pentru a dovedi valoarea ştiinţifică a „lucrării”, că „originea secuiască este o problemă foarte complicată şi discutabilă”? (p. 38) Şi dacă tot îl citează pe Simon de Keza la acest capitol, „istoricii secuilor” puteau reda şi ce scria acesta pe la 1282 – 1285, adică faptul că secuii au împrumutat de la populaţia românească portul, scrisul şi felul de a-şi face casele. Astfel cheltuiau mai puţină imaginaţie şi simplificau înţelegerea „controversatei”, „complicatei şi discutabilei probleme”, „de când este lumea” şi a mult mai multor probleme ridicate în paginile următoare ale „scrierii”. Dar ce o să înţeleagă elevii maghiari, care de fapt sunt secui, când vor citi ce a scris Ştefan Szamoskozi despre secui, părinţii lor, după câteva secole (1570 – 1612): „În mare parte şi astăzi au acelea şi rituri cu ale românilor, deşi trăiesc în vecinătatea saşilor şi maghiarilor”?! (p. 85) Şi, autorii mai ascund un alt aspect definitoriu al secuilor: faptul că de când este lumea, secuimea este vorbitoare şi de de limba română. Astfel ea este parte organică şi a istoriei româneşti şi a poporului român cu care a convieţuit de la colonizarea ei în Transilvania până astăzi.

Pentru autori nu a existat fenomenul indoeuropenizării de la intersecţia mileniilor III – II î.Hr. cât şi formarea popoarelor indoeuropene, inclusiv a tracilor, care după părintele istoriei, Herodot, erau „cei mai numeroşi după inzi”… din care „geţii erau cei mai viteji şi mai drepţi”. Nu au auzit nici de anul 514 î.H când aceştia sunt pomeniţi în ale sale Istorii, de către Herodot. Dar nu au auzit deloc nici de urmaşii lor, daco-romani, după retragerea stăpânirii romane din Dacia care în mod subit au dispărut din „istoria secuilor”.

Şi eludarea adevărurilor istorice continuă. Astfel, grav este faptul că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării atrocităţilor comise de secui/maghiari faţă de români şi

Page 14: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

14

Arhivistul Vasile Lechinţan

saşi în perioada de după Adunarea de la Lutiţa, din 16 octombrie 1848, mai mult chiar, se vorbeşte în mod unilateral că atunci, în Transilvania, au avut loc “atrocităţi antimaghiare”. (p.7) Trupele secuieşti ce înaintau după momentul Lutiţa sunt glorificate de autori, deşi documente semnate de martorii oculari maghiari ai epocii, le priveau şi descriau ca pe nişte hoarde care jefuiau, ucideau şi nu ascultau de ordine.

De asemenea, atrocităţile comise de secui/maghiari asupra românilor în perioada de după Dictatul de la Viena, din anii 1940-1944, sunt nepermis ascunse. Extrem de jignitoare faţă de români este lipsa de responsabilitate a autorilor faţă de instaurarea administraţiei ungare în toamna anului 1940, autorii vorbind doar de problemele economice şi de entuziasmul maghiar şi nu de cumplitele atrocităţi comise asupra românilor de armata ungară de ocupaţie şi de etnici maghiari/secui localnici. De asemenea, numeroase biserici româneşti din zonă au fost rase de pe faţa pământului şi locul unde aceste sfinte locaşuri au existat stă şi astăzi mărturie a unui trecut condamnabil şi pe care degeaba încearcă să-l ascundă un asemenea manual „orb”. Fără menţionarea acestor momente importante din viaţa unei comunităţi, toată istoria secuilor prezentată în manual nu este decât un exerciţiu minor, un joc periculos, o lipsă de responsabilitate faţă de trecut. Nu se recunoaşte decât atrocitatea comisă asupra evreilor în 1944, spusă însă pe un ton deloc ferm, doar ca o uşoară „latură umbrită” a „micii lumi maghiare” din zonă, când faptele maghiarilor care au participat la Holocaust sunt de o mare gravitate în faţa istoriei. Nu trebuie trecută cu vederea nici afirmaţia autorilor că unii evrei stabiliţi în secuime „erau şi mercenari”. Afirmaţia este gravă dacă nu este explicată, pentru că astfel enunţată pare ca o scuză faţă de atrocităţile comise asupra evreilor în 1940 – 1944. Şi apoi, în zona Ucrainei Subcarpatice nu „au fost expulzaţi” evrei, ci au

fost duşi în detaşamente de muncă forţată în condiţii de exterminare. Păcat că autorii nu-şi asumă responsabilitatea redării oneste şi a acestor aspecte faţă de istoria evreilor şi faţă de Holocaust.

Nu este prezentat cu obiectivitate momentul dramatic din toamna anului 1944, respectiv acţiunea aşa – numitei „Gărzi a lui Maniu” în Aita Seacă, unde secuii din sat au ucis cu o mare cruzime ofiţeri şi ostaşi din Armata Română. Evident că membrii „Gărzilor lui Maniu” au comis o ilegalitate pedepsindu-i pe criminali, care trebuiau aduşi în faţa justiţiei, ilegalitate care trebuia menţionată, dar ascunderea adevărului de la Aita Seacă de către autori este condamnabilă.

Manualul conţine o politică făţiş antiromânescă în prezentarea evenimentelor istorice. De exemplu, se spune pentru perioada interbelică despre faptul că staţiunile balneare semnificative, care ar fi putut intensifica turismul şi economia locală, au ajuns în mâini române, astfel “nu sporeau veniturile întreprinderilor şi comunităţilor din Ţinutul Secuiesc”, uitând faptul că şi înainte de 1 Decembrie 1918, principalii vizitatori ai acestor staţiuni au fost românii din „Regat”.

Totul este privit prin prisma separatismului etnic pur în zonă, într-un moment când încă întreaga Transilvanie avea atunci o industrie care în majoritate era „în mâini maghiare” datorită asupririi de secole a românilor de către oligarhia conducătoare maghiară.

Jignitoare este şi minciuna că la Reforma agrară din 1921, „câştigul provenit din proprietatea indivizibilă a familiilor militare de odinioară din Ciuc şi Trei Scaune, în loc să servească înălţarea economică şi culturală a secuimii, a ajuns pe mâna statului, care l-a împărţit micilor gospodari, asociaţii şi biserici române”. Aşadar, o avere deloc pur secuiască – pentru că din comunităţi făceau parte şi români – ar fi fost astfel exclusiv dată românilor, afirmaţie care vine să lovească încă o dată demnitatea istorică românească în faţa tinerilor cărora le este destinat manualul.

Altă jignitoare minciună este că bisericile româneşti au fost construite în perioada interbelică prin comunităţile locale; totul este „turnat” în pagină cu cu o culpabilizare a românilor pentru că au „îndrăznit” să-şi construiască biserici ortodoxe „uriaşe” (prin această sintagmă se poate intui cu claritate poziţia faţă de români a autorilor) în stil bizantin în oraşele din zonă, astfel că, din start, românii sunt priviţi de autorii manualului drept nişte locuitori de mâna a doua, nişte toleraţi, care

Page 15: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

15nu au voie să-şi construiască biserici „uriaşe”. Autorii nu consemnează faptul că, până la Decretul de toleranţă emis de împăratul Iosif al II-lea, în 1781, românii ortodocşi nu au avut dreptul de a construi biserici din piatră. După această dată, numai până la 1918, peste 50 de comunităţi româneşti din judeţele Covasna şi Harghita au construit locaşuri de cult, care există şi astăzi; este drept, unele dintre ele rămase fără credincioşi, sau cu un număr foarte mic, datorită politicii şovine ridicată la rang de politică de stat de către Austro-Ungaria dualistă. Este inadmisibilă şi minciuna jignitoare faţă de Armata Română, şi anume că “în august 1916, teritoriile invadate de trupele române au suferit pagube grave. Au devastat, jefuit, magaziile, casele fără proprietari şi au dat foc la numeroase clădiri”. Şi tot pe seama Armatei Române sunt puse şi “multe sute de victime civile în rândul persoanelor în vârstă rămase acasă, bătrânilor ce fugeau şi copiilor”. Aşadar, în loc de adevăr istoric, o minciună extrem de jignitoare faţă de români, pusă la temelia învăţării istoriei de către elevii maghiari de astăzi, în loc să se scrie cu responsabilitate de atrocităţile batalioanelor secuieşti de la 1918 -1919.

Despre Congresul secuiesc de la Tuşnad din 1902, autorii nu suflă o vorbă privind cererea secuilor prezentată acolo de intensificare a legăturilor economice cu România şi de a se preda limba română la liceele din zonă, dată fiind importanţa colaborării economice vitale a secuilor cu românii de peste munţi.

Nu se menţionează nimic despre influenţa limbii române asupra limbii şi vieţii secuilor de-a lungul secolelor. Acaeastă realitate, atestată de numeroase documente de epocă, este unanim acceptată şi demonstrată de lingvişti maghiari şi români iar faptul se constituie într-un veritabil monument al duratei convieţuirii paşnie româneşti şi secuieşti/ maghiare pe o întinsă dimensiune istorică.

Studiile de demografie istorică pun în evidenţă un schimb de populaţie ce a avut loc de-a lungul timpului de o parte şi de alta a Carpaţilor. Deosebit de edificatoare pentru starea de spirit şi poziţia secuilor faţă de români este şi situaţia creată la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. XX, când majoritatea ardelenilor (români, maghiari, saşi) emigrau în America, iar numeroşi secui plecau în masă în Regatul Român, alarmând pur şi simplu autorităţile locale şi centrale ungare, obligate să construiască astfel căi ferate şi fabrici, pentru a stopa depopularea zonei.De altfel, o mare minciună etalată în manual

de autori este aceea că în epoca dualismului austro-ungar ţinutul secuiesc s-ar fi dezvoltat cel mai spectaculos (când mii şi mii de secui luau drumul emigrării peste munţi, în Regatul României, pentru a-şi asigura existenţa). Adevărata dezvoltare a avut loc de fapt după dualism, în timpul României Mari şi a României postbelice

Despre drama deznaţionalizării românilor din fostele scaune secuieşti, despre feno-menul „Bodogaia” şi „Porumbenii Mari”, localităţi unde în secolul al XVIII-lea erau două bise-rici româneşti, una Ortodoxă şi alta Greco-catolică, nu se scrie nimic. Nepermisă este şi glorificarea biografiei fascistului Nyirö Jozsef, cel care s-a dovedit un şovin antiromân şi un antisemit în timpul celui de-al doilea război mondial, un oficial al guvernului fascist al lui Szálási. La fel de nepermisă este şi ascunderea faptului că Orbán Balázs, „Cel mai mare secui”, a fost, la rândul său, un mare şovin antiromân, fapt cunoscut în epocă şi dovedit de scrierile sale. Pe aceste considerente apreciem că manualul nu este decât o provocare jignitoare la adresa românilor, evreilor şi chiar a germanilor trăitori pe aceste meleaguri (inclusiv a memoriei saşilor din Reghin şi din jurul acestuia la 1848) şi propunem scoaterea lui din şcoli şi pedepsirea celor care din banii publici au susţinut o astfel de provocare.

Desigur că prin aceste rânduri am făcut o primă evaluare a conţinutului manualului de Istorie a secuilor, urmează o analiză mai amănunţită a textului, prin care vom dezvălui toate erorile şi afimaţiile tendenţioase şi provocatoare la adresa românilor, toate locurile comune, agresivităţile de atitudine istorică şi mistificările care duc spre o cultivare deschisă a şovinis-mului, şi nu a prieteniei, a acceptării şi înţelegerii reciproce, în şcolile româneşti cu limba de predare maghiară.

Locuind împreună cu românii şi înconjuraţi din toate părţile de către români, secuii au avut relaţii de bună vecinătate cu această majoritate etnică a arealului românesc, la atrocităţile ascunse de manual nu au participat, evident, toţi secuii, astfel că generaţia de astăzi nu poate fi culpabilizată pentru trecutul nedemn. Considerăm că, de aceea, se impune elaborarea unui volum monografic bazat pe realităţi istorice dovedite de documente şi nu pe mistificări eroizante şi pe minciuni grosolane şi provocatoare care să estompeze adevărul, astăzi, când suntem sub ochii unei Europe care promovează onestitatea intelectuală, acceptarea alterităţii etnice şi religioase, spiritul de promovare a înaltelor

Page 16: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

16valori umane şi morale.

Sf. Gheorghe, 6 noiembrie 2012

Vasile LECHINŢAN, Ioan LĂCĂTUŞU, Vasile STANCU

Teofil RĂCHIŢEANU

SENTIMENTE DE TOAMNĂ ÎN MUNŢII APUSULUI

O frunză-mi căzu pe creştetDin înaltu-acestei toamne –Şoaptă fu din cer trimisăOri sărutul Morţii, Doamne? ...

Cădeau frunzele, cădeau,Lumi în mine troieneau –Desfrunzeau grădini în Rai?Ori tu, Doamne,-n vis oftai? ...

Ci nu-i modru, Doamne, nuCum cade frunza-n codrứŢi-s-aşterne toată-n valeStrat de moarte, strat de jale ...

Plin codru de frunze-uscateCa şi mine de păcateŞi bătut greu de vînturiCa şi mine de gînduri ...

Adiate de-al meu gîndFrunzele cad rînd pe rîndŞi uşor s-aşează-n mineCa şi cum ar fi suspine ...

Cade frunza, cade frunza,Risipită-n văi prin toamne,

Şi noian s-aşează-n mine –De ce, Doamne, De ce, Doamne? ...

Frunze ... paşii mei prin ele ...Vaiete parcă foşnite ...Nu cumva, în neştiinţa-miCalc pe suflete rănite?

Toamnă. Pe sub plopi bătrâniTreceam singur. SuspinauFrunzele pe ramuri tristeDe parcă inimi erau ...

Cădeau frunze, cădeau frunzeDin înalt, tot rînduri-rînduriErau, Doamne, erau, Doamne, Sîngerînd, a Tale, gînduri? ...

Miriade-n ceruri stele,Frunze, pare-se, şi ele,Ca şi mine, căzătoare –Ale Morţii chipuri, oare? ...

Ci eu doar o frunză-s, Doamne,Tremurîndă-n cele toamne,Pe-o subţire rămurea –Nu puteai fără de ea? ...

Mii şi mii cad iarăşi frunzeŞi se pierd prin cele văiOare, Doamne, oare, Doamne,Risipiţi, copii de-ai Tăi? ...

Cade lin, lin, lin o frunză,Prin văzduh se-aud suspine –Sufletul meu, bietul, oare-i,Lepădat, Doamne de Tine? ...

Vaieră-se nu ştiu cineDe paloarea toamnei greu.E Noiembrie tîrziulOri tu, biet, suflet al meu? ...

O, vai verdele cum moare!De-acum doar urîtu-nfloareDe mi-i jale şi mă doareCă prea-s toate pieritoare! ...

Iar e toamnă. Amar plîngCodri-n vînturi şi se frîngŞi cu ei mă frîng şi euPovărat de-al lumii greu! ...

Pe ram o biată frunză,Uneori doar, senin, bătea şi nici vînt era, nici boare –Erai tu, inima mea? ...

Page 17: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

17Vaieră-se lung NoiembrieŞi cu el sufletul meuŞi e cum în sine-şi plînge-arDe prea singur Dumnezeu ...

A venit toamna nebunăŞi-a-nvelit cîmpul cu brumăŞi-au murit dragele flori –Fluture, de ce mai zbori? ...

E toamnă iar şi se risipă floarea,Lumina-n munţi se trece spre amurgŞi tot ce am se face întristareŞi toate în uitarea lumii curg ...

În munţi, prin văi adînce, oh, nimănui tezaur –Îşi strînge toamna, grele, poverile-i de aur ...Un ochi Soarele-n nouri, de zeu, ce-ncet se stinge De aur stins tristeţea-i pe fruntea mea şi-o ninge ...

Aramă. Vînt. Amurg. Părelnic plîns ...E cineva prin preajmă ce-mprăştie frunzare –O fi vreun gînd, un cîntec, un suspinOri Dumnezeu cu mîna-I foşnind prin calendare? ...

Arde Octombrie iar prin păduri,Lumea veşminte îmbracă, de platină,Ceruri deasupră-ne, ce limpezi! ce adînci!Ele sau sufletul nostru se clatină? ...

Toamnă în munţi, văzduhul în jur numai paloare ..Lumina-n galben curge mereu – din ce izvoare?Din adînc de Fire Moartea-ndurare cere ...Soarele-n cer, un fagur din care curge miere ...

Octombrie. Din nou în munţi e toamnă.Făclii de aur plopii ard pe deal.Spre alte zodii sufletu-mi se-ntoarnă.Candela tristeţii arde pal ...

Cădeau frunzele,-auriiDin înalturi, mii de mii,Obosite, temătoare,Parcă stropi desprinşi din soare ...

O, ce amar, o ce amarÎn mine toamna plînge iar!Parcă prin lumi pustii, departe,S-ar tîngui bătrîna Moarte ...

Galbene frunze, galbene frunze,

Obosite de viaţă, căzînd. lin căzîndStropi de tristeţe îmi par din tristeţeaDoamne, a Ta, Munţii-de-Apus luminînd ...

Fără de ţărmuri, fără de ţărmuri,Octombrie,-n munţi de tristeţe-i o marePe care cineva din înalt despleteşte-oŞi-o varsă în lume amestecată cu soare ...

Obosită lumina aceasta şi tristăŞi munţii împrejur de tristeţea ei grei.Parcă ultima toamnă a lumii-i,Iară eu, iară eu doar o lacrimă-a ei ...

Stele cădeau, cădeauCa şi cum frunze erau,Spulberate de-un vînt răuDin copacul Dumnezeu.

Între cele cîte sîntDoar frunză-s eu în vîntŞi-oi cădea-n ţărînă şiNici atîta n-oi mai fi! ...

Şi-i cădea codrului frunzaŞi cu el stam şi jeleamCă şi eu o biată frunzăÎi eram pe-un veşted ram ...

Nici o grea tristeţe nu-iCa tristeţea codrului,Cînd, prin ploi şi grele toamne,Îl despoi de frunze, Doamne! ...

Obosită, pe-o creangă o frunză ...Parcă viaţa este – a mea, Doamne, în mîna Ta, tremurîndă –Va rămîne pe ram? Va cădea?

Bătrîni, codri-n vînt se frîng.Lacrimi, lacrimi cad de-aramă.Parcă, trist, sufletul TăuSe, pe-aici, Doamne, destramă.

Cade frunza! Cade frunza! –Ni-s vieţile? Ni-s anii? –Undeva în ceruri suseSfinţi Părinţi cetesc cazanii? ...

Pe văi frunze – miriade,Văi în munţi de ele-s pline –Doamne, visuri de-ale mele-s?Ori de-a Tale-adînci suspine?

Căzu o frunză din slavă –Şoapta Ta fuse, suavă?Oftă vîntu-n păduri, linul –Îţi duse, Doamne, suspinul? ..

Page 18: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

18

Plîng în munţi păduri, văi, dealuriSună lung de vaier pline –Grele, şaptezeci de toamnePlîngu-şi azi tristeţea-n mine ...

Brînduşi de toamnă au ieşit pe cîmp.De-aşa frumuseţi se gîndu-mi înfioară ...Morţii mei dragi tresar pe sub pămîntŞi-n chipuri de brînduşi răzbat afară ...

Octombrie-n Munţi de Apus aurea.Tristeţea mea în el înflorea.Muiaţi erau munţii-n acel roş amurg.Parcă în sîngele lui Demiurg ...

Octombrie. Licăre-n munţi vechi zvoară,Cerb înstelat, ca din vis, se coboară,Ca într-o vrajă undele-atinge,Nu apă el bea ci doar aur şi sînge ...

Munţilor áură a pus iar octombrie.Lacrimi par frunzele din arbori căzînd.Dumnezeu, pare-mi, învins de-o tristeţe,Plînge-le şi le face pe pămînt aur blînd ...

Octombrie. Tristeţea-n munţi înfloare.Veniţi, veniţi să ne-nvelim în ea!Ea lumina în lume ca un soare ...Luaţi tristeţe din tristeţea mea! ...

Atîta plîns în păduri!Atîta jale în floare!Oriunde calc pe pămîntCineva strigă: „Mă doare!” ...

Maica mea şi Tátul meu,Ca noi toţi, pe-acest pămînt –Două frunze căzătoareDin păduri ce nu mai sînt ...

Frunzele acestea, oareZilei ăsteia tristeţi.Pe alei rătăcitoare, -Clipe bietei mele vieţi? ...

Toamnă în Munţii de Apus.Lumea e-o galbenă zare.Vîntul prin codri bătrîniDespleteşte elegii funerare ...

Şi-am să cad, ca tot ce cade,În curînd, fiindcă şi euDoar o frunză-s căzătoareDin copacul Dumnezeu ...

Un mesteacăn pal la geam.Frunzele, pe ramuri, triste –

Oare mie, oare mieMoartea-mi flutură batiste? ...

Se scutură codri de frunză. Ce jale!Oare în ceruri grădinile TaleFreamătă, Doamne, de-un gînd al Tău careTristeţea lui grea şi-o în mine înfloare? ...

Cad frunzele, cad, şi în mine, noianSe aşează, şi cîntecul tău, veşnicie,Îmi sună, îmi sună ca de greier un zvonŞi nimenea-nimenea să îl oprească nu ştie! ...

Cad lin frunze, cad lin frunze –Dumnezeu în cer îşi frîngeSufletul, şi peste lumePlînge cu aceşti stropi de sînge ...

Nu mî-ntreba, că nu ştiu. NepătrunseSînt toate, oh, toate, aici pe pămînt.Nu stărui. Întrebărilor toateLe răspund frunzele arborilor, toamna, căzînd ...

Marius NENCIULESCU

REGII CE BEAU

Regii ce beau fără oprire,la ei am ajuns risipind giuvaiere mari,adunate-ntr-o clipă.Vom bea patru nopţicu mintea cufundată-n uitare,vom privi patru zilecum lin se scurge obosealaîn arbori. Apoi voi pleca.Mâna îndreaptă ridurile cămăşii,pasul coboară în grabă,regii slăbiţi intră-n mintea meacu forme ciudatede fructe roşii, gălbui.

Page 19: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

19

TU VII, EU VIN

Tu vii spre mine,eu vin spre tine – aşa, ne rotim,clipa creşte uriaşă,uriaşă,se sparge-n mii de bucăţişi amândoi stăm la o masă,cofetăria zumzăie încet,eu te privesc,tu mă priveşti cumtorn încet,dar atât de încet,licoarea dulce-n pahar,cum mâna, iată,a rămas suspendată – cu sticla de ea atârnând.

OCHI BLÂNZI AŞTERNUŢI PESTE MINE

Cine-ţi ridică privirea ca s-o cobori repede înapoi?Uşa o-nchid, iar în încăperea largăaerul proaspăt a-nceput să freamăte.Mă aşez într-un colţ, iau cartea în mână,pe o şosea plină cu soare călătoresc,călătoresc, pun frână şi te privesc:ochii tăi blânzi stau aşternuţi peste mineşi nu au de gând deloc să se desprindă.Înlăuntrul tău sălăşluieşte o întâmplare cu mine!

ÎN CASA TA

Seninul îmi stă deasupraşi limpede, limpede pot vedea: apelecum curg departe, zăpada cum stăruiedoar în vârfuri de munţi.Am pornit spre casa ta,drum ieşind din oraşşi care m-a oprit deodată aici:o vale în care armiile mele făcut-austraşnic popas.

DOI ÎNGERI

Câmpul fără de glas,îmbibat de culoarea cailor care pasc răsfiraţi,cu focuri înc-arzând la picioarele lorşi eu,de-a lungul şoselei,căutând cu privireadoi îngeri:unul, în iarbă, deoparteşi altul, undeva, în spatele meu.

Angela STURZ

Dincolo

Între pământ şi cer lumină.Dincolo de curcubeu întuneric.Luminat de mingi arzândeVântul, care apoi e adiere.Esenţă de culori si parfumuriProfanează albul inexistenţeiDându-i viaţă.Şi de aici până la asfinţit rămâne doar soarele:Singur şi universal.Iar dincolo, apăsat de orizont, Aşteaptă răsăritul.Între pamânt si cer lumină.

Amintirile mele

Dintre toate, m-am ales pe minePentru toate amintirile mele, Şi vorbesc cu mine.Despre voi care aţi trecutŞterşi de vâltoarea vremii,Căci din bucuria voastră am înţeles lacrimileOferite mie, ofrandă pentru toate clipele,În care v-am căutat.Dar, mi-am ales privirile, rătăcite într-un pod,Acuzând timpul şi pe mine pentru tăcerea mea.

Pur si simplu

Am găsit în ochi dragoste, şi am plâns de mila meaÎn coamă am simţit sălbăticia la un loc cu răzvrătirea.Şi toate acestea îi aparţineau.Îmi doream o parte din inima lui,Călătoare a nesfârşitelor lanuri Dragoste a sufletului meu, Şi am pierdut frâul.Pentru a mă simţi liberă, Pentru a-i înţelege mesajele tăcute.

Page 20: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

20Ion MARIA

poezia cinematografică

pentru cerşetorul bărbos dinpiaţa centrală universul estenumai informaţie ştie astafoarte bine a citit între-ocarte

de ce a pus dumnezeuîngerii printre dracinu cred că voia să fim derutaţi chiar dacă în lumea asta diavolii şi îngeriiseamănă foarte mult

pe noi ce salvamontiştine vor salva cândvom rămâne agăţaţisus printre nori?

cine a inventat poeziacinematografică nu s-agândit că fuga prea rapidăa cuvintelorne va provoca ameţelide nu vom putea deosebi raiul de iadsau ele sunt chiar totunaşi iadul de aici e raiulde dincolo şi invers?

scapeţii poetului NC

cine or fi scapeţii de care totscrie unul din poeţii atlantisuluiîn care trăiesc şi euaici Dumnezeu face pe anonimulse joacă de-a oamenii poate fioricare din noi

de ziua mea în loc să beauvotcă mă gândesc la ce o fi dincolo de calea feratăam auzit că te poţi pierdepe lângă lacul tanchiştilor

Căci dacă ar fi putut, înainte să plece Mi-ar fi scris:Al tău pentru totdeauna.

Timp

Când se-ating lanţul e indestructibil:Nici blestem, nici ură, nici focCi simplu: ce nu au toţi.Ramuri ce ating cerul Şi frunze cu propria povesteVieţi si celule si sevă.Aşa cum trec straturi peste rădacini,Anii. Şi cărunţi scrijelimCa să aparţinem cuivaSau să ne aparţina cineva.Un copac, sau un sufletUn raboj: Pe aici am trecut eu.

Nu e soarta

Vreau să te ating cu mineŞi înger şi demon şi flăcari să fiu,Şi iubire.Iar tu să te prelingi ca nisipul fierbintePrintre şoaptele mele ispite.Să plângi.Nu e soarta. E visul si ochii iubiteŞi delirul de care ai râsÎn cuvinte.Dar te aştept. Ţi-am promis. Timpul ţine cu mineFulgi de nea, flori de măr, primăveri.

Secunda asta

Se joacă timpul cu noiŞi azi. Şi mâine. Mai demult.Oglinzi sparte în secunde.Şi mi se spune: asta e viaţaSă crezi.Nu pot.Pentru că oglinda mea mai există,Iar eu voi continua să aştept. Si azi. Si mâine.Pentru că m-am născut.

Liniste

Cuvintele rănesc. Mai mult ca gestulSau mai puţin ca gândulDoar liniştea ar fi ideală. Nici idee. Nici formă, Nici măcar vâjâitul vântuluiDoar mirosul unei adieri.Iar pe piatra mea funerară vreau sa scriu:Aici mă odihnesc eu. Sss

Page 21: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

21ca în triunghiul bermudelornici câinii nu îndrăznescsă meargă pe acolosimt şi miros de carneextraterestră ori diavoliivin acum să ne încercecu ozn-uri?

de ziua mea nu pot sădorm mi-e frică de oglindaîn care m-aş putea vedeaorice om îşi are un altchip sub faţă dacă te priveşti sub un alt unghichiar poţi să te descoperi

de ziua mea îmi pare căviaţa m-a legat de parbrizulunui demon cum noi punempăpuşi la ferestrele maşinilorîntre-o zi când va lua un virajla viteză prea mare voi ieşidin cadru voi ieşi din carteşi voi fi viu

câte insule

câte insule pe care levăd doar la televizorşi le iubescmă întreb câţi oamenitrăiesc în paradisşi nici nu ştiu?

cât iubesc insulele şinu le văd decât la televizorşi noaptea când visez

câte insule aflate pe pământatât de departe de mineîncât ar putea fiîn altă galaxie

câte insule pe pământpe care le iubesc şile văd numai la televizorde ce a trebuit să fiu omcând puteam să mă nascpalmier?

Victoria MILESCU

Polen pe pleoape

Grăbiţi-vă în curând vor cânta cocoşiivin zoriimă sting(deşi de milioane de ori mai taredecât soarele aş străluci)grăbiţi-vă, voi, vânzători de stârvuripreoţi, judecători, jandarmiartişti, poeţi, veniţica să descoperiţi din întâmplare(ca toate ale voastre mari descoperiri)poemulcu un ţăruş înfipt în inimă.

Poem de criză

Nu mai găseşti deloc poezienici măcar din cea proastăde unde să ieiun picior de iamb, un troheudegeaba colinzi planetariile mari şi micila tejghea, vânzătorul cu şorţ cauciucat ridică din umeri:doar poezie de contabandădacă aveţi bani şi curajda, poezia a ajuns la mare preţescrocii o simt de la o poştă.

Nici vârsta, nici experienţa…

Aerul tuşeşteînecându-se cu câte unul dintre noiexpectorează versuri tuberculoase şi tristeorganele competente se alerteazăcum că poemul e un pacient refractarcare fuge din reţetardoarme pe câmp, în zloatăpe câte-o stea deocheatăce nu figurează-n nomenclatorcare nu mănâncă ce şi cât trebuienu îşi ia pastilele energizante

Page 22: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

22ca întreaga naţiune la orele ei astraleodată integrată-n sistemul ultra-meta-paraperi-patetico-paranoid…

Proba deposedăriiMă urmărea spărgând stelelepoemul era în cereu eram pe pământam făcut schimb de locuripentru o noapte şi-o zipe pământ, poemul s-a îmbolnăvita murit şi a fost îngropatdupă trei zile, trupul i-a fost furatnici până azi nu se ştie undeanume, în lumese află hoţul şi prada sa.

Poemul vampir

Vin în vizită neanunţaţiîmbrăcaţi după moda vremiile ofer cafea, ţigări fine curioşi îmi scotocesc prin hârtiiîşi corectează discursuldeclamându-l vibrantacum e perfect, dragăla plecare îmi cer o amintireorice, spun pe negânditeel se apropieînfigându-şi colţii în carotida-miea, o, Doamne, ea…

Vae soli!

Să fii pregătită, îmi spuneşi când dormi şi când moritrăiască moartea să strigistrăinilor de pe stâncineputând să nu fi ceea ce eştisă nu aştepţi ajutor, nici amânaresă fii pregătităpe pământ, în aer, pe maremai bine înfricoşătoare decât înfricoşatăînarmează-te cu poemul tipărit pe trupaprinde torţa poemului luminând drumul.

Poemul cu p mic

Bate în geam cu pumnulhai, scoalăbate în uşă cu picioareletrezeşte-te odatăfemeie mică, proastă şi reacâtă răbdare crezi că mai am cu tineţi-ai irosit viaţa

cu versuri depravatem-ai ruinatcât crezi că o să mai suportsă mă duci cu vorbade la un secol la altulsă-mi pui coarnesă mă calci în picioarechiar dacă nu sunt eu cel mai celdin tot ce ai creat, blestemato!

Infrapoemul

Am făcut de atâtea ori curatîn bucătăria de vară a poemuluiam spălat teancuri de farfuriirămase de la orgiiam şters urmelede pe pahare, furculiţe şi cleştidin şervetele de mătaseam împrospătat sarea, oţetul am lustruit eghileţi, crătiţi, oalesub presiuni interguvernamentaleam răzuit, am frecat la sângedezastre suplimentarecăutând gura de vizitaream trudit până la ultima picăturăîn bucătăria de vară a poemuluişi un cuvânt bun n-am auzit din partea-i!

Poemul cu p mare

Se uitau chicotindla punga uriaşăa poemului cu p marecare aşteptând autobuzularunca neglijent cojile alunelor poleiteîi fac semn de la fereastraautobuzului oprit în staţiedar poemul cu p mare nu urcăuitându-se în altă parteurcă odată, tăntălăule, strigmaşina porneşteşi el aleargă, aleargă prea încet…

Poemul invizibil

Au ieşit pe străzi morţii:bărbaţi, femei, copiivara de foc nu alegesub candela florilor de castan au ieşit pe străzi morţiine ciocnim de boarea lor răcoroasăne lovim de ei în căderevorbim cu vorbele lorîn plină amiază aurie

Page 23: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

23atotputernici par să fietrecând prin/peste convenţii gravitaţionaleuneori pot să pună punctunui poem care merge prea departe.

Martha IZSAK

POEMEsi numai sămânţaşi numai firul de iarbăşi numai gardul de betoncu sârmă ghimpatăşi numai tresărirea mântuireaîn genele tale ascunse şi numai briza

aşteptarea gazelei fugarepe câmpia arsăşi numai zeii ce s-au ascuns într-un crâmpei de cer interzisşi numai cânteculfredonat de cei ce te strigădin uitareşi numai eişi întotdeaunacei ce fug în urma trăsuriişi numai cei ce nu potvai cei ce n-au voie să cânteşi numai bucuria interzisă a celor arătaţi cu degetul

cei ce nu ştiu să cânteîn corul lugubru al corbilor

Scrisoare din cenuşă

ochi mari negride copil pitit în spatele vitrineice cauţi în această menajerieîn care te-au ascunsmăcelari titraţi cohorta păroasăde barbari pudraţice-ţi injectează otrava în venele subţiri unde viaţa plânge ca susurul harpeica izvorul de cristal din cetatea uitatăpe mun ţărmu pustiuurlete de idoli de războinicidin respectate ere din aulecruci mai mult sau mai puţin strâmbefilozof blond cu ochi albaştriomniprezentul omniperfectul robotarian prin definiţiehrănindu-se cu untul făcut din fecalespălându-se cu săpunul fabricatdin incredibila movilă de trupuriun copil cu mîna legată scrieo scrisoare în cenuşădespre aceste amănunte atât de departede gîndul lui dumnezeupe hârtia pătată cu sânge şi ordurăîşi scrie primul poem

x x x

nu ştim doamnecât suntem de pasagerila masa protocolarămoartea ne pândeşte în metrousau între două trenuricolumba columbaculege fărâmele iubirii din containermugurul incifratîşi lasă codulîn umezeala trotuaruluicizma nu intrăîn legea firiianimale şugubeţene fac cu ochiulcâini deportaţi

Page 24: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

24pe cărări anxioasedo re miîmi clămpăne falsulglasului tăustrivit de sărutul aborigenei

x x x

zorii s-au atins de poala meaîncăierarea sublimă dintre mine şi tinefără stindardul aşezat în finalpe reduta imensă a ibovnicilor

cei care ne admirau cu invidiespicherii stewardezele conţopiştiipurtătorii de zvonuri în genţidiplomatice cumpărate la preţ redusnu vedeau ghirlanda prinsăîn părul zenitului

femeile toate îţi voiau trupuldoar trupul prins în voaluri bufanteîn timp ce pasărea îşi lua zborulcu gândul tău încropit în noapteacând ştiai da îmi cunoşteaiaripa de perle legată deedenul încropit din prefabricate

în noaptea aceea îmi sărutaimâinile şi picioareleorgoliul ascuns în tufişurile fardateale acestei lumi de trecere

Condiţia poetului

poetul stă în acel loc golcu privirea fixă numără bondariipândeşte seara din ungherul său cu miros de tămâiezeii sunt la ospăţul cel mare el se gândeştela capodopera care se va vinde în toate magherniţele şi oamenii îşi vor îngămădi în gurătomuri groase din creierul lui dispersatîn frumoasele rânduri din abecedarul pentru seralişticu faţa încruntată el nu vede cealaltă faţă a lumiici numai caricaturile alese pentru o noapteîn care se desfac inflorescenţele carnivorecare înghit tot el poetul îşi imaginează că e singurde fapt el este întotdeauna însoţit de un papagalcare cârâie la fiecare rând fiecare paginăsoţia face plăcinte cu marmeladă pruncul a

vut diareepoetul din drumul mare însoţit de singurătatea luidiurnă şi nocturnă aleargă neistovit printre ciuliniîşi adună gândurile obosite între pleoapesă ai inspiraţie îi spune prietenul cu chiştoculîn gura ridată undeva în depărtare muzica e a altorae a celor ce zăngăne zbârnâie se bâţâie apoi uită ziuaîn care o mamă arţăgoasă şi-a împins fătul lucru de mirareîn lumea bună cu pupilele mărite nebunul pune în ecuaţiidichisurile cerceii iubitei de ocazie pălăvrăgeala inutilă a vecinului la marea încrucişare de drumuride unde spre niciunde poetul zăreşte opaiţul ascunsînte zăbrele de cărturari plictisiţi bea mătrăgunădin cupa sofiştilor numără petalele mă iubeşte nu mă iubeştedesigur el e drogat din naştere arătări bizare îi gâdilănările parfumate îşi oblojeşte rănile ascunse cu alifii sofisticatepoetul lovit cu bice e ochiul magului de la poarta cetăţiitaverna cu lilieci un sac de himere pentru lumea de apoi

Ascultă Israel, DUMNEZEU E UNUL SINGUR!

Supravieţuirea prin poezie

vezi-ţi de drum mi-a spus contolorul de trecere liberăprin celula mea sofisticată desenată cu multe florizorzoane linii săbii şi mâna lui dumnezeu de-acumîncolo nu va şti nimeni nici chiar tu unde se ascundeaurul alchimiştilor nici monedele unsuroase pusegrămezi de demoni sanctificaţi ce îşi împart premiileîn aule unse cu seu de animal din peştera vizigoţilorinutile sunt icnirile tale ogiva ascunsă în care te-ai închinatca atunci când mergeai la braţ cu îngerii fiul servitoarei

Page 25: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

25îţi vînează sângele de-acum încolo vom scrie numaipoeme cu turbane şi nimeni nu va învăţa pe nimeniunde s-a ascuns lacrima căluţului de mare din cutaridată a oceanului tratatul de supravieţuire prin poezieai intrat în a patra dimensiunecu sau fără bilet de voiescafandru abil în ape tulburinimeni şi nimic din această lumepecetluită de dor şi funinginenu te mai readuce în amurgul rozcu miros de ikebanesătul de peregrinări anostestai între maluri risipitepe meleaguri hidoaseşi te înfrupţi din ventuza unui timpce nu-ţi mai aparţineun sân uscat fără laptecuvinte fără sens îţi leagăpaşii năbădăioşide tăcerea din urmăca un elixirpentru rănile tale ascunse

x x x

lupoaica îşi zămislea puiulochii albaştri ai căutătorului de comorise înfruptau din zenitulpe care poetul l-a prins cu agrafaîn locurile goale ale cerului

cine dintre muritori ştie să cânte mai binemirosul ierbii amare amorul ca o ispăşirea dorinţei cărnii a strigătului ce iesedin crăpături pereneîntotdeauna singuri îngropaţi în zidulcare cântă în locul nostruîntotdeauna căutând un ceva ce s-a desprinsdin noi un trup de bărbat de femeieîntotdeauna nefericirea împinsă în spatele celor ce pozează pentru o clipă o zisau o noapteîntotdeauna cei ce defilează arborând drapelefluturând în spatele scenei cu dichisuri minoreîntotdeauna voci de copii sugrumaţiseifuri ascunse în buzunarele gospodinelorhomosexualii sin lumea bună ce îşi spală rufele ţn publicîntotdeauna cei ce pleacă vor revenicu un alter ego în spinarecu celula strângându-şi destinulîn pieliţa subţire ce-i fragmentează oftatul

Mioara LAZĂR

Toamnă târzie

Mi-ai despletit feunzele, toamnăŞi mi le-ai pus pe umeri.

Sunt mai greiSub povara culorii pestriţeParcă n-ar mai fi

Umerii mei.

M-ai despuiat de haine, toamnă,Făcându-mi de-acum veşmântul

Mai ars,Iar vântul îşi poartă pasul sălbaticDan sând cu mine

Freneticul vals.

Mi-ai udat genele, toamnă,Cu picurii tăi reci,

Nesfârşiţi.Şiroaiele-ţi lungi în brazde prelinse,Mai fac ochii mei

Fericiţi.

Te blestem, iubindu-te, toamnă,De aur de ploi,

De podoabă.În tot ce aduci printre noiTe strecori mişeleşte, lăsându-ne

Vamă.

Iarnă

Sclipeşte cleştarul pe-ntinderea dalbă,Fuioare-n vârtejuri mă-nvăluie-n salbăSub tălpi glaciarul tărâm sfidătorMă frige cu-ngheţul de care mi-e dor.

Mă mângâie raza luminii cu dinţi, Te chinui sub gerul cumplit să m-alinţi, Mă-ncingi cu brâul din chiciuri de foc Alunec pe gheaţă în dansu-mi pe loc.

Noapte, pustiu înapoi şi-nainte.Mai am lângă mine doar aduceri aminteCe-n pulberi zăpada le poartă în vântŞi sleit nu mai ştiu de e cer sau pământ.

Page 26: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

26Emilian MIREA1

resemnare metafizică

femeia din vitrinăcu un mamelon înfundate doar un manechin vechipe care nu l-a iubit nimeni

niciodată

am avutpentru o clipăiluzia că manechinul defecteşti tuîntr-un moment de revoltăa trupului împotriva spiritului şi de resemnare metafizică şifără hormoni

potop

plouă continuu de vreo două săptămâni iar locuinţele lacustre sunt deja inundate până la refuz

morţii curg la vale ca într-o dramă shakesperiană în careotrava şi tăiatul capetelor e la ordinea zilei

shakesperian şi tragiccum suntaştept răsăritul de soare carear putea fi ultimul

bluza

o bluză neagrăşi sinistrăaşteaptă într-o vitrină să fie cumpărată de cineva

după cum aratăar putea fi bluza pe careo poţi îmbrăca în

ultima zi de viaţă

1Data naşterii: 16 ianuarie 1964 în Craiova, judeţul Dolj. Domiciliul: Craiova, str. Arh. Constantin Iotzu nr. 5, bloc 153 D, scara 1, ap. 9, tel. 0758327098, e-mail: [email protected] Absolvent al Facultăţii de Agronomie, Universitatea din Craiova, promoţia 1990. Inginer. Debut în presa literară în revista CONTEMPORANUL în 1985, cu o prezentare semnată de poetul Radu Cârneci. Colaborări la reviste literare: CONTEMPORANUL, CONVORBIRI LITERARE, VIAŢA ROMÂNEASCĂ, RAMURI, LUCEAFARUL, TRIBUNA, VATRA, CONTACT INTERNATIONAL, POEZIA, POESIS, OGLINDA LITERARĂ, ACTUALITATEA LITERARĂ, SCRISUL ROMÂNESC, MOZAICUL, AUTOGRAF, AGERO (Stuttgart, Germania), KAFE FONIX (Budapesta, Ungaria), OBSERVATORUL (Toronto, Canada). Tradus în spaniolă şi catalană de scriitorul şi traducătorul spaniol Pere Besso şi în maghiară de scriitorul şi traducătorul ungur Cseke Gabor. În anii 1985 şi 1986, laureat al premiilor revistelor CONTEMPORANUL şi, respectiv, CONVORBIRI LITERARE, la Festivalul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, organizat la Suceava, de Uniunea Scriitorilor din România. În 1987, laureat al Premiului Asociaţiei Scriitorilor din Craiova şi al revistei RAMURI, pentru Poezie. Debut editorial în 1988 cu volumul de poezie DRUMUL PE CARE VIN, Editura Scrisul Românesc. Cărţi apărute după debutul editorial: DE VORBĂ CU DUMNEZEU, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1996; VÂRSTA CHRISTICĂ, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1998; OMUL CARE ÎŢI SCHIMBĂ VIAŢA, parapsihologie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2001; AUTOPORTRET – poeme, Editura Autograf MJM, Craiova, 2008; AVATAR – poeme, Editura Autograf MJM, Craiova, 2011; VIRTUOZITATE – poeme, Editura RAMURI, Craiova, 2012; POEMELE MORŢII – poeme, Editura RAMURI, Craiova, 2012; DESPRE LUMEA ÎN CARE TRĂIM ŞI MURIM, parapsihologie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2012. Coautor la volumul PARADOXISMUL, apărut în Statele Unite ale Americii, în 2002, sub îngrijirea scriitorului american de origine română Florentin Smarandache, volum editat de Universitatea Gallup, New Mexico, USA. Cronici literare favorabile semnate de Nicolae Manolescu (România literară), Florian Lazăr (Steaua), Ştefan Vlăduţescu (Ramuri), Ion Ţugui, Horia Gârbea (Luceafărul), Maria Diana Popescu (Agero), Mihail Gălăţanu, Marius Ghica, Aurelian Zisu etc). Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Page 27: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

27Marin TOMA

La poarta sufletuluiLa poarta sufletului tău,Eu m-am rugat ca la icoană!Şi ea, mi s-a deschis încet,În linişte-i de catedrală!.

Şi am păşit sfios în templuUnde-am trezit jar de iubireIar trupul tău făr’de prihanăMi-au dezgheţat trăiri sublime

De-atunci, nu pot uita o clipă,Trăirea ce-am simţit-o eu.Când îmi spuneai dragă copilăCă mă doreşti...să fiu al tău.

Atâta doarEu n-am să cer iubito de la tine,Mai mult ce nu- mi oferă hranăChiar dacă-s vorbe de iubire,Nu-mi spune una de pomană.

Ascultă-mi inima cum bateRămâi o clipă-n poarta ei!Şi-n zilele înălţătoare,Tu poţi iubito, să mi-o ceri!

Să-i laşi în semn de preţuire:Azurul ochilor frumoşi,Dulceţa buzelor cărnoase,Căldura sânilor pietroşi!

Să-ncep în zile lungi de vară ,Sculptura acestu-i chip doritŞi în amurgul roş de seară,Să-i spun că sincer l-am iubit.

Nu-mi pasă...Nu-mi pasă ce şopteşte lumeaDe mine, c-aş fi, nu ştiu cum...Că mi-am adus femeie frumuşicăÎn căsuţa mea, de lângă drum.

Nu-mi pasă ce şopteşte lumea,Când trec nepăsător prin satTinându-mi strâns de mijlocel femeiaOprind-o-n loc cu-n dulce sărutat.

Mi-e dragă numai mie

Şi drag îi sunt şi eu.Las lumea să vorbească..O bate Dumnezeu.!

O, Doamne, cât de rea e lumeaŞi ce-o avea cu mine ea?Nu-i cer nimic şi nici n-aş vrea.Nici eu şi nici iubita mea.

Când nu e lângă mine,Mă duc în calea ei.Simt sufletul că-mi arde,O, Doamne, ce-i iubirea...ce-i!?

Rămâi o clipăRămâi o clipă de m-ascultăŞi fă pe plac inimii mele:De-a ne-ntâlni sub clar de lunăSă-ţi prind pe frunte mii de stele.

Să laşi privirea mea să-ţi cadăPe sânii tăi fermecători,Şi tăvălindu-ne în iarbăSă ne iubim până în zori.

Să ne privească din înalturiLuceafărul uitat să plece.Iar eu în părul tău bălaiSă-ţi prind un bob ...din rouă rece.

Iar …Pe-adieri de vânt hoinar,Pe raza lunii ce străluce,Vreau să revii la mine iar,La căsuţa din răscruce.!

Să nu mai pleci iar supărată,Pe gândul meu nevinovat.Căci eşti şi tu, scumpă copilă,Un suflet ca al meu, uitat.

Uitat de-o clipă de iubire,Zdrobit de valul de durere,Il simt chiar dacă sunt departeCum cere atâta mangâiere.!

Vină iar scumpă copilă, În căsuţă mea cu dor.Te aştep oricât ai ziceTu copilă, scump, odor.

Sub cerul înstelat

Mi-aş dori sub clar de lună,Şi sub cerul înstelat,Să mi-apari tiptil din umbră Pe un drum neaşteptat.

Să petrecem pân-la ziuăClipe dulci de neuitat.Iar la răsărit de soare

Page 28: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

28Să mă-ntrebi... de ce-am oftat?

Eu să-ţi spun fără regrete,Să-nţelegi oftatul meu,Că-mi dorsc să fiu cu tineCât mi-e dat de Dumnezeu!

Acelaşi cuvânt să afluDe la sufleţelul tău,Că mă are doar pe mineŞi acelaşi Dumnezeu!

Eu nu…Eu nu-ţi înşir la vorbe goaleTurnate-n forme fără fond.Despre iubiri fără iubire,Şi despre vise fără rod.

Aş vrea ca tu să fii ferice,În zilele ce ne-a rămas.Să spune-mi lumii ce se duce,Că ne-am iubit pân’la extaz.

Să spunem că iubirea noastrăA fost şi va rămâne pură.A izvorât din două astreŞi vom pleca cei de pe urmă.

La revedere Botosani…La revedere Botoşani,La revedere plai moldav,O viaţă am visat la tine,Şi-acum te părăsesc bolnav.

Am tot visat de mic copil,Să vin un pic la el acasă,Sub codrii ce mi i-a descris,Şi lacul cel cu unda-albastră.

Veniţi, veniţi la Ipoteşti , Veniţi să luăm lumină,Pe diferitele-I poteciSă ne rugăm, în tihnă.

Voi născuţi pe aceste plaiuri Nu lasaţi să-l terfeleascăSchiombii, hoţii şi tâlhariiCare stau cu voi la masă.

Nu -l lăsaţi în părăsire,Iar pe cei fără de numeFără mumă, fără ţară…Zvârliţi-I în foc, să piară.

Eu plec până la mine acasăŞi sper să mai revin la voi,Să văd Moldova mai frumoasăPe voi, poeţilor… pe voi !

Eu, plec …,bolnav şi de iubire,

De farmec şi de cer curat,De zorii zilelor trăiteÎn patul ei, curat şi cald.

Botosani, 24 martie, 2012

Adrian BOTEZ

PE AUTOSTRADA FLUIDĂ

la fericire – unii ca noi ăştia (deasupra capului cu stea neagră reflectată în bălţi) - n-avem dreptul

iar fericire reloaded - nu există

respiră – te rog – şi pentru mine – câteva clipepână mă întorc de după colţ

daţi drumul mai tare la muzici – labâlciuri: oricum – noi însemnaţii cumuchia securii – tot nu contăm înpeisaj

cine regretă ceva – e un prost: ca să ai ce regreta – trebuiesă ai faţă de cine să regreţi: El – Plutonierul Major alCerului – e prea ocupat cu strânsul în braţe al macrocosmicelor chicotinde – desfrânateastre - sferice bordeluri de campanieuniversală

noi nu suntem decâtzaţul de la fundul ceştii decafea – pe care El – Obositul de cu Noapte – şi-opermite – în fiece dimineaţă alumii – întins pe şezlongul de serviciu: apoi – azvârle zaţul – serbezitşi-mpuţit – la găleata de gunoi

… nu ne rămâne decât

Page 29: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

29să ne descurcăm cu travestirile şi cutravestiurile: se zice căies şi ceva bani – de datpeştilor şiluntraşilor – de la intrarea pediversele derivaţii aleautostrăzii fluide

ÎMI VINE SĂ PLÂNG DE CIUDĂ

îmi vine să plâng de ciudă – cândcitesc despre poeţii-soldaţi – desprefilosofii-eroi - precum SocrateXenofon Eschil Tucidide Pindar...au fost odată caniciodată – poeţi-soldaţipoeţi-de-cetate-apărători – iar nupiraţi – nuscursori – trădători – umplând pieţele lumii de cotcodăceli şi degăinaţ în culori - şi de alteduhori

îmi vine să plâng de ciudă – cândtoţi sfinţii lumii îmi recită din jertfelelor – când observ că fereastra s-a acoperit deluminat nor: Hristos stă de vorbă cufraţi înarmaţi – săbii-cuvinte şipriviri-de-vultur – fulgere sinaitecrunte şi sfinte – se înfăşor pe braţe – de la gâtîn sus – şi dauonor

îmi vine să plâng de ciudă – amintindu-mi depărinţi – sfinţi - derude şi veacuri din care încă se scurge-nfocatăagheasma - dar eu – cu gura-nsetată – degeabamă-ntind să ling stropi de lumină şiaprigă viaţă senină: la senin şi la foc – cugura mea nu ajung deloc - eubiet lepros al putrefacteiistorii - zemuiesc de duhori – rup stinghii deaţă - înpoiata unor vremuri de sarcastică piaţă

APRINDE O LUMÂNARE PENTRU MINE

aprinde o lumânare pentru mineomule: sunt un suflet pierdut – şila lumina ei voi ajunge acolo undenu ştiu

aprinde o lumânare pentru mine: nu-mi eştifrate – dar poţi fi – oricândmai neputincios decât orice frate almeuaprinde o lumânare pentrumine: la lumina ei – vei putea vedea cât dedeparte - în rău - se poate ajunge

Rodica MARIAN

CHIPUL ŞI FEŢELE

Oricât de vrăjmaşe şi necunoscute,Nu mă tem de nici unul dintre eu-rile mele,Nici de cele văzute, ori de cele nevăzute,Nici de cele auzite sau neauzite,De nimic din cele pipăite, ori încă nepipăite...

Am pus caprifoi şi mici orhidee printre florile de sânziene,La fel de galbene, la fel de albe şi roşietice, Şi-acum nu mi-e frică nici de toate cele gustate, De-acele ierburi vindecător-mirositoare Pe care le port cu mine din alte vieţi Şi când mă voi duce din nou la Şiraz,Voi deschide cartea poetului Hafiz, ştiind prea bine, Dinainte, orice posibilă previziune, Apoi mă voi bucura, privind la sacra forfotă din jur,– suntem într-un somtptuos mausoleu persan –Fără să mă întreb de unde până unde, De când până când sunt eu ori un altul...

* * *O neînţeleasă Cătălină, ce stai pe gânduri totdeauna,tu te lipseşti de viaţă şi de moarte, în suflet ţi-e absenţa ta din ele, de poţi simţi apoi

Page 30: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

30obositoare, dulce – nemurirea, la care Luceafărul tot speră, tu nedecisă veşnic, el tot un soare-rece.

Dan SANDU

FOTOGRAFII „MIŞCATE“…

Aştern anevoios aceste rânduri – prinos al zbuciumului sufletesc trecut prin melancolia unei călătorii întâmplate în prag de toamnă, la obârăiile străvechiului neam ardelean. Însoţit de prietenul meu mai tânăr – Preotul Cătălin Ilie – m-am hotărât să mă nasc a doua oară în patria mea transilvană, luând-o la pas, bătrâneşte, înapoi, spre izvoare, şi să-l rog pe bravul primar de la Şinca – Dumitru Flucuş, să-mi ierte mie, fiul rătăcitor, întârzierea de aproape două sute de ani, deoarece bolovanii istoriei i-am avut legaţi la picioare şi vânturi negre mi-au grămădit în cale stăvile de suferinţă şi mai mereu trageri pe roată şi pe secure…

Una dintre rădăcinile mele de suflet (şi nu numai) s-a numit iniţial Sosmezo (adică Satul Sărat, pe ungureşte). Nu degeaba bunii mei veniţi din Ardeal ştiau la perfecţie limba celor cu care-şi împărţeau până şi aerul de respirat! Cam tot pe-atunci se numea şi Poienele Sărate, rămânând, mai apoi, Poiana Sărată. Aşezată pe pământul Moldovei, la poale de Carpaţi şi la vreo trei ore de mers „pas alert“ până la Breţcu, peste munte, localitatea „se face“ din ordinul Curţii de la Viena, în scopul întăririi graniţei de Răsărit a Imperiului.

Tradiţia orală pomeneşte un exod cu începuturi la Şinca Nouă, lângă Făgăraş. Cred neclintit c-aşa a fost şi am dovezi cum că localitatea Breţcu (fostul castru roman Angustia, acum două mii de ani) a fost doar un popas vremelnic, când, ademeniţi de noua perspectivă, „economii de oi“ au trecut munţii spre ţara visată.

Primii poienari, „douăzeci şi patru de familii de oieri şi de haiduci“, „au bătut

ţăruşul“ la 1823, după ce au trecut munţii sub oblăduirea duhovnicească a vestitului protopop Petru Pop, frate de sânge al harnicului mentor spiritual Gheorghe Pop, prim slujitor al Bisericii Neamului târnosită aici la 1834, şi viitor socru al vrednicului slujitor bisericesc Ioan Beloiu. Acesta din urmă s-a născut pe vremea când cei din neamul lui Şerban se pregăteau să-şi mute turmele dincoace de Moghioruş, venind de la Şinca Nouă. Veneau şincanii hăituiţi de soartă, alungaţi din lumea lor primordială. În toamna anului trecut le-am văzut în pădurile de la Şinca mânăstirea distrusă cu tunurile imperiale! Viitorul ginere al preotului Gheorghe Pop a fost la început paraclisier şi cântăreţ în strană, devenind, mai apoi, diacon şi păstor de suflete – pe la 1853, slujind cu credinţă maximă patruzeci şi şapte de ani, până s-a mutat la Domnul, în anul de graţie 1897. Părintele Ioniţă, cum era „alintat“ cu dragoste de către enoriaşi, a fost un protopop „unicat“, mai aflăm noi de la Maestrul Dorinel Ichim care, la rându-i, ştie mai multe despre acest „personaj“ pitoresc din lucrarea d-nei Prof. Univ. Dr. Ana Grama Brescan intitulată „Românii sudtransilvani în secolul al XIX-lea“. Mai descoperim din sursa citată că „…părintele însuşi, un bătrân de vreo şesedeci şi cinci de ani, cu o foarte frumoasă barbă albă, verde încă şi hazliu, e omul cel mai simpatic din lume… pe masa lui vezi ziare româneşti, ungureşti, nemţeşti… este un om blând, deştept învăţat, un mare patriot!“. Prestigiul de care se bucura îl recomanda în faţă autorităţilor timpului, astfel încât, în vara anului 1891, când Regele Carol I vizitează Târgu-Ocna şi Slănic Moldova, „patriarhul“ de la Poiana Sărată trece munţii cu sprinteneala unei tinereţi secrete şi are onoarea să facă parte din Comitetul de primire încropit în cinstea înaltului oaspete poposit pe meleaguri moldave cu prilejul inaugurării Tunelului de extracţie de la Mina Salina. O fotografie de epocă ni-l înfăţişează în aceste momente în prim plan, alături de Rege şi, printre alţii, de Prim Ministrul Lascăr Catargiu.

De la 1897, până în 1912, predica în altarul Bisericii din Poiana Sărată va fi oficiată de către Preotul Gheorghe Olteanu, băştinaş get-beget, căsătorit cu fiica mai mare a lui Gheorghe Pop. Urmează o perioadă mai puţin fastă pentru viaţa bisericească din Poiană, când interimatul de un an este asigurat de către Preotul Ioan Cioară, adus tocmai de la Zagon. Între 1913 şi 1940 şi-a trăit tihna sau aspiraţiile zbuciumate surâzând veacului Preotul protopop Ioan Rafiroiu (care l-a botezat şi pe tatăl meu), preot militar între 1916 şi 1918, expulzat la Dobru de Hunedoara

Page 31: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

31după Diktatul din 1940, adormit întru Domnul la 1948 şi reînhumat, după dorinţă, la Poiana Sărată.

În anul 1945 vine la post, de la Crăciuneşti (tot de Hunedoara) Preotul Ioan Ciurea care păstoreşte cu cinste până în 1972, trecând la cele veşnice în anul următor, după o grea suferinţă. L-am cunoscut personal, m-a spovedit şi m-a împărtăşit, eu copil fiind în vremea aceea, şi astăzi figura sa luminoasă îmi transpare în apele tot mai subţiri ale amintirii. Mă ruga pe-atunci să-i fiu de ajutor în biserică, să-l însoţesc întru cele ale serviciului de obşte. L-am refuzat timid, cu inocenţa vârstei, speriat de măreţia şi de importanţa perspectivei care mi se deschidea… Nu întâmplător, cred, i-am găsit numele neamului din care se trage, încrustat pe crucile adormite şi ele preţ de-o Eternitate în ţintirimul de la Şinca Nouă…

Din 1972 şi până la 1979, neamurile mele de Poienari (după numele lor – Şerban şi Sandu) primesc binecuvântarea şi Lumina ortodoxă prin grija neasemuită a Părintelui Mircea Ilie (targocnean ca şi mine), trecut mai apoi munţii „din ordin“ la Slănic Moldova, unde slujeşte şi astăzi cu osârdie în Biserica vie a lui Hristos, ctitorită mai hăt de către părintele Clement Filimon – un alt fiu de seamă al istoriei locale.

Pe Părintele Profesor Marcel Ciucur, venit tocmai de la Seminarul Teologic Neamţ, Poienarii îl primesc cu braţele deschise pe 25 august 1979 şi-l au în mijlocul lor până la 1983, când locu-i rămas vacant este ocupat de Preotul Ionel Piştea. Zece ani s-a ostenit dumnealui aici, până la transferul său în Parohia Coţofăneşti.

Pe Părintele Ovidiu Herbei îl consemnează cartea locului între anii 1993 şi 1997 – an când în fruntea Sfintei Biserici din Poiana Sărată este numit Preotul Sânel Lăzărel, teolog de o aleasă frumuseţe spirituală, erudit strălucit şi bun gospodar. Faima operelor sale de caritate a devenit deja celebră. Ar fi un păcat de neiertat să nu-l pomenim în această modestă trecere în revistă a clerului ortodox care face deosebită cinste localităţii şi nu numai, şi pe Părintele Ioan Bitir, fiu al satului, actualmente păstor al Parohiei din Grozeştii Oituzului – om de cultură solidă, personalitate de influenţă şi autor al unei monografii cu trimiteri la „descălecatul“ dintâi al oierilor ardeleni pe tărâmul „poienilor sărate“, mai la vale de Vama împărătească de la Oituzul unguresc…

Acum, când locuiesc deja în peste cinci decenii de reverii viscolite şi împliniri vindecate, mă alătur sufleteşte prin timp şi prin timpuri bunei mele Domnica Şerban (cea care-mi ura mereu „minte şi noroc“) şi murmur, în şoaptă,

din amintirea înmiresmată a limbii române, frânturile unei polifonii mai vechi, aproape uitate:

Transilvanie – vis fără’ntoarceri al bunilor meinesecaţi în mormintele lor, sub àripa ţărniide unde-au purces.Potolit e tăciunele vremiiCa buha lotrilor, noaptea…Mai furăm câte-un lemn de prin codri,Căci rară-i cenuşa pe care n-o ştim Şi urmele scumpe închise în noi, Să ne-ajungă vreodată.Moşnegii recheamă albitele ploi,Urcaţi către prânzul cel mare,La mese de brad, jur-împrejur,Nu ştiu măcar până unde, Ascunse genuniPrea puţini, totuşi, cred,Adânciţi către ceruri,C-o lacrimă-n pumni.Ce-or fi sfătuind cei desculţi,Buni vecini cu Oierulşi mai multe numele sale,Foarte aproape de zori,Meşteşugite răspunsuri mai poţi să asculţi,Că vin din pământuri, şi ele astrale,Cu ochii frăţânilor mei, Plecaţi uneori...

Page 32: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

32Dan TĂRCHILĂ

Teatru :UN INTERVIU POST-MORTEM CU I. L:

CARAGIALE

REPORTER: Maestre, am auzit că aţi murit. Revistele literare au anunţat moartea dumneavoastră, deşi în unele este contestată şi se pretinde că, de fapt, n-aţi murit şi că sunteţi nemuritor. Oricum, îmi permit să vă întreb: care au fost ultimele cuvinte înainte de a vă da sufletul?

CARAGIALE: Mă duc; scuzaţi, pardon, bonsoar!

REPORTER: Cunoaşteţi, desigur, dramaturgii contemporani. Ce ne puteţi spune despre ei?

CARAGIALE: Nişte scârţa, scârţa pe hârtie.

REPORTER: Deci, îi cunoaşteţi numai după scârţâitul condeiului. Dar spectacolele teatrelor noastre? Cum vi se par? Vă duceţi să le vedeţi?

CARAGIALE: Mai bine punem banii în buzunarul ălălalt şi zicem că ne-am dus.

REPORTER: Maestre, încă şi astăzi, după douăzeci de ani, ne mai lăudăm cu revoluţia din 89. Ce părere aveţi despre revoluţie?

CARAGIALE: O făcurăm şi p-asta ... şi tot degeaba.

REPORTER: Dar despre cum a fost posibil s-o facem?

CARAGIALE: Cu voie de la poliţie.REPORTER: Aveţi dreptate. Totuşi,

rămâne ceva neclar în amestecul poliţiei.CARAGIALE: Apoi bine, nu vezi

dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană?

REPORTER: Cred că nu regretaţi că nu mai sunteţi în viaţă!

CARAGIALE: Rezon!REPORTER: După revoluţie, poporul

nostru nu şi-a găsit o cale sigură de a merge mai departe şi a intrat într-o epocă de contradicţii fără ieşire.

CARAGIALE: Ei, giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice!

REPORTER: Care credeţi că e cauza debandadei din viaţa noastră socială?

CARAGIALE: Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul.

REPORTER: Noii politicieni, reapăruţi după 89 ...

CARAGIALE: Ai puţintică răbdare. Iaca, nişte papugii. Trag lumea pe sfoară cu pişicherlâcuri.

REPORTER: Dar toate promisiunile pe care ni le fac şi care rămân doar promisiuni fără acoperire în fapte, au o explicaţie?

CARAGIALE: Să fie trădare la mijloc?REPORTER: La mijloc, la stânga şi la

dreapta, tot trădare se numeşte. Ce părere aveţi?

CARAGIALE: Eu merg şi mai departe şi zic: trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!

REPORTER: Şi totuşi, din an în an, aşteptăm o schimbare.

CARAGIALE: Să mai aşteptăm? Până când să mai aşteptăm?

REPORTER: Îmi cer iertare că vă întrerup ...

CARAGIALE: Nu mă tem de întreruperi.REPORTER: Toată clasa noastră politică

este stigmatizată. Toţi politicienii sunt acuzaţi că se amestecă în afaceri oneroase.

CARAGIALE: Chestie de tarabă, onorabile! daraveri de clopotniţă, stimabile!

REPORTER: Cetăţeanul anonim, sărac şi obidit, alergând pentru o bucată amărâtă de pâine, a devenit simbolul ţării. Cum l-aţi caracteriza?

CARAGIALE: Famelie mare, remuneraţie mică după buget.

REPORTER: Şi cum credeţi că am putea ieşi din această situaţie? Şomaj, lefuri neplătite.

CARAGIALE: Treaba statului, domnule; el ce treabă are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme.

REPORTER: La baza progresului stă munca.

CARAGIALE: Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face deloc în ţara noastră.

REPORTER: Este adevărat, maestre, dar marii noştri corupţi şi escroci, care fac sute şi mii de miliarde? Ce facem cu ei?

CARAGIALE: Eu zic, această stare de lucruri este intolerabilă, ea nu mai poate dura.

REPORTER: Şi ce propuneţi?CARAGIALE: Cine mănâncă poporul să

Page 33: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

33meargă la cremenal!

REPORTER: Dar nu intră nici unul după gratii, oricât de mult ar fura. E ceva necurat aici.

CARAGIALE: Curat murdar!REPORTER: Judecătorii îşi fac datoria

până ...CARAGIALE: Cine îşi poate închipui

până unde merge mişelia omului!REPORTER: Maestre, ţara noastră

doreşte să pornească pe calea libertăţii, a economiei de piaţă, a bunăstării populaţiei, a eradicării sărăciei. Facem eforturi să ne afiliem standardelor europene, în politică, în justiţie, în poliţie, în ...

CARAGIALE: Ei! Să lăsăm frazele! Astea sunt bune pentru gură-cască. Eu sunt omul pe care dumneata să-l îmbeţi cu apă rece?

REPORTER: Totuşi, progrese se fac. De pildă constituţia. Se propune o revizuire a ei. Ce credeţi?

CARAGIALE: Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele ... esenţiale. Din această dilemă nu puteţi ieşi. Am zis!

REPORTER: Şi ar mai fi o problemă asupra căreia aş dori să vă daţi o părere. Am intrat în Uniunea Europeană, adică să zicem şi noi că facem parte din Occident. Cum vedeţi chestiunea?

CARAGIALE: Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa d-tale, eu voiu să ştiu de România mea şi numai de România. Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni anti-patriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică.

REPORTER: În calitate de gazetar, vă solicit o părere despre presă.

CARAGIALE: Bine combateţi reacţiunea, nu pot să zic, ştii colea, verde, româneşte. Să vă ajute Dumnezeu ca să scăpaţi poporul de ciocoi!

REPORTER: Dacă public acest interviu cu dumneavoastră, maestre ...

CARAGIALE: Eşti un om pierdut! ... pierdut!

REPORTER: Totuşi, voi risca. Maestre, ce propuneţi pentru a scoate ţara din ...

CARAGIALE: Ori toţi muriţi, ori toţi să scăpăm. Pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români! ... mai mult sau mai puţin oneşti.

REPORTER: Dacă aţi fi chemat mâine la vot, pe cine aţi vota?

CARAGIALE: Să-mi spui dumneata

pentru cine votez!REPORTER: Şi acum, la final, ce îndemn

daţi poporului român?CARAGIALE: Naţiune, fii deşteaptă!REPORTER: Şi noi dormim, maestre!

pentru conformitateDan TĂRCHILĂ

Lucia SAV

MONAHALĂ

Era înaltă, uscăţivă, avea degete lungi şi subţiri, faţa îngustă şi prelungă. Un chip de icoană bizantină. Doar ochii îi erau vii şi pătrunzători, luminaţi de un neastâmpăr copilăresc. Îşi petrecea viaţa în vremea Internetului, a telefonului mobil, a bancomatelor, ca noi toţi dealtfel, dar toate aceste tehnologii moderne nu păreau s-o impresioneze. Nu avea televizor, telefon mobil şi ura bancomatele. Trăia în lumea ei, o lume a tradiţiilor şi a cutumelor rurale, o lume care îşi păstrase credinţa în Dumnezeu şi în blândul Iisus, a cărui viaţă era pentru ea un exemplu.

Era asemeni unei călugăriţe, însă una a cărei mănăstire nu se afla în sihăstrie. Mănăstirea ei era lumea reală a unui oraş zgomotos, o lume ce parcă se îndrepta spre extincţie. Toate deşertăciunile: reclamele colorate ale oraşului, strălucirea îmbietoare a vitrinelor din mall-ul supraaglomerat, spectacolul strident, postdecembrist, nu reuşiseră s-o atragă în mrejele lor. Ridicase un zid invizibil între ea şi agitaţia zadarnică a celor din jur. Învinsese toate tentaţiile. Era un fel de sfântă în devenire.

Îşi petrecuse tinereţea alinând suferinţa celor bolnavi. Locuia singură într-un mic apartament din oraş, dar tânjea după căsuţa părintească dintr-un sat de munte. Unii o evitau, alţii o ironizau, deoarece era severă, avea o limbă ascuţită când venea vorba despre viaţă, care se cuvine trăită în curăţie şi evlavie. Citise mult despre vieţile sfinţilor, avea o exprimare aleasă, ştia multe despre rânduielile bisericeşti şi respecta toate sărbătorile religioase. Mergea

Page 34: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

34în fiecare duminică la biserică, se spovedea şi se cumineca adesea.

Avea în trupul uscăţiv o forţă şi o voinţă de neclintit. Rareori se îmbolnăvea, iar când se întâmpla să prindă vreun guturai sau o supăra vreo durere de dinţi, îndura totul fără să se plângă şi îşi revenea degrabă. Era invincibilă. Credinţa o ajuta să biruie toate greutăţile, ba chiar să-i ajute şi pe alţii la nevoie. O admiram pentru altruism şi spirit de sacrificiu. Trecea câteodată pe la mine. Îmi aducea daruri: vreun măr sau două din livada casei părinteşti, vreo nucă scăpată pesemne din pliscul vreunei păsări, un fir de busuioc din glastra de pe balcon, o frunză de viţă ruginită de brumele toamnei sau un trandafir uscat ce-şi păstrase mireasma, adus de la vreo mănăstire la care fusese în pelerinaj. Îi mulţumeam şi, la rândul meu, îi dăruiam şi eu câte ceva.

Ştiam că preţuieşte cărţile mai presus de toate. I-am dăruit volumele mele de poeme, dar nimic nu a bucurat-o mai mult decât volumele din opera Sfântului Augustin, traduse în română de Vasile. Le-a citit cu creionul în mână, le-a studiat cu nesaţ şi a înţeles mai bine decât unii dintre confraţii lui Vasile povara pe care acesta şi-o luase pe umerii săi fragili. Parcurgând atentă vreo frază întortocheată a Episcopului Hiponei, rămânea uimită, cuprinsă de o admiraţie fără de margini faţă de efortul supraomenesc al poetului de a transpune ideile Sfântului în limba română, fără a le ştirbi înţelesul. Ori de câte ori vorbea despre isprava aceasta fără de asemănare, pe chip i se aşternea o lumină care răsfrângea respectul ei neţărmurit pentru truda lui întru mărirea Celui de Sus.

Citeam în adâncul sufletului ei şi înţelegeam că Vasile devenise un sfânt pentru ea, omul care şi-a expiat toate păcatele în timpul vieţii, trudind cu râvnă ani de-a rândul, îngropat în tomurile latineşti, şi înnobilându-şi viaţa prin străduinţa întru gloria Cuvântului sfânt.

Îmi aducea uneori daruri: un măr sau două din livada casei părinteşti, vreo nucă scăpată pesemne din pliscul unei păsări, un fir de busuioc, o frunză de viţă ruginită de brumele toamnei, un trandafir uscat ce-şi păstrase mireasma, adus de la vreo mănăstire la care fusese în pelerinaj şi, mai presus de toate, pilda tăriei întru credinţă.

Cristian VIERU

OANA PELLEA- JURNAL

Una dintre cele mai neaşteptate apariţii editoriale din ultimii ani este, cu siguranţă, Jurnalul Oanei Pellea. Suntem obişnuiţi să citim un astfel de text mai ales atunci când autorul său este un exersat al literelor. Cea care stă în spatele rândurilor cărţii are o legătură cu literatura deoarece meseria de actor implică, prin natura ei, o relaţie cu textul. Jurnalul Oanei Pellea are pentru noi o valoare excepţională pentru că răsplăteşte, cel puţin în parte, interesul nostru pentru personalitatea lui Amza Pellea, personaj des invocat aici. Jurnalul este plin de sensibilitate artistică iar condeiul autoarei pare exersat. Surprinde naturaleţea modului în care gândurile sunt puse pe foaie, felul în care atât natura umană cât şi cea exterioară sunt descrise şi încăpăţânarea de a da glas unor gânduri intime care cu greu pot să fie puse în cuvinte. Încă de la început se problematizează actul scrierii. Autoarea îşi pune întrebări despre esenţa acelui impuls interior care o determină să creeze literatură: „Toată lumea mi-a spus să mă apuc de scris, mama, prieteni, ghicitoare în cărţi şi cristale, în general oameni care mă iubesc sau care m-au întâlnit întâmplător. (...) Habar n-am despre ce să scriu. N-am absolut nicio idee, e negru total în cap. Ce este cert e că nu mai înţeleg nimic din ce trăiesc şi din ce văd în jurul meu. De parcă sunt singura? E ăsta un motiv să scrii?” Se pare că răspunsul la această întrebare îl primim puţin mai jos. Oana Pellea este în căutarea frumosului şi a unei lumi mai bune, după cum o mărturiseşte. Şi scrisul va deveni mijlocul prin care va găsi aceste valori. Autoarea vorbeşte în câteva rânduri de dorul ei pentru o serie de lucruri pierdute. Prin conceperea acestui jurnal dorul îşi va mai pierde din intensitate pentru că acesta va fi alinat prin mărturisire. Autoarea dă glas unor paradoxuri ale vieţii, constituite în idei exprimate într-o manieră plastică. „Lacrimile de frumos”, „lumina amăruie” şi „frumosul care doare” sunt numai câteva dintre lucrurile

Page 35: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

35inexplicabile percepute de scriitoare. Avem ocazia de a cunoaşte amănunte din cele două universuri ale autoarei. Primul este cel al actoriei, cu experienţele care-şi au farmecul lor, iar cel de-al doilea este al familiei, în sânul căreia îşi găseşte confortul spiritual. Imaginea tatălui este liantul care leagă aceste două lumi diferite. Raportarea la marele actor, model pentru fiică, atât artistic cât şi uman, rămâne o constantă pe întreg parcursul construirii jurnalului. Multe dintre experienţele de viaţă ale actriţei şi ale omului Oana Pellea se datorează şansei de a fi fost aproape de Amza. Tatăl este cel care stârneşte, parcă, cele mai vii amintiri. Lucruri legate de acesta, întîmplări care aduc în lumină spiritul tatălui, apar la fiecare pas în paginile cărţii. Spre exemplu, o casetă pe care este scris numele marelui actor are puterea să o ducă pe fiică înapoi în timp cu treizeci de ani, să retrăiască emoţiile copilăriei. De fapt, ceea ce se realizeză, printre altele, cu această scriere este punerea în antiteză a două timpuri diferite. Timpul tatălui, un timp cu oameni frumoşi, o lume care crede în valorile vechi, în sensul bun al cuvântului şi vremea fiicei, lumea de azi, în care „nu poţi exista fără compromisuri.” Ne oprim asupra unui fragment scris cu o incontestabilă profunzime. Actorul Oana Pellea găseşte răgaz, în rulota sa, la filmarea unui film, să-şi aducă aminte de Amza: „Mă întind pe patul confortabil şi generos din rulotă. Ochii mi se umplu brusc de lacrimi şi în minte îmi vine figura lui tata. Doamne, ce-ar fi dat să aibă o rulotă la filmare! Era visul lui. Cât frig, câtă foame, câtă uitare a îndurat la toate filmele pe care le-a făcut. A dormit pe toate câmpurile, aşezat pe pământ sau pe o scândură. Ehei, timpurile s-au schimbat, tatule!” Pe scriitoare o bântuie nedreptatea vremurilor actuale: „Acum avem aproape tot şi nu mai avem flacăra pe care o aveau ei.” Lumea de azi se dovedeşte a fi o lume fără această flacără, o lume ahtiată după formă, fără a avea esenţă. Un alt merit al scriitoarei este acela de a da definiţii originale unor realităţi pe care le trăieşte. Astfel, actoria este „piedere pentru două ore în viaţa altcuiva” iar lumea contemporană este dominată de silicon, de „pierdere de repere şi de adevăr” şi de decădere a femeii de la statutul de „mister şi de minune a lui Dumnezeu” la acela al femeii preocupate de implanturi, femeie devenită obiect, păpuşă umplută cu câlţi. Sursa de supravieţuire într-o astfel de lume este relaţia cu oamenii care împărtăşeşte valori comune, oameni legaţi de amintiri frumoase. Trebuie să

precizăm că acestui spectacol de idei i se opune unul al imaginilor de natură. Soarele este „de miere” iar ceaţa „de lapte”, ramurile negre ale copacilor „îşi pierd înţelesul în ceaţă.” Ceea ce trebuie subliniat este puterea cu care Oana Pellea se detaşează de tot ceea ce este urât şi rău în existenţa sa. Momentele pline de suferinţă sunt amintite doar cu scopul aducerii în prim-plan a unei persoane foarte dragi. Jurnalul Oanei Pellea este dovada că şi în zilele noastre, în lumea aceasta grăbită, mai sunt oameni care nu renunţă la idealul de a exprima frumosul, de a descrie, într-o manieră artistică originală, cele mai intime gânduri.

SOLO JUSTER, UN POET AUTENTIC ŞI CEREBRAL

dr. Dan BRUDAŞCU

Recent, am primit, din Israel, de la poetul şi omul de cultură Solo Juster, una dintre cele mai reprezentative figuri ale elitei literare de limbă română din ţara respectivă, o plachetă de versuri intitulată „Laudă ploii. Poeme”, apărută la editura Autorului REHOVOT în 2010.

Placheta conţine 23 de texte, extrem de diferite ca formulă poetică, trecând de la

Page 36: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

36poemul propriu-zis la catren sau haiku, cu o dezinvoltură ce scoate în evidenţă deplina stăpânire a mijloacelor estetice şi poetice de care este capabil autorul.

Solo Juster, relativ puţin cunoscut în mediile literare din ‚ara noastr[, deoarece e plecat din România de o jumătate de secol, este, după cum am spus, o personalitate extrem de complexă şi autentică a elitei culturale de limba română din Israel. Din 1966 s-a remarcat şi în domeniul presei literare, prin publicaţia – din păcate efemeră – „Lumea magazin”, cu o existenţă de doar 18 săptămâni. Dar, de un sfert de secol, coordonează şi asigură funcţionarea, împreună cu distinsa sa soţie, Mariana Juster, a cenaclului literar de limbă română PUNCT şi a bianualului cu acelaşi nume, care funcţionează şi în prezent.

La realizarea unor numere memorabile ale acestei prestigioase publicaţii de cultură şi literatură română, şi-au adus contribuţia toţi scriitorii evrei de limbă română importanţi ai momentului, trăitori fie în Israel, fie peste hotare – în ţări cum ar fi Canada, Belgia, S.U.A., România etc.

Ca om, nonagenarul Solo Juster are o biografie care impune respect şi care ne demonstrează că a înfruntat, cu demnitate şi mult curaj, efectele deciziei demne şi temerare, luată în anul 1957, deşi i se anunţa o carieră extrem de profitabilă în ţară, la calitatea de membru de partid. În 1960 reuşeşte să ajungă în Israel, împreună cu soţia şi fiica sa, unde, o vreme, lipsurile şi neajunsurile din România continuă fără, însă, a-l descuraja vreodată. Solo Juster este, până în prezent, autor a 12 plachete de versuri (13 cu cea de faţă), care l-au impus în atenţia cititorilor şi criticii de specialitate, atât din Israel, cât şi de peste hotare, aducându-i, implicit, o binemeritată recunoaştere internaţională. Este ştiut faptul că, în 1999, domnia sa primea premiul internaţional acordat în cadrul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” de la Cluj-Napoca, iar în 2005, prestigiosul premiu literar ARTZI, conferit la Tel Aviv.

Ca şi în majoritatea poemelor din plachetele anterioare, temele predilecte ale poetului rămân cele legate de cuvânt, de misterele existenţei, de viaţă şi iubire, de familie, dar şi de greu definitul univers de dincolo. Poetul face, încă o dată, dovada, prin această nouă plachetă, a sensibilităţii şi lirismului, completând şi îmbogăţind spaţiul său liric în care gravitatea şi ironia benignă sunt adeseori prezente în aclaşi text poetic.

Ca marea majoritate a creatorilor, are totuşi câteva ţinte lirice pe care nu doreşte să

le rateze, dar are, în acelaşi timp, şi nedumeriri existenţiale care conferă textelor sale poetice o sporită aură de interes pentru cititori.

Ceea ce mi se pare un gest de o nobleţe aparte este faptul că, în cuprinsul acestei noi plachete, se numără şi un haiku dedicat memoriei lui Alexandru Mirodan, cel de curând plecat în lumea de dincolo, dar care marchează un moment însemnat în istoria şi cultura israelienă de limbă română.

Ceea ce te impresionează în urma lecturii acestei plachete este sentimentul tinereţii spirituale a poetului nonagenar Solo Juster, ca şi pofta sa ludică şi de viaţă. Fiecare dintre cele 23 de texte, într-o splendidă limbă română, sunt tot atâtea mesaje impresionante ale lui Solo Juster de iubire faţă de limba ţării în care s-a născut şi s-a format ca om şi admirabil creator.

Ioan GÂF-DEAC

UN NOU DESTIN PENTRU POEZIE

Poezia ameninţă prin corpul său firav arheologia peisajului literar general din cauza empatiei sale debordante pentru categorii speciale de receptori (cititori, consumatori de trăiri poetice). Un fel de zbor divin înregistrează poezia peste arte, traversând hăuri, păşind pe alei ce se regăsesc uneori pe poduri ale îngerilor. Prin poezie se întrezăreşte spaima de a vedea nesperanţa, când nu mai există visuri posibile. Se petrece aşa ceva datorită faptului că poezia este chiar un fel de vis ocupant al spaţiului şi timpului oniric. Cu ajutorul poeziei se pot decripta sloganuri şi se poate uşor pune în discuţie viitorul. Apreciem că în plan anticipativ se întrezăresc evoluţii dificile ale poeziei în mediul înconjurător dominat tot mai mult de probleme generale structurale din ce în ce mai puternice. Nu mai au şi nu vor mai avea succes portretele acide de poeţi şi cititori, care asemenea portretelor acide de prelaţi intră

Page 37: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

37în criză „de loc” şi spaţiu general lipsindu-le „umanizarea obiectivă”. Poezia poate deveni instrument de cântec, similar cântecului de pasăre închisă în colivie. Această constatare ameninţătoare revine din punerea în discuţie a căilor/drumurilor cărţilor de poezie către cititor. În contemporaneitate, digitalizarea fragilizează librăria tradiţională, iar difuzarea cărţii de poezie „via numeric” necesită alte modele de operaţionalizare. În fapt, sunt necesare noi modele de difuzare, care să fie compensatorii faţă de structurile ameninţate ale librăriilor. Cu siguranţă, este necesară gândirea pe termen scurt pentru a fundamenta termenul lung, spre a proteja poezia în faţa noilor interese ale librăriilor şi bibliotecilor tradiţionale. Profan vorbind, ar fi util preţul mic al cărţii, împrumutul electronizat instantaneu compensatoriu al cărţii de poezie faţă de imprimatul fizic, tradiţional. Aşadar, are loc deja renovarea destinului poeziei. Exploararea poetică ambiţioasă trebuie însoţită de ambiţia poetului pentru explorare creativă. Scrierea imaginară este similară cu veghea scriitorului peste tot şi toate în scrisul său. O nouă decreptitudine fizică este asociată cu mersul poetului printre jaloanele/bornele posibilităţii, imersiunea sa fiind într-un corp larg, hipersferic şi placid, deţinător de forme şi imagini poetice. Literatura poetică există filă cu filă (fila sentimentului, fila pasiunii, a suferinţei, a iubirii ş.a.). Întrucât poezia provine şi din lumea doxastică, din rugăciune (acolo este îndoirea, înmuierea...), în condiţiile digitalizării culturale poetul trebuie să părăsească oraşul (cetatea, turnul), să se apropie de furtună, de uragan. Curentele poetice sunt degajate, conflictele literare nu mai prezintă interes într-un sistem simbolic prea structurat. Locul nou al poeziei în cetatea nouă este marcat de vederea digitalizată a vieţii prin propriile ocheane (cu ochi proprii). Şansa poeziei de a deveni suprastructură este legată de suprastructura literară, culturală ş.a. contemporană umanizată. În esenţă, poezia poate deveni instrument mai uman de control la distanţă a fiinţei omeneşti. Poetul devine purtător de statut de

muncitor în domeniul visului. El trebuie să fie apt spre a produce şi accepta eclectificarea colecţiilor de sensibilităţi din sentimente. În fond, ar putea fi invocat/ creat un val al accesului democratic la poezie şi în poezie.

Anda Laura SILEA

EVREUL – SIMBOLUL ŢAPULUI ISPĂŞITOR ÎN FOLCLORUL ROMÂNESC

„Evreii sunt ţapi ispăşitori” - Guillaume de Machaut

În folclorul românesc, un loc special îl ocupă imaginea Evreului. În lucrarea Mythos şi Logos, Andrei Oişteanu dedică un întreg capitol problematicii imaginii evreului în cultura românească.

Evreul este privit din perspectivă creştină care ţese în jurul imaginii sale ca individ şi ca etnie o întreagă reţea imaginară care ajunge uneori la extreme. Analizând imaginea evreului din prisma tăranului român creştin putem ajunge la concluzia lui Moses Schwarzfeld:

„Caracteristicile atribuite evreului în folclorul antesemit nu au nimic de-a face cu evreul real, ci cu creştinii, care au făcut iniţial aceste atribuiri. Dacă folclorul este „etnografie autobiografică”, atunci folclorul antisemit ne spune multe despre creştini şi aproape nimic despre evrei.”1

Interesant pare faptul că imaginea evreului care reiese din folclorul românesc nu este asemănătoare cu cea a evreului din cultura occidentală. B.P. Haşdeu sesiza încă din 1868 că imaginea asupra evreului ţine şi de „seculara toleranţă religioasă a străbunilor noştri”2 care par a respinge formele fanatice ale religiei, fiind mai mult religios „de ochii satului”3, iar toleranţa sa ţinând chiar de ideea sincretismului păgâno-religios care stă la baza propriei sale identităţi, a adoptării

1 Moses Schwarzfeld apud. A. Oişteanu – Mythos şi Logos, ed. Nemira, Bucureşti, 1998, pag. 1782 B.P. Hasdeu apud. A. Oişteanu – idem, pag. 1803 Ctin Rădulescu-Motru apud. A. Oişteanu, idem, pag. 181

Page 38: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

38acelui creştinism cosmic4 care este capabil să recunoască şi să integreze mai multe forme religioase diverse. Primele reprezentări ale Evreului în cultura românească ţin de canonul ortodox. Denumiţi în Biblie indirect ca ucigaşii lui Iisus, evreii, sub denumirea generică de jidovi apar ca etern condamnaţi la focurile Iadului pe motive etnice5, fiind consideraţi de canonul biblic ca fiind cei mai păcătoşi. Astfel, încă din primele momente ale contactului ţăranului român cu evreul, acesta din urmă este stigmatizat etnic. În general ideea de păcat absolut urmăreşte imaginea Evreului. Acesta este cel menit ca prin sacrificiu să purifice locul sau să plătească o vină seculară. În zona Transilvaniei circulă colinde în care ideea Deicidului se leagă de tradiţională imagine a Evreului rătăcitor care nu poate fi asimilat nici unei culturi europene creştine.

„Jidovii s-au adunat/ Tot cu furci şi cu topoare/ Pe Dumnezeu să-l omoare”

Ca urmare a Deicidului apare în cultura românească Legenda Evreului călător: Aşabec, pe care A. Oişteanu îl reproduce în opera sa. Oişteanu insistă asupra lamentaţiei evreului care surprinde patima acestui neam. Evreul este conştient de cauza eternei sale rătăciri. Dincolo de vina de a nu-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu, evreul din această legendă se mai face vinovat de încă un lucru : neacceptarea Celuilalt în sânul comunităţii sale. Semnificative sunt următoarele versuri :„Ici, pe o piatră, spre răsuflare,/ Nevinovatul s-a arătat,/ Dar cu cruzime, întru turbare/ Şi fără milă l-am depărtat./ Zicându-i „Fugi de la lăcaşu-mi, fugi, vinovate,/ Mergi la osânda-ţi”, astfel îi vorbi. /Şi cu cuvinte prea blestemate, /Îl izgoni./ „Însuţi vei merge fără oprire”,/ Zise Mântuitorul,/ Şi de atuncea, în rătăcire,/ Umblu necontenit prin lume ca călător.” Apare astfel aceeaşi mentalitate a românului ca şi în basm. Dacă în basm fiul de împărat sparge vasul cu apă al bătrânei şi este condamnat de această la rătăcire până la ispăşirea vinei, în legenda lui Ashaverus sau Aşabec. Mai gravă este vina de a nu adăposti un venetic, un oropsit al sorţii, fie el Dumnezeu sau om, de a nu-l primi conform legii străbune a ospitalităţii, decât faptul că l-a prigonit pe Mesia. Respingerea din partea propriului neam, nerecunoaşterea şi chiar vina deicidului a dus la crearea acestei imagini a Evreului călător, a evreului prigonit, care nu-şi

găseşte locul în nici o societate, fiind alungat precum un câine.

Chiar asemănarea în folclorul românesc cu un câine este des întâlnită : „Câinii de jiovi îl chinuiau pe Iisus”, sau pur şi simplu şi astăzi în zona rurală denumirea de jidov, asociată chiar unui creştin are un sens peiorativ, atribuind stigmatul rasei evreieşti asupra omului care nu respectă legea strămoşească sau care încearcă să înşele.

Afinitatea pentru comerţ a etniei evreilor le atrage în viziunea populară o altă serie de trăsături negative: necinstit, înşelător, mincinos, hoţ. Circulă o serie de zicale care ilustrează aceste trăsături: „Jidan bun sau cinstit, n-am mai văzut !” sau „Un evreu înşeală doi armeni,/Un armean doi greci, /Un grec doi români” Evreul apare uneori şi în ipostaza celui, naiv, a celui înşelat, a Ţapului Ispăşitor : „Ţiganul fură, Armeanul jură şi jidanul plăteşte gloaba”

În folclorul românesc recunoaştem şi texte care oferă o imagine complexă asupra imaginarului popular în cazul altor etnii decât cea română. Reprezentativ este, în viziunea lui A. Oişteanu următorul text în care Dumnezeu împarte daruri pentru fiecare naţii la începutul lumii:„Negustoria turcilor,/beţia şi porcia ruşilor,/tăria şi prostia sârbilor,/dăscălia şi mincinea râmlenilor,/ scârnăvia nemţilor,/râia şi gubăvia saşilor,/norocirea grecilor la bani,/mândria leşilor,/ frumuseţea cerchezilor,/ pohvala6 moldovenilor,/ zavistia rumânilor,/ eresula armenilor,/bogăţia ovreilor,/sărăcia şi goliciunea ţiganilor.”

Analiza acestui text popular aduce în prim plan prezenţa defectelor tuturor naţiilor care convieţuiesc în teritoriul carpato-danubiano-pontic. Nu scapă nici o etnie, şi poate cei mai săraci sau mai asupriţi nu sunt evreii, ci ţiganii. Nu vom insista însă pe imaginea ţiganului în acest subcapitol. Evreilor li se rezervă bogăţia şi prin aceasta putem înţelege darul evreului de a face bani, darul de a negocia, de a face afaceri. Este o trăsătură obiectivă atribuită lor, dar care stă poate la baza imaginii antipatice pe care o avem despre această etnie.

O idee despre răutatea evreilor o avem din următoarea snoavă: „Românul se jură:/Să n-apuce luna/Cu mâna /Şi soarele cu picioarele !/Ţiganul zice :/Să-i sară iapa/ Cui a văzut ochii !/Iar evreul :/Aşa bine să am io,/ Cum rău ţi-am făcut/ Io dumitale !”7

O altă reprezentare a evreului este 4 Idee regăsită la M. Eliade.5 Călătoria Maicii Domnului la Iad, text apocrif din secolul al XV-lea.6 lăudăroşenie7 Snoava populară românească - ediţie critică de Sabina – Cornelia Stroescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989.

Page 39: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

39surprinsă în asemănarea cu lumea zoomorfă. Evreul este adeseori câine, urs, lipitoare, dar cea mai sugestivă reprezentare zoomorfă este cea de porc.

Faptul că le este interzisă carnea de porc produce o mutaţie în conştientul colectiv românesc. Evreul este identificat cu porcul tocmai pentru acest lucru îi este interzis, tot aşa cum ţiganul este corb sau cioară, prin simpla asociere a culorii părului sau a pigmentului pieii.

Legenda care stă la baza acestei asemănări este următoarea: „Aflând că Iisus a fost răstignit de jidani, Maica Domnului pleacă să-l caute, dar când ajunge la locul răstignirii, „o jidancă cu doi copii” se ascund de frica ei sub o covată. „Dacă eşti tu, precum spui, / Maica Domnului” – îi zic evreii – „Ghici sub covata asta ce-i?” „O scroafă cu purcei”, le răspunde Sf. Maria şi evreii fac haz de greşeala ei, însă când ridică albia văd o scroafă cu doi purcei.(...)”Şi de atunci nu mănâncă / Jidanii carne de porc” ca să nu se mănânce pe ei înşişi”8

Claudine Fabre – Vassas subliniază paradoxul asemănării evreilor cu porcii „...în pofida regulii universale, care îl asociază pe celălalt, pe străin, cu ce mănâncă, evreii sunt asimilaţi cu animalul a cărui carne le este interzisă. Dintr-o singură lovitură, se regăsesc conciliate identitatea şi prohibiţia.”9

Evreii sunt marcaţi de stigmatul etniei: ei ajung a fi asociaţi omului roş, din cauza culorii părului sau a pistruilor, hainele lor au miros din cauza mâncărurilor, ajung a fi consideraţi fii Diavolului, vrăjitori şi solomonari, pierzându-şi uneori orice atribute umane.

Această demonizare a Evreului este însă un fenomen cultural la nivel european, şi prin european vom înţelege creştin.

„Demonizarea evreului nu este un sindrom specific mentalităţii populare româneşti, ci un fenomen de psihologie colectivă, uzual atât în Europa orientală, cât şi în cea occidentală. Pentru Jony Eisenberg, în Europa medievală evreul a fost receptat ca „o fiinţă demonică”: cu coarne şi cu miros pestilenţial, „adică cele două atribute principale ale diavolului”. „Identificarea este totală – continuă Eisenberg – imaginea reală a evreului (cămătar) şi imaginea sa mitică (diavol) se completează reciproc, pentru a da naştere unui simbol blestemat şi malefic.”10

Evreii, ca şi ţigani, apar în baladele care repetă structura baladei Monastirea Argeşului

ca victime inocente ale ritualului de sacrificare. Se măsura un evreu sau un ţigan cu o sfoară (i se lua umbra) care era îngropată la temelia zidului pentru ca acesta să dureze. Se spunea că, după moarte, celui căruia i s-a luat umbra i se rezervă soarta de strigoi.

Întregul Ev Mediu european a utilizat imaginea evreului pe post de ţap ispăşitor. Acesta era făcut răspunzător pentru toate dezastrele naturale sau sociale. De aceea, în spaţiul românesc unele formule de descântec împotriva ploii zic cam aşa: „Cu cuţitul lui Mihai11 /Taie capul jidului”

De asemenea, evreul era considerat un paria, un om de „second-hand”, altfel de om care nici nu merita efortul de a-l integra în comunitate. El era de la început parte a Naturii, şi efortul de culturalizare îi era refuzat. „- Pe cine ai întâlnit în drum, Ioane ? – zice o vorbă din Maramureş /– Un om şi un jid.”Andrei Oişteanu subliniază ideea că om era tot ce era român sau creştin, jidanul fiind altă specie, alt neam.

Guillaume de Machaut încearcă să dea o explicaţie ideii de ţap ispăşitor care pare a fi la baza imaginii etnice a evreilor: „Evreii sunt ţapi ispăşitori”. Rene Girard susţine în Ţapul ispăşitor următoarea idee care poate fi explicaţia pentru întreaga vină a evreilor:

„...citindu-l pe Guillaume, exclamăm: „Evreii sunt ţapi ispăşitori!, rezumăm interpretarea corectă a textului său. Reperăm reprezentarea persecutorie pe care autorul nu o critică şi îi substituim o interpretare care îi plasează pe evrei pe acelaşi plan cu Isus în relatarea Patimilor. Ei nu sunt vinovaţi, sunt victime ale unei uri fără temei. Mulţimea şi câteodată autorităţile se pun de acord să afirme contrariul, dar această unanimitate nu ne impresionează. Persecutorii nu ştiu ce fac.”12

Şi într-adevăr, persecutorii nu au ştiut ce fac, lucru care a dus de la inocenta poate reprezentare imaginară a etniei evreieşti la declanşarea în secolul XX a manifestării urii fără de cauză împotriva evreilor: Holocaustul.

8 Căutarea lui Isus de către Sf. Maria, apud A Oişteanu, Mythos şi Logos, Nemira, Bucuresti, pag. 191.9 Claudine Fabre-Vassas – La bete singuliere. Les juifs, les chretiens et le cochons. Apud A. Oisteanu, idem, pg 194.10 A. Oisteanu, ibidem, pag 20211 Mihai se va citi aici ca Arhanghelul Mihai.12 Rene Girard – Ţapul ispăşitor, ed. Nemira, 2000, pag 153

Page 40: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

40Simona FLORESCU

POEŢI CLUJENI ÎN ANTOLOGIE

O elegantă antologie dedicată poeţilor clujeni a apărut în acest an la editura Sedan, având ca autor pe Dan Brudaşcu. Actualul director al Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca, el însuşi poet (Degetele timpului, 2009) şi comentator de poezie (în 2008 şi-a luat doctoratul cu o teză despre Octavian Goga), nu se află la prima tentativă de acest gen, ci, din contră, are în spate o bogată tradiţie. Antologiilor de poezie română (Voices of Contemporary Romanian Poets, Cluj-Napoca, 2007 şi Suwon, 2008, ediţia a doua, 2009) li se alătură cele ce aduc în centrul atenţiei versuri aparţinând unor zone geografic-literare mai puţin accesibile cititorilor români: Coreea, Iran, India, Arabia, Africa de Sud.

Poeţi clujeni la cumpănă de milenii adună în două secţiuni (poezii şi fişe de autori, cu fotografii) creatori de diferite vârste, de la Bartolomeu Anania la tânăra studentă Maria-Patricia Birtocean, laureată a Concursului Naţional Studenţesc “Juventus” (Piteşti, 2011). Nu lipsesc poeţii anilor ’70, estetizanţi, livreşti (Dinu Flămând, Adrian Popescu, Horia Bădescu) şi nici optzeciştii, expresionişti, apocaliptici (Ion Cristofor, Dan Damaschin).

Interesul într-o astfel de carte e stârnit însă de ceea ce americanii numesc “the unfinished history”, adică de reflectarea noilor tendinţe. Trei autori mi se par reprezentativi din acest punct de vedere şi voi oferi în continuare o analiză a operei lor. Dincolo de deosebirile stilistice, de ton, de afectivitate, de concepţie artistică, toţi trei mizează pe autenticitate şi lirism, ignorând jocul parodic al limbajelor, avangardismele sau estetismul mizerabilist.

Voi începe, aleatoriu, cu Flavia Teoc, care ne propune o poezie confesivă, transparentă, într-o tonalitate elegiacă, mai puţin figurativă, în care lirismul vine, mai ales, din intensitatea misterioasă a lucidităţii. Asistăm, atât cât este posibil, la o obiectivare a sentimentelor, la o caligrafie sobră a unei melancolii, ce relevă un exerciţiu de (auto) contemplaţie, de obişnuire cu “vidul”. Reperele eului sunt fragile, astfel că incertitudinea cu privire la propria fiinţă se instalează primejdios, perpetuându-se ca factor al disoluţiei interioare. Discursul interogativ coagulează în versuri dubiul, nedeterminatul, într-o redundanţă devenită semn al solitudinii.

În versurile Flaviei Teoc trăirea şi reflecţia se echilibrează reciproc. Notaţia insistă pe instabilitatea şi dezagregarea unei lumi precare, pe căutarea unor înţelesuri ultime,

evidenţiind un eu problematizant, ce încearcă o despărţire de contingent şi temporalitate. De apreciat faptul că poeta, atunci când vorbeşte de dragoste, nu-şi cenzurează efuziunile lirice. Aşa pot să iasă mai clar la iveală candoarea şi sensibilitatea: “Tu eşti piatra cu inimă albă./ Tu, cea prealuminată/ Care din întreg universul/ Cu văzuta şi nevăzuta lui viaţă/ Te-ai lăsat găsită numai de mine” (Numele).

Ioan-Pavel Azap e tot un confesiv sentimental, discursul, ce recurge la o imagistică sintetic-sugestivă, aspirând mai mult la delicateţe decât la acuitate. Poezia sa e bântuită de amintirea obârşiilor şi are, în acest plan al ei, ca centru, figura maternă: “eram copil, din mâna mamei aspră/ îmi curg pe faţă lacrimi de pământ” (În toamna veche). Astfel de imagini ale descinderii spre rădăcinile fiinţei ne introduc într-un univers în care elementele naturale au o încărcătură simbolică, ce vizează sacrul. În conturarea lor, autorul mobilizează resurse de fantezie plastică, estetizând naturalul şi potenţând în acest fel sensibilitatea.

A doua opţiune poetică majoră vizează instantaneul cotidian. Într-o manieră ce mimează stângăcia, e înregistrată fotografic banalitatea vieţii de zi cu zi: “Dimineaţa bătrâna doamnă şi-a luat căţelul şi a pornit la plimbare;/ Copiii nu o salută, vecinul bate covoare.// Trotuarul e ud, tramvaiul soseşte încet –/ Nimeni nu o întreabă dar numai bătrâna doamnă are bilet.// Vagonul e plin, scaunele sunt (toate!) ocupate,/ Cu privirea pe geam bătrâna doamnă simte o răsuflare rece în spate.// În parc, bătrâna doamnă coboară încet şi aşteaptă/ Căţelul să sară de pe ultima treaptă,// Apoi se întoarce şi cu mers liniştit/ Pleacă înapoi de unde-a venit...” (Plimbarea bătrânei doamne). După cum se poate observa, dincolo de epicul derizoriului stau tot temele grave: singurătatea, reificarea, alienarea.

Marius Nenciulescu aduce în poezie, într-un mod original, cu multă fineţe, sensibilitatea pop. Accentul cade pe bucuria de a trăi, pe care doreşte să o transmită şi cititorului, comunicarea cu acesta fiind prioritară. Poetul cultivă ca gen major cântecul, obtând pentru un lirism tonic, scenic reprezentabil. Universul său are coerenţă, acurateţe, iar limbajul vizează (inclusiv) o perfecţiune muzicală, dovadă interesul acordat ritmului, tăieturii perfecte, sincronizate cu respiraţia.

Textele notează momente de plenitudine existenţială şi au ca motiv predilect întâlnirea. Intimitatea erotică e extatică: “Cubul de gheaţă a căzut luminând paharul din faţa ta,/ în apropiere ochii tăi s-au colorat./ Stau

Page 41: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

41sprijinit în privirea ta/ şi vântul a-nceput să bată trupul descojindu-l,/ furtuna în degete aducând.” (Cunoaştere în alb), dar şi percepţia declinului: “vom privi patru zile/ cum lin se scurge oboseala/ în arbori” (Regii ce beau).

Marius Nenciulescu scrie lirica efervescentă, incandescentă a lui acum. Iată, spre exemplificare, puse alături, tinereţea lui şi celebra bătrâneţe a lui Anacreon: “Ca un fruct rostogolit te-ai ivit în calea mea/ şi privirile-mi s-au împlântat în tine,/ te-au întors brusc înapoi. Gata de luptă,/ gata să-ţi arăţi dexteritatea./ Aşa mă cunoşti,/ aşa vreau să te cunosc, trup nobil!/ Să stau în bătaia respiraţiei tale/ şi c-un sărut cald să pătrund în tine/ şi să te fac a mea!/ Secundele zboară, ne cad în buzunare,/ de pe-o creangă încă legănată/ ne priveşte curios/ chipeşă pasăre cu galbene sandale.” (Ca un fruct rostogolit); “Amor m-a văzut cu părul cărunt/ Şi către vulturi, cu aripile-i de aur/ Şi-a luat zborul”.

Aceşti poeţi, împreună cu alţi câţiva, care au ales să părăsească Clujul – mă gândesc la Adrian Suciu, artist de sensibilitate decadentă, vedetă a Echinoxului în anii ’90, Nicolae Bosbiciu, elegiac, autorul unor tulburătoare versuri pe tema singurătăţii, Luminiţa Urs, care “nici de astă-dată nu am minţit/ declarându-ţi efemer iubire./ parfumat ca o fee reală vreau să mă/ întorc în perdeaua cernită a amărăciunii/ în triumf şi-n prospeţime” – reprezintă exemple elocvente de poezie adevărată, născută la Cluj, în anii de libertate de după Revoluţia din ’89.

Dr. Dan BRUDAŞCU

DIN CRONICA RELAŢIILOR ROMÂNO-FRANCEZE

EPISTOLAR GENEVIÈVE TABOUIS – OCTAVIAN GOGA1

Anul 1934 înscrie fapte de referinţă în relaţiile politice şi culturale româno-franceze, culminând cu contactele oficiale la Paris ale ministrului de externe Nicolae Titulescu şi la Bucureşti ale omologului său Louis Barthou2 Atmosferă de autentică sărbătoare şi bucurie ocazionată de vizita diplomatului francez ei stimulată de vechile şi bogatele tradiţii de prietenie şi colaborare între cele două ţări, de sprijinul diplomatic acordat poporului român în perioada afirmării zgomotoase şi periculoase iredentismului şi revizionismului unguresc şovin şi primitiv.

Louis Barthou vizitează Bucureştiul între 20-22 iunie 1934, perioadă ce coincide cu prezenţa în Capitala României şi a miniştrilor de externe iugoslav şi cehoslovac la o reuniune de lucru a Micii înţelegeri. Oaspetelui francez i se rezervă, pe tot parcursul vizitei, o primire entuziastă, ilustrată de demonstraţiile de prietenie şi simpatie de la Cluj, Teiuş, Sighişoara şi Braşov, iar la întoarcere de la Craiova şi Orşova. Întreaga pre românească şi franceză a consacrat articole, reportaje, note şi interviuri, alte materiale ce relatau etapele şi momentele însemnate ale vizitei, declaraţiile făcute, importanţa ei pentru perspectivele colaborării celor două ţări, pentru climatul politic balcanic şi european. Personalitatea diplomatului, omului politic şi de cultură Louis Barthou este şi ea prezentată elogios de personalităţi ale vieţii politice şi culturale româneşti: Elena Văcărescu, Al. Vaida Voievod, dr. C. Angelescu, G. C. Mironescu, Ghe. I. Brătianu, Grigore Filipescu şi mulţi alţii Şi acad. Octavian Goga semnează (în Universul, an 51, nr. 166, din 21.06.1934, p. 3) un „Omagiu

1 O variantă a prezentului articol a fost publicată de noi, sub titlul „Din cronica relaâiilor româno-franceze. „Casandra la Bucureşti”, în ziarul „Gazeta de Cluj”, an II, nr. 18, din 3 mai 1996, p.1, 7. La acea dată documentul citat era inedit, fiind descoperit de noi în arhiva de la Casa memorială Octavian GOGA din Ciucea.2 Barthou inseamna 40 de ani de politica franceza. Trei sferturi din istoria celei de a treia Republici. A-i urmări cariera publică este a face un întreg studiu al mecanismului de Stat francez, un tablou al ideilor, al forţelor şi al orientărilor ce determină aceasta istorie.

Page 42: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

42pentru Louis Barthou“, în care poetul şi omul de cultură român subliniază „tendinţa de armonie spirituală, de măsură şi echilibru“ a oaspetelui, care „... face parte din pleiada bărbaţilor de Stat” la care admiră „inteligenţa şi devotamentul cu care... îşi serveşte ţara în toate împrejurările”.

Louis Barthou este proclamat cetăţean onoare al României. In şedinţa Corpurilor legiuitoare, organizată în cinstea sa, iau cuvântul şefii principalelor partide politice parlamentare, care odată cu sublinierea meritelor personale ale celui sărbătorit, rememorează cu consideraţie bogatele, vechile şi profundele relaţii între cele două ţări şi popoare. In cuvîntarea rostită cu acest prilej Octavian Goga arăta că: „In acelaşi timp în care naţiunea Română a luat cunoştinţă de latinitatea sa, a luat contact cu spiritul francez. Ea căuta în acest contact puncte de orientare, linii de apropiere, ordinea evoluţiei sale... De totdeauna patrioţii români primiră la Paris ospitalitatea care nu se mulţumea să fie numai pasivă. Este particular de emoţionant de a aminti că în momentul cînd nici o voce în Europa nu s-a ridicat în favoarea naţiunilor opri mate, la Paris şi prin scrisul unui francez a fost afirmat pentru prima oară la începutul se colului al XIX-lea, la capitolul I justeţea revendicărilor româneşti, planul de eliberare, .al tuturor româ nilor...“. Poetul evocă, totodată, sprijinul acor dat poporului român în momentele decisive ale formării statului naţional unitar şi justifică omagiul exprimat solului francez atât prin aceste aspecte, cât şi prin meritele personale ale aces tui „ilustru reprezentant al gândirii franceze“ cu o prestigioasă şi îndelungată carieră politică, cu contribuţii merituoase de „intelectual, de orator şi conferenţiar“.

In răspunsul său, ca şi în alte luări de cuvânt ulterioare, Louis Barthou reiterează idei

importante privind justificarea istorică a inte-grităţii teritoriale a statului naţional român, combătând ferm, argumentat, tendinţele şi poftele revizioniste. El afirma: „Frontierele voastre au fost ale voastre, sunt ale voastre şi vor rămâne ale voastre... Suntem, voi şi noi, suntem sol daţi. Suntem soldaţii păcii, o voim, dar voim o pace care nu comportă în nici un fel. în nici un moment ruşinea şi pericolul unei abdicări“.

După cum relevă presa vremii, Octavian Goga a fost prezent permanent pe parcursul întregii vizite la Bucureşti, în compania diplomatului francez şi a grupului ce-1 însoţea: la şedinţa solemnă a Academiei Române3 (unde oaspetele este salutat şi de marele savant Nicolae lorga), la centrul universitar din Calea Victoriei, la toate dineurile ofi ciale oferite în cinstea sa etc.

Ministrul francez a fost însoţit la Bucureşti de un grup de ziarişti reprezentînd cele mai de seamă publicaţii din ţara sa: Saint Brice (cro-nicar diplomatic la Le Journal), Basset (Agence Havas), Henri de Korab (Le Matin), Borgués (Le Petit Parisien), Thouvenin (director de poli-tica externă la L’intransigeant), Albert Masset, Haricourt, Donadieu (Le Figaro), Bouve-Mery, Harmon Husser (Agence économique et finan cière), precum şi de corespondenţii la Bucu reşti ai unor ziare franceze, europene şi nord-americane. Intre aceştia se găsesc şi Géneviève Tabouis4, a cărei strălucită carieră de cronicar diplomatic debutase încă din anul 1922. Incepînd cu anul 1924 ea este prezentă la Geneva în mediile di plomatice care pregăteau constituirea Societăţii Naţiunilor. In anul 1930 ea a preluat cronica diplo matică a ziarului parizian L’Oeuvre — calitate în care îl însoţea acum pe ministrul Barthou in România. La ora respectivă era, pe bună dreptate, conside-rată unul dintre cei mai prompt şi bine infor-maţi ziarişti de specialitate. In paginile ziaru lui

3De altfel, omul politic francez a primit, cu acest prilej, şi titlul de membru de onoare al Academiei Române.4Născută în 1892, la Paris, sub numele de Geneviève Le Quesne, Geneviève Eugénie Marie-Laure Tabouis face cunoştinţă cu mediul diplomatic prin intermediul celor doi unchi ai ei, ambasadori în sistemul diplomatic francez. A avut o strălucită carieră jurnalistică, colaborând la La Petite Girond, apoi la coidianul l’Œuvre, între 1930-1940. Refugiată la Londra, datorită durelor ei luări de poziţie împotriva nazismului, se înrolează în mişcare France libre ce tocmai se forma, dar pleacă în SUA, unde va conduce, între 12 ianuarie 1942 şi 25 august 1945, un periodic francofon la New York, mais part aux États-Unis où elle dirige, du 12 janvier 1942 au 25 août 1945, un Pour la victoire, care a cunoscut 34 de numere. În timpul exilului său nord American, devine prietena şi confidenta lui ‘Eleanor Roosevelt. Revenită în Franţa, face parte din colectivele de politică externă ale diferitelor ziare : La France libre (1945-1949), l’Information (1949-1956) şi Paris-Jour (începând din 1959). Datorită spiritului ei critic pronunţat şi probabil din gelozie, a fost mult timp acuzată c-ar fi fost agent sovietic. În urma cercetărilor făcute în arhivele sovietice, reiese că, în anii ’30, Geneviève Tabouis primea lunar 5 000 de franci de la ambasada sovietică din Paris. La vârsta de 88 de ani, ea era încă în plină activitate, devenind celebră şi datorită emisiunilor sale radiofonice, găzduite în special de Radio Luxemburg, al cărui administrator era soţul ei. A murit la 22 septembrie 1985, în Paris, în vâstă de peste 93 de ani.Opera ei cuprinde, în afara nenumăratelor articole de presă, şi volumele Le Pharaon Tout Ank Amon, sa vie et son temps (cu o prefaţă de de Théodore Reinach), Payot, coll. « Bibliothèque historique », Paris, 1928, 311 p.; Nabuchodonosor et le triomphe de Babylone (cu o prefaţă de Gabriel Hanotaux), Payot, coll. « Bibliothèque historique », Paris, 1931, 423 p.; Salomon, roi d’Israël (cu o prefaţă de Nicolas Politis), Payot, coll. « Bibliothèque historique », Paris, 1934, 476 p; Albion perfide ou loyale. De la guerre de Cent ans à nos jours, Payot, coll. « Bibliothèque historique », Paris, 1938, 300 p; Chantage à la guerre, Flammarion, Paris, 1938, 211 p.; Jules Cambon par l’un des siens..., Payot, coll. « Bibliothèque historique », Paris, 1938, 395 p.; Ils l’ont appelée Cassandre…, Éditions de la Maison française, coll. « Voix de France », New York, 1942, 409 p.; Grandeurs et servitudes américaines, souvenirs des U.S.A. 1940-1945, Éditions Nuit et jour, coll. « Les Documents “Nuit et jour” », Paris, 1945, 270 p.; Vingt ans de suspense diplomatique, Albin Michel, Paris, 1958, 411 p.

Page 43: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

43L’Oeuvre apăruseră (şi în viitor, vor con tinua să apară) numeroase reportaje, comentarii, anchete, simple note şi chiar interviuri cu şi despre diplomatul roman Nicolae Ttitulescu, despre care ziarista vorbeşte întotdeauna cu emoţie au tentică, admirându-i personalitatea, geniul politic, cultura sa vastă, activitatea neobosită consa crată înţelegerii şi păcii în Balcani şi pe continent. Relevante, în acest sens, sunt cuvintele desprinse din interviul De vorbă cu d-na Geneviève Tabouis acordat lui I. Igiroşanu şi apărut în Adevărul literar şi artistic, an XIII, seria a Il-a, nr. 711/22.VII.1934, p. 3-4. „... Şi aici trebuie să vorbesc de Titulescu pe care îl socotesc cea mai prodigioasă personalitate a lumii internaţionale contempo rane şi pentru care am un ataşament spiritual, intelectual şi moral, ca pentru nici un alt om politic al vremii noastre. Esté omul cel mai sub til, cel mai fertil în imaginaţie şi, cred. omul chemat să facă cel mai mare bine vieţii complicate şi turmentate a popoarelor de azi. Căci viaţa lor e departe de a fi uşoară. Poate de aceea socotesc că niciodată viaţa politică nu a prezentat un interes mai pasionat“.

In cinstea ziariştilor francezi s-a organizat un dineu la ”Colonada”, dineu la care participă directori de reviste şi ziare româneşti şi corespondenţi ai unor publicaţii franceze acreditaţi în România. Alături de Eugen Filotti, şeful direcţiei presă din Ministerul de Externe, au fost prezenţi, între alţii, Octavian Goga, directorul ziarului “Ţara noastră”, Grigore Filipescu (Epoca), Grigore Gafencu (Argus), B. Brănişteanu (Adevărul şi Di mineaţa), N. Georgescu (Neamul Românesc) etc. La salutul ziariştilor români răspunde Geneviève Tabouis. Ea a spus, între altele (cf. Uni versul, an 51, nr. 170, p. 7) că: “…printre marile emoţiuni pe care viaţa politică le re zervă încă unora şi altora, niciodată nu vom uita şedinţa (omagială a Parlamentului — n.n.) de ieri.

Noi am simţit că trăim acolo, împreună cu voi, datorită vouă, nu numai o minută istorică, precum se spune la Geneva, dar o mare întor sătură a istoriei timpului nostru.

La reîntoarcerea noastră vom fi mîndri şi prea mişcaţi să putem povesti această şedinţă copiilor noştri, familiilor noastre, aşteptând ca mai tîrziu strănepoţii noştri să recitească în cărţile de istorie.“

„In ziua de 21 iunie 1934, România, primind pe d. L. Barthou, pe atunci ministrul afacerilor străine al Franţei, la tribuna

Parlamentului său, a pecetluit definitiv cu Franţa sistemul păciior care ne conduce azi pe toţi.

Îngăduiţi-ini, .. . ca, ridicând paharul m¿u pentru primirea emoţionantă pe care ne-o re zervaţi cu toţii să vă reamintesc că am învăţat să iubim România aproape de când am venit pe lume.

Dar, părăsindu-vă vom constata cu toţii că aţi izbutit să daţi de minciună pe Pascal, care spunea: «le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas »; Plecînd mîine din România, după ce am învăţat să vă cunoaştem mai bine, va trebuie să-l corectăm pe Pascal astfel: „le coeur a aussi ses raisons que la raison connait“.

Celebrei ziariste i s-a conferit unul din înal tele ordine româneşti în gradul de ofiţer.

După încheierea turneului lui Louis Barthou la Bucureşti şi la Belgrad5, Geneviève Tabouis re vine la Paris. De aici, la 29 iunie 1934, ea adre sează poetului şi omului politic Octavian Goga, binecunoscut ei şi mediilor culturale şi politice franceze, încă din perioada dualistă, pentru me sajul vaticinar al versurilor sale şi pentru lupta pa triotică de mare curaj desfăşurată, următoarea scrisoare:

Paris, 29 Juin 193424 Place Malesherbes Paris (XVlI-e) Tel. Carnot 85.00 85.01

Permettez moi, cher monsieur Goga, de voux envoyer mon modeste travail en vous remerciant encore et encore dc votre si chalereuse acceuil à Bucarest.

Je vous adresse mes gentils et fiables com pliments.

Geneviève. Tabouis

(Permiteţi-mi, scumpe domnule Goga, să vă trimit modesta mea lucrare mulţumindu-vă încă şi încă odată pentru atât de călduroasa dumnea voastră primire de la Bucureşti.

Vă adresez complimentele mele amabile şi durabile).

Această vizită la Bucureşti nu a rămas fără ecou în creaţia publicistică a celei pe care con temporanii aveau s-o numească drept Casandra modernă a Europei. In primul rând au fost articolele şi informaţiile imediate, de la faţa locului, transmise atunci ziarului

5Pare se că a fost ultimul turneu politic important al înaltului demnitar francez, care, se ştie, va fi, doar peste puţin timp, respectiv la 9 octombrie 1934, victima unui odios atentat, la Marsilia, pus la cale de ustaşii fascişti croaţi, atentat în care, împreună cu regele sârb Alexandru I, venit în vizită oficială în Franţa spre a încerca soluţii faţă de pericolul fascis în creştere în Balcani, şi-a pierdut viaţa.

Page 44: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

44L’Oeuvre şi publicate în paginile acestuia.

Evenimentele ulterioare precipitîndu-se şi si tuaţia internă şi internaţională agravîndu-se substanţial, ziarista părăseşte, în 1940, Franţa ocupată, fără a înceta o clipă să militeze, de dincolo de Ocean, în paginile ziarului Pentru Vic torie şi în conferinţe publice, pentru idealu-rile de libertate, suveranitate, independenţă şi securitate scumpe poporului francez, tuturor popoarelor europene.

Târziu, după război, în 1958, ea valorifică şi editorial notele şi consemnările făcute la Bucureşti, cu aprecieri pertinente privind demersurile lui N. Titulescu şi L. Barthou pentru un „Locarno oriental“, în volumul sugestiv intitulat: 20 de ani de tensiune diplomatică6, în care se eviden-ţiază cu simpatie şi căldură politica justă, plină de cutezanţă şi realism promovată de români, în contextul revizionist de sorginte fascisto-horthystă, pentru apărarea integrităţii lor teritoriale, rolul şi contribuţia acestora la apărarea păcii, înţelegerii şi securităţii pentru toate popoarele de pe continentul nostru.

6 Vingt ans de suspense diplomatique, Albin Michel, Paris, 1958, 411 p.

Dr. Dan BRUDAŞCU

NOI MĂRTURII PRIVIND OTRĂVIREA LUI OCTAVIAN GOGA1

În urmă cu peste un deceniu, datorită cercetărilor de peste trei decenii asupra vieţii şi operei poetului şi omului politic Octavian GOGA, am scris un articol despre moartea sa, ca urmare a otrăvirii lui, din ordinul morganaticului monarh Carol al II-lea2. Apariţia, în cotidianul Făclia, a primului articol consacrat de mine acestui subiect a determinat destule discuţii, contestări, acuzaţii şi dispute din partea unor pretinşi specialişti, deranjaţi, probabil, de faptul că propuneam o nouă abordare, mai realistă, a unui subiect important legat de biografia acestui mare patriot şi poet român. Graţie unor orientări, impuse, după

1Folosim, în cuprinsul acestui text, fotografii inedite descoperite de noi la CNSAS. Se pare că atât pentru regele Carol al II-lea, cât şi pentru urmaşii acestuia, respectiv pentru regimul comunist, erau periculoase inclusiv fotografiile legate de viaţa şi activitatea poetului şi omului politic Octavian GOGA de vreme ce au decis „arestarea” acestora, spre a nu permite nimănui studierea sau folosirea lor.2Iată ce spunea Nicolae STEINHARDT despre acest monarh: „Împreună cu Em. Neuman, de care am mai pomenit, plănuisem a scrie o istorie a parlamentarismului (1859-1930, data reîntoarcerii în ţară a nenorocitului aceluia de Carol al II-lea, care a fost o năpastă pentru ţara românească” (în „Vatra veche dialog cu N. Steinhardt”, de Nicolae Băciuţ, în Vatra veche, an V, nr. 11 (47), noiembrie 2012, Supliment Steinhardt, p. 3).

Page 45: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

45decesul poetului, de teama răzbunării regelui criminal, iar ulterior de interdicţiile propagandei comuniste, care, după ce i-a interzis şi pus la index opera literară şi jurnalistică, se lupta din răsputeri ca GOGA să rămână, sine die, cât mai

puţin cunoscut publicului larg, s-a vehiculat ideea că Octavian GOGA ar fi murit, la doar 57 de ani, în deplinătatea forţelor sale fizice şi intelectuale, brusc, ca urmare unei aşa zise congestii cerebrale3. În legătură cu făptuitorii acestei crime ordinare au circulat, în timp, numeroase ipoteze. Au

fost voci care au considerat că Octavian GOGA ar fi fost ucis ca urmare a acţiunilor întreprinse de cercurile evreieşti din România, profund afectată de cel ce avea ca program politic „România a Românilor” şi care se remarcase prin atitudinea extrem de dură, intransigentă la adresa publicaţiilor evreieşti de pe Dâmboviţa şi din Sărindar, dar şi a cercurilor de afacerişti veroşi, printre care se numărau destul de multe elemente evreieşti, care se bucurau, prin Elena WOLF LUPESCU4, amanta lui Carol al II-lea, de favorurile regelui, dar care erau acum direct şi grav afectaţi de legile protecţioniste şi antisemite de inspiraţie carlistă promovate de Cabinetul de extremă dreaptă prezidat de Octavian GOGA, de susţinerea nemijlocită a regelui, angajat într-o furibundă politică de spoliere a avuţiei naţionale, de subordonare a întregii clase politice româneşti5 în vederea instaurării dictaturii sale personale. (Una din variantele vehiculate în anumite cercuri în ultima vreme se referă la puterea extraordinară şi la influenţa greu de imaginat pe care o exercita Elena LUPESCU WOLF. În acest sens, se crede că ea controla nu doar finanţele României, ci şi cea mai mare parte a serviciilor

secrete ale momentului. Având în vedere resentimentele sale personale faţă de primul ministru Octavian GOGA, dovedite inclusiv prin părăsirea ţării după numirea acestuia ca premier, ţinând cont de declaraţiile ulterioare ale acestuia de a reveni în viaţa politică-ceea ce, în condiţiile creşterii subite a influenţei extremei drepte pe scena politică românească, reprezenta un risc de proporţii, care trebuia prevenit cu orice preţ, dar şi datorită presiunilor exercitate de proprii ei conaţionali, ameninţaţi în afacerile lor, e posibil ca decizia otrăvirii poetului premier să fi fost luată direct de Elena LUPESCU WOLF, cu sau fără ştirea amantului ei regal. Deci, s-ar fi putut ca ea să fi ordonat personal lui Mihail MORUZOV să pună în operă planul mai vechi6. În opinia noastră, având în vedere că era vorba despre o persoană ce deţinuse de curând funcţia de premier, care, datorită trecutului său de luptă şi mari sacrificii pentru realizarea României întregite şi operei

sale literare şi jurnalistice binecunoscute şi apreciate în epocă, se bucura de un enorm prestigiu în toată ţara, Elena LUPESCU WOLF, indiferent de influenţa ei enormă, precum şi de resentimentele nutrite faţă de poet, nu ar fi îndrăznit să ia decizia uciderii lui fără a fi primit acceptul prealabil al regelui Carol al II-lea. Nu excludem posibilitatea ca ea să-i fi sugerat acestuia că, lăsat în viaţă, GOGA ar fi putut fi oricând o ameninţare pentru viitorul

3 O contribuţie importantă în impunerea acestei teorii cu privire la congestia cerebrală ca motiv al morţii poetului a avut-o apariţia, în 1971, a monografiei lui Ion Dodu BĂLAN, cel mai de seamă biograf al lui GOGA, dar, în acelaşi timp, şi un important demnitar al regimului comunist.4 Imediat după numirea poetului ca prim ministru al României, în decembrie 1937, Elena LUPESCU WOLF a decis să părăsească, în semn de protest, România, plecând la Paris. Deoarece ea a revenit în ţară abia după demiterea poetului, putem trage concluzia că decizia lui Carol al II-lea de îndepărtare a lui Octavian GOGA din funcţia de premier a fost, în mare măsură, şi rezultatul intrigilor şi presiunilor exercitate asupra monarhului de amanta sa. Iar întrucât, prin afacerile murdare pe care le avea cu diverşi oameni de afaceri evrei, direct afectaţi de politica promovată de guvernul naţional-creştin al poetului, este posibil să credem că nici cercurile evreieşti, din ţară şi de peste hotare, nu erau străine cu totul de această demitere. Se pare că poetul însuşi a fost conştient cui datora rapida şi neaşteptata sa demitere, lucru pe care, de altfel, l-a şi făcut public în momentul aflării deciziei monarhului.5 Inclusiv prin marginalizarea partidelor politice istorice, nesocotirea rezultatelor alegerilor electorale, recurgerea la crime politice ca formă rapidă şi comodă de a scăpa de lideri politici indezirabili. A se vedea cazul concret al lui I.G. DUCA, ucis de legionari şi datorită jocului mârşav al regelui criminal, care l-a lăsat pe primul său sfetnic fără gardă personală, deşi era informat în legătură cu răzbunarea pusă la cale de Garda de Fier în privinţa primului ministru, otrăvirea lui Octavian GOGA, uciderea lui Corneliu ZELEA CODREANU, dar şi tentativele de ucidere a lui Iuliu Maniu, una din personalităţile marcante ale scenei politice româneşti interbelice, colaborator, în anumite momente, al lui Carol al II-lea, dar cunoscut opozant al morganaticului rege aventurier.6 Într-o însemnare personală din august 1938, Veturia GOGA se referă la aşa zise „împrejurări otrăvitoare”, ceea ce sugerează că ea era averizată oarecum în legătură cu planul suprimării fizice a soţului ei. De altfel, de la Bucureşti, unde fusese trimisă de acesta, ea s-a împotrivit vehement ideii lui de a se deplasa, în absenţa ei, la Cluj. E posibil că pentru ea era clar că această deplasare le va oferi adversarilor lui ocazia ideală de a-l otrăvi.

Page 46: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

46regimului său de dictatură personală, date fiind: prestigiul său literar şi politic, evoluţia vieţii politice spre extrema dreaptă, dar şi relaţiile excelente ale lui GOGA şi a grupării sale cu forţe politice externe, inclusiv cu regimurile lui Hitler şi Mussolini.)

Au fost şi mai sunt şi în prezent şi unele voci care au susţinut că poetul Octavian GOGA ar fi fost ucis de sau chiar cu concursul nemijlocit al Francmasoneriei ca urmare a deciziei acestuia, la începutul anilor 30 ai veacului trecut de a pleca, prin demisie, din această organizaţie secretă7. Şi în acest caz, însă, s-a vorbit despre implicarea lui Carol al II-lea datorită nefericitei şi compromiţătoarei colaborări şi nejustificatei apropieri dintre Francmasonerie şi Casa Regală din perioada 1930-1940.

Nu ştim cu o exactitate de necontestat dacă uciderea, prin otrăvire a lui GOGA se datorează exclusiv deciziei personale a regelui Carol al II-lea de HOHENZOLLERN sau dacă acesta a fost împins spre această decizie nefastă şi criminală ca urmare a solicitării sau implicării directe şi nemijlocite a cercurilor evreieşti sau a Francmasoneriei. Nici nu cred că, dacă au existat vreodată dovezi scrise şi de altă natură legate de această faptă odioasă, ele mai există în prezent ca să poată fi scoase vreodată la iveală8. Cei direct implicaţi, acoliţii sau colaboratorii lor au avut timpul şi tot interesul ca poetul să ducă adevărul cu el în groapă, să şteragă urmele şi să distrugă toate dovezile care le-ar fi dat vreodată faptele mârşave în vileag.

După cum spuneam, nici Veturia GOGA, despre care se ştie că fusese, încă din tinereţe, o colaboratoare apropiată a multor servicii de spionaj, atât din Est ca şi din Vest9, nu numai că nu a descoperit singură adevărul10, dar după ce l-a aflat, temându-se pentru propria ei viaţă, a preferat să lase lucrurile cum erau şi pentru că poetul era, oricum, mort de atâta amar de vreme. Nu există, cel puţin până în acest moment, dovezi incontestabile că acesta a fost singurul argument al tăcerii ei. Situaţia în care s-a găsit, ştiut fiind că a fost arestată la scurt timp după lovitura de Stat de la 23 august 1944, iar ulterior a fost condamnată de Tribunalul Poporului la domiciliu obligatoriu la

7 În acest sens, s-a invocat sintagma: „din Francmasonerie nu se iese când vrei, decât cu picioarele înainte. Prin urmare, s-a dorit să se sugereze că, datorită deciziei sale de a părăsi structurile sale, în cadrul cărora deţinea poziţii deosebit de importante, respectiv gradul 33, dar şi însărcinări importante în relaţiile cu organizaţii francmasonice vest-europene, îndeosebi cu cele helvetice, Francmasoneria, probabil în colaborare cu regele Carol al II-lea, devenit subit un factor agreat şi apropiat structurilor de conducere a Francmasoneriei autohtone (fapt dovedit inclusiv de acceptarea şi primirea în rândurile ei a unor membri ai Casei regale) a pus la cale uciderea poetului român. Pentru a nu încuraja şi alte plecări, în acest mod, din rândurile sale.8 Pentru a nu mai plana, în viitor, nici un fel de bănuieli în ce priveşte rolul jucat de Francmasonerie în acest act criminal, reprezentanţii de azi ai acesteia au obligaţia să dea publicităţii orice acte sau dovezi care o pot exonera de orice fel de vină sau implicare. Sperăm ca în arhivele acestei organizaţii, păstrate cu infinite dificultăţi în perioada dinainte de 1989, să se mai găsească, totuşi, unele documente lămuritoare în această privinţă.9Din ascest punct de vedere, considerăm că Veturia GOGA a fost mult mai inteligentă şi abilă decât celebra Mata Hari. Le deosebea şi faptul că acţiunile de spionaj ale Veturiei GOGA au slujit întotdeauna interesele poporului ei şi nu s-au rezumat doar la plăcerea riscului şi aventurii ca în celălalt caz. De aceea, Veturia GOGA a murit, la vârsta de 96 ani, în patul ei, nu în faţa unui pluton de execuţie.10 De aceea, ea a cerut sprijinul lui Hitler. Iar când acesta l-a indicat, fără nici un dubiu pe Carol al II-lea, s-a comportat ca şi cum n-ar fi ştiut nimic. Ceea ce este straniu, Veturia GOGA, deşi poate că acest lucru i-ar fi creat avantaje în timpul regimului instalat la 6 martie 1945, nu a dorit dezvăluirea odioasei crime a lui Carol al II-lea. Din această cauză, sunt unii care sunt de părere că Veturia GOGA a păstrat tăcerea asupra acestui delicat subiect tocmai datorită implicării cercurilor evreieşti. O făcea probabil, la sugestia finului său, primul ministru dr. Petru GROZA, întrucât, la vremea aceea în cercurile de putere comunistă, până la cele mai înalte nivele, se aflau foarte mulţi alogeni, îndeosebi elemente comuniste. Probabil că o eventuală dezvăluire a implicării conaţionalilor lor în uciderea lui Octavian GOGA ar fi determinat trimiterea ei imediată, la fel ca cazul Mariei ANTONESCU sau al nevestelor altor foşti lideri politici interbelici, în temniţele gulagului comunist, unde, la fel ca ele, şi-ar fi găsit şi ea sfârşitul. Îmi aduc aminte cât de îngrozită a fost atunci când Gianina LUCA, cunoscută colaboratoare a Securităţii, care m-a urmărit în mai multe rânduri, ascunsă printre sutele de turişti, spre a afla ce anume spuneam acestora, a informat-o că explicasem unui grup de turişti veniţi la Casa memorială de la Ciucea că poetul a fost otrăvit. Cu răbdare şi mult tact, ea mi-a explicat că e bine să folosesc formula comodă, susţinută în mod oficial, că poetul a murit ca urmare a unei congestii cerebrale. Nu îmi amintesc dacă a spus în mod explicit că altfel i-aş putea face, fără să doresc eu acest lucru, rău ei, personal. Tocmai din acest motiv, am revenit la formula amintită. Deşi, în timp, au întâlnit mulţi turişti mai în vârstă care au ţinut să mă contrazică şi să-mi spună că ei ştiu că poetul fusese otrăvit. Nu am angajat dispute cu nici unul dintre ei, ştiind că Veturia GOGA nu agrea nici un fel de scandal în legătură cu numele poetului. Şi nici nu am precizat că ştiam adevărul, dar nu-l puteam rosti. Eram convins că printre zecile de mii de turişti, tocmai datorită interesului extraordinar manifestat pentru cunoaşterea unor aspecte legate de viaţa marelui poet, se aflau colaboratori ai Securităţii, deoarece Casa memorială s-a aflat permanent sub atenţia organelor de Securitate. De altfel, aşa cum o demonstrează documentele aflate în Arhiva C.N.S.A.S., chiar unii dintre angajaţii instituţiei sau lucrători ai postului local de Miliţie ofereau frecvent note informative agenţilor Securităţii.

Page 47: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

47Ciucea şi la nenumărate umilinţe şi privaţiuni, pierzându-şi o mare parte din proprietăţile deţinute şi scăpând, doar graţie abilităţilor ei excepţionale (şi, într-o oarecare măsură, intervenţiilor personale a dr. Petru GROZA, finul ei, dar şi primul ministru al noului regim instaurat la 6 martie 1945), de internarea în temniţele gulagului, ar fi justificat şi o astfel de prudenţă. În urma cercetărilor făcute de mine în Arhivele C.N.S.A.S., am descoperit un bogat fond de fotografii11. Marea majoritate a acestor fotografii arestate de organele Siguranţei şi Securităţii sunt aproape complet necunoscute publicului de azi, dar şi multora dintre cei ce se ocupă şi studiază opera şi viaţa poetului. O parte a acestor fotografii le-am prezentat, în ultimul trimestru al anului 2011, într-o expoziţie foto-documentară, intitulată „Chipul necunoscut al Poetului” şi găzduită de Casa de cultură a municipiului Cluj-Napoca. La vernisarea acesteia, am vorbit presei şi despre modul tragic în care poetul şi-a sfârşit viaţa. Am putut, astfel, constata, a nu ştiu câta oară, că ziariştii post decembrişti, cu excepţii nesemnificative, graţie şi lipsei studiilor de specialitate sau a unei condamnabile comodităţi intelectuale, nu citesc nici măcar articolele, pe teme de cultură, ce apar în diferite ziare, uneori chiar în propriile lor ziare. Pentru că pentru ei, informaţiile oferite de mine au părut complet necunoscute şi au dat buluc să afle

mai multe, să ceară interviuri etc. Exasperat de întrebările şi jignit de îndoielile nejustificate ale unora, am sugerat ca aceia care au îndoieli cu privire la otrăvirea poetului să ceară organelor în drept să efectueze, după prelevarea unor rămăşiţe din cadavrul poetului, înhumat în sarcofagul din Ciucea, o analiză cu mijloace foarte moderne. Se ştie că, în ultimele decenii, s-au făcut descoperiri excepţionale, putându-se determina cauza morţii unor monarhi sau importanţi comandanţi militari, decedaţi în urmă cu multe mii de ani.

Am sugerat o astfel de măsură şi deranjat de faptul că, afându-mă la începutul toamnei de anul trecut, cu un grup de epigramişti12 din ţară şi de peste hotare în vizită la Casa memorială de la Ciucea, unul din angajaţii acesteia afirma că ei nu pot, în sensul că li s-ar fi interzis (De

cine? De ce?) să afirme că poetul a murit ca urmare a otrăvirii sale. Deoarece consider că a venit momentul să putem rosti adevărul şi numai adevărul în legătură cu diverse momente mai apropiate sau mai îndepărtate din istoria poporului român şi nu ţin, în acest sens,

ca eu să am ultimul cuvânt, am sugerat să se 11Am descoperit şi numeroase materiale scrise, atât din timpul funcţionării Siguranţei, cât şi ulterior a Securităţii (acestea din urmă referitoare aproape exclusiv la Veturia GOGA, inclusiv note ale acesteia (semnate cu numele de cod Nelu MILUŢ), după ce a devenit ea însăşi colaboratoare a Securităţii, ca urmare a presiunilor şi ameninţărilor exercitate diabolic, permanent împotriva ei, prin intermediul unor persoane aflate în anturajul Veturiei, mai ales cu concursul Gianinei LUCA, pe care familia Goga, în special Veturia, a ocrotit-o şi a crescut-o, creându-i cele mai bune condiţii, inclusiv spre a urma studii universitare, dar care, ca răsplată, probabil, a oferit, în repetate rânduri, informaţii despre activitatea ei la Ciucea. Gianina LUCA a contribuit, făcând jocul Securităţii, care urmărea discreditarea cu orice preţ a Veturiei GOGA, prin inventarea şi răspândirea de acuzaţii false, de o mare gravitate, spre a o compromite şi a atenua rolul acesteia în rândul populaţiei din zonă, la colportarea a numeroase acuzaţii calomnioase, inclusiv că ea ar fi maltratat şi chiar ucis în bătaie pe unii din foştii angajaţi de la Castel. Ea a mai răspândit şi ideea, preluată în ultimii ani şi de unii autori cu pretenţii, că relaţiile dintre Veturia şi Octavian GOGA ar fi fost extrem de încordate, că poetul ar fi pedepsit-o, inclusiv prin agresiuni fizice, pentru infidelităţile ei. Prin urmare, recurgând la formule inventate şi folosite de Securitate (prin intermediul colaboratoarei sale Gianina LUCA) pentru a o compromite pe Veturia GOGA, privită tot timpul ca un duşman de clasă, autorii respectivi, din motive ce ne scapă, duc mai departe campania de denigrare a „castelanei de la Ciucea”. Totodată, Gianina LUCA raporta organelor de Securitate, care aveau ofiţeri şi subofiţeri ce o urmăreau în toate mişcările şi acţiunile ei, 24 de ore din 24, şi despre corespondenţa primită, persoanele cu care se afla în contact telefonic sau cele care o vizitau la reşedinţa ei din Ciucea. Credem că, datorită delaţiunilor Gianinei, se ajunsese, la un moment dat, ca Veturia să fie bănuită de legături de spionaj cu americanii şi britanicii.Din păcate, din arhivele C.N.S.A.S. lipsesc (sau poate încă nu au fost oferite încă spre studiere, din motive necunoscute, dar complet nejustificate, în opinia noastră) toate dosarele cu materialele de urmărire a poetului şi soţiei sale de către organele Siguranţei Statului. Probabil că încă există, la diverse nivele de decizie politică, interesul sau teama ca nu cumva să fie descoperite şi date în vileag implicarea şi participarea regelui Carol al II-lea şi ale serviciilor secrete ale Statului de la momentul respectiv în crima odioasă îndreptată împotriva poetului şi omului politic Octavian GOGA. Din puţinele materiale existente (şi consultate, până acum, de noi) rezultă, totuşi, frica uluitoare a regelui Carol al II-lea faţă de GOGA chiar şi după moartea acestuia. Căci s-a urmărit, pas cu pas, deplasarea trenului mortuar, care a transportat trupul neînsufleţit al poetului de la Ciucea la Bucureşti. Pe tot traseul, în fiecare gară, se aflau agenţi ai Siguranţei, care raportau inclusiv în legătură cu persoanele ce au venit spre a saluta cortegiul mortuar, eventualele discursuri rostite, numele persoanelor care au adus coroane şi jerbe de flori, minutele de întârziere a plecării trenului din gara respectivă etc. A existat, se pare, un plan diabolic ca trenul mortuar să ajungă în Gara de Nord cât mai târziu posibil spre a evita adunarea în număr prea mare a bucureştenilor ce ar fi dorit să aducă un ultim omagiu ilustrului dispărut. Cu toate acestea, deşi trenul a ajuns mult după miezul nopţii, peste 50.000 de bucureşteni erau prezenţi în gară.Mult timp după moartea poetului, Siguranţa a urmărit îndeaproape şi manifestările de comemorare a acestuia desfăşurate pe tot cuprinsul ţării. Agenţii raportau la Bucureşti inclusiv numerele trenurilor, precum şi numele tuturor persoanelor care veneau din diverse localităţi pentru astfel de slujbe de pomenire, funcţiile deţinute de aceştia în timpul guvernării Goga sau în structurile partidului prezidat de acesta, câte persoane au participat la ele, cine şi ce discursuri a rostit, ce alte mijloace de transport s-au mai folosit etc. Asta inclusiv după scoaterea partidelor politice, inclusiv a Partidului Naţional Creştin, al cărui preşedinte fondator fusese poetul, în afara legii, după instaurarea dictaturii carliste.12Participanţi la Festivalul Naţional Eterna Epigramă, ediţia 2011, manifestare pe care, în calitatea de director al Casei de cultură a municipiului Cluj-Napoca, am susţinut-o inclusiv sub aspect financiar.

Page 48: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

48recurgă la mijloace ştiinţifice pentru stabilirea adevărului în legătură cu cauza morţii poetului. Dacă acestea vor confirma afirmaţiile mele, va trebui să se elimine definitiv, din toate lucrările şi studiile ce vor fi în continuare consacrate vieţii poetului şi omului politic Octavian GOGA teoria morţii ca urmare a unei congestii cerebrale şi să se spună adevărul. În caz contrar, eu sunt gata oricând să recunosc că aş fi greşit şi să prezint scuze pentru eroarea făcută. În opinia mea, esenţială şi importantă este rostirea adevărului, nu numele celui care l-a susţinut prima oară în mod public.

Preluate de mass media clujeană şi naţională declaraţiile mele de la vernisajul expoziţiei fotodocumentare amintite au stârnit interesul opiniei publice nu doar locale13.

La câteva zile după difuzarea declaraţiilor mele, am fost contactat telefonic de dl. profesor Ioan MUREŞAN din Cluj-Napoca. Dânsul mi-a spus că am dreptate în legătură cu uciderea prin otrăvire a poetului. În acest sens, a precizat dânsul, deţine şi mărturia unei persoane, respectiv Rusalim PISCOI, care a lucrat, iniţial ca ajutor de birjar, iar ulterior ca grădinar, la Ciucea, l-a cunoscut pe Octavian GOGA şi a luat personal cunoştinţă despre otrăvirea acestuia.

Peste câteva săptămâni, dl. profesor Ioan MUREŞAN mi-a înmânat un text dactilografiat, numărând aproximativ 10 pagini. El este semnat de Rusalim PISCOI14 şi este structurat pe următoarele capitole:

Moartea lui Octavian Goga. Capitolu ICapitolu. 2Capitolu. 3Capitolu. 3. 4

Capitolu. 4Capitolu. 5Pe ultima pagină, pag. 10, autorul face

următoarele precizări: „PREZENTA LUCRARE CONŢINE!”

Date din perioada 1936/1945. Complectări15 la Istoria Lui O. Goga, care a rămas ne-terminată de el.”

Reproducem, în continuare, integral, conform dactilogramei ce deţinem, prima partea acestui text, urmând a face cuvenitele precizări, acolo unde acestea se impun. El este intitulat:

MOARTEA LUI OCTAVIAN GOGACapitolu 1.

Sub semnatul Piscoi M. Rusalim născut la 14. mai 1920. în Comuna Ciucia, satul Negreni judeţul Cluji. actual cu domiciliul – stabil în Comuna Ruşi Munţi satul Maioreşti. Nr. 113. jud. Mureş.

13 Invitat de un post central de televiziune să comentez cele declarate, într-o emisiune la care participa şi scriitorul finanţist Varujan VOSGANIAN, acesta s-a simţit jignit de afirmaţiile mele şi a considerat potrivit să dezinformeze opinia publică, declarând, fără nici un fel de acoperire, că sindicatul de breaslă numit Uniunea Scriitorilor, al cărui vicepreşedinte este, ar fi depus extraordinare eforturi pentru valorificarea moştenirii literare a poetului. Asta deşi, în realitate, nici până în prezent Uniunea Scriitorilor şi Academia Română nu s-au preocupat, cum s-ar fi cuvenit, având în vedere faptul că poetul a făcut parte din conducerea ambelor instituţii, contribuind, prin munca sa, la prestigiul acestotra, de publicarea operei complete a lui GOGA, inclusiv a extrem de valoroasei sale creaţii jurnalistice. Distinsul finanţist, poet şi pianist, în total dezacord cu poziţia şefului său ierarhic pe linie sindicală, a mai dorit, probabil, să conteste toate acuzaţiile întâlnite la o serie de trepăduşi din rândul actualei critici literare româneşti, care justifică lipsa de interes faţă de opera poetică a lui GOGA prin caracterul pretins perimat, sub raport istoric, al acesteia. Pentru că şi în acest caz nu doresc să am eu ultimul cuvânt, îl invit pe distinsul finanţist Varujan VOSGANIAN să facă publice toate iniţiativele, din ultimii ani, ale sindicatului pe care îl conduce, consacrate valorificării operei poetului şi mai bunei cunoaşteri a vieţii şi activităţii acestuia.14 Rusalim PISCOI pare a-şi fi finalizat textul la data de 26.I.1987, deci la aproape 40 de ani de la moartea poetului. Autorul nu pare, judecând după felul în care stăpâneşte limba română, să fi avut o educaţie deosebită. Din acelaşi text aflăm despre PISCOI M. Rusalim că s-a născut la 14 mai 1920 în comuna Ciucea, sat Negreni. La data redactării acestui text, el era miliţian şi îşi avea domiciliul în comuna Ruşi Munţi, satul Maioreşti, nr. 113, judeţul Mureş. El a fost angajat la Castel între anii 1936-1940, iniţial ca ajutor de birjar, iar ulterior ca grădinar. Spuneam cu alt prilej că, până la decesul poetului, funcţia de grădinar fusese deţinută de un ungur. În momentul morţii subite a lui GOGA, el a dispărut brusc de la Castel. Veturia GOGA l-a reîntâlnit abia în septembrie 1940, în momentul intrării trupelor horthyste în Ciucea, când un colonel de husari îi cerea imperativ să ia sicriul cu trupul poetului şi să părăsească Ciucea. În acel moment a apărut subit, îmbrăcat în uniforma militară a serviciilor secrete maghiare, fostul grădinar al Castelului, care, potrivit mărturiilor ulterioare ale Veturiei, avea tot gradul de colonel. El a dat dispoziţie colonelului de husari să părăsească el imediat locul, iar ulterior a luat măsuri ca nimeni să nu o mai deranjeze, pe toată durata ocupaţiei horthyste. În această perioadă, tot potrivit Veturiei GOGA, fostul lor grădinar ar fi coordonat serviciile secrete maghiare în teritoriile din partea de Nord-Vest a Transilvaniei ocupate în urma Diktatului de la Viena.Bănuim că, după plecarea bruscă, fără nici o explicaţie a fostului grădinar, tânărul PISCOI M. Rusalim, care fusese până atunci ajutor de birjar, a fost promovat pe acel post.În afara trecerii timpului, care ar justifica unele inexactităţi sau imprecizii, autorul, se pare, urmăreşte a se scoate mai degrabă pe sine în evidenţă, decât pe poet.15 Redăm fragmentul utilizat de noi exact în forma în care a fost el redactat de autorul său.

Page 49: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

49În perioada anilor – 1936. – 1940. am fost angajat în funcţia de grădinar la castelul – lui Octavian Goga. în Comuna Ciucia – judeţul Cluj. perioadă încare- a survenit moarte alui – Octavian Goga. am avut Ocazia de al cunoaşte bine. Ştiu că sa născut – în anul 1881. în Comuna Răşinari judeţul Sibiu. Şcoala primară – a făcuto în comuna sa natală. Liceul în Sibiu. Facultatea la Budapesta.

A Ajuns în funcţia de Ministru în parlamentul Români. În 1935. Anfinţat partidul – Goga-Cuza, pe care la guvernat în acele timpurii – era un mare politician – dar şi Poet.

Ştiu că prima s-a soţie afost Hortensia Cosma fica unui bogătaş din judeţul Tîrnava Mică. eu nu am cunoscuto.

A doua soţie ia fost. Veturia. pe care am cunoscuto bine, era profesoară de matematică16 la o facultate în Bucureşti.

La începutul lunei mai, 1938. Octavian Goga aplecat în – Austria17 cu o delegaţie de parlamentari. din România la o şedinţă la care au participat din mai, multe ţări. delegaţi – peste 500. de persoane. cu care ocazie. Marea britanie şi. Franţa au declarat Război, au declarat Război. – Germaniei – ca urmare a

invaziei naziste în Polonia18.

După terminarea şedinţei din Austria O. Goga sa înapoiat – în ţară cu delegaţia cel însoţia. Din Oradea. deunde a telefonat la castel19. să fie aşteptat la gară cu birjia, că vine acasă.

Administratoarea, Castelului pe nume - păloaie20. ma chemat la ia. Şi miaspus s-a. merg la birjar. pe nume. Gligor. care era de loc din Comuna Crasna jud. Sălaj. să mergem la gara C.F.R. Ciucia. să aducem. pe Domnu ministru. Octavian Goga la castel –

Am şi plecat la gară – am, aşteptat 16În legătură cu studiile propriu zise ale Veturiei GOGA nu se cunosc prea multe lucruri. Potrivit propriilor ei precizări, după terminarea studiilor liceale, ar fi studiat muzica, în ţară şi peste hotare (la Paris, în Italia, dar şi în Germania), devenind ulterior o binecunoscută cântăreaţă. Debutul naţional al acesteia, iniţial ca şi cântăreaţă de muzică populară, ar fi avut loc în anul 1906, la Bucureşti, în cadrul manifestărilor consacrate împlinirii a 40 de ani de domnie a lui Carol I de HOHENZOLLERN. Ulterior ea a evoluat, ca şi cântăreaţă de operă, adesea în compania lui George ENESCU, dar şi a altor celebri muzicieni români, în diverse spectacole, fiindu-i apreciate, de presa vremii şi de specialişti, calităţile vocale şi interpretative. În anul 1914 a participat, la invitaţia personală a lui Siegfrid WAGNER, fiul lui Richard WAGNER, la Festivalul WAGNER de la Bayreuth. Din cauza izbucnirii primului război mondial, ea ar fi evoluat doar în trei spectacole. Până la moarte, s-a aflat în relaţii apropiate şi epistolare cu mai mulţi membri ai familiei WAGNER. Iniţial cu Cosima, apoi cu Winifred WAGNER, văduva lui Siegfrid, care, în anul 1968, însoţită de contele Gilberto GRAVINA, nepotul lui WAGNER, a efectuat, la invitaţia Veturiei, o vizită la Ciucea şi în alte zone din România. În ce ne priveşte, nu ştim absolut nimic despre vreo carieră didactică, cu atât mai puţin universitară, a Veturiei GOGA.17Potrivit mărturiilor Veturiei Goga, care l-a însoţit, ultima deplasare a poetului în Austria, în scopuri exclusiv personale, a avut loc în data de 23 aprilie 1938, nu în luna mai. Poetul şi soţia, fără alţi însoţitori oficiali, au părăsit Viena în data de 28 aprilie, la ora 7.30. Au servit micul dejun la un bar din Pesta. De aici, Veturia s-a întors singură la Ciucea. Poetul a rămas la Budapesta, unde, aşa cum am mai arătat, a avut întâlniri şi discuţii cu reprezentanţi ai autorităţilor horthyste în chestiuni legate de politica revizionistă a acestora cu privire la Ardeal. Veturia a ajuns la Ciucea în aceeaşi zi, iar Octavian GOGA abia în ziua următoare. În 30 aprilie 1938, din însărcinarea soţului ei, Veturia pleacă la Bucureşti pentru a se întâlni cu ministrul de Externe în exerciţiu şi a-l informa în legătură cu discuţiile avute de fostul premier la Budapesta. Întâlnirea cu acesta a avut loc în ziua de 2 mai 1938. În fiecare zi cât a stat la Bucureşti, cei doi vorbeau la telefon cel puţin o dată.18 Declaraţia este inexactă şi fantezistă. Goga, care, la data respectivă nu mai era parlamentar, ca filogerman declarat, nu avea cum să participe la o reuniune îndreptată împotriva Germaniei. În plus, invazia nazistă în Polonia a avut loc mult după decesul poetului român.19 Ori de câte ori venea cu trenul, la Ciucea, poetul sau soţia acestuia solicitau telefonic să fie aşteptaţi cu birja la gară, spre a fi duşi, ei şi bagajele lor, la castel. Persoanele mai în vârstă din Ciucea mi-au relatat destul de recent că aveau la castel doi cai negri, splendizi, care trăgeau trăsura, ce impresiona, prin eleganţa ei, pe cei pe lângă care trecea. La fel se proceda şi pentru numeroşii oaspeţi veniţi tot cu trenul la Ciucea.20 Numele acesteia a fost PÁLL (poreclită Păloaia, de către angajaţi şi localnici) a slujit ca administratoare şi bucătăreasă, fiind foarte apreciată de poet. Se impune să precizăm că după achiziţionarea unei părţi a proprietăţii de la Ciucea de la Bertha BONCZA, văduva lui ADY Endre, la cererea acesteia, în rândul personalului ce a lucrat la Castel s-au aflat numeroşi unguri. Amintim, între alţii, pe zidarul Jozsef Kuczka, cu ajutorul căruia Veturia GOGA a construit mausoleul de la Ciucea şi a făcut numeroase lucrări de reparaţie şi întreţinere a imobilelor domeniului. Profitând de acest lucru, serviciile secrete ungureşti au strecurat şi pe acel grădinar care, se pare, ţinea strict sub observaţie pe omul politic Octavian GOGA şi toate întâlnirile acestuia cu alţi politicieni de seamă. Reamintim faptul că mulţi alţi politicieni români importanţi, originari din Ardeal, s-au aflat sub stricta supraveghere a serviciilor secrete ungureşti. Fostul Patriarh şi prim ministru Elie Miron CRISTEA a fost chiar otrăvit, treptat, de un bucătar de origine maghiară. Se pare că serviciile secrete ungureşti urmăreau neutralizarea, inclusiv prin ucidere, a oricărui om politic român care s-ar fi putut opune programului revizionist-revanşard promovat de regimul horthyst. Până în acest moment nu se cunosc mai multe detalii în legătură cu acţiunile şi atribuţiile acestui agent al serviciilor secrete horthyste însărcinat cu urmărirea atât a omului politic Octavian GOGA, cât şi a întlnirilor frecvente ale acestuia cu importante personalităţi ale scenei politice româneşti între anii 1922-1938. De asemenea, nu se cunoaşte nici momentul în care a debutat misiunea acestuia la Castelul din Ciucea sub acoperirea de simplu grădinar.Poate că Siguranţa Statului, care îl avea permanent pe Octavian GOGA în atenţie, atât ca demnitar al Statului, în vederea protejării lui, cât şi, ulterior, ca adversar declarat al lui Carol al II-lea, pentru a-i contracara la timp eventualele acţiuni îndreptate împotriva regimului dictatorial carlist, a sesizat interesul serviciilor secrete ungureşti şi a semnalat prezenţa unuia sau mai multor agenţi ai acestora în preajma poetului. Dacă, vreodată, vor fi scoase din tainice ascunzători toate dosarele de urmărire

Page 50: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

50sosiria Trenului din care – Octavian Goga sa dat jos. iam luat valizele. leam pus în trăsură – apoi sa urcat şi el – am plecat la Castel unde am coborît. din – trăsură. iam luat valizele. am intrat cu el în castel. mia zis bine-că am ajuns acasă. a băgat mîna în buzunar a scos 4, poli. şi miadat zicîndumi 2, dai la Gligor. iar 2. sunt ai tăi. am luat bani – iam mulţumit. şi a rămas singur în castel. era. în ziua de 7 mai 1938,.

Am plecat în curtea castelului unde avim muncitori la grădină care au terminat munca pe zia respectivă – fiind siară, am plecat şi eu la dormitorul meu. la casa albă. mam întins pe o canapia, citiam – un roman cu - titlu moara cu noroc.

Pe la ora 20. siara, menajera lui pe nume. Marişca. ma deranjit – solicitîndumi so însoţesc la castel s-ăi ajut să ducă mîncare la D. Ministru. O. Goga. am şi plecat. asta era o sarcină a mia cînd - nu avia alte ajutoare. am ajuns cu mîncarea la castel. menajera ia servit mîncarea. Comandată. O. Goga sa aşezat la masă, a - început - a servi masa. noi ca de obicei. aşteptam. pînă serveşte masa. dar – puţin a mâncat, zicînd că nu are poftă de mîncare iam zis că poate aţi - mîncat bine la prînz. mia zis că aşa este. la vena. am făcut o Escală – cu însoţitori mei la un restaurant am mîncat bine. / mia solicitat săi aduc o cană de apă rece dela izvoru castelului. care curgia dintro stîncă. a servit 2. pahare de apă. zicînd sunt obosit, am plecat dela castel a rămas singur. soţia sa se afla la Bucureşti.

Peste 2. Oare iar amfost solicitat de menajeră să o însoţesc la castel. că e solicitată de O. Goga. distanţa dela casa albă la castel era de 100. metri şi fiind noapte menajera se temia de cîinii Ogari. din curtea castelului, altă pază castelul nu avia înafară de Cîinii.

Am ajuns şi am intrat în castel unde am găsit pe. O. Goga plimbîndu-se prin dormitorul său/ Cînd nea văzut azis bine aţi venit copii mei. eu nu mă simt bine. mă supără – stomacu. tot se apăsa cu mîna pe stomac, sa uitat la noi. apoi sa aşezat pe o canapia,

zicînd poaste âmi mai trece. eu cu menagera ne uitam la el. aşteptam, săne mai spună ceva, dar nu nia dat nici o sarcină,) ( iam zis chem medicul săvă consulte/ mia zis cheamăl. am luat telefonul şi. am chemat medicul din localitate21. care în scurt timp sa prezintat cu trusa lui. la consultat luîndui pulsu. şi bătaia inimi. după consultare ia spus inima nu vă bate normal are şocuri./am zis medicului – săi administreze ceva medicamente.) mia zis nuse poate este – periculos nu avem un diagnostic definitiv. iam zis medicului – chemăm medicul primar dela Spitalu. Huedin pe nume un medic vestit în medicină pe nume Matiaş. Mateiaş. mia zis Chiamăl – am luat telefonul şi am invitat Medicu sus menţionat, care sa şi prezentat. după 2 Oare. în acel timp am dat telefon soţiei sale Veturia22 să vină urgent acasă că – O. Goga este grav bolnav, să aducă şi medici specialişti.

A. sosit Medicul dela Spitalu. Huedin23 lau vizitat şi aceştia apoi am trecut în altă cameră, Medicul Matiaş Mateiaş a zis nu putem ajuta nimică, Otravă cu întîrziere.

Menajera – sa era o fată pe nume maria deloc din Comuna Crasna, jud. Sălaj. ia zis dute fă un ciai de flori de tei. poate âi va fi bun. a şi făcut ciaiul. lam sevit pe O. goga, la pat a consumat un pahar de ciai. a început a transpira. la faţă s-a uitat la noi. azis a fopst bun ciaiu. mai puneţii, un pahar. iar lam servit. la beut şi acela, nu a mai zis nimică.

A sosit dela Bucureşti soţia bolnavului24. pe a lui GOGA întocmite de agenţii Siguranţei, va fi posibilă studierea cum se cuvine şi elucidarea definitivă şi a acestui aspect.21 Este vorba despre doctorul Perciun. Diagnosticul acestuia a fost greşit, fapt pentru care, a doua zi, când a ajuns la căpătâiul bolnavului, profesorul Haţieganu l-a admonestat susţinând că era deja prea târziu spre a se mai putea face ceva pentru salvarea poetului, deoarece otrava îşi făcuse deja efectul.22 Cunoscând faptul că poetul avea, la data respectivă, alături pe majordomul Simion (originar din Cizer, judeţul Sălaj), care avea personal grijă de el, credem că autorul acestor rânduri îşi atribuie unele lucruri, care nu au nici o legătură cu realitatea sau cu atribuţiile pe care le-ar fi putut avea ca ajutor de birjar. De altfel, Veturia GOGA, care fusese trimisă de poet să se întâlnească cu ministrul de Externe Nicolae PETRESCU-COMNEN, spre a-l informa asupra discuţiilor pe care le avusese recent la Budapesta cu reprezentanţi ai autorităţilor horthyste cu privire la pretenţiile revanşarde ale acestora şi soluţiile convenite de poet, mi-a mărturisit în repetate rânduri că feciorul Simion, cum îi spunea ea, a fost cel care a anunţat-o telefonic despre starea sănătăţii soţului ei. În plus, Veturia a consemnat într-un jurnal propriu că cea care a anunţat-o despre starea poetului a fost Doamna Hodoş, soţia lui Alexandru HODOŞ, secretar personal şi colaborator apropiat, atât în plan jurnalistic, cât şi politic, al poetului.23 În realitate, a fost vorba despre celebrul profesor şi medic Iuliu HAŢIEGANU, de la Cluj, prieten al poetului, însoţit de alţi specialişti de la clinicile universitare clujene.24 Informaţia este inexactă. În realitate, Veturia a ajuns la Ciucea abia după ce poetul îşi dăduse deja obştescul sfârşit. De altfel, potrivit altor martori ai nefastului eveniment, poetul ar fi vrut să-i scrie un bilet soţiei sale. Ar fi reuşit să scrie doar primele trei litere ale numelui ei de alint, adică Dun (de la Dundel), după care i-a căzut tocul din mână şi a închis pentru totdeauna ochii. (Despre acest incident vorbeşte şi istoricul literar Ion Dodu Bălan în monografia sa Octavian GOGA, apărută în anul 1971).

Page 51: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

51nume Veturia. cu 2 medici. lau consultat şi aceştia. Acelaş diagnostic, Otravă cu întîrziere. au întrebat pe Veturia ce medicament să-i dia. bolnavului. veturia lea zis, chem medici din franţa săl viziteze ... (au sosit medici din franţa25, lau consultat şi aceştia. dar acelaş diagnostic. otravă. cu întârziere. nu-se mai putea ajuta nimică …

Octavian Goga trăjia de moarte. am spus menajeri să aprindă o lumînare cum e datina creştinească a şi aprinso – dar Octavian Goga Sa – stins din viaţă mai repede ca lumînarea, săi fie ţărîna uşoară.

Au urmat ceremonile de înmormîntare26.

Explicaţii ale pozelor:

1. Poetul Octavian GOGA, la Ciucea, împreună cu câinii la care se referă autorul acestor însemnări inedite.

2. Veturia Goga în costum popular. Din câte ştim, Veturia Goga a fost prima solistă care a interpretat, în spectacole muzical-artistice sau la manifestări oficiale, şi piese folclorice sau piese de inspiraţie foloclorică, unele compuse special pentru ea, de unii compozitori români.

3. Fotografia Castelului de la Ciucea. Acesta a fost ridicat, prin refacerea unei clădiri anterioare, achiziţionată de poet de la văduva lui Ady Endre, în anul 1920, în urma deciziei acesteia de a rămâne în Ungaria post trianonică.

4. Veturia GOGA alături de colaboratori şi prieteni apropiaţi ai poetului pe o bancă în curtea Castelului de la Ciucea.

5. Veturia GOGA, alături de prieteni apropiaţi, pe aleia din faţa „Casei Albe”, în august 1938, la readucerea trupului neînsufleţit al poetului de la cimitirul Bellu în cripta provizorie de la Ciucea.

6. Academicienii Onisifor GHIBU şi Ioan LUPAŞ, în anul 1958, la Ciucea, în apropierea „Casei albe” şi în faţa mausoleului în care îşi doarme somnul de veci poetul, acum alături

de soţia sa.7. Poetul şi omul politic Octavian GOGA

pe catafalc, într-un sicriu de sticlă, în mai 1938.

8. Veturia GOGA, alături de generalul Ion ANTONESCU şi alţi colaboratori, în august 1938, la readucerea corpului neînsufleţit al poetului la Ciucea.

9. Carul mortuar al poetului, în data de 10 mai 1938, în drum spre cimitirul Bellu.

10. Cripta provizorie de la Ciucea, în august 1938. Trupul neînsufleţit al poetului a rămas aici timp de 20 de ani, până în anul 1958, la finalizarea lucrărilor la mausoleu.

Însemnările din celulă ale Mareşalului

ION ANTONESCU27

Text scris de mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti

„Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-i face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinse pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte. Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă. La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu. I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare. În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii

25 Această afirmaţie este o simplă fantezie a autorului acestor însemnări. La căpătâiul poetului n-au venit, în realitate, decât medicul din Ciucea, personal medical din Huedin şi câteva somitîţi ale lumii medicale şi universitare clujene, în frunte cu Iuliu HAŢIEGANU. Ca să poată sosi medici din Franţa sau din alte ţări ar fi fost nevoie de timp. Ori, se ştie, poetul a murit după două zile de la otrăvirea sa, în 5 mai 1938, în timpul deplasării pe care a făcut-o la Cluj, respectiv în data de 7 mai 1938, în jurul orei 14.15. La sosirea Veturiei de la Bucureşti, aceasta l-a adus şi pe doctorul Teodorescu, medicul curant al lui GOGA şi un colaborator politic apropiat al defunctului.26 Citind însemnările lui PISCOI M. Rusalim referitoare la înmormântarea poetului constatăm o serie de scăpări, inexactităţi şi exagerări, ca şi faptul că acesta, redactându-le la aproape 40 de ani după petrecerea tragicei întâmplări, a uitat o serie de detalii esenţiale. De aceea, improvizând, a fost, se pare, tentat să-şi exagereze rolul jucat şi să-şi asume acţiuni şi fapte care-i depăşeau cu mult competenţele şi atribuţiile avute vreodată de el pe timpul cât a lucrat la Castel. Dacă ar fi să-i dăm crezare, ar însemna că el a putut lua o serie de decizii de importanţă capitală în organizarea şi desfăşurarea ceremoniilor de înmormântare. În plus, el uită că, imediat după deces, respectiv în data de 10 mai 1938, trupul neînsufleţit al poetului a fost transportat la Bucureşti, pentru funeralii naţionale, fiind iniţial înmormântat la Bellu, în data de 12 mai. Abia peste câteva luni (respectiv în luna august 1938), dorind să îndeplinească dorinţa lui testamentară, el a fost readus la Ciucea, unde a fost reînhumat provizoriu, până în anul 1958, când a fost aşezat definitiv în sarcofagul din interiorul mausoleului pe care, cu infinite şi greu de imaginat dificultăţi, i l-a construit Veturia timp de 20 de ani.27 Acest material a fost trimis redacţiei noastre de dl. Ion COJA.

Page 52: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

52Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu. D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Antonescu pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Antonescu de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei că, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului. I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor. I-am cerut ca şi Dl M. Antonescu să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei. Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului. Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-am arătat numai esenţialul. Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse. I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a o fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care ...[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul. Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem. În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează: a. - a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov. I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele „să nu

recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”. b. - să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului? c. - a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei. Cine, am arătat Dlui Mihalache ...[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim. Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă ...[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război. d. - a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară. Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor? Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică. Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist. Notez că, atunci când ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare. e. - În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei. Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, Dumnealui mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie

Page 53: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

53să mărturisească că Dumnealor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm. I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte. Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta. În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace. I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată ...[5], prin dezbinarea noastră. Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit. Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că „această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cuRuşii. Acest „mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a

determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele. Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe. În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu. Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână. Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: „D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”. M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi i-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: „Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi i-am repetat de mai multe ori apostrofa. După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră „Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile. Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie. După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară. Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată. Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei. Istoria să judece. Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de

Page 54: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

54putere. De mai multe ori am spus Regelui între patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

Mareşal Antonescu Scris în celulă.

23.VIII.1944”

Negoiţă LĂPTOIU

Un nume pentru eternitate: P A U L S I M A - 8 0

Dacă timpul ar fi avut răbdare, ca să parafrazăm o expresie a lui Marin Preda, memorabilul pictor Paul Sima ne-ar fi putut sta alături la ceas de tulburătoare aduceri aminte, încîntaţi de intervenţiile unui minunat posesor de omenie, înţelepciune şi umor. În 27 iulie cînd ar fi împlinit 80 de ani l-am fi sărbătorit cu fastul cuvenit multumindu-i pentru zestrea de miracol, vitalitate armonică şi profunzime spirituală pe care a dăruit-o lumii dincolo de hotarul vremelniciei prin intermediul unei creativităţi distincte, plămădită cu prinos de har şi splendoare a gestului esenţializat.

La doar cîţiva ani de la absolvirea cu excelente rezultate a Institutului clujean de artă (1957) şi-o specializare în artă monumentală la Bucureşti (1957/1958) Paul Sima a stîrnit rapid şi amplu interes public, în 1965 fiind premiat deja de forul de breaslă, Uniunea Artiştilor Plastici din România. Condeie de notorietatea unui Petru Comarnescu şi Ion Frunzetti i-au sesizat încă din 1963 „un dar de monumentalizare şi poetizare care duc la adevărul tipologic” şi „un laconism care te face să te minunezi cît rafinament poate sta într-adevăr într-un tînăr ieşit din şcoală nu demult”. Prin muzee, instituţii de stat şi colecţii particulare se păstrează suficiente mostre de picturalitate savantă, desăvîrşită încă din anii 60 care-i relevă predispoziţie către expresivitatea încărcată de sens şi un admirabil simţ al armonizărilor vitale. Poseda dintr-un început

intuiţie valorică, operînd cu naturaleţe şu lejeritate în game totdeauna adecvate subiectului, cu înclinaţie către frazarea sobră, sintetică, iradiind adesea şi-un definitoriu iz arhaic. Va cultiva şi-n deceniile opt şi nouă ale veacului XX cu vădită ardoare şi pătrunzătoare inspiraţie toate motivele specifice genului pictural: compoziţia, portretul, peisajul, natura statică, impunîndu-se pregnant ca un viguros continuator de spiritualitate românească.

Un desen sigur, concis, i-a facilitat abordarea unor compuneri laborioase, situînd adecvat acţiunea în plan istoric şi social, restituindu-ne prin argumente strict plastice crîmpeie de trăire autohtonă capabile să transmită emoţie, sentiment curat, influx meditativ. Şi-a imaginat – între multe altele – şi un Burebista, dîrz şi ferm ca o stîncă, a transpus vibrant un tulburător duh de vatră străbună în restituiri cu amprentă arheologică, a lansat adesea o pătrunzătoare impresie de jertfă izbăvitoare întru neatîrnarea neamului său după cum o arată şi năvalnica Luptă de la Podul Înalt (un loc de pretutindeni !), a animat incisiv spaţiul cu siluetele svelte ale moţilor urmîndu-l cutezător pe înflăcăratul Crai al munţilor – Avram Iancu, pentru ca altă dată să eternizeze cu limpezime de cleştar bucuria unei vaste colectivităţi părtaşă la clipa desăvîrşirii unităţii naţionale: Unirea cea mare.

Fiecare imagine s-a declanşat din adîncurile unei bogate fantezii pentru că Paul Sima nu s-a sfiit niciun moment să-şi manifeste apartenenţa la o glie şi o civilizaţie cu trecut de care era mîndru, etalîndu-l nu doar în opera picturală, în şedinţele de atelier în postură de preţuit dascăl în învăţămîntul academic de artă, în stări publice şi pelerinaje prin ţară şi dincolo de fruntariile ei. S-a dorit şi a devenit un exponent reprezentativ al unei generaţii care şi-a făcut crez şi ardentă pasiune în cunoaşterea şi identificarea cu suflul specificităţii naţionale imprimate peren pe chipuri luminoase de străbuni, în genere ardeleni, cu scînteieri desprinse din vechi şi sacre iconografii, cu întruchiparea unei Mirese (pătrunsă din 1968 în patrimoniul muzeului din municipiul natal) care se afirmă elegant în spaţiu cu puritatea unei radioase eflorescenţe, cu vestigii arhitecturale patinate de vreme spre care se îndreaptă ritualic mulţime de colindători în straie sărbătoreşti, cu incitante panorame peste care se aşterne fastuos orchestraţia anotimpurilor, cu bogata suită de naturi statice asamblate cu obiecte, ingenios stilizate şi orînduite, cu parfum de

Page 55: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

55vechime în solemna şi austera lor frumuseţe.

Pentru o energie înzestrată din abundenţă cu o rară vocaţie creativă ne-am fi aşteptat ca opera să cunoască dincolo de o ridicată cotă valorică şi una numerică. Imaginile pictate n-au înregistrat extensia aşteptată de toţi cei care i-am admirat generoasa revărsare de talent, atît din cauza unui sfîrşit prematur (la doar 59 ani, în 7 iulie 1991), dar mai ales din modul cum şi-a administrat propria existenţă, dînd curs unor provocări multiple. Prin mari şi prelungite eforturi şi-a clădit o casă cu o spaţioasă grădină în cartierul Între Lacuri, strada Mureşului 23, care se va institui pe parcursul anilor în frecventat loc de pelerinaj pentru zecile de prietenii (spirite de condiţie aleasă, protagonişti în diverse profesii!). Era căutat, adulat pînă la veneraţie, pentru prospeţimea şi scînteierea gîndului, pentru bonomia sufletului, pentru farmecul destăinuirilor care-i conferea adesea un princiar statut de actor cu glas limpede, baritonal. Cînd ieşea în urbe, după efectuarea orelor de corectură la catedra de pictură a Institutului clujean, unde instaurase o atmosferă de înalt nivel academic, după diverse vernisaje, era racolat insistent de numeroşii admiratori, asociindu-l la confesiuni prin cafenele pentru a savura din fervoarea intervenţiilor sale ce limpezeau incitante aspecte de artă, cultură, viaţă în genere. Asemenea popasuri, cu mare cîştig pentru interlocutori, l-au privat de timp şi solitudine, comprimînd răgazul din faţa şevaletului şi astfel diminuînd din amploarea zestrei creative.

Regretîndu-i absenţa ne consolăm cu gîndul că ne-a lăsat mărturie multe, profunde, originale transpuneri picturale care asigură demult prestigiul unor patrimonii muzeale şi colecţii particulare din ţară şi străinătate, făcînd din numele Paul Sima un teritoriu al referinţelor permanente de care se bucură cei înscrişi cu majuscule pe ecranul eternităţii.

Dan ALBU

SCULPTORITA MILITA PETRASCU - NOI CONTRIBUTII

Recent, cunoscutul şi apreciatul om de cultură şi patriot Victor CRĂCIUN, neobosit luptător pentru refacerea României întregite, a publicat, sub egida Ligii culturale a românilor de pretutindeni (al cărei preşedinte şi fondator este), la Editura Semne, 2011, volumul Portretul-Autoportret Brâncuşi de Miliţa Pătraşcu şi Brâncuşi (versiunea 1938). Lucrarea, extrem de bogat ilustrată cu reproduceri după lucrări brâncuşiene şi ale artistei evocate, dar şi cu fotografii şi documente legate de activitatea şi viaţa ei, este una din cele mai reuşite exegeze consacrate celei mai înzestrate femei sculptor româncă din secolul de curând încheiat.

După un succint, dar extrem de convingător argument, în care autorul explică menirea acestui studiu, respectiv „să stabilească ansamblul legăturilor dintre Brâncuşi şi Miliţa Pătraşcu”, Victor CRĂCIUN îşi structurează lucrarea în 7 capitole, extrem de atent şi minuţios redactate, aducând, nu o dată, clarificări esenţiale asupra aspectelor mai puţin cunoscute sau controversate legate de viaţa, activitatea sau

Page 56: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

56relaţiile dintre cei doi sculptori remarcabili ai secolului XX. Cu o bună ştiinţă a subiectului abordat, Victor CRĂCIUN ne invită în universul de creaţie a celor doi artişti de seamă, neuitând, însă, să completeze informaţia cu detalii extrem de incitante despre relaţiile dintre ei. Pentru că după cum, pe bună dreptate, afirmă el: „ Pe cei doi i-au legat deopotrivă arta, dar şi o mare prietenie. O prietenie care a durat din 1919 până la moartea lui Brâncuşi, din care Mliţa Pătraşcu a câştigat preceptele/dimensiunile artei moderne, iar România avea să-şi îmbogăţească patrimoniul artistic cu Ansamblul de la Târgu Jiu, pentru că ea este cea care a impus ideea ca Brâncuşi să înfăptuiască aceste sculpturi arhiectonice, unice în lume”. Deoarece numele Mililiţei Pătraşcu, dar şi activitatea sa artistică sunt, din păcate, puţin cunoscute azi, ne permitem, în anul când s-ar împlini 120 sa 130 de ani de la naşterea ei, să oferim cititorului român de azi, sintetizând informaţiile bogate cuprinse n cartea citată, dar şi din alte surse, câteva date minime. După cm se ştie Miliţa Petraşcu (uneori cunoscută şi drept Miliţa Pătraşcu sau sub ortografia Militza Pătraşcu) (31 decembrie 18921, Chişinău, numele său la naştere fiind Melania Nicolaevici - februarie 1976, Bucureşti) a fost o extrem de talentată artistă plastică, sculptoriţă şi portretistă română, participantă la mişcarea artistică de avangardă din ţara noastră, din perioada interbelică, mai ales la gruparea mai moderată constituită în jurul revistei „Contimporanul”, o neîntrecută maestră în arta portretului, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul XX. Copilăria şi-a petrecut-o la Nisporeni, unde a încercat pentru prima dată să modeleze figuri din lut. Studiile liceale le-a urmat în oraşul Chişinău, după care s-a înscris la Şcoala de Arte Plastice „Stroganov” din capitala imperiului ţarist, Moscova, unde a studiat sculptura, în anii 1907-1908, în atelierul

profesorilor Konionkov şi Dziubanov. În anul 1909 se constată că ea studiază, de asemenea, literele şi filosofia la Institutul „Bestujev” din Sankt Petersburg. În anul următor, respectiv în 1910, Miliţa pleacă la München, unde va lucra la Academia de pictură, sub îndrumarea maeştrilor avangardei europene, Wassily Kandinsky şi Alexei von Jawlensky, şi va lua contact cu echipa de creaţie constituită în jurul revistei germane „Jugend”. Din Germania a decis să plece la Paris2, unde, pentru început, lucrează în atelierele lui Henri Matisse şi Antoine Bourdelle (1910-1914). În 1919 a participat la Salonul Independenţilor cu un bust. Tot atunci, face cunoştinţă cu sculptorul român Constantin Brâncuşi3, o celebritate în cercurile artistice din capitala franceză, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne (1919-1923, 19279). Potrivit istoricilor şi specialiştilor din domeniul artei sculpturii şi istoriei artelor, amprenta personalităţii artistice a Miliţei Petraşcu poartă urme uşor sesizabile ale măiestriei lui Constantin Brâncuşi, care a reprezentat pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viaţa. Tot Brâncuşi, potrivit lui Victor Crăciun, a fost cel care, deşi extrem de zgârcit în formularea de aprecieri elogioase la adresa operei confraţilor, „i-a oferit Miliţei Petraşcu cel dintâi şi cel mai de seamă omagiu când în faţa uneia dintre lucrările sale i-a spus: „Eşti mai tare decât Rodin”.4

Potrivit lui Victor Crăciun: „Când se întorcea definitiv în ţară, la sfârşitul anului 1923, Miliţa Petraşcu era o personalitate recunoscută în sculptură la Paris, participând şi la expoziţii în alte ţări”.5 Tot acesta mai subliniază aptul că: „1927 este un an de boltă pentru activitatea artistei. Nu se împlineau nici cinci ani de şedere în ţară şi Miliţa Petraşcu devenise o personalitate cunoscută şi recunoscută. Numele ei figura în cronici şi eseuri, era menţionată în article de ansamblu privind creaţia unei perioade, era pusă în legătură cu gruparea de artă modernă din ţară şi, bineînţeles, cu Brâncuşi”.6

1 În legătură cu data naşterii sale, există mai multe opinii. Artista însăşi, într-o convorbire avută cu scriitorul Victor Crăciun (vezi Victor CRĂCIUN, Portretul-Autoportret Brâncuşi de Miliţa Pătraşcu şi Brâncuşi, Editura Semne, 2011, p. 20) precizează că s-ar fi născut cu 10 ani mai devreme, respectiv în anul 1882. Ar fi optat pentru varianta naşterii sale în anul 1892 pentru a evita o atitudine de respingere, pe criteriul diferenţei de vârstă, din partea familiei soţului ei Emil Pătraşcu, născut în anul 1890. Potrivit mentalităţii vremii, era greu de acceptat o diferenţă atât de mare între soţi, îndeosebi când cel mai în vârstă era soţia.2 Decizia ei nu este deloc singulară sau întâmplătoare. Pentru majoritatea artiştilor din întreaga Europă şi nu numai, capitala mondială a artei pare a fi fost considerat Parisul - oraşul luminilor. Mulţi artişti sau scriitori au primit consacrarea sau recunoaşterea în ţara lor fie după efectuarea studiilor la Paris, fie după admiterea lor la diverse evenimente artistice, expoziţii de gen îndeosebi, organizate sau găzduite în capitala franceză.3 Vitor Crăciun redă, în volumul citat (p.20-21), precizarea artistei legată de momentul şi modul în care l-a cunoscut pe Brâncuşi: „Asta s-a întâmplat imediat după Primul Război Mondial, în 1919. Îl adusese în atelierul meu din Rue Belloni pictorul Survage ... A revenit a doua zi şi am pornit spre o piaţă ... să-mi cumpăr o tejghea de lemn masiv pentru sculptură. În aceeaşi zi mi-a pus ciocanu şi dalta în mâini. Şi astăzi păstrez ciocanul la care el i-a fixat atunci o dârjală de lemn ...”4 Op cit., p. 29.5 idem, op. cit., p. 30.6 ibidem, op. cit., p. 39-40.

Page 57: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

57 În anul 1925 ea s-a căsătorite cu Emil Petraşcu7 şi s-a stabilit la Bucureşti. Aici, ea se încadrează în mişcarea de avangardă a grupărilor „Contimporanul”, „Grupul nostru”, „Criterion”, şi tot în 1925 participă la expoziţia internaţională organizată la Bucureşti de revista „Contimporanul”. În cadrul Salonului Oficial expune compoziţia „Joc de pisici”, care este premiată. Între 30 mai - 11 iunie 1927 expune, la „Galeria Briant-Robert”, împreună cu Georges Valmier, care a expus 36 de acuarele. Vizitându-i expoziţia, care a fost un succes personal excepţional al artistei, potrivit lui Victor Crăciun, Constantin Brâncuşi i-ar fi spus: „Ai lucrat enorm şi cel puţin trei lucrări sunt de excepţie”8 Tot în anul 1927 ea realizează mozaicul fântânii Mioriţa9 din Bucureşti. La cea de a doua expoziţie a „Contimporanului” din 1930 în Sala „Ileana” expune alături de alţi artişti de valoare, între care Marcel Iancu, Irina Codreanu. În acest an participă şi la expoziţia de Artă românească din Amsterdam. În anul 1932 face parte din grupul de iniţiativă care organizează în Sala „Ileana” expoziţia „Arta Nouă”. În cadrul Salonului Oficial din acelaşi an prezintă portretul actriţei Marioara Voiculescu, iar în căutarea unor noi posibilităţi de exprimare artistică se duce în Iugoslavia unde studiază opera sculptorului Ivan Mestrovic. În anul 1933 participă la Expoziţia mondială de artă futuristă de la Roma şi la a treia expoziţie a „Contimporanului” organizată în Sala „Mozart”. În anii următori va expune în Germania, Italia, Austria, Anglia şi Franţa. Până în 1944, ea va expune şi în diverse saloane basarabene, realizând în 1938 bustul lui Zamfir Arbore, care a fost expus la Chişinău, dar care după 1940 a dispărut. Sculptura Miliţei Petraşcu reprezintă, în primul rând, un act de rezistenţă în faţa distrucţiei imaginii. Demersul său păstrează ambiţiile instantaneului şi rigorile compoziţiei clasice, întâlnite deopotrivă în arta începutului de secol. Acest lucru o va ajuta, în lunga perioadă în care lucrează cu Brâncuşi, să se apere te tentaţia imitării marelui său maestru şi să nu încerce gestul simplu al abstracţiei. Graţie talentului, dar şi culturii ei deosebite, Miliţa Petraşcu dovedeşte inteligenţa formaţiei şi măsura dictată de temperamentul său,

preluând din lecţia lui Brâncuşi abia sesizabilele deviaţii formale, care distig şi dau prospeţime lucrărilor sale. Portretele reprezintă un capitol vast, distinct, în opera Miliţei Petraşcu10, mai ales după epuizarea fazei avangardiste în jurul anului 1930. Într-un mediu artistic în care, atât în ţară cât şi pe plan european, sculptorii de talent nu lipseau, ea se impune şi devine o portretistă din ce în ce mai solicitată. Cu prilejul expoziţiei din anul 1934, organizată împreună cu Marcel Iancu, criticul de artă Petru Comarnescu scria: „Însuşirea principală a Miliţei Petraşcu rămâne calitatea de temelie a sculpturii însăşi: cultul formei pline, legată de spaţiu şi lumină”. Artista nu caută în chipul celui portretizat o dominanţă expresivă, ci reconstituie, în ansamblul detaliilor, atributele unei personalităţi. Portretul actriţei Elvira Godeanu, goală până la brâu, este naturalist şi discret hieratic în acelaşi timp, preluând îndrăzneţ şi neconvenţional tipologia clasică a bustului fără braţe. Portretul în marmoră al unei alte actriţe cunoscute, Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu, expus la Salonul Oficial din anul 1934, încalcă, de asemenea, uzanţele timpului, în care nu era permis ca portretul unei persoane clar individualizate, bine cunoscute în epocă, fie ea şi actriţă, să fie reprezentată cu sânii goi. Nimic frivol, însă, în această remarcabilă sculptură, monumentalitatea şi statismul acestui portret trimit la antichitatea clasică, în numele căreia nuditatea putea fi acceptată. De la figuri generice, care suportă trimiteri vag simbolice cum e „Steaua nordului” sau de la posibilul autoportret cu titlul „Mască” şi până la portretele din anii săi de maturitate, unde particula-rizarea fizionomică şi caracteriologică şi conţinutul emoţional devin prioritare, Miliţa Petraşcu a testat neobosită multiplele posibilităţi ale unui gen artistic deosebit de dificil. Ca pictoriţă, a realizat portrete pentru Ion Vinea, Mihail Jora şi Liviu Rebreanu. Ca sculptoriţă, după cu am subliniat, ea a fost elevă a lui Constantin Brâncuşi, în al cărui atelier din Paris a început să lucreze în anul 1919. Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie, din Constanţa este o creaţie a artistei

7 Soţul artistei este, inginerul Emil Petraşcu, pe drept cuvânt, considerat fondatorul Radiodifuziunii române8 ibidem, op. cit., p. 40.9 Rememorând acele momente, Octav Doicescu, un apropiat colaborator al artitei, avea să declare, peste o jumătate de veac: «Fântâna Mioriţa a fost o sărbătore a bucuriei. Am colaborat exemplar cu Miliţa. Era un om de distinsă cultură, văzuse marile fântâni ale Europei şi dorise să facem pentru Bucureşti altceva» (op. cit., p. 42-43).10 V. Crăciun este de părere că: «Cu Miliţa Petraşcu sculptura românească atinge momentul ei cel mai înalt în arta portretului». El citează, în acest sens, şi opiniile cunoscutului critic de artă Petre Comarnescu, care, în 1945, considera că: «Miliţa Petraşcu este una din cele mai adevărate şi rare sensibilităţi pe care le are arta româneasă actuală ... În momentul de faţă, pictura nu are un portretist de valoarea şi semnificaţia portretelor-sculpturi ale d-sale» (idem, op. cit. 45-46).

Page 58: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

58Miliţa Pătraşcu, din 1925. El este format dintr-o coloană înaltă de trei metri, susţinută de un soclu hexagonal de 75 cm, în capătul căreia, pe un glob metalic stilizat, se află un vultur de bronz cu aripile desfăcute. Este amplasat pe bulevardul Tomis, iar o copie a monumentului se află la Muzeul de Artă din Constanţa.[4]

În anul 1936, Militza Petraşcu a ridicat, la Târgu Jiu, un monument în onoarea Ecaterinei Teodoroiu. Monumentul, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 m şi înălţimea 2,10 m, este denumit Mausoleul Ecaterina Teodoroiu şi are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viaţa şi activitatea militară a eroinei de la Jii - sublocotenentul ECATERINA TEODOROIU. Basoreliefurile de pe feţele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe faţa dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieţii din satul ei natal; pe latura opusă, este eroina, în medalion, salutată de cercetaşii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două feţe ne-o înfăţişează în război, pornind la atac cu plutonul precum şi momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldaţi. În cele patru colţuri, veghează patru femei în costum naţional, ţinând în mâini câte o cunună de lauri. Fântâna Mioriţa, din Bucureşti, inaugurată în 1936, are părţile laterale decorate cu un mozaic în alb-negru, realizat de Miliţa Pătraşcu, cu scene din balada Mioriţa. Bustul lui Alexandru Odobescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, a fost inaugurat în plin război, respectiv în anul 1943. Miliţa Pătraşcu a realizat şi bustul de bronz de pe mormântul marii actriţe Maria Filotti, de la cimitirul Bellu din Bucureşti, bust care fost furat de autori necunoscuţi. Tot de mâna ei a fost plămădit bustul lui

Constantin I. Nottara. Sculpturi ale sale sunt expuse la Muzeul Zambaccian din Bucureşti, la Muzeul de Artă din Tulcea La Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, Miliţa Pătraşcu este prezentă cu trei busturi: Octavian Goga11, Mihail Sadoveanu şi Tudor Vianu. În data de 25 aprilie 2001, în Piaţa Dorobanţi din Bucureşti s-a inaugurat parcul Constantin Brâncuşi. Pe locul unde altădată se afla statuia Statuia Lupoaicei din Bucureşti, a fost amplasat un bust al lui Brâncuşi, realizat de Miliţa Pătraşcu. Printr-o hotărâre din anul 2002, Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat fonduri pentru realizarea unei copii a bustului Chip de fată de Miliţa Pătraşcu, spre a fi donată domnului Gilbert Money Câmpeanu, deţinătorul arhivei originale a lui Nicolae Titulescu. Lucrarea lui Victor Crăciun aduce şi importante informaţii legate de drama trăită de artistă şi familia s în perioada comunistă, raporturile avute cu autorităţile vremii, dar şi tracasările la care au fost supuşi de Securitatea Statului. Miliţa Petraşcu şi soţul ei, inginerul Emil Petraşcu (1890 - 1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriţi de Securitate. Emil Petraşcu, doctor în ştiinte radiofonice, a avut „convorbiri suspecte din 1942 cu diferite elemente din Turcia. Tot în acel an a vizitat Legaţia Turciei”. Aceste indicii sumare au fost suficiente pentru ca Directia a V-a a Securităţii să-i deschida, la 7 aprilie 1956, „Dosar de verificare individual”, fiind suspectat de spionaj în favoarea statului turc. În alt document al Securităţii, a apăru o caracterizare pe măsura ostilităţii artistei faţă de regimul comunist: „Petraşcu Miliţa, sculptoriţă. n. 1892. În discuţiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedeşte a fi o duşmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului şi

11 În Casa memorială a poetului de la Ciucea există un bust, în ghips, al acestuia, realizat de Miliţa Pătraşcu. Sculptoriţa a avut strânse legături cu Veturia GOGA. După eşecul acesteia de a realiza, cu sprijinul lui Constantin Brâncuşi, la iniţiativa acestuia, mausoleul lui Goga la Ciucea, Veturia a recurs a sprijinul Miliţei Pătraşcu. Datorită acesteia, Veturia se încumetă să înceapă singură construcţia mausoleului încă din anul 1938, anul morţii fostului prim ministru al României, urmând a-l finaliza abia în 1958. Miliţa Pătraşcu a realizat efectiv o troiţă, amplasată şi în prezent în vecinătatea mormântului provizoriu, situat în vecinătate bisericuţei din lemn, datând din 1575, adusă de la Gălpâia (Sălaj), dar şi desenele după care au fost executate panourile cu mozaic din interiorul şi exteriorul mausoleului. Tot de la Miliţa Pătraşcu, se pare, Veturia Goga a desprins şi tehnica executării efective a mozaicului din sticlă de Murano. Nu excludem posibilitatea ca, având în vedere legăturile de prietenie existente între BRÂNCUŞI şi Miliţa PĂTRAŞCU, aceasta să-şi fi informat mentorul despre noul ei demers artistic şi chiar să fi beneficiat de sugestii şi recomandări din partea acestuia.Autorul volumului de faţă pare a nu fi cunoscut acest aspect şi, deci, nu aduce nici un felde clarificări sau noi date, utile în elucidarea acestei colaborări. Deşi el declară că a avut mai multe discuţii cu sculptoriţa, nici aceata, în mod surprinzător, nu pare a fi simţit nevoia vreunei confesiuni în ceastă privinţă.La fel de surprinzător este pentru mine şi faptul că în perioada în care m-am aflat în preajma Veturiei GOGA, aceasta nu a fost prea generoasă în a-mi vorbi despre fosta ei colaboratoare. Iar aceasta, spre deosebire de alţi foşti colaboratori ai Veturiei, inclusiv din domeniul artistic, nu a mai vizitat-o la Ciucea şi nici, din câte îmi amintesc, nu s-a aflat în legături epistolare cu ea. Ar fi, cred eu, extrem de interesant şi util de dezlegat enigma acestei răceli survenite între Miliţa PĂTRAŞCU şi Veturia GOGA. Nu cred că poate fi vorba doar despre dorinţa sculptoriţei de a evita inutile complicaţii cu autorităţile comuniste, care ţineau sub strictă şi permanentă supraveghere nu doar ceea ce se întâmpla la Ciucea, ci şi deplasările, întâlnirile şi contactele (epistolare şi telefonice) avute de Veturia GOGA. Sugerăm, deci, autorului ca, pe baza fondului documentar moştenit de dânsul de la Miliţa PĂTRAŞCU, dar şi a altor surse documentare, să abordeze şi acest aspect aducând clarificările ce se impun şi care, credem noi, interesează deopotrivă opinia publică şi pe specialişti.

Page 59: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

59a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuţie pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru şi să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi şi conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soţul său şi cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe, ori posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoştinţe, născocite probabil de ea toate acestea având drept scop întreţinerea speranţei în ziua eliberării care o aşteaptă să vină din Occident(...)”. Reproducem un alt fragment semnificativ dintr-un document al Securităţii potrivit căruia: „Petraşcu Miliţa, împreună cu soţul ei, au fost suspectaţi de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieşit însă că întreţin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuţii duşmănoase. Pentru stabilirea activităţii duşmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” şi T.O. În urma documentării activităţii duşmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultăţii de Drept din Bucureşti. După demascare au continuat cu aceleaşi calomnii duşmănoase la adresa regimului din ţara noastră şi URSS.” Valoroasa lucrare datorată lui Victor Crăciun, unul dintre cei mai avizaţi brâncuşologi ai momentului, oferă o mulţime de alte date interesante, definitorii legate de raporturile de colaborare dintre cei doi mari artişti, dar şi alte informaţii de reală importanţă pentru înţelegerea operelor lor. Din această perspectivă, credem că lucrarea lui Victor Crăciun se va număra printre lucrările de referinţă pentru cunoaşterea şi înţelegerea operei brâncuşiene sau a sculptoriţei Miliţa Petraşcu - repere majore ale plasticii româneşti şi europene a secolului XX, fiind de neocolit de cei care, în viitor, se vor apleca asupra celor doi mari artişti români.

Dana DEAC

Interviu cu bijutierul bibliofil Emil Chendea

Emil Chendea s-a născut în 18 iulie 1937 în comuna Mîrşid judeţul Sălaj, fiu al lui Augustin şi Elisabeta Chende, fiind fratele cunoscutului sculptor Val Chende. In 1940 familia se refugiază la Bucureşti datorită Dictatului de la Viena, dar se reîntoarce în Mîrşad în 1947, apoi se mută la Cluj în 1950.

A studiat pictura la Şcoala Medie de Arte Plastice din Cluj şi grafica la Institutul de Arte Plastice ”Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, promoţia 1967. A ilustrat numeroase cărţi şi a făcut prezentarea grafică la două ediţii de mare succes ”Mioriţa” şi ”Meşterul Manole”, fiind onorat cu 11 premii naţionale şi internaţionale.

În 1980 a rămas în Statele Unite, după 2 ani urmându-l soţia şi cei doi copii. A lucrat ca grafician la marea editură New Yorkeză Macmillan Publishing Inc până în 1995, unde a ilustrat şi Colliers Encyclopedia. În 1997 s-a mutat în Florida unde s-a întors la pictură după mulţi ani de întrerupere şi începând din 2004 expune în SUA. Cu aproape doi ani în urmă are loc o nouă mutare, de data asta pe coasta de vest în Sacramento, California.

Îl cunoşteam pe Emil Chendea prin bijuteriile bibliofile pe care le-a realizat. Acest mare român, mare artist şi important vizionar al culturii române, care este Emil Chendea, cel care în anii 70 a scos volumul Mioriţa nu doar tradus în 5 limbi de circulaţie internaională, ci şi ”la pachet” cu un disc înregistrat cu 5 variante ale baladei, în interpretarea foarte tânărului, pe atunci, Tudor Gheorghe, cel care a scos un volum de lirică japoneză de excepţie, care şi-a onorat fiecare lucrare grafică la cele mai înalte cote artistice, lui îi datorăm cel mai frumos volum Mioriţa din literatura română. şi enumăr acum doar câteva din volumele pe care am avut şansa să le ţin în mână, în afara Mioriţei şi a Meşterului Manole: Alexandru Mirodan - Primarul lunii şi iubita sa (coperta), Sonetele lui Shakespeare (ilustraţii), Cele

Page 60: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

60patruzeci de zile de pe Musa Dagh- Franz Werfel (coperta), Primăverile lui Ivan Galeb de Vladan Desnica (coperta), Valurile de Virginia Woolf (coperta), Primele iubiri de Nicolae Labiş (coperta), Zgomotul şi furia de William Faulkner (coperta), Cîntecul singurei de Ion Caraion (coperta), coperta la albumul interpretului Tudor Gheorghe... Despre viaţa şi trăirile lui Emil Chendea las mai bine să vorbească cuvintele sale, mulţumindu-i încă o dată pentru interviul cu care m-a onorat.

D.D.: Maestre, prima întrebare ar fi aceasta: dacă vi s-ar cere să vă faceţi o biografie de artist, cum ar începe aceasta?

E.C.: Autobiografia mea e începută deja. Am o carte în pregătire. Am început cu datele despre naştere, partea de viaţă. Artist am fost începând de la vârsta de 5 ani, când eram la gradiniţă. Am fost premiant. Dar acela nu a fost un moment extrem de important. Am făcut şcoala de artă, Institutul de arte, cred că toată viaţa am trăit doar pentru această idee: de a lucra în domeniul ăsta. Primii mei paşi ca artist au avut loc în momentul în care mă apropiam de sfârşitul facultăţii, eram srudent la grafică, la Institutul Grigorescu, a trebuit să îmi aleg un subiect pentru examenul de stat. Am ales volumul de lirică japoneză, care a fost prima mea carte ilustrată, şi s-a bucurat de un mare succes, deşi a avut tirajul doar de 1000 de exemplare. Apoi au urmat altele. De pictură m-am apucat mulţi ani după ce am ajuns în SUA.D.D.: Cum eraţi ca artist acum 50 de ani şi cum vă autodefiniţi după jumătate de secol pe tărâmul creaţiei?E.C.: Groznic! Realismul socialist..D.D.: Dar în ciuda realismului socialist aţi realizat foarte multe!E.C.: Pentru că am evitat ceea ce se făcea în perioada respectivă. Am crezut că vă referiţi la pictură. Pentru că pictura am făcut-o în şcoala scocialistă. Şi aşa ne învăţau profesorii. A fost o mare crimă ideea de realism socialist în ţara noastră. De aceea m-am băgat în grafică şi am evitat victoriile socialismului şi am mers pe victoriile mele personale în pe ideile pe care le-am avut şi în cărţile şi titlurile pe care le-am folosit.D.D.: Cu ce muzică consideraţi că se pot asocia picturile Dvs?E.C.: Când lucrez îmi pun căştile pe urechi, ascult o muzică foarte relaxantă, o muzică meditativă mai degrabă, decât o simfonie clasică, ceea ce făceam mai demult.D.D.: Aveţi şi alte tabieturi sau superstiţii când lucraţi la un tablou?

E.C.: Fumam. Dar nu mai fumez. M-am lăsat de fumat de o săptămână (râde). Aşa că mai am un singur tabiet: când stau în faţa şevaletului (lucrez în picioare şi repede) îmi pun o jumătate de pahar de vin roşu. Acesta e singurul tabiet, o plăcere pe care mi-o rezerv atunci când lucrez.D.D.: Daţi gata un tablou din prima, sau obişnuiţi să reveniţi peste el?E.C.: Depinmde. Am lucrări mari în SUA. Am una dintre lucrări la care am lucrat în timp ce ascultam ”Alten simfonia” lui Richard Strauss. Când s-a terminat muzica am pus jos pensula şi am zis că e gata. Şi îmi iubesc lucrarea aceea! Dar s-a întâmplat să lucrez chiar o lună de zile la o lucrare. Am şi lucrare peste care am făcut altceva decât era iniţial. Dar procesul de creaţie nu este stagnant. Sigur, e un proces natural de evoluţie al procesului de creaţie. Asta este tot..D.D. Sunteţi un artist care merge pe principiul „am de învăţat toată viaţa”, sau pe principiul „deja ştiu destule, ştiu multe şi le pun pe pânzâ, să se vadă”?E.C.: Când Giorgio Vassaris l-a văzut pe Michelangello mergând către Capela Sixtină, l-a întrebat: unde mergeţi? Iar Michelangello a răspuns: să învăţ! Toată viaţa înveţi! Mai ales în pictură.. Mă rog, şi în alte domenii.... şi cum să dansezi înveţi, nu? D.D.: Între premiile obţinute, care rămâne cel mai drag, mai apropiat de suflet?E.C.: A fost un premiu pe care l-am luat cu o lucrare. Era prima mea participare la un Salon de artă. A avut loc la Muzeul din Florida şi am luat Premiul II. Lucrarea era cu un pescar în zorii zilei pe o barcă, dacă nu mai e pe site-ul meu, cred că am să o pun iar. A fost cumpărată de un colecţionar, proprietarul a 3 mine de aur din Vancouver, din Canada. Nu aş fi vrut să o vând, dar aveam nevoie de bani ca să îmi cumpăr un computer nou, cel pe care îl am şi astăzi. Şi am vândut-o şi cred că e pusă la loc de cinste pentru că mi-a spus cumpărătorul că vrea să îşi decoreze chale-ul lui din Bahamas. D.D.: Sunteţi un om extrem de curajos. Aţi avut atâtea începuturi în viaţă...E.C.: Nu a fost uşor. Vorba aceea, am făcut de toate, ambalam cutii. Am ambalat câte 600 de cutii pe zi într-o fabrică. Am făcut tot ce se putea face ca să supravieţuiesc. Nu aveam rude, nu aveam pe nimeni, nici un fel de cunoştinţe. Apoi, după 2 ani, a venit în SUA familia. Până când mi-am găsit primul serviciu, la Editura MacMillan, unde am lucrat 12 ani, a fost greu, dar nu m-am dat la o parte să muncesc orice, ca să supravieţuiesc.D.D.: Şi cum aţi plecat din România?

Page 61: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

61E.C.: Am aşteptat 10 ani de zile să pot obţine un paşaport turistic. Când am plecat am plecat cu drum dus-întors şi am rămas în Canada şi de acolo am trecut în SUA. Eu am avut un frate care a murit în Canada, la Toronto. Şi m-am dus, chipurile, să îi recuperez lucrările, nu prea multe, rămase după moartea lui. Eram hotărât dinainte de plecare să nu mă mai întorc pentru că am avut prea multe probleme cu autorităţile care nu mă mai lăsau să public cărţi, să fac ilustraţii. Mi se invoca economia de hârtie din perioada respectivă. Şi am plecat cu o monedă de 10 bani în buzunar. Asta a fost tot! În rest nimic, nu am avut nici un ban! Nici un ban. Şi am ajuns la New York unde urma să iau avionul să merg la Toronto. E o poveste mai întortocheată, care se regăseşte în carte. Şi cunoşteam pe o doamnă, mama unui prieten de-al meu. I-am dat telefon şi a zis: ia un taxi şi vino la mine. Am luat un taxi, pe care l-a plătit ea. Am stat acolo 2-3 zile, mi-a mai dat ea bani şi am mers la Toronto... Şi acum am moneda de 10 bani. E lipită cu scotch de prima mea agendă cu care am plecat din ţară.D.D.: Spuneţi-ne câteva nume ale oamenilor care v-au pus piedici în perioada socialistă.E.C.: L-aş numi pe cel mai important: Nicolae Ceauşescu. El ni-a pus piedicile cele mai mari. Au mai fost câţiva. Când eram student, un fost profesor mi-a spus că nu am voie să îmi public ilustraţiile la carte. Şi era chiar profesorul meu de specialitate... Nu vreau să dau nici un fel de nume. D.D.: V-aţi mai întâlnit cu el după plecarea Dvs. în SUA?E.C.: Nu, nu ne-am mai întâlnit. D.D.: Până în perioada 1989, fiind cel mai mare grafician de carte pe care l-a avut România, aţi fost contactat de vreo editură din ţară?E.C.: Acolo (n.n.: SUA) fiind? Nu, niciodată! Nu m-a contactat nimeni. Un prieten de-al meu m-a rugat să îi fac o copertă la o carte şi i-am făcut. I-am trimis-o pe E-mail. Era un dicţionar român-japonez sau japonez-român. Dar de la edituri nu m-a contactat nimeni. Au ei graficieni destui aici. Şi sunt destul de buni. Şi dacă m-ar contacta le-aş cere. Probabil, nişte sume pe care probabil că nu le-ar putea plăti. Aş fi însă disponibil să fac ceva, doar de dragul de a colabora cu edituri din ţară. Dar, nu ştiu.. Momentan am cam terminat cu grafica şi vreau, cât voi mai trăi, să continui cu pictura.D.D.: Ce a însemnat pentru Dvs grafica de carte? Cu asta aţi început, aţi avut realizări extraordinare, aţi luat numeroase premii şi în ţară şi în străinătate.. Se vede din cărţile Dvs că aţi făcut cu pasiune tot ce aţi făcut..E.C.: Fiindcă am citit enorm de mult! Am

început să citesc la vârsta de 6 ani. Când am mers la şcoală eu am citit deja poveştile lui Ion Creangă. Am fost student la fără frecvenţă la Grigorescu şi m-am apucat să citesc toată literatura universală, începând de la Epopeea lui Ghilgameş, trecând prin literatura egipteană, Cartea tibetană a morţilor, literatura greacă, toţi clasicii... Mă oprisem la un moment dat la Lope de Vega. Dar asta doar pentru că m-au luat în armată, în 1959. Dar am citit enorm de mult. Şi când am fost în facultate şi am fost student, nu îmi permiteam să cumpăr romane, că nu aveam bani. Dar erau mai ieftine plachetele de poezii şi cumpăram. De aceea m-am oprit la acest gen de literatură şi toate cărţile mele ilustrate sunt cărţi de poezii, niciuna de proză. D.D.: Care ar fi cea mai frumoasă amintire din ţară?E.C.: Nu există una doar... sunt prea multe... prea multe amintiri frumoase... Acum îmi vine în minte momentul în care m-am dus la Ipoteşti. Am făcut 10 km pe jos, cu aparate de fotografiat la mine. Şi m-am dus apoi la casa lui Ciprian Porumbescu. Apoi zilele în care am umblat prin Maramureş, cu Marius Porumb. Am făcut o săptămână împreună şi am făcut fotografiile pentru cărţile lui... dar sunt multe momente... amintiri frumoase. Nu pot să spun că ar fi una singură!D.D.: O amintire din Cluj care vă trece prin faţa ochilor în acest moment?E.C.: Clujul nu mai e cel care a fost. Într-un fel în bine, într-un fel în rău. Adică începe să intre în circuitul occidental. Îmi aduc aminte cu multă plăcere Clujul de altădată. Era numit pe vremuri Heidelbergul României. Când se mergea pe Corso, spuneai: Bună seara, domn’ profesor. Serile de sâmbătă erau unice... duminicile... Mergeam apoi la conferinţele lui Vătăşianu, la Blaga, la Biblioteca Universitară, când s-a lansat „Faust”. Clujul era un oraş cu o viaţă intelectuală extrem de intensă. Chiar în ciuda regimului în care trăiam! Dar se trăia intelectual, cu mult suflet.. Nu ştiu cum mai e astăzi Clujul ăsta... În mod normal trebuie să ţină pas cu timpul, dar nu ştiu cum o face. M-am bucurat când am regăsit o revistă precum Tribuna! Am văzut cărţi tipărite în condiţii tipografice excepţionale. M-am bucurat de acest lucru şi am văzut că se citeşte încă foarte mult. Dar, totuşi, pentru mine, care trăiesc mai mult, e ceva... Şi în volumul autobiografic pe care vreau să îl scot, aici la Cluj, în toamnă, vorbesc despre Cluj.D.D.: Aţi pomenit de Blaga. Şi Dvs, şi Blaga aveţi câteva lucruri comune. Dar aveţi ceva comun despre care nu ştiu dacă îl ştiţi: şi Dvs,

Page 62: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

62şi Blaga, v-aţi refugiat în anii 40, prin Turda. Blaga a fost ajutat să îşi mute biblioteca la Sibiu, prin Turda, de către poetul Teodor Murăşanu, şi o vreme a fost găzduit în Turda pentru a-şi putea face transporturile peste graniţa vremelnică de peste Feleac.E.C.: Fratele meu a plecat înaintea mea în Canada. Şi are un monument dedicat lui Blaga. Era pentru Deva, dar nu ştiu unde e amplasat în ţară. Şi când am venit acum la Cluj, am trecut prin Lancrămi. Mi-am amintit de vremea când eram student şi am făcut o excursie de la Cluj la Braşov, am trecut pe la mormântul lui Blaga. Şi se pare că mereu a fost un fel de comunicare spirituală între noi.. Nu am ştiut de refugiul lui şi Turda..D.D.: Ce amintiri aveţi despre Turda?E.C.: Nu am multe de spus, pentru că eram copil. Îmi amintesc că era un oraş prăfuit, îmi amintesc de existenţa fabricii de Sticlă. Nu am avut o impresie extrem de puternică pentru mine pentru că era un oraş oarecare, conta faptul că eram împreună cu rudele. Ultima dată când am fost în Turda, după ce am cupărat casa din Cluj, am mers doar la rudele mele, la unchiul Florian şi verii mei şi asta a fost tot.D.D.: Ce aţi dori să transmiteţi iubitorilor de artă?E.C.: Celor români, să nu îşi uite ţara!!! Pentru că avem multe datorii faţă de ţară, nu pentru trecut doar. Pentru întreaga ei istorie şi pentru viitorul ei, mai ales! Eu doresc să mă întorc în toamnă. Am în lucru o carte autobiografică. Am scos în tiraj de 10 exemplare acum 2 ani, dar acum mi s-a zis de către Dl Radu Vasile că vom scoate un tiraj mare aici. S-a găsit un sponsor la Zalău şi sper să o scoatem în toamna aceasta. E un volum la care ţin, pentru că el conţine partea cu România.D.D.: Cateva cuvinte de încheiere pe care aţi dori să le transmiteţi românilor, indiferent pe ce meridian se află acum...?E.C.: Ce aş putea să le spun? Cei din străinătate să vină cât mai des acasă, iar cei de aici, când călătoresc în străinătate, să caute cât mai mult să ia legătura cu comunităţile româneşti, cu centrele culturale care există peste tot în lume, să comunice cu ei, să îi întrebe, exact aşa cum mă întrebaţi Dvs pe mine, ce cred ei despre ţară, lucruri de genul asta. Adică nu să meargă doar să facă shoping. Mă rog, dacă merg doar pentru 3 zile, nu pot să ia legătura cu comunităţile, merg la rude... Ca o anecdotă, pot să vă spun că eram la Viena în 1989, cu o expoziţie de artă românească organizată de către Partidul Comunist din Austria şi citeam un ziar. Şi aud în faţa mea o persoană care mă întreabă: Wo ist Maria

Hilberstrasse? Şi cu capul în jos, citind ziarul, îi răspund în româneşte: ia-o matale la stânga şi treci podul, şi am ridicat capul şi mă uitam la el, şi uite acolo este. Şi mă întreabă: de unde ştiţi că sunt român? Zic: după pantofi, avem aceiaşi pantofi amândoi.

Adalbert GYURIS Irimie STRĂUŢ

,,FRUMUSEŢILE DIN JUR MEU M-AU IMPULSIONAT SĂ SCRIU ! „

Adalbert GYURIS (Germania) de vorbă cu maestrul Irimie STRĂUŢ1

Mă bucur că am reuşit să realizez acest interviu cu unul dintre cei mai remarcabili profesionişti ai literaturii celor mici. Păcat că la realizarea interviului domnul Străuţ a fost bolnav însă optimist şi încă cu multe idei. Îi doresc viaţă lungă şi să scrie încă multe cărţi !

Adalbert GYURIS: De unde pasiunea pentru scris ? Irimie STRĂUŢ: Pasiunea pentru scris izvoreşte probabil de la locurile în care am crescut,cu oameni minunaţi şi locuri de o frumuseţe aparte. Frumuseţile din jur meu m-au impulsionat să scriu! La 16 ani am debutat în pu blicistică în revista Academiei Române „Cum vorbim“, cu un articol dcspre graiul arhaic,cu reminiscenţe dacice, păstrate şi azi,din satul strămoşilor mei. Doi ani mai târziu am publicat în revista „Licurici“ ,unde am lucrat apoi 40 de ani ca redactor,o poezie scrisă stând cu vacile la păscut pe dealurile din Străuţii de Jos iar fragmente de proză au apărut când eram elev la Petroşani,în ziarul „Tânărul mi ner“ unde era redactor şef marele scriitor Ion Băieşu care m-a reco mandat pentru Şcoala de literatură 11 S-a născut la 28 ianuarie 1932, în comuna Feneş, judeţul Alba; a urmat Şcoala de Literatură din Bucureşti de 2 ani (1952-1954) a Uniunii Scriitorilor, în promoţia denumită azi „Nicolae Labiş“; a debutat cu reportaj, în septembrie 1951, în „Scânteia Tineretului“, şi în proză, în acelaşi an, cu fragmente din nuvela „O zi cu ger“, publicată în ziarul „Zori noi“ din Petroşani colaborat cu multe ziare şi reviste; a publicat mai multe cărţi, majoritatea destinate copiilor; a scris câteva scenarii de filme pentru copii şi tineret

Page 63: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

63şi critică li terară „Mihai Emines cu“ a Uniunii Scriitori lor, pe care am absolvit -o în promoţia numită azi ,,Nicolae Labis“.

Cum aţi ajuns la această şcoală şi ce colegi aţi avut ?

În urma unui examen de admitere, pe 15 septembrie 1952, am intrat la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu“ din Bucureşti. Am fost coleg de serie cu Ion Gheorghe, Radu Cosaşu, Mihai Negulescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Lucian Raicu, Doina Sălăjan, Elena Dragoş, Alexandru Popescu (Vergu), Ioana Zamfir, Atanasie Toma, Dumitru Cărăbăţ, Gh. D. Vasile, Horia Aramă, Ion Grecea, Ştefan Luca şi alţii.

Ce profesori aţi avut şi ce amintiri vă leagă de ei ?

Printre profesori au fost: Mihai Gafiţa, seminarul de creaţie, Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir la catedra de măiestrie artistică, Tudor Vianu la prelegeri de literatură universală, D.Micu, Ion Oana. Mai apropiaţi mie au fost Mihai Beniuc şi Ion Oana,poate pentru că veneau din aceeaşi zonă ca mine,din Ardeal. Aproape un an Oana ne-a învăţat amănunţit epopeea tragicomica a ,,Ţiganiadei“, considerind-o la fel de valoroasă ca „Iliada“ sau „Odiseea“. Pe Tudor Vianu şi Călinescu îi apreciam pentru că ne vorbeau ore întregi liber, despre scriitori greci, latini, despre Shakespeare, Voltaire sau Goethe. O profesoară aproape analfabetă a tost Monica, soţia lui Em. Gălan, pe care Labiş, la un seminar, a făcut-o să plângă, încurcând-o cu întrebările sale. Simpatizat de noi era „Englezul“ Petru Dumitriu, înalt şi impunător, cu pipa în colţul gurii, îmbrăcat cu haine „sare şi piper“ de stofă englezească, elegant şi flegmatic. De cele mai multe ori venea la cursul de „măiestrie artistică“ cu Biblia, din care ne citea fragmente. După lectură, ne spunea cu voce gravă „Iată o temă eternă pentru un roman“.

Aţi fost coleg cu Nicolae Labiş,cum l-aţi descrie şi ce amintiri vă leagă de el ?

În primul rând doresc să amintesc că Labiş învăţa la clasa de măiestrie a Veronicăi Porumbacu.Iar pe de altă parte era dintr-un grup de „răzvrătiţi“, anticomunişti, care aveau idei „duş mănoase“ desprce politica Partidului Comunist şi mai cu seamă cea bolşevică, a URSS, a ocupanţilor sovietici, susţinând revoluţia ungară, despre care aflase de la Doina Sălăjan şi ea scoasă din presă,după 1956. Despre abaterile lui Lae de la „morala proletară“ au circulat mai multe versiuni. Eu am participat la şedinţa UTM care l-a exclus prima dată pe Labiş din această organizaţie.

Motivul a fost că şi-ar fi pierdut carnetul de „utemist“ ,în fapt, ascuns de Tomozei. De fapt, cazul ,.pierderii carnetului“ a fost al poetului Sorin Comăniţă, eliminat pentru aceasta din şcoală. Dar mai grav a fost, în viziunea organizaţiei de tineret condusă de biroul organi zaţiei de bază a partidului, că într-o seară poetul a sărutat o colegă pe gât şi chiar a muşcat-o (!). O „aventură puştească“ pe seama căreia s-a făcut prea mare tam-tam. Mai combativă şi mai „vigilentă“ a fost o colegă ucraineană, Rahila, care l-a pârât şi pe care, sigur, fiind urâtă, n-o săruta şi n-o strângea nimeni în braţe!! Labiş a fost un fenomen! La 16 ani, să fii căutat de marile reviste ale ţării, să citeşti în mai multe limbi străine - poezie, proză, filozofie, să-ţi faci într-un cuvânt, cultură, după steaua ta şi s-o faci profund, să fii laureatul pe toată ţara al primului concurs literar postbelic... Nicolae Labiş a fost un mare poet, a reprezentat un moment de cotitură în evoluţia poeziei de după al doilea război mondial.

Printre colegii de la şcoala de Literatură ,,Mihai Eminescu” au fost şi cadre militare ?

Sigur că da. Veneau chiar în uniformă militară la şcoală ca Portik, fraţii Ioan şi Florian Grecea, Radu Cosaşu, Culcea, H.Salem, Athanasie Toma, Doina Sârbu să impresioneze profesorii la examene. Unii dintre ei erau securişti. Aveau pe cap chipiul cu steaua în cinci colţuri în frunte !

Aţi locuit 40 de ani în Bucureşti şi acum v-aţi retras la Deva. Care este diferenţa dintre capitală şi provincie ?

Mă bucur că am venit la Deva unde sunt oameni minunaţi, cinstiţi şi prietenoşi. În Bucureşti s-au schimbat multe în ultimul timp nu doar în viaţa socială, politică ci şi cea literară. Sunt tot felul de gunoaie cu ifose de elitişti, dispreţuind literatura adevărată, iar cea pentru copii chiar nu mai există. Mai mult nu mai poţi tipări nimic fără să plăteşti, cei din anumite găşti tipărindu-se şi premiindu-se unii pe alţii. La Deva în cinci ani, oraş de provincie, cum ne privesc de sus, cei de la centru,mi s-au publicat cinci cărţi fără nici o contribuţie personală. Plus aici mă simt acasă, am o foarte mare activitate publicistică. Afirm cu bucurie că fiind aproape de Serbia am reluat colaborările cu revistele din Voivodina.

Ce faceţi acum şi ce planuri aveţi pentru viitor

Definitivez şi încerc să public până în cel de-al treilea vo lum închinat lui Labiş cu prilejul împlinirii a 71 de ani de la

Page 64: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

64naşterea sa şi a comemorării a 50 de ani de la trecerea lui în eternitate. De asemenea, voi re publica volumul interzis de cenzura comunistă „Ora albă”, precum şi mai multe volume cu poezii de asemenea puse sub sechestru în anii dinainte de 1959, printre care şi cele care mi s-au publicat parţial la Pancevo, în Serbia. Nici pe copii nu i-am uitat, oferindu-le volumele „Ţupa-Ţup se întoarce“ şi „Prietenii lui Ţupa-Ţup“, cât şi ce voi mai găsi nepublicat prin rafturile bi-bliotecii mele.

Stimate domnule Străuţ vă mulţumesc pentru acest interviu şi vă doresc să aveţi parte de încă multe bucurii şi împliniri.

D’ale scriitorilor

Tudor Arghezi nu-l aprecia sub nici un chip pe Demostene Botez, nici ca avo-cat, nici ca scriitor şi, de câte ori avea prile-jul să se întâlnească cu el, i-o spunea în faţă. Într-o zi, Arghezi venea la Uniu-nea Scriitorilor, unde s-a întâlnit cu De-mostene Botez, care tocmai ieşea, şchiopătând de un picior. Văzându-l aşa neajutorat, Tudor Arghezi i se adresă: – Măi, Demostene, ce-i cu tine? Ce-ai păţit? – Nu vedeţi, maestre? Sunt cu un picior în groapă ! se vaietă el. – Nu-i nimic ! Ţi-a rămas intact piciorul cu care scrii, îi replică Arghezi. Dramaturgul Constantin Kiriţescu, di-rector ani în şir în Ministerul Instrucţiunii Pub-lice, căuta să-şi impună numai punctul lui de vedere şi, din această cauză, se făcuse nesuferit majorităţii oamenilor de cultură. – Mare idiot trebuie să fie Kiriţescu acesta, judecând după mutră, zise furios într-o zi Ion Minulescu. – Nu te lua după aparenţe, îl sfătui „blând” Tudor Arghezi. Mutra te înşeală. E cu mult mai idiot decât arată. Când avea nevoie de bani, Mateiu Caragiale se ducea în strada Sf. Ionică să amaneteze ceva. Într-o zi a luat de acasă o pipă veche şi s-a prezentat la „Muntele de Pietate”. Un domn sobru a examinat pipa şi i-a dat pe ea 60 lei. Mateiu Caragiale a fost mulţumit de preţ. Trecând pe strada Bărăţiei, a zărit, în vitrina unei dughene, o pipă la fel cu cea pe care o amanetase. Intră şi află că pipa costă 15 lei şi că negustoraşul de „antichităţi”

mai avea destule piese de acest gen. După vreo lună, când Mateiu se afla din nou în jenă financiară, luă pipa pe care dăduse 15 lei în strada Bărăţiei şi plecă cu ea la „Munte”. Evaluatorul o cântări în palmă , clipi şiret pe sub ochelari şi-i plăti 60 de lei. Mateiu încasă banii şi o şterse, venindu-i să sară pe stradă de bucurie că-l păcălise pe evaluator. Peste câteva luni iar nu avea bani. Dădu fuga pe Bărăţiei, cumpără o pipă cu 15 lei şi iar se prezentă la „Muntele de Pietate”. După ce-şi încasă suma şi plecă fericit de trucul „infailibil” pe care îl descoperise, evaluatorul îi spuse unui prieten care asistase la această scenă: - E fiul mai vârstnic al lui Ion Luca Caragiale. De un an de zile îmi tot aduce pipe de 15 lei bucata de pe Bărăţiei şi eu îi dau câte 60 de lei pe fiecare. El crede că mă prosteşte, dar pot eu să-i ofer fiului mare-lui nostru Caragiale câte 15 lei? Şi acesta flutură un zâmbet blajin şi atotînţelegător către amicul său care se prăpădea de râs. Magistrat tânăr, Alexandru Cazaban nu ştia cum să plece mai repede de la Judecătoria de Ocol din Răducăneni. Cum în acel timp, Barbu Ştefănescu Delavrancea era ministrul Justiţiei, la intervenţia lui Alexandru Vlahuţă, Delavran-cea l-a primit în audienţă pe Al. Cazaban. - Răducăneni… Răducăneni …, făcea Delavrancea cu ochii în sus, gânditor. Niciodată n-am admirat un răsărit de soare mai măreţ ca la Răducăreni! Şi, mă rog, de ce vreţi să plecaţi de acolo? Aud că sunteţi scriitor… - Pentru că, vedeţi, excelenţă – a ex-plicat Al. Cazaban grăbindu-se să nu piardă poanta şi să meargă drept la inima drama-turgului ajuns ministru – acolo n-am ocazia să admir … un Apus de Soare …Delavrancea a savurat poanta rozându-şi mustaţa şi a scris pe cererea de trans-fer a tânărului magistrat: „Se aprobă.” Pe când era profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, George Călinescu a invitat doi studenţi la el acasă. Aceştia nu au venit în ziua fixată, ci a doua zi, la aceeaşi oră. Deschizându-le uşa , doamna Alice Călinescu i-a în¬trebat ce doresc, iar ei au răspuns că au fost invitaţi, dar n-au putut veni cu o zi înainte din cau-za unor obligaţii la facultate şi au întrebat: – Domnul profesor este acasă?Din pragul uşii, amfitrioana şi-a întrebat soţul: – Eşti acasă, dragă ? – Nu, dragă, nu sunt acasă ! – Aţi auzit băieţi, nu e acasă ! le-a

Page 65: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

65spus candid doamna Călinescu. Inscris la Facultatea de Litere şi Filo-zofie, Şerban Ciocu¬lescu urma în paralel şi Dreptul pentru a-i face plăcere bunicului său. Teroarea studenţilor era dreptul roman şi pro-fesorul Ştefan Longinescu care avea mania clasificărilor şi subclasificărilor, subîmpărţirii în diverse paragrafe de tipul I, II, III, IV etc, 1, 2, 3, 4 etc., A, B, C, D etc., a, b, c, d etc. La examen, dacă subiectul compara cinci subdi-viziuni, el nota fiecare răspuns ridicând câte un deget de la mâna stângă strânsă pumn. Un astfel de subiect ce compara cinci subdiviziuni i-a căzut la examenul de drept roman lui Şerban Cioculescu, care a început, transpirând, să le enumere în timp ce profeso-rul ridica câte un deget. Sărind peste diviziu-nea a doua, dar enunţân¬du-le pe celelalte, a rămas un deget nedesfăcut de la mâna profe-sorului, el făcând gestul invers închizându-le la loc pe celelalte patru degete şi arătându-i degetul respectiv îl întrebă necruţător: - Ce e acesta?La care Cioculescu i-a replicat: - Degetul arătător.Ilaritatea a fost generală, profesorul a zâm-bit sardonic şi i-a dat bilă roşie, trântindu-l la examen. Mihail Dragomirescu, pe când era şi director al Institutului de Literatură, intră odată satisfăcut în Aula Fundaţiei Univer-sitare, unde dădu cu ochii de Şerban Ci-oculescu, veşnicul său rival în dispute. – Ei, ce zici, Cioculescule, teoriile mele se discută la congresul de la Copenhaga... – Ce să zic, domnule profesor, decât că e ceva putred în Danemarca! a fost replica lui Cioculescu. La „Capşa”, Şerban Cioculescu şi Alex-andru Cazaban se duelau verbal, bineînţeles în glumă.Zice Cazaban: – Eu nu scriu, ca unii, pentru şer-bani! – Nici eu nu scriu, ca alţii, numai cazaban-alităţi! i-a întors-o Cioculescu. Într-o zi, la o şuetă cu Al. Caza-ban şi Corneliu Moldovanu, Ion Minules-cu, dorind să le facă sânge rău interlo-cutorilor săi, strigă să-l audă toată lumea:Mă, voi ştiţi că eu m-am născut în anul când a murit Eminescu ?Replica lui Cazaban a fost promptă:Două mari nenorociri în acelaşi an !

EPIGRAME

În deşertul portocaliu

Vai de naţia română,Că, oricât munceşte omu’,La salariu ia în mânăCe-a tăiat chirurgul Ciomu.(Eugen ALBU)

Tendinţe actuale în turism

Speranţe sunt de dezvoltare,La munte şi pe litoral,Avem turişti şi-autocareŞi-un nou turism... electoral!(Tiberiu BĂLCESCU)

Istorică

Este clar că, de milenii,Chiar de n-au vrut toţi suspuşii,Suntem fraţi cu moldovenii,Dar ne mai despart doar ruşii...(Ion BINDEA)

Consecinţă

Nu sunt în stare să m-aşternPe critici despre-acest guvern,Căci el, prin haosul făcut,Mă lasă mut.(Aurel BUZGĂU)

Adevăr

Ţara mea săracă,Cu destin păgân:Medicii ne pleacă,Bolile rămân.(Viorel CACOVEANU)

Revoluţia

Peste tot copii, adulţi,Într-un nesfârşit tumult,La revoltă fură mulţi...Astăzi unii fură mult!(Teodor CAPOTĂ)

Cutumă

Isoria ne-a demonstratCă-n mii de ani româniiUnicitatea şi-au păstrat,Schimbându-şi doar... stăpânii!(Cornelia COCIŞ-INOAN)

Page 66: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

66Reorganziarea pieţelor pe principii economice

Spre-a evita – ne spun mai marii -Aglomerările din piaţă,Vom dirija pensionariiDirect spre locul cu verdeaţă!(Petru-Ioan GÂRDA)

Guvernanţii şi leul

S-au preocupat mereu,Cu pricepere, constat,Ca să fie leul greu...Tot mai greu de câştigat!(Radu PĂCURAR)

Nivel

O damă bună şi cu stareS-a ridicat la mare traiPe propriile ei picioare...De pe genunchii unui crai!(Eugen POP)

Provincie

Ardeleanul, pui de cuc,Nu mai poate-a se ascunde:Bucureştii ne conduc...Însă nu ne spun şi unde.(Ioan POP)

Tranziţie

Judecând la rece,Ca un biet român,Comunismul trece,Membrii lui rămân.(Marian POPESCU)

La strâmtoare

Mă-ntreabă şefu’, la furie:-Pe unde ţi-e colegul X?Eu îi răspund, privindu-l fix:- S-a dus pe la pape...tărie!(Mircea ROŞA-MIRO)

Cruciada binelui

Cruciada văd că vineCu speranţe de mai bine,Însă cred că se cuvineS-anunţaţi şi pentru cine.(Alexandru STĂNESCU)

Ştiţi de ce?

Ştiţi de ce ni-i viaţa sumbră?Fi’ndcă, de la munţi la mare,Cei care muncesc în soareSunt conduşi de cei din umbră...(Efim TARLAPAN)

Temere de-alunecuş

Dacă noul gospodar,Multora – rămaşi în pană -Ne va pune sare, dar,Nu pe străzi, ci tot pe rană?(Mihai TEOGNOSTE)

Adela-Adriana MOSCU (S.U.A.)

VOCEA TA ŞI OCHII TĂIvocea ta...e vocea ta ce-imi aduce linişte-n noapteşi vocea ta ce-mi aduce energie-n timpul zileicând graiul tău se-arată păsările ascultăşi pădurea freamătă pentru tineochii tăi...sunt ochii tăi refugiul meu ma pierd şi regăsesc în ferestrele sufletului tăuei imi vorbesc o limbă tainicăşi m-ascund de tot să mă ai doar pentru tinecu tine...cu tine simt că pot să văd şi-n întuneric,şi reusesc orice-aş vrea să-nfăptuiesc,pe lună plutesc în noapte şi soarele mă sărutăcând tu eşti în viaţa mea, iubire...iubireiubirea ta iubite...iubirea ta iubite m-a trezit din somnul aidoma neantuluişi-a venit când credeam că voi păşi în lumea celor nevăzuţimă transformă în ceea ce am vrut să devindar uitasem pentru un timp mult prea-ndelungatte simt...te simt lângă mine mereu şi cred că m-am

Page 67: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

67născut să-ţi aparţiniubitul meu iubit! drumul e lung cât veşnicia spre pieptul tău acolo unde am fost menită să fiu mereupe vecii vecilor şi de-a pururea...

Melania CUC (Germania)

Autoprtret

(poeme din volumul AUTOPORTRET)

Va scriu despre dragosteDe aiciDin Sicriul plin cu litere nefălţuite.LocuiescÎntr-un buzunar de zeţar Ce a tipărit manifeste.Fragilă-i peniţa de sticlaCu care trăgeam odatăBrazda şi dreptateaPe strada nepietruită.Dinaintea maşinărieiCe v se apropie, Vine ca un vulturŞi-mi ciguleşte ficatul,Ţin cu amândoua mâinileDeasupra capului Cununa cu toţi spiniiImaginii publiceÎn flăcări. Mi-a trecut norocul Pe lângă ureche.Glonţ pirotehnic fără focos .De acum Se cade să iertGreşala greşiţilor În numele Păcii probabile.Dragostea mea nouăNu mai are sensAiciÎn amfiteatrulCu vulgul ce clănţăne seminţeŞi artişti fluierândZeiţa din tragedia antichităţii.Încă o dată pe ziua de astăzi

Ard pe rugul conştiinţei,Timp în careTata cu mamaTrag în dreapta şi-n stângaCămaşa-mi Răstignită Între peste tineri tâlhari.

Autoportretul perfectŞi o ceaşcă de ceai chinezesc.Stop cadru fără egalPrintreLiniile frânte din şalePe un ecran uriaş.Şi vremea-i albastră,Şi nisipul e verdeScaieţii dau floare, Sămânţa germineazăPe buzele mele muşcate De sare .Sunt un om liber!Strig mut.În căuşul de palmăMă ascund ca o pâineNeagră, saţioasă,Fără idealuri.

Dumnezeul meuEste prizonierul perfectDin împărăţia zăpezii.Singurul fără de pată,Căutător de aur Şi vânător de reni din proţelanuri...ElMă aşteaptă cu lampa pe masăŞi cărţile de joc,În avanpostul pavat Cu paşii copiilului care am fost.Un loc de rezervă perfectLocul de unde ParadisulSe vede cu portocali înfloriţiŞi penele păsării de cenuşăÎncă arâzând.

DeodatăM-am hotărât!Semnez pactul cu paznicul Celulei în care Şobolanii Macină piatra de var.Locul meu preferat este în picioareLa galerie,UndeStudenţii fluieră dirijorulPe straportină.Bat ritumu-n picioare Şi golul în aer.Dincolo de cortina

Page 68: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

68Îmbâcsită cu milă creştinăIapa albă paşte mirişteaPoveştii reciclate Din cioburile lentilelor de contact.

Sunt la liman Mă scaldÎntr-o lacră de sare Fără să ştiu că am scăpatPentru ziua de aziDe-nserare… Fac paşi în paşiPrin nămeţiş de petaleŞiCuvintele nerosititePrind floare de vinÎn locul lor Din dicţionare. Bula de frică se spargeŞi eu iubesc nebuneşteZidul Care mă strânge-ntre şale.Altă iederă fumegă verdeÎn spaţiul De unde tobele nu se mai audDecât aşa, Ca un ţipăt de sâmbure germinândÎn pântecul piersicii.

Cresc şi-nfloresc irişi mineraliÎn scobitura tălpii De femeie cu ciorapul ruptŞi motiv floral cusutDirect Pe piciorul distanţeiDintre o rugăciune şiChipul meuZăvorât în fotografia de familie.Trăiesc ca un orb, În sipetul meuCu cărţi interzise Şi purpura curge regeştePeste fila în careDeţin un rol anonim.În camera magică-i Noapte din lumânăriCe-şi picură firmitura Peste cearceafulFără culoare,Fără dimensiunie.

Urcă în aceeaşi spiralăAburul şi spaima meaDe lupoaicăÎmpuşcată cu glonţ de argintÎn cerul de gură.Prada e albă şiStacojie-i jiletca vânătorului

Cu arma la ochiÎn amurgul cu fum de mirodeniiCe umple cuibul Din carePuiul Măiestrei Îmi cântăCa un flaşnetar Prinzonier de război.

Igor URSENCO (Republica Moldova)

Schimbarea la Faţă a României

Nici pînă azi nu mă dumirescunde naiba Platon îşi ţinea propria umbră, printrelucruri şi úmbrele lor deformateprin toată peşterasa filosofică. De fapt ştiu eu un loc magic, unde lumina sistatăperiodic şi produsele alimentare eliberatedoar pe bază de cartelă încă s-ar puteaînghesui oricînd prieteneşteca într-o conservăde ton, numită generic „Republica SocialistăRomânia”. În lipsa produselor de peşte

de export, unica sursăa „vitaminei D” era de găsit doar în bancurilepolitice absolut nesărate, singurelesubterfugii platonice ale românului sub regimulodiosului cuplu Ceauşescu. Dar viaţa de acvariu comportă anumite riscurineprevăzute: după douăzeci de ani de regim politic e firesc să te obişnuieşticu fundalul unor noi utopiitulburi precum bălţiledin vechile parcuri cu iluminareartificială. Acum cel puţin am şi eu o certitudine: dacă printre lebedele negre din Parcul Cişmigiu i-aş întîlni acumpe dictatorii Elena şi Nicolae, sunt convinscă aş putea vedea prin ei mai clar

Page 69: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

69decît prin cătarea etetică deja reglatăde balisticaplutonului de execuţie

V.I.T.R.I.O.L. 1

(Şirul poetic al lui Fibonacci)

Rătăcit în geografia labilă a singurătăţii, rişti să te poticneşti chiar de nudulFrumuseţii perfectdescărnate. Nu poţi decît să accepţi

condamnareape viaţă lîngă Femeia fără nicioreligie zilnică şi orgasmurisimulate pe numărul de telefon conectatdirect la Purgatoriu. Azi ai ajuns şi tu Finalmente

în cohorta progresivă a poeţilor naivipe care a reuşit să-i ademenească dejacu farmecele ei irezistibile. Ceva mai Puternic

decît însăşi Estetica îmi spunecă trebuie să admit şi această ultimăcertitudine: Trupul ei rece ar putea fi chiarPoezia pe care nu îndrăznecsă o descalific aici, pe hîrtie. Cînd au vrut să o ardă

pe Vrăjitoare, în locul inimii i-au găsito colivie, în care se zbăteausîngerînd „Albatrosul” lui Baudelaireşi „Corbul” lui Edgar Poe

Tabelul periodic a lui Mendeleev

Eu sunt Dragostea. În ciuda lui Socraterămîn de aceeaşi baricadăcu ceilalţi „fericiţifără muze” ce preferă să mă lase pe mîna iutea sinucigaşilorRomeo şi Julieta. Dar nici cînd nu mai sunt suficiente uneltele de tortură în subsolul MausoleuluiTaj Mahal, carnea meanici că e încercatăde mîniaomenească. Tot mai scurtă

la fiecare sfîrşit de iarnă, cînd mă simtrăzbunată pe deplin. şi mereu11 Acronim folosit de alchimiştii medievali pentru a descrie cît mai fidel procesele de transmutare a metalelor şi minţii umane: „Visita Interiora Terrae Rectificando occultum Lapidem” („Vizitează interiorul Terrei, apoi rectifică ceea ce vei găsi acolo pentru a descoperi piatra ascunsă”)

pregătită pentru a reveni transfiguratăîn pîlcul unui stol grăbit de cocoripeste simţurileuşor dezgheţate. Iată-le răsărind timide printre firele de iarbăsupravieţuitoarecumplitei uri din anii de secetă

Tot ce vroiai să ştii despre reţeta de spagheti originală,

dar dintre toţi italienii cunoscuţi niciunul nu-i emigrant

Intri în cea mai apropiatămăcelărie. Rafturile încărcate pînă la refuz Teîmbie d u m n e z e i e ş t e. În specialîţi atrag atenţia

volumele complete de Istorie a inchiziţieişi a gastronomiei universale.

De îndată ce îţi iei pulsul riştisă afli că ai Devenitcu cîteva grame

mai uşor decît Propriul

suflet. O stea aburindă îţi lumineazăgratis Caleadoar în primele ore

Francisc PAL (Canada)

Nume Imi place femeia măiastrăCare cade în mineŞi mă strigă pe nume;IMPINGE, IMPINGE.

Pe marginea drumului Pe marginea drumuluiNu mai sunt stâlpi de iluminat publicCi sâni ascuţiţiŞi opresc maşinaMă dau josŞi pe cuvîntul meuNu mai plec nicăieri.

Femeie Alo, femeie de aurDă cumva să nu plouă

Page 70: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

70Şi am să te-mpart pe din douăCu sufletul meu

Cristina Cristina meaŞi schimbă trupul în melodieSi mieÎncepe să-mi placă să cânt.

Am primit Am primitinstrucţiuni fermeSă-mi mut minteaPuţin mai încoloSi am nimeritDe-a dreptul pe sânii tăi.

Doi Mai trece o ziŞi sunt cu un pas mai aproape de moarteŞi dacă mai vorbeşti multFemeie târzie,Vor fi doi.

Madeleine DAVIDSOHN (Israel)

AMINTINDU-NE DE CAROLA

Ca să vă povestesc despre Carola, trebuie mai întâi să vorbesc despre mine şi despre târgul de vechituri.

Ce e un târg de vechituri, îmi închipui că ştie fiecare. Nu există oraş, să nu aibă o asemenea piaţă. Doar că la noi se numeşte „şuc hapişpişim, adică târgul ploşniţelor, eram sigură, o să vă uimească.

Totuşi, locul îşi merită pe deplin numele. Este o adunătură de zdrenţe şi rable, îmbrăcăminte, încălţăminte, obiecte casnice, gablonţuri şi cărţi. Aici se descarcă maşinile cu „alte zahen,” adică lucruri vechi şi, tot aici, se află dugheana mea, în care se vinde mobilă veche. Am moştenit-o de la părinţi, iar ei de la bunici, astfel m-am găsit fără voie, proprietăreasă în târgul de vechituri

Clienţii nu abundă în asemenea magazine. Săraci, vagabonzi, câte un colecţionar de rarităţi optimist din fire, sau vreo actriţă trăsnită, în căutare de obiecte aiurite, să-şi epateze prietenii.

Pe biroul meu, singura masă întreagă cu patru picioare şi sertar din prăvălie, se află un registru de însemnări pentru vânzările ocazionale, aproape gol, un chitanţier şi un ibric cu două ceşcuţe de cafea. Dacă o să mă întrebaţi de ce două, am să vă răspund că, una cea cu chenar auriu, a mea, iar a doua, cea cu o barză albastră pictată pe ceramică este a lui Ioel, cizmarul, vecinul meu.

Ioel e singurul care-mi trece pragul, să mai schimbăm o vorbă. De fapt vorbeşte numai el. „Pacostea”, adică nevasta lui, cum o alintă cizmarul, îl cicăleşte fără întrerupere şi, atunci trece pe la mine, să-şi descarce năduful. Tot, de aceea, mă întreabă Ioel de fiecare dată când ne întâlnim:

-- Cum poţi tu femeie să taci atâtea ore? Nu cumva Dumnezeu te-a făcut femeie din greşală? Muierea mea nici când doarme nu tace. Ori oftează, ori şuieră, ori sforăie de se mişcă patul.

Eu îl ascult cum povesteşte despre nevastă, despre copiii nerecunoscători, despre şomăsul care fură lumănări de la sinagogă, ca să le vândă nevoiaşilor, despre acţiunile de la bancă ce scad neîncetat, până te lasă cu fundul gol dacă ţi-ai pus nădejdea în ele.

Într-o dimineaţă, una din acele zile senine de la începutul verii, la ora când soarele încă nu devenise un blestem în acest colţ al oraşului, tocmai pregăteam cafeaua în aşteptarea lui Ioel, când, în pragul uşii, s-a ivit o doamnă. Dar, ce doamnă! O doamnă adevărată. În costumul alb de in, cu pălărie şi poşetă asortată, părea atât de nepotrivită în mijlocul adunăturii de mese ciuntite, scaune cu picioare rupte, cufere plesnite la încheietori, de-am crezut că visez. Am privit-o îndelung. Doamna era o bătrânică subţire, de înălţime mijlocie, să fi avut cam şaptezeci de ani. Se ţinea încă bine.

Scăpate de sub pălărie, libere, bucle albe, frizate natural, încadrau o faţă senină,

Page 71: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

71cu ochi albaştrii, limpezi, de copil.

Când eram tânără, am văzut un film vestit la vremea aceea „Vizita bătrânei doamne” Exact filmul acela asta mi-a trecut prin minte, privind-o pe bunicuţă.

- Bună ziua, mi-a spus cu glasul mai gros decât s-ar fi potrivit fragilităţii ei.

Probabil e fumătoare, am presupus. - Bună ziua. V-aţi rătăcit prin aceste locuri? Vă conduc eu la staţia de autobuz

- Nu! Nu m-am rătăcit. Am venit să cumpăr, dacă am să găsesc ceva pe plac, în magazinul dumitale.

- Ceva pe plac? am repetat. O să fie destul de greu să găsiţi.

Ignorându-mi replica şi-a rotit privirea peste maldărul de mobile aruncate de-a valma.

- Iată! am şi văzut ceva potrivit, a arătat ea spre o pendulă pe jumătate ascunsă între un şifonier şi un cuier cu oglindă.

- Ceasul de-acolo? am întrebat neîncrezătoare. E stricat. Maşinăria nu merge.

- Nu-i nimic. Vreau să-l văd. Chiar în clipa aceea a apărut în prăvălie Ioel. S-a uitat la bătrână, apoi la mine şi, din nou la ea, cu o figură neîncrezătoare.

- Nu te mai minuna atât, m-am răstit. O clientă. Vrea să cumpere pendula de colo. Mai bine să mă ajuţi s-o scoatem la lumină, decât să te zgâieşti la noi

Cizmarul a pus umărul, a dat la o parte cuierul, a împins dulapul, care a scârţăit dureros, asemeni un bolnav mutat din loc, după care a dispărut ca o nălucă.

Eliberată de praf şi păienjeniş, pendula nu arăta chiar atât de rău cum crezusem.

E drept că ceasul nu funcţiona. Cifrele de pe cadran erau şterse, unul din minutare căzuse pe policioara alăturată, unde se odihnea şi cheia cu care învârteai maşinăria, dar lemnul se păstrase incredibil de bine, iar uşa de sticla era minunat gravată.

- Vezi, draga mea? Nu e rău de loc. Un ceasornicar priceput şi câteva reparaţii, cred că vor fi suficiente să-l aducă la starea iniţială. E o adevărată bijuterie.

- Şi mă rog, la ce vă foloseşte o astfel de vechitură? m-am trezit întrebând.

Clienta mea nu părea nici extravagantă, nici colecţionară , nici vreo artistă ţicnită. Nu se încadra în nici una din categoriile care se perindau pe la noi.

Un zâmbet straniu i-a sclipit în privire. Mai curând un zâmbet trist

- La ce-mi foloseşte? A lungit vorbele cu timbrul acela puţin răguşit

Vrei să cunoşti adevărul?... Am de gând să-l las moştenire

La un asemenea răspuns, chiar nu mă aşteptam. Un hârb? o vechitură de ceas să lase moştenire…

Privirea mea nedumerită, a făcut-o să continue.

- Am reuşit să te uimesc şi, poate, ai dreptate. E cam ciudată cumpărătura asta. Vreau să-l las moştenire. Vreau ca cineva să poată spune după ce eu nu voi mai fi

„ Orologiul acesta a fost al Carolei”. Şi astfel o să mă pomenească şi pe mine.

Bătrânica a oftat. A privit ibricul de pe biroul meu, din care înălţau aburi de cafea şi mi-a spus direct.

- Aş bea o cafea, dacă ai şi pentru mine una. Probabil clienţii dumitale se scoală mai târziu. De când sunt aici n-am văzut nici unul.

- Nu-ţi fă griji în privinţa asta. Clienţii mei sunt atât de obosiţi, încât nu se arată zile întregi, ba uneori cu săptămânile. E slabă mişcarea în dugheana asta.

Cafeaua este o idee minunată. Îoel, căci pentru el era pregătită, s-a speriat şi, cu siguranţă, nici n-o să mai vină.

- Am înţeles că te-am surprins adineauri a spus musafira şi vreau să mă explic. Dar, m-ai întâi permite-mi să aprind o ţigară. Sper că nu te deranjează? Îmi place la cafea. Ştiu că nu e sănătos, totuşi mi-e imposibil să mă las de fumat. Au rămas atât de puţine lucruri care îmi fac plăcere. Şi, apoi...la vârsta mea nu mai contează… Mă numesc Carola. Pe dumneata cum te cheamă?

- Saly. Am răspuns scurt şi n-am mai ştiut ce să mai spun.

- Saly e un nume frumos. Am avut o colegă de şcoală pe care o chema Saly.

Acum, dacă ne cunoaştem, putem vorbi ca două prietene. Imediat ai să înţelegi cum am ajuns în magazinul dumitale şi, de ce vreau să cumpăr pendula.

Dacă ar fi să-ţi vorbesc despre viaţa mea, ar trebui să încep cu mărturisirea că am fost o femeie norocoasă. Familia mea a dus-o bine. M-am măritat cu omul potrivit. Nu că l-aş fi iubit foarte tare, dar ne-am înţeles şi ne-am respectat. Apoi au venit copii… Pe scurt, o viaţă normală

Bătrâna vorbea cu glas scăzut, monoton, mai mult pentru sine. Din când în când se întrerupea şi, atunci, sorbea cu înghiţituri mici, din cafea

Pe copii i-am crescut cu ideea independenţei, a unei depline libertăţi. În copii trebuie să ai încredere, îi spuneam soţului meu. De aceea nu m-a uimit când au hotărât să plece în străinătate, să-şi caute fiecare

Page 72: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

72drumul ce-l dorea

Fata e la Paris, arhitectă, băiatul, în Africa de Sud, inginer constructor. Sunt singură.

Când soţul meu a murit, am hotărât să vând tot ce-mi aparţinea, să vând casa cu tot avutul şi să intru la un cămin de bătrâni. Nu-ţi poţi imagina cât e de scump asemenea adăpost. Dar a fost o hotărâre înţeleaptă. Acolo nu-mi lipseşte nimic. Am la dispoziţie tot ce-mi doresc. Confort maxim. Căminul este aşezat într-un loc superb. Jur împrejurul lui sunt pădurile Carmelului cu ciripitul păsărelelor, oglinda mării se întinde departe, până la orizont şi aerul e curat Atunci?...ai să întrebi desigur. Atunci?

Săptămâna aceasta am fost la doctor. Tuşesc. Tuşesc tare şi de multă vreme.Tuse tabagică, mi-am spus. Însă radiografia arăta altceva. Am înţeles totul din privirea doctorului. Nu degeaba ne cunoaştem de zeci de ani.

Vezi dumneata, dragă Saly? am trăit destul. Nu mai sunt tânără. Aproape m-am împăcat cu gândul. Fiecare din noi moare mai devreme, sau mai târziu. Când, deodată, mi s-a făcut frică. Să nu mă înţelegi greşit. Nu frică de moarte Era altceva. Un lucru ciudat, la care nu mă gândisem până atunci.

Ce va rămâne de la mine ca amintire? Ce voi lăsa moştenire urmaşilor?

Când am intrat la Cămin, am vândut totul. Acolo nimic nu-mi aparţine. Nu mobila, nu covorul roşu cu desen geometric, nu tablourile de pe pereţi. Nici măcar valiza cu care am intrat acolo n-o mai am. Mi-a luat-o băiatul,… că mie ce-mi trebuie? Oricum nu mai plec nicăieri. Desigur avea dreptate. Şi, atunci, te întreb pe dumneata

Ce pot să las moştenire, un lucru cât de mic, care să rămână în urmă, să amintească de mine? Ceva…Ceasul acesta reparat, e frumos.... şi folositor. Cineva, nu ştiu cine, o să-l moştenească şi o să poată spune după ce nu voi mai fi

„ Acesta a fost ceasul Carolei.”Bătrâna doamnă a surâs, m-a privit

uşor jenată, s-a uitat la ceasul de mână şi, s-a ridicat, dintr-o dată grăbită

- Am întârziat destul de mult. Mai am treburi în oraş, iar la Cămin masa de prânz se serveşte la oră fixă. Te rog să mă ierţi dacă am zăbovit peste măsură--Ba, de loc. A fost foarte plăcut. Nu-mi intră des în prăvălie asemenea clienţi ca dumneata.

- Dacă-i aşa, atunci te-aş invita să mă vizitezi la Cămin. Vom putea sta mai mult de vorbă. Oricând eşti bine venită la etajul întâi,

camera 25, pe coridorul din dreapta. Ai să nimereşti cu siguranţă. Te aştept!

Femeia s-a ridicat, şi-a netezit fusta şi a dispărut în lumina de-afară, tulburând particulele argintii de praf care dansau într-o rază filtrată prin oblon

Câtva timp, pe lângă subiectele obişnuite Ioel a avut un nou subiect. Clienta mea îl uimise şi pe el cu acea vizită. După o săptămână, ceasul era gata. Un taximetrist l-a încărcat în maşină şi viaţa şi-a reluat cursul normal în colţul nostru de lume.

A trecut aproape o lună de la vizita „bătrânei doamne” cum îi spuneam eu, până ce m-am hotărât să o vizitez la Cămin. Era într-o marţi, ziua când şucul e închis după amiază, la fel cu restul magazinelor şi oraşul pare pustiu.

Mi-am îmbrăcat bluza de dantelă cu flori roşii, fusta neagră cu cordon de piele şi am scos din sertar adresa pe care mi-o lăsase la plecare.

Când să ies din casă, Ioel cizmarul m-a văzut.

A tras un şuierat de cunoscător şi m-a întrebat din vârful buzelor.

- Pentru cine te-ai „uzghipiţt aşa? Asta voia să însemne într-un jargon ironic, pentru cine m-am eleganţat. Dar eu nu i-am dat importanţă, măcar că ştiam că a doua zi nu voi avea linişte până ce n-o să-i povestesc totul de-a fir a păr.

- La Cămin, la clienta mea, am răspuns fără voie, înciudată că-i dau socoteală.

- Ce spui, ce spui? Vasăzică te-a invitat la ea. De calitate cucoana, nu-i ce zice.

L-am lăsat în mijlocul drumului şi m-am urcat în autobuz.

Căminul de bătrâni era înafara oraşului,. exact cum mi l-a descris Carola

Am urcat la etaj şi, apoi, de-alungul coridorului din dreapta. Uşa camerei 25 era deschisă. Câţiva muncitori trebăluiau în încăpere. Mutau mobile, spoiau pereţii.

- Doamna Carola?...am întrebat nedumerită. Unde o pot găsi?

- Întrebaţi la secretariat, mi-a aruncat vorba peste umăr, unul din ei.

La birou, un domn cu barbişon înspicat cu fire albe şi ochelari m-a invitat politicos să intru. Şi-a netezit cu mâna chelia lucioasă din vârful capului suindu-şi ochelarii mai sus pe nas. Privirea lui mi s-a părut bănuitoare

- Doamna Roth,… Carola? m-a întrebat, vrând parcă să verifice că a auzit bine.

- Carola, am încuviinţat.Vă e rudă, prietenă?Luată pe nepregătite am stat un moment

în cumpănă.

Page 73: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

73- Prietenă, am spus în cele din urmă.

Ştiţi… Ea m-a invitat să vin aici.- Da, da a fonfăit pe sub nas domnul

cu barbişon. Numai că...Doamna Roth a murit între timp. Exact acum zece zile.

- Bine. Atunci...eu am să plec, am spus necăjită.

Şi chiar îmi parea tare rău. Aveam remuşcări că-mi luase atâta timp până să mă hotărăsc s-o vizitez

- Ah! Apropo, m-a oprit directorul deodată, barându-mi drumul. Vă rog tare mult să ne ajutaţi. În camera doamnei Roth a rămas o pendulă. Dumnezeu să mă ierte...n-am idee la ce i-o fi trebuit. La noi, la Cămin camerele sunt mobilate. Copiii ei n-au vrut să audă s-o ia. E normal. Cum să transporte în străinătate ditamai dulapul? Mai ales că pendula e stricată. Ceasul nu merge. Pe unde o fi găsit-o? Multe idei sucite le mai trec bătrânilor prin cap! Nimeni n-a vrut-o, iar aici nu poate rămâne. Poate o vrei dumneata?

- Fiţi fără grijă. O iau imediat.- Oh! vă mulţumesc, a spus domnul cu

barbişon, vădit uşurat. Ne faceţi un adevărat serviciu.

Mi-a comandat un taxi şi am luat pendula. A doua zi am chemat un ceasornicar s-o repare din nou. Dar pendula era pur şi simplu neîntoarsă.

Ioel mă privea cu uimire cum şterg lemnul cu ulei de mobilă, cum îi lustruesc balamalele.

- Ce faci dragă? nu s-a putut abţine. A stat acolo în fundul magaziei 20 de ani şi nu te-am văzut curăţând-o niciodată. Ce ţi-a venit acum?

- Atunci pendula îmi aparţinea. Dar acum…e pendula Carolei, am repetat încet cuvintele bătrânei doamne.

Îţi mai aminteşti de Carola?

HASSAN NAJMI (Maroc)

S-a născut în 1960, la Ben Ahmed, în Maroc. Poet, ziarist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Maroc(1998-2005). Este responsabilul secţiei culturale a ziarului al-Ittihad al-Ichtiraki. Autor a patru volume de poezie şi a unui roman. A publicat traduceri şi eseuri dedicate unor poeţi precum Maiakovski, Ungaretti, Guillevic, Jaccottet sau Joyce Mansour. Volumul Petite vie (1995) aliază scriitura cizelată, rafinată, cu inserţia prozei cotidiene.

Târfa

După o noapte furtunoasă, s-a sculat în lacrimi Ca o ploaie solitară, plângea Nu ridicam ochii din carte Nu puteam să-i opresc plânsul

Înainte să cad în mrejele somnului Ea-mi apăru în ultimul capitol al romanului

Ca să nu mai plângă Am închis cartea şi mi-am pus capul pe pernă

Cele patru anotimpuri

Trandafiri în vecinătate Nu-şi adresează totuşi nici o vorbă Şi-aceste anotimpuri ce se succed pe trupul meu Nu-mi vorbesc nici ele Sunt aici tăcut Vorbesc tuturor lucrurilor – Doar mie însumi nu.

Bistrou

În bistroul din apropiere Mi-am văzut umbra Bând un pahar de vin.

Şi eu aici - Beţia mă sâcâie Cuvintele mele se clatină.

În româneşte de Ion CRISTOFOR

Page 74: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

74Jorge Luis BORGES (Argentina)

Suntem timpul. Suntem celebri

Suntem timpul. Suntem celebrametaforă din Heraclit Obscurul. Suntem apă, nu diamantul dur,acela pierdut, nu cel ce încă mai dăinuie. Suntem râul şi suntem acel grecce se priveşte în râu. Reflectarea luise preschimbă în apele oglinzii nestatornice,în cristalul ce se preschimbă ca focul. Suntem zadarnicul râu predestinate,în drumul lui către mare. L-au înconjurat umbrele.Totul ne-a spus adio, totul pleacă. Memoria nu-şi imprimă propria-i monedă. Totuşi, e ceva ce rămâne totuşi, e ceva ce se jeluie.

Arta poeziei

Să priveşti un râu alcătuit din timp şi apăŞi să-ţi aminteşti că Timpul e un alt râu. Să ştii că rătăcim ca un râuIar chipurile noastre dispar ca apa. Să simţi că trezirea e un alt visce visează că nu visează şi că moartea de care ne e teamă în oasele noastre e moarteacăreia îi spunem în fiecare noapte vis. Să vezi un symbol în fiecare zi şi anal tuturor zilelor şi anilor omuluişi să transformi supărarea anilorîntr-o muzică, sunet şi simbol. Să vezi în moarte un vis, în amurgo tristeţe galbenă – asta e poezia,umilă şi veşnică, poezia,revenind, ca zorii şi amurgul.

Seara uneori există un chipce ne priveşte din abisurile oglinzii.Arta trebuie să fie acest gen de oglindă,ce-şi dezvăluie chipul fiecăruia dintre noi. Se spune că Ulise, obosit de miracole,a plans cu drag văzând Ithaca, umilă şi verde. Arta e acea Ithaca, o veşnicie verde, nu miracole. Arta e nesfârşită ca un rău ce curge,trecând, dar rămânând, o oglindă pentru acelaşi schimbător Heraclit, care-i acelaşi şi totuşi altul, ca un râu curgător.

Elegie

Oh destin al lui Borges care-ai străbătut diverse mări ale lumiisau ai traversat acea unică şi solitară mare cu diversedenumiri, care ai fost parte din Edinburgh, din Zűrich, din cele două Cordoba, din Colombia şi din Texas, care te-ai întors la sfârşitul generaţiilor în străvechile ţinuturi ale înaintaşilor tăi,din Andalucia, Portugalia şi din acele regiuni în care saxonii s-au războit cu danezii şişi-au amestecat sângele,care-ai străbătut liniştitul şi roşul labirint al Londrei,care-ai îmbătrânit în atâtea oglinzi, care-ai căutat în zadar privirea de marmură a statuilor,care-ai cercetat litografii, enciclopedii,atlasuri,care-ai văzut lucrurile pe care le văd oamenii,moartea, zorii trândavi, câmpiileşi delicatele steleşi n-ai văzut nimic sau aproape nimicîn afara chipului unei fetiţe din Buenos Aires un chip ce nu doreşte ca tu să-l ţii minte. Oh destin al lui Borges,şi veacurile în care cineva moareiar altcineva, care nu ştie asta, cască.

Page 75: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

75Carlos BARBARITO (Argentina)

Nu creşte decât iarba …

Nu creşte decât iarba. Nu îţi sare-n ochi decât vreo piatrăŞi ceea ce conţine sau apără piatra. Aici, departe de plajă, departe de locul unde apaaduce atât de des metale ruginite, lemne putrede,cadavrul unui delfin sau al unei ţestoase. Vântul nu suflă cu putereca să ne poarte până spre tărâmul promis.Minutele ce trec devin oredar niciodată zile, ele devin nopţi ce nu vor niciodată să fie ani.

Pentru Marianne Moore

Dacă e exclusă ideea nemuririi,rămâne praful, iarba, apa ce formează băltoace, ramura de pe care cîntă pasărea,un anumit mister pe care raţiunea îl presupune o umbră efemeră. La urmă, rămâne viaţa, o odaie-n care o femeie îşi pune ciorapii,cealaltă odaie, probabil învecinată, unde un cuplu se dezbracăşi se sărută, iar apoi îţi spununul altuia:noi nu vom muri.

Luis BENITEZ (Argentina)

Să vorbească EZRA POUND

Dacă n-ai nimic de spus tacisă vorbească Ezra Pound din umbrele din care splendidul bătrân din linia fină a apei magnificul bătrân îţi arată bancnotele autentice ale norocului lui şi toate strălucesc asemenea peştilor autentici ai unui râu infinit ce nu seopreşte nicicând. Dacă n-ai nimic de spus tacidomnul cel înalt pestriţele doamnece-au trăit şi murit şi s-au născut doar pentru această cauzănu tolerează alături bâlbâiala unui pitic şchiopătatul unei false pungice denunţă faptul că aurului verbelor lorle lipseşte acea linie subţire a apeică fineţea sălbatică impecabilul punctce nu împodobeşte capul unui animal scris - care trece doar o clipă prin hârtie - dar iese din animalul fără bază al viscerelor vii prin care curge sânge regal- acela de unde provine roşul - şi bate în afară ca un monmstru al luminii ca o imagine fără altă capelă decât oricare din fiecare univers posibil sau imposibil c ear putea fi cu adevărat adorat stand şi fără văluri fără altare sau altceva - chiar şi fără acoliţi - purtând numele doamnei noastre de sub văluri încoronată cu bălegar şi nervii eclipselor şi novelor O tu înaltă şi scundă sublimă poeziemaliţioasă ce domneşti asupra nopţii largişi a zilei strâmte.

Pescuitorul de perle

În seara asta şi-n-tr-o parte a nopţii mă scufund iar în marea cea densă unde plutim noi fiinţele şi lucrurile. Mă scufund pentru perle să le arăt oamenilor

Page 76: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

76care se tem până şi de riscul de la graniţă. În seara asta şi-n-tr-o parte a nopţii m-am aflat în mijlocul acelei tăceri, în acel abis în care cea mai infinită plăcere se dizolvăiar eu am ştiut că pe toate drumurilesunt monştri pentru cei ce le e frică de ei. Am ajuns înnotând unde nu e nici iubire nici ură, pur şi simplu pluteşti deasupra unui present etern şi tot ce priveşti e contemporan cu tine: nimic nu e purtat de refluxuri. Am luat perla asta şi ţi-o ofer ţie acum. Dar când am vrut să revin,n-am văzut pe nimeni la graniţă.N-am văzut graniţa. Totul e marea. Cei cărora le e teamă de graniţă nu ştiu că s-au plimbat pe mare.

Gabriela MISTRAL (Chile)

Să îl revădNicicând, absolute nicicând? Nu în nopţile pline cu stele tremurânde,sau în timpul strălucirii din zori a fecioareiori în după amiezele sacrificiului? Sau pe marginea unei palide cărărice-nconjoară fermele,sau pe ciutura unei fântâni,albită de o lună strălucitoare? Sau sub şuviţele-ncurcateluxuriante ale codrului unde, strigându-I numele,am fost surprinsă de noapte? Nici în peştera ce întoarceecoul strigătului meu? Oh nu. Să-l revăd - n-ar conta unde - în apele ceruluisau în bulboana clocotind, sub luna senină sau în nesângeroasa spaimă! Să fiu cu el ... în fiecare iarnă sau primăvară, uniţi printr-un nod nedurerosîn jurul nenorocitului lui gât!

Pablo NERUDA (Chile)

De mi-i uitaVreau să ştiuun lucru. Ştii cum e: dacă privescluna de cristal, ramura roşie a toamnei anevoioase de la geamul meu, dacă atinglângă foccenuşa impalpabilă sau trupul zbârcit al buşteanului,totul mă duce la tine,de parcă tot ce există,arome, lumini, metale,ar fi bărci mici ce navigheazăspre acele insule ale tale ce mă aşteaptă.

Ei bine, acum, dacă-ncetezi treptat să mă mai iubeştivoi înceta şi eu se te mai iubesc încetul cu-ncetul. Dacă mă uiţibruscnum ă căuta,căci eu te voi fi uitat deja. Dacă te gândeşti mult şi duşmănos, vântul stindardelor ce-mi traversează viaţa, şi decizi să mă laşi pe ţărmulinimii în care am rădăcini nu uitacă-ntr-o zi,în acel ceas,îmi voi înălţa braţeleiar rădăcinile mele vor părniîn căutarea altui tărâm. Dardacă în fiecare zi,în fiecare ceas, simţi că-mi eşti hărăzită mie

Page 77: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

77cu neiertătoare blândeţe,dacă-n fiecare zi o floare urcă până la buzele tale să mă caute, ah iubita mea, ah draga mea, în mine se repetă tot acel foc, în mine nu se stinge sau nu se uită nimic, dragostea mea se hrăneşte din dragostea ta, iubito, şi cât vei trăi ea va fi-n braţele fără să o părăsească pe-a mea

Nu te iubesc decât că te iubesc

Nu te iubesc decât că te iubesc; Trec de la a te iubi la a nut e iubi, De la a te aştepta la a nut e aşteptaInima mea trece de la frig la foc. Te iubesc doar pentru că eşti singura pe care-o iubesc; Te urăsc profound şi urându-te Mă plec în faţa ta, iar măsura iubirii mele schimbătoare faţă de tine E că nu te văd cit e iubesc orbeşte. Poate ianuarie îmi va mistuiInima cu cruda-iRază, furându-mi cheia de la adevăratul calm. În această parte a poveştii eu sunt cel careMoare, singurul, şi voi muri din dragoste pentru că te iubesc,Căci te iubesc, Iubire, cu sânge şi foc.

Cesar VALLEJO (Peru)

Paris, Octombrie 1936

Din toţi aceştia sunt singurul care pleacă.Plec de pe această bancă, din pantalonii mei,din marea mea situaţie, din acţiunile mele, din numărul meu spart în toate părţile,dintre toţi aceştia sunt singurul care pleacă. De pe Champs Elysées sau de unde straniaalee a Lunii face o cotitură,pleacă moartea mea, leagănul meu pleacă,

şi, înconjurat de oameni, singur, eliberat,chipul meu uman se-ntoarceşi-şi împarte umbrele una câte una. Iar eu mă-ndepărtez de toate, deoarece toatevor alcătui alibiul meu: pantoful meu, gaura ca şi noroiul luipână şi îndoitura din cotulcămeşii mele cu nasturii încheiaţi.

Piatra neagră deasupra pietrei albe

Voi muri la Paris, într-o furtună, Într-o zi de care deja-mi amintesc. Voi muri la Paris – asta num ă deranjează - Fără-ndoială într-o joi, ca azi, toamna. Va fi o joie, căci azi, joiaCând scriu aceste versuri, mi-am fixat umeriiDe rău. Nu voi mai reveni într-o zi ca astaŞi voi pleca spre locurile unde voi fi singur. César Vallejo e mort. L-au lovit,Cu toţii, deşi el nu le-a făcut nimic,l-au lovit cu putere cu un băţ şi tot tarecu capătul unei funii. Martori sunt: joile,oasele umărului, singurătatea, ploaia şi drumurile …

Rafael GUILLEN (Mexic)

Nu frica

Nu frica. Poate, acolo, undeva, posibilitatea fricii; zidul ce s-ar putea prăbuşi, căci e sigurCă-n spatele lui e marea. Nu frica. Frica are un chip; e exterioară, concretăca o puşcă, un bolţ împuşcat,un copil suferind,ca-ntunericul ce se-ascundeîn fiecare gură umană Nu frica. Poate doar semnulvlăstarului fricii. E o stradă strâmtă, nesfârşităcu toate geamurile-ntunecate,

Page 78: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

78un fir tors de-o mână fixă,prietenoasă, da, nu un prieten. E un coşmaral unui ritual politicos cu perucă.Nu frica. Frica e o uşă trântită în faţa ta. Vorbesc aici despre un labirintde uşi deja închise, cu raţiuni asumatede a exista, sau de a nu exista,de categorisire a neşansei sau a norocului ori o expresie — tandreţe, panică şi frigiditate – a copiilorce cresc. Şi tăcerea. Şi oraşele, strălucind, părăsite şi mediocritatea, ca o lavă fierbinte, scuipată pestegrâne, şi voce, şi idée. Nu e frica. Adevărata frică n-a venit încă. Dar va veni. Ea e cea îndoită ce crede că pacea e doar o altă mişcare. Iar eu o spun cu suspiciune, din toţi rărunchii. Şi nu e frica, nu. E certitudinea că pariez, pe-o singură carte, toată căpiţa de fân ce-am clădit-o,fir cu fir, pentru prietenul meu.

Octavio PAZ (Mexic)

Ziua şovăie între a merge şi-a sta

Ziua şovăie între a merge şi-a sta, îndrăgostită de propria-I transparenţă. După-amiaza circulară e de-acum un golfÎn care lumea se leagănă tăcută. Totul e vizibil şi totul e lunecos,tot e aproape, darn u poate fi atins. Hârtie, carte, creion, sticlă,se-odihnesc la umbra numelor lor. Timpul care bate-n tâmplele mele repetăaceeaşi neschimbată silabă a sângelui. Lumina transformă zidul indiferent într-un fantomatic teatru al reflecţiilor. Mă regăsesc în mijlocul unui ochi,privindu-mă cu ochii pierduţi..

Momentul se-mprăştie. Nemişcat,Stau şi plec: sunt o pauză.

Delmira AGUSTINI (Uruguay)

Trăiesc, mor, ard, mă înec

Trăiesc, mord, ard, mă înecSufăr simultan frigul şi gerul De-o dată viaţa e prea moale şi prea durăAm dureroase necazuri amestecate cu bucurii Râd brusc şi plâng în acelaşi timp Iar în plăcere îndur multe dureri Fericirea-mi se evaporă şi totuşi rămâne neschimbată De-odată mă usc şi cresc viguros Sufăr astfel inconsecvenţele iubirii Şi când cred că durerea e foarte intensă Ea a plecat iar, fără să se gândească. Apoi simt sigure bucuriile mele Şi a sosit clipa celei mai mari plăceri Îmi regăsesc durerea începând din nou peste tot.

În româneşte de Dan BRUDAŞCU

Page 79: Cetatea Culturala Nr-1011

www.cetateaculturala.wordpress.com

79

În numele colectivului redacţional, adresez tuturor colaboratorilor şi cititorilor revistei „Cetatea culturală” urarea sinceră:

„Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului să vă aducă multă bucurie, iar în Noul An 2013 să aveţi parte de sănătate, putere de muncă şi frumoase

împliniri.Crăciun binecuvântat şi An Nou fericit!”

Dr. Dan BRUDAŞCU,Redactor şef

Editura ,,SEDAN’’ vă recomandă

Page 80: Cetatea Culturala Nr-1011