Cosmetizarea informaţiei contabile şi impactul acesteia asupra procesului decizional

1

CUPRINS

1. Concepte generale privind practicile de contabilitate creativă

2. Motivele cosmetizării informaţiei contabile

3. Tehnici de contabilitate creativă si impactul acestora asupra firmei

3.1 Practici de contabilitate creativă referitoare la imobilizăile corporale şi necorporalePolitica de capitalizare a cheltuielilor de dezvoltareReevaluarea imobilizărilor corporale şi necorporalePolitica de amortizareCapitalizarea cheltuielilor cu dobânzileCapitalizarea cheltuielilor ulterioare

3.2. Practici de contabilitate creativă referitoare la operaţii de locaţie

3.3. Practici de contabilitate cu referitoare la stocuri

3.4. Alte practice de contabilitate creativă

Politica de provizonareCesiunea artificială a titlurilor de plasament Tranzacţii circulare

4. Limitarea contabilităţii creative

5. Scandaluri financiare generate de practicile contabilităţii creative

2

1. Concepte generale privind practicile de contabilitate creativă

Introducere

Existenţa incertitudinilor atât în plan economic cât şi contabil, în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea face ca multe din elementele situaţiilor financiare, să nu poată fi măsurate cu certitudine, ci doar estimate.

Opţiunea managementului întreprinderii pentru una din multiplele tratamente şi politici contabile, crează implicit posibilitatea alegerii intenţionate a celei care răspunde intereselor sale, care nu întotdeauna converg spre imaginea fidelă, şi mai degrabă spre o imagine convenabilă. Apare astfel, o distorsionare a calităţii informaţiei financiare, generând incertitudini cu privire la consecvenţa şi comparabilitatea informaţiilor destinate utilizatorilor, situaţie în care avem de a face cu o contabilitate de intenţie, altfel spus, se intră în sfera contabilităţii creative.

Globalizarea afacerilor, dă naştere permanent unei provocări din partea contabililor, puşi în faţa unor noi forme de manifestare a identităţii firmelor aflate în permanentă competiţie, pe o piaţă mult amplificată, unde nevoia de informaţie este mult diversificată şi rapidă, devenind uneori şi un instrument de marketing şi publicitate.

În acest context, contabilul trebuie să identifice soluţii rapide de adaptare la noile cerinţe informaţionale, uneori fără a mai aştepta normalizarea, impunându-se astfel nevoia de creativitate, în a găsi soluţii şi tratamente care să favorizeze imaginea companiilor şi obţinerea unui avantaj, fără a intra în conflict cu legea.

De asemenea, dezvoltările economice, juridice şi sociale, dar şi presiunea utilizatorilor de informaţii au făcut necesară inovaţia contabilă iar pe această bază dezvoltarea unei contabilităţi creative.

Contabilitatea creativă, s-a dezvoltat cu precădere în economiile anglo-saxone datorită libertăţilor profesiei contabile, aşezându-se la limita dintre forma legală şi substanţa economică a tranzacţiilor şi evenimentelor.

3

Contabilitatea creativă este procesul prin care profesioniştii contabili îşi folosesc cunoştinţele în scopul manipulării cifrelor contabile, profitând de posibilitatea interpretării actelor normative şi de existenţa numeroaselor opţiuni în rezolvarea diferitelor probleme contabile.

Printre definiţiile date acestui concept enumerăm următoarele:

„Contabilitatea creativă este o tehnică de comunicare ce vizează ameliorarea informaţiilor furnizate investitorilor.” (M.Trotman)

„Contabilitatea creativă desemnează practicile de informare contabilă, adesea la limita legalităţii, practicate de anumite întreprinderi care, profitând de limitele normalizării, caută să îşi înfrumuseţeze imaginea poziţiei financiare şi a performanţelor economice şi financiare.” (T.Smith)

Cea mai substanţială definiţie dată contabilităţii creative îi aparţine lui Naser, în opinia căruia contabilitatea creativă este:

„1) procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi informare ce permit transformarea documentelor de sinteză din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc; 2) procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de asemenea manieră încât să permită producerea rezultatului contabil dorit”

4

Principalele premise ale creativităţii contabile pot fi: // Tehnici de contabilitate creativă, clasificate în următoarele categorii:

Posibilitatea oferită de normele contabile de a alege între diferite metode contabile. De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.

O serie de elemente necesită estimări sau previziuni. De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai “pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste.

Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a netezi rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.

• Momentul realizării unor tranzacţii este ales cu grijă pentru a da o anumită imagine în conturi. De exemplu, societatea deţine un imobil achiziţionat cu 1.000 u.m., a cărui valoare de piaţă este 3.000 u.m. Conducerea întreprinderii va lua decizia de a vinde imobilul în anul în care intenţionează să majoreze rezultatul (vânzarea unui imobil când valoarea lui de piaţă este mare, pentru a majora rezultatul)

În mod concret, utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă va avea ca efect:• Majorarea sau diminuarea cheltuielilor. Normele contabile lasă o anumită marjă de

manevră în cuantificarea cheltuielilor care aparţin unui exerciţiu. De exemplu, pentru anumite active se indică doar numărul maxim de ani în care trebuie amortizate. O durată mai mică sau mai mare de amortizare afectează mărimea rezultatului.

• Majorarea sau diminuarea veniturilor. În anumite cazuri, se poate grăbi sau încetini recunoaşterea veniturilor prin aplicarea principiului prudenţei sau a principiului conectării cheltuielilor la venituri.

• Majorarea sau diminuarea activelor. Existenţa unei flexibilităţi în ceea ce priveşte calculul amortizării şi provizioanelor crează posibilitatea majorării sau diminuării valorii nete a activelor. De asemenea, stocurile se pot evalua prin diferite metode şi, ca urmare, valoarea lor poate fi diferită, cu efecte corespunzătoare asupra contului de profit şi pierdere

• Majorarea sau diminuarea fondurilor proprietarilor. Modificarea veniturilor şi cheltuielilor afectează mărimea rezultatului şi, în consecinţă, mărimea rezervelor.

• Reclasificarea activelor sau datoriilor. • Manipularea informaţiilor prezentate în notele explicative şi politicile contabile din cadrul

situaţiilor financiare.

5

• Majorarea sau diminuarea datoriilor

Din elementele prezentate rezultă că, în esenţă, contabilitatea creativă presupune că întreprinderea profită de breşele (golurile) existente în norme şi de flexibilitatea normelor în vederea distorsionării informaţiilor furnizate.

2. Motivele cosmetizării informaţiei contabile

Majorarea sau diminuarea

cheltuielilor şi veniturilor

Majorarea sau diminuarea

activelor sau pasivelor

Reclasificarea activelor sau

datoriilor

Manipularea informaţiilor

prezentate în anexă

Variaţia rezultatului Variaţia activelor şi pasivelor

Modificarea indicatorilor de lichiditate, îndatorare. rentabilitate

Modificarea valorii întreprinderii, capacităţii de a se împrumuta etc

6

Managementul întreprinderii trebuie să furnizeze către exterior informaţii privind performanţele sale, acestea fiind apreciate în principal prin intermediul informaţiilor oferite de contul de rezultate. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului.

Factorii determinanţi în dezvoltarea tehnicilor de contabilitate creativă

Literatura de specialitate prezintă numeroşi factori susceptibili să-i stimuleze pe manageri în utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă:

Costurile rezultate din conflictul de interese

Motivul principal pentru care managerii sunt tentaţi să utilizeze tehnicile de contabilitate creativă este reducerea costurilor contractuale. Conform teoriilor pozitive, orice contract prezintă costuri asociate. Aceste costuri explică diferenţele între procedurile contabile utilizate de către firme şi momentul adoptării anumitor proceduri contabile specifice.

În cazul în care managerii sunt remuneraţi în funcţie de rezultatul contabil obţinut, aceştia vor fi tentaţi să opteze pentru proceduri contabile care să menţină un nivel ridicat al rezultatului. Atunci când rezultatele depăşesc limita maximă fixată prin contract, excedentul, care nu produce o remuneraţie suplimentară, va fi utilizat pentru creşterea bonusurilor viitoare.

Când, dimpotrivă, câştigurile se situează mult sub limita maximă, se va recurge la procedeul numit „big bath” (marea îmbăiere). În esenţă, acest procedeu semnifică faprul că, în anul în care societatea înregistrează o pierdere, managerii majorează pierderea respectivă prin includerea tuturor pierderilor probabile viitoare, ceea ce va permite prezentarea unor câştiguri ridicate în anii care urmează şi creează impresia unei societăţi ale cărei performanţe se îmbunătăţesc.

De exemplu:

o dacă profitul se află între cele două limite, managerii vor aplica metode contabile care să

conducă profitul către limita maximă;o dacă profitul se află sub limita minimă, managerii vor aplica metode contabile care să

maximizeze provizioanele încât, în anii următori, aceste provizioane să fie reluate la venituri şi să mărească profitul;

o similar, dacă profitul se află peste limita maximă, managerii vor căuta să reducă profitul la

această limită, iar în anii următori profitul să poată fi majorat. Netezirea veniturilor:

7

În general, companiile preferă să raporteze o tendinţă constantă de creştere a profitului decât să arate profituri volatile cu o serie de creşteri şi descreşteri dramatice. Aceasta se obţine prin constituirea de provizioane mari în anii buni, astfel încât aceste provizioane să fie reduse, îmbunătăţind profiturile raportate, în anii mai slabi.

De exemplu, o societate care publică în patru ani consecutivi profituri de 1,2,4, şi 8 milioane u.m va fi mai apreciată decât o societate care publică profituri de 4 şi 15 milioane u.m. în anii 1 şi 3, şi pierderi de 1 şi 3 milioane u.m. în anii 2 şi 4.

Apare adesea şi tendinţa de contabilitate „big bath”, în cadrul căreia o companie care are o pierdere mare caută să îşi maximizeze pierderea raportată în acel an, astfel încât anii următori să pară mai buni.

O altă variantă a netezirii veniturilor este manipularea profitului pentru a corespunde previziunilor. Fox (1997) arata cum la Microsoft politicile contabile erau astfel stabilite, în cadrul regulilor contabile, încât rezultatele raportate să fie conectate la previziunile profiturilor. Când Microsoft vindea software, o mare parte a profitului era amânată pentru anii viitori pentru acoperirea costurilor cu modificările potenţiale (up grade) şi cu asistenţa ulterioară acordată clienţilor. Această politică contabilă, perfectă şi foarte conservatoare, ducea la o previziune uşoară a veniturilor viitoare.

Incompetenţa managerilor

În studiul său despre colapsul societăţii, Argenti a conectat utilizarea tehnicilor de contabilitate creativă cu incompetenţa managerilor. Managerii incompetenţi îşi concentrează atenţia asupra unor aranjamente particulare şi neglijează sistemul de informare contabilă şi ratele financiare, care încep să se deterioreze. O societate ajunsă în acest stadiu începe astfel să utilizeze contabilitatea creativă. Motivaţia este evidentă, deoarece societatea nu a obţinut performanţe satisfăcătoare şi este posibil, printre altele, ca furnizorii să nu îi mai acorde credit comercial, creditorii să îi micşoreze termenele de rambursare a creditelor, clienţii să îşi caute alţi furnizori. Utilizând contabilitatea creativă, managerii adoptă o poziţie defensivă. Refuzul lor de a admite eşecul este o componentă posibilă a atitudinii psihologice normale, conform căreia “norii se vor ciocni în altă parte”. Se poate concluziona că, uneori, contabilitatea creativă poate fi asociată cu eşecul; societatea o utilizează pentru a amâna ziua “fatală”.

Drepturile, obligaţiile şi restricţiile contractuale

8

Un alt set de motive pentru contabilitatea creativă apare datorită faptului că fimele sunt subiectul diverselor forme de drepturi contractuale, obligaţii şi constrângeri bazate pe sumele raportate în situaţiile financiare. În acest caz, managerii vor încerca să le evite.

Astfel, prin contract, pot exista restricţii în ceea ce priveşte operaţiile de fuziune (de exemplu, nu este permisă fuzionarea cu altă firmă, în condiţii de risc mare), investiţiile în alte firme (de exemplu, se pot face investiţii doar dacă valoarea netă a imobilizărilor corporale nu depăşeşte un anumit nivel al capitalurilor permanente). Ca urmare, pentru a respecta clauzele contractuale, managerul va fi tentat să utilizeze tehnici de contabilitate creativă.

Este o practică obişnuită ca acordurile de finanţare să includă restricţii privind suma ce poate fi împrumutată în funcţie de mărimea capitalurilor proprii. Atunci când o companie are împrumuturi aflate lângă această limită, apare motivaţia să aleagă metodele contabile care să conducă la creşterea profitului raportat; să aranjeze finanţarea într-o asemenea manieră încât să nu fie reflectată ca o datorie în cadrul bilanţului contabi (să utilizeze tehnici de finanţare “în afara bilanţului”).

Atunci când o afacere face obiectul unui aranjament bazat pe o cotă de profit, aranjamentul poate afecta alegerea metodelor contabile.

În SUA sunt renumite studiourile de film care întocmesc două seturi de conturi: unul este prezentat investitorilor şi managerilor, iar cel de-al doilea ţine cont de prevederile contractuale şi îi afectează pe potenţialii participanţi la împărţirea profitului. În timp ce unele staruri primesc zeci de milioane de dolari pentru un film, ca o cotă din marja brută (gross profit), altora (scenarişti, actori mai puţin celebri, animatori) li se promit părţi din profitul net, care de cele mai multe ori nu se materializează. De exemplu, în ciuda încasărilor de peste 650 milioane de dolari, filmul Forrest Gump nu a generat un profit net, iar autorul Winston Groome nu a primit niciun ban în afară de drepturile de autor încasate iniţial pentru romanul său.

Unele societăţi de utilitate publică cum ar fi companiile de electricitate şi telefonie, se află sub autoritatea unui organism guvernamental care stabileşte sumele maxime care pot fi cheltuite. Dacă aceste companii raportează profituri mari, atunci organismul guvernamental va proceda la micşorarea preţurilor. De aceea, aceste companii sunt interesate să aleagă metodele contabile care tind să reducă profiturile lor raportate.

Fiscalitatea este, de asemenea, un factor în contabilitatea creativă, în situaţiile în care profitul impozabil este măsurat pe baza cifrelor contabile.

Incertitudinea şi riscul

9

Potrivit lui Goodfellow, utilizarea contabilităţii creative este rezultatul creşterii volatilităţii unora dintre elementele pieţei. Astfel, trecerea de la moneda constantă la rate de schimb fluctuante, creşterea ratei dobânzii, corelată cu creşterea ratei inflaţiei, a avut ca rezultat creşterea incertitudinilor. În astfel de situaţii, societăţile sunt motivate să adopte instrumente de reducere a riscului. Problema rezultă însă din faptul că normalizarea reprezentării contabile cunoaşte, în mod constant, o întârziere în raport cu aceste instrumente.

Varietatea activităţilor economice

Caracterul extrem de variat al activităţilor economice impune o serie de particularităţi în ceea ce priveşte evaluarea acestora. Ca urmare, pentru a reprezenta cât mai bine imaginea unei activităţi date, este necesară acordarea unei marje de libertate. Această libertate se traduce prin existenţa opţiunilor în materie de evaluare. Utilizarea opţiunilor, deşi legitimă, permite întreprinderilor să-şi ajusteze rezultatele.

Atitudinea utilizatorilor de informaţii financiar contabile

Se consideră că însăşi utilizatorii situaţiilor financiare pot contribui la utilizarea contabilităţii creative prin importanţa excesivă acordată rezultatului contabil. Astfel, faptul că, în general investitorii urmăresc creşteri stabile ale câştigurilor încurajează societăţile să-şi „netezească” performanţele pentru a satisface exigenţele acestora.

În general, organizaţiile cunosc dezvoltări rapide la începutul activităţii lor, moment în care toţi cei implicaţi speră că dezvoltarea economică ascensivă va continua cât mai mult. Preţul pe acţiuni reflectă în mod invariabil aceste speranţe. Când se ajunge la o saturaţie a pieţei, iar rata creşterii încetineşte, preţul acţiunii scade şi el. În această situaţie, managementul caută soluţii de inovare sau creativitate pentru a masca această cădere

Concret, dividendele şi constituirile de rezerve au impact asupra preţului acţiunilor deoarece ele furnizează investitorilor informaţii despre profitabilitatea firmei. O schimbare în ratele de repartizare a profitului ar putea prevesti modificări ale profitabilităţii viitoare şi, ca urmare, ea are efect asupra preţului acţiunii.

Prin utilizarea unor tehnici de contabilitatea creativă, se poate menţine sau creşte preţul acţiunilor atât prin reducerea nivelurilor aparente ale datoriilor (făcând ca firma să pară mai puţin riscantă), cât şi prin crearea unei aparenţe privind tendinţa profitului. Aceasta ajută compania să atragă capital prin emisiunea de noi acţiuni, să ofere acţiunile proprii în ofertele de preluare şi să reziste preluării de către alte companii.

10

În România, o serie de elemente vin să completeze înclinaţia profesioniştilor contabili spre creativitate:

- mărimea rezultatului contabil este punct de plecare în determinarea impozitului pe profit. Anunţarea unor profituri mari va avea drept consecinţă creşterea datoriei privind impozitul pe profit. Conectarea contabilităţii româneşti la fiscalitate determină preocupări ale contabililor privind ocolirea anumitor reglementări.

- importanţa excesivă care se acordă rezultatului contabil în determinarea valorii unei întreprinderi, în detrimentul altor indicatori, precum: cifra de afaceri, activul net contabil, mărimea fluxurilor de numerar.

11

3. Practici de contabilitate creativă şi impactul acestora asupra firmei

3.1 Practici de contabilitate creativă referitoare la imobilizăile corporale şi necorporale

Imobilizările corporale şi necorporale oferă numeroase posibilităţi pentru practicarea contabilităţii creative. Aceste posibilităţi sunt în special legate de tratamentul cheltuielilor de dezvoltare, de reevaluare, de politica de amortizare şi provizioane, de capitalizarea cheltuielilor ulterioare punerii înn funcţiune şi a dobânzii.

Politica de capitalizare a cheltuielilor de dezvoltare

Posibilităţile de contabilitate creativă în sfera activităţilor de dezvoltare sunt legate de decizia de a capitaliza sau nu cheltuielile, de virare a cheltuielilor capitalizate în contul de profit şi pierdere, de valoarea cheltuielilor capitalizate şi amortizarea acestora.

IAS 38 precizează că, pentru a aprecia dacă o imobilizare necorporală generată intern satisface criteriile de contabilizare, este necesară separarea procesului de creare în două faze: faza de cercetare şi faza de dezvoltare. Doar cheltuielile aferente fazei de dezvoltare trebuie capitalizate din momentul îndeplinirii unor condiţii, însă aprecierea acestui moment nu este lipsită de subiectivitate. În plus, societatea poate invoca oricând incertitudini privind finalizarea proiectului, pentru a trece cheltuielile de dezvoltare în contul de profit şi pierdere.

Astfel, o societate poate majora sau micşora rezultatul printr-o simplă reclasificare a cheltuielilor în categoria cercetare, caz în care afectează contul de profit şi pierdere, sau în categoria dezvoltare, caz în care afectează bilanţul.

De exemplu, în 1989, societatea britanică Cray Electronics a publicat un beneficiu de 17,03 milioane £. În urma schimbării echipei manageriale şi a faptului că politicile contabile au fost revizuite, s-a decis înscrierea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare integral în contul de profit şi pierdere, rezultatul fiind de 1,33 milioane £.

12

Reevaluarea imobilizărilor corporale şi necorporale

Deşi, conform principiului prudenţei, activele trebuie evaluate la costul istoric, aplicarea cu stricteţe a acestui principiu poate afecta poziţia financiară a unei întreprinderi. De aceea, în unele ţări, normalizatorii contabili autorizează reevaluarea, în anumite condiţii, a imobilizărilor corporale.

Reevaluarea imobilizarilor corporale furnizeaza, prin intermediul unor variabile precum diferentele din reevaluare, baza de amortizare si durata de amortizare posibilitati de a manipula imaginea bilantului.

Reevaluarea poate reprezenta ultima încercare a întreprinderilor aflate în dificultate de a-şi majora capitalurile proprii şi de a-şi spori capacitatea de îndatorare. O simplă reevaluare a clădirilor de exemplu, poate scoate intreprinderea din situatia in care capitalurile proprii erau mai mici de 50% din capitalul social.

Alegerea activelor ce urmează a fi reevaluate nu este deloc întâmplătoare, întreprinderile având tendinţa să reevalueze doar activele pentru care se pot constata creşteri de valoare şi să le excludă pe cele a căror valoare reală riscă să fie inferioară valorii contabile (de ex. instalaţiile foarte specializatesau clădiri achiziţionate într-un moment în care preţurile erau foarte ridicate). Normele prevăd totuşi faptul că un activ nu poate fi reevaluat izolat, fiind obligatoriu ca reevaluarea să se aplice la ansamblul bunurilor din aceeaşi categorie.

Obligativitatea de a proceda la reevaluare cu regularitate nu rezolva însă problemele, deoarece se pot practica politici diferite de reevaluare. De exemplu, proprietăţile grupului Scott au fost evaluate la data de 20 semptembrie 1990 de către o societate specializată la 6,4 miliarde £. La 30 octombrie 1990, o altă societate specializată e evaluat aceleaşi proprietăţi la 2,3 miliarde £. În urma investigaţiilor realizate de Institutul Regal al Experţilor Evaluatori a concluzionat că ambele societăţi au utilizat tehnici de evaluare adecvate, diferenţa de valoare datorându-se utilizării unor criterii diferite. Ca urmare, evaluarea activelor de către experţi externi nu reprezintă o garanţie a obiectivităţii, care este relativă şi în cazul în care există o piaţă activă, întrucât două terenuri sau două clădiri nu sunt niciodată identice. Din acest motiv, multe întreprinderi solicită evaluări din partea mai multor experţi, utilizând varianta care îi conduce la imaginea dorită.

Reevaluarea poate avea efecte şi asupra rezultatului: reevaluarea activelor amortizabile poate genera o creştere a amortizării, ceea ce duce la diminuarea rezultatului.

Prin reevaluarea imobilizarilor corporale, o intreprindere poate supravietui unei reduceri semnificative a capitalurilor proprii datorate unei pierderi. Diferenta din reevaluarea activului poate ridica nivelul capitalurilor proprii la un nivel mai mare de 50% din capitalul social ( nivel impus de legislatia societatilor comerciale). Pentru a evita unele abuzuri in cazul reevaluarii, in unele tari, cum ar fi Franta, se interzice reevaluarea imobilizarilor . Daca operatia de reevaluare ar afecta profitul la nivelul amortizarii acumulate si doar diferenta ar fi inregistrata la diferente din reevaluare, profitul si rezultatul pe actiune ar fi substantial imbunatatite.

13

Exemplu privind operaţia de reevaluare a imobilizărilor corporale: Societatea deţine în cadrul imobilizărilor o clădire în valoare brută de 30.000 lei, amortizare

acumulată 15.000 lei. Valoarea actuală a clădirii este de 35.000 lei.

ACTIV Înainte de reevaluare

După reevaluare

Imobilizări corporale 70.000 90.000

Clădiri 30.000 50.000

Amortizarea clădirii (15.000) (15.000)

Mijloace fixe 40.000 40.000

Amortizarea mijloacelor fixe

(10.000) (10.000)

Valoarea netă a imobilizărilor corporale

45.000 65.000

Active circulante 35.000 35.000

Total activ 80.000 100.000

PASIV

Capital social 50.000 50.000

Diferenţe din reevaluare 0 20.000

Rezultatul reportat (30.000) (30.000)

Rezultatul exerciţiului 3.000 3.000

Total capitaluri proprii 23.000 43.000

Datorii 22.000 22.000

Total pasiv 45.000 65.000

Se poate observa că diferenţa din reevaluare scoate întreprinderea din situaţia în care capitalurile proprii erau mai mici de 50% din capitalul social.

14

Politica de amortizare

Influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului societăţii

Conform legislaţiei în vigoare, persoanele juridice amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

1) amortizarea liniară, care constă în repartizarea uniformă a valorii de intrare a imobilizărilor corporale pe toată durata de viaţă utilă stabilită a acestora;

2) amortizarea degresivă, care presupune multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu coeficienţii prevăzuţi de lege (1,5; 2; 2,5). Aceasta metoda de amortizare se utilizează mai ales atunci când imobilizările se uzează moral într-o perioadă relativ scurtă de timp, determinând o cheltuială descrescătoare cu amortizarea pe parcursul duratei de viaţă utilă a activului.

3) amortizarea accelerată, constând în calcularea, în exerciţiul financiar în care imobilizările corporale intră în activul persoanei juridice, a unei amortizări în limita prevăzută de lege (50%) din valoarea de intrare a acestora. În exerciţiile următoare amortizarea se calculează după regimul amortizării liniare.

În alegerea metodei de amortizare, conducătorii societăţilor vor ţine cont de ritmul de consumare a avantajelor economice generate de deţinerea şi utilizarea imobilizărilor respective.

IAS 16 - „Imobilizări corporale” trece în revistă metodele de amortizare utilizabile, şi anume: metoda liniară, metoda degresivă şi metoda însumării cifrelor. Comparativ cu practica din România, utilizarea metodei liniare aduce următoarele elemente noi: deducerea valorii reziduale din valoarea iniţială sau din valoarea reevaluată şi estimarea de către întreprindere a duratei de viaţă a imobilizărilor corporale. Metoda însumării cifrelor are ca rezultat alocarea costului iniţial în funcţie de gradul de utilizare a activului sau de producţia obţinută.

Pentru a exemplifica influenţa metodei de amortizare asupra rezultatului unui agent economic vom incerca sa observam cum influenteaza metoda aleasa contul de profit si perdere al entitati. Vom considera o imobilizare corporala in valoare de 120 000, amortizabila pe operioada de 3 ani.

În funcţie de metoda de amortizare reţinută, contul de profit şi pierdere se prezintă astfel.

METODA DEGRESIVĂ Anul 1 Anul 2 Anul 3 TotalCifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600Cheltuieli de personal 600 600 600 1.800Cheltuieli cu amortizarea 60 30 30 120Rezultat din exploatare 140 170 170 480

15

METODA LINIARĂ Anul 1 Anul 2 Anul 3 TotalCifra de afaceri 2.000 2.000 2.000 6.000Consumuri de la terţi 1.200 1.200 1.200 3.600Cheltuieli de personal 600 600 600 1.800Cheltuieli cu amortizarea 40 40 40 120Rezultat din exploatare 160 160 160 480

Metoda de amortizare are influenţă asupra contului de profit şi pierdere.Alegând metoda amortizării degresive, societatea crează impresia unei societăţi a cărei

performanţă se îmbunătăţeşte de la un an la altul, deoarece amortizarea degresivă calculată va fi mai mare decât cea liniară în primii ani ai duratei de utilizare, diminuând rezultatul, iar în anii următori cheltuiala cu amortizarea degresivă este mai mică, dând astfel impresia creşterii rezultatului faţă de anii precedenţi. În realitate, performanţa societăţi este aceeaşi.

Potrivit reglementărilor actuale, societăţile pot decide utilizarea metodei de amortizare accelerată fără a mai fi nevoie de avizul organului teritorial al Ministerului Finanţelor Publice (pentru echipamentele tehnologice, respectiv maşini, utilaje şi instalaţii de lucru, computere şi echipamente periferice ale acestora, puse în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei legi, se poate utiliza regimul de amortizare accelerată fără aprobarea organului fiscal teritorial. Acelaşi regim de amortizare se poate utiliza şi pentru brevetele de invenţie, de la data aplicării acestora de către contribuabil).

O consecinţă a utilizării metodei de amortizare accelerată este majorarea cheltuielilor cu amortizarea în primul an al duratei de funcţionare a activului (amortizarea calculată reprezintă 50% din valoarea activului), ceea ce determină reducerea rezultatului din exploatare. În anii următori se înregistrează reducerea acestor cheltuieli (amortizarea fiind calculată prin metoda liniară). Metoda de amortizare accelerată este preferată de societăţile care doresc netezirea rezultatelor, în cazul în care pentru primul an al utilizării acestei metode se prevede realizarea unui rezultat curent semnificativ, care prin majorarea cheltuielilor cu amortizarea va ajunge la nivelul considerat “normal”, comparabil cu cel din anii următori.

Potrivit principiului permanenţei metodelor, metoda de amortizare aleasă trebuie să fie aceeaşi pe tot parcursul exerciţiului financiar. Teoretic, în virtutea principiului permanenţei metodelor, societăţile pot influenţa rezultatul prin politica de amortizare doar în anul în care realizează o investiţie. Astfel, o societate care, în anul achiziţiei unui utilaj, a ales să îl amortizeze pe o perioadă de 6 ani, va trebui să respecte această alegere şi în următorii 5 ani, chiar dacă în anul al doilea ea constată că ar fi fost preferabilă amortizare degresivă sau o altă durată de amortizare. În realitate însă, societăţilor le este permis să schimbe durata de amortizare, metoda de amortizare şi valoarea reziduală dacă estimările iniţiale nu corespund situaţiei actuale, cu condiţia, impusă de lege, a menţionării în notele explicative a oricăror modificări ale politicilor contabile, pentru ca utilizatorii să poată aprecia

16

dacă noua politică contabilă a fost aleasă în mod adecvat, efectul modificării asupra rezultatelor raportate ale perioadei şi tendinţa reală a rezultatelor activităţii persoanei juridice.

De exemplu, British Airways avea într-o perioadă reputaţia unei societăţi care schimba adesea durata de utilitate a activelor sale. În 1979-1980, societatea a prelungit durata de utilitate pentru avioanele Boeing 747 şi pentru flota Tristar de la 14 la 16 ani. În acelaşi an, durata de utilitate pentru elicoptere a fost fixată la 14 ani. Aceste schimbări au permis o reducere a cheltuielilor cu amortizarea cu 7,6 milioane £. British Airways precizau că „durata de utilitate şi valoarea reziduală sunt revizuite anual, în funcţie de schimbările intervenite în condiţiile de exploatare”.

Impactul asupra rezultatului

Regim liniar Cheltuială cu amortizarea constantă – rezultat constant

Regim degresiv Cheltuială cu amortizarea mai mare în primii ani - impresia unui rezultat care creşte faţă de anii precedenţi

Regim accelerat Majorarea cheltuielilor cu amortizarea în primul an - reducerea rezultatului din exploatare în primul an; preferată de societăţile care doresc netezirea rezultatelor

De asemenea, estimarea duratei de amortizare influenţează rezultatul. Alegând o durată mai mare, o întreprindere îşi ameliorează rezultatele, cheltuiala cu amortizarea fiind mai mică. Astfel, utilizatorii externi interesaţi în compararea a două societăţi trebuie să se asigure că duratele de amortizare sunt comparabile.

Influenţa valorii reziduale asupra rezultatului unei societăţi

Valoarea reziduală (residual value) este suma netă pe care întreprinderea se aşteaptă să o obţină prin vânzarea unui activ, la sfârşitul duratei sale de utilitate, după deducerea cheltuielilor angajabile în operaţia de cesiune. Amortizarea trebuie să fie calculată în funcţie de costul total de intrare al activului numai dacă întreprinderea are intenţia să folosească bunul până la terminarea duratei sale economice de viaţă.

În majoritatea cazurilor, valoarea reziduală poate fi neglijabilă sau nulă datorită tendinţei de a utiliza activele de-a lungul întregii lor durate de viaţă utilă. Totuşi există situaţii în care activele vor

17

avea valori reziduale semnificative, atunci când întreprinderea decide să nu continue utilizarea activelor de-a lungul întregii lor durate de viaţă economică şi să ia măsuri pentru valorificarea acestora.

Estimarea valorii reziduale de către conducerea întreprinderii poate să facă obiectul cosmetizării conturilor. Spre exemplu, în cazul societăţilor cotate, pentru care raportarea unui rezultat pe acţiune cât mai atractiv pentru investitori, s-ar putea estima o valoare reziduală excesivă, cu efect asupra diminuării amortizării şi, deci, asupra creşterii rezultatului.

Considerăm două întreprinderi similare, care deţin şi utilizează imobilizări identice în aceleaşi condiţii. Prima întreprindere nu ţine cont de valoarea reziduală în calculul amortizării, iar cea de-a doua estimează valoarea reziduală la un anumit nivel. Deşi performanţele celor două societăţi sunt egale, totuşi rezultatul curent al celei de-a doua este superior rezultatului primei societăţi, datorită diminuării cheltuielilor cu amortizarea determinate prin luarea în calcul a valorii reziduale.

Capitalizarea cheltuielilor cu dobânzile

Majoritatea referenţialurilor contabile permit societăţilor să capitalizeze cheltuielile cu dobânzile. Prin capitalizarea acestora, se evită constatarea unei cheltuieli şi se majorează rezultatul contabil. În cazul în care o societate a procedat la investiţii masive, în cursul exerciţiului, impactul asupra rezultatului poate fi substanţial.

Încorporarea dobânzilor permite doar o majorare temporară a rezultatului contabil, acestea urmând a se regăsi ulterior în cheltuieli, indiferent dacă imobilizarea este vândută sau utilizată şi amortizată.

Capitalizarea cheltuielilor ulterioare

Cheltuielile ulterioare aferente unui activ trebuie adăugate la valoarea contabilă a activului numai atunci când se estimează că întreprinderea va obţine beneficii economice viitoare suplimentare faţă de performanţele estimate iniţial ca fiind corespunzătoare. Toate celelalte cheltuieli ulterioare trebuie recunoscute drept cheltuieli în perioada în care au fost suportate.

În practică, distincţia între cheltuielile capitalizabile şi cele necapitalizabile nu este o operaţie uşoară. Unul dintre argumentele invocate de întreprinderi în favoarea capitalizării cheltuielilor este prelungirea duratei de utilizare. Acest argument este greu de contestat, întruct întreprinderea poate estima cel mai bine durata de utilizare a activului.

O entitate nu recunoaşte la valoarea contabilă a unui element de imobilizări corporale costurile întreţinerii zilnice a elementului respectiv, aceste costuri fiind recunoscute în contul de rezultate odată ce apar.

18

Exemplu: O societate care are ca obiect de activitate producţia de fontă a elaborat un plan de

modernizare a fabricii sale care a fost achizitionata acum 18 ani la o valoare de 50 000 lei, durata de viaţă utilă fiind 20 de ani, fiind ocazionate următoarele cheltuieli:

a) achiziţia unor piese de schimb pentru motorul unui utilaj în valoare de 28 000 lei, în vederea înlocuirii celor existente pentru restabilirea parametrilor iniţiali de funcţionare;

Motorul utilajului este iniţial recunoscut la cost istoric, valoarea sa contabilă reflectând parametrii de funcţionare standard la data achiziţiei. Costurile cu achiziţia unor piese de schimb, restabilind aceşti parametri, se includ în categoria "reparaţii şi întreţinerea" elementului de imobilizări corporale şi se recunosc în contul de profit şi pierdere:

3024 = 401 28.0006024 = 3024 28.000

b) inspecţie generală regulată, odată la 2 ani pentru depistarea defecţiunilor la sistemul de încălzire centrală, 5 000 lei. Aceasta inspecţia generală regulată, va conduce la creşterea gradului de siguranţă peste nivelul reflectat în valoarea contabilă, astfel ca va creste performanta imobilizarii.

212 = 404 5.000

c) achizitionarea de sisteme de purificare a aerului, în vederea respectării prevederilor legale de protecţie a mediului înconjurător, in situatia in care societatea se arăta îngrijorată de imposibilitatea continuării activităţii din cauza nerespectării normelor legale în vigoare. Costul total a fost 4 000 lei.

In aceasta situatie dotarea furnalelor cu sisteme de purificare a aerului, în vederea respectării prevederilor legale de protecţie a mediului înconjurător pare a fi indispensabila continuării activităţii, fiind impus de lege. Criteriile de recunoaştere fiind îndeplinite, se va majora valoarea contabilă a furnalului:

213 = 404 4.000

In conditiile in care achizitionarea de sisteme de purificare a aerului nu reprezentau o conditie necesara continuarii activitatii se putea lua decizia de includere a acestor cheltuieli in cheltuielile perioadei, acestea regasindu-se in contul de profit si pierdere.

19

Contabilitatea creativă şi operaţiile de lease-back

Utilizarea contabilităţii creative în ceea ce priveşte operaţiile de locaţie rezidă din clasificarea contractelor de leasing financiar şi operaţional. Societăţile care preferă o majorare a cheltuielilor curente fără afectarea activelor şi datoriilor optează pentru un leasing operaţional. În situaţia inversă, e de preferat leasingul financiar.

Operaţia de lease-back (sau tranzacţia de vânzare asortată concomitent cu o locaţie) reprezintă un montaj financiar prin care proprietarul unui bun îl vinde unui terţ, pentru a-l relua, concomitent, printr-un contract de locaţie. Plata în numele locaţiei şi preţul de vânzare sunt în general legate, deoarece ele sunt negociate împreună.

Avantajele întreprinderii care vinde bunul: păstrează bunul, beneficiind de utilizarea lui; rezolvă o posibilă problemă de trezorerie, prin încasarea imediată a preţului de vânzare al

bunului.

Avantajele întreprinderii care preia bunul: în varianta unei locaţii-finanţare, prin redevenţele încasate, îşi asigură rentabilitatea investiţiei sale (veniturile din dobânzi); în varianta unei locaţii simple, rentabilitatea nu se poate asigura decât atunci când suma chiriilor încasate este superioară preţului de vânzare.

Prin această operaţie, situaţia reală a întreprinderii nu se modifică, ea utilizând în continuare activul. Operaţia de lease-back permite însă constatarea la rezultate a unui plus de valoare în momentul vânzării, care în realitate va fi neutralizat de valoarea chiriilor viitoare. În plus, prin încadrarea contractului de închiriere în categoria leasingului operaţional, se evită constatarea unei datorii şi majorarea ratei de îndatorare (raportul dintre total datorii şi capitaluri proprii).

Operaţia de lease-back reprezintă o decizie de gestiune deoarece situaţia reală a întreprinderii nu este în fapt modificată, ea utilizând în continuare activul ca şi cum ar proprietar.

În contul de profit şi pierdere se vor regăsi, în categoria altor venituri din exploatare, veniturile din cedarea imobilizării respective, care vor majora rezultatul curent al exerciţiului, iar chiriile aferente primirii în locaţie a bunului vor diminua rezultatul din exploatare al exerciţiilor următoare.

Consecinţele operaţiilor de lease-back asupra contului de profit şi pierdere şi asupra bilanţului au făcut din acestea o modalitate de finanţare mai atractivă, în unele cazuri, decât finanţarea bancară. Pentru a stopa “împodobirea” situaţiilor financiare, prin recurgerea la operaţii de lease-back, unele organisme de normalizare au inclus în norme prevederi privind contabilizarea acestora.

Astfel, norma internaţioanlă IAS 17 stabileşte că modul de contabilizare depinde de natura contractului de locaţie. Dacă este vorba de o locaţie-finanţare, plusul (minusul) de valoare degajat

20

de operaţia de vânzare nu trebuie considerat un beneficiu (o pierdere) al (a) exerciţiului în care are loc vânzarea, ci trebuie etalat pe durata contractului.

Deşi, în ultimii ani a sporit vigilenţa analiştilor financiari, tehnica finanţării prin lease-back îşi conservă încă o parte din eficacitate. Acest lucru este posibil deoarece notele explicative ale situaţiilor financiare nu precizează care este natura locaţiilor, nu descompune vânzările de imobilizări în “vânzări normale” şi “vânzări lease-back” şi nici nu furnizează informaţii privind valoarea justă a preţurilor de vânzare şi a redevenţelor. În plus, sarcina analiştilor financiari este îngreunată de faptul că există cazuri în care utilizarea finanţării de tip lease-back nu decurge din dorinţa întreprinderilor de a degaja un rezultat artificial, ci dintr-o bună gestiune.

Practici de contabilitate cu referitoare la stocuri

Posibilităţile de manifestare a contabilităţii creative în domeniul stocurilor şi lucrărilor în curs sunt legate, în special de evaluarea stocurilor, de volumul producţiei stocate şi de alegerea metodei de contabilizare a contractelor de construcţii.

În conformitate cu IAS 2, costul de achiziţie al stocurilor cuprinde preţul de cumpărare, şi toate cheltuielile ocazionate de achiziţia acestora (cheltuieli de transport, manipulare, taxe nerecuperabile etc. În funcţie de rezultatul dorit, aceste cheltuieli vor fi manipulate, în sensul includerii sau nu în costul de achiziţie.

Evaluarea ieşirilor de stocuri creează de asemenea posibilitatea ameliorării informaţiilor furnizate în situaţiile financiare. Cele trei metode de evaluare a stocurilor confundabile – FIFO, CMP şi LIFO, conduc fiecare la rezultate diferite.

Cont de profit şi pierdere CMP FIFO LIFO Cifră de afaceri- Cheltuieli cu mărfurile

945875

945833

945910

= Rezultat 70 112 35

Metoda FIFO determină cel mai mare rezultat, iar metoda LIFO cel mai mic rezultat şi implicit cea mai mică cheltuială cu impozitul pe profit.

În perioada creşterii preţurilor, metoda LIFO conduce la creşterea valorii ieşirilor şi la micşorarea valorii stocului final, opus faţă de FIFO. În caz de scădere a preţurilor, situaţia se inversează.

În plus, schimbarea metodei de evaluare a stocurilor de la un exercitiu la altul permite netezirea rezultatului.

21

Practicile utilizate în ţările dezvoltate sunt diverse şi cu justificări variate. Întreprinderile britanice preferă utilizarea metodei FIFO,deoarece ea corespunde cel mai bine fluxurilor de ieşire a stocurilor. Întreprinderile americane preferă metoda LIFO, deoarece aceasta măsoară costurile cât mai aproape de realitate. În Franţa, metoda LIFO nu poate fi utilizată din motive fiscale, pentru întocmirea situaţiilor financiare, însă utilizarea ei este permisă în cazul situaţiilor financiare consolidate.

Concluzii:- Metoda FIFO corespunde cel mai bine fluxurilor fizice reale de epuizare a stocurilor, însă, folosită

în scopuri creative, conduce la creşterea profiturilor (în condiţii de creştere a preţurilor);- Metoda LIFO este mai realistă, în privinţa măsurării fluxurilor de costuri; conduce la un cont de

profit şi pierdere mai corect.

Politica de provizonare

Provizioanele sunt destinate acoperirii de riscuri, cheltuieli sau pierderi al căror obiect este determinat cu precizie, dar a căror realizare şi mărime sunt incerte. Necesitând estimări, provizioanele creează condiţii pentru netezirea rezultatelor.

Astfel, „umflarea” provizioanelor în anii beneficiari diminuează rezultatul, iar „dezumflarea” provizioanelor în anii deficitari majorează rezultatul.

Exemplu privind influenţa politicii de provizioane asupra rezultatului: întreprinderea constituie în primul an un provizion aferent unui risc care se va produce în anul al treilea.

În funcţie de „necesităţile” managementului ea ar putea supraevalua riscul în perioada în care rezultatul e mai mare şi va relua la venituri o parte din provizioane în anii mai slabi din punctul de vedere al rezultatului:

Varianta A – anularea provizionului în momentul înregistrării pierderii în anul III

Elemente Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane 0 0 300 300

Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000

Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane 300 0 0 300

Rezultat din exploatare 300 100 200 600

22

Varianta B – majorarea cheltuielilor în primul an şi diminuarea provizionului în anul II

Elemente Anul I Anul II Anul III Total

Cifra de afaceri 3.300 3.300 3.300 9.900

Venituri din provizioane 0 100 300 400

Consumuri de la terţi 2.700 3.200 3.100 9.000

Alte cheltuieli 0 0 300 300

Cheltuieli cu provizioane 400 0 0 400

Rezultat din exploatare 200 200 200 600

Se poate observa din exemplu ca în varianta A întreprinderea pare instabilă din punct de vedere al rezultatului, iar în varianta B, întreprinderea păstrează aparenţa de menţinere în timp a performanţei. În realitate, performanţa întreprinderii este aceeaşi în ambele variante.

Cesiunea artificială a titlurilor de plasament

O întreprindere poate să-şi amelioreze rezultatul prin vânzarea titlurilor de plasament într-un moment în care valoarea pe piaţă a titlurilor este semnificativ mai mare faţă de preţul de achiziţie. Particularitatea acestei tehnici de contabilitate creativă constă în faptul că operaţia de vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a titlurilor.

Exemplu:Societatea X vinde 1000 acţiuni Alfa, reprezentând titluri de plasament, la un preţ de vânzare de

50 lei / acţiune. Aceste au fost achiziţionate în urmă cu 3 luni, la un preţ de 40 lei / acţiune. Operaţia de vânzare este urmată de răscumpărarea imediată a celor 1000 acţiuni, la un preţ identic cu cel de vânzare.

Pentru a pune în evidenţă efectele cesiunii artificiale a titlurilor de plasament, prezentăm contul de profit şi pierdere al societăţii X, în cazul în care nu se efectuează nicio tranzacţie (varianta I) şi în cazul în care are loc operaţiunea de vânzare-răscumpărare a titlurilor (varianta II).

Presupunem că rezultatul din exploatare este nul.

Cont de profit şi pierdere Varianta I Varianta IIRezultat exploatare 0 0Venituri din titluri de plasament 0 50.000Cheltuieli financiare 0 0Rezultatul financiar 0 50.000

Tranzacţii circulare

23

Tranzacţiile circulare apar atunci când două sau multe societăţiîntră în tranzacţii unele cu celelalte cu scopul de a-şi ameliora informaţiile prezentate în situaţiile financiare.

De exemplu: Societăţile A şi B operează în aceeaşi ramură de activitate şi amele deţin stocuri în valoare de 100 milioane de lei. Fiecare societate acceptă să cumpere stocul celeilalte, la un preţ de 120 milioane lei.

În urma operaţiei de vânzare-cumpărare, ambele societăţi înregistrează un profit de 20 milioane lei. Profitul este însă artificial, deoarece câştigul de 20 milioane lei a fost folosit pentru achiziţionarea stocului deţinut de cealaltă societate. Reflectarea acestui profit în situaţiile financiare este posibilă, întrucât cheltuielile cu stocurile nu sunt contabilizate în domeniul achiziţiei, ci în momentul ieşirii stocurilor din gestiune.

O parte din practicile de contabilitate creativă pot fi sintetizate astfel:

Practica Societatea are interesul de a majora rezultatul

Societatea are interesul de a diminua rezultatul

Costul de achiziţie al stocurilor

Includerea mai multor cheltuieli în costul de

Eliminarea unor cheltuieli din costul de achiziţie

Tratamentul cheltuielilor cu dobânda

Capitalizarea cheltuielilor cu dobânda

Recunoaşterea dobânzilor ca fiind cheltuieli curente

Evaluarea stocurilor la ieşireUtilizarea metodei FIFO (în condiţiile de creştere a preţurilor)

Utilizarea metodei LIFO

24

4. Limitarea contabilităţii creative

Contabilitatea creativă şi frauda fiscală

De reţinut este faptul că nu se poate pune semnul egal între contabilitate creativă şi fraudă. În timp ce frauda este o acţiune ilegală, contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale, ci distorsionează rezultatele şi poziţia financiară a întreprinderii. Tehnicile şi practicile oferite de contabilitatea creativă, au ca rezultat o cosmetizare a realităţii până la limita credibilului, în scopul servirii anumitor interese.

Deşi există o diferenţă între contabilitatea creativă şi încălcarea deliberată a legii (fraudă), ambele fenomene apar în condiţii de dificultate financiară a întreprinderilor şi ambele au la bază intenţia de a înşela.

Astfel, chiar dacă utilizarea contabilităţii creative nu este ilegală, ea indică faptul că managerii, aflaţi sub presiune financiară, caută soluţii fără a-şi mai pune problema respectării unor standarde etice. Adevărul spus pe jumătate sau minciuna pot fi susceptibile de fraudă.

Deşi contabilitatea creativă nu este o practică ilicită, se pune totuşi problema moralităţii şi eticii acestui fenomen.

Stolowy şi Breton se întreabă însă dacă astfel de practici trebuie neapărat eliminate. Contabilitatea şi marketingul fac parte din aceeaşi familie a disciplinelor economice. În marketing, regula este aceea de a înşela. Persoanele înşelate prin marketing sunt participante pe o piaţă. De ce se admite ca aceste persoane să fie înşelate sau influenţate atunci când cumpără bunuri şi se respinge posibilitatea influenţării lor atunci când cumpără acţiuni?

Răspunsul este greu de găsit. Totuşi contabilitatea încearcă, potrivit obiectului său, să furnizeze o informare privind situaţia

financiară, performanţele şi evoluţia unei societăţi, să prezinte persoanelor interesate o imagine fidelă a patrimoniului întreprinderii.

Optimizarea activităţii economice impune cunoaşterea cât mai exactă a fenomenelor şi proceselor de această natură, consemnate şi cuantificate în limbaj cifric.

Criteriul de performanţă al contabilităţii îl constituie imaginea fidelă, măsura în care aceasta redă realitatea obiectivă, printr-o informare completă şi pertinentă asupra faptelor şi proceselor economice, exprimabile în etalon monetar.

Imaginea fidelă presupune prezentarea de situaţii financiare întocmite în conformitate cu principiile contabile general acceptate, utilizarea de cifre cât mai exacte posibil, realizarea de estimări cât mai rezonabile şi aranjarea lor de aşa manieră încât să poată furniza, cu toate limitele practicilor contabile curente, imaginea cea mai obiectivă posibil, lipsită de erori, distorsiuni, manipulări sau omisiuni semnificative.

25

Modalităţi de combatere a practicilor de contabilitate creativă

Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care le-au generat, astfel normalizatorii contabili care doresc să limiteze creativitatea contabilă trebuie să aibă în vedere premisele şi circumstanţele care permit manifestarea acesteia.

Contabilitatea britanică, contabilitatea americană şi referenţialul internaţional au cunoscut noi perfecţionări care au îngrădit sau chiar eliminat posibilitatea manifestării practicilor de contabilitate creativă.

O primă măsură în vederea reducerii posibilităţilor de utilizare a contabilităţii creative o reprezintă elaborarea, respectiv dezvoltarea în ţările în care deja există, a unui cadru contabil conceptual. Cadrul conceptual permite practicienilor să înţeleagă mai profund normele contabile, să îşi fundamenteze o opinie generală despre practicile contabile şi să analizeze operaţiile complexe. În practică, se face cu greu distincţia între tranazcţiile „clare”, care au o finalitate reală şi tranzacţiile complexe, care au uneori ca finalitate „împodoborea conturilor” (vânzarea unui activ urmată de un angajament de răscumpărare a acestuia).

Normele contabile ar trebui să fie mai detaliate pentru a elimina, pe cât posibil, subiectivismul în interpretare şi aplicare.

O altă măsură ar trebui să vizeze reducerea numărului de prelucrări contabile permise sau stabilirea clară a circumstanţelor în care trebuie aplicată fiecare prelucrare. Mai mult, dacă o întreprindere a ales o prelucrare contabilă pentru că aceasta îi permitea obţinerea unei imagini fidele în anul respectiv, ea ar trebui să utilizeze aceeaşi prelucrare şi în anul următor. Un progres pe această linie l-a înregistrat organismul de normalizare IASB (“International Accounting Standards Board”), care a stabilit că, pentru tranzacţiile de aceeaşi natură se pot utiliza cel mult două prelucrări. De asemenea, se recomandă utilizarea prelucrării de referinţă. Întreprinderilor care nu îndeplinesc condiţiile cerute de utilizarea prelucrării de referinţă le este permisă aplicarea celeilalte prelucrări autorizate. Aceste întreprinderi sunt obligate ca, din momentul în care au fost create condiţiile, să treacă la prelucrarea de referinţă.

Auditorii ar trebui să-şi intensifice eforturile pentru identificarea eventualelor manipulări ale informaţiilor furnizate prin situaţiile financiare. În acest sens, funcţia de audit ar trebui să includă o evaluare a sistemului de control intern al societăţii pentru a preveni cazurile de contabilitate creativă sau de fraudă. Cu alte cuvinte, pentru a asigura o supraveghere mai vastă şi mai riguroasă, auditorii ar trebui să fie dispuşi să îşi îndrepte armele asupra clienţilor lor. Propunerea este dură, deoarece ea antrenează o reflecţie radicală asupra naturii raporturilor dintre auditori şi manageri.

De asemenea, orientarea utilizatorilor externi, a investitorilor în special, către informaţiile de tip fluxuri de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabile. Imaginaţia financiară poate “aranja” veniturile şi cheltuielile pentru a prezenta un profit sau o pierdere mai mare. Imaginaţia financiară poate să diminueze pasivul exigibil, să majoreze capitalurile proprii sau să transforme imobilizările în creanţe. Ea nu poate însă să

26

genereze lichidităţi. Rezultă că orientarea utilizatorilor externi către fluxurile de trezorerie i-ar putea descuraja pe manageri să utilizeze tehnici de manipulare a informaţiilor contabile.

În general, o societate profitabilă este considerată atractivă. Dacă ea prezintă însă un cash-flow negativ din activităţile de exploatare, utilizatorii externi ar trebui să devină prudenţi şi să analizeze viabilitatea proiectelor şi capacitatea societăţii de a-şi plăti datoriile. Nu puţine au fost cazurile în care societăţi foarte profitabile au intrat în stare de faliment.

27

5. SCANDALURILE FINANCIARE GENERATE DE PRACTICILE CONTABILITĂŢII CREATIVE

Ultimele două decenii au scos în evidenţă serioase probleme legate de contabilitate în companii internaţionale (Enron şi WorldCom). A fost momentul în care problema contabilităţii creative şi a fraudei contabile au reţinut atenţia mediului privat de afaceri şi a guvernelor.

Interdependenţa dintre contabilitatea creativă şi scandalurile financiare se axează pe reflectarea relaţiei fraudă – contabilitate creativă/inginerie contabilă – evaziune fiscală şi a efectelor acestui cerc vicios asupra stabilităţii şi imaginii fidele a întreprinderilor care urmăresc maximizarea performanţelor economice prin apelarea la diverse tehnici, mai mult sau mai puţin acceptabile din punct de vedere al eticii afacerilor. Spre deosebire de contabilitatea creativă, frauda provine dintr-un fapt ilegal, diferenţa între ele constând în caracterul intenţionat şi ilegal al actului care a generat anomalia.

O listă cu principalele scandaluri financiare ar cuprinde cel puţin aceste cazuri, fără ca ele să aibă în comun fraudări de tip contabil, ci mai degrabă încălcări grave ale principiilor eticii în afaceri: scandalul spionajului Hewlett Packard din 2006, scandalul mitei oferite de BAE Systems (producător de armament) în Arabia Saudită, Bre-X, Clearstream Luxemburg, scandalul mitei oferită Organizaţiei Naţiunilor Unite de către Compass Group, exagerarea rezervelor de petrol ale Exxon, raportarea falsă a profitului companiei Fannie Mae (SUA), utilizarea muncii copiilor de către Firestone Tire and Rubber Company, scandalul Ford Pinto, scandalul Guinness, prăbuşirea Hafskip, suprafacturarea guvernului de către Halliburton, scandalul Harken, frauda contabilă de la Lernout & Hauspie Belgia, scandalul mitei Lockheed în Germania, Japonia, Olanda, etc. Două dintre cazuri sunt prezentate în continuare mai în detaliu, fiindcă acestea au constituit punctul focal în agregarea forţelor ce au determinat apariţia şi impunerea standardului SOX.

28

5.1. Enron

Activitatea corporaţiei Enron a început în anul 1986, în urma fuziunii dintre două companii producătoare de gaze naturale. Enron intenţiona să creeze prima reţea naţională de furnizare a gazelor naturale. La acea vreme, guvernul american controla producerea de energie, taxele percepute consumatorilor, inclusiv profitul pe care astfel de companii îl puteau obţine.

Situaţia s-a schimbat atunci când guvernul federal a scos de sub controlul său industria gazelor naturale în 1980 şi pe cea a energiei electrice în 1990. Ca urmare a acestui fapt, Enron s-a transformat dintr-un furnizor de gaze naturale într-un intermediar de succes în afacerile cu energie. În doar 15 ani, Enron a devenit una dintre cele mai mari companii energetice din SUA, ocupând locul 7 în top, cu aproape 21.000 de angajaţi în peste 40 de ţări. Ea deţinea o cotă de 25% din piaţa mondială a energiei electrice şi a gazelor naturale, lansând în 1999 Enron Online, cea mai mare pagină de e-business din lume .

Pe data de 3 decembrie 2001, corporaţia a declarat brusc falimentul, deşi cu un an înainte anunţase un profit de peste 100 miliarde de dolari. Totul era însă o mare minciună, întrucât conducerea Enron prezenta publicului, de câţiva ani, situaţii financiare care ascundeau marile datorii ale firmei şi „umflau” profitul utilizând contabilitatea creativă. Compania supraevalua costurile operaţiunilor de obţinere a energiei pentru perceperea unor taxe mai ridicate consumatorilor.

Astfel, dacă Enron se asocia cu o altă firmă şi împreună puteau face 50 de milioane de dolari în 10 ani, Enron pretindea că acei 50 milioane sunt venituri curente.

Societatea crea şi off-shore-uri false pentru a-şi transfera pierderile pe acestea, în afara evidenţelor contabile, cumpăra cu sume uluitoare acţiuni la firme cu obiect similar de activitate din India, Brazilia şi Regatul Unit

Acestea nu au fost singurele metode utilizate astfel că, în 2001, experţii s-au găsit în imposibilitatea de a determina care parte din operaţiunile Enron erau legale şi care nu.

Analizând atent mecanismul declanşării scandalului Enron, constatăm de altfel, ca şi în alte situaţii de acest gen, prezenţa substratului politic. Guvernul federal este acuzat de unii experţi pentru situaţia firmei, întrucât în cursul perioadei în care industria energetică a fost scoasă de sub reglementările şi controlul statului, politicieni din branşa executivă şi legislativă au primit de la Enron, milioane de dolari pentru campaniile lor electorale.

Ca rezultat al dezvăluirii publice a situaţiei reale Enron şi a falimentului companiei, au fost promulgate noi legi: Public Company Accounting Reform (Reforma Contabilităţii pentru Companiile Publice) şi Investor Protection Act (Actul de Protecţie al Investitorilor) din 2002. Aceste reglementări au condus la schimbări drastice ale practicilor contabile şi la întărirea controlului exercitat de Comisia de valori mobiliare şi burse – Securietes and Exchange Commission (SEC), respectiv de guvernul American asuora raportărilor financiare. Scandalul Enron a reamintit americanilor că o economie capitalistă trebuie să se bazeze pe raportarea de informaţii financiare complete şi corecte.

29

5.2. Arthur Anderson

Arthur Andersen a fost înfiinţată în anul 1913 de către Arthur Andersen şi Clarence DeLay, Chicago ca societate cu răspundere limitată, făcând parte din gruparea „Big Five” alături de celelalte companii celebre PricewaterhouseCoopers, Deloitte Touche Tohmatsu, Ernest & Young şi KPMG, care ofereau servicii de audit, consultanţă fiscală şi de contabilitate marilor corporaţii. După aproape 100 de ani de activitate şi tradiţie, în 2002, firma a cedat voluntar licenţa de practică în SUA, după acuzaţiile grave din cazul Enron.

Andersen a fost acuzată că ar fi avut legătură cu raportarea şi certificarea prin audit de informaţii financiare frauduloase a unor companii precum: Sunbeam Products, Waste Management, Inc., Asia Pulp and Paper, două dintre acestea, Worldcom şi Enron, fiind implicate în scandaluri financiare de proporţii.

Compania a fost dată în judecată pentru certificarea de rapoarte financiare false la societatea Waste Management Inc., cea mai mare firmă de salubrizare, care a ajuns la cifra de 1,43 miliarde de dolari câştig în 1998, o valoare apreciată de Comisia americană ca fiind cea mai mare în istoria Statelor Unite.

Comisia de Schimburi şi Valori Mobiliare a declarat că avea cunoştinţă de faptul că Andersen exagera profiturile companiei Waste Management încă de la începutul anilor ‘90 şi că a recomandat în mod repetat firmei să-şi corecteze cifrele.

Waste Management a promis măsuri de reformă - unele dintre ele nu au fost respectate, dar a refuzat să reducă profitul, aşa cum compania de audit îi recomandase, conform Comisiei de Schimburi şi Valori Mobiliare din SUA.

Pe 15 iunie 2002, Andersen a fost acuzată că a împiedicat justiţia să acţioneze prin distrugerea unor documente esenţiale, pe hârtie şi în format electronic, legate de misiunea de audit desfăşurată la compania Enron. Andersen s-a apărat susţinând că distrugerea documentelor făcea parte din politica internă a companiei

Întrucât doi angajaţi importanţi în cadrul companiei Anderson au primit pedeapsa cu închisoarea, iar cum legea nu permite efectuarea de audit de către persoane condamnate, firma a renunţat de bunăvoie la licenţele de contabil public autorizat şi la dreptul de practică înainte de 31 august 2001. La această dată, Comisia de valori mobiliare şi burse a declarat oficial scoaterea firmei de pe piaţa afacerilor din SUA.

Practicile angajaţilor companiei Anderson din exteriorul SUA au încetat să mai fie valide datorită scandalului care implica societatea per ansamblu. Falimentul sau dizolvarea nu au fost declarate. Compania încă există şi funcţionează sub Omega Management, însă niciodată nu îşi va recâştiga renumele din trecut.

30

5.3. Worldcom

Boom-ul telecomunicaţiilor din ultimii ani ai secolului trecut a fost extrem de favorabil şi pentru acţiunile Worldcom, o companie importantă de telefonie. Preşedintele Bernard Ebbers fiind şi acţionar principal, şi-a folosit participaţiunea pentru garantarea finanţării unor proiecte şi investiţii personale.

Din nefericire, anul 2000 a adus o corecţie brutală, în jos, a valorii acţiunilor firmelor din sector, reducând substanţial impresia de bogăţie a acţionarilor. Deoarece garanţiile respective ajunseseră la maturitate, preşedintele Worldcom, intrat în criză de lichidităţi, a convins administratorii companiei să-i împrumute 400 de milioane de dolari cu titlu personal. Această strategie a avut doar un succes limitat, managerul fiind concediat curând după aceea.

Mai departe, situaţia Worldcom fiind după nu foarte bună, din 2000 până în 2002, câţiva directori au trecut la falsificarea situaţiei financiare prin subestimarea costurilor de interconectare şi prin înregistrarea unor venituri inexistente. Ca şi la Enron, descoperirea fraudelor a dus la sancţiuni prompte şi la volatilizarea unei părţi din valoarea de piaţă. Totuşi, spre deosebire de Enron, Worldcom avea încă un nucleu sănătos care i-a permis supravieţuirea.

Principala trăsătură pe care o putem evidenţia este că în toate cazurile, managementul a luat decizii greşite, ilegale sau imorale cu scopul de a-şi acoperi erorile sau de a profita în nume personal de pe urma companiilor. Întrebarea care se pune firesc este: cum au profitat? Manipulând înregistrările contabile, antedatând pachetele de opţiuni, speculând la Bursă informaţii privilegiate, menţinând conflicte de interese, formând carteluri pentru a forţa impunerea şi menţinerea unor preţuri mai mari, declarând profituri false pentru a determina creşterea dividendelor, făcând investiţii dăunătoare companiilor dar benefice asociaţilor din umbră, raportând fals şi exagerat rezervele şi beneficiile sau ascunzând datorii.

31

5.4. Reglementări adoptate sub impactul marilor scandaluri financiare

Legea Sarbanes-Oxley intitulată oficial „Reforma contabilităţii companiilor publice şi Legea protejării acţionarilor” a intrat în vigoare în anul 2002 în Statele Unite ale Americii şi are ca scop declarat reformarea practicilor contabile şi refacerea încrederii publicului în raportările companiilor cotate la Bursă. Ce evenimente au declanşat legiferarea şi reglementarea acestor practici? Răspunsul se află în mult mediatizatele cazuri Enron, WorldCom precum şi alte falimente celebre avându-şi rădăcinile în ceea ce numim contabilitatea creativă, fără ca acest concept să cuprindă altceva decât modalităţi la limita licitului de a mistifica, ascunde şi înfrumuseţa realitatea prin raportări contabile viciate. Mediul de afaceri este oricum supus unor presiuni de reglementare împotriva sofisticării fraudelor corporatiste, astfel încât era de presupus că se va ajunge la reglementarea acestor activităţi ce ţin de etica în afaceri mai mult chiar decât de acomodarea unor principii contabile ce oricum fuseseră expuse şi legiferate .

Întrebarea care se pune este în ce masură aceste noi reglementări reuşesc să-şi atingă scopul, având în vedere că provoacă şi efecte negative, precum încărcarea cheltuielilor firmelor cu servicii contabile, financiare şi de audit sau limitarea libertăţii de acţiune odată ce Comisiile create pentru supraveghere au mandat în a bloca tranzacţii ce par dubioase.

Senatorii Sarbanes şi Oxley au propus şi promovat legea, stabilind standardul care le poartă numele ca urmare a scandalurilor centrate pe companiile Enron, Worldcom, Tyco International şi altele. Reglementari de acest tip sunt deocamdată aplicabile în mediul de afaceri nord american, însă ele au deja influenţă asupra companiilor de pretutindeni, inclusiv cele româneşti.

Un complex de factori a dus la crearea condiţiilor pentru apariţia acestei reglementări, însă este clar că unul anume a fost catalizator, şi anume seria uluitoare de fraude corporatiste intervenite în special în perioada 2000-2002 în spaţiul economiei americane, însă cu ramificaţii importante la nivel internaţional, prin prisma globalizării, pornind de la mediatizatul scandal Enron şi până la cele legate de WorldCom, Tyco sau Arthur Andersen.

Fraudele ce au rezultat au fost cifrate la peste 500 de miliarde de dolari, în termeni de scădere a valorii de piaţă a companiilor listate, în urma prăbuşirii lanţului de datorii rostogolite şi de pierderi neevidenţiate sau raportate drept profituri.

Pe scurt, aceste companii şi-au umflat scriptic cifrele de afaceri şi implicit profiturile prin nedeclararea cheltuielilor amânate sau cuprinse în contracte sub clauze confidenţiale sau ascunse, prin prezentarea veniturilor posibile drept venituri sigure şi încasate, prin crearea de corporaţii fantomă şi prin alte practici similare. Sunt în acest context de notat practicile de creare a unor companii de sine stătătoare, aflate în proprietatea companiei mamă şi care preiau datoriile acesteia lăsându-i o imagine bilanţieră favorabilă (prin diminuarea datoriilor şi creşterea activelor datorată deţinerii capitalului altor entităţi).

Raţiunile unui asemenea comportament corporatist decurg dintr-o realitate extrem de pragmatică şi din aspiratii profund individualiste: managerii companiilor, având în oferta salarială între altele pachete de beneficii ce includeau şi acţiuni în capitalul companiilor conduse de ei, aveau

32

tot interesul să gonfleze valoarea de piaţă a acestora încercând să pară în acelaşi timp eficienţi în ochii acţionarilor principali şi să raporteze performanţe crescătoare.

Sarbanes Oxley are 11 capitole care tratează organismele, regulile şi procedurile pe care companiile sunt obligate să le creeze şi să le respecte.

Conţinutul şi înţelesul acestora poate fi rezumat astfel: Crearea Comisiei de supraveghere contabilă a companiilor publice (cotate la Bursă) reglementează realizarea de auditări independente şi, cel mai important, imparţiale asupra înseşi firmelor de audit; creează de asemenea un organism de supraveghere a profesiei de auditor, de înregistrare a auditorilor autorizaţi, stabilind procedurile şi procesele ce trebuiesc urmărite în realizarea rapoartelor de audit

*Resursele şi autoritatea organismului de supraveghere a Bursei. Această secţiune defineşte practici şi reglementări care să permită reinstaurarea încrederii investitorilor în analiştii financiari şi specialiştii asimilaţi şi reglementează cadrul de acces la profesiile de broker, dealer sau analist financiar.

Studii şi rapoarte; include efectele coagulării firmelor de contabilitate şi a potenţialelor conflicte de interese, rolul analiştilor în evaluarea obligaţiunilor, căi de impunere a regulilor.

Răspunderea civilă şi penală pentru infracţiunile financiare. Capitolul enumeră infracţiunile şi pedepsele aferente pentru acestea. De asemenea, statuează elemente de protecţie legală pentru persoanele dispuse să furnizeze autorităţilor informaţii care să ducă la descoperirea fraudelor.

Întărirea pedepselor pentru infracţiunile administratorilor. Această secţiune întăreşte pedepsele asociate infracţiunilor financiare, recomandând pronunţarea de pedepse mai aspre pentru astfel de fapte şi adăugând spectrului penal alcătuirea şi certificarea de raportări false

În ceea ce priveşte efectele pozitive indirecte ale reglementării Sarbanes-Oxley, se poate menţiona avântul extraordinar şi previzibil pe care l-a luat oferta de servicii de auditare şi consultanţă oferite de firme specializate.

Firmele româneşti sunt afectate direct doar dacă îşi listează acţiunile şi obligaţiunile la Bursa din Statele Unite. Principalul motiv pentru această migraţie ar fi accesul la condiţii de credit substanţial mai avantajoase decât cele oferite pe piaţa locală

Acesta din urmă poate reprezenta o motivaţie interesantă, însă nu este mai puţin adevărat că barierele de intrare pe o piaţă de mărimea celei americane sunt suficient de importante şi sofisticate pentru a limita accesul companiilor româneşti şi nu numai, fără a pune la socoteală reglementări precum cea pe care o analizăm şi care îngreunează oricum acest tip de iniţiativă.

Efectele directe s-ar putea face simţite în însăşi legislaţia românească, care se aşteaptă să evolueze în sensul reglementării formale pentru companii a eticii comportamentale în afaceri. Nici un standard nu este perfect şi cu atât mai puţin comportamentul generat de aplicarea acestuia; însă fără setarea unor coordonate formale şi înalte de etică în afaceri, companiile ar continua să evolueze haotic, profitând de golurile legislative, de normele tardive sau ambigue de aplicare a acestora, precum şi de permisivitatea climatului de afaceri în general.

33

CONCLUZII

Contabilitatea creativă nu implică încălcări ale prevederilor legale, presupunând un exerciţiu de creativitate al contabililor, prin care inovaţii juridice, economice şi financiare se traduc, cu scopul de a oferi soluţii în favoarea celor interesaţi, exploatând lacunele legale şi profesionale.

În mod concret, contabilitatea creativă vizează 3 direcţii:- maximizarea rezultatului;- creşterea capitalurilor proprii;- reducerea ratei îndatoririi.

Având în vedere semnificaţia şi efectele ei, este evident că utilizarea contabilităţii creative este greu detectabilă. La fel de dificilă este şi corectarea situaţiilor financiare întocmite în mod creative, în vederea luării unor decizii relevante.

Principala sursă de informare despre cum au fost întocmite conturile o reprezintă situaţia politicilor contabile din anexă, însă este naiv să credem că un contabil va prezenta în anexă informaţii despre faptul că a aplicat tehnici de contabilitate creativă.

Practicile contabile le pot permite întreprinderilor să prezinte, în anumite limite, rezultate conforme mai degrabă cu obiectivele lor decât cu realitatea. Unele dintre aceste practici, numite politici contabile rezultă din alegerea între diferitele metode de contabilizare şi au drept finalitate fie ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net, fie modificarea structurii rezultatului fără a influenţa rezultatul net. Alte practici, numite decizii de gestiune, nu reprezintă un simplu joc de înregistrări contabile, ci operaţii care au fost realmente realizate de către întreprindere şi au drept consecinţă ameliorarea rezultatului curent şi a rezultatului net.

Politicile şi practicile contabile constituie originea contabilităţii creative, reprezentând un ansamblu de procedee ce au ca obiectiv modificarea nivelului rezultatului în vederea optimizării sau minimizării situaţiilor financiare. Libertatea de alegere a politicilor contabile poate duce la manipularea rezultatului contabil şi astfel se poate schimba în mod semnificativ situaţia reală a rezultatului.

Practicile de contabilitate creativă nu vor dispărea decât o dată cu dispariţia cauzelor care le-au generat, astfel că dorinţa normalizatorilor contabili de limitare a contabilităţii creative trebuie să aibă în vedere circumstanţele ce permit manifestarea acesteia.

Experienţa arată că, de fiecare dată când apare o normă nouă, societăţile găsesc o cale să îi minimizeze impactul. Altfel spus, indiferent de numărul şi de gradul de detaliere a normelor contabile, întotdeauna vor fi unii care vor găsi o cale de a depăşi rigorile impuse de sistem. Prin urmare, misiunea normalizatorilor şi a reprezentanţilor profesiei contabile nu este una simplă.

34

Bibliografie

1. Contabilitate creativa, Malciu, Liliana , Editura Economica Bucuresti, 1999 2. Contabilitatea creativa - plus sau minus, Gotcu, Cezar, Tribuna economica v. 18,

nr. 49, p. 58-61, 67-69, 2007 3. Cum fac bani contabilii? : evaziune fiscala, paradisuri fiscale, contabilitate creativa,

Diaconu, Paul, Editura Economica, Bucuresti, 2004 4. Politici şi opţiuni contabile, N. Feleagă, L. Malciu , Editura Economică, Bucureşti,

2002. 5. Practici de contabilitate sub amprenta creativitatii, Bogdan Victoria, Balaciu Diana,

35