Curs I – 4 octombrie 2013

Dreptul ca știință

I. EtimologieII. Distincția dintre drept obiectiv/subiectiv

III. Fenomenul juridic. CoordonateIV. Sistemul științelor socialeV. Sistemul științelor juridice

VI. Teoria generală a dreptului : locul și rolul acestora în sistemul științelor juridice

I.Etimologie

Termenul drept provine din latinescul „directus” precum și din verbul „dirigo/dirigere”, care înseamnă cale dreaptă/mijlocită, a conduce. Așadar, arată că dreptul are misiunea de a stabili norme care să conducă societatea. Această semnificație a evoluat în timp, astfel că termenului drept i s-au mai adăugat două concepte: drept obiectiv și drept subiectiv.

II. Dreptul obiectiv – Dreptul subiectiv

În opinia unor autori,dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice dintr-o societate. Dreptul obiectiv este definit ca un ansamblu de norme sau reguli stabilite în cadrul

statului cu privire la organizarea și funcționarea societății. Pe de altă parte, s-a considerat că dreptul reprezintă un atribut special, o prerogativă specială a unei anumite persoane.

Astfel, se consideră că orice persoană are drepturi, astfel că dreptul subiectiv a fost definit ca fiind posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a pretinde unui terț să aibă o anumită conduită (care constă în: a da, a face sau a nu face ceva) si de a apela în caz de nevoie la forța de constrângere a statului. Prin urmare, dreptul subiectiv este legat de un titular(pers. fizică,juridică denumită subiect/subiecte de drept).

Dreptul nu se manifestă doar ca o știință, ci și ca un fenomen în societate. Fenomenul juridic se consideră că are rolul de a disciplina comportamentul uman.(rol civilizator).

1

III.Fenomenul juridic

Pentru a putea ințelege manifestarea fenomenului juridic, trebuie să analizăm coordonatele acestuia.

1. Relația dintre drept și societate;2. Relatia dintre drept și norme sociale;3. Relatia dintre drept și justiție.

1.Drept-societate

Dreptul are un profund caracter social pentru că tot ceea ce este juridic este și social. In schimb, reciproca nu este valabilă, deoarece normele dreptului coexistă cu alte norme sociale (norme religioase etc). Caracterul social a fost evidențiat încă din Antichitate și s-a cristalizat prin două principii:

Ubi societas, ibi jus – acolo unde exista societate, exista drept – societatea, pentru a putea funcționa, își stabilește anumite reguli pe care statul le apară în cazul încălcării lor. Societatea nu poate exista fără drept pentru că altfel s-ar dezintegra. Dreptul reglementează relațiile sociale fundamentale care asigură însăși ființarea societății, de aceea normele juridice joacă un rol deosebit de important în sistemul normelor sociale.

Ubi jus, ibi societas – acolo unde exista drept, exista si societate – acest principiu sintetizează ideea că dreptul apare odată cu statul.

Aceste principii au fost formulate încă din Antichitate în dreptul roman. Au existat și alte opinii conform cărora am putea vorbi de drept încă de la primele forme de organizare sociala – ginta și trib. Această opinie este greșită deoarece nu exista un aparat specializat de constrângere care să restabilească regulile prescrise de norme așa cum se întâmplă în cadrul statului.

2. Drept – norme sociale

Dreptul reprezintă un ansamblu de norme juridice.

Norma juridică este o regulă de conduită care prevede un anumit comportament, obligatoriu de urmat, care, în cazul încălcării ei, este adusă la îndeplinire prin apelul la forța de constrângere a statului, cu ajutorul unui aparat propriu, specializat – justiția.

Însa, normele juridice sunt doar un element al sistemului normelor sociale pentru că ele coexistă cu alte norme – etice, morale, religioase. Acest lucru pune problema distincției dintre drept și nondrept. Ceea ce determină diferența dintre normele juridice și alte norme sociale este caracterul lor obligatoriu, un caracter special-obligatoriu. Fiecare normă socială este obligatorie (altfel nu ar fi normă), dar este vorba de o obligativitate generală, pe când în cazul normelor

2

juridice, obligativitatea lor este specială – doar în cazul lor statul, prin aparatul său propriu, intervine atunci când acestea sunt încălcate pentru restabilirea regulilor prescrise de norme. Din acest punct de vedere, se spune de unii autori, că doar normele juridice se bucură de o obligativitate adevărată,numai ele sunt obligatorii în cadrul normelor sociale,au o obligativitate specială datorată forței de constrângere a statului, care intervine pentru apărarea valorilor sociale pe care le încorporează.

În fapt, normele juridice reprezintă manifestări de voință ale statului, destinate să producă în mod valabil efecte juridice. Efectele lor sunt acceptate de alții, iar faptul ca sunt admise înseamnă o recunoaștere a obligativității lor.

În general oamenii se conformează normelor de drept pentru că le acceptă și le recunosc valoarea obligatorie. Dacă sunt încălcate, statul intervine prin folosirea forței de constrângere, dar folosirea forței, deși are un caracter de reprimare a vointei(de înfrângere), este menită să restabilească valoarea fundamental ocrotită de norma respectiva. Acest lucru se întâmplă exclusiv în cazul normelor juridice.

Deși este separat de morală, dreptul nu este amoral. Normele sale conțin un minim de morală, dar acest lucru nu trebuie să ducă la confundarea lui cu morala. În Antichitate, dreptul se confunda cu morala, el fiind definit astfel: „jus est ars bonni et aequi”– dreptul este arta binelui si a echității.

3.Drept- justiție

Dintotdeauna s-a considerat că misiunea fundamentală a dreptului este aceea de a asigura justiția în societate. Acest lucru s-a cristalizat prin adagiul latinesc „suum cuique tribuere ” – a da fiecăruia ce este al său.

Dreptul mai are și misiunea de a asigura organizarea și funcționarea societății. Această misiune, în timp, s-a realizat și prin argumente de ordin economic. Astfel, în unele hotărâri judecătorești, au început să apară considerente economice. Este în special cazul SUA, unde soluțiile judecătorești, în funcție de natura litigiului, pot fi pronunțate și doar în baza unor motive economice. În Europa (în special în Franta), motivele de ordin economic au fost și ele transpuse în argumentarea juridică. Nu se pot, însă, pronunța hotărâri exclusiv în baza lor ca în sistemul anglo-saxon. În SUA acest lucru este posibil deoarece judecătorul se bucură de o libertate mult mai mare față de sistemul romano-germanic al Europei continentale (Europa fără UK). Astfel, judecătorul anglo-saxon este și creator de drept – hotărârile lui judecătorești conțin reguli de drept, constituind precedente. Din acest motiv, în sistemul anglo-saxon, judecătorul face dreptul – marca dreptului anglo-saxon: „judge made law”. In sistemul romano-germanic, din care face parte și România, judecătorul nu are o astfel de libertate, el are doar puterea de a interpreta și aplica legea la litigiile aduse judecății. De aceea, s-a spus că judecătorul este doar „gura care spune dreptul”: „Le juge est la bouche de la loi”. Deci, există două mărci total opuse pentru aceste două familii de drept. IV. Sistemul științelor sociale

3

Dreptul nu a pornit din etern; ca știință nu are o existență izolată, ci este rezultatul evoluției relațiilor sociale (și este un element al sistemului științelor sociale). În acest sistem, întâlnim pe lângă științele juridice/drept și științe sociale de tip nomotetic – psihologia, sociologia – științe care au ca obiect manifestările sociale. Mai există și științele istorice, dar și cercetarea epistemologică a științelor.

V.Sistemul științelor juridice

În cadrul științelor juridice, putem stabili mai multe elemente doarece acestea formează un microsistem/subsistem care cuprinde:

1. Științele juridice istorice - istoria dreptului, drept roman, doctrinele juridice - : arată evoluția dreptului, formarea lui și principalele tendințe de reglementare a relațiilor sociale.

2. TGD 3. Stiinte juridice de ramură - dreptul muncii, penal, civil etc.- : fiecare știință juridică de

ramură este preocupată să cerceteze numai relațiile sociale particulare, formulând concepte proprii ramurii respective, folosind aceeași metodă de cercetare.

4. Științele ajutătoare, participative – sunt nejuridice, desprinse din disciplina mamă și ajută la cercetarea științifică a dreptului – sociologie juridică, medicină legală, psihologie judiciară, criminalistică, informatică juridică, statistică judiciară; contribuie la aflarea adevărului.

Dreptul se divide în: drept public și drept privat.

VI.Teoria generală a dreptului: locul și rolul acesteia în sistemul științelor juridice

Teoria generală a dreptului este o disciplină de sinteză care oferă o imagine de ansamblu asupra dreptului și are ca scop să generalizeze și să abstractizeze. Doar în cadrul acestei discipline se formează constantele dreptului pentru că aici se formulează noțiunile, categoriile și principiile sale fundamentale, folosindu-se metoda abstractizării și generalizării.

Disciplinele de ramură (constituțional, civil, penal etc) au rolul de a aprofunda studiul relațiilor sociale de care se ocupă fiecare. Ex.: Dreptul civil studiază relațiile patrimoniale și personal nepatrimoniale ale subiectelor de drept. Dreptul penal studiază relațiile de apărare a valorilor fundamentale sociale – dreptul la viață etc. Dreptul internațional public studiază relațiile dintre state și organizațiile internaționale.Dreptul muncii studiază relațiile de muncă stabilite în cadrul cotractului individual de muncă, precum și în cazul contractelor normative, colective.

TGD este considerată ABC-ul dreptului pentru că ea oferă conceptele de bază. TGD pleacă de la cunoștințele oferite de disciplinele de ramură, deci pleacă de la particular, ajungând

4

la general. De asemenea se pleacă de la concret și se abstractizează, formulându-se concepte generale, valabile pentru toate ramurile - ex: noțiunea de normă juridică, principiu de drept, raport juridic.

Disciplinele de ramură pleacă de la noțiunile generale oferite de TGD pentru a generaliza și pentru a concretiza. Acest lucru nu trebuie însă să ducă la concluzia că TGD este un fel de magna mater a celorlaltor științe, deoarece celelalte științe de ramură nu sunt desprinse din TGD. Însă nu trebuie nici exacerbat rolul disciplinelor de ramură mergând până acolo încât să se minimalizeze contribuția TGD la dezvoltarea celorlaltor științe de ramură.

Relația dintre aceste discipline și TGD este aceea că TGD oferă genul proxim, iar disciplinele de ramură oferă diferența specifică.

5