Curs Civitate Europeana

Modulul I. Teoria şi practica civităţii

Cetăţenia europeană este o provocare pentru teoria şi practica civităţii. Ea vizează o cetăţenie

postnaţională care, pentru prima dată, îşi propune să integreze o identitate culturală cu un statut juridic

şi politic.

În această perspectivă, studiul conceptului de civitate este indispensabil. El permite înţelegerea

fundamentelor legale şi politice ale drepturilor supranaţionale şi definirea practicilor sociale care

decurg din aceste drepturi.

Studenţii şi cercetătorii în ştiinţele politice au însă un motiv suplimentar pentru a se concentra

asupra acestui termen. Civitatea este o paradigmă a ştiinţelor politice care permite interpretarea

proceselor democratice din perspectiva apartenenţei, a participării politice, a identităţii, a drepturilor şi

responsabilităţilor. Ea valorifică diverse concepte-cheie ale teoriei politice (democraţia participativă,

societatea civilă, drepturile omului, justiţia socială), într-un model explicativ al societăţii democratice.

Ea uneşte comunitatea academică în jurul unui concept integrator, capabil să capteze interesul public

pentru problematica socială şi politică. În sfârşit, civitatea inspiră e serie de practici sociale, un sistem

de instituţii şi relaţii care reglează comportamentul public şi orientează acţiunea colectivă.

Acest prim modul precede analiza propriu-zisă a civităţii europene ca proiect cultural şi politic.

Este o introducere în problematica generală a civităţii şi a consecinţelor sale asupra politicilor publice.

La încheierea acestui modul, studenţii vor fi capabili:

să definească civitatea ca statut juridic şi politic (cetăţenia sau naţionalitatea) şi ca

identitate;

să explice consecinţele acestei dualităţi asupra politicilor publice;

să înţeleagă fundamentele politice, culturale şi istorice ale civităţii;

să deosebească civitatea ca sistem de valori, ca instituţie politică şi acţiune socială;

să conceapă şi să dezvolte acţiuni voluntare inspirate din principiile civităţii şi să definească

societatea civilă din perspectiva participării politice;

să definească competenţa civică şi cultura politică subiacentă;

să folosească cuplul drepturi – responsabilităţi în situaţiile cotidiene ale vieţii publice.

1. Redescoperirea civităţii: dezbaterea contemporană

Conceptul de civitate (”citizenship”) este central pentru ştiinţele politice şi sociologie. Fără o

înţelegere minimală a acestui concept, ar fi dificil să explicăm probleme conexe precum participarea

democratică, drepturile omului, coeziunea socială, ordinea civică, politicile publice, relaţia dintre stat

şi societatea civilă. Din acest motiv, civitatea face parte din cultura profesională de bază a

studenţilor în ştiinţele politice.

Civitatea a marcat gândirea occidentală încă de la începuturile sale. Se poate chiar afirma,

împreună cu Heater (1990) că societăţile şi modul lor de guvernare s-au definit în raport cu sensul dat

civităţii. Momentele acestei evoluţii istorice vor fi tratate ulterior în altă parte a acestui modul. Cu

© Copyright: Cezar Birzea – „Cetăţenia europeană”, SNSPA, 2004 1

această ocazie, vom examina conţinutul civităţii în gândirea politică până la Marshall (1950), autorul

care a relansat interesul pentru civitate în epoca modernă.

În contextul de faţă, ne vom concentra asupra dezbaterilor contemporane consacrate civităţii,

după ”momentul Marshall”. Putem identifica astfel trei etape:

Criza democraţiei (anii 1960 – 1980) a apărut pe fondul protestelor contra războiului din

Vietnam, a afacerii Watergate, a mişcărilor contestatare din 1968 şi a recesiunii economice

consecutive ”şocului petrolului”. Atât cetăţenii de rând, cât şi specialiştii în ştiinţele politice

au pus în discuţie capacitatea instituţiilor democratice fondate în secolul al XIX-lea de a

gestiona noul context politic şi social. Raportul ”Comisiei trilaterale” (Crozier, Huntington

şi Watanuki, 1975), de exemplu, a arătat că statul este depăşit de noile presiuni sociale şi că

el trebuie să-şi asocieze partenerii din societatea civilă (este ceea ce s-a numit mai târziu

”governace”, opus simplei ”government” care se exercită exclusiv în interiorul structurilor

statului).

Reabilitarea democrţiei (anii 1980) s-a produs ca urmare a celui de ”al treilea val al

democratizării” (Huntington, 1991) şi a măsurilor luate de guvernele conservatoare şi neo-

liberale (legitimate doctrinar de reaganism şi thatcherism), predominante în anii 80 şi care

au redus substanţial serviciile guvernamentale în favoarea unor multiple centre alternative

de decizie. Ca urmare, aşa cum au arătat ”Eurobarometer Surveys” şi datele proiectului

”Beliefs in Government” încrederea în democraţie a fost restabilită (Klingemann şi Fuchs,

1995)

Relansarea civităţii (începând cu anii 1990) a coincis cu marile schimbări istorice ale

anilor 90 (tranziţiile postcomuniste, criza statului bunăstării, globalizarea economică,

declinul statului – naţiune), numiţi de Dahrendorf (1994) ”deceniul civităţii” (”decade of

citizenship”). Atât politicienii de dreapta (care pun accentul pe obligaţii), cât şi cei de

stânga (interesaţi mai ales de drepturi şi libertăţi), ca şi analiştii şi cercetătorii în ştiinţele

politice, au formulat mari aşteptări de la civitate ca nou contract social. De exemplu, după

Beck (1992), singura cale de a ieşi din ”societatea de risc” (sau modernitatea incompletă”,

caracterizată prin eroziunea sistemelor de securitate publică) ar fi participarea cetăţenească

bazată pe vechiul principiu al virtuţii civice.

Unii autori (Giddens, 1998; Bloom şi Path, 2000) consideră însă că aceste aşteptări sunt

nerealiste. Conceptul de civitate pare să unească discursul politic despre problemele publice (asupra

unor chestiuni precum participarea, afilierea politică, responsabilitatea publică, guvernarea

democratică), dar el nu aduce soluţii propriu-zise. În pofida acordului relativ asupra termenului,

problemele structurale mai vechi (ex. sărăcia, inechitatea, insecuritatea ocupării, degradarea mediului,

violenţa socială, corupţia) au fost doar amânate, fără o rezolvare durabilă. În schimb, odată cu intrarea

în noul mileniu, au apărut probleme noi (terorismul, manipularea genetică, deficitele publice,

dezechilibrele demografice. instabilitatea sistemelor de asigurare socială) care accentuează

sentimentul de incertitudine globală. Aceste incertitudini pun în discuţie însăşi democraţia ca proiect

istoric şi politic. Aşa cum am arătat cu altă ocazie (Bîrzea, 2004), democraţia este un proiect continuu,

o idee normativă care măsoară progresul, aşa cum funcţionează infinitatea în matematică sau fericirea

în filozofie. Acest proiect va fi întotdeauna perfectibil şi incomplet. Între proiect şi realitate, aşa cum

© Copyright: Cezar Birzea – „Cetăţenia europeană”, SNSPA, 20042

spune Bobbio (1987), există o tensiune naturală rezultată din decalajul inerent dintre o structură

simbolică (”democraţia formală”) şi realităţile zilnice (”democraţia substantivă”).

Pentru ca proiectul să se transforme în realitate este nevoie de civitate, de asumarea atât a

valorilor subiacente cât şi a practicilor specifice vieţii democratice. Civitatea nu este însă un

patrimoniu politic şi nici nu se transmite prin simplă imitaţie socială. Ca să devii cetăţean nu este

suficient să te naşti într-o societate democratică. Pentru aceasta, trebuie ca fiecare persoană să înveţe

codurile şi conduitele specifice civităţii.

Relansarea interesului public pentru civitate în anii 90 nu se datorează unei mode trecătoare sau

motivaţiei pur academice. Un public din ce în ce mai larg se interesează astăzi de civitate deoarece

cetăţenii şi oamenii politici sunt preocupaţi de ceea ce datele statistice şi specialiştii au numit deficitul

democratic. Acesta este prezent atât în S.U.A.. cât şi în Europa. În S.U.A., aşa cum arată raportul

”Noua generaţie a democraţiei” (1989) şi studiile lui Putnam (2000), există deja o îngrijorătoare

eroziune a capitalului social şi a încrederii în instituţiile politice. În Europa, ca şi în S.U.A., deficitul

democratic se manifestă prin apatie politică, individualism, neîncredere în clasa politică şi rata scăzută

a participării civice. De exemplu, conform datelor Eurobarometer 2001, doar un tânăr din doi

participă la societatea civilă iar rata absenteismului electoral a depăşit 40%. În SUA, rata de

participare la alegeri este încă şi mai scăzută: doar 35%.

Cea mai completă analiză a situaţiei din Europa o găsim însă în datele ”European Values

Study” (EVS), o fundaţie independentă care întreprinde anchete periodice asupra valorilor dominante

la fiecare 10 ani începând cu anul 1970. Conform acestor date (Halman, 2001; Tchernia, 2002),

opţiunile cetăţenilor din Europa lărgită (40 de ţări) au fost relativ stabile la cele trei reprize ale

anchetei (1980, 1990, 2000). Mai exact, cu mici fluctuaţii, ordinea de preferinţe a rămas constantă,

respectiv:

Familia (86% din opţiuni în 2000);

Munca (54%);

Prietenii şi relaţiile sociale (47%);

Timpul liber (”leisure” sau ”loisir”, 37%);

Religia (17%);

Politica (8%);

Pe ultimul loc, la mare distanţă, se află interesul pentru politică, în special la grupul de vârstă

18-26 ani. Doar 54% din indivizi participă la viaţă asociativă şi doar 37% din ei au încredere în clasa

politică.

Acest deficit democratic are efecte asupra coeziunii sociale şi pune sub semnul întrebării însăşi

legitimitatea proiectului democratic. Fără cetăţeni activi, fără participare la instituţiile politice şi fără

un minim de încredere în clasa politică, guvernarea democratică şi democraţia ca regim politic nu sunt

eficiente. Din acest motiv, chiar şi organizaţiile globale consacrate condiţiei umane precum PNUD,

OECD sau UNESCO au luat în considerare influenţa civităţii asupra dezvoltării. PNUD, de exemplu,

a dedicat raportul din 2002 privind dezvoltarea umană unei teme sensibile şi preocupante, respectiv

”Aprofundarea democraţiei într-o lume fragmentată” (2002). Conform acestui raport (2002, p.10),

evoluţia globală a proceselor democratice este mai degrabă încurajatoare. Există însă mari decalaje

privind realizarea efectivă a democraţiei la nivel global:


Progresul generalDiscrepanţe generale

Reg

imu

l pol

itic

Începând cu 1980, 81 de ţări au realizat paşi

importanţi către democraţie; 33 regimuri

militare au fost înlocuite cu guverne civile.

140 dintre cele aproximativ 200 ţări ale lumii

beneficiază de alegeri multipartide

Dintre cele 81 noi democraţii, doar

47 sunt regimuri democratice

efective. Celelalte nu au ajuns încă

la o tranziţie pro democratică, au

revenit la regimuri autoritare sau se

află în conflict.

Pe ansamblu, doar 82 de ţări (din

200), respectiv 57% din populaţia

globului, sunt efectiv democratice.

Soc

ieta

tea

civi

lă

În anul 2000 erau înregistrate 37.000 de

O.N.G.-uri internaţionale, cu 20% mai mult

decât în 1990. Peste 2.150 O.N.G.-uri au

statut consultativ pe lângă O.N.U (Consiliul

Economic şi Social) şi 1550 sunt asociate cu

Departamentul Informaţiilor Publice al

O.N.U.

51 de ţări nu au ratificat Convenţia

I.L.O. privind libertatea asocierii

iar 39 ţări nu au ratificat convenţia

I.L.O. privind negocierea

colectivă.

N.G.O.-urile încă nu au statut

consultativ pe lângă Adunarea

Generală a O.N.U. Doar 251 dintre

cele 1550 O.N.G.-uri asociate

O.N.U. (Dept. Inf. Publice) provin

din ţările în curs de dezvoltare.

Lib

erta

tea

pre

sei

125 de ţări (62% din populaţia lumii) au

presă liberă sau parţial liberă.

Între 1970 şi 1996, numărul ziarelor din

ţările în curs de dezvoltare s-a dublat (de la

29 la 60 de titluri la 1000 de persoane) iar

numărul canalelor de televiziune a crescut de

16 ori.

61 de ţări (38% din populaţia

lumii) încă nu au libertatea presei.

În 2001, 37 ziarişti au murit la

datorie, 118 au fost închişi, peste

600 ziarişti sau organizaţii ale

media au fost atacate fizic sau

intimidate.

Dre

ptu

rile

om

ulu

i Numărul ţărilor care au ratificat cele şase

mari convenţii ale drepturilor omului a

crescut semnificativ după 1990. Ratificarea

I.C.E.S.R. (drepturile economice sociale şi

culturale) şi a I.C.C.P.R. (drepturile civice şi

politice) s-a făcut în 150 de ţări (faţă de 90).

106 ţări încă îngrădesc respectarea

libertăţii civice şi politice.

38 de ţări nu au ratificat sau

semnat încă I.C.C.P.R. iar 41 ţări

nu au ratificat sau semnat încă

I.C.E.S.R.

Ega

lita

tea

de

gen

În 10 ţări peste 30% dintre membrii

Parlamentului sunt femei

În lume, doar 14% dintre membrii

Parlamentului sunt femei (în 10

ţări, nici o femeie nu este în

Parlament).


Acest tablou conţine atât elemente optimiste (care confirmă teza celui de al treilea val al

democratizării promovată de Huntington), cât şi date preocupante, referitoare la marile disparităţi în

realizarea democraţiei ca proiect global. În acest sens, concluziile sunt contradictorii: există ţări cu un

PIB înalt dar cu un indice slab al democraţiei, precum Kuweit, sau ţări cu un PIB scăzut dar cu un

Fig. 1. Relaţia dintre democraţie şi dezvoltarea umană

DEZVOLTAREA UMANĂ

Capacităţi crescute ale persoanelor de a-şi determina condiţiile de viaţă

Drepturi civice

şi politice

Dialog social Presiune publică

şi acţiune socială

Presiune publică

şi acţiune socială

DEMOCRAŢIA

Instituţiile şi practicile democraţiei

contestarea puterii

participarea cetăţenilor

responsabilitatea autorităţilor

indice mare al democraţiei (ex. Costa Rica). Oricum, aşa cum se observă din figura 1, datele

raportului PNUD arată că există o relaţie pozitivă între democraţie, modernitate şi dezvoltare

economică. Această relaţie nu este neapărat una de cauză-efect; ea constituie însă un factor

predispozant: regimul democratic favorizează acumularea de capital uman şi reduce inegalităţile

sociale. Să notăm că, în clasificarea PNUD, România ocupă locul 63, cu indicele de dezvoltare umnaă

de 0,775 (sub media mondială de 0,800). În 1975 acelaşi indice era de 0,755 (iar în 1995 ajunsese la

0,772 ceea ce denotă o evoluţie pozitivă pe calea democratizării şi dezvoltării umane.

La nivel european, dezbaterile contemporane privind civitatea (”citizenship”) au fost

impulsionate în anii 90 în special datorită următoarelor împrejurări:

dezmembrarea marilor entităţi fondate pe criterii ideologice (ex. URSS, Iugoslavia) şi

apariţia de noi state naţionale;

reinventarea democraţiei în ţările postcomuniste;

emergenţa unor noi minorităţi în noile state naţionale, rezultată fie din migraţiile umane

(dinspre regiunile mai sărace spre zonele mai bogate sau de la cele mai puţin sigure spre

cele mai sigure), fie din retrasarea frontierelor (la fel ca la încheierea primului război

mondial, fostele populaţii majoritare din marile imperii multinaţionale au devenit

minoritare în noile state – ex. ruşii în ţările baltice sau Ucraina;


Participarea la viaţa

comunităţiiExpresia personală Starea de sănătate Condiţii de viaţă

ieşirea la suprafaţă a unor probleme civice altădată doar camuflate de statul totalitar (ex.

situaţia particulară a populaţiei Roma);

presiunile asupra cetăţeniei din partea imigranţilor, a refugiaţilor sau a populaţiei dislocate

în urma războaielor;

noul proiect de cetăţenie supranaţională introdus de UE prin Tratatul de la Maastricht;

incapacitatea statului-bunăstare de a susţine cetăţenia efectivă pentru toţi cetăţenii (în

special la nivelul drepturilor sociale) şi extinderea categoriei de ”second class citizens” sau

a cetăţenilor cu drepturi limitate;

apariţia celei de a treia generaţii de drepturi ale omului (absente din instrumentele iniţiale

de protecţie) şi interesul pentru drepturile colective şi drepturile culturale;

agravarea ”deficitului democratic” în special datorită apropierii democraţiei ca bun de

consum, fără susţinerea civică adecvată, (ex. reducerea progresivă a ratei de participare la

alegeri sau la dezbaterile civice, apatia şi neîncrederea în forţa democraţiei ca liant social).

Dezbaterile pe marginea acestor probleme se societate, pe de o parte, au generat mari aşteptări

(uneori nerealiste) faţă de capacitatea civităţii şi a virtuţii civice de a mobiliza energiile populare. Pe

de altă parte, ele au pus sub semnul întrebării însăşi tipul modern de societate şi civilizaţie subiacentă.

S-a afirmat de unii autori, de exemplu, că civitatea şi drepturile omului sunt un apanaj al modernităţii.

Fig. 2 Atitudinile moderne şi postmoderne privind civitatea (Terrén, 2002)

Domeniul Activităţi principale (modernitatea) Atitudini postmoderne

Economia Munca Descurajarea şi demotivarea

Politica Participarea Indiferenţa şi apatia

Cultura Recunoaşterea şi identificarea Relativism şi esenţialism

Terrén (2002, p.163) spune astfel că modernitatea s-a exprimat prin trei tipuri de activităţi: munca,

participarea şi identificarea culturală (vezi fig. 2). Dacă ne referim doar la sfera politicii, se pare că

societatea postmodernă este inevitabil o societate depolitizată. Ceea ce Terrén şi alţi autori (Wexler,

1990; Tenzer, 1990; Ichilov, 1998) numesc ”atitudine postmodernă” nu invalidează democraţia ca

model de guvernare, ci doar reflectă starea de nemulţumire faţă de modulul său de funcţionare. Apatia

şi dezinteresul faţă public sunt forme de dezavuare a ”politicii politicianiste”, a corupţiei, a

egoismului sau demagogiei politice. Nu valorile democraţiei sunt contestate (democraţia formală) ci

modul său de realizare concretă (democraţia substantivă). Cu alte cuvinte, deşi aceste atitudini pot

afecta ănsăşă proiectul democratic în sine (datorită lipsei de susţinere cetăţenească), incivilitatea este

o formă naturală de civitism şi contestare publică inerentă democraţiei.

Această analiză a fost confirmată de o anchetă globală asupra valorilor modernităţii şi

postmodernităţii realizată de Inglehart (1997) la începutul anilor 90. Conform acestor cercetări de

anvergură, ţările industrializate au trecut de la o ”civilizaţie a penuriei” (ale cărei valori principale

erau munca, societatea de masă şi bunăstarea materială) la o ”societate postmaterială” în care valorile

centrale sunt activitatea socială, solidaritatea şi diversitatea. În această societate postmaterială

predomină ”atitudinea postmodernă” care este de fapt o contestare spontană a oricărei forme de

autoritate instituţionalizată: naţiunea, armata, religia, familia, învăţământul, guvernul, parlamentul etc.


Această relativizare a autorităţii publice, spune Inglehart, are atât părţi negative, cât

şi aspecte pozitive: pe de o parte, ea slăbeşte capacitatea de influenţă a instituţiilor publice; pe

de alta, ea deschide calea guvernării participative prin redistribuirea puterii într-o multitudine

de organizaţii non-guvernamentale, structuri reticulare şi nuclee alternative. În mod

paradoxal, deşi contestă ordinea instituită, atitudinea postmodernă favorizează civitatea prin

ponderea pe care o acordă cetăţenilor organizaţi, în detrimentul autorităţii sclerozate,

permanentizate.

2. Contextul cultural şi istoric a civităţii

Aşa cum am văzut, civitatea se află în centrul dezbaterilor contemporane. Acest concept

controversat şi mobilizator1 are meritul de a exprima chintesenţa gândirii politice dintr-o epocă

istorică şi de a sintetiza ansamblul problemelor care rezultă din relaţia stat -cetăţeni. Este un termen

paradigmatic, caracterizat prin următoarele trăsături:

a) este o construcţie culturală, specifică anumitpr valori şi semnificaţii;

b) are o evoluţie istorică, în funcţie de tipul de societate şi modul de guvernare cu care a

fost asociat;

c) este expresia dominaţiei occidentale, fiind rezultatul gândirii politice europene care

s-a impus în toată lumea;

d) are un conţinut contradictoriu, fiind capabil să desemneze atât drepturile cât şi

obligaţiile individului, să încorporeze atât o viziune individuală cât şi una colectivă

asupra societăţii.

Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne

(în special franceza şi engleza) prin intermediul limbii latine. El a apărut mai întâi în

cetăţile-stat din Grecia antică şi a fost transferat la Roma odată cu alte produse ale culturii

antice greceşti. Aici a cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea

civică (idealul moral al Romei republicane) şi de problemele de implementare a cetăţeniei

romane. Uitat mult timp, termenul de civitate (”cetăţenie”) a reapărut în timpul Revoluţiei

Franceze (1789) când a fost coroborat pentru prima dată cu drepturile omului. Sec. XIX a

consacrat relaţia dintre civitate şi statul - naţiune pentru ca, din nou, să urmeze o perioadă de

declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (civitatea politică, civilă şi

socială) îl datorăm sociologului englez Marshall (1950) care, practic, a reuşit să capteze

interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, aşa cum am văzut în

capitolul precedent, civitatea domină dezbaterea contemporană din ştiinţele politice.

Într-o cercetare anterioară (Bîrzea, 2003), am colectat definiţii ale civităţii în diverse limbi şi

medii culturale.

1 Heater (1960, p. 293) îl numeşte "buzz word": el captează atenţia şi stimulează dezbaterea, chiar dacă

sensul său nu este clar pentru toată lumea.


În anexa I, care sintetizează datele respective, constatăm că termenul de ”civitate” este specific

limbilor latine şi limbii engleze, care încorporează rădăcina comună ”civitas” (”civis” = cetate).

Aceasta, la rândul său, este o traducere a cuvântului ”polis”, denumirea greacă pentru cetatea-stat. În

limbile scandinave, rădăcina comună este tot echivalentul pentru ”cetate” (burg) iar în limba germană

apar trei referinţe diferite: una care denumeşte naţionalitatea (”Staatsangehőrigkeit”) alta care

desemnează statutul de deţinător de drepturi (”Staatsbűrgerstahs”) şi alta care denumeşte participarea

politică (”Staatsbűrgerschaft”). În limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul

pentru civitate trimite la „obscia” care înseamnă de fapt comunitate (prima formă de organizare

politică, înaintea statului unitar). Cele mai mari diferenţe se constată însă în cadrul culturilor non

occidentale. În limbile popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, civitatea este tradusă frecvent prin

patriotism iar în limba arabă ea evocă apartenenţa la un anumit teritoriu (”wand” = patrie, teritoriu). În

sfârşit, în limba chineză se pune accentul pe obligaţii şi îndatoriri publice conform doctrinei

confucianiste a dependenţei părţii faţă de ansamblu şi a loialităţii cetăţeanului faţă de stat.

În ce priveşte evoluţia istorică a civităţii, ea poate fi sintetizată în următorul tablou:

Atena – democraţia (”guvernarea de către popor”) presupune cetăţeni. Statutul de ”cetăţean” era acordat

doar indivizilor liberi (aproximativ 25.000 în Atena; cam tot atâţia erau sclavi şi femei, fără statut de

cetăţean) Statutul de cetăţean presupune:

a) apartenenţa la ”polis” (republica ateniană);

b) participarea – dreptul de a lua parte la Adunarea Populară (”Ecclesia”);

c) identitatea – ceea ce Aristotel numeşte ”methexis”, respectiv mândria de a fi grec. Există astfel o dublă

identitate: ca cetăţean al republicii şi ca grec, membru al diasporei (ansamblul comunităţilor greceşti,

reunite anual în cadrul jocurilor olimpice).

Roma antică – statutul de cetăţean roman (”civitas”) conferă dreptul de mobilitate şi drepturi civice (ex.

participarea publică) acordate inclusiv populaţiei din teritoriile ocupate (ex. ”Saul din Tarsus” devenit

Apostolul Pavel). Pentru a-i diferenţia, romanii au introdus două categorii de cetăţeni: cei care proveneau din

metropolă şi noii cetăţeni, fără drept de vot („civitas sine suffragio”). Romanii au păstrat cele trei

caracteristici iniţiale (apartenenţa, participarea, identitatea) căreia i-au adăugat o codificare elaborată (dreptul

roman) şi virtutea civică („virtus”), un ideal moral care promova patriotismul şi devoţiunea faţă de interesul

general. Cicero, Cato şi Titus Livius au exacerbat acest sentiment al loialităţii şi altruismului, preluat ulterior

ca o valoare centrală a Renaşterii italiene şi a Romantismului german.

Iluminismul – după o uitare de aproape o mie de ani, civitatea revine în atenţia gândrii politice. Omul

politic florentin Machiavelli relansează republica ca alternativă la guvernarea autocratică. Montesquieu reia

teza participării populare. Rousseau se inspiră din modelul civităţii la scară redusă din cetăţile antice,

propunând mucro-comunităţi politce de tip contractual.

Revoluţia franceză a asociat civitatea cu drepturile omului („Declaraţia Drepturilor Omului şi ale

Cetăţeanului”, 1789).

Liberalismul, reprezentat de John Stuart Mill, a accentuat această dimensiune: civitatea înseamnă în primul

rând drepturi şi libertăţi acordate individului (diferit de abordarea colectivistă din republica ateniană, unde

prevala interesul comun).

Naţionalismul, specific sec. XVIII şi XIX, a asociat civitatea de o construcţie politică şi culturală nouă,

naţiunea. Statele teritoriale devin state naţionale („natio” = comunitate omogenă având o identitate culturală

unică şi care adoptă un sistem comun de organizare politică). Drepturile civile şi politice se acordă în funcţie

de apartenenţa la naţiunea dominantă. Se folosesc două criterii de acordare a cetăţeniei: „jus sanguinis”

(dreptul descendenţilor) şi „jus soli” (dreptul celor născuţi pe teritoriul naţional). Această schemă este


perturbată de migraţiile umane, îndeosebi în cadrul marilor imperii coloniale, dar şi după dispariţia acestora,

în anii 1960.

Cetăţenia multiplă a existat încă din lumea antică (ex. cetăţenia dublă legiferată de Augustus). În

timpul nostru, statele rezultate din imigraţie (SUA, Canada, Australia) au încurajat ideea de

"cetăţenie multiculturală".

Din acest tablou rezultă că au existat trei modele de civitate:

a) Modelul republican este specific cetăţilor-stat din lumea antică, republicilor italiene ale

Renaşterii şi Revoluţiei Franceze. Acest model se caracterizează prin următoarele trăsături:

prevalenţa interesului comun şi referinţa la o entitate politică comună (polis, civis, republica,

naţiunea);

patriotismul ca expresie a loialităţii faţă de stat; corespunde idealului antic de "virtus";

accent pe obligaţii şi responsabilităţi;

obligativitatea participării civice; toţi cetăţenii sunt în acelaşi timp guvernaţi şi guvernanţi;

existenţa unor raporturi civice care unesc membrii comunităţii politice (interdependenţe,

ierarhii, negocieri de roluri, control public, contract civic şi social);

asumarea ordinii civice şi a responsabilităţii comune (engl. "ownership").

b) Modelul liberal a fost susţinut de iluminişti şi utilitarism. Se caracterizează prin următoarele

trăsături:

egalitatea tuturor indvizilor;

guvernarea este legitimată prin consens individual;

existenţa unei tensiuni între indivizi şi stat, exprimată printr-o negociere continuă a

drepturilor şi obligaţiilor;

focus pe drepturi, nu pe obligaţii;

încurajarea indivizilor să-şi depăşească condiţia socială şi statul civic, prin emancipare

politică;

exercitarea mutual benefică a drepturilor individuale (drepturile unei persoane nu trebuie să

aducă atingere drepturilor altor persoane).

c) Modelul comunitarist pune accentul pe drepturile colective ale comunităţilor constituite

istoric. El a fost promovat îndeosebi în societăţile multiculturale (ex. Canada, Australia), care

recunosc drepturile colective ale entităţilor etnice şi culturale. Acest model presupune următoarele

trăsături:

recunoaşte drepturile colective ca bază de referinţă (drepturile omului sunt drepturi

individuale care se exercită însă colectiv);

civitatea este condiţionată de apartenenţa la o comunitate culturală (nu la una politică);

accent pe identităţi colective;

comunitatea constituie mediul cel mai favorabil expresiei şi dezvoltării personale;

apartenenţa la o comunitate nu este predeterminată şi imuabilă: membrii săi au libertatea de

a alege şi a decide conform propriilor afinităţi;

relaţiile intercomunitare sunt mai clare şi mai stabile decât relaţiile interindividuale (se

previne astfel posibilitatea prejudiciului reciproc prin exercitarea abuzivă a drepturilor

individuale).


Aceste trei modele au interacţionat continuu. Ele au fost combinate într-o viziune

multidimensională de către Marshall, autorul care a reuşit să facă din civitate conceptul-cheie al

dezbaterilor privind societatea democratică.

3. Ce este civitatea

Civitatea ("citizenship") este unul din acele concepte care suferă de pe urma propriei

popularităţi. Ca şi alţi termeni-cheie din ştiinţele sociale şi politice (societatea civilă, guvernarea,

capitalul social), cuvântul civitate pare accesibil şi clar tocmai pentru că este folosit de toată lumea şi

în orice împrejurare. Simpla sa rezonanţă "civică" şi referinţa implicită la relaţia stat-cetăţeni par

satisfăcătoare pentru a asigura un consens terminologic minimal.

Cu toate acestea, literatura specializată este mult mai eterogenă şi discordantă. Iată, spre

exemplificare, o colecţie de definiţii semnate de autori celebri în domeniul nostru de referinţă.

Marshall (1973): "Civitatea este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunităţii.

Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce priveşte respectarea drepturilor şi a obligaţiilor consecutive.

Civitatea presupune un sens direct al apartenenţei la comunitate bazat pe loialitatea faţă de civilizaţia pe care o

împărtăşesc în comun. Este loialitatea unor persoane libere dotate cu drepturi şi protejate de o legislaţie

comună."

Kymlicka şi Norman (1995): "Civitatea nu este doar un statut, definit de un set de drepturi şi

responsabilităţi. Ea este de asemenea o identitate, expresia apartenenţei la o comunitate politică."

Barbalet (1988): "Civitatea constă în participarea la viaţa publică a celor dotaţi cu drepturi cetăţeneşti."

Ichilov (1998): "Civitatea este un concept complex şi multidimensional. Ea constă în elemente juridice,

culturale, sociale şi politice care conferă cetăţenilor anumite drepturi şi obligaţii, un sens al identităţii şi

interacţiunii sociale."

Janowitz (1983): "Civitatea se referă la relaţiile dintre indivizi şi stat."

Habermas (1994): "Civitatea este lupta paşnică de tip «dialogic» pe arena publică."

Turner (1993): "Civitatea se referă la drepturile legale şi la expresia lor politică în viaţa publică."

Dahrendorf (1994):"Civitatea este un concept non-economic care presupune practica atât a drepturilor

civice sau fundamentale, cât şi a drepturilor generice (drepturile politice şi sociale)."

Hayek (1967): "Civitatea este practica unui cod moral - un cod care este orientat spre interesele celorlalţi

- fondat mai degrabă pe dezvoltarea personală şi cooperarea voluntară decât pe puterea represivă şi intervenţia

Statului."

Varietatea acestor definiţii ne obligă la o încercare de sistematizare. Vom apela astfel la trei

criterii: dicotomia statut-identitate, civitatea ca proces social şi civitatea ca instituţie politică.

a) Civitatea statutară şi civitatea identitară

Din tabloul de mai sus rezultă că definiţiile oscilează în jurul a două ipostaze ale civităţii:

Statut legal şi politic

În acest sens (care predomină, fiind mai bine structurat, mai precis şi mai uşor de codificat),

civitatea constă în ansamblul drepturilor şi responsabilităţilor conferite de stat cetăţenilor săi. Este

statutul legal al cetăţenilor ca subiecţi ai dreptului, care defineşte regulile şi limitele apartenenţei la o

comunitate politică (ex. cetăţenia recunoscută de statul naţional). Acest statut se bazează pe


reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituţionale: pe de o parte, statul

acordă, recunoaşte şi garantează drepturile şi responsabilităţile care decurg din statutul de cetăţean; pe

de alta, în schimbul acestora, cetăţenii trebuie să fie loiali ordinii civice pe care trebuie să o apere şi să

o promoveze.

Forma cea mai concretă a acestei relaţii este naţionalitatea (apartenenţa oficială la statul

naţional), recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naştere şi de deces,

paşapoarte, cărţi de identitate.

În cazul cetăţeniei UE, acest statut se limitează la cele 4 drepturi supranaţionale introduse de

Tratatul de la Maastricht (vom reveni pe larg). Este un statut care se conferă doar cetăţenilor unui stat

membru al UE şi care completează cetăţenia recunoscută de constituţiile naţionale ale statelor

respective.

Această dimensiune juridică a civităţii este însă limitativă. Între altele, ea condiţionează accesul

la drepturile omului de statutul de cetăţean. Din acest motiv, Hanna Arendt şi Dahrendorf au

recomandat ca drepturile omului să fie recunoscute persoanelor, nu cetăţenilor. Aceasta ar împiedica,

de exemplu, să se ajungă la situaţii de excludere civică oficializate prin acordarea statutului bizar de

"non-cetăţean" (ex. Letonia, Estonia, Slovenia) care, de fapt, înseamnă lipsa de acces deplin la

drepturi pentru imigranţi, minorităţi sau persoane dislocate în urma conflictelor militare.

Identitate şi rol social

În acest sens, civitatea este una din identităţile individuale. Fără să se restrângă în mod necesar

la un teritoriu, această identitate poate excede spaţiul legal de apartenenţă. De exemplu, în acest sens

identitar şi cultural, civitatea se poate raporta la o localitate, la o regiune, la un amplu spaţiu cultural şi

istoric. Fără să existe o constrângere juridică sau politică propriu-zisă, civitatea este o formă de

apartenenţă culturală şi psihologică pe care individul şi-o asumă şi prin care preferă să fie recunoscut.

Poate exista astfel un cetăţean al regiunii, al naţiunii, dar şi un cetăţean european şi chiar un cetăţean

al lumii. Dacă statutul de cetăţean este strict şi gestionat printr-o legislaţie precisă (Heater îl numeşte

"hard core" al civităţii), civitatea identitară este supusă unor mari variaţii culturale: ea disociază

apartenenţa de teritorialitate, este contextuală (un individ poate avea simultan mai multe identităţi

civice) şi fluctuantă.

În acest sens, identitatea europeană poate fi asumată de orice locuitor al Europei geografice şi

nu numai.

b) Civitatea normativă şi civitatea efectivă

Faţă de limitările distincţiei anterioare, unii autori (Sommers, 1993; Bernbaum, 1996) preferă

să vorbească de o civitate normativă şi de una efectivă. Prima se referă la idealul de cetăţean,

susţinător activ al virtuţii civice. Este mai degrabă un sens moral care conferă civităţii valoarea unui

cod al conduitei zilnice. În acest sens, Bellah (1975) consideră civitatea ca o "religie civilă" capabilă

să regleze ansamblul relaţiilor sociale.

Cealaltă ipostază pune accentul pe civitate ca proces, nu ca simplu input al vieţii publice.

Turner (1993, p. 2), de exemplu, defineşte civitatea ca "un set de practici politice, economice, juridice

şi culturale, care caracterizează persoana ca membru competent al societăţii". Aceste practici pun în

evidenţă capacitatea individului de a fi cetăţean efectiv şi dimensiunea interactivă a civităţii: nu există


cetăţeni în sine ci doar co-cetăţeni. Civitatea se defineşte astfel nu în raport cu titlurile abstracte

conferite membrilor de drept ai comunităţii sociale ci prin modalităţile concrete în care aceste drepturi

sunt folosite pentru a regla relaţiile dintre cetăţeni şi autorităţile publice.

c) Definiţia pragmatică a civităţii

După alţi autori, civitatea se confundă cu existenţa socială astfel încât este iluzoriu şi imposibil

să o cuprindem într-o ipostază unică. Mai degrabă, spune van Gunsteren (1998, p. 11), ne interesează

capacitatea operaţională a civităţii ca program de acţiune socială: "Civitatea nu este o esenţă eternă

ci un artefact cultural. Este ceea ce oamenii reuşesc să obţină de la ea. Ca şi limbajul, ea deprinde şi se

modifică în funcţie de utilizare: schimbările de regim politic sau de pe agenda publică implică de

obicei schimbări în valorificarea şi semnificaţia civităţii".

Această viziune pragmatică, tributară "jocurilor de limbaj" ale lui Wittgenstein, consideră că

civitatea are un sens strict sau formal (participarea şi egalitatea în drepturi ca urmare a statutului de

cetăţean) şi un sens substantiv care se referă la capacitatea reală a cetăţenilor de a influenţa politica. În

această perspectivă, van Gunsteren dezvoltă o teorie "neo-republicană" a civităţii bazată pe trei

elemente:

civitatea este o instituţie a vieţii publice la care are acces fiecare cetăţean, în mod egal şi

ne-discriminatoriu;

civitatea este un pluralism organizat, o comunitate politică care recunoaşte şi încurajează

diversitatea;

civitatea este o acţiune socială care constă în practica efectivă a drepturilor şi

responsabilităţilor într-un context dat al sferei publice.

În această viziune, cea mai importantă condiţie a civităţii este utilizarea sa în situaţiile cotidiene

ale vieţii publice. Civitatea, concluzionează van Gunsteren, este "o acţiune civică" sau ceea ce fac

cetăţenii în mod real: participare activă (în instituţiile politice, la vot, viaţă asociativă, serviciu

militar), contestaţie civică ("civitatea critică"), schimbare socială şi guvernare democratică.

*

* *

La capătul acestei incursiuni terminologice, vom încerca să propunem o definiţie operatorie

care să ţină cont de toate aspectele identificate mai sus. Propunem astfel următoarea definiţie pe care

să o subînţelegem pe tot parcursul acestui curs:

Civitatea este apartenenţa şi participarea activă la viaţa publică a cetăţenilor beneficiari de

drepturi şi responsabilităţi, care au astfel capacitatea de a influenţa politicile publice.

Din această definiţie rezultă următoarele caracteristici:

- apartenenţa la o comunitate politică, care conferă un sens politic identităţilor personale şi

colective;

- participarea activă, prin acţiuni civice şi "co-civitate";


- statutul juridic rezultat din setul de drepturi şi responsabilităţi recunoscute oficial (este ceea

ce se numeşte de obicei "cetăţenie");

- capacitatea de a influenţa decizia politică, ceea ce presupune un minimum de competenţe

civice şi conştiinţa acestei capacităţi.

4. Civitatea - o nouă paradigmă a ştiinţelor politice

Din definiţia de mai sus rezultă că civitatea este în acelaşi timp un statut politic şi juridic, o

identitate şi un set de practici sociale. Această lărgire considerabilă a ariei tematice şi a problemelor

subiacente explică interesul deosebit al specialiştilor, al oamenilor politici şi al practicienilor faţă de

civitate. Pe scurt, împreună cu Turner (1993, p. 3), putem afirma fără ezitare că civitatea a devenit o

nouă paradigmă a ştiinţelor politice. Nu întâmplător, civitatea este deja un domeniu de formare

universitară, fie ca specialitate principală (ex. universităţile din Lund, Leicester şi Strasbourg), fie ca

specializare secundară (ex. universităţile din Geneva, Pavia şi Tübingen). Civitatea face obiectul a

numeroase proiecte de cercetare şi reprezintă subiectul principal a numeroase cărţi, studii, articole şi

rapoarte oficiale. Există în prezent peste 50 de fundaţii, asociaţii şi centre specializate de cercetare şi

analiză a civităţii. În martie 2002, rezultatul unei explorări la intrarea "civitate" ("citizenship") a

obţinut 1.560.000 răspunsuri (www.google.co.uk). Să adăugăm şi evenimentele considerate deja

"cotidiene" (conferinţe, seminarii, dezbateri în media, stagii de formare) şi vom avea imaginea unui

subiect care domină interesul comunităţii de specialişti, studenţi şi practicieni în ştiinţele politice.

Aceste argumente confirmă faptul că civitatea este o paradigmă activă a ştiinţelor politice.

Mai exact, civitatea:

reprezintă un cadru teoretic care orientează cercetarea şi formarea în domeniul ştiinţelor

politice;

oferă o serie de concepte-cheie (ex. apartenenţa, participarea, identitatea) intrate deja în

patrimoniul comun al ştiinţelor politice;

uneşte comunitatea de specialişti din acest domeniu în jurul acestor concepte, modele şi

practici sociale;

inspiră un set de acţiuni sociale şi fundamentează unele opţiuni politice majore precum

guvernarea democratică, parteneriatul civic, echilibrul drepturi-responsabilităţi,

multiculturalismul, instituţionalizarea drepturilor culturale şi sociale;

susţine alte construcţii teoretice, primordiale pentru domeniul nostru de studiu, precum

societatea civilă, responsabilitatea publică, echitatea sau coeziunea socială.

Unele din aceste aspecte vor fi aprofundate în cele ce urmează.

a) Teoria civităţii

De ce este nevoie de o teorie a civităţii? În ce măsură mai poate fi interesată comunitatea

academică de o astfel de problemă, din moment ce toţi cetăţenii, sau aproape toţi, beneficiază de

drepturi şi libertăţi? Cui poate folosi un astfel de efort?


Cu toate aceste dileme, civitatea s-a impus ca o temă majoră în special în legătură cu rolul

statului în societatea modernă. Fie că este vorba de "walfare liberals" (Rawls), de "minimalists"

(Hayek şi Nozick), de conservatori (Oakeshott) sau de comunitarişti (Nisbet), există un sentiment de

dubiu privind capacitatea statului de a garanta în continuare justiţia socială, interesul comun şi ordinea

civică. De fapt, spune Kelly (1995, p. 79), această neîncredere privind rolul statului a favorizat

deplasarea interesului spre cetăţeni şi civitatea organizată (societatea civilă). Aceste aşteptări

alimentează încercările de codificare a civităţii sub formă de teorii, modele sau practici explicitate.

Unii analişti, precum Kymlicka şi Norman (1995, p. 284) spun că presiunile în favoarea unei

teorii a civităţii sunt nerealiste, din cel puţin două motive:

o astfel de teorie este potenţial fără limite căci "obiectul" de referinţă (civitatea) este extrem

de vast; de obicei, cei care se hazardează să producă astfel de teorii fie se limitează la

modele (forme inferioare ale analizei teoretice), fie reduc "obiectul" la unele componente ale

sale;

al doilea risc provine din dualitatea civităţii ca statut legal (dedus din apartenenţa la o

comunitate politică) şi activitate dezirabilă (participarea concretă a anumitor cetăţeni la viaţa

comunităţii politice).

Fig. 3. Trei concepţii asupra civităţii (Giesen şi Eder, 2001)

Ipostaza civităţii

Paradigma individualistă

(modelul pieţei, teoria

liberală şi critica socialistă)

Paradigma politică (modelul

participării, teoria

democraţiei, critica

republicană şi comunitaristă

Paradigma identităţii

colective (modelul

apartenenţei, teoria

universalistă şi critica

primordialistă)

Practica socială Libertăţi individuale

(libertatea negativă

Obligaţii civice (libertăţile

pozitive)

Virtuţi şi valori comune

Instituţie Beneficii sociale ("welfare

entitlements")

Democraţia ca sferă publică

activă

Cultură şi tradiţii comune

Discurs Drepturi Obligaţii Apartenenţă

Pentru a depăşi aceste adevărate "obstacole epistemologice", pentru ca teoria civităţii să nu se

limiteze la o teorie a "bunului cetăţean", s-a procedat la o departajare pragmatică. Teoretizarea asupra

civităţii poate fi o teorie a discursului despre civitate, o teorie a instituţiilor democratice şi o

teorie a practicii sociale. Aceste distincţii sunt cel mai clar exprimate de Giesen şi Eder (2001, p. 7)

care identifică trei sfere ale civităţii, fiecare cu tipul său de construcţie teoretică (vezi fig. 3). În ultimă

analiză, spun cei doi autori, civitatea se referă la relaţia dintre indivizi şi organizaţie iar această relaţie

poate fi descrisă şi explicată în diverse feluri, ceea ce dă naştere la o multitudine de teorii şi modele.

Diversele interpretări posibile converg spre cele trei variante prezentate în fig. 3:

- paradigma individualistă se centrează pe garanţiile legale şi pe realizarea raţională a

intereselor individuale; această paradigmă se bazează pe ideea liberală că fiecare individ

trebuie să obţină acces pe scena politică şi să se manifeste în viaţa publică;

- paradigma politică pune în primul plan participarea activă pe arena publică; accentul este

pus nu pe drepturile şi libertăţile formale ci pe societatea civilă, parteneriatul civic,


negocierea colectivă şi critica socială ("critical citizenship"); acţiunea politică este văzută

ca principala sursă a civităţii;

- paradigma identităţii colective asociază civitatea de o comunitate culturală istoric

constituită; ea pune în valoare solidaritatea umană, valorile şi proiectele comune,

apartenenţa şi simbolistica identitară; se focalizează pe coeziune socială şi construcţia

culturală a civităţii.

În continuare, am ales câteva contribuţii teoretice care să exemplifice această schemă.

Paradigma individualistă va fi susţinută de modelele lui Marshall şi Donati. Paradigma politică va fi

ilustrată de modelele lui Dahrendorf şi Turner. În sfârşit, paradigma identităţii colective va fi

exemplificată într-o primă faţă de modelul lui Leca şi, într-o secţiune ulterioară, de teoria civităţii

multiculturale a lui Kymlicka.

Modelul evoluţionist al lui Marshall

Am evocat de mai multe ori până acum numele acestui sociolog englez, profesor la London

School of Economics care a relansat practic interesul academic pentru civitate. Conteporan cu

Parsons, Marshall (1950, 1971), s-a ocupat îndeosebi de proobleme stratificării sociale şi de impactul

civităţii egale pentru toţi asupra claselor sociale, organizate inegal. În ce măsură, s-a întrebat

Marshall, capitalismul poate coexista cu civitatea, dat fiind faptul că egalitatea intrinsecă pe care o

conferă statutul de cetăţean este în contradicţie cu structura socială reală, profund inegalitară?

Prin aceasta, Marshall se străduie să concilieze convingerea sa liberală cu ideea civităţii egale

pentru toţi. Pentru el, civitatea este un statut acordat în mod egal tuturor membrilor comunităţii

politice, ceea ce are drept consecinţă drepturi şi responsabilităţi egale. În acest fel, abordarea lui

Marshall este esenţială pentru că ea atacă direct relaţia dintre democraţie şi capitalism: cum poate fi

armonizat cadrul politic al democraţiei (civitatea fiind forma concretă de manifestare a acesteia) cu

efectele sociale ale capitalismului ca sistem economic? Răspunsul dat tot de Marshall este unul

previzibil, în sensul că formula reuşitei este statul bunăstării ("welfare state"). Din acest motiv,

comentatorii ulteriori (Roche, 1994; Birnbaum, 1996) l-au considerat pe Marshall un "social liberal",

un fel de precursor al cunoscutei "a treia cale".

Modelul lui Marshall este interesant, pe de o parte, pentru că analizează componentele civităţii

în funcţie de drepturile acordate, pe de alta, pentru că ia în consideraţie ansamblul celor trei

dimensiuni, respectiv aspectele civile, politice şi sociale. Democraţia, ca sistem economic, nu este

eficientă decât în măsura în care incorporează toate cele trei dimensiuni.

Acest proces este unul istoric şi presupune următoarea evoluţie2:

Componenta civilă a fost prima, fiind localizată de Marshall în sec. XVIII (deşi primele

drepturi civile au fost conferite prin "Habeas Corpus", în sec. XIV). Este vorba de

drepturile civile (libertatea de expresie şi gândire, libertatea cuvântului şi a credinţei,

dreptul la proprietate, egalitatea în faţa legii) pe care se bazează întreg edificiul

democraţiei. Instituţiile direct implicate în implementarea acestor drepturi sunt justiţia şi

statul de drept ("the rule of law").

2 Această evoluţie se referă strict la situaţia din Marea britanie. Etapele respective au fost diferite în SUA

şi Europa Continentală iar demarcaţiile nu au fost întotdeauna atât de nete cum rezultă din analiza lui Marshall.


Componenta politică se referă la drepturile politice acordate începând cu sec. XIX: dreptul

de vot (recunoscut femeilor abia în sec. XX), dreptul de a participa la exercitarea puterii

politice şi dreptul de asociere. Acest drept a fost instituţionalizat prin sistemul parlamentar

şi pluralismul politic.

Componenta socială a apărut abia în sec. XX şi este încă în curs de consolidare, în pofida

performanţelor obţinute de statul bunăstării. Drepturile sociale respective se referă la

standarde minimale de viaţă, securitate socială, asistenţă şi protecţie socială, ajutor de

şomaj etc. Se realizează prin serviciile sociale (educaţie, sănătate, cultură, transporturi)

susţinute de stat.

Criticii acestui model tripartit (ex. Barbalet, Mann, Oldfield, Turner) au invocat următoarele

lacune:

- cele trei dimensiuni nu sunt echivalente ca importanţă şi nici nu pot fi separate sau

tratate ca sedimente succesive;

- modelul este linear şi simplificator;

- se ignoră aspectele economice (ex. rolul reglator al statului în relaţia cu piaţa) şi

drepturile culturale;

- lasă impresia că drepturile sunt acordate automat şi echitabil, fără să invoce negocierile

şi tensiunile dintre stat şi cetăţeni pe tema drepturilor omului (civitatea poate genera ea

însăşi conflicte sociale);

- nu este clară distincţia între civitate ca expresie a egalităţii şi civitatea ca suport al

solidarităţii umane în cadrul unui sistem social extrem de stratificat.

Pe scurt, Marshall lasă deschisă întrebarea dacă există o singură formă de civitate

(multidimensională însă unitară, echivalent al "conştiinţei colective" a lui Durkheim, o apartenenţă

seculară comună care transcende diferenţele de gen, proprietate sau grup etnic) sau, din contră,

civitatea este contextuală şi multiformă, în funcţie de circumstanţe, context cultural sau priorităţi.

Modelul "lib-lab" al lui Dahrendorf

În literatura politică britanică, "lib-lab" desemnează combinaţia ideologică dintre liberalism şi

laburism ("liberal-labour"). Viziunea lib-lab asupra civităţii, promovată între alţii şi de Dahrendorf

(1985, 1994), pune accentul pe echilibrul care trebuie să existe între oportunităţile oferite de economia

de piaţă şi drepturile conferite de stat. Civitatea ar fi o formă de egalitate redistributivă, modalitatea

practică de a echilibra oportunităţile ("provisions") şi drepturile ("entitlements").

Ca şi Rawls (1971), Mann (1987) şi Roche (1992), Dahrendorf consideră că cetăţenii nu dispun

niciodată de un statut identic. Acordarea de drepturi civile nu anulează inegalităţile economice

structurale. Mai mult, criza statului bunăstării din anii '90 a făcut ca principiile civităţii să fie practic

inaplicabile pentru numeroase categorii de cetăţeni (pe care Lister îi numeşte "second class citizens"):

- "non-cetăţenii" (ex. imigranţii);

- cei care nu mai sunt cetăţeni (persoanele în vârstă, deţinuţii);

- cei care sunt doar parţial cetăţeni (persoanele fără adăpost, marginalizate sau excluse

social);


- cei care nu sunt încă cetăţeni (tinerii şi copiii).

Pentru Dahrendorf (1985, p. 104-105), toţi aceştia constituie o "subclasă" ("underclass"), lipsită

de garanţii civice şi neorganizată. Este o zonă albă a civităţii, caracterizată prin incompetenţă politică

şi incapacitate de exercitare efectivă a drepturilor civice.

Politicile publice trebuie să redistribuie beneficiile şi prosperitatea astfel încât să atenueze

inegalităţile produse de economia de piaţă. Accesul la servicii sociale, garantat de statul bunăstării,

este corolarul obligatoriu al pieţei. În acest fel, civitatea este liantul dintre piaţă şi stat, o formă de

redistribuire a bunăstării pe bază de echitate şi justiţie socială. În cazul Uniunii Europene, spune

Dahrendorf (1994, p. 17), civitatea este incompletă şi ineficace tocmai pentru că Uniunea rămâne o

piaţă globală (capabilă să ofere oportunităţi şi bunăstare), dar care nu garantează încă drepturi

supranaţionale corespunzătoare.

"Freedom vs system", liberate contra sistem, oportunităţi şi drepturi - sunt aspectele dicotomice

care caracterizează civitatea duală promovată de curentul "lib-lab".

Modelul co-civităţii al lui Donati

Donati (1993, 1995) are rezerve faţă de civitatea lib-lab pe care o consideră iluzorie şi

inoperantă. Civitatea nu poate fi realizată prin simpla extensie a sistemului de securitate socială iar

statul bunăstării şi-a pierdut de mult capacitatea de a contracara inegalităţile structurale.

După Donati (1995, p. 304), civitatea modernă este din ce în ce mai mult privită ca o sumă de

drepturi şi obligaţii decât ca apartenenţă. Comunitatea politică nu se reduce la regulile stricte ale

descendenţei sau teritorialităţii, ci se raportează la o serie de cercuri concentrice ale apartenenţei: de la

local la general, de la stat la supranaţional etc. Din punct de vedere sociologic, spune Donati, civitatea

este un ansamblu de interacţiuni ("the complex of citizenship") care unesc prin relaţii formale

cetăţenii, pe de o parte, instituţiile care formează comunitatea politică, pe de alta. Civitatea este de

fapt o co-civitate, nu un simplu mediator între stat şi piaţă.

Rezultă un contract implicit între cetăţeni, exprimat prin negocierea continuă a rolurilor şi

atribuţiilor, prin interferenţe, coaliţii şi jocuri de putere. Drepturile nu se "acordă" de către autoritate

(ca în cazul schemei lib-lab), ci se decodifică, se însuşesc şi se aplică în viaţa cotidiană. Donati

numeşte "civitate postmodernă" această manieră de deconstrucţie cotidiană a drepturilor şi

obligaţiilor.

Elementul esenţial al modelului propus de Donati este gradul de autonomie al titularilor de

drepturi. Civitatea nu este unică şi identică pentru toţi, aşa cum pretindea Marshall, ci este contextuală

şi diferenţiată în funcţie de interacţiunile reale care se produc. Aceste interacţiuni diferă în funcţie de

gradul de autonomie şi de apartenenţa indivizilor, astfel încât rezultă patru tipuri de civitate (vezi fig.

4):

- etatistă difuză;

- etatistă centralizată;

- societal-corporatistă;

- societal-pluralistă.

Fig. 4. Complexul civităţii (Donati, 1995)

Apartenenţa Gradul de autonomie al indivizilor


Slab Puternic

Abordare particularistă Civitate etatistă difuză Civitate societală corporatistă

Abordare universală Civitate etatistă centralizată Civitate societală pluralistă

Variantele etatiste ("state citizenship") se centrează pe relaţia stat-cetăţeni iar variantele

societale ("societal-citizenship")sunt ad-hoc, spontane şi incrementale. Primele au în vedere drepturile

şi obligaţiile oficiale, în versiunea lor instituţionalizată, recunoscută de stat. Celelalte sunt rezultatul

practicii curente, sunt interindividuale şi se bazează pe un contract implicit. Aceste variante pot fi

discordante, în măsura în care civitatea formală nu coincide întotdeauna cu civitatea substantivă.

Împreună, formează "complexul civităţii".

Modelul individualist al lui Leca

Problema esenţială a ştiinţelor politice, spune Leca (1994, p. 149) este tranziţia de la individ

la cetăţean. Mai exact, se pune întrebarea în ce măsură este posibilă o ordine civică care depinde de

gradul său de acceptare şi susţinere de către indivizi? După Leca, această întrebare generează trei

chestiuni particulare:

- care este legitimitatea obligativităţii politice şi care sunt limitele acesteia?

- care este conţinutul comun al statutului de cetăţean dat fiind faptul că punerea sa în

aplicaţie se exprimă prin diferite ipostaze civice (proprietar, plătitor de taxe, posesor de

naţionalitate, membru al unui grup etnic sau religios, rezident al unui anumit teritoriu,

cetăţean european etc.)?

- în ce măsură natura drepturilor şi obligaţiilor variază conform acestor ipostaze particulare

ale cetăţeniei?

Dat fiind faptul că drepturile omului sunt drepturi ale individului, a apărut ecuaţia

individ=cetăţean pe care mulţi o consideră deja ca o axiomă a analizei politice. Ca urmare,

individualismul nu este incompatibil cu civitatea aşa cum consideră, de exemplu, Lamennais

(individualismul duce la anarhie) sau Cochin (teza coruperii civităţii de către individualism).

Dacă admitem că individualismul înseamnă de fapt valorificarea în plan colectiv a

individualităţii (prin "self-interest" şi "self-development"), atunci nu există nici o incompatibilitate

între aceasta şi civitate. Conştiinţa valorii individului şi dorinţa de emancipare personală devin astfel

motorul civităţii. În acest sens, individualismul nu înseamnă auto-izolare, egoism şi fragmentare

socială, ci autonomie, afirmare de sine şi dorinţa de a decide asupra propriului destin. Sfera privată se

valorifică astfel în sfera publică, prin civitate.

Această dinamică a cetăţeanului-individ are efecte asupra apartenenţei. După Leca, sentimentul

de apartenenţă variază pe trei axe:

- axa particular-general care permite individului să se exprime în raport cu o entitate

globală (comunitatea politică amplasată pe un teritoriu) şi diverse grupuri particulare (ex.

grupurile de interes, clasele sociale);

- axa comunitate-societate care se referă atât la grupurile primare de apartenenţă colectivă

(familia, grupul etnic, vecinătatea), cât şi la grupurile secundare precum organizaţiile

profesionale;


- axa centru-periferie sau central-local defineşte apartenenţa la entităţile naţionale sau la

comunităţile locale.

Identificarea personală faţă de aceste axe, spune Leca, nu se traduce doar prin apartenenţă ci şi

prin sentimentul angajării publice, esenţial pentru civitate. Deşi individul este titularul drepturilor şi

al obligaţiilor, civitatea se manifestă doar în plan colectiv, prin angajare publică: "Fără o formă

oarecare de viaţă comunitară nu există civitate căci «comunitatea politică» nu este doar suma

indivizilor ce o compune" (Leca, 1986, p. 209).

Dacă ne concentrăm atenţia asupra angajării publice şi nu doar asupra apartenenţei (care este o

dimensiune pasivă a civităţii), obţinem atunci o altă tipologie, care comportă alte referinţe:

- axul public-privat opune "civismul" (referitor la viaţa publică) faţă de "civil" (restrâns la

familie, civilitate, viaţă privată); prima se referă la aspectele politice ale afirmării individului

pe arena publică, cealaltă desemnează aspectele morale ale convieţuirii;

- axul integrare-autonomie polarizează comportamentele conformiste faţă de cele

individualiste, rezultate din autonomia actorilor sociali;

- axul revendicarea drepturilor-recunoaşterea obligaţiilor, în sfârşit, contrastează acţiunea

revendicativă a indivizilor cu acceptarea obligaţiilor intrinseci, ca parte componentă a

procesului de negociere colectivă a drepturilor şi responsabilităţilor.

Poziţionarea indivizilor pe cele două tipuri de axe (apartenenţa şi angajamentul) permite să se

identifice mai multe niveluri de civitate, sub forma următoarelor cupluri opozabile:

- civitate militantă vs. civitate civilă

- civitate participativă vs. civitate privată.

Primul cuplu reuneşte o civitate bazată pe apartenenţă exclusivistă şi angajament puternic

(civitatea militantă) în contrast cu o apartenenţă modernă şi un angajament diferenţiat (civitatea

civilă). Al doilea cuprinde o civitate puternic motivată şi clar afirmată pe scena publică (civitatea

participativă) plus o civitate discretă şi bine circumscrisă (civitatea privată).

Această tipologie confirmă teza susţinută şi de Donati, după care civitatea are o componentă

empirică importantă care rezultă din variaţia individuală a situaţiilor şi conduitelor. Aceste variaţii,

după Leca, provin din următoarele surse: modul de interpretare personală a normelor generale, gradul

de empatie sau disponibilitatea individuală pentru co-civitate, capacitatea individuală de a gestiona

tensiunile care rezultă din diferenţierea socială şi apartenenţa comună.

Modelul istoric-comparativ al lui Turner

Una dintre criticile aduse modelului lui Marshall, în special de către Mann (1987), a fost

etnocentrismul: modelul său tripartit s-a redus la cazul Angliei, pe care Marshall a considerat-o

exemplară pentru statul capitalist. Cu alternativă, Mann (1994) a dezvoltat o analiză mai complexă,

extinsă la cinci modele istorice de civitate, în funcţie de societatea de referinţă: liberală, reformistă,

absolutistă, fascistă şi socialist-autoritaristă.

Civitatea nu este unică şi unitară, spune la rândul său Turner (1994). Ea nu este produsul unei

singure culturi politice şi nu se reduce la un tip ideal. De aceea, în locul unei teorii unice a civităţii,

Turner propune o schemă heuristică capabilă să surprindă diversele variaţii culturale şi istorice.


Această schemă combină două axe (vezi fig. 5), corespunzătoare următoarelor dimensiuni ale

civităţii:

- diviziunea privat/public

- distincţia sus/jos

Fig. 5. Tipurile istorice de civitate (Turner, 1994)

Civitatea

Sus Jos

Modelul republican revoluţionar Democraţia pasivă Spaţiul public

Pluralismul liberal Autoritarismul plebiscitar Spaţiul privat

Din intersecţia acestor axe de analiză, rezultă patru modele de civitate:

- tradiţia republicană franceză combină presiunea de jos în sus cu un interes puternic

pentru viaţa publică, asociat cu reticenţă şi chiar suspiciune faţă de sfera privată;

- pluralismul liberal, specific liberalismului american, se caracterizează prin ample mişcări

de jos în sus în favoarea drepturilor individuale, dar cu recunoaşterea şi apărarea

consecventă a vieţii private;

- democraţia pasivă, exemplificată de pasivismul politic britanic, recunoaşte legitimitatea

instituţiilor reprezentative (ex. justiţia şi statul de drept), dar nu există o tradiţie propriu-zisă

a luptei pentru cucerirea drepturilor; civitatea rămâne o strategie de reglementare şi

instituţionalizare a conflictelor sociale a căror rezolvare este atribuită însă unor instituţii şi

agenţii guvernamentale; modelul britanic este considerat o "democraţie pasivă" pentru că

lipseşte cererea populară şi elementul de presiune de jos în sus;

- autoritarismul plebiscitar, exemplificat prin regimurile totalitare (ex. Germania nazistă

descrisă de Max Weber şi Carl Schmitt), impune autoritatea de sus în jos, statul fiind

principalul gestionar al spaţiului public; cetăţenii sunt invitaţi periodic să-şi desemneze

conducătorul (deciziile sale nu sunt însă controlate printr-un sistem curent de

responsabilitate publică); viaţa privată rămâne un tabu şi constituie deseori un refugiu

pentru contestaţia cetăţenească.

Evident, aceste tipuri istorice primare au evoluat. De exemplu, strategia autoritarismului

plebiscitar a dispărut din spaţiul european, fiind astăzi prezentă doar în societăţile non-occidentale. La

fel, există dubii privitoare la unele departajări, după cum pluralismul liberal nu înseamnă neapărat

dezetatizare (Birnbaum, 1996).

Cu alte cuvinte, tipologia lui Turner, chiar dacă nu se mai aplică întocmai la societăţile

europene, păstrează totuşi unele constante: viziunea conservatoare asupra civităţii (considerată mai

mult pasivă şi privată) contrastează cu ideea republicană a unei civităţi active şi publice.

*

* *

Cele cinci modele sau "teoretizări" de mai sus au fost alese pentru că au ceva în comun: ele

încearcă şi pretind că avansează o "teorie" a civităţii care să explice ansamblul situaţiilor. În realitate,


fiecare din aceste tentative este parţială şi incompletă astfel încât, în cel mai bun caz, nu reuşeşte să

explice decât o parte a problematicii.

Civitatea rămâne în continuare un termen amplu şi controversat asupra căruia nu există încă o

teorie explicabilă care să acopere toate aspectele. Probabil că, la fel ca în cazul altor "obiecte"

complexe, şi în acest domeniu se va opera în continuare cu definiţii pragmatice, cu modele sau teorii

parţiale. Oricum, este cert că fiecare sistem sau teorie politică majoră include deja civitatea şi

explicarea sa ca o componentă de bază. Aceasta demonstrează faptul că este nevoie de analiza şi

înţelegerea civităţii ca fenomen general, care traversează practic toate activităţile umane. Rezultatul

acestui demers este dublu: fie sub forma unor teoretizări parţiale şi contextualizate, de tipul celor

prezentate mai înainte; fie sub forma unor aserţiuni explicative referitoare la civitate, încorporate în

cadrul unor teorii politice mai generale.

b) Teritorialitate, stat naţional, civitate

Evoluţia istorică a apartenenţei a cunoscut în timpurile moderne trei momente: servitutea

("subjecthood"), naţionalitatea şi civitatea. Primul se referă la situaţia supuşilor faţă de autoritatea

feudală având la vârf monarhul absolut3. Cealaltă marchează trecerea de la statul teritorial la statul

naţional după modelul Franţei secolului XVIII. Liantul social era asigurat de naţiune, o comunitate

culturală (unitate de limbi, origine etnică, tradiţie şi identitate) care a devenit mai târziu o comunitate

politică. Odată cu Revoluţia Franceză, statul naţional a căpătat dreptul la autodeterminare politică.

Apartenenţa la acelaşi stat se suprapune cu apartenenţa naţională iar discursul lor comun de legitimare

este naţionalismul. Naţiunea devine în acelaşi timp o comunitate etnică4 şi una politică iar statul

naţional consfinţeşte această simbioză. Din acest moment, aşa cum observă Bendix (1964), Habermas

(1992) şi Zawadski (1996), construcţia naţională se diferenţiază în vestul şi estul Europei. Pe de o

parte, Europa occidentală este mai mult conectată ideii de naţiune politică (modelul Renan) care

presupune că naţiunea este mai întâi o comunitate de cetăţeni, nu una etnică. Pe de alta, sub influenţa

"spiritului naţional" ("Volksgeist") promovat de Herder, Europa centrală şi orientală rămâne ataşată

naţiunii etnice. Această formă de apartenenţă se explică prin carenţa istorică a statului şi prin nevoia

de identitate naţională care să contracareze dominaţiile imperiale. Dacă, în primul caz, statul naţional

a devenit o formă de organizare politică, în celălalt caz naţionalismul etnic a fost principala sursă a

suveranităţii naţionale (vezi în acest sens "principiul naţionalităţilor" promovat de Preşedintele

Wilson).

Un important moment de ruptură în evoluţia apartenenţei este cel al Revoluţiei Americane. Se

ştie că Declaraţia de Independenţă a fost de fapt o negare a servituţii şi a obligaţiilor fiscale faţă de

Coroana Britanică. Din acest motiv, una din primele schimbări aduse de Constituţia Federală (1787) a

fost înlocuirea termenului de supus ("subject") cu cel de cetăţean. Din acel moment, apartenenţa

cetăţenilor americani nu se mai raportează nici la teritoriul propriu-zis, nici la ordinea colonială, ci la

o nouă simbolistică identitară centrată pe valorile textului constituţional. Este ceea ce Bellah (1975)

3 Chiar şi astăzi cetăţenii britanici se numesc "supuşi ai Majestăţii Sale". Această denumire relevă însă

mai mult de o excepţionalitate culturală decât de o diferenţă de fond privind statutul juridic al cetăţeanului

britanic.

4 În mitologia romană "Natio" desemna zeiţa naşterii şi a originii.


a numit "religie civilă" iar Anthony Smith (1986) a desemnat prin "naţionalism civic" (deosebit de

naţionalismul etnic al statului naţional). Statul se eliberează astfel de atributul "naţional" devenind o

comunitate politică a cetăţenilor titulari de drepturi şi obligaţii. În acest fel, naţionalitatea (apartenenţa

la un anumit stat) a fost combinată cu identitatea şi participarea în cadrul conceptului modern de

civitate. Aşa cum remarcă Parsons (1971, p. 13), civitatea înlocuieşte fundamentele tradiţionale ale

coeziunii sociale (religia, etnicitatea şi teritoriul) cu o platformă seculară comună care îmbină

naţionalitatea cu identitatea.

În noul context al Europei, teritoriul nu mai este o referinţă exclusivă a apartenenţei, datorită

migraţiilor umane, a globalizării şi a jocului fără limite al opţiunilor identitare. La fel, nici naţiunea

nu mai constituie un cadru cert din moment ce ea a fuzionat deja cu statul şi comunitatea politică sub

forma statului naţional. La rândul său, nici statul naţional nu mai satisface exigenţele unor societăţi

tot mai diversificate şi multiculturale. Este deci nevoie de alte construcţii identitare, la fel de eficace

cum au fost la vremea respectivă naţiunea şi statul naţional. Aceste construcţii trebuie să susţină

efortul de instituţionalizare a civităţii supranaţionale care reprezintă marele proiect politic al Uniunii

Europene la acest început de secol.

În această perspectivă, vom trata în continuare două situaţii care ne pot ajuta în acest demers.

Acestea sunt civitatea multiculturală şi civitatea supranaţională.

Civitatea multiculturală

Tradiţional, dezbaterile despre civitate erau iniţiate şi conduse de jurişti. Interesul acestora,

preluat şi de marele public, se concentra asupra statutului de cetăţean (definit printr-un set de

drepturi egale şi prin naţionalitate), termenul de "citizenship" sau "citoyenneté" fiind tradus de obicei

prin cetăţenie.

Această abordare a devenit prea îngustă în momentul în care s-au luat în consideraţie

identitatea5 şi diversitatea situaţiilor de aplicare a statutului de cetăţean. Este foarte greu să se separe

apartenenţa la stat şi societatea civilă, pe de o parte, de apartenenţa la societatea culturală, pe de alta.

Apartenenţa la comunitatea politică şi identificarea cu comunitatea culturală sunt greu de

disociat. Statul naţional a fost prima entitate de integrare a celor două forme de apartenenţă. Ea s-a

realizat prin raportarea la cultura dominantă al cărei exponent politic a fost naţiunea.

Idealul omogenităţii culturale şi politice promovat de statul-naţiune este astăzi chestionabil. De

fapt, nici o societate industrială nu mai vizează astăzi să obţină coeziunea socială şi ordinea civică

prin politici publice deschis integratoare şi omogenizante. Din contră, diversitatea şi pluralismul

sunt valori fundamentale ale democraţiei care determină viziunea modernă asupra civităţii. Societăţile

noastre sunt multiculturale, la fel şi spaţiul public în care se exprimă civitatea.

Pornind de la aceste premise, Kymlicka (1995) a propus o nouă formă de civitate, specifică în

primul rând contextului canadian. Este civitatea multiculturală, o formă inedită de articulare a

comunităţii politice cu mozaicul comunităţilor culturale. În loc să se refere la cadrul rigid al statului

naţional, imposibil de aplicat în cazul Canadei şi SUA, Kymlicka valorifică conceptul de "cultură

societală" introdus de Dworkin. Este ansamblul semnificaţiilor pe care diverse grupuri şi comunităţi le 5 Prin identitate înţelegem acele elemente ale culturii pe care o persoană şi le atribuie şi prin care doreşte

să fie recunoscută. Un individ poate astfel avea mai multe identităţi în acelaşi timp: membru al unei familii sau

comunităţi etnice, exponent al unui grup social, aderent la o religie sau credinţă, practicant al unei profesii,

purtător al unui nume propriu, vorbitor al unei limbi materne, persoană cu o apartenenţă de gen etc.


dau diferitelor activităţi umane şi produselor acestora. Aceste activităţi se desfăşoară în domenii

variate, inclusiv pe arena publică şi în sfera privată.

Într-o societate multiculturală, termenul de minoritate nu-şi mai are sensul: orice individ, grup

sau comunitate poate fi minoritate în funcţie de criteriu şi de context. O persoană poate fi minoritară

după o anumită identitate (ex. profesiunea sau afilierea politică) dar poate deveni majoritară după alt

criteriu şi în alte circumstanţe (ex. după criteriul limbii, al genului sau al religiei). Din acest motiv, în

anii 80-90 "Grupul de la Fribourg" (condus de Meyer-Bisch) şi Comitetul CAHMIN din cadrul

Consiliului Europei au încercat să instituţionalizeze drepturile culturale şi să înlocuiască termenul

sensibil de minoritate prin cel de "comunitate culturală". Aceste iniţiative nu au fost însă acceptate

în contextul european de atunci deoarece unele state nu au fost de acord cu recunoaşterea drepturilor

culturale, din două motive: absenţa lor din instrumentelor internaţionale şi statutul lor ca drepturi

colective. S-a pus astfel sub semnul întrebării în special aşa-numitul "droit de regard", respectiv

dreptul unui stat de a avea un cuvânt de spus asupra drepturilor propriei populaţii stabilite pe teritoriul

ţărilor vecine. Două situaţii juridice particulare au complicat discuţia respectivă, anume cazul ruşilor

din Ţările Baltice şi Ucraina (aproximativ 40 de milioane) şi statutul populaţiei maghiare dispersate în

ţările vecine.

Civitatea multiculturală se aplică în primul rând societăţii canadiene, deşi Kymlicka încearcă

să o generalizeze şi la alte societăţi multiculturale. El pleacă de la o idee formulată anterior de Young

(1989, p. 258) conform căreia nu există civitate universală, aplicabilă identic în orice fel de societate

politică, ci o civitate diferenţiată ("differentiated citizenship"). Kymlicka şi Norman (1995, p. 302)

vorbesc de o "group differentiated citizenship" care să susţină politicile de echitate şi discriminarea

pozitivă. Această abordare a civităţii ar promova trei tipuri noi de drepturi, ignorate de statutul

uniformizant al civităţii bazate pe naţionalitate, respectiv:

- drepturile de reprezentare specială pentru săraci, vârstnici, afro-americani, homosexuali,

respectiv grupurile sociale care au nevoie de propria reprezentare în cadrul comunităţii

politice; aceste drepturi sunt de obicei acordate temporar, în situaţiile de opresiune,

devenind anacronice de îndată ce dispare acţiunea de discriminare;

- drepturile de auto-guvernare pentru grupuri constituite istoric, cu o puternică identitate

culturală, aşa cum sunt populaţiile aborigene, populaţiile Roma şi Shinti (populaţiile

arctice), dar şi populaţiile care aparţin unui anumit teritoriu (Québec); aceste comunităţi

culturale nu solicită o mai bună reprezentare în guvern şi instituţiile centrale, ci transferul

limitat al unor prerogative şi competenţe legislative către propriile comunităţi;

- drepturile multiculturale cum ar fi drepturile diverselor grupuri de imigranţi (ex.

hispanicii) în SUA; solicitările acestor comunităţi vizează dreptul la instruire bilingvă, şcoli

proprii, exceptări fiscale în legătură cu unele practici religioase, ca măsuri de prezervare şi

afirmare a propriei identităţi culturale; spre deosebire de drepturile de auto-guvernare,

drepturile multiculturale promovează mai degrabă integrarea într-o societate pluralistă

decât autonomia comunitară.

Aceste propuneri readuc în discuţie caracterul dual al civităţii. Pe de o parte, civitatea este o

expresie a ordinii civice bazate pe drepturile egale pentru toţi. În această ipostază, civitatea are un rol

integrator şi reprezintă cel mai important factor de coeziune socială. În cealaltă ipostază, civitatea

susţine pluralismul şi diversitatea culturală, încurajând multiculturalismul, identitatea şi expresia


personală. În acest sens, nu există civitate în sine, ca statut universal sau standard unic al democraţiei,

ci o mare varietate de situaţii şi experienţe individuale.

Ideea de "civitate diferenţiată" este ea însăşi contradictorie, ceea ce explică faptul că nu a fost

încă instituţionalizată în toate societăţile. Ea valorifică aparteneţa culturală şi identitară printr-o

codificare specifică diferenţelor culturale şi sociale, respectiv prin măsuri de echitate, descentralizare

administrativă şi responsabilizare politică. Ea menţine însă caracterul unificator al civităţii căci baza

politicilor publice rămâne totuşi sistemul drepturilor individuale acordate în mod egal pentru toţi.

Măsurile preconizate de "civitatea multiculturală" sunt de fapt demersuri de includere socială pentru

grupurile care se consideră marginalizate sau chiar excluse, pentru grupurile cu nevoi specifice sau

cele care solicită mai mult sprijin din partea autorităţilor publice.

Un caz aparte îl reprezintă patriotismul american. Spre deosebire de imperiile şi puterile

coloniale europene care şi-au obţinut diversitatea prin cuceriri şi alianţe dinastice, pluralismul

american s-a realizat prin adiţionarea de indivizi. În aceste condiţii, etnicitatea şi naţionalitatea nu au

coincis cu teritoriul. Oameni şi comunităţi foarte diferite s-au stabilit pe acelaşi spaţiu geografic

devenind cetăţeni americani, chiar dacă şi-au păstrat rădăcinile identitare în cultura lor de origine. În

acest caz, comunitatea politică (definită prin Constituţie şi "The Bill of Rights") a precedat

comunitatea culturală americană. Cea mai eficientă cale de a uni primele comunităţi de imigranţi a

fost cea emoţională, prin afilierea la o patrie de adopţiune şi la valorile constituţionale americane.

Acest sentiment de devoţiune civică s-a transmis de la o generaţie la alta, astfel încât şi astăzi

recunoştinţa şi ataşamentul patriotic sunt sentimente foarte puternice printre cetăţenii americani. Spre

deosebire de Europa, unde patosul patriotic a dispărut practic din discursul public, în SUA

patriotismul rămâne o componentă esenţială a civităţii.

Civitatea supranaţională

Procesul în care s-au angajat statele membre ale Uniunii Europene este în sens invers: de la

state naţionale la o comunitate politică supranaţională, de la dreptul interguvernamental la dreptul

comunitar şi de la etnos la demos. Dacă, în cazul american, patriotismul şi Constituţia au precedat

civitatea propriu-zisă, construcţia civităţii europene a pornit de la drepturile supranaţionale înaintea

Constituţiei.

Principala problemă a civităţii supranaţionale rămâne însă dificultatea de a realiza ambele

componente, respectiv civitatea legală şi civitatea identitară. Până în prezent, diversele proiecte de

identitate supranaţională au fost relativ uşor de acceptat: ele nu au avut repercusiuni majore asupra

ocupării, mobilităţii, rezidenţei sau securităţii sociale. Dificultăţile propriu-zise au apărut din

momentul în care s-a pus problema statutului juridic şi politic al cetăţeniei europene supranaţionale.

Cele patru drepturi supranaţionale introduse prin Tratatul de la Maastricht (1992) sunt doar un început

şi, în orice caz, nu garantează decât o civitate limitată.

Din acest motiv, aşa cum vom vedea în modulele 2 şi 3, problema civităţii europene rămâne în

continuare deschisă. Civitatea europeană va fi completă doar în momentul în care se va reuşi

codificarea şi instituţionalizarea ambelor dimensiuni, respectiv civitatea statutară şi civitatea

identitară.


În această perspectivă, ne vom referi în continuare la două exemple interesante. Primul se referă

la o versiune de civitate statutară propusă de Habermas. Al doilea are în vedere o formă inedită de

identitate postnaţională anume civitatea cosmopolitană.

Patriotismul constituţional

Ca să rezolve aceste contradicţii inerente civităţii, Habermas (1995) creează un hibrid statut-

identitate pe care îl propune ca nucleu al civităţii europene supranaţionale. Este "patriotismul

constituţional" sau loialitatea faţă de valorile şi instituţiile europene în care demos-ul prevalează faţă

de etnos iar apartenenţa se raportează la o comunitate politică, nu la un teritoriu. Individul se

identifică cu sistemul de drepturi şi obligaţii supranaţionale într-o manieră "patriotică", în acelaşi fel

în care patriotismul şi constituţionalismul alimentează cetăţenia americană. Identitatea se suprapune

cu statutul, astfel încât acestea încetează să mai fie alternative opozabile. Unitatea indivizilor rezultă

din ataşamentul faţă de o comunitate politică ("Euro-polity") fără să existe neapărat şi o unitate

culturală.

În acest caz, comunitatea supranaţională funcţionează pe bază de deliberare şi negociere, după

acelaşi principiu consensual pe care Aristotel îl numise "phronesis" iar Thomas d'Aquino îl desemnase

prin "prudentia" (deciziile importante se iau prin reflecţie şi consultare cxetăţenească).

Este ceea ce Raymond Aron (1994) a numit "civitate fără inamici". Ea nu se construieşte

neapărat contra altor identităţi ci printr-o extindere considerabilă a apartenenţei şi acţiunii colective.

Civitatea cosmopolitană

Atât Diogene, cât şi Comenius sau Schiller n-au considerat "cetăţeni ai lumii". La rândul său,

Kant în "Pacea perpetuă" a susţinut ideea unei "ius cosmopoliticum" în care toţi indivizii să se simtă

"cetăţeni ai unui stat universal al umanităţii".

Astfel de referinţe sunt însă mai degrabă utopii identitare decât proiecte politice plauzibile. Ele

nu fac decât să extindă proiecţiile identitare dincolo de propria cetate sau stat naţional spre o entitate

globală, fără frontiere, numită "cosmopolis".

Bineînţeles, oamenii politici şi guvernanţii nu au luat niciodată în consideraţie astfel de

speculaţii identitare. Pentru ei, singura certitudine era teritoriul şi statul în interiorul căruia îşi puteau

exercita autoritatea.

Această viziune strict etatistă a fost pusă la îndoială de unii autori contemporani (Meehan,

1993; Baubock, 1994; Ohmae, 1995; Linklater, 1999; Delanty, 2000). Ei constată că au apărut astăzi

numeroase centre de autoritate, atât la nivel subnaţional cât şi la nivel transnaţional. Ca urmare, atât

apartenenţa, cât şi loialitatea, participarea şi identitatea (atributele definitorii ale civităţii) se pot

raporta la aceste diverse niveluri ale comunităţii politice.

Această abordare depăşeşte atât viziunea utopică de tip Kantian (limitată la compasiunea şi

solidaritatea universală), cât şi modelul etatist al civităţii. Noul cosmopolitanism are ambiţia să

definească o civitate globală care este în acelaşi timp statut politic şi identitate.

Aşa a apărut conceptul de civitate cosmopolitană susţinut îndeosebi de Linklater (1999) şi

Delanty (2000). Este o civitate opţională ("unbounded citizenship"), spre deosebire de civitatea

republicană care este obţinută odată cu naţionalitatea ("bounded citizenship"). Acţiunea civică se

derulează în societatea globală şi este legitimată prin drepturile şi libertăţile garantate de instrumentele

universale şi europene (în special "Declaraţia Universală" şi "Carta Europeană a Drepturilor

Omului"). Chiar dacă guvernele rămân încă strâns ancorate de spaţiul politic care le-a emanat


(comunitatea electorală sau cea a propriilor organizaţii politice), cetăţenii pot deja să participe sau să

se adreseze unei societăţi civile globale. Prin diversele acorduri bilaterale, mai ales între statele

democratice, frontierele spaţiului politic sunt penetrabile şi permeabile, astfel încât drepturile şi

responsabilităţile depăşesc cu uşurinţă spaţiul public al teritoriului naţional.

Civitatea cosmopolitană este însă mai mult un principiu şi o realitate difuză, rezultată din

interdependenţa şi globalizarea comunităţilor politice, decât o opţiune explicită, instituţionalizată şi

recunoscută ca atare de legislaţia naţională. Ea se regăseşte mai mult în analizele politice şi discursul

academic decât în textele constituţionale sau în dreptul internaţional.

5. Civitatea şi societatea civilă

Societatea civilă este spaţiul public în care interacţionează cetăţenii organizaţi. Ea este astfel un

sistem de relaţii organizaţionale, un set de valori şi o acţiune colectivă.

În contextul analizei noastre, societatea civilă reprezintă atât o oportunitate cât şi o modalitate

de exprimare a civităţii. Din acest motiv, cele două concepte au fost adeseori asociate, incriminându-

se o relaţie de interdependenţă. Janoski (1998, p. 76), de exemplu, unul dintre autorii care s-au ocupat

îndeaproape de această relaţie, elaborează chiar o tipologie a civităţii în funcţie de participarea în

spaţiul public. Ar exista astfel un comportament auto-centrat ("self-interested behaviour") şi un

comportament altruist ("other-interested behavior"). Primul denotă o opţiune pe termen scurt şi are în

vedere bunăstarea materială reciprocă, pe baza unei mutualităţi bine circumscrise: A oferă ceva lui B

iar B îi dă lui A altceva. Forma altruistă este pe termen lung şi vizează scopuri spirituale şi ideologice,

pe baza unui "schimb generalizat". Ea presupune oferta de servicii şi bunuri de la o persoană către un

grup sau o comunitate, fără să existe neapărat reciprocitate directă. Motivaţia acestei acţiuni este

interesul general sau cea ce anticii au numit virtute civică.

Aceste relaţii au fost sintetizate de Janoski sub forma schemei din tabelul 1. Interacţiunea

limitată este specifică pieţei, unde contractele sunt limitate, se stabilesc în termeni precişi şi urmăresc

beneficiul direct. Este relaţia de vânzare-cumpărare care s-a extins şi asupra schimburilor sociale şi

culturale (ex. negocierea condiţiilor de muncă). Ea se caracterizează prin reciprocitate, indiferent dacă

interacţiunea are loc între individ-individ, între individ-grup sau grup-grup.


Tabelul 1. Tipologia interacţiunilor civice (Janoski, 1998)

De la individ la

individ

De la individ la grup De la un grup la alt grup

Interacţiune

limitată

(1)

Schimbul diadic

AB

(2)

Schimbul multiplu

AB (t1)

AB (t2)

AB (t3)

(3)

Către un grup limitat

ACDEFG

(4)

Către o comunitate

largă (societatea,

naţiunea)

ABCDEFGHIJK

(5)

Reciprocitate limitată (suprapunerea

parţială a intereselor)

ABCDEFVCDEFGH

(6)

Excluderea reciprocă (între grupuri cu

interese similare)

ABCDEFGHIJKL

Interacţiune

generalizată

(7)

Secvenţiere

ABCDEA

(8)

Circuit închis

ABCDE,

BACDE,

CABDE,

DABCE,

EABCD

(9)

Circuit deschis

ABCDE,

BCDEF,

CDEFG,

DEFGH,

ZABCD

(10)

Schimbul unilateral cu grup similar, fără

beneficiu direct

ABCDBCDE...

WXYZXYZA

(11)

Excludere reciprocă

ABCDEFGHIJKLWXYZABCD

Interacţiunea generalizată, pe de altă parte, este generoasă şi unidirecţionată. Ea nu obţine

avantaje pentru iniţiatori ci doar efecte în folosul comunităţii sau al altor indivizi. Motivaţia acestei

forme altruiste de interacţiune este interesul general sau beneficiul în favoarea altor indivizi, grupuri

sau comunităţi (ex. acţiunile filantropice sau caritabile, recursul la drepturile omului pentru a apăra

interesele unor grupuri oprimate, sensibilizarea publică în favoarea unor idei sau proiecte civice etc.).

Astfel de demersuri sunt voluntare, pentru că decurg din opţiunea morală a iniţiatorilor nu din

obligaţiile care revin din statutul de cetăţean.

Această formă de patos civic, de acţiune în beneficiul general stă la baza societăţii civile. După

Janosky (1998, p. 95), nu orice deţinător al statutului de cetăţean este capabil şi dispus să se implice în

societatea civilă. În funcţie de gradul şi forma participării civice, există şase tipuri de cetăţeni:

- cetăţeanul încorporat este parte a elitei sau se consideră ca atare; se identifică cu acţiunea

guvernamentală şi o susţine fără rezerve;


- cetăţeanul oportunist participă la activităţi politice doar în măsura în care îi convine sau

obţine un avantaj personal;

- cetăţeanul activ ia parte la viaţa obştească, fiind deseori implicat în conflicte cu autoritatea

publică; poate fi angajat în partide politice sau alte organizaţii şi se preocupă de interesul

general, într-o manieră altruistă;

- cetăţeanul pasiv acceptă autoritatea şi conducerea politică deşi nu este convins că acţiunea

acestora este cea mai potrivită; se manifestă incidental şi periodic, cu ocazia votului sau a

unor evenimente deosebite;

- cetăţeanul cinic este similar cetăţeanului activ, fiind capabil şi interesat de participarea

politică; confruntat cu dificultăţile unui schimb generalizat, specific societăţii civile, el/ea

se mulţumeşte cu o critică indirectă (ex. ironie politică, absenteism) sau se opreşte la o

interacţiune limitată;

- cetăţeanul marginalizat este inactiv şi alienat, datorită lipsei de mijloace şi oportunităţi;

este categoria celor cu drepturi formale, lipsiţi însă de posibilitatea reală de a le exercita; ei

pot face obiectul manipulării politice, mai ales în situaţii pre-electorale;

- cetăţeanul fatalist este apatic, inactiv şi defetist; el neagă chiar utilitatea participării

politice, fiind neîncrezător în oportunitatea unui atare efort.

Participarea la societatea civilă se bazează în special pe forma altruistă de civitate şi pe cetăţenii

activi (primele trei forme din tipologia lui Janoski) Aşa cum vom vedea în continuare, altruismul şi

activismul politic sunt esenţiale pentru disputa cu statul în negocierea drepturilor civile şi politice.

a) Definiţia societăţii civile

Ca şi civitatea, termenul de societate civilă înseamnă diferite lucruri pentru diverse persoane.

Este un termen care captează atenţia şi beneficiază de o largă circulaţie, în pofida lipsei de acord

conceptual. Din acest motiv, Seligman (1992) preferă să se refere la "ideea de societate civilă" în

locul unei definiţii standard. Sensul acestei sintagme se precizează prin utilizare, în funcţie de context

şi epocă istorică.

În tabelul 2 am sintetizat principalele poziţii clasice faţă de societatea civilă. Termenul ca atare

a fost introdus de Hegel, pentru a desemna sistemul de solidaritate colectivă al burgheziei în

negocierea drepturilor sale cu statul.

Tabelul 2. Definiţii clasice ale societăţii civile

Autorul Criteriul Definiţia

ARISTOTEL participarea politică un tip de societate (Koinomia) care permite

participarea politică a cetăţenilor egali

SF. AUGUSTIN separarea Naturii de Graţie este "Urbis" (societatea umană) în opoziţie cu "De

civitate Dei" (lumea transcendentă)

HOBBES coeziunea socială interesul comun şi uniunea tuturor entităţilor politice

(guvernanţi, grupuri, cetăţeni) pe baza unui contract

social

LOCKE primordialitatea indivizilor

faţă de stat

comunitatea politică a cetăţenilor pentru a proteja

proprietatea privată

KANT distincţia dintre legalitate şi un spaţiu public comun unde sunt garantate


moralitate participarea la structurile civile şi autonomia

indivizilor; societatea civilă este o sinteză a raţiunii,

egalităţii şi libertăţii, care face posibil controlul vieţii

publice de către moralitatea privată

HEGEL respectul reciproc al

drepturilor individuale (în

special a dreptului la

proprietate)

solidaritatea etică bazată pe reciprocitate şi

recunoaşterea mutuală a drepturilor; unitatea dintre

dreptul public şi etica privată; statul rămâne garantul

contractului social

MARX tensiunea dintre statul

capitalist şi clasa muncitoare

exploatată

o zonă de influenţă a non-statului ca rezultat al

capitalismului şi industrializării; este arena publică pe

care se desfăşoară lupta de clasă

Ceea ce ne interesează în contextul de faţă este sensul contemporan al societăţii civile, aşa

cum apare în teoria politică. Putem decela astfel trei tipuri de definiţii:

- contraputere sau alternativă faţă de stat şi de piaţă ("societatea civilă este societate minus

stat" sau ceea ce rămâne din societate în afară de stat) - această definiţie a fost introdusă de

iluminismul scoţian din sec. XVIII (Adam Smith, David Hume, Francis Hutchinson şi

Adam Ferguson);

- sectorul non-profit al societăţii, unde cetăţenii desfăşoară activităţi benevole, fără

beneficii economice; aceste activităţi sunt în favoarea interesului comun, al unor persoane

sau grupuri oprimate (este sensul introdus de comunităţile puritane din SUA în sec. XIX);

- organizaţiile non-guvernamentale pe bază voluntară, ca expresie a drepturilor şi

libertăţilor dobândite la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.

Acest din urmă sens predomină în literatura politică şi sociologică din ultimele decenii. Astfel,

după Schmitter (1997, p. 240): "Societatea civilă poate fi definită ca un set sau un sistem de grupuri

intermediare auto-organizate care

- sunt relativ independente atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de unităţile private de

producţie şi reproducţie, adică faţă de firme şi familie;

- au capacitatea de a delibera şi a întreprinde acţiuni colective în apărarea sau promovarea

intereselor şi ideilor lor;

- nu urmăresc să ia locul funcţionarilor de stat sau al întreprinzătorilor particulari, nici să

accepte responsabilităţi publice;

- convin să acţioneze conform unor reguli prestabilite, de exemplu, sub forma unor înţelegeri

civice, pe bază de încredere şi respect reciproc".

Cea mai apropiată de poziţia noastră este însă definiţia lui Janoski (1998, p. 12): "Societatea

civilă reprezintă sfera discursului dinamic şi interactiv dintre stat, sfera publică reprezentată de

organizaţiile voluntare şi sfera pieţei cuprinzând firmele private şi sindicatele".

Această definiţie ne convine cel mai mult pentru că:

- pune accentul pe negocierea colectivă a drepturilor şi responsabilităţilor, ca expresie a

civităţii;

- ia în consideraţie nu doar relaţia stat-cetăţeni, ci toate formele de interacţiune dintre sfera

publică, stat, piaţă şi sfera privată;


- îmbină discursul civic cu acţiunea politică.

c) Structura spaţiului public

Din definiţia de mai sus rezultă că societatea civică nu este o zonă strict delimitată a societăţii

globale şi nici nu se reduce la opoziţia sistematică faţă de puterea publică. Ea constă în interacţiunile

pe care toate componentele sistemului social le angajează pe arena publică.

Ca şi Habermas (1989), Janoski departajează patru componente interdepedente ale societăţii

(vezi fig. 6):

statul cuprinde cele trei puteri (legislativă, executivă şi juridică), precum şi instituţiile

specializate ale ordinii publice (poliţia, vama, armata, informaţiile interne şi externe);

sfera privată include viaţa familială, prietenii, relaţiile personale şi intimitatea;

piaţa constă în firmele private şi corporaţiile angajate în activităţi lucrative, bursele de

valori, federaţiile patronale, asociaţiile profesionale, grupurile de consumatori, sindicatele;

sfera publică este zona cea mai complexă şi mai vizibilă a societăţii: este spaţiul civic unde

interacţionează celelalte trei componente (forum-ul societăţii moderne), unde au loc

negocieri şi dispute, unde se desfăşoară "acţiunea comunicativă" (Habermas); sfera publică

cuprinde cel puţin cinci tipuri de organizaţii voluntare (Janoski, 1998, p. 14):

-partidele politice care nu sunt la guvernare şi nu sunt subordonate statului;

-grupurile de interes, menite să influenţeze deciziile asupra unor probleme care interesează

un anumit grup;

-organizaţiile filantropice ("comunitas") colectează fonduri pentru a completa bugetul

public pentru asistenţă sau protecţie socială; furnizează ajutor direct (Crucea Roşie,

Rotary Club) sau organizează întrajutorarea (Asociaţia Bolnavilor Parkinson, Asociaţia

Sindromului Down etc.);

-mişcările sociale se centrează pe activităţile de "lobby", promovare a imaginii publice,

campanii de presă, colectare de semnături, demonstraţii, acţiuni de protest;

-grupurile religioase fac parte din sfera publică (nu din cea privată, restrânsă la aderenţi) în

măsura în care oferă servicii de interes comun (ex. asistenţă socială şi medicală) sau

propun politici publice specializate (ex. eliminarea avorturilor pentru susţinerea politicii

demografice); intră aici asociaţiile şi federaţiile, fundaţiile religioase, cluburile pe baze

confesionale şi fondurile de caritate etc.


Fig. 6. Componentele sistemului social (Janoski, 1998)

* În această zonă sunt constituite corporaţiile publice sub autoritate tripartită (ex. parteneriatul social)

În această reprezentare multidimensională, spaţiul public este un câmp de forţe care angajează

interacţiuni cu toate celelalte sfere ale vieţii sociale, respectiv statul, piaţa şi sfera privată. Civitatea

nu este o relaţie simplă între cetăţeni şi stat ca în definiţiile etatiste tradiţionale, ci un sistem de acţiuni

şi negociere colectivă care angajează toate cele patru componente ale societăţii globale: sfera publică,

sfera privată, statul şi piaţa.

La rândul său, societatea civilă nu se reduce la organizaţiile non-guvernamentale, ci include:

- discursul public (de legitimare, mobilizare, argumentare sau contestaţie);

- ansamblul interacţiunilor dintre componente, exprimate pe arena publică;

- cele cinci organizaţii voluntare descrise mai sus.


În această optică, societatea civilă este comunitatea politică cea mai dinamică şi mai eficientă,

care oferă cele mai diverse şi mai reprezentative oportunităţi de exercitare a civităţii.

c) Tipologia regimurilor politice

Configuraţia propusă de Janoski nu trebuie să ne inducă imaginea unei superorganizaţii

armonioase, identice pentru toate societăţile, în care interesul comun prevalează întotdeauna. Din

contră, definirea celor patru sfere interdependente nu anulează posibilitatea comportamentelor

impredictibile şi atipice sau, pur şi simplu, absenţa cooperării între cetăţeni. Activismul şi modelul

altruist coexistă cu celelalte forme de civitate din clasificarea lui Janoski, astfel încât este posibil ca

angajamentul civic şi conduitele colectiviste să nu fie atitudini dominante. Aceasta explică, de altfel,

incidenţa destul de mare a manifestărilor care caracterizează "deficitul democratic" (apatie,

absenteism, individualism exacerbat, intoleranţă) la care ne-am referit cu altă ocazie.

Există însă şi altă sursă de variaţie, care alterează forma concretă de articulare a celor patru

componente ale societăţii. Este vorba de regimul politic şi ideologia subiacentă care pot determina

ponderea efectivă a statului, a pieţei şi a sferei private în raport cu arena publică.

Janoski a sesizat foarte bine acest aspect şi a încercat el însuşi să aplice tipologia bine

cunoscută a lui Held (1987) după care există patru tipuri generice de regimuri politice: modelul

pluralist, modelul elitist, modelul neo-corporatist şi modelul societăţii de masă. Fiecare dintre acestea

se caracterizează prin anumite relaţii între componentele vieţii sociale, pe care Janoski (1998, p. 110-

111) le sintetizează sub forma diagramelor din fig. 7. Ceea ce pare să diferenţieze aceste modele este

importanţa dată diverselor organizaţii ale societăţii civile: asociaţii religioase, partide politice, grupuri

de interese, grupuri "watch dog" sau de monitorizare civică, cluburi recreative, fundaţii caritabile.

Regimul liberal îşi concentrează organizaţiile voluntare în arena publică, astfel încât nu mai este

nevoie de intervenţia statului. În acest model, statul este practic deconectat de organizaţiile voluntare:

el încurajează iniţiativele şi soluţiile oferite de sectorul privat şi de "business" (este modelul care

predomină în SUA, Canada, Australia şi Japonia). Modelul elitist, exemplificat de Franţa şi Germania

doreşte să contracareze imprevizibilitatea şi inechitatea soluţiilor de tip liberal. Ca urmare, statul

acordă un rol important organizaţiilor considerate de elită (sindicale, religioase, patronale, regionale)

în susţinerea serviciilor sociale. De exemplu, în baza principiului subsidiarităţii, astfel de organizaţii

non-profit pot utiliza fondurile specializate colectate de stat (fondul de şomaj, fondul de patrimoniu

sau fondul de dezvoltare regională) pentru a implementa politicile sociale. Regimul neo-corporatist

încurajează comasarea grupurilor de interes sub formă de asociaţii pe bază de afinităţi sau programe

(ex. asociaţiile patronale, confederaţiile, sindicatele de ramură, parteneriatul social). Spre deosebire de

modelul elitist, aceste structuri se auto-guvernează şi sunt supuse competiţiei. Ele se deosebesc şi de

modelul liberal, pentru că sunt mai stabile (ex. agenţiile specializate din Suedia, Norvegia,

Danemarca, Olanda).


Fig. 7. Tipologia regimurilor politice (Janoski, 1998)

Notă: IGn = Grupul de interes; Cn = Categorii de persoane; SM = Mişcări sociale; Un = Sindicate; En = Patroni.


În modelul societăţii de masă, media domină sfera publică. Este "societatea-spectacol",

exemplificată cel mai bine de SUA, unde media nu este doar unul din grupurile de interes (ca în

celelalte trei modele), ci principalul factor de influenţă politică. Puterea sa este atât de importantă,

încât tinde să monopolizeze întreaga sferă publică. Riscul în acest caz este ca mesajul civic propriu-

zis să-şi piardă autenticitatea şi să se banalizeze, fiind pus pe acelaşi plan cu reclamele comerciale,

manipularea politică şi propaganda în interes personal.

d) Globalizarea societăţii civile

Una din limitele analizei lui Janoski este că cele patru sfere de activitate sunt circumscrise

statului naţional. Modelele sale de societate au fost exemplificate prin regimuri politice specifice unor

state şi guverne. Civitatea se exercită în interiorul acestor entităţi politice pe care Janoski le

desemnează prin "sistemul social global". Această abordare rămâne tributară ecuaţiei etnocentriste a

lui Marshall după care naţionalitatea (statutul de cetăţean) este o precondiţie a drepturilor omului şi se

exercită în interiorul unui stat suveran.

Această condiţionare a accesului la drepturi de apartenenţa statală şi de statutul de cetăţean este

astăzi chestionabilă. Proiectul de unitate politică europeană este o provocare directă a acestei

condiţionări tradiţionale. Am văzut, de asemenea, cum civitatea postnaţională se detaşează de un

teritoriu anumit, luând ca referinţă drepturile omului, care sunt universale. Unii autori, ca de exemplu

Turner (1993), Soysal (1994), Badie (1995) şi Ohmae (1995) se întreabă în acest context dacă nu

cumva centrarea pe drepturile omului nu înseamnă de fapt sfârşitul civităţii ca paradigmă politică.

În realitate, drepturile omului în sine nu asigură automat participarea la comunitatea politică.

Chiar şi versiunea postnaţională a civităţii (ex. patriotismul constituţional al lui Habermas) presupune

participare şi loialitate faţă de instituţiile publice.

În plus, aşa cum vom vedea în continuare, drepturile singure nu sunt suficiente ca statutul de

cetăţean să funcţioneze. Ele sunt de obicei asociate cu responsabilităţile care instrumentează

loialitatea faţă de comunitatea politică şi obligativitatea morală a participării civice.

Exemplul societăţii civile şi configuraţia multipartită a lui Janoski ne-a atras atenţia asupra

faptului că statul nu este singura formă de comunitate publică. "Schimbările generalizate" care

caracterizează indivizii altruişti şi responsabili comportă interacţiuni care traversează practic întreaga

societate, sub forma societăţii civile.

Întrebarea este însă dacă această interpretare a societăţii civile poate fi extinsă dincolo de un

teritoriu sau tip de societate. Janoski nu abordează acest subiect însă alţi analişti (Hann şi Dunn, 1996;

Scholte, 1999) vorbesc deja de o "societate civilă globală". Scholte (1999, p. 10), de exemplu,

defineşte globalitatea ca o suprateritorialitate, ceea ce înseamnă că societatea civilă globală:

- se ocupă de problemele transversale ale umanităţii,

- presupune comunicare transfrontalieră,

- se sprijină pe organizaţii transteritoriale,

- este o formă de solidaritate suprateritorială.

Trebuie să recunoaştem că, în pofida aspiraţiilor, aceste patru atribute sunt mai greu de realizat

la nivelul global decât în interiorul unei societăţi naţionale. Lumea este mult mai eterogenă şi mai

inegală decât statele suverane, astfel încât ea este departe de a deveni o comunitate politică propriu-


zisă. La nivel european, date fiind contingenţele istorice şi elementele unificatoare deja în funcţiune

(piaţa comună, moneda unică, dreptul comunitar), globalizarea societăţii, inclusiv a societăţii civile,

este mult mai plauzibilă.

Până în prezent, problemele mondiale globale au fost abordate prin prisma agenţiilor

internaţionale ca ONU, sistemul Bretton Woods (Banca Mondială şi FMI), OSCE, Grupul G8.

Mesajul acestor organizaţii interguvernamentale, chiar dacă ele au promovat standarde comune ale

democraţiei, nu a fost întotdeauna plauzibil. În mare parte, activismul civic global s-a orientat chiar

împotriva acestor organizaţii, considerate nereprezentative pentru societatea civilă globală.

Cu alte cuvinte, fără participarea efectivă a tuturor părţilor (statele şi business-ul), aşa cum

preconizează de fapt modelul lui Janosky, nu este posibilă o societate civilă globală. Activismul

transfrontalier, solidaritatea internaţională a cetăţenilor şi mobilitatea ONG-urilor, ca şi referinţa la

drepturile omului, nu sunt suficiente pentru a realiza o societate civilă cu vocaţie universală.

6. Competenţa civică

Democraţia nu este de conceput fără civitate iar civitatea nu este posibilă fără cetăţeni

competenţi şi angajaţi. Această relaţie simplă stă la baza competenţei civice pe care Mead (1986),

Turner (1993), Almond şi Verba (1996) o plasează la originea civităţii. Este capacitatea persoanelor,

grupurilor şi comunităţilor de a participa activ la viaţa publică, ceea ce presupune:

- cultură civică minimală;

- un set de drepturi şi responsabilităţi;

- oportunităţi civice.

Cu alte cuvinte, dincolo de statutul formal al cetăţeniei, deţinătorul de drepturi şi

responsabilităţi trebuie să fie capabil să le exercite în mod efectiv, să aibă competenţele adecvate şi să

beneficieze de oportunităţi reale de exprimare a acestor competenţe.

Vom analiza cele trei aspecte în continuare.

a) Cultura civică

Prin cultură civică înţelegem ansamblul cunoştinţelor, valorilor, atitudinilor şi abilităţilor

referitoare la comunitatea politică, la instituţiile şi actorii participanţi. Este aceea parte a culturii

umane care susţine civitatea şi comportamentul politic.

Există trei ipostaze ale culturii civice, în funcţie de cadrul de referinţă:

Cultura civică ideală este ansamblul cunoştinţelor şi abilităţilor necesare pentru participarea

politică şi realizarea democraţiei ca proiect istoric. Ea cuprinde competenţele minimale ale

civităţii într-un regim democratic şi se referă la valorile şi instituţiile democraţiei, la sistemul de

decizie colectivă, la drepturile şi responsabilităţile cetăţeanului, la procesele politice, legislative şi

financiare, la modul de funcţionare a societăţii civile.

Cultura civică specifică unui tip de societate democratică se caracterizează prin anumite

"pattern"-uri psiho-culturale, în funcţie de condiţiile particulare ale comunităţii politice. Almond

şi Verba (1996, p. 47), de exemplu, au identificat trei modele predominante, respectiv cultura

parohială, cultura dependentă şi cultura participativă. Cultura civică a unei comunităţi politice se


defineşte prin cunoştinţele, atitudinile şi ataşamentul cetăţenilor faţă de sistemul politic în general,

faţă de inputurile sistemului politic (roluri, actori şi politici publice), faţă de outputuri (procesele

administrative care aplică politicile publice) şi faţă de sine ca participant activ. Cultura civică (pe

care Almond şi Verba o mai numesc şi "cultură politică"): cuprinde astfel trei componente,

"orientarea cognitivă", respectiv cunoştinţele despre sistemul politic, instituţiile şi actorii săi;

"orientarea afectivă" sau atitudinile şi dispoziţiile referitoare la sistemul politic; "orientarea

evaluativă" care rezultă din judecăţile şi opiniile cu privire la sistemul politic şi realizările sale

într-un context dat.

Cultura civică şcolară este de fapt o analiză a "bunului cetăţean", sub formă de competenţe

dezirabile. Este o versiune normativă dedusă din celelalte două (cultura civică ideală şi cultura

civică specifică) care, după Almond şi Verba (1996, p. 59), poate fi etichetată drept "raţionalist-

activistă" pentru că pune accentul pe participarea raţională în interiorul input-urilor sistemului

politic. S-au propus diverse inventare de competenţe care să definească această ipostază a culturii

civice, aşa cum se prezintă ea în curriculum şi manualele şcolare. Sinteza din Anexa II, unde am

reunit cele mai cunoscute variante (Audigier, Velhuis şi Civitas), pune în evidenţă patru tipuri de

competenţe: cunoştinţe, atitudini, valori şi abilităţi. Toate cele trei inventare de competenţe sunt

acceptabile în măsura în care rămân orientative, sub formă de repere curriculare.

Cu alte cuvinte, cultura civică poate fi considerată ca un standard sau un referenţial comun al

societăţilor democratice doar în măsura în care luăm în considerare ipostaza sa ideală, aşa cum este

prezentată în tratatele de ştiinţele politice. În momentul în care se trece la definirea politicilor publice

dintr-o anumită comunitate politică sau la curriculum-ul naţional dintr-un anumit sistem de

învăţământ, modelul ideal are nevoie de adaptări şi contextualizări, în funcţie de specificităţile

culturale şi priorităţi. Aceasta nu înseamnă nici denaturarea principiilor democratice, nici folosirea de

standarde duble sau realizarea unor hibrizi eufemistici de tip "democratura" (Schmitter), ci doar luarea

în considerare a contextului cultural şi social al civităţii.

b) Drepturile şi responsabilităţile

Teoria politică admite astăzi fără rezerve că civitatea presupune apartenenţa la o comunitate

politică, participarea, identitatea, drepturile şi responsabilităţile ce decurg din statutul de cetăţean.

Dincolo de acest consens relativ încep însă controversele, referitoare în special la drepturi şi

responsabilităţi: Sunt drepturile suficiente pentru a garanta statutul juridic de cetăţean? Drepturile

civile, politice şi sociale sunt reciproc contradictorii sau unitare? Cum se articulează între ele şi cum

interacţionează drepturile şi responsabilităţile? Care este statutul lor juridic? Ne referim la obligaţii şi

îndatoriri sau la responsabilităţi?

Aceste întrebări sunt suficiente ca să ne convingă de faptul că problema drepturilor şi a

responsabilităţilor se află în centrul dezbaterilor privind civitatea. Unii autori, ca Twine (1994),

Freeden (1998) şi Janoski (1998) consideră că atât ideologiile, cât şi clasificarea regimurilor politice

se fac în funcţie de poziţia faţă de drepturi şi responsabilităţi. De o manieră generală, liberalismul a

pus accentul pe drepturi şi potenţialul lor emancipator, pe contribuţia pieţei şi a iniţiativei private. La

polul opus, doctrinele conservatoare şi social-democraţia au acordat mai multă importanţă obligaţiilor

şi statului ca garant al egalităţii şi ca mediator al conflictelor sociale.


Această opoziţie este încă ultrasimplificatoare. De exemplu, liberalismul ca doctrină nu este de

loc omogen, chiar dacă primii teoreticieni (Locke şi Paine) privilegiau indivizii faţă de comunitate.

Ulterior, aşa cum arată Faulks (2000, p. 56), ideea unui individ deconectat de polis a devenit caducă.

Comunitatea şi drepturile individuale au format un ansamblu inseparabil, astfel încât nu au mai putut

funcţiona ca un factor de diferenţiere a ideologiilor şi regimurilor politice.

De fapt, principala eroare aici este însăşi interpretarea celor două ca alternative opozabile.

Drepturile şi responsabilităţile sunt inseparabile astfel încât orice considerare izolată a uneia, prin

excluderea sau în opoziţie faţă de cealaltă, este artificială şi prejudiciabilă. Ele alcătuiesc împreună

nucleul tare al competenţei civice şi dau substanţă statutului de cetăţean. Fără drepturi şi

responsabilităţi, apartenenţa şi identitatea ar fi sterile, fiind imposibilă acţiunea socială şi participarea

politică. Din acest motiv, preferăm să ne referim la responsabilităţi, nu la obligaţii şi îndatoriri.

Obligaţiile scot în evidenţă obligativitatea respectării legii şi a deciziilor majorităţii iar îndatoririle

decurg din loialitatea faţă de stat. Obligaţiile şi îndatoririle sunt impuse şi nu se negociază.

Responsabilităţile, în schimb, decurg din liberul arbitru şi exprimă o opţiune, o decizie personală, o

îndatorire morală. Competenţa civică este mai eficientă în cazul responsabilităţii asumate decât ca

efect al obligativităţii şi constrângerii.

Principalul motiv pentru care drepturile şi responsabilităţile au avut un tratament asimetric a

fost regimul lor juridic diferit. Drepturile au fost concepute pentru a apăra libertatea şi autonomia

individului în faţa statului şi a oricărei forme de putere laică. În consecinţă, toate instrumentele

universale şi europene de protecţie (Declaraţia Universală, Carta Europeană, Carta Drepturilor

Fundamentale) se referă la drepturi, nu la responsabilităţi. Pentru a palia acest dezechilibru, în 1999

anul aniversării Declaraţiei Universale, un grup de foşti şefi de state conduşi de Helmut Schmidt

("Grupul Interaction") a înaintat ONU o Declaraţie Universală a Responsabilităţilor. Proiectul a eşuat

pentru că nu s-a căzut de acord asupra instituţionalizării acestei Declaraţii şi, mai ales, nu s-a găsit un

instrument de implementare a responsabilităţilor care să evite recurgerea la statul autoritar.

Drepturile şi responsabilităţile au fost deseori interpretare ca opozabile pentru că aparţin unor

forme diferite de raţionalitate (Kovács, 1999): drepturile sunt norme juridice iar responsabilităţile

sunt norme morale. Enunţarea drepturilor implică în mod intrinsec consecinţa morală a respectării lor

conform clauzei limitării reciproce: drepturile unui individ sunt limitate de drepturile similare ale altui

individ iar acordarea de drepturi implică responsabilitatea morală a respectării lor.

Prin urmare, responsabilităţile nu sunt neapărat o contrapondere a drepturilor sau alternativa lor

simetrică. Ele sunt versante complementare ale ansamblului comun numit competenţă civică.

Responsabilităţile sunt enunţuri atât de abstracte şi difuze (fiind vorba de un principiu moral), încât

este imposibil să se cupleze direct cu anumite drepturi, printr-o relaţie de cauză la efect (un drept - o

responsabilitate corespunzătoare). În plus, aşa cum demonstrează Hart (1968, p. 11) responsabilitatea

este multiformă, fiind imposibil de codificat în formă juridică: responsabilitatea poate fi sursă (a fi

responsabil de ceva), poate avea sensul de "accountability" (a da seamă), poate sugera capacitatea de a

face ceva ("compos mentis" sau cerinţa de a fi competent mintal şi legal), poate fi înţeleasă ca o

însărcinare publică (deţinerea unei funcţii) sau ca o virtute (ceea ce exprimă o judecată de valoare: o

persoană are "simţul responsabilităţii" sau se comportă în mod "responsabil"). Ca să complice şi mai

mult situaţia, Bovens (1998, p. 51) apreciază că drepturile sunt individuale sau colective, pe când


responsabilitatea poate fi individuală, de grup sau corporativă, poate fi activă (exprimată pe parcursul

acţiunii) şi pasivă (responsabilitatea "post-factum" sau reactivă).

Teoria politică este deci confruntată cu o triplă problemă privind relaţia drepturi-

responsabilităţi:

- asimetria şi opozabilitatea lor;

- dificultatea de a disocia diversele drepturi; din punct de vedere juridic drepturile rămân

inseparabile şi unitare, chiar dacă analizele politice le ierarhizează sau le separă

conjunctural;

- imposibilitatea de a codifica juridic responsabilităţile care rămân în domeniul opţiunii şi al

judecăţii morale.

Aceste probleme persistă în orice situaţie de aplicare a competenţei civice, inclusiv în cazul

civităţii europene.

c) Învăţarea civităţii

Civitatea este o construcţie culturală şi istorică. Ea se învaţă de fiecare individ şi generaţie de

cetăţeni, printr-un proces spontan de socializare politică sau prin demersuri sistematice de educaţie

civică într-un mediu specializat (de exemplu, în şcoală).

Societatea şi comunitatea politică reprezintă cadrul natural în care se formează ceea ce Crick şi

Porter (1978) au numit "alfabetizarea politică" ("political literacy"). Este un mediu polivalent şi

deschis în care competenţele civice se formează spontan, împreună cu alte forme de "alfabetizare"

(cognitivă, comunicativă, digitală, tehnologică etc.).

În acest context global, socializarea politică are propriile mijloace şi forme de acţiune. Dekker

şi Meyenberg (1991, p. 39-40) au identificat trei forme de acţiune:

- socializarea politică intenţionată şi directă, al cărui scop explicit este dobândirea de

cunoştinţe specializate, formarea atitudinilor şi a comportamentelor cetăţeneşti (de

exemplu, prin educaţie civică sau alte materii şcolare);

- socializarea politică intenţionată indirectă se realizează prin influenţele care nu au drept

scop principal educaţia politică (de exemplu, prin participarea la o activitate voluntară);

- socializarea politică neintenţionată şi indirectă are loc în situaţiile de învăţare informală,

de exemplu, prin lectura presei sau urmărirea "spectacolului străzii".

Tabelul 3. Sistemul agenţilor de socializare politică

(Dekker şi Meyenberg, 1991)

agenţi de socializare

politică

Persoane sau grupuri Instituţii, organizaţii şi medii sociale

grupuri primare

familia

părinţii, bunicii, fraţii şi surorile,

vecinii

mediul familial

sistemul de

învăţământ

şcoala

profesorii, colegii procesul de învăţământ, instituţia şcolară,

sistemul intern de decizie, curriculum-ul,

manualele, ritualul academic, activităţile

extraşcolare

biserica clerul serviciile religioase


media şi

comunicaţiile de

masă

prezentatorii, formatorii de

opinie, actorii, autorii, cântăreţii

populari

TV, cinematografe, radio, presa scrisă, Internetul,

jocurile interactive

colegii şi prietenii colegii de echipă, partenerii,

liderii informali

cluburi de tineret, activităţi recreative şi sportive,

competiţii

sistemul de ocupare

profesională

patronii, angajatorii, formatorii,

partenerii sociali, managerii

companii şi firme, echipa de muncă, comunităţile

sociale, asociaţiile profesionale, sindicatele,

centrele de formare profesională

comunităţile politice membrii de rând, persoanele

carismatice, funcţionarii publici,

oficialităţile din justiţie, poliţie

şi armată, liderii partidelor

politice

partidele politice, organizaţiile de femei şi de

tineret, serviciile de informare cetăţenească,

structurile electorale, grupurile de interes,

organizaţiile voluntare, serviciul militar,

companiile de sensibilizare

În ansamblul său, întreaga societate funcţionează ca un mediu colectiv de socializare politică.

Dekker şi Meyenberg au descris cu amănunţime componentele sistemului global de socializare

politică sub forma din tabelul 3 de unde se observă clar diversitatea agenţilor de socializare ("political

socializers" sau "political socialization agents").

Şcoala rămâne unul din mediile cele mai influente şi o opţiune majoră în cadrul demersurilor

de socializare politică. Ca mediu de formare a culturii civice, şcoala are contribuţii specifice:

- cuprinde copiii şi tinerii reuniţi într-o organizaţie de integrare socială;

- este un mediu de acţiune şi decizie colectivă, ipostază valorificată îndeosebi prin tendinţele

moderne de autonomie şi responsabilizare a unităţilor de învăţământ ("self-development" şi

"self-improvement schools");

- este un spaţiu public în care se pot exercita toate atributele civităţii democratice, respectiv

apartenenţa, identitatea, participarea, drepturile şi responsabilităţile; în acest sens,

"democraţia internă" a şcolii se inspiră direct din principiile civităţii;

- oferă situaţii civice reale, similare cu cele din societatea globală, precum relaţia cu

autoritatea, negocierea colectivă, inechitatea sau jocurile de putere;

- permite transmiterea sistematică a cunoştinţelor despre civitate şi formarea deliberată a

valorilor, atitudinilor şi abilităţilor necesare vieţii publice;

- este un mediu complex de socializare politică care integrează trei forme specifice de

influenţe educative (vezi fig. 8): educaţia formală (curriculum-ul oficial şi învăţarea

sistematică a unei materii, finalizate prin diplome şi certificate formale), educaţia non-

formală (activităţile extraşcolare) şi educaţia informală, realizată prin învăţare difuză şi

spontană (ex. prin media).


Fig. 8. Educaţia pentru civitate în mediul şcolar

Într-o anchetă realizată de Consiliul Europei în toate cele 45 de ţări membre, s-a constatat că

cea mai frecventă şi mai vizibilă cale de realizare a educaţiei civice în şcoală este curriculum-ul

formal (cf. Bîrzea, 2003, p. 18). Aşa cum se observă din Anexa III care sintetizează datele respective,

există trei modele de organizare a curriculum-ului destinat educaţiei civice:

o materie aparte cu alocare proprie în planul de învăţământ (1-2 ore pe săptămână):

"educaţia civică" (Austria, Franţa, Anglia, Norvegia, România), "cultura civică" (Slovenia şi

România), "educaţia politică" (Germania), "educaţia socială" (Estonia), educaţia pentru

drepturile omului (Turcia, Croaţia), educaţia juridică (Ucraina, Armenia), ştiinţe sociale

(Cipru, Ungaria, Italia, Olanda, Suedia, Danemarca, Letonia, Polonia);

teme cross-curriculare inserate în toate materiile (ex. Elveţia, Grecia, Belgia, Malta, Anglia);

programe integrate centrate pe anumite teme (drepturile omului, studiul societăţii, educaţie

morală, omul şi societatea), prin regruparea unor componente din discipline apropiate

precum istoria şi instruirea civică (Italia), istoria şi studiile sociale (Finlanda), antropologia

şi ştiinţele sociale (Ungaria), religia şi educaţia morală (Scoţia), etica şi instruirea civică

(Slovenia), etica, geografia, istoria şi ştiinţele sociale (Spania).

Aceste date, ca şi analiza precedentă referitoare la competenţa civică, vor fi utile în mod special

studenţilor de la departamentele de ştiinţe politice şi studii europene care sunt interesaţi de o viitoare

carieră didactică, ca profesori de educaţie civică.


Modulul II. Civitatea europeană ca statut juridic

Am precizat la început că vom folosi cuvântul civitate ca echivalent general al termenului

englez de "citizenship" (fr. "citoyenneté"). În schimb, pentru a respecta sensul comun din limba

română (unde cetăţenia este frecvent echivalată cu naţionalitatea), vom recurge în acest modul şi la

cuvântul cetăţenie pentru a desemna statutul juridic şi legal al cetăţeanului beneficiar de drepturi şi

libertăţi.

Ca urmare, cetăţenia europeană se referă la statutul juridic al cetăţenilor ţărilor membre ale

Uniunii Europene. Acest statut a fost introdus de Tratatul de la Maastricht şi dezvoltat de Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii sub forma unui set de drepturi supranaţionale.

Mai exact, noul art. 17 al "Tratatului de constituire a Comunităţii Europene" (fostul art. 8 al

Tratatului de la Maastricht) stipulează că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care

beneficiază în prealabil de naţionalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranaţional vine în

completarea cetăţeniei naţionale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat

membru decât propria ţară. Chiar incompletă şi subordonată, cetăţenia europeană pune deja o serie de

chestiuni majore privind proiectul politic european: în ce măsură acest statut juridic se detaşează de

contextul legislaţiei naţionale? care sunt repercusiunile sale asupra suveranităţii? în ce măsură mai

putem recurge la principiul subsidiarităţii pentru a echilibra naţionalitatea şi cetăţenia europeană? sunt

oare instrumentele actuale de protecţie compatibile cu noul statut supranaţional? care este impactul

său asupra procesului constituţional european? în ce măsură cetăţenia europeană valorifică principiile

comune ale democraţiilor europene, incluse în Tratatul de la Amsterdam (principiile libertăţii, al

democraţiei, al respectării drepturilor omului şi al statului de drept)? La aceste întrebări, vom încerca

să răspundem în continuare.

Acest modul este dedicat statutului juridic al cetăţeniei Uniunii Europene. După studierea sa,

studenţii vor fi în măsură:

să facă distincţia dintre statutul juridic şi dimensiunea identitară a cetăţeniei europene;

să identifice drepturile supranaţionale care definesc acest statut;

să recunoască limitele cetăţeniei europene în raport cu cetăţenia conferită de statele

naţionale;

să deosebească mecanismele juridice şi cele non-juridice de protecţie a drepturilor

cetăţenilor Uniunii Europene;

să identifice instrumentele de protecţie a drepturilor omului, în special cele de care

beneficiază cetăţenii ţărilor membre ale Uniunii Europene.

1. Cetăţenii şi exercitarea puterii în Uniunea Europeană

Condiţia de cetăţean se bazează pe o relaţie contractuală între stat şi indivizi: statul recunoaşte

drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligaţii civice, loialitate şi participare.

Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetăţean, consfinţit în


setul de documente oficiale care însoţesc individul-cetăţean pe toată durata vieţii: certificate de

naştere, buletine sau cărţi de identitate, paşapoarte, certificate de deces.

Ca titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al exerciţiului puterii şi al principiului

suveranităţii. Prin capacitatea sa de a influenţa configuraţia puterii politice, cetăţeanul este deţinătorul

unei părţi din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării. În ultimă

analiză, atât structura puterii politice cât şi executarea deciziilor luate de guvernanţi depind de voinţa

cetăţenilor. Această colectivitate de cetăţeni egali în drepturi, numită "Philia" de către greci şi

"comunitate de drept" de către romani, este sursa puterii şi a legitimităţii politice.

Transpunerea acestui contract civic de la statul naţional către nivelul supranaţional ridică însă

unele probleme de fond, pe care vom încerca să le clarificăm pe parcursul acestui modul. Aşa cum am

văzut din analiza precedentă, în cursul primului modul, principiul civităţii nu este neapărat

circumscris cadrului naţional. Civitatea a fost asociată unui spaţiu public în continuă evoluţie, fie că a

fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile

moderne sau de statele-naţiune. Este un proces istoric în care principiul cetăţeniei a fost deseori

coroborat cu statul naţional, fără ca această asociere să fie obligatorie sau exclusivă.

Influenţa acestui determinism istoric al civităţii se observă şi în cazul civităţii europene. Practic,

nu există cetăţenie europeană deconectată de cetăţenia naţională, ceea ce diminuează foarte mult forţa

şi credibilitatea statutului juridic de cetăţean european. Majoritatea drepturilor sunt conferite în

continuare de cetăţenia naţională (franceză, suedeză, belgiană etc.), cetăţenia europeană constând doar

în patru drepturi supranaţionale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1993). În

plus, aceste patru drepturi, cum vom constata în continuare, nu sunt de primă importanţă pentru viaţa

de zi cu zi a cetăţeanului, care constată astfel că cetăţenia europeană este ceva posterior şi secundar,

adăugat la drepturile recunoscute prin constituţiile naţionale. Suveranitatea şi exercitarea puterii

rămân cu precădere la nivelul statului naţional, în baza celor două principii ale dreptului comunitar,

respectiv subsidiaritatea şi proporţionalitatea.

Din acest motiv, recunoaşterea şi operaţionalizarea cetăţeniei europene nu sunt atât de simple

cum au părut la începutul anilor 90 când, din iniţiativa primului ministru spaniol Philippe Gonzales, s-

au făcut primele demersuri comunitare în acest sens. Unii analişti (Neunreither, 1995; Delanty, 1995;

Meehan, 1993) văd această întârziere ca o disfuncţie internă a construcţiei europene. Neunreither

(1995, p. 5), de exemplu, consideră că problemele civităţii şi a participării populare au fost sacrificate

încă de la început, procesul construcţiei europene fiind rezultatul deciziei unor elite politice şi al

concertării "la vârf". În acest sens, după Neunreither, au existat trei etape:

"Prima Europă", cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a fost reglementată

prin Tratatul de la Roma (1957) printr-o abordare de tip paternalist: guvernanţii au decis pe

baza unui design politic foarte elaborat, dar fără o participare populară propriu-zisă. La

vremea respectivă, când priorităţile imediate erau de altă natură (satisfacerea nevoilor

zilnice, vindecarea traumatismelor morale, reconcilierea postbelică), foarte puţini cetăţeni

întrezăreau importanţa noului proiect european.

"A doua Europă" a început prin crearea Comunităţii Economice Europene sau a pieţii

comune (consfinţită prin Actul Unic European, 1986). Comunitatea începe să se intereseze

mai mult de cetăţeni şi de modul în care piaţa comună le afectează viaţa zilnică. După

Neunreither, această etapă este dominată de două demersuri coerente ale problemelor


cetăţeneşti: pe de o parte, este ceea ce autorul numeşte "abordarea funcţionalistă" care pune

accentul pe nevoile specifice ale indivizilor sau grupurilor de cetăţeni (această abordare este

considerată ca o "segmented citizenship"); pe de alta, este ceea ce se numeşte "indirect

citizenship", respectiv construcţia noii identităţi colective a civităţii europene. Ca urmare,

se elaborează primele simboluri ale civităţii europene, cum ar fi culoarea roşie comună

pentru paşapoartele europene, adoptarea vechiului drapel cu 12 stele al Consiliului Europei

ca simbol al CEE sau imnul european ("Oda Bucuriei" a lui Beethoven). Acestea

marchează, în termenii lui Neunreither, trecerea de la "market citizen" la "political citizen".

"Cea de a treia Europă" a început cu Tratatul de la Maastricht (1993) şi primele

codificări ale cetăţeniei europene supranaţionale. Esenţial pentru această nouă fază este

implicarea cetăţenilor, conform noului slogan al "Europei cetăţenilor". De altfel, însuşi

Monnet spunea că "noi unim persoane, nu naţiuni" însă această propoziţie nu s-a regăsit în

demersurile iniţiale ale construcţiei europene. După Maastricht, se pune problema

democraţiei şi guvernanţei europene, a construcţiei unui spaţiu public şi al unei civităţi

europene, aspecte care fac obiectul principal al cursului nostru.

Fig. 9. Ataşamentul cetăţenilor faţă de Uniunea Europeană (Eurobarometer, 2003)

L 24 75

I 36 62

F 45 53

IRL 46 50

P 50 49

A 48 49

B 49 49

D 49 46

DK 53 46

Media UE 52 45

E 55 43

GR 62 38

S 64 34

NL 69 29

UK 68 27

FIN 74 24

% nu foarte sau de loc atraşi de UE % foarte sau destul de ataşaţi UE

Aceste aspecte devin prioritare pentru politicile publice din spaţiul european, inclusiv pentru

ţările candidate precum România. Problema care se pune în prezent, dincolo de reforma instituţiilor şi

consolidarea democraţiei europene, este cea a pregătirii şi conştientizării cetăţenilor. Atât Tratatul


de la Maastricht, cât şi Tratatul de la Nisa s-au realizat prin consultări cu uşile închise, prin negocieri

întreprinse de diplomaţi şi oameni politici. Cele patru decenii de integrare europeană s-au desfăşurat

aproape exclusiv la nivel birocratic, prin voinţa reprezentanţilor oficiali, fără să existe o preocupare

sistematică de mobilizare a cetăţenilor. Din acest motiv, aşa cum arată datele Eurobarometer 2003

(vezi fig. 9), doar 45% din cetăţenii europeni sunt atraşi de Uniunea Europeană. Pe ţări, diferenţele

sunt foarte mari, cei mai pro-europeni fiind cetăţenii din Luxemburg (75%), Italia (62%) şi Franţa

(53%), ţări fondatoare ale UE. În schimb, cei mai puţin favorabili UE sunt cetăţenii Finlandei (24%),

Marii Britanii (27%) şi Olandei (29%).

Aceste date arată că nivelul de participare şi asumare ("ownership") a civităţii europene este

încă destul de mic. Evaluările respective nu au inclus încă actualele ţări candidate unde anchetele

naţionale sunt mult prea optimiste (cu un ataşament declarat de peste 80%, datorat probabil

insuficientei cunoaşteri a dificultăţilor integrării).

Cert este însă faptul că, în condiţiile actuale, când civitatea europeană reprezintă doar câteva

drepturi în extensia drepturilor recunoscute prin constituţiile naţionale, cetăţenii nu au încă imaginea

clară a Europei ca spaţiu politic comun. Rămâne de văzut dacă reforma instituţiilor comunitare şi

revigorarea democraţiei europene, preconizate prin adoptarea Constituţiei Europene, vor asigura

cadrul necesar pentru realizarea "celei de a treia Europe" descrise de Neunreither.

2. Statutul juridic al cetăţeanului european

Întrebarea care se pune cel mai des în legătură cu acest subiect este dacă cetăţenia europeană

(înţeleasă ca cetăţenie UE) poate să rămână ca o simplă extensie a cetăţeniilor naţionale sau trebuie

construită o nouă formă de identitate colectivă, bazată pe ideea de "drepturi-creanţe" respectiv

drepturi garantate condiţionat, în măsura în care s-au îndeplinit anumite cerinţe prealabile (ex.

anumite obligaţii sau drepturi antecedente). La fel ca în viziunea multidimensională a lui Marshall,

adepţii acestei noi forme de cetăţenie pun accentul pe natura socială, economică, politică şi civică a

statutului de cetăţean. Autorii care preconizează o astfel de abordare (Habermas, 1995; Neuwahl,

1995; Eder, 2001) ne reamintesc faptul că civitatea europeană nu se reduce la statutul juridic propriu-

zis iar Europa nu va putea deveni o naţiune extinsă la nivel continental. Construcţia europeană a pus

deja bazele acestei civităţi supranaţionale, de exemplu, prin cele patru libertăţi fundamentale ale pieţei

comune (libertatea de circulaţie a persoanelor, a capitalurilor, bunurilor şi serviciilor), prin

recunoaşterea comună a drepturilor sociale ale angajaţilor, prin promovarea coeziunii sociale şi a

dezvoltării regionale etc. Cele patru drepturi civice şi politice introduse prin Tratatul de la Maastricht

completează de fapt un ansamblu la baza căruia sunt politicile de solidaritate şi politicile de acţiune

comună, deja realizate în primele decenii ale construcţiei europene.

Rezultatul acestor dezbateri nu este încă previzibil. Cert este faptul că, atunci când se vorbeşte

de cetăţenia Uniunii Europene (prescurtat: cetăţenia europeană) se înţelege un statut supranaţional

acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale UE. Cetăţenia UE este deci o calitate suplimentară în

completarea naţionalităţii recunoscute de statul naţional. Această extensie "europeană" a naţionalităţii

nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a UE nu pot obţine automat cetăţenia celorlalte ţări

membre. Această limitare a fost clar stipulată de Curtea Constituţională a Danemarcei, de exemplu,

care a făcut următoarele precizări (apud: von Beyne, 2001, p. 72): "Cetăţenia Uniunii este un concept

politic şi juridic care este complet diferit de sensul conceptului de cetăţenie din Constituţia Regatului


Danemarcei şi sistemul juridic danez. Cetăţenia Uniunii nu conferă dreptul unui cetăţean al unui alt

stat membru să obţină cetăţenia daneză sau orice drepturi, obligaţii, privilegii sau avantaje inerente

cetăţeniei daneze".

Statutul de cetăţean al Uniunii Europene a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht (art. 8)

sub forma a patru drepturi supranaţionale garantate persoanelor care deţin deja naţionalitatea uneia din

ţările membre ale UE. Aceste drepturi se referă la:

dreptul de mişcare liberă şi rezidenţă în oricare din ţările membre ale UE;

dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European şi alegerile locale;

dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu are reprezentanţă

consulară;

dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa Avocatului Poporului

("Ombudsman").

Se observă că, de fapt, aceste drepturi nu devin efective decât în afara spaţiului politic şi juridic

al propriului stat (acoperit prin cetăţenia naţională). Este o formă de "external citizenship", superioară

vechiului statut de "muncitor străin" introdus în anii 60 între ţările comunitare (ex. statutul de

"Gastarbeiter" al muncitorilor italieni din Germania).

Ceea ce se reproşează cetăţeniei europene este lipsa dimensiunii transnaţionale. De altfel, în

unele ţări ca Germania, Austria sau Luxemburg cetăţenia duală sau multiplă nu este acceptată.

În plus, situaţia persoanelor imigrante sau a "non-cetăţenilor" ("denizenship") nu s-a ameliorat

prin introducerea cetăţeniei europene. Aceste persoane nu au acces la drepturile şi libertăţile

cetăţenilor statelor membre şi, prin urmare, nu beneficiază de drepturile cuprinse în cetăţenia

europeană. Din acest motiv, una din direcţiile de dezbatere în legătură cu extinderea statutului juridic

de cetăţean european este tocmai garantarea accesului direct la acest statut pentru imigranţi şi

refugiaţi, fără să se mai treacă neapărat prin cetăţenia recunoscută de naţionalităţile statelor membre

ale UE.

În sfârşit, altă direcţie este concentrarea atenţiei pe statutul de cetăţean european, într-o formă

similară cu transformarea introdusă de amendamentul 14 al Constituţiei SUA, intervenită imediat

după războiul civil (1868). În acest caz, mai puţin probabil în actualul context european, cetăţenia

naţională ar deveni una reziduală, în completarea cetăţeniei europene.

Această inversare a ponderii nu este încă posibilă şi nici nu face obiectul Constituţiei Europene.

Art. 8 al acestei Constituţii păstrează cele 4 drepturi supranaţionale ale Tratatului de la Maastricht

(adăugând dreptul de a folosi propria limbă în relaţia cu instituţiile europene) şi asociază cetăţenia

europeană cu drepturile fundamentale garantate prin textul constituţional (mai exact, prin Carta

Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, inclusă în cadrul Constituţiei Europene).

3. Sistemul de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni

Cetăţenia europeană este de fapt o construcţie cu două nivele: cetăţenia naţională sau

naţionalitatea recunoscută de un stat membru şi cetăţenia supranaţională, reprezentată de cele patru

drepturi comune, introduse prin art. 8 al Tratatului de la Maastricht. În plus, la nivelul Uniunii, există

o multitudine de drepturi particulare aferente pieţei comune ("market citizenship"), cum ar fi


drepturile consumatorilor sau drepturile sociale. În ce priveşte drepturile politice şi civice, ele sunt

doar parţial recunoscute la nivel unional (ex. Constituţia Europeană).

Această evoluţie de la "market citizenship" către "Union citizenship" (Marias, 1995) face

necesară un nou sistem de protecţie a drepturilor cetăţeneşti. După Marias (1995, p. 208), există două

sisteme de protecţie a drepturilor care decurg din cetăţenia europeană:

a. Mecanismele non-juridice, respectiv:

- Comitetul pentru Petiţii al Parlamentului European şi

- Avocatul Poporului (Ombudsman).

Primul primeşte sesizările şi plângerile cetăţenilor europeni sau cele ale persoanelor legale

rezidente în statele membre, pe care le rezolvă în cooperare cu instanţele naţionale (comitetele pentru

petiţii ale parlamentelor naţionale şi Avocatul Poporului din statele membre).

Avocatul Poporului la nivel european (instituţie creată ca urmare a Tratatului de la Maastricht)

are mai multă putere. El poate realiza propriile investigaţii în statele membre iar instituţiile europene

şi cele naţionale sunt obligate să dea un aviz asupra cauzei, în termen de trei luni. Ombudsman-ul

propune soluţii şi măsuri, informează Parlamentul şi persoanele interesate asupra rezultatelor

anchetelor întreprinse. Competenţele Avocatului Poporului la nivel european rămân însă circumscrise

"acquis"-urilor comunitare: această instituţie supranaţională acţionează numai în situaţiile de sesizare

a încălcării prevederilor Tratatelor Uniunii.

b. Mecanismele juridice de protecţie a drepturilor cetăţenilor europeni se referă la sistemele de

judecată la nivel unional, respectiv Curtea Europeană de Justiţie (cu sediul la Luxemburg). Pe lângă

obligaţia de a verifica legalitatea legislaţiei europene, CEJ veghează asupra respectării drepturilor şi

obligaţiilor care rezultă din aplicarea Constituţiei Europene şi a Tratatelor Uniunii. Din acest motiv,

odată cu adoptarea Constituţiei Europene, CEJ a căpătat prerogative sporite, în special în raport cu

celelalte instituţii europene.

Din punct de vedere al cetăţeniei europene, Constituţia Europeană face un important pas înainte

pentru că încorporează Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii, un text politic de bază pentru

consolidarea democraţiei europene. Titlul V ("Drepturile cetăţenilor") stipulează deja o configuraţie

lărgită a drepturilor cetăţenilor Uniunii Europene. Cele 4 drepturi recunoscute de Tratatul de la

Maastricht şi textul Constituţiei Europene (art. 8.2.) sunt completate cu noi precizări, astfel că în

Cartă (art. II 39-46) avem următoarea configuraţie a drepturilor care definesc cetăţenia UE:

dreptul de a vota şi a candida la alegerile pentru Parlamentul European;

dreptul de a vota şi a candida pentru alegerile municipale;

dreptul la o bună administraţie europeană care, la rândul său, cuprinde:

- dreptul fiecărei persoane de a fi audiată, înainte de luarea oricărei decizii individuale care o

afectează;

- dreptul fiecărei persoane de a avea acces la propriul dosar, cu respectarea confidenţialităţii,

a secretului profesional şi de afaceri;

- obligaţia administraţiei europene de a-şi justifica deciziile;

dreptul de acces la documentele instituţiilor europene;

dreptul de a se adresa Avocatului Poporului (Ombudsman) la nivel european;

dreptul de petiţie la Parlamentul European;


dreptul de mişcare şi rezidenţă pe teritoriul statelor membre;

dreptul la protecţie diplomatică şi consulară într-o ţară terţă, în care propria ţară nu este

reprezentată.

Se observă că acest pachet de drepturi conţine îndeosebi drepturi politice în raport cu

instituţiile europene. Se pune un mai mare accent pe raporturile dintre cetăţean şi structurile publice

ale guvernanţei europene ceea ce reprezintă deja o întărire a cetăţeniei supranaţionale.

Pentru cetăţenii statelor care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar care sunt afiliate

Consiliului Europei, există alte instrumente de protecţie, respectiv Convenţia Europeană pentru

Protecţia Drepturilor Omului (1950) şi Carta Socială Europeană (1962). În cazul în care cetăţenii

reclamă violări ale drepturilor omului, se pot adresa direct, chiar împotriva propriilor state, la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la Strasburg.

Ţările membre ale Uniunii Europene sunt însă şi membre ale Consiliului Europei, astfel încât

pot beneficia de ambele instrumente juridice de protecţie, respectiv Carta Drepturilor Fundamentale şi

Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului. Cele două instrumente nu sunt

contradictorii, însă rezultă diferenţe care decurg din statutul Uniunii Europene ca instituţie de

integrare (supusă deci dreptului comunitar, unde cetăţenia europeană este doar o prelungire a

cetăţeniei naţionale) faţă de Consiliul Europei care este o organizaţie de cooperare, respectiv un

consorţiu de state suverane, reunite pe baza dreptului internaţional. Dacă cetăţenia UE acoperă deja

unele drepturi politice şi civice la nivel supranaţional, Consiliul Europei rămâne o organizaţie

interguvernamentală, care nu-şi propune codificarea unui statut legal supranaţional. În schimb,

Consiliul Europei este mult mai implicat în construirea identităţii europene, respectiv a dimensiunii

psihologice şi culturale a cetăţeniei europene de care ne vom ocupa în continuare.


Anexa I. Sensul dat conceptului de civitate în diverse contexte

culturale

Ţara Denumirea SemnificaţiaARMENIA kaghokatsintyum statut civil, apartenenţăAUSTRIA Staatsbürgerschaft statut juridic, naţionalitateAZERBAIDJAN vatandaslig patriotismBOSNIA ŞI HERZEGOVINA

državljanstvo statut civil

BULGARIA grajdanstvo cetăţenie, naţionalitateCHINA loialitate şi obligaţii

CROAŢIA državljanstvo drepturile civile, statut juridicREPUBLICA CEHĂ

občanstvi statut juridic

ESTONIA kodakondsus naţionalitateFINLANDA kansalaisuus cetăţenie, naţionalitateFRANŢA citoyenneté cetăţenie, statut politic şi juridicGEORGIA nokalaksoba apartenenţă, statut civilGERMANIA Staatsangehörigkeit naţionalitate

Staatsbürgerstatus statut civil, participare politicăGRECIA Υπυκοότυτα

(ipikootita)apartenenţă la polis

ITALIA cittadinanza naţionalitate, statut juridicKAZAKHSTAN atuldyk patriotism, loialitate faţă de statKIRGHISTAN grajdanstvo statut juridic, naţionalitate

atuulduk patriotism (atuul = patriot), obligaţii civiceLETONIA pilsoniba naţionalitateMALTA cittadinanza naţionalitate, statut juridicMAREA BRITANIE

citizenship statut politic şi juridic, participare, ansamblu de drepturi şi obligaţii

OLANDA burgerschap naţionalitatePOLONIA obywatelstwo apartenenţă, naţionalitateROMÂNIA cetăţenie naţionalitateRUSIA grajdanstvo apartenenţă, naţionalitateSERBIA državljanstvo statut civil, apartenenţă

grajdanstvo statut civilSLOVACIA občianstvo apartenenţă (občia = comunitate), naţionalitateSLOVENIA državljanstvo naţionalitate, statut civilSPANIA ciudadania cetăţenie, naţionalitateSUEDIA medborgare cetăţean al statului (borg = burg, cetate, oraş)TURCIA vatandaşlik naţionalitate, statut juridicUCRAINA gromadyanstvo statutul de cetăţean, titular de drepturiUNGARIA allampolgársag apartenenţă, naţionalitateLIMBA ROMANI romaniphen loialitate şi obedienţă faţă de comunitate şi legea

tradiţională (romani criss = tribunalul tradiţional)LIMBA ARABĂ al mwatana

فطاوطاapartenenţă, identitate, patriotism (watan = pământ, teritoriu, patrie)


Anexa II. Componentele culturii civice

Civitas (1994) Audigier (1998) Veldhuis (1997)Standarde de conţinut - cunoştinţele de bază despre valorile şi principiile democraţiei, guvernarea democratică, viaţa civică, sistemul politic (american), drepturile şi responsabilităţile cetăţeanului, relaţiile internaţionaleCompetenţe intelectuale - reprezintă operaţiile mintale care ajută învăţarea standardelor de conţinut. Ele se definesc prin următoarele verbe:

- a identifica- a descrie- a explica- a evalua o poziţie (o idee sau o afirmaţie- a lua poziţie (faţă de mai multe opţiuni)- a apăra o poziţie (un punct de vedere)

Competenţe de participare

capacitatea de a influenţa politica şi deciziile prin acţiuni colective exprimarea clară a intereselor în atenţia decidenţilor şi politicienilor construirea de coaliţii, negocierea, realizarea compromisului şi căutarea consensului gestiunea conflictelor

Competenţe cognitive cunoştinţe privind legislaţia şi activitatea politică: regulile vieţii colective, distribuirea puterilor în societatea democratică, instituţiile publice, regulile acţiunii politice şi exercitării libertăţii individuale cunoştinţe despre lumea contemporană competenţe de natură procedurală: abilitatea de a argumenta şi dezbate, de a reflecta şi evalua argumentele şi acţiunile altora cunoaşterea principiilor drepturilor omului şi ale civităţii democratice

Competenţe sociale (necesare co-civităţii)

capacitatea de a convieţui capacitatea de a coopera capacitatea de a rezolva conflictele pe baza legilor şi principiilor democraţiei capacitatea de a lua parte la dezbaterea publică

Cunoştinţe de bază democraţia ca valoare şi regim politic civitatea democratică funcţionarea democraţiei influenţa societăţii asupra indivizilor decizia politică şi legislativă drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti rolul partidelor politice şi al grupurilor de interes participarea la luarea deciziilor cum pot fi influenţate politicile publice problemele curente ale politicilor publice

Atitudini şi opinii interesul faţă de problemele sociale şi politice identitatea naţională atitudinea faţă de democraţie şi civitate încrederea în instituţiile politice loialitatea toleranţa şi recunoaşterea prejudiciilor respectul faţă de ceilalţi valorificarea identităţii europene ataşamentul faţă de valorile democraţiei europene

Competenţe intelectuale colectarea şi valorificarea informaţiei din diverse media abordarea critică a informaţiei, politicilor şi opiniilor deprinderi de comunicare (capacitatea de a raţiona, de a argumenta şi a exprima un punct de vedere)


Anexa III. Educaţia civică în curriculum-ul formal din ţările europene

Ţara Denumirea Nivelul de învăţământ Abordarea Timpul alocatAlbania educaţie civică

educaţie civică

educaţia civică

primar (clasele I-IV)

primul ciclu de învăţământ secundar (clasele (V-VIII)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasele IX-X))

materie distinctă, obligatorie



5% din orele de predare



Andorra ştiinţele sociale

ştiinţele sociale şi umane

primar (clasele I-VI)

secundar (clasele VII-X)

integrat

integrat

"blocuri" transcurriculare

Armenia competenţe cotidiene

drepturile omului

statul de drept

primar şi secundar (clasele I-VII)

secundar (clasa VIII-a)

secundar (clasele IX-X)

integrat


materie distinctă, obligatorieAustria educaţie civică

istorie şi educaţie civică

primar

secundar (ISCED 2 şi 3)

abordare transcurriculară

nouă materie obligatorieAzerbaijan instrucţie civică

studii constituţionale

omul şi societatea

primar şi secundar

secundar (clasa a IX-a)

secundar (clasele VIII-XI)

transcurricular


materie distinctă, obligatorieBelgia

Comunitatea francofonăComunitatea flamandă

educaţie civică

educaţie cetăţenească

primar şi secundar

primar şi secundar

teme transcurriculare

teme transcurriculare cercuri tematice

Bulgaria ştiinţe sociale şi educaţie civică

omul şi lumea

primar şi secundar (clasele I-XII)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (clase XII-a)

combinaţie de conţinuturi transcurriculare şi materie distinctă

opţional

o oră pe săptămână; examen obligatoriu la sfârşitul şcolarizării


Cipru studii sociale

istorie, educaţie civică şi economie


primul ciclu de învăţământ secundar sau gimnazial (clasele VII-IX)

materie distinctă

materie distinctă o oră pe săptămână timp de un semestru (educaţia civică este materie distinctă)

Croaţia educaţia pentru drepturile omului şi cetăţenie democrată

primar şi secundar (clasele I şi IX) materie opţională program pilot

Danemarca ştiinţe sociale

istorie şi instruire civică

primar şi secundar (clasele I-IX şi X-XII)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasele X-XII)



Elveţia studii sociale primar şi secundar non-obligatorie, integrată

Estonia educaţie socială

educaţie socială

primar (clasa a IV-a)

secundar (clasele IX şi XII)



1 oră pe săptămână

2 ore pe săptămânăFederaţia Rusă introducere în educaţia civică

şi juridică

materiile asociate dreptului (dreptul şi politica, fundamentele cetăţeniei, instruirea civică)

introducere în studiile sociale ("obchestvovedenie"), dreptul şi politica, instruirea civică, fundamentele dreptului, fundamentele civităţii

materii auxiliare dreptului

studii sociale, ştiinţe politice, fundamentele dreptului

drepturile omului, bazele culturii civice şi juridice



primul ciclu de învăţământ secundar (clasele V-IX)


al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasele X-XI)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasele X-XI)


facultativ

civitatea şi materiile obligatorii asociate dreptului

facultativ


facultativ

o oră pe săptămână


Finlanda istorie şi studii sociale

istorie şi studii sociale

civitate şi spirit antreprenorial


primul ciclu de învăţământ secundar (clasele VII-IX)

secundar (clasele VII-XII)

materie distinctă, obligatorie; instrucţia civică face parte din studiul mediului şi a naturii (570 lecţii pe un interval de 6 ani)


conţinuturi transcurriculare

114 lecţii săptămânale în 6 ani

288 ore săptămânale în 3 ani

consiliere (76 ore în 3 ani, clasele VII-IX)

Franţa a trăi împreună ("vivre ensemble")

educaţie civică

educaţie socială, civică şi juridică

primar (vârsta 6-8 ani)

primar şi primul ciclu de învăţământ secundar (ISCED 1 şi 2)

al doilea ciclu de învăţământ secundar



trunchi comun obligatoriu, separat şi integrat (cu istoria şi geografia)

materie la examenul naţional

3 - 4 ore din totalul de 26 de ore săptămânal

Germania studii sociale (Sozialkunde)

studii sociale

primar


materie auxiliară şi parte componentă a altor materii (istorie, geografie şi economie), obligatorie

integrat, non-obligatoriu

inclus în curriculum-ul formal din toate statele federale Länder

opţional pentru concursul de admitere la universitate

Grecia educaţie civică

literatura greacă veche, istoria, psihologia, dreptul civic şi instituţiile politice, sociologia, istoria şi ştiinţele sociale, civilizaţia şi identitatea europeană, tehnologia comunicării, ştiinţele mediului

primar


activităţi transcurriculare

materii specifice

Irlanda educaţie socială, personală şi pentru sănătate

educaţie civică, socială şi

primar

primul ciclu de învăţământ secundar

integrat


trei teme, eu, eu şi ceilalţi, eu şi lumea

obiect la examenul de capacitate


politică

«Leaving Certificate Applied» şi «Transition Year Programme»

al doilea ciclu secundar parte integrantă a programelor speciale respective (în cadrul limbii engleze, istoriei, geografiei)

("junior calificate")

Islanda studii sociale integrate cu studiile religioase

competenţe de viaţă ("life skills")

studii sociale

competenţe de viaţă

primar (clasele I-VII)

primar şi primul ciclu de învăţământ secundar (clasele IV-X a şcolarităţii obligatorii)

primul ciclu de învăţământ secundar (clasele VIII-X)

al doilea ciclu secundar (clasele XI-XIII)

integrat

integrat

integrat

integrat

3 lecţii pe săptămână (clasele I-IV), 4 lecţii pe săptămână (clasele V-VI), 3 lecţii pe săptămână (clasa a VII-a)

o oră pe săptămână (clase IV-X)

3 ore pe săptămână (clasa a VIII-a), 2 ore pe săptămână (clasele IX-X)

o oră pe săptămână (clasa a XI-a)

Italia studii sociale


istorie şi educaţie civică, economie

primar



integrat

materie distinctă

autonom şi transcurricular (instruirea civică asociată cu istoria, geografia şi economia)

Letonia ştiinţe sociale

ştiinţe sociale



integrat

integrat

instruirea civică face parte dintr-un bloc de materii ("ştiinţele sociale") alături de educaţia pentru sănătate, etica, economia şi istoria

Liechtenstein cunoştinţe civice preşcolar integrat în funcţie de necesităţi, pe vârste şi niveluri


primar

secundar

integrat

integratLituania principiile societăţii civice

principiile societăţii civice

primar (clasele VII-VIII)

secundar (clasa a X-a)

materie distinctă

materie distinctă


2 ore pe săptămânăLuxemburg educaţie civică ("cours

d'instruction civique")al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasa a XII-a)

materie distinctă o oră pe săptămână

Macedonia(FYROM)

educaţie civică

educaţie civică

sistemul politic şi cultura civică


şcolile secundare profesionale

şcolile secundare generale (clasele IX-XII)

curs opţional

materie distinctă

inserturi specifice în diverse programe

Malta învăţarea democraţiei primar şi secundar transcurricular, integrată în toate materiile

fiecare şcoală trebuie să-şi elaboreze propriul curriculum pe baza unor standarde naţionale

Moldova educaţie civică

educaţie civică

educaţie civică










Norvegia ştiinţe sociale

activităţi de consiliere

ştiinţe sociale

activităţi de consiliere

instruire civică





al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasa a XII-a)

integrat (istoria, geografia şi instruirea civică)

integrat

integrat

integrat

materie distinctă

2-3 ore pe săptămână


76 ore pe săptămână

2 ore pe săptămână

Olanda educaţia pentru civitate primar predată în cadrul "attainment target" în acest "attainment target" mai


studii sociale("Maatschappijleer")

secundar

despre om şi societate

teme transcurriculare

intră geografia, istoria, studiul societăţii şi mediului, educaţia pentru sănătate

Polonia istorie şi societate

cunoaşterea societăţii



arie curriculară integrată

materie distinctăPortugalia dezvoltarea personală şi

socialăprimar

ciclul secundar superior (cls. X-XII)

fiecare şcoală îţi defineşte propriul cadru curricular pe baza unui curriculum naţional

activităţi cross-curriculare

predomină educaţia non-formală şi activităţi cross-curriculare

Regatul Unit

Anglia

Scoţia

educaţie pentru civitate ("citizenship education")

civitate

dezvoltare personală şi socială

educaţie religioasă şi morală

primar


primar şi primul ciclu de învăţământ secundar (vârsta 5-14 ani)

primar şi primul ciclu de învăţământ secundar (nivelul de vârstă 5-14 ani))

transcurricular, ca parte integrată a ariei opţionale "educaţie personală, socială, sanitară şi civică

transcurricular

integrat şi transcurricular (arie tematică)

integrat şi transcurricular (arie tematică)

la alegere la nivelul fiecărei şcoli

Republica Cehă educaţie civică

ştiinţe sociale şi educaţie cetăţenească

primar (clasele VI-IX)

secundar (clasele XII-XIII)

materie distinctă

integrată ştiinţelor sociale, educaţiei ecologice şi filosofiei


2 ore pe săptămână în curriculum-ul Şcolii Naţionale; 1 oră pe săptămână în curriculum-ul Şcolii de Bază


România educaţie civică

cultură civică

cultură civică

primar (clasele III-IV)

primul ciclu de învăţământ secundar (clasele V-VI)

primul ciclu de învăţământ secundar (clasele VII-VIII)

materie distinctă, obligatorie (aria curriculară "om şi societate")

curs opţional

materie obligatorie completată de conţinuturi transcurriculare (ex. cursurile opţionale "comunicarea în sfera publică" şi "rezolvarea de conflicte")




San Marino studii sociale


istorie şi educaţie civică, economie

primar



integrat

materie distinctă

materie distinctă

Serbia-Muntenegro

Serbia

Muntenegro

educaţia pentru civitate

educaţia pentru civitate

primar şi secundar

primar şi secundar


materie distinctă, optional


proiect pilotSlovacia instruire civică

ştiinţele societăţii

primar (clasele VI-IX)

secundar (clasele IX-XI)


materie distinctă


Slovenia educaţie civică şi etică

cultură civică

ştiinţe sociale


secundar (clasa a IX-a)

şcolile secundare profesionale


materie distinctă, curs opţional în cadrul modulului "ştiinţe umane" materie distinctă, obligatorie


o oră pe săptămână (32 ore într-un an şcolar)

85 ore într-un an şcolar (ciclul de 2 ani), 70 ore pe an şcolar (ciclul de 3 ani)

Spania ştiinţe, geografie şi istorie

etică, ştiinţe sociale, geografie şi istorie

primar

secundar (ambele cicluri)

materie distinctă

materie distinctă


filosofie şi istorie; istoria lumii contemporane (filiera ştiinţe sociale)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (Bachillerato)

materie distinctă şi teme transcurriculare

Suedia studii sociale primar (clasele I-VI)secundar (clasele VII-IX)

materie distinctă 855 ore în 9 ani de învăţământ obligatoriu

Turcia democraţie şi educaţie pentru drepturile omului

instruire civică şi drepturile omului

democraţie şi educaţie pentru drepturile omului

primar (clasele I-III)

primul ciclu de învăţământ secundar (clasele VII-VIII)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (clasa a XI-a)



materie distinctă, curs facultativ

Ucraina "Sutem cetăţeni"

educaţie juridică

educaţie pentru civitate

primul ciclu de învăţământ secundar (clasa a IX-a)

primul ciclu de învăţământ secundar (clasa a IX-a)

al doilea ciclu de învăţământ secundar (clsasele IX-XI)




ultimul an de şcolaritate

Ungaria istorie şi civitate

antropologie şi studii sociale

studii sociale

studiul omului şi etica

introducere în filosofie

istorie şi civitate

primar (clasele V-VIII)

primar (clasa a VII-a)

secundar (clasele IX-XII)

secundar (clasa a XI-a)

secundar (clasa a XII-a)

secundar profesional (clasa a XII-a)

trunchi comun obligatoriu (parte a ariei curriculare "om şi societate")

integrat

integrat

integrat

materie distinctă

10 - 14% din orele din curriculum

alocări variabile în curriculum-ul la dispoziţia şcolii


Sursa: C. Bîrzea (2003) EDC Policies in Europa: A Synthesis, Strasbourg,

Council of Europe


Bibliografie

ALEJANDRO, R. (1993) Hermeneutics, Citizenship and the Public Sphere, Albany, State University of New York Press.

ALMOND, G.; VERBA, S. (1996) Cultura civică. Bucureşti, Editura DU Style.

ANDERSON, B. (1983) Imagined Communities, London, Verso.

ANDREWS, G. (1991) (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart.

APPIAH, K.A. (1998) Cosmopolitan Patriots. In: P. Cheah, B. Robbins (eds.) Cosmopolitics: Thinking and Feeling beyond the Nation, Minneapolis, University of Minnesota Press.

ARCHIBUGI, D.; HELD, D.; KÖHLER, M. (1998) (eds.) Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.

ARON, R. (1994) Is Multinational Citizenship Possible? In: B. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship. Critical Concepts, London, Routledge, vol. II, p. 279-291.

AUDIGIER, F. (1999) L'éducation à la citoyenneté. Paris, INRP.

BADIE, B. (1995) La fin des territoires, Paris, Fayard.

BANKOWSKI, Z.; CHRISTODOULIDIS, E. (1999) Citizenship Bound and Citizenship Unbound. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin's Press, p. 83-120.

BARBALET, J.M. (1988) Citizenship: Rights, Struggle and Class Inequality, Minneapolis, University of Minnesota Press (trad. rom.: Cetăţenia, Bucureşti, Editura DU Style, 1997).

BAUBOCK, R. (1994) Transnational Citizenship, Aldershot, Edward Elgar.

BECK, U. (1992) Risk Society, London, Sage.

BEINER, R. (1995) Why Citizenship Constitutes a Theoretical Problem in the Last Decade of the Century. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 1-28.

BELLAH, R. (1975) The Broken Covenant: American Civil Religion in Time of Trial, New York, Seabury.

BELLAMY, R.; CASTIGLIONE, D. (1998) Between Cosmopolis and Community: Three Models of Rights and Democracy within the European Union. In: D. Archibugi, D. Held, M. Köhler (eds.) Re-Imagining Political Community: Studies in Cosmopolitan Democracy, Cambridge, Polity Press.

BENDIX, R. (1964) Nation-Building and Citizenship, New York, J. Wiley and Sons.

BERCEANU, B. B. (1999) Cetăţenia. Monografie juridică, Bucureşti, Ed. All Beck.

BERTEN, A. (1992) Identité Européenne: une ou multiple? In: J. Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L'Europe au soir du siècle: identité et démocratie, Paris, Editure Esprit.

BÎRNBAUM, P. (1996) Sur la citoyenneté. L'Année sociologique. vol. 46, nr. 1, p. 57-85.

BÎRZEA, C. (2000) Education for Democratic Citizenship: A Lifelong Learning Perspective, Strasbourg, Council of Europe Press.

BIRZEA, C. (2001) Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Corint.

BÎRZEA, C. (2003) EDC Policies in Europe: A Synthesis, Strasbourg, Council of Europe Press.


BÎRZEA, C. (2004) Learning Democracy, Strasbourg, Council of Europe Press.

BLOOM, D.E.; PATH, R. (2000) Social Capitalism and Human Diversity. In: The Creative Society of the 21st Century, Paris, OECD, p. 25-77.

BOBBIO, N. (1987) The Future of Democracy, Cambridge, The Polity Press.

BOVENS, M. (1998) The Quest for Responsibility. Accountability and Citizenship in Complex Organizations, Cambridge, Cambridge University Press.

BRÉCHON, P. (2002) Des valeurs politiques entre pérennité et changement, Futuribles, nr. 277, p. 95-128.

BRIDGES, Th. (1994) The Culture of Citizenship, Albany, State University of New York Press.

CAIRNS, W. (2001) Introducere în legislaţia Uniunii Europene, Bucureşti, Ed. Universală Dalsi.

CIVITAS (1994) National Standards for Civics and Government, Calabasas, Center for Civic Education.

CLARKE, B. (1994) Citizenship, London, Pluto Press.

CLARKE, P. (1996) Deep Citizenship, London, Pluto Press.

COHEN, J.L.; ARATO, A. (1992) Civil Society and Political Theory, Cambridge, Mass., MIT Press.

CRICK, B.; PORTER, A. (1978) Political Education and Political Literacy, London, Longman.

CROZIER, M; HUNTINGTON, S.P.; WATANUKI, J. (1975) The Crisis of Democracy: Report on the Governability of Democracies to the Trilateral Commission, New York, New York University Press.

DAGGER, R. (1997) Civic Virtues, Oxford, Oxford University Press.

DAHRENDORF, R. (1974) Citizenship and Beyond: The Social Dynamics of an Idea. Social Research, vol. 41, p. 673-701.

DAHRENDORF, R. (1985) Law and Order, Boulder, California, Westview Press.

DAHRENDORF, R. (1994) The Challenging Quality of Citizenship. In: B. Van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 10-19.

DALTON, R. (1996) Citizen Politics, New Jersey, Chatham House.

DAUENHAUER, B. (1996) Citizenship in a Fragile World, Maryland, Rowan and Littlefield.

DEKKER, H.; MEYENBERG, R. (1991) (eds.) Politics and the European Younger Generation. Political Socialization in Western, Central and Eastern Europe, Oldenburg, University of Oldenburg.

DELANTY, G. (1995) Iventing Europe: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan.

DELANTY, G. (1997) Models of Citizenship: Defining European Identity and Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1.

DELANTY, G. (2000) Citizenship in a Global Age, Buckingham, Open University Press.

Democracy's Next Generation (1989), Washington D.C., People for American Way.

DONATI, P. (1993) La citadinanza societaria, Roma, Laterza.

DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship. International Sociology, vol. 10, nr. 3, p. 299-314.

DONATI, P. (1995) Identity and Solidarity in the Complex of Citizenship: The Relational Approach. International Sociology, vol. 10, nr. 3, p. 299-314.


DUCULESCU, V. (2003) Dreptul integrării europene. Tratat elementar, Bucureşti, Ed. Lumina Lex.

ETZIONI, A. (1993) The Spirit of Community, New York, Crown.

FAULKS, K. (2000) Citizenship, London, Routledge.

FRAZER, N.; GORDON, L. (1994) Civil Citizenship against Social Citizenship. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, London, Sage, p. 90-107.

FREEDEN, M. (1998) Drepturile, Bucureşti, Editura DU Style.

FREEMAN, M. (1995) Are There Collective Rights? Political Studies, vol. 43, p. 25-40.

GIDDENS, A. (1998) The Third Way, Cambridge, The Polity Press (trad. rom.).

GIESEN, B., EDER, K. (2001) European Citizenship: An Avenue for the Social Integration of Europe. In: K. Eder, B. Giesen (eds.) European Citizenship between National Legacies and Postnational Projects, Oxford, Oxford University Press, p. 1-16.

GUNSTEREN, H. VAN (1994) Four Conceptions of Citizenship. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 36-48.

HABERMAS, J. (1989) The Structural Transformation of the Public Sphere, Cambridge, MIT Press.

HABERMAS, J. (1992) Citoyenneté et identité nationale. Réflexions sur l'avenir de l'Europe. In: J. Lenoble, N. Dewandre (sous dir.) L'Europe au soir du siècle. Identité et démocratie, Paris, Editions Esprit, p. 17-39.

HABERMAS, J. (1994) Citizenship and National Identity. In: B. van Steenbergen (ed.) The Condition of Citizenship, Newbury Park, California, Sage, p. 20-35.

HABERMAS, J. (1994) The Transformation of the Public Sphere, Cambridge, Polity Press.

HABERMAS, J. (1995) Citizenship and National Identity: Some Reflections on the Future of Europe. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 255-282.

HALMAN, L. (2001) The European Values Study: A Third Wave, Tilburg, Tilburg University/EVS.

HANN, C.; DUNN, E; (1996) Civil Society: Challenging Western Models, London, Routledge.

HART, H.L.A. (1968) Punishment and Responsibility: Essays in the Philosophy of Law, New York, Free Press.

HASSENTEUFEL, P. (1996) L'Etat-Providence ou les métamorphoses de la citoyenneté. L'Année sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 127-149.

HAVENS, M. (1991) Citizenship. In: The American Intellectual Encyclopedia, New York, Grolier, p. 742-745.

HAYEK, F. (1967) Studies in Philosophy, Politics and Economics, London, Routledge.

HEATER, D. (1990) Citizenship: The Civic Ideal in World History, London, Longman.

HEDETOF, U. (1998) (ed.) Political Symbols, Symbolic Politics: Europe beteen Unity and Fragmentation, Aldershot, Ashgate.

HELD, D. (1987) Models of Democracy, Stanford, Stanford University Press.

HELD, D. (1991) Between State and Civil Society: Citizenship. In: G. Andrews (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 19-25.

HOWE, S. (1991) Citizenship in the New Europe: A Last Chance for the Englihtenment? In: G. Andrews (ed.) Citizenship, Milton Keynes, Open University Press.


Human Development Report 2002. Deepening Democracy in a Fragmented World (2002), New York, UNDP; Oxford, Oxford University Press.

HUNTINGTON, S.P. (1991) The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century, Norman, The University of Oklahoma Press.

ICHILOV, O. (1998) Patterns of Citizenship in a Changing World. In: O. Ichilov (ed.) Citizenship and Citizenship Education in a Changing World, London, The Woburn Press, p. 11-27.

INGLEHART, R. (1997) Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic and Political Change in 43 Societies, Princeton, Princeton University Press.

INGLEHART, R.; BASANEZ, M.; MORENO, A. (1998) Human Values and Beliefs: A Cross - Cultural Sourcebook. Political, Religious, Sexual, and Economic Norms in 43 Societies. Findings from the 1990-1993 World Values Survey, Ann Arbor, The University of Michigan Press.

JANOSKI, Th. (1998) Citizenship and Civil Society, Cambridge, Cambridge University Press.

JANOWITZ, M. (1983) The Reconstruction of Patriotism. Education for Civic Consciousness, Chicago, The University of Chicago Press.

KELLY, G.A. (1995) Who Needs a Theory of Citizenship? In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 79-104.

KLINGEMANN, H.-D.; FUCHS, D. (1995) (eds.) Citizens and the State, Oxford, Oxford University Press.

KOVÁCS, P. (1999) The Rights and Responsibilities of the Citizen in Europe. National Contexts and European Construction. In: Concepts of Democratic Citizenship, Strasbourg, Council of Europe, p. 3-7.

KUMAR, K. (1993) Civil Society: An Inquiry into the Usefulness of an Historical Term. British Journal of Sociology, vol. 44, p. 375-395.

KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship, Oxford, Clarendon Press.

KYMLICKA, W. (1995) Multicultural Citizenship. A Liberal Theory of Minority Rights, Oxford, Clarendon Press.

KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizen: A Survey of Recent Work on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 283-322.

KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (1995) Return of the Citizens: A Survey of Recent Work on Citizenship Theory. In: R. Beiner (ed.) Theorizing Citizenship, Albany, State University of New York Press, p. 283-322.

KYMLICKA, W.; NORMAN, W. (2000) (eds.) Citizenship in Diverse Societies, Oxford, Oxford University Press.

LECA, J. (1986) Individualisme et citoyenneté. In: P. Birnbaum (sous dir.). Sur l'individualisme, Paris, Presses de FNSP, p. 176-209.

LECA, J. (1991) La citoyenneté entre la nation et la société. In: D. Colas, C. Emeri, J. Zylberberg (sous dir.) Citoyenneté et nationalité, Paris, PUF.

LECA, J. (1994) Individualism and Citizenship. In: B.S. Turner, P.Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 148-187.

LINKLATER, A. (1999) Cosmopolitan Citizenship. In: K. Hutchings, R. Dannreuther (eds.) Cosmopolitan Citizenship, London, Macmillan; New York, St. Martin's Press, p. 35-59.

LISTER, R. (1990) The Exclusive Society, Citizenship and the Poor, London, CPAG.

LISTER, R. (1997) Citizenship: Feminist Perspective, London, Macmillan.


LUNDBERG, E. (1995) Political Freedoms in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 113-134.

MANN, M. (1994) Ruling Class Strategies and Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 63-79.

MARIAS, E.A. (1995) Mechanisms of Protection of Union Citizens' Rights. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 207-233.

MARSHALL, T.H. (1973) Class, Citizenship and Social Development, Chicago, Univeristy of Chicago Press.

MEAD, L. (1986) Beyond Entitlement: The Social Obligations of Citizenship, New York, Free Press.

MEEHAN, E. (1993) Citizenship and the European Community, Newbury, California, Sage.

NAUTA, L. (1992) Changing Conceptions of Citizenship. In: Praxis International, vol. 12, p. 20-34.

NEUNREITHER, K. (1995) Citizens and the Exercise of Power in the European Union: Towards a New Social Contract? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 1-18.

OHMAE, K. (1995) The End of the Nation State, New York, Free Press.

OLDFIELD, A. (1990) Citizenship and Community: Civic Republicanism and the Modern World, London, Routledge.

OLDFIELD, A. (1994) Citizenship: An Unnatural Practice? In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 188-198.

OLIVER D.; HEATER, D. (1994) The Foundations of Citizenship, London, Harvester Wheatsheaf.

OOMMEN, T. (1997) Citizenship, Nationality, and Ethnicity, Cambridge, Polity Press.

OSBORNE, D.; GAEBLER, E. (1993) Reinventing Government, New York, Penguin.

PAKKUSKI, J. (1997) Cultural Citizenship. Citizenship Studies, vol. 1, nr. 1, p. 73-86.

PARSONS, T. (1971) The System of Modern Societies, Englewood Cliffs, Prentice Hall.

PHILLIPS, A. (1991) Citizenship and Feminist Theory. In: G. Andrews (ed.) Citizenship, London, Lawrence and Wishart, p. 76-88.

PUTNAM, R. (2000) Bowling Alone: The Colapse and Revival of American Community, New York, Simon and Schuster.

RAWLS, J. (1971) A Theory of Justice, Cambridge, Mass., Harvard University Press.

REES, A. (1996) (ed.) Citizenship Today, London, UCL.

REISENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University of North Carolina Press.

RIESENBERG, P. (1992) Citizenship in the Western Tradition, Chapel Hill, University of North Carolina Press.

ROCHE, M. (1992) Rethinking Citizenship, Cambridge, Polity Press.

ROCHE, M. (1994) Citizenship, Social Theory and Social Change. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 80-110.

ROSAS, A.; ANTOLA, E. (1995) (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications.

SCHIMITTER, P. (1997) Civil Society in East and West. In: L. Diamond et al. (eds.) Consolidating the Third Wave Democracies, Baltimore, Johns Hopkins University Press.


SCHNAPPER, D. (1994) La Communauté des citoyens, Paris, Gallimard.

SCHNAPPER, D.; BACHELIER, Ch. (2001) Ce este cetăţenia?, Iaşi, Ed. Polirom; Qu'est - ce que c'est la citoyenneté?, Paris, Gallimard, 2000.

SCHOLTE, J.A. (1999) Global Civil Society: Changing the World?, Coventry, University of Warwick, Center for the Study of Globalisation and Legislation.

SELIGMAN, A. (1992) The Idea of Civil Society, New York, The Free Press.

SHKLAR, J. (1991) American Citizenship: The Quest for Inclusion, Harvard, Harvard University Press.

SHOTTER, J. (1993) Psychology and Citizenship: Identity and Belonging. In: B. Turner (ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 115-138.

SMITH, A.D. (1986) The Ethnic Origins of Nations, Oxford, Basil Blackwell.

SOMMERS, M. (1993) Citizenship and the Place of the Public Sphere. American Sociological Review, vol. 58, p. 587-620.

SOYSAL, J. (1994) The Limits of Citizenship, Chicago, University of Chicago Press.

SPINNER, J. (1994) The Boundaries of Citizenship, Baltimore, John Hopkins University Press.

STRAUSS, L. (1999) Cetatea şi omul, Iaşi, Polirom.

TAYLOR, D. (1994) Citizenship and Social Power. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 136-147.

TCHERNIA, J.-F. (2002) Les enquêtes sur les valeurs des Européens. Futuribles, nr. 277, p. 7.

TENZER, N. (1990) La sociéte dépolitisée. Essai sur les fondements de la politique, Paris, PUF.

TERREN, E. (2002). Post-modern Attitudes: A Challenge to Democratic Education. European Journal of Education, vol. 37, no. 2, p. 161-177.

TIILIKAINEN. T. (1995) The Problem of Democracy in the European Union. In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 19-38.

TURNER, B. (1986) Citizenship and Capitalism, London, Allen and Unwin.

TURNER, B. (1992) Outline of a Theory of Citizenship. In: Ch. Moufe (ed.) Dimensions of Radical Democracy: Pluralism, Citizenship, Community, London, Verso.

TURNER, B. (1993) Contemporary Problems in the Theory of Citizenship. In: B. Turner (ed.) Citizenship and Social Theory, Newbury Park, California, Sage, p. 1-18.

TURNER, B.S. (1993) Citizenship and Social Theory, London, Sage.

TURNER, B.S. (1994) Outline of a Theory of Citizenship. In: B.S. Turner, P. Hamilton (eds.) Citizenship: Critical Concepts, London, Routledge, vol. I, p. 199-226.

TWINE, F. (1994) Social Rights and Citizenship, London, Sage.

ULRICH, H.; D'OLIVEIRA, J. (1995) Union Citizenship: Pie in the Sky? In: A. Rosas, E. Antola (eds.) A Citizens' Europe. In Search of a New Order, London, Sage Publications, p. 58-84.

VAN GUNSTERREN, H. R. (1998) A Theory of Citizenship. Organizing Plurality in Contemporary Democracies, Boulder, Co., Westview Press.

VELDHUIS, R. (1997) Education for Democratic Citizenship: Dimensions of Citizenship, Core Competencies, Variables and International Activities, Strasbourg, Council of Europe.

VOGEL, U. (1991) Is Citizenship Gender-Specific? In: U. Vogel, M. Moran (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin's Press, p. 58-85.

VOGEL, U.; MORAN, M. (1991) (eds.) The Frontiers of Citizenship, New York, St. Martin's Press.


WALDINGER, R.; DAWSON, R.; WOLOCH, I. (1992) (eds.) The French Revolution and the Meaning of Citizenship, London, Greenwood Press.

WEXLER, P. (1990) Citizenship in the Semiotic Society. In: B. Turner (ed.) Theories of Modernity and Postmodernity, London, Sage, p. 164-175.

WOOD, E.M. (1990) The Uses and Abuses of Civil Society. In: R. Miliband at al. (eds.) Socialist Register, London, Merlin.

YOUNG, I.M. (1989) Polity and Group Difference: A Critique of the Ideal of Universal Citizenship, Ethics, vol. 99, p. 250-274.

ZAWADSKI, P. (1996) Le nationalisme contre la citoyenneté. L'Année sociologique, vol. 46, nr. 1, p. 169-185.


Curs Civitate Europeana

Documents

Transcript of Curs Civitate Europeana