Curs 1. METODICA DISCIPLINELOR SPORTIVE - LUPTELOR

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND LUPTELE

Luptele fac parte din categoria sporturilor incluse în atletica grea şi anume: box, haltere,

lupte greco-romane, lupte libere, culturism şi se înscriu pe lunga listă a disciplinelor sportive de

contact cum ar fi: judo, sambo, aikido, wrestling etc.

Luptele greco-romane reprezintă o disciplină sportivă ce se bazează pe trântirea

adversarului pe o saltea, cu scopul de a aduce adversarul cu ambii omoplaţi pe saltea (în tuş),

folosind diverse procedee tehnice şi mişcări specifice cum ar fi deplasări, dezechilibrări şi prize

(apucări) ale adversarului, numai de la nivelul centurii în sus (trunchi, braţe, cap).

Luptele libere reprezintă o disciplină sportivă ce se bazează pe trântirea adversarului,

folosind diverse diverse procedee tehnice şi mişcări specifice cum ar fi deplasări, dezechilibrări şi

prize (apucări) ale adversarului, ce pot fi aplicate la nivelul întregului corp (cap, braţe, trunchi,

picioare).

Tehnica luptelor greco-romane şi libere este alcătuită dintr-un ansamblu de mişcări

naturale, structurate şi adaptate corespunzător regulilor specifice acestor ramuri sportive care

urmăresc trântirea adversarului în poziţii din care să se poată realiza fixarea acestuia cu spatele pe

saltea. Specialiştii apreciază că tehnica luptelor este complexă şi aciclică şi cuprinde un mare

număr de posibilităţi de acţionare în vederea trântirii adversarului cu spatele pe saltea sau în

poziţii apropiate de aceasta, posibilităţi structurate în elemente tehnice, procedee tehnice,

variante ale procedeelor tehnice şi manevre.

Pregătirea tactică reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale

antrenamentului sportiv, mai ales în sporturile de luptă, de contact, prin care sportivul îşi

însuşeşte modalităţile organizării, pregătirii şi desfăşurării acţiunilor specifice ramurii respective.

Sportul luptelor se numără printre ramurile sportive în care pregătirea tactică deţine un rol

foarte important, dezvoltarea calităţilor motrice, perfecţionarea tehnicii, apariţia variantelor noi

de execuţie, schimbare partenerilor de întrecere sunt câteva din aspectele multiple care determină

atât antrenorul cât şi sportivii să caute permanent soluţii tactice.

1

Lupta este deci o înfruntare între două persoane şi începerea procesului de învăţare se

poate face, prin introducerea la început, de reguli simple. De exemplu, se poate realiza doborârea

adversarului pe iarbă sau pe covor (saltea) indiferent de poziţie. O confruntare atât de simplă s-ar

putea foarte uşor desfăşura şi pe o suprafaţă acoperită cu o prelată sau pe nisip. Acest lucru a

inspirat ideea practicării luptelor pe plajă pentru copii şi adulţi.

Se ştie că instinctul luptei sub formă de joacă este implantat adânc în modul de

manifestare al copiilor. De aceea copiii îşi găsesc parteneri pentru lupte în cadrul familiei, acasă,

pe strada unde locuiesc, la şcoală, la cluburi.

Pregătirea trebuie să înceapă cu formarea unor deprinderi motrice cât mai bogate, cu o

dezvoltarea fizică armonioasă, precum şi cu o progresivă dezvoltare a calităţilor motrice.

Formarea deprinderilor motrice se asigură prin utilizarea în cadrul antrenamentelor a unor

exerciţii componente ale procedeelor tehnice de bază.

Cu aceste exerciţii este bine să se conceapă diferite jocuri dinamice, pentru a obliga tinerii

să le execute în diferite situaţii şi sub formă de întrecere. Exerciţiile din sporturile complementare

vor fi adaptate, selecţionându-se din cadrul acestora, elemente cu structură asemănătoare cu cele

din sporturile de luptă.

În ultima perioadă evoluţia luptelor ca disiplină sportivă şi schimbările de regulament a

adus în discuţie problema adaptării şi îmbunătăţirii procesului de instruire conform cerinţelor

actuale. Astfel luptele moderne se caracterizează printr-o serie de caracteristici date de noile

concepţii de pregătire şi concurs cum ar fi::

a) Angajament individual. Rezultatele obţinute de fiecare luptător în concurs nu se pot

baza decât pe propria sa pregătire.

b) Aciclitate tehnică şi variabilitate tactică. Conţinutul tehnic al luptelor este

reprezentat de un număr mare de procedee tehnice, variante şi manevre ale acestora. În timpul

luptei ele nu se succed într-o anumită ordine, ci în funcţie de situaţia concretă. În funcţie de

particularităţile adversarului luptătorul selecţionează şi foloseşte anumite procedee.

c) Spectaculozitate şi eficienţă. În lupte, spre deosebire de alte ramuri sportive,

procedeele tehnice spectaculoase sunt cotate cu mai multe puncte tehnice. Astfel, lupta

spectaculoasă devine şi eficientă. În acest context, lupta în apărare se reduce la momente scurte.

d) Inventivitate si creativitate. În cadrul unui concurs, fiecare luptător se întâlneşte cu

mai mulţi concurenţi. Pentru aceasta el trebuie să-şi alcătuiască planul tactic de ducere a luptei,

2

din care nu lipsesc elementele surprinzatoare pentru adversar. Multitudinea procedeelor tehnice

însuşite asigură luptătorului largi posibilităţi de a se manifesta inedit, creator în luptă. Pe măsura

completării informaţiilor primite de la adversar din primele contacte, luptătorul trebuie să-şi

reorganizeze planul tactic de ducere a luptei.

e) Universalitate tehnică şi particularizare pe categorii. După cum se ştie, concursul

solicită deosebit de mult sportivii sub aspect tehnico-tactic. Fiecare categorie se distinge printr-un

profil tehnico-tactic propriu. Încadrarea cu succes a unui luptător într-un profil tehnico-tactic de

categorie trece mai întâi prin însuşirea completă a tehnicii.

f) Timp variabil de desfăşurare a luptei. Chiar dacă regulamentul prevede ca durata

unei întâlniri sa aiba 2 x 3’+ 30” p, lupta nu epuizează întodeauna acest timp. Posibilitatea

încheierii luptei mai devreme este mare, avându-se în vedere obţinerea tuşului sau a superiorităţii

tehnice (10 puncte avans).

g) Accesibilitate largă. Concursul se desfăşoară în limita a opt categorii de greutate, acest

lucru permite statuarea unor condiţii egale pentru concurenţi, înlăturându-se handicapul de

greutate. Dezvoltarea pe parcurs a luptătorului şi creşterea sa în greutate nu periclitează poziţia sa

sportivă.

Diferenţa de greutate între categoriile învecinate nu este prea mare, astfel încât efectuarea

pentru concurs a categoriei inferioare prin pierdere de greutate nu periclitează starea de sănătate a

luptătorului.

Spre deosebire de alte ramuri sportive care urmăresc sportivi de o anumită înălţime şi

greutate, în practicarea luptelor pot fi aleşi indivizi diferiţi ca structură somatică, ei având

posibilitatea de a se încadra într-o categorie potrivită pe baza greutăţii corporale. Astfel, în

practicarea luptelor se pot întâlni luptători de diferite înălţimi, diferite lungimi ale segmentelor

etc.

Din punct de vedere financiar, practicarea luptelor nu necesită o mare investiţie pe

lângă alte ramuri sportive. Condiţiile materiale necesare iniţierii în practica luptelor sunt uşor de

îndeplinit, un spaţiu (sală) aerisită şi uscată şi un numar de saltele pentru lupte.

ABC-ul sporturilor de luptă, în general, nu cere decât condiţii uşor de îndeplinit, iar

această exersare a elementelor tehnice specifice, care se bazează pe o bună pregătire fizică le

poate fi de folos tinerilor şi în practicarea altor discipline sportive.

3

În concluzie (valabil şi pentru fete şi pentru băieţi), iniţierea în lupte se poate efectua în

cea mai mare parte (cu excepţia aruncărilor) pe o suprafaţă acoperită de un covor şi câteva saltele.

Dacă se pot achiziţiona un covor de gimnastică şi câteva saltele acoperite de o prelată, este

suficient în prima fază. Dar este evident că elevii interesaţi de practicarea acestei ramuri sportive

pot să se înscrie la un club sportiv cu secţie de lupte.

Lupta de concurs

Lupta de concurs reprezintă forma concretă de întrecere în cadrul concursului, scopul

fiecăruia dintre cei doi combatanţi este acela de a-şi trânti adversarul cu spatele pe saltea şi de a-l

fixa în poziţia periculoasă de tuş (ambii omoplaţi lipiţi de saltea).

Pentru a realiza acest lucru luptătorii dispun de 6 (şase) minute de luptă (2 x 3’+ 30’ P).

Dacă se epuizează timpul de luptă şi nici unul dintre luptători nu a reuşit să-şi fixeze adversarul

cu spatele pe saltea, va fi desemnat învingător luptătorul care a reuşit să-şi trântească adversarul

de mai multe ori în poziţii apropiate de cea menţionată.

Toate “trântirile” primesc pe parcursul luptei puncte tehnice, conform regulamentului,

este evident faptul că fiecare luptător poate (prin procedee tehnice executate corect) să încline

balanţa în favoarea sa în orice moment al luptei. Urmărind acest scop, luptătorii folosesc o

mulţime de procedee tehnice prin care caută obţinerea tuşului sau a superiorităţii tehnice până la

sfârşitul timpului de luptă.

Succesiunea folosirii procedeelor prin care se acţionează a condus la gruparea acestora în

acţiuni de atac, apărare şi contraatac. Fiecare sportiv încearcă să folosească procedee tehnice

surprinzătoare pentru adversari, sau procedee cunoscute pe care să le execute în momente

neaşteptate, sau în locuri diferite pe salteaua de concurs.

Felul procedeelor folosite, numărul acestora, frecvenţa şi diversitatea lor dau luptei un

aspect deosebit de spectaculos ce generează o stare emoţională puternică atât pentru sportivi,

antrenori cât şi pentru spectatori.

Trăsătura fundamentală a luptei este aceea că luptătorul este angajat individual în

plenitudinea calităţilor fizice şi psihice pentru obţinerea victoriei. Numărul mai mare sau mai mic

de procedee tehnice pe care le utilizează, variantele acestora aplicate atât în lupta în picioare, cât

şi în lupta la sol constituie conţinutul luptei, în timp ce modul lor de folosire în timp, în anumite

4

locuri pe saltea, în succesiuni sau înlănţuiri raţionale în funcţie de evoluţia rezultatului reprezintă

structura luptei.

Este cunoscut faptul că fiecare luptător urmăreşte scoaterea adversarului din poziţia de

echilibru stabil. Această preocupare permanentă merge până acolo încât luptătorul îşi pierde în

mod voit echilibrul pentru a realiza în acest fel dezechilibrul adversarului şi beneficiind de o

apucare favorabilă, poate valorifica situaţia în favoarea sa.

Dezechilibrările se realizează, în primul rând, prin lupta de aproape, în cadrul căreia

contactul cu partenerul de întrecere devine inevitabil.

Majoritatea procedeelor tehnice specifice luptei în picioare, dacă nu se obţine tuşul direct,

sunt finalizate la sol, după trântirea adversarului, în paralel cu folosirea unui număr mare de

procedee tehnice specifice luptei la sol.

Acestea, deşi nu au dinamismul procedeelor din picioare, sunt mai eficiente privind

posibilitatea obţinerii tuşului.

Conţinutul luptei în etapa actuală se deosebeşte radical de conţinutul acesteia din Grecia

sau Roma Antică. O deosebire radicală există şi între întrecerile de azi şi cele din anii ’60, ’70

când luptătorii erau specializaţi într-un singur procedeu cu care câştigau disputa.

Lupta de azi se distinge prin concentrarea esenţei sale, prin claritatea scopului său, iar

scopul nu mai stă azi sub semnul simplităţii.

Regulile desfăşurării concursurilor de lupte au cunoscut foarte multe modificări. Astfel, în

anul 1983, F.I.L.A. a elaborat, după mult timp, Regulamentul Interanţional de Lupte, care

înglobează toate hotărârile luate în acest sens, în cadrul Congresului F.I.L.A. din 1980

(Moscova / U.R.S.S.) şi al Congresului F.I.L.A. din 1982 (Edmonton /Canada).

În general, modificările aduse Regulamentului de concurs au urmărit creşterea

dinamismului şi spectaculozităţii luptei, aspecte care s-au integrat în concepţia de “luptă totală,

universală şi cu riscuri”. De asemenea, modificările regulilor de desfăşurare a luptei au avut

drept scop şi îmbogăţirea conţinutului tehnic concretizat în numărul şi diversitatea procedeelor

tehnice, care să conducă la întrecerea dinamică, spectaculoasă şi în urma căreia cel mai bun

să învingă.

Preocuparea luptătorilor pentru o luptă dinamică, bogată în procedee tehnice este

stimulată şi de atribuirea avertismentelor pentru pasivitate (non combat). Dinamismul luptei este

5

asigurat, în primul rând, de către cei doi luptători prin numărul încercărilor de a executa procedee

tehnice.

În timpul disputei, luptătorul se află angrenat într-un angajament total, de la începutul

până la sfârşitul timpului de luptă. În scopul adjudecării victoriei, lupta este “rapidă şi totală”

presupunând participarea cu întregile posibilităţi individuale din punct de vedere fizic, tehnic,

tactic, psihologic, desfăşurată în stil continuu, agresiv, însă în spiritul fair-play-ului.

Întreaga pregătire a luptătorului trebuie să-şi găsească o exprimare tehnico-tactică diversă

şi numeroasă atât în cadrul luptei în picioare cât şi în cadrul luptei la sol.

Pentru o “luptă universală” sunt preferate apucările prin care se pot executa mai multe

acţiuni de trântire şi care facilitează înlănţuirea structurilor tehnice.

Lupta universală presupune o înaltă şi complexă capacitate tehnică, exprimată prin

totalitatea şi varietatea cunoştinţelor tehnice, aplicată prin folosirea tuturor posibilităţilor de

realizare practică în luptă.

Autoexpunerea, angajarea în acţiuni cu posibilităţi mari de contracarare în contextul unei

exprimări tehnico-tactice universale asigură fondul spectacular şi emoţional al luptei de concurs.

Riscul (din punct de vedere tehnic) la care se expune executantul în cazul unor acţiuni

dificile de trântire tonifică spiritul întrecerii. După Milan Ercegan, citat de Gheorghe Cismaş în

lucrarea sa “Sporturi de luptă“ , “lupta totală, universală şi cu riscuri nu reprezintă numai un

mod concret de întrecere, ci şi un mod nou de gândire asupra viitorului luptelor”.

Marile rezultate din lupte nu pot fi obţinute fără riscuri. Riscul în lupte constituie

antidotul pentru pasivitate. El este, de fapt, farmecul luptei creând stări de tensiune emoţională

spectatorilor.

“Lupta creativă” a apărut din nevoia completării caracteristicilor luptei de concurs,

aceasta solicită creativitatea luptătorului sub aspect tehnico-tactic. Lupta creatoare cuprinde

caracteristicile, abilităţile luptătorului folosite în concurs pentru a învinge, spirit creativ ce duce la

admiraţia tuturor sportivilor şi spectatorilor.

“Lupta spectaculoasă”, pe care trebuie să o realizeze întrecerile de lupte, poate surveni pe

două căi:

a) îmbinarea armonioasă a celorlalte caracteristici;

b) folosirea unor procedee tehnice şi combinaţii tehnico-tactice prin care luptătorii îşi

trântesc adversarii proiectându-i pe traiectorii ample de zbor.

6

Execuţiile tehnico-tactice trebuie să fie de mare ţinută, acestea trebuie să poarte amprenta

unei înalte măiestrii, gravate pe ştiinţa mişcării, singura modalitate de a ajunge la siguranţă şi

stăpânire în cadrul execuţiilor.

“Lupta virtuoasă” este practicată de marii campioni prin introducerea unor noi variante

de execuţii admirate şi apreciate de parteneri şi spectatori.

În acelaşi timp, cu eliminarea durităţilor şi a acţiunilor brutale şi dureroase, suprafaţă pe

care urma să se desfăşoare întrecerile a devenit una specifică, realizată din saltele de grosime şi

consistenţă corespunzătoare scopului, bine precizate de regulament.

Suprafaţa pătrată cu latura de 8 m a devenit un cerc cu diametru de 9 m.

Salteaua de concurs trebuie să fie omologată. Are o suprafaţă de 63,58 m2. Grosimea (în

funcţie de densitatea şi elasticitatea materialului folosit) este cuprinsă între 4-6 cm.

Salteaua trebuie să fie aşezată pe parchet pentru a-i mări elasticitatea, este acoperită cu o

prelată de culoare galbenă în suprafaţa centrală şi roşie în zona de pasivitate.

Centrul reprezintă locul de unde se începe, se termină şi se reia lupta după fiecare

întrerupere.

Suprafaţa centrală de luptă (diametrul 7 m) este zona în care toate acţiunile, permise de

regulament, se punctează ca atare.

Zona de pasivitate (diametrul 1 m) este zona care anunţă că s-a terminat salteaua şi că

lupta atrasă acolo este o luptă pasivă (non combat). Sunt valabile acţiunile începute în suprafaţa

centrală şi finalizate aici.

Suprafaţa de protecţie (1,2—1,5 m) are rol de a proteja sportivii în cădere în afara

suprafeţei de luptă. Sunt valabile acţiuni începute în interiorul saltelei şi finalizate aici cu excepţia

tuşului.

Valorile (punctele) atribuite acţiunilor şi procedeelor tehnice executate în cadrul luptei

sunt:

1 punct, se acordă:

- luptătorului care îşi duce adversarul la sol, trecând la spatele lui unde îl controlează.

- luptătorului care trece peste adversar menţinându-l şi controlându-l, situându-se la

spatele acestuia.

2 puncte se acordă:

7

- luptătorului care execută corect un procedeu tehnic, în lupta la sol prin care îşi duce

adversarul în poziţia periculoasă de tuş.

- luptătorului care atacă şi al cărui adversar rulează pe umeri.

- luptătorului atacat dacă cel care atacă este blocat în poziţie periculoasă de tuş.

3 puncte se acordă:

- pentru oricare execuţie prin care luptătorul îşi duce adversarul aflat în picioare direct în

poziţie periculoasă de tuş.

4 puncte se acordă:

- luptătorului care execută un procedeu de mare tehnicitate în picioare sau la sol.

Un procedeu de mare tehnicitate cuprinde:

- desprinderea totală de pe saltea;

- control;

- proiectare în spaţiu pe o traiectorie amplă.

5 puncte se acordă:

- luptătorului care execută o aruncare peste piept cu mare amplitudine, atacantul descriind

un arc de cerc cu picioarele apărătorului.

Pasivitatea este atitudinea unui combatant care acţionează împotriva spiritului luptei şi

scopului ei. Vorbim de pasivitate atunci când:

- nu se efectuează nici un procedeu tehnic;

- se mulţumeşte cu eforturi fizice care urmăresc neutralizarea adversarului;

- nu acţionează convingător;

- obstrucţionează continuu acţiunile adversarului;

- fuge intenţionat în afara saltelei în picioare sau la sol.

Luptătorul care se face vinovat de luptă pasivă este sancţionat şi pus în poziţie de parter.

TERMINOLOGIA ÎN LUPTE

Fiecare ramură sportivă îşi întocmeşte, pe parcursul evoluţiei ei, o terminologie proprie.

În lupte, denumirea procedeelor este alcătuită din două sau trei părţi. Prima parte denumeşte felul

acţiunilor, a doua menţionează ce parte a corpului execută sau ce segmente ale adversarului sunt

fixate, iar a treia, prezentă doar în cazul aruncărilor, explică prizele folosite.

8

Astfel, în ceea ce priveşte acţiunile, acestea pot fi de: ducere, doborâre, aruncare sau

răsturnare.

Pentru a doua parte sunt denumite:

a. la aruncări, se arată ce parte a corpului execută: peste piept, şold, piedică din faţă,

piedică din spate la libere.

b. la duceri se precizează ce segmente ale adversarului sunt fixate în vederea executării,

în ce direcţie şi acţiunea picioarelor: ex. centurare peste braţ din lateral, din faţă etc.

Mai există o serie de termeni frecvent întâlniţi cu un conţinut specific luptelor cum ar fi:

TUŞ – reprezintă atingerea saltelei cu ambii omoplaţi, în acelaşi timp.

POD – este poziţia luată din culcat dorsal, cu ridicare în sprijin pe frunte şi picioare

(tălpi), în urma unei extensii puternice a trunchiului (pentru evitarea tuşului).

SEMIPOD – poziţia de pod, în care însă, luptătorul atinge salteaua cu un umăr, cu un cot

sau ambele coate.

TEHNICA LUPTEI – reprezintă totalitatea mijloacelor şi procedeelor folosite de

luptători în timpul disputelor, în vederea înfrângerii adversarului şi obţinerea victoriei.

LUPTA ÎN PICIOARE – constituie un capitol al tehnicii luptei ce include toate

procedele şi acţiunile de luptă folosite când ambii luptători sunt în picioare, fiind în contact cu

salteaua doar prin intermediul tălpilor.

LUPTA LA SOL (PARTER) – constituie un capitol al tehnicii luptei ce include toate

procedele şi acţiunile de luptă folosite când unul sau ambii luptători sunt în poziţie de parter,

fiind în contact cu salteaua cu orice altă parte a corpului în afară de tălpile picioarelor.

POZIŢII FUNDAMENTALE – poziţiile pe care le ia corpul luptătorului înainte şi în

timpul luptei, pentru a putea acţiona cât mai eficient în atac şi apărare.

GARDA DIN PICIOARE – sau poziţia iniţială de sus este cea din care începe lupta sau

se reia de la centrul saltelei, în cazul în care disputa este întreruptă la margine.

GARDA DE JOS – sau poziţia de parter, este cea luată de luptător, în condiţiile în care

lupta a ajuns la parter. El îngenunchează cu ambele picioare şi se sprijină cu mâinile sau

antebraţele pe saltea.

PRIZELE (APUCĂRILE) – sunt acţiuni ale membrelor superioare, cu ajutorul cărora

cel care acţionează, poate reţine o parte oarecare a adversarului, pentru a-l trage spre sine, lateral

sau pentru a-l împinge într-o direcţie oarecare (în vederea dezechilibrării).

9

PÂRGHIA – este priza fixată asupra braţului şi cefei adversarului.

PROCEDEE TEHNICE – sunt acţiuni efectate cu diferite prize, combinate cu diverse

mişcări, care produc schimbarea poziţiei corpului adversarului.

DUCERI LA SOL – reprezintă o grupă de procedee prin care luptătorul îşi duce

adversarul la sol din poziţia în picioare.

DOBORÂRI – sunt procedee prin care se determină căderea adversarului (doborârea din

picioare la sol).

ARUNCĂRI – reprezintă o grupă de procede cu ajutorul cărora luptătorul îşi desprinde

adversarul de pe sol şi îl trânteşte pe saltea.

RĂSTURNĂRI – reprezintă o grupă de procedee prin care adversarul este răsturnat peste

cap, ajungând din culcat cu faţa în jos pe saltea, cu spatele pe saltea.

ROSTOGOLIRI – sunt procedee specifice luptei la parter, prin care, atacantul, fixând

trunchiul adversarului, coapsele, gambele şi braţele prin prize combinate, îl determină pe acesta

să se rostogolească în lateral din poziţia culcat cu faţa în jos pe saltea, cu spatele pe saltea.

CONTRAPROCEDEE – sunt procedee executate de un luptător după declanşarea

atacului adversarului.

APĂRĂRI – sunt acţiuni simple sau complexe prin care un adversar este împiedicat să

execute procedeele tehnice.

10