Costume și măști în teatrul chinezesc

Costumele

Strident colorate și decorate în abundență, cele peste trei sute de modele standard de costumație sunt extrem de importante în teatrul chinezesc, deoarece subliniază tipul personajului, vârsta și statutul său social prin intermediul culorii, al design-ului, al ornamentului și al accesoriilor.

Aceste elemente au, așadar, valoare simbolică: roșul este culoarea loialității, sugerând și faptul că personajul are o poziție înlată în societatea în care este încadrat, galbenul este simbolul regalității ș.a.m.d. Cât despre design, dragonul este emblema împăratului, tigrul reprezintă puterea, iar floarea de prun indică longevitatea, șarmul.

Ornamentele pentru cap sunt aproape la fel de variate precum îmbrăcămintea. Există aproximativ o sută de modele diferite care au fiecare propria lor semnificație, spunând ceva în plus despre personajul interpretat.

Majoritatea costumelor sunt realizate din materiale scumpe, fără să se țină cont de statutul personajului, de rang. Cu toate acestea, se întâmplă ca bufonii sau personajele sărace să fie îmbrăcate în costume din bumbac.

Măștile

Primele măști specifice culturii chineze datează din șamanism, cult religios apărut în China acum 3.500 de ani. Acestea, inspirate fiind din lumea nevăzută, erau considerate a fi sacre și aveau un rol esențial în ritualuri, în dans și în operă. Chinezii se rugau lor crezând că, prin legătura cu divinitatea, vor obține ajutor în prevenirea dezastrelor ce i-ar putea pândi la un moment dat. Importanța măștilor în viața culturală, personală și spirituală a chinezilor se păstrează până în zilele noastre.

Fabricate în special din lemn, dar și din materiale textile, hârtie, pietre sau metale, și pictate în diferite culori, acestea pot reprezenta animale sau creaturi precum leul, dragonul. În funcție de rolul lor în cultura și civilizația chineză, măștile pot fi: măștile dansatorilor, măști festive, măști-talisman sau măști teatrale.

Măștile teatrale erau purtate de către actori sau chiar pictate pe chipurile acestora, având o culoare predominantă, menită să încadreze personajul într-un anumit tip (eroul, dragonul, prostănacul ș.a.m.d.). Primele documente care atestă folosirea machiajului facial sunt niște picturi pe morminte datând din vremea dinastiei Song (960-1279). Totuși, este foarte probabil ca acesta să fi fost aplicat încă de dinainte.

Actorii sheng cu barbă și rolurile de femeie în vârstă aveau nevoie de foarte puțin machiaj. Pentru celelalte personaje feminine, chipul era pictat în alb, iar împrejurul ochilor era aplicată o nuanță de roșu aprins cu o umbră de rozaliu spre exterior. Un machiaj similar, deși mai puțin contrastant, se folosea și în cazul personajelor masculine fără barbă. Mărcile distinctive ale clovnilor erau pata albă din jurul ochilor și liniile negre, care sugerau diferite tipuri de clovni.

Perfecționarea măștilor faciale s-a realizat în timpul dinastiei Ming (1368-1644), când culorilor le-au fost asociate anumite trăsături morale. Astfel, roșul sugerează prosperitate, loialitate, curaj, eroism, inteligență, purpuriul este un înlocuitor al roșului, dar indică și dreptatea și rafinamentul, negrul este specific unui personaj neutru, simbolizând totodată și integritate, albastrul, de asemenea simbolizează neutralitate, dar și încăpățânare sau furie, verdele accentuează caracterul violent, impulsiv al personajului, galbenul este predominant în cazul în care personajul e nemilos, albul reprezintă ipocrizia, răutatea, iar auriul și argintiul sunt reprezentative pentru zei, demoni, spirite sau fantome, degajând un oarecare mister. În această perioadă se pun, așadar, bazele celor mai complexe măști, cele ale personajelor jing, care aveau fața pictată în întregime cu diferite forme simbolice.

Firește, un sistem de reprezentație atât de complex necesită antrenament îndelungat. Actorii în devenire, la vârsta de șapte, până la doisprezece ani, se înscriu la o școală specială unde, pe o perioadă de șase – doisprezece ani, sunt învățați cu strictețe cum trebuie să se comporte. La început, pregătirea lor este generală, dar, pe măsură ce elevul se încadrează într-un anumit tip de personaj, și tehnicile se îndreaptă înspre acea regiune artistică, pregătirea devenind specializată.

Dacă actorii își doresc să obțină succesul, ei trebuie să respecte convențiile rolului interpretat, dar să-i ofere, totodată, ceva din propria lor personalitate.

Bibliografie1. BROCKETT, Oscar G. – History of the Theatre, Seventh Edition, Needham Heights, Massachusetts, Allyn

and Bacon, 19682. http://traditions.cultural-china.com/en/16Traditions9161.html