2.3 Construcţia transcontainerelor speciale izoterme

2.3.1 Considerente generale asupra transportului de produse perisabile

Dezvoltarea transportului de produse perisabile apare ca o necesitate imperioasă în urma creşterii consumului de produse conservate prin frig, transportate la distanţe din ce în ce mai mari, depozitate apoi în condiţii speciale, putând fi distribuite pe tot cursul anului, independent de sezonul în care au fost preparate sau culese.

În general prin produse perisabile se înţeleg alimentele cum ar fi carnea, peştele, legumele, fructele, produsele lactate etc.

Conservarea alimentelor prin frig se bazează pe acţiunea bacteriostatică a temperaturilor scăzute, precum şi pe oprirea sau încetinirea proceselor chimice din ţesuturi. Această metodă de conservare utilizează două procedee: refrigerarea şi congelarea.

Prin refrigerare – care constă în menţinerea produselor la temperaturi în jurul lui 0C – se păstrează starea naturală a perisabilelor un timp mai scurt, iar prin congelare – care se realizează la temperaturi mult mai scăzute – se asigură o conservare de lungă durată, dar cu unele modificări ale produselor.

Modul în care se face răcirea produselor este dependent de natura produsului, aspectul suprafeţei, forma şi dimensiunile obiectului, precum şi de proprietăţile mediului de răcire, adică de starea de agregare, viteza de mişcare, proprietăţile chimice, diferenţa dintre temperatura mediului şi cea a produsului etc.

Răcirea şi menţinerea temperaturii scăzute se pot face cu sau fără contact direct între mediul de răcire şi produsul respectiv, în acest ultim caz perisabilele fiind preambalate. Răcirea prin contact direct este procedeul cel mai simplu, care dă naştere unei bune transmisii de frig prin contact şi convecţie, dar care produce scăzăminte mai mari prin evaporare şi unele modificări organoleptice. Răcirea produsului prezentat preambalat îmbunătăţeşte calitatea igienico-sanitară a transportului şi reduce scăzămintele, dar măreşte durata procesului iniţial de răcire, ambalajele, în special cele din masă plastică, având o conductibilitate scăzută.

Prin procesul de refrigerare se reduce dezvoltarea microflorei banale, în timp ce procesele autobiotice continuă – ca de exemplu activitatea enzimelor din carne. De regulă, în vederea transportului de produse refrigerate, se face o scădere iniţială de temperatură a acestora în aer, în tunele sau camere de refrigerare prevăzute cu linii aeriene mobile sau prin imersie în lichide refrigerente, ajungându-se după caz de la temperaturi de +3 la –3C.

Congelarea se realizează prin solidificarea sucului celular din produsele supuse la temperaturi scăzute. Cu cât congelarea este mai lentă, cu atât apa din interiorul celulelor are timp să difuzeze şi să îngheţe în spaţiul intercelular; se preferă aşadar o congelare cât mai

rapidă. Fructele şi legumele congelează între 0 şi –5C, carnea este complet congelată la –65C. De obicei în industria alimentară se aplică mai întâi o congelare rapidă la o temperatură inferioară sau egală cu –30C şi o conservare ulterioară la –18C, condiţie la care trebuie să răspundă şi mijloacele de transport respective.

Întrucât produsele perisabile nu mai pot fi regenerate, trebuie acordată o cât mai mare atenţie conservării acestora prin frig. Cauzele degradărilor produselor alimentare pot fi clasificate în două grupe distincte:

1) cauze biotice, care sunt:

a) alterare din cauza activităţii bacteriilor (stricarea cărnii, acrirea laptelui, fermentarea sucurilor de fructe, fenomenele de mucegăire care apar în condiţii favorabile de umiditate etc.);

b) alterare prin procesul de metabolism care se manifestă în ţesuturi (veştejirea legumelor, germinaţia şi contracţia cartofilor, putrezirea fructelor etc.);

2) cauze abiotice, cum ar fi:

a) alterare fără participarea agenţilor biologici, denumită şi deteriorare abiotică, în opoziţie cu celelalte două categorii clasate împreună ca deteriorări biotice (modificarea mirosului, savoarei, consistenţei etc., tinzând către degradarea calităţii produsului).

Pentru efectuarea unui transport corect de perisabile trebuie să se cunoască cerinţele organoleptice ale fiecărui produs. Temperaturile care trebuie menţinute în interiorul transcontainerului, precum şi umiditatea şi ventilaţia interioară necesare sunt caracteristice fiecărui produs şi depind atât de poziţia în care este plasat în interiorul mijlocului de transport, cât şi de necesitatea de eliminare a aşa-zisei „călduri de respiraţie” a produsului perisabil. Căldura de respiraţie se manifestă în special în cazul fructelor şi legumelor care continuă să trăiască şi după ce au fost recoltate; în consecinţă acestea „respiră”, aspirând oxigenul din mediul înconjurător şi expirând anhidridă carbonică, producând „căldura de respiraţie” amintită. Pe măsură ce acest proces de respiraţie progresează, constituenţii chimici ai produsului perisabil se modifică în sensul scăderii progresive a calităţii comerciale. În acelaşi timp, deteriorarea mărfurilor este cauzată şi de deshidratări (pierderea apei ca urmare a umidităţii relative) şi de bolile produse de microorganisme.

Cunoscând cauzele, incidenţa deteriorării poate fi proporţional redusă în funcţie de temperatura joasă asigurată produsului. Ca regulă generală, posibilitatea de alterare poate fi considerată de aproximativ opt ori mai rapidă la temperatura de 20C, de trei ori la temperatura de 4C, de două ori la temperatura de 3C, în raport cu elementele considerate la 0C. Concluzia la care se ajunge este că temperatura optimă la care trebuie supus şi menţinut produsul refrigerat este cea mai joasă posibilă, dar care să evite în acelaşi timp ajungerea la congelare. De la această regulă fac excepţie unele produse cărora frigul le grăbeşte procesul de deteriorare, cum ar fi: bananele, castraveţii, pepenii, ciupercile, cartofii albi, ananasul şi tomatele verzi.

Complexitatea situaţiilor care pot fi întâlnite în practică a făcut ca firmele cu tradiţie în domeniul transporturilor să editeze broşuri prin care sunt specificate condiţiile de transport, depozitare şi manipulare ale produselor perisabile.

Din considerentele generale expuse mai înainte rezultă că pentru asigurarea transportului de perisabile transcontainerele izoterme trebuie să răspundă mai multor cerinţe, cum ar fi:

menţinerea unei temperaturi scăzute (în unele cazuri mai ridicate decât a mediului ambiant) într-un anumit interval determinat;

asigurarea unei ventilaţii interioare condiţionate ca debit de aer, viteză, circulaţie; asigurarea unei umidităţi acceptabile, între anumite limite; păstrarea tuturor acestor calităţi, fără intervenţie exterioară, într-un interval de timp

determinat de procesul de transport.

2.3.2 Condiţii tehnice ale transcontainerelor speciale izoterme

La baza proiectării şi construcţiei transcontainerelor izoterme stau Recomandările C.E.E.-O.N.U. „Transportul de produse perisabile”.

Una dintre caracteristicile acestor recomandări este recunoaşterea iniţială că mijloacele de transport izoterme actuale oferă numai o protecţie relativă mărfurilor perisabile şi constituie numai un compromis între necesitate şi posibilitate tehnică.

Întrucât transcontainerele refrigerente şi frigorifice sunt destinate transporturilor la mare distanţă, este necesar ca pe lângă recomandările C.E.E.-O.N.U. să se ia în considerare şi recomandările pentru depozitarea frigorifică a produselor perisabile, elaborate de „Institutul Internaţional al Frigului – IIF” încă din anul 1967.

Pentru executarea unor utilaje care să asigure în bune condiţii efectuarea transporturilor perisabile trebuie luaţi în considerare trei factori principali:

nivelul de temperatură care trebuie respectat; gradientul de temperatură a încărcăturii;

atmosfera (ca procentaj de vapori de apă şi compoziţie).

2.3.2.1 Nivelul de temperatură

Temperaturile care trebuie respectate depind, aşa după cum s-a arătat, de felul produsului care se transportă. Dar nu toate transcontainerele izoterme pot respecta diversitatea nivelurilor de temperatură solicitate de practica transportului de perisabile, astfel încât o clasificare a acestor mijloace a fost adoptată prin recomandarea „Transportul de produse perisabile”, care defineşte totodată utilajele izoterme, refrigerente, frigorifice şi calorifice.

Utilaj izoterm este acela a cărui încăpere pentru mărfuri este construită cu pereţi izolanţi, inclusiv uşile, planşeul şi acoperişul, pentru limitarea schimburilor de căldură între interiorul şi exteriorul carcasei containerului, până la un coeficient global de transmisie a căldurii K care să permită încadrarea utilajului într-una din categoriile următoare:

IN – utilaj izoterm normal, caracterizat printr-un coeficient global de transmisie a căldurii K cuprins între 0,50 şi 0,35 kcal/m2h C;

IR – utilaj izoterm superior, caracterizat printr-un coeficient global de transmisie a căldurii K egal sau inferior cu 0,35 kcal/m2h C.

Utilaj refrigerent este acel utilaj izoterm care cu ajutorul unei surse de răcire (gheaţă hidrică cu sau fără adaos de sare, plăci eutectice, gheaţă carbonică cu sau fără reglaj de sublimare, gaze lichefiate cu sau fără reglaj de evaporare etc.), alta decât un echipament mecanic sau cu absorbţie, produce scăderea temperaturii în interiorul încăperii goale a mărfurilor şi o menţine apoi constant pentru o temperatură din exteriorul containerului de +30C:

la +7C pentru clasa A; la –10C pentru clasa B; la –20C pentru clasa C.

Utilajul va fi prevăzut cu unul sau mai multe compartimente, recipiente sau rezervoare pentru agentul frigorific. Aceste echipamente trebuie:

să poată fi încărcate sau descărcate din exterior; să aibă o capacitate astfel încât sursa de frig să poată scădea temperatura la nivelul

prevăzut pentru clasa considerată şi apoi să menţină acest nivel timp de douăsprezece ore cel puţin, fără a fi necesară realimentarea cu agent frigorific sau cu energie. Coeficientul global de transmisie a căldurii K al utilajelor din clasele B şi C este obligatoriu să fie inferior sau cel mult egal cu 0,4 W/m2 C (0,35 kcal/m2h C).

Utilaj frigorific este acel utilaj izoterm prevăzut cu un dispozitiv de producere a frigului, individual sau colectiv (grup mecanic cu compresie, maşină de absorbţie etc.), care permite la o temperatură medie exterioară de +30C scăderea temperaturii din interiorul încăperii mărfurilor şi apoi menţinerea ei permanentă, în modul următor, pentru fiecare dintre cele două categorii:

pentru categoria 1, la o valoare practic voită constantă t1, conform normelor definite mai jos în trei clase:1. clasa A – utilaj frigorific prevăzut cu un dispozitiv de producere a frigului, astfel

încât t1 să poată fi ales între +12 şi 0C inclusiv;2. clasa B – acelaşi utilaj, însă t1 să poată fi ales între + 12 şi –10C inclusiv;3. clasa C – acelaşi utilaj, însă t1 să poată fi ales între +12 şi –20C inclusiv;

pentru categoria 2, la o valoare fixă, practic constantă t1, conform normelor definite mai jos pentru trei clase:1. clasa D – utilaj frigorific prevăzut cu un dispozitiv de producere a frigului, astfel

încât t1 să fie egal sau inferior temperaturii de +2C;

2. clasa E – acelaşi utilaj, însă t1 să poată fi ales egal sau inferior temperaturii de –10C;

3. clasa F – acelaşi utilaj, însă t1 să poată fi ales egal sau inferior temperaturii de –20C;

Coeficientul K al utilajelor din clasele B, C, E şi F este obligatoriu să fie egal sau inferior lui 0,4 W/m2 C (0,35 kcal/m2h C).