Modelul de dezvoltare chinez

China se impune între statele Asiei prin influenţa istorică a civilizaţiei sale, prin dimensiunile teritoriale şi demografice dar, în ultimul timp, şi prin dezvoltarea economică şi forţa sa militară. La consolidarea acestui conglomerat au contribuit atât factorii naturali, cât şi cei demografici şi istorici.

I. Premisele naturale ale realizării modelului de dezvoltare chinez sunt: - suprafaţa extinsă, de aproape 9,6 mil. km2 (ce poate creşte prin realipirea I.

Taiwan la China) – locul III/GB- cadrul morfologic extrem de variat dispus pe un ecart altimetric de 8848 m;

relieful Chinei este constituit din mari lanţuti muntoase: versantul nordic al M-ţilor Himalaya şi Karakorum, M-ţii Kun Lun, M-ţii Tian Shan, M-ţii Chinei de Sud; între care sunt dispuse vaste podişuri (Pod. Tibet) sau depresiuni endoreice (Depr. Tarim, Qaidam, Djungaria, Turfan); în partea central-estică se desfăşoară Pod. Gobi, Pod. Ordos şi Pod. de Loess, iar în sud Pod. Yunnan; în est se află Marea Cîmpie Chineză, iar în partea nord-estică – Câmpia Manciuriei.

- climatul oferă habitatelor şi agriculturii condiţii destul de nuanţate: în S, SE – climat subtropical musonic în E, NE – climat temperat musonic în schimb, în C şi V – climat temperat continental, chiar excesiv, care a favorizat formarea deşerturilor reci.

- resursele de apă sunt diferenţiat repartizate în teritoriu, cu o densitate mare a reţelei hidrografice în jumătatea estică (Amur, Huang He, Chang Jiang, Xi Jiang), la care se adaugă o reţea densă de canale în Marea Câmpie Chineză; în vest – regiuni endoreice extinse; râurile au un potenţial hidrologic însemnat - se află în construcţie cea mai mare hidrocentrală din lume, numită Trei Defilee (Sanxia), pe cursul mijlociu al fluviului Chang Jiang, cu o putere instalată de 18200 MW.

- resursele naturale sunt numeroase şi variate: cărbuni, petrol, minereuri de Fe, metale neferoase, metale rare şi preţioase, materiale de construcţie.

Din interferenţa acestor elemente ale cadrului natural, rezultă o varietate remarcabilă de peisaje, care pot fi grupate în două mari tipuri şi care introduc diferenţieri regionale accentuate:

- peisajul regiunilor cu influenţe oceanice musonice – toate unităţile şi subunităţile de relief ale Chinei Joase (1/3 estică);- peisajul regiunilor cu climă temperat-continentală de diferite nuanţe, suprapus Chinei Înalte (vestul ţării).

0. Componenta antropică a modelului îmbracă, la rândul său, trăsături specifice.Populaţia Chinei însumează 1,32 mld. locuitori = 21,4 % din populaţia mondială.

Evoluţia populaţiei s-a desfăşurat diferit de-a lungul timpului, dar explozia demografică s-a produs începând cu mijlocul sec. XX. Astfel, în 1953, China avea 583 mil. loc., iar în

2003 a ajuns la o populaţie de 1,3 mld. loc., ceea ce înseamnă o dublare a populaţiei în decurs de 50 ani. Numărul de locuitori este considerat mult peste nivelul optim al spaţiului respectiv, ceea ce a condus la adoptarea unor politici de control şi planificare familială, lansate în 1979, sub sloganul “un cuplu, un copil”. Ca urmare, natalitatea a scăzut de la 33 ‰ (1970) la 12 ‰ (2008), influenţând astfel sporul natural care a coborât la valori de 5 ‰ (continuând să rămână peste nivelul dorit de autorităţi).Repartiţia teritorială a populaţiei este foarte inegală:

În China de Est se concentrează cca. 85% din numărul locuitorilor pe 1/3 din suprafaţa ţării: în Marea Câmpie Chineză, în lungul fluviului Chang Jiang, pe litoralul sud-estic, densitatea populaţiei = 500-1000 loc./km2 (zonele de cultură a orezului);

În China de Vest şi de Nord- Vest – densităţi foarte reduse: Pod. Tibet – 2,1 loc./km2Structurile demografice:

a. Structura pe grupe de vârstă pune în evidenţă tinereţea deosebită a populaţiei – ponderea tinerilor (0-14 ani) = 21% (2008). Aceasta crează probleme pentru asigurarea perspectivelor unei forţe de muncă imense (educaţie, locuri de muncă, nivel de viaţă ameliorat, resurse alimentare)

b. Structura populaţiei active este marcată de ponderea ridicată a sectorului primar = 54 % (agricultură + industrie extractivă). Industriei îi revin doar 17,7 %, dar cu diferenţieri regionale între litoral şi N – NE, pe de o parte, cu valori mult mai mari şi restul teritoriului ţării, pe de altă parte, cu valori reduse.

c. Structura etnică. Alături de chinezi (han) = 92 % din totalul populaţiei, trăiesc 55 de alte naţionalităţi, însumând cca. 100 mil. loc., cărora le aparţine practic 40 % din suprafaţa ţării – regiunile marginale din V, NV, N, S).

Aşezările. China are aproape 13 000 oraşe, din care 52 oraşe cu > 1 mil. loc. Beijing – 10,6 mil. loc. - capitala Shanghai – 13,2 mil. loc. – cel mai puternic centru industrial Tianjin, Guangzhou, Hong Kong.O tendinţă caracteristică pentru evoluţia urbană este conturarea megalopolisului

Shanghai – Nanjing – Hangzhou şi a conurbaţiei Beijing – Tianjin.

III. Economia ChineiChina este, începând cu mileniul 3 î.Hr., alături de Egipt, Mesopotamia şi India,

leagănul uneia dintre cele mai vechi şi strălucite civilizaţii ale Antichităţii. Economia Chinei se bazează pe o moştenire milenară, chinezii fiind inventatorii hârtiei, prafului de puşcă, busolei, mătăsii naturale.

Prima activitate de bază desfăşurată în decursul timpului de locuitorii Chinei a fost agricultura, în mod deosebit cultura orezului. În perioadele ulterioare, producţia meşteşugărească a cunoscut o însemnată înflorire, China fiind renumită în producţia porţelanului, a ţesăturilor din mătase naturală, în prelucrarea fildeşului şi a jadului.

În secolul al XIX-lea începe să se dezvolte industria, ramură care dispune de resurse naturale variate şi de tradiţia meşteşugărescă şi care, până la mijlocul sec. XX (1949), s-a dezvoltat prin pătrunderea capitalului străin (fiind o economie de tip colonial, ca urmare a intervenţiei europenilor, iar apoi a japonezilor).

În 1949 puterea este câştigată de comunişti, conduşi de Mao Zedong, iar în evoluţia ţării începe o perioadă destul de îndelungată cunoscută sub numele de “perioada maoistă” (aprox. 1949 – 1970). Iniţial aflată sub influenţa Uniunii Sovietice, în anii ’60 China se autoizolează, orientându-se spre o dezvoltare autarhică şi încercând să se constituie într-un fel de al treilea pol mondial (prin polarizarea mişcării de nealiniere). Economia chineză din perioada maoistă are două coordonate de bază:

- reforma agrară prin care sunt împroprietăriţi ţăranii, aceştia fiind obligaţi să se constituie în cooperative agricole;

- dezvoltarea industriei grele, însoţită de construirea marilor combinate industriale, ce vor constitui osatura viitorului sistem industrial al ţării

De asemenea, se constituie comunele populare, alcătuite din 10 – 15 000 de persoane care munceau şi locuiau împreună, asigurându-şi cele necesare traiului (în satele chineze apar aşa-numitele “furnale de buzunar” ce produceau fontă de slabă calitate, ce a sfârşit ca rebut).

Această strategie de dezvoltare, denumită metaforic “Marele salt înainte” (1958 – 1962) a fost un eşec de proporţii, peste 30 mil. oameni murind de foame.

Economia reintră pe un făgaş ascendent începând cu anii 1970, după moartea lui Mao Zedong; astfel, China îşi transformă treptat economia în timpul “celor patru modernizări” (1970-1980): a agriculturii, a industriei, a apărării naţionale, a ştiinţei şi tehnicii.

Începând cu 1980, China îşi schimbă strategia: renunţă complet la colaborarea cu URSS, abandonează mişcarea de nealiniere şi trece de partea S.U.A. Filozofia noii strategii constă în a face ca “străinătatea să servească interesului naţional” şi nu invers. Pe plan economic mijlocul este modernizarea voluntară, prin intermediul economiei liberale (mai performantă decât cea planificată)

Prin urmare, în cursul anilor ’80 şi după 1990, China realizează un întreg complex de reforme economice (deşi regimul politic socialist se menţine). Rezultate:

- ponderea economiei de stat a scăzut- întreprinderile private capătă un rol principal şi nu complementar în economia

naţională- investiţiile străine sunt din ce în ce mai importante- ponderea agriculturii în economia chineză a scăzut.

Se prefigurează astfel o cale chineză de evoluţie a societăţii umane în care cele două sisteme opuse – socialist şi capitalist – caută să coexiste. Economia planificată se transformă într-o economie socialistă de piaţă

Primele regiuni care au beneficiat de reformele economice şi de penetrarea capitalului străin au fost “zonele economice speciale” declarate în 1980, situate pe litoralul sud-estic. Ulterior, zonele libere au fost extinse şi în restul litoralului, precum şi în interiorul ţării.

Liberalizarea economiei a însemnat atingerea unui ritm de creştere a PNB, în perioada 1990-2000, de 6-12 % anual, situând această ţară printre statele cu cele mai înalte dinamici de dezvoltare social-economică. China se număra, în 2004, printre puţinele ţări care îndepliniseră Obiectivul Mileniului pentru Dezvoltare (OMD) al Naţiunilor Unite – reducerea sărăciei extreme (reducerea, la jumătate, între 1990 - 2015, a populaţiei trăind cu mai puţin de 1 $/zi): în China s-a trecut de la 280 mil. persoane (1990) la 97 mil. persoane (1999).

De altfel, ponderea economiei chineze în ansamblul mondial este, la unele produse (îndeosebi agricole), covârşitoare:

35 % din producţia mondială de orez 37 % din producţia mondială de arahide 15-25 % din producţia mondială de porumb, grâu (I/GB), bumbac (I/GB), ceai cca 50 % din efectivele mondiale de porcine ovine (I/GB), peşte (I/GB)

În cadrul industriei, pe lângă resursele bogate de hidrocarburi, minereuri de fier şi neferoase, se remarcă industriile prelucrătoare: energie electrică - II/GB; oţel – I/GB; construcţii navale - III/GB; ciment - I/GB; îngrăşăminte chimice – I/GB, precum şi industria textilă, cea mai puternică din lume (China este cel mai mare furnizor de haine de pe piaţa mondială).

Se dezvoltă o infrastructură diversificată prin căi ferate ce leagă vestul de est, prin dezvoltarea transporturilor fluviale şi marine şi prin reînnoirea parcului rutier. Se află în construcţie cel mai dificil traseu feroviar din lume – Transtibetanul, care porneşte din Lanzhou prin Depr. Qaidam, tarversează E Tibetului prin pasul Tangla (4993 m) până la Lhasa (capitala Tibetului).

Începând din anul 1964, China a devenit putere nucleară, astăzi este al cincilea producător mondial de arme, iar în sectorul civil are în funcţiune şase reactoare electronucleare, plus două în construcţie;

- s-a lansat, de asemenea, în tehnica spaţială, prin punerea la punct a rachetelor „Marşul cel lung”, cu care a plasat pe orbită numeroşi sateliţi de telecomunicaţii, inclusiv pentru S.U.A.;

- în anul 2003, China a lansat în spaţiu, pentru prima dată în istoria sa, rachete cu echipaj uman (primul „taikonaut” chinez).