Criza Cehoslovacă

După dezmembrarea părţii europene a Imperiului Otoman în 1913, Pašić, primul – ministru al Serbiei, se pare că a spus: „Am câştigat prima rundă, acum trebuie să ne pregătim pentru cea de-a doua, împotriva Austriei”. Cea de-a doua rundă a venit, într-adevăr, un an mai târziu, deşi nu datorită lui Pašić. Toată Europa avea sentimente asemănătoare în martie 1938, după Anschluss. Repriza austriacă era încheiată, iar cea cehoslovacă era gata să înceapă. Ca aliată a Franţei şi ca singura ţară democratică de la răsărit de Rin, ea era un reproş permanent la adresa lui Hitler, fiind înfiptă adânc în teritoriul german. Cehoslovacia era despărţită în toate părţile de posibilii ei aliaţi. Germania o separa de Franţa, iar Polonia şi România de Rusia sovietică. Vecinii ei apropiaţi erau ostili: Ungaria resentimentar „revizionistă”, Polonia, deşi aliată a Franţei, era şi ea revizionistă datorită regiunii Tesin, pe care cehii o obţinuseră după primul război mondial, şi era nesăbuit de încrezătoare în propriul act de neagresiune cu Germania. Nu se putea pune problema „ajutorării” Cehoslovaciei. Ori se producea un război la scară europeană, ori nimic. În ciuda aparenţelor, Cehoslovacia era un stat al naţionalităţilor, nu un stat naţional. Doar cehii erau cu adevărat cehoslovaci şi chiar ei înţelegeau prin aceasta un stat centralizat cu caracter ceh. Ceilalţi – erau minorităţi naţionale. Cele trei milioane de germani, numiţi şi sudeţi, erau strâns legaţi de austrieci prin istorie şi sânge. Anschluss-ul le-a declanşat o nervozitate de necontrolat. Fără îndoială că Hitler a dorit să-i „elibereze ” pe germanii din Cehoslovacia. În termeni mai practici, el era interesat şi de înlăturarea obstacolului pe care Cehoslovacia, bine înarmată, aliată cu Franţa şi Rusia sovietică, îl ridicase în faţa hegemoniei germane. Ca toţi ceilalţi din Europa, el a supraestimat puterea şi fermitatea Franţei. Un atac direct asupra Cehoslovaciei ar fi provocat o intereţie franceză. Soluţia sa iniţială se baza pe speranţa unui conflict în Mediterană, între Franţa şi Italia. Momentul „Munchen” încă stăruia în mintea sa, iar atunci Munchen însemna pentru el nu conferinţa triumfătoare din septembrie 1938, ci revolta nazistă dezastruoasă din noiembrie 1923. La 28 martie, i-a primit pe reprezentanţii sudeţilor şi l-a numit pe Henlein, liderul lor, „vicerege”. Adversarul lui Hitler, preşedintele Beneš al Cehoslovaciei, avea un obiectiv similar. Şi el dorea să crească tensiunea, deşi cu speranţa unui rezultat exact opus. Puşi în faţa unei crize, francezii şi chiar britanicii, spera el, vor reveni la normalitate: se vor alătura Cehoslovaciei, Hitler va da înapoi, iar această umilinţă un numai că va bloca marşul său către supremaţia în Europa, ci ar putea chiar să determine prăbuşirea regimului nazist din Germania. Beneš era la fel de pregătit să negocieze cu sudeţii, pe cât de pregătiţi erau aceştia să negocieze cu el, şi spera la fel de puţin într-un final încununat de succes. Beneš şi sudeţii au negociat împreună, însă aveau urechile ciulite la opiniile franceză şi britanică. Liderii sudeţi au încercat să dea impresia că cereau doar un tratament egal în cadrul statului cehoslovac. Beneš a încercat să-i forţeze să pretindă deschis dezmembrarea acestuia. Atunci, spera el, Puterile occidentale îşi vor afirma punctul de vedere. Alianţele Cehoslovaciei arătau formidabile pe hârtie. Exista alianţa de apărare comună cu Franţa, făcută în 1925, alianţa cu Rusia sovietică din 1935 – care, oricum era operaţională doar dacă Franţa acţiona prima – şi Mica Înţelegere cu România şi Iugoslavia, direcţionată împotriva Ungariei. El a neglijat deliberat alianţa cu Rusia sovietică. După părerea sa, aceasta era un supliment al alianţei cu francezii, un un substituit al ei. Hitler şi Beneš doreau amândoi să crească tensiunea internaţională şi să declanşeze o criză. Britanicii şi francezii, făcând un calcul asemănător, şi-au stabilit un obiectiv exact opus: ei doreau să prevină o criză, astfel încât să evite alegerea teribilă dintre război şi umilinţă. Britanicii erau cei mai grăbiţi. Francezii păreau cei mai expuşi: ei aveau o obligaţie precisă în urma alianţei cu Cehoslovacia, în timp ce britanicii nu erau angajaţi decât ca membri ai muribundei Ligi a Naţiunilor. Problema cehoslovacă un era opera britanicilor, însă criza din 1938 a fost. La 15 martie, Comitetul Francez pentru Apărare Naţională a discutat chestiunea unui ajutor pentru Cehoslovacia. Gamelin a răspuns: francezii pot “imobiliza” unele trupe germane; ei un pot străpunge

linia Siegfried, şi din acest motiv singura modalitate eficientă de a ataca Germania era prin Belgia, iar pentru asigurarea permisiunii pentru asemenea acţiune era necesar sprijinul diplomatic britanic. Henderson de la Berlin şi Newton de la Praga au insistat că cererile sudeţilor erau bine fundamentate din punct de vedere moral şi că guvernul cehoslovac un face nici o încercare reală de a le îndeplini. Ei regretau că Marea Britanie şi Franţa nu acţionaseră împotriva reocupării de către Germania a zonei renane şi credeau că Hitler trebuia „lovit în moalele capului”. Însă nu aveau nici o idee despre cum putea fi realizată această operaţiune. Nici unul nu acordă speranţe unei intervenţii americane. Nici unul nu a susţinut o alianţă cu Ruia sovietică, iar Chilston, ambasadorul de la Moscova, cel mai puţin dintre toţi. Spre exemplu, el scria la 19 aprilie: „Armata Roşie, deşi neîndoielnic adecvată unui război defensiv în interiorul frontierelor Uniunii Sovietice, nu este capabilă de a duce războiul în teritorul inamicului…” La începutul lui aprilie, Beneš a început să se gândească la concesii care puteau fi oferite germanilor sudeţi. Obiectivul său era să obţină sprijin britanic. Dacă aceste concesii păreau rezonabile pentru britanici, s-a întrebat el, nu le-ar fi recomandat ei la Berlin? Britanicii au dat înapoi. Ei nu-şi vor lua nici un angajament faţă de Cehoslovacia. Chiar au argumentat că , dacă nu vor spune nimic la Berlin, poate că Hitler va uita complet de Cehoslovacia. Anglia şi Franţa nu puteau salva Cehoslovacia, chiar dacă ele însele se puteau apăra, deşi chiar şi acest lucru era îndoielnic. Rusia era inutilă, iar Polonia ”incertă”. Marea Britanie şi Franţa urmau să ceară împreună concesii de la cehi. Britanicii urmau să-i ceară lui Hitler să fie calm. Dacă aceste concesii eşuau, atunci britanicii vor atrage atenţia guvernului german „despre pericolele care se prefigurează, şi anume că Franţa va fi obligată să intervină…iar guvernul Majestăţii Sale nu poate garanta că nu va face acelaşi lucru”. Astfel, la sfârşitul lui aprilie 1938, problema germanilor din Cehoslovacia a încetat să fie o dispută între germanii sudeţi şi guvernul cehoslovac – ea chiar a încetat să fie, sau mai exact nu a devenit niciodată o dispută între Cehoslovacia şi Germania. Guvernele britanic şi francez au devenit actorii principali ai piesei, iar rolurile lor, oricît de bune ar fi costumele şi machiajul, erau de a pretinde concesii de la cehi, nu de a reprima Germania. Presiunea a venit în principal de la britanici. Francezii – teoretic încă aliaţi cu Cehoslovacia – stăteau resemnaţi în plan secund. Această evoluţie a răsturnat planurile pe care şi le făcuse Beneš. La 24 aprilie, Henlein, într-un discurs la Carlsbad, a pretins transformarea Cehoslovaciei într-un stat al „naţionalităţilor”, libertate totală pentru propaganda naţional – socialistă şi - chiar mai mult – o schimbare a politicii externe a Cehoslovaciei care să facă din aceasta un satelit al Germaniei. Îi era clar lui Beneš – şi din acest motiv, şi lui Newton – că Cehoslovacia ar fi încetat să existe ca ţară independentă dacă ar fi fost îndeplinite pretenţiile sudeţilor. Britanicii şi francezii nu numai că au pretins cehilor să facă concesii. Britanicii i-au mai cerut şi lui Hitler să emită pretenţii. Mai există o Putere interesată de chestiunea cehoslovacă, deşi toţi, inclusiv cehii, au încercat să pretindă că acest lucru nu era adevărat. Era vorba de Uniunea Sovietică: aliată într-un mod limitat cu Cehoslovacia şi cu certitudine serios afectată dacă se schimbă balanţa europeană de putere. Guvernele britanic şi francez au recunoscut Rusia sovietică doar pentru a sublinia slăbiciunea ei militară, iar acest punct de vedere, deşi se baza, fără îndoială, pe informaţiile deţinute, reprezenta şi dorinţa lor. Pe hârtie, sprijinul sovietic pentru Cehoslovaci era lipsit de echivoc. La 23 aprilie, Stalin a discutat problema cu principalii săi colaboratori. Cehilor li s-a spus: „Dacă este solicitată, Uniunea Sovietică este pregătită – în înţelegere cu Franţa şi Cehoslovacia – să ia toate măsurile necesare referitoare la securitatea Cehoslovaciei”. La 20 mai, rezerviştii cehoslovaci au fost chemaţi la apel, posturile de frontieră au fost întărite, iar guvernul cehoslovac a emis ştirea că Hitler fusese pe punctul de a lansa un atac surpriză, asemenea celui care se pretindea că a fost împotriva Austriei. Germanii au negat, cu toate manifestările aferente ale onoarei ofensate, iar examinarea documentelor secrete capturate la sfârşitul războiului confirmă faptul că au avut dreptate.

Germanii şi-au etalat intenţiile paşnice, iar moralul cehilor a sporit. Însă efectul real a fost unul exact contrar. Guvernele britanic şi francez erau pe punctul de a se lăsa pradă panicii datorită perspectivelor de război. Hitler s-a angajat pe drumul spre război numai după ce cealaltă parte deja se predase. Până atunci şi-a menţinut libertatea de manevră. În timpul lunii august, încă încerca să găsească o cale de ieşire. Războiul dintre Italia şi Franţa, pe care contase, era clar că nu mai urma să izbucnească. Dimpotrivă, Mussolini, atât de lăudăros când războiul părea departe, acum devenise din ce în ce mai reticent chiar în a sprijini Germania în chestiunea Cehoslovaciei. El a cerut să i se spună cel puţin momentul când Hitler intenţiona să declanşeze războiul. Hitler a rostit un discurs sobru la Nurnberg. A reamintit nemulţumirile sudeţilor şi a insistat ca guvernul cehoslovac să le remedieze. La 13 septembrie, o zi după discursul lui Hitler, liderii sudeţi au întrerupt negocierile cu Beneš şi au dat semnalul revoltei. Revolta a fost un eşec. În 24 de ore s-a reinstaurat ordinea. Mai mult decât atât, mulţi germani sudeţi, care până atunci stătuseră în expectativă, acum au început să insiste că ei nu erau neloiali faţă de statul cehoslovac şi nici nu doreau să-l părăsească. Spre deosebire de fosta Austrie sau de Monarhia Habsburgică dinaintea ei, Cehoslovacia nu s-a dezintegrat din interior. Marea Britanie şi Franţa se pronunţau amândouă, în 1938, pentru „pace cu orice preţ”. Ambele se temeau mai mult de război decât de înfrângere. De aici provine irelevanţa calculelor privitoare la forţa aliată şi cea germană, a dezbaterilor dacă Germania ar fi putut fi înfrântă. Hitler se putea impune doar prin ameninţarea cu războiului, fără a avea nevoie să-şi asigure victoria. Cehii n-au mai ezitat. La 21 septembrie, la prânz, ei au acceptat necondiţionat propunerile anglo-franceze. Însă Beneš nu era încă înfrânt. El a presupus că Hitler, aflat în faţa succesului, va dori să-şi impună proprii termeni şi a sperat că opinia publică britanică şic ea franceză se vor revolta în cele din urmă. A intuit corect. La 22 septembrie, Chamberlain s-a întâlnit din nou cu Hitler la Godsberg. Hitler a declarat că propunerile anglo-franceze nu mai erau suficiente. Germanii sudeţi fiind masacraţi – o declaraţie complet falsă – teritoriul lor trebuia ocupat imediat de către trupele germane. Alte ţări, inspirate de exemplul german, avansau pretenţii faţă de teritoriul cehoslovac. Polonezii cereau regiunea Tesin, iar maghiarii, în cele din urmă, cereau Slovacia. Era o bună şansă pentru dezintegrarea Cehoslovaciei, ceea ce s-a şi întâmplat, în fond, în martie 1939. Germania ar fi apărut ca pacificatoare, creatoarea unei noi ordini, nu ca distrugătoarea celei vechi. Hitler nu mai era interesat de Cehoslovacia. El a anticipat că, atunci când vor exploda minele poloneză şi ungară, acest stat va înceta să existe. Wilson s-a întâlnit cu Hitler la 26 septembrie, fără a obţine vreun rezultat. Dimpotrivă, în acea seară Hitler a rostit un discurs prin care a anunţat, pentru prima oară, hotărârea sa de a ocupa teritoriul germanilor sudeţi până la 1 octombrie. În consecinţă, Wilsona fost instruit să prezinte un mesaj special, „mai mult deziluzionat decât furios”: „Dacă Germania atacă Cehoslovacia, Franţa se va simţi datoare să-şi îndeplinească obligaţiile asumate prin tratat… Dacă asta presupune că forţele Franţei vor deveni angajate activ în ostilităţi împotriva Germaniei, guvernul britanic se va simţi obligat să le sprijine”. Hitler s-a declarat jignit de această pretinsă mulţumire, pe care nu a luat-o în serios. Guvernul britanic le cerea francezilor să nu înainteze chiar dacă Cehoslovacia era invadată, deoarece acest act „va declanşa automat un război automat un război mondial, fără a reuşi, din nefericire, să salveze Cehoslovacia”.