IUHAS FLORICA

Colectarea şi prelucrarea informaţiei

11

Cuvânt înainte

În primii ani ai cercetării asupra mijloacelor comunicării de masă, înainte de al doilea război mondial, nu exista un domeniu consolidat denumit comunicare de masă, în sensul în care existau discipline denumite istorie, sociologie, psihologie etc. Cercetătorii care studiau mass-media erau de obicei investigatori din domeniul ştiinţelor sociale de bază sau din alte medii academice şi foloseau comportamentul publicului mass-media ca pe o arenă de testare a conceptelor, ipotezelor şi teoriilor care ţineau de propriile discipline: educatorii au studiat modul în care copiii au învăţat prin filme; politologul a investigat rolul ziarului în influenţarea votului; psihologul a studiat schimbarea de atitudine provocată de ascultarea radioului; sociologul a studiat delincvenţa juvenilă influenţată de mass-media.

Deşi primii cercetători proveneau din medii diferite şi cercetările lor erau necoordonate, s-au acumulat numeroase cunoştinţe, s-au formulat concepte, ipoteze şi generalizări despre procesul şi efectele comunicării de masă, în cadrul unui număr mare de studii. Lipsa structurii domeniului în care acestea se dezvoltau nu oferea o bază reală pentru a reuni, consolida şi sintetiza formulări care să poată fi numite teorii ale comunicării de masă. Dezvoltarea teoretică din primii ani a fost necoordonată şi haotică, nu a urmărit modelul ordonat al unei ştiinţe în evoluţie. În ciuda naturii dezorganizate a cercetării comunicării de masă din primii ani, s-au acumulat o serie de cunoştinţe despre mass-media şi efectele lor, dar şi un consens despre modul în care trebuie studiate. Această acumulare a dat naştere, după al doilea război mondial, disciplinei numite comunicare de masă, când şcolile şi secţiile universitare de comunicare au oferit programe gradate sistematic pentru studii de comunicare de masă. Disciplina a luat fiinţă când aceste instituţii au început să instruiască specialişti în cercetarea ştiinţifică asupra mass-media. Presa modernă, scrisă sau audio-vizuală presupune existenţa unor mijloace tehnice, la fel de moderne, cu ajutorul cărora să se poată înregistra un câştig de calitate şi operativitate.

Comunicarea mediată, accelerarea ritmului de transmitere a informaţiilor a dus la o reconfigurare a spaţiului public. Gazetarul, creator al mesajului publicistic, trebuie să fie şi un bun cunoscător al tehnicilor cu care lucrează, un bun „mânuitor” al computerului, pentru a pagina sau a prelucra articolul şi al reportofonului pentru a înregistra un interviu. Necunoaşterea utilizării acestor instrumente poate duce la ratarea unui bun material din punct de vedere publicistic. Dacă în presa scrisă se mai poate face ceva pentru a repara o greşeală, în cea audio sau video nu se mai poate face nimic căci evenimentele sunt unice şi irepetabile. Atât la noi, cât şi în presa occidentală, se poate observa că marii gazetari de televiziune au trecut mai întâi prin radio, unde au învăţat să stăpânească “cuvântul” după care au trecut în televiziune, pentru a lucra şi cu imaginea. Este necesar, deci, ca un gazetar să posede un minim de cunoştinţe tehnice, pentru a putea stăpâni tehnica audio-vizuală sau pentru a şti ce să ceară tehnicianului care îl asistă la o înregistrare sau transmisie.

22

Trăsăturile procesului de comunicare Comunicarea reprezintă una din trăsăturile definitorii ale omului, modalitatea primară

prin care oamenii interacţionează în spaţiul social, care este un spaţiu inter-subiectiv construit prin intermediul comunicării. Procesul de comunicare nu este numai o dimensiune intrinsecă şi definitorie a omului ci este vital pentru existenţa sa, pentru desfăşurarea activităţilor care produc şi reproduc viaţa socială. În opinia autorului Bernard Miege, existenţa e de neconceput în absenţa procesului comunicării deoarece „la fel cum planeta e făcută din lumină, persoana umană e făcută din comunicare”1.

Teoria informaţiei elaborată de Shannon şi Weaver stă la baza schemei generale a comunicării, elaborată de aceeaşi autori, schemă canonică, aplicabilă în toate domeniile comunicării. MESAJ SEMNAL1 SEMNAL2 MESAJSURSĂ TRANMIŢĂTOR CANAL RECEPTOR DESTINAŢIE

↓ ↓ ↓ codificare decodificare

Autobruiaj psihologic

Fig. 1. Schema generală a comunicării, după Shannon şi Weaver

În cea mai simplă accepţiune, comunicarea este procesul prin care un emiţător transmite informaţii receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra celui din urmă anumite efecte. Acest proces de realizează în mai multe feluri, de unde şi diferitele tipuri de comunicare.

În funcţie de criteriul luat în considerare, distingem mai multe forme ale comunicării: În funcţie de modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului identificăm:

comunicarea directă, atunci când mesajul este transmis uzitându-se mijloace primare - cuvânt, gest, mimică;

comunicarea indirectă, în situaţia în care se folosesc tehnici secundare - scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc.În cadrul comunicării indirecte distingem între:

comunicare imprimată (presă, revistă, carte, afiş, etc.); comunicare înregistrată (film, bandă magnetică etc.); comunicare prin fir (telefon, telegraf, comunicare prin cablu, fibre optice etc.); comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).

În funcţie de modul în care individul, sau indivizii, participă la procesul de comunicare identificăm următoarele forme ale comunicării2:

comunicare intrapersonală (sau comunicarea cu sine; realizată de fiecare individ în forul său interior);

comunicarea interpersonală (sau comunicare de grup; realizată între indivizi în cadrul grupului sau organizaţiei din care fac parte);

comunicarea de masă (este comunicarea realizată pentru publicul larg, de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice);După natura mesajului transmis3 distingem:

- comunicarea verbală – adică comunicarea prin intermediu cuvintelor;

1 Bernard Miege, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 32.2 Mihai Dinu, Comunicarea– repere fundamentale, Editura Algos, 2000.3 Vasile Tran; Irina St[nciugelu, Teoria comunicării, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, pag. 18.

33

SURSĂ

DE

ZGOMOT

- comunicarea non-verbală – sau comunicarea care foloseşte altă modalitate decât cuvântul (mimica, gestica etc.).

În cadrul comunicării verbale se distinge: comunicarea scrisă – adică mesajul este cuvânt imprimat, tipărit. Mesajul este o

succesiune de simboluri pe care le recunoaştem ca litere, cuvinte fraze şi paragrafe. Aceste simboluri sunt percepute prin intermediul văzului.

comunicarea orală – cuvântul este prezentat în formă vorbită, mesajul fiind receptat prin intermediu auzului.

Comunicarea de masă

Comunicarea de masă sau, cu o altă formulă, comunicarea mediatizată, are mai multe caracteristici:

1. comunicatorii folosesc un suport tehnic pentru a transmite/difuza mesaje rapid/continuu, spre publicul-ţintă;emiţătorul, atestat în profesie, trebuie să aibă asigurat accesul la informaţie, să dispună de mijloace organizaţionale şi economice (organ de presă, canal radiofonic sau televiziune), tehnologie adecvată (tipografii, camere video, studiouri). În privinţa receptorilor, aceştia sunt mari colectivităţi anonime, de la câteva mii la milioane, care nu se cunosc între ei, sunt dispersaţi geografic şi receptează în mod diferite semnalele presei, în acord/dezacord, activ/pasiv.Deşi s-a internaţionalizat în comunicare, sintagma mass-media “pare tot mai puţin

potrivită pentru a înţelege diversitatea suporturilor”, este de părere Rémy Rieffel, pentru că între mijloacele electronice: telefonul, calculatorul personal, faxul - pentru a le cita doar pe acestea - nu se integrează în comunicarea mediatică în ciuda faptului că aria lor de acţiune şi de agresivitate lucidă se extinde necontenit4.

Comunicarea în masă este comunicarea unor informaţii puse la dispoziţia oamenilor orientate către „masă” asociindu-se, de obicei, cu ceea ce transmit mesajele ziarelor, revistelor, televiziunii, radioului sau publicităţii. Termenul „masă” are în diferite limbi o conotaţie negativă; „masă” în sensul de majoritate a populaţiei, incapabilă să se descurce pe cont propriu şi de aceea uşor de manipulat sau în înţelesul ei, grup care acţionează incidental ori constant anulând sau deformând personalitatea membrilor săi.

În cercetarea de tip dicţionar referitoare la conceptele fundamentale din ştiinţele comunicării John Hartley avertizează: “Termenul în sine trebuie folosit cu multă atenţie. Cuvântul “masă” ar putea încuraja o replică inconştientă a teoriei societăţii de masă, în vreme ce cuvântul “comunicare”, în acest context, maschează natura socială şi industrială a mass-media, promovând o tendinţă de a gândi expresia în direcţia comunicării interpersonale”5.

John Hartley opinează că acest concept nu semnifică nici “masă” şi nici “comunicare”, cum tind unii să înţeleagă, nefiind practic un concept care trebuie definit, ci o "categorie a simţului comun folosit pentru a strânge sub acelaşi nume - într-o manieră non- analitica - un număr de fenomene diferite"6. Hartley restrânge comunicarea de masă la practică jurnalistica din presă scrisă, cinematograf şi audiovizual, principalele surse generatoare de informaţii şi de divertisment destinate unei audienţe anonime. Respectivele bunuri sunt produse la scară industrială, în corporaţii, pe baza unor tehnologii de vârf, sub reglementarea statului, fiind destinate consumului individual.

Denis McQuail spunea: „comunicarea de masă este comunicarea ce ajunge la dispoziţia meselor, comunicare orientată spre mase” iar aceasta reprezintă un nivel, o dimensiune a procesului social de comunicare apărut ca urmare a:

inventării unor noi mijloace de comunicare şi diseminare a mesajelor;

4 Apud Victor Vişinescu, op. cit., p. 23.5 Apud Tim O`Sullivan (coord.), op. cit, p. 75.6 Ibidem, p. 76.

44

dezvoltării unor instituţii sociale bazate pe utilizarea acestor tehnici7. Comunicarea de masă este un proces în cadrul căruia emiţătorul nu exclude pe nimeni

de la decodarea mesajului. Caracteristicile comunicării de masă - prin raportarea la comunicarea interpersonală şi de grup sunt:

Participanţii la comunicare de masă sunt adesea colectivităţi (nu sunt colectivităţi de acelaşi tip: transmiţătorul este o organizaţie sau o persoană instituţionalizată: receptorii nu au o percepţie despre sine colectivă, deoarece sunt publicuri relativ mari, eterogene şi anonime) nu indivizi şi, ca urmare, comportamentul acestora are în consecinţă un caracter colectiv.

Între comunicatori şi receptori se interpun tehnologii şi echipamente complexe care micşorează posibilitatea feed-back-ului, extinde distanţa fizică şi socială între emiţător şi destinatar făcând-o restrictivă şi costisitoare, accesul la ea fiind limitat (puterea de cumpărare de exemplu).

În procesul comunicării de masă relaţiile dintre transmiţător şi receptor au trăsături tipice( nu pot fi cu adevărat interactive datorită distanţei fizice şi sociale); iniţiativa revine numai uneia dintre părţi, comunicarea neavând caracterul negociativ al comunicării interpersonale. Relaţia nu este însă fixă şi invariabilă deoarece comunicatorul şi receptorul îşi construiesc câte o imagine unul despre celălalt, pe care o modifică şi o investesc cu sens. Transmiţătorul nu are posibilitatea de a reveni asupra mesajului iar receptorul are posibilitatea „liberului arbitru” asupra mesajului receptat.Conţinutul tipic al comunicării de masă este fabricat şi multiplicat public, deschis,

întrucât mesajele sunt din spaţiul public şi deci destinate receptării pe scară largă. Mesajul este previzilil ca şi conţinut, uşor de înţeles.

După cum am menţionat anterior, comunicatorii se adresează unei mari audienţe, ceea ce duce la necesitatea construirii unei imagini despre indivizii care compun acest imens public. Problema raportării la un auditoriu se realizează prin două modalităţi:

1 studiul audienţei în termenii componenţei sociale, cu neajunsul că ar putea duce la apariţia şi acceptarea unui grup social care are un anumit nivel de viaţă, fapt ce nu ar constitui o bază satisfăcătoare pentru o autentică intenţie comunicativă şi ar încuraja atitudini manipulative şi de rutină pentru actul comunicării

2 soluţia instituţională, adică adoptarea acelei imagini a publicului care este în acord cu ethosul şi definiţia pe care organizaţia mediatică şi-o dă sieşi şi sarcinilor sale.

7 Denis McQuail, Sven Windahl, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă, Bucureşti, Editura SNSPA, 2001, pg. 19.

55

Colectarea informaţiei

Cuvântul informaţie este deseori folosit pentru a denumi ştirea, adică relatarea succintă, lapidară a evenimentelor, a faptelor de actualitate. Termenul de informaţie are însă un înţeles mai larg decât cel de ştire. « Într-un prim sens, informaţia numeşte un element particular de cunoaştere sau de judecată, accesibil oricui, sub orice formă. În altă accepţie, informaţia delimitează o nevoie socială de comunicare între membrii unei colectivităţi sau între diversele grupuri ale societăţii. În fine, termenul de informaţie vizează ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care asigură, într-o societate dată, comunicarea între oameni .8

Cu toate că informaţia este un termen specific presei, în domeniul ziaristicii, informaţia trebuie înţeleasă în dublu sens. Unii autori chiar definesc informaţia drept "procesul comunicării sociale şi instituţile care asigură acest proces »9.Delimitarea între informaţie şi ştire o întâlnim de exemplu în franceză: information - nouvelle; în italiană: informazione - notizia; în spaniolă: informacion - noticia; în engleză: information - news etc.

Termenul de informaţie este folosit şi în accepţiunea de gen ziaristic, dar toate genurile ziaristice implică existenţa unei informaţii. Iată de ce, pentru a delimita genul în sistemul mijloacelor de expresie ziaristică, termenul de ştire este mai carespunzător, toată presa fiind purtătoare de informaţie tratată şi selectată, semnificativă, nouă, interesantă, de actualitate.

Informaţia este un termen cu accepţii şi utilizări diferite, în domenii diferite: în informatică, în cibernetică, în economie, în matematică, în sociologie, în administraţie, în armată, în meteorologie sau în învăţământ.

Informaţiile despre evenimente nu sosesc de la sine la ziare, la radio şi televiziune. Ele trebuie captate şi canalizate spre secţiile redacţiilor. În general, sursele ştirilor de presă sunt de două feluri:

ale redacţiei (aparatul redacţional, corespondenţi, colaboratori) exterioare redacţiei (agenţiile naţionale şi particulare de presă).

Elaborarea unei ştiri presupune existenţa informaţiei, aceasta putând fi obţinută de reporter prin observare directă sau apelând la alte surse. Vasile Tarciuc10 arată că metoda observării directe este cea mai eficientă, pentru că reporterul, fiind martor la eveniment, are posibilitatea să observe şi să interpreteze corect evenimentul. Atunci când nu este martor la eveniment, el trebuie să apeleze la alte surse pentru a obţine informaţia.

De multe ori, chiar atunci când se află la faţa locului el trebuie să obţină informaţii suplimentare, deoarece nu are capacitatea de cuprindere a întregului eveniment. Interviul pentru culegerea de informaţii are o cu totul altă conformaţie decât interviul ca gen de presă. Dispare lansarea pe care o face de obicei jurnalistul şi se pun direct întrebările în legătură cu evenimentul respectiv mai multor surse, după care se face selecţia informaţiilor.

Dintre sursele de informare Vasile Traciuc11 menţionează: sursele interne, care includ reporterii de teren ai redacţiei, corespondenţii care sunt angajaţi ai postului şi colaboratorii; sursele externe, care sunt formate în principal din agenţii de presă, dar pot cuprinde şi alte instituţii, birouri de presă, alte media; surse neidentificate, sau protejate, formate din oficiali, frecvent necitaţi.

Reporterul care primeşte informaţia pe alte căi decât prin observarea directă trebuie să caute surse suplimentare pentru a verifica informaţia primară. Pentru ca ştirea să fie difuzată, informaţia trebuie verificată, prin „încrucişarea” altor surse cu sursa primară.

8 Francis Balle, Jean G. Padioleau, Sociologie de l'information, textes fondamentaux, Librarie Larousse, 1973, p.12.

9 Bernard Voyenne, L'information aujourd'hui, Paris, 1980, p.1710 Vasile Traciuc, Introducere în presa radiofonică, Bucureşti, 1996, p. 5311 Vasile Traciuc, Modalităţi de transmitere a ştirilor în radio, în Manual de jurnalism, vol I, Editura Polirom,

Iaşi. 1997, pag..159-160.

66

Ziarele, ca şi studiourile de radio şi televiziune, nu au posibilitatea materială de a asigura culegerea ştirilor din întreaga lume. O mare cantitate din informaţia externă este furnizată ziarelor, radioului şi televiziunii de agenţiile de presă. Agenţiile naţionale şi particulare de presă furnizează întregii prese, în sistem contractual, o însemnătate cantitate de informaţie internă dar şi externă. Ştirea de agenţie are o calitate esenţială, care se distinge de ştirea de ziar şi se apropie de cea radiofoncă şi cea de televiziune.

Citarea surselor

Când sursa care furnizează informaţia cere să i se păstreze confidenţialitatea, reporterul hotărăşte dacă difuzează sau nu informaţia, pentru că este pus în imposibilitatea de a cita sursa. Există cazuri în care a doua sursă de informare rămâne pe fundal, confirmând-o pe prima, prin furnizarea de informaţii care clarifică evenimentul, caz în care sursa nu mai este numită, dar este descrisă folosind un termen general. Pot fi folosite formule de genul: surse oficiale, autorizate sau surse care au cerut să li se păstreze anonimatul..

Atunci când declaraţiile sunt citate direct şi atribuite sursei, prin numele şi titlul persoanei care face declaraţia (ex: Virgil Ionescu, consilier pe probleme de apărare), ştirea este „On the record”;

Când declaraţiile sunt citate direct fără a fi însă specificate numele şi titlul persoanei care le face (Ex: un oficial al Jandarmeriei Române) avem de a face cu o ştire „On Background”.;

Dacă ce se spune în interviu este utilizat fără a se menţiona sursa, reporterul scriind afirmaţia pe cont propriu, ştirea este „On Deep Background”;

Ştirea „Off the Record” reprezintă acea informaţie care este adusă la cunoştinţa reporterului fără însă ca acesta să o poată difuza sau confrunta cu alte surse.

După cum se va vedea, orice gen ziaristic trebuie să aibă, ca punct de pornire, fapte din realitate. Genurile se deosebesc între ele prin felul cum sunt înfăţişate faptele selectate de ziarist. Unele genuri comunică, în primul rând, fapte, evenimente (ştirea, reportajul, interviul), altele sunt destinate comunicării ideilor (articolul, eseul).

77

TRĂSĂTURILE PRESEI RADIOFONICE

Comunicarea orală reprezintă, ca şi comunicarea scrisă, un sistem propriu de reguli şi norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex, datorită factorilor extra şi para lingvistici şi influenţei decisive a cadrului situaţional.

Comunicarea eficientă şi eficace depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de stilul comunicării. Potrivit celebrei formulări aparţinându-i lui Buffonn „stilul este omul însuşi”, este evident că fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de a se exprima, un anumit stil, care poartă pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare ci este specific oricărui act de comunicare.

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele calităţi12:

- claritatea – reprezintă expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles. Absenţa clarităţii impietează asupra calităţii comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la echivoc;

- corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte sintaxa, topica. Abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;

- proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a exprima mai exact intenţiile autorului;

- puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă cuvinte vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite comunităţi profesionale, folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă;

- precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru înţelegerea comunicării;

- concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii suplimentare şi neavenite;

La aceste calităţi generale se adaugă şi o serie de calităţi specifice, particulare, cum ar fi:

- naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

- demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în acest sens şi atitudinea politically corectnnes, evitarea referirilor cu caracter rasial, şovin, antisemit, misogin sau androgin.

- armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia vorbitorului;

fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect gânduri, sentimente, idei.

Particularităţile presei radiofonice

12 Vasile Tran; Irina Stănciugelu, op.cit., pag. 77 – 78.

88

Caracteristica definitorie a presei radiofonice este oralitatea. Gazetarul se adresează oral publicului, folosind cuvântul rostit în faţa microfonului. Principalele calităţi ale vocii sunt intensitatea, durata şi timbrul. Dintre ele, doar ultimul nu se poate lucra. Pentru restul, se pot face exerciţii de dicţie, fonetică, logică, nuanţare actoricească, frazare.

Mesajul radiofonic trebuie să fie clar pentru că este transmis o singură dată, neexistând posibilitatea – ca în cazul presei scrise – de a reveni asupra lui pentru a-l face mai inteligibil.

Jurnalistul de radio trebuie să posede câteva calităţi în plus, faţă de cel din presa scrisă, deoarece el nu se foloseşte decât de voce şi aceasta trebuie să aibă anumite calităţi.

Timbrul vocii trebuie să fie plăcut, să aibă tonalităţi care să nu obosească sau să deranjeze urechea ascultătorului. Modulaţia vocii trebuie să fie adecvată semnificaţiei textului citit, în funcţie de tipul de emisiune pe care o prezintă.

Vocea poate fi de mai multe feluri având tonalităţi mai joase sau mai înalte. Astfel, „vocea de piept” care se formează în piept, la nivelul sternului, are tonalităţi mai joase şi este indicată gazetarului de radio. „Vocea de gât”, având tonalităţi înalte, poate agasa urechea ascultătorilor. Vocea radiofonică se testează prin imprimare, dar există şi un mijloc de testare individual. Atunci când vorbeşte, un individ poate să ţină o mână la piept, la nivelul sternului şi dacă simte o trepidaţie a acestuia înseamnă ca vocea se formează în piept şi există şansa să aibă voce radiofonică.

Informaţia este transmisă prin cuvânt, acesta fiind principalul mijloc în actul de creaţie al gazetarului. Chiar şi atunci când există un text scris, acesta trebuie citit într-un anume fel. Totul trebuie să treacă prin voce, şi mai general, prin sunet. Totul, adică atât conţinutul şi ierarhia informaţiei cât şi emoţia, culoarea, ritmul. În consecinţă, jurnalistul de radio trebuie să înveţe să îşi utilizeze vocea, dar să şi stăpânească scriitura pentru radio, care diferă de cea pentru presa scrisă.

Tot informaţie poate fi si zgomotul mediului ambiant de unde se face transmisia, acest element non-verbal având menirea să formeze imagini auditive ascultătorului, care nu este martor la eveniment. Muzica folosită între materialele vorbite poate deveni şi ea informaţie, atunci când continuă (ilustrează muzical) materialul.

O altă condiţie pentru un gazetar de radio, este să aibă o dicţie bună, o pronunţie clară, şi corectă. În momentul vorbirii cuvintele trebuie articulate, iar semnele de punctuaţie, dacă există un text, să fie respectate prin pauze.

Gazetarul trebuie să ştie să respire, atunci când se află în faţa microfonului. Indiferent dacă citeşte sau vorbeşte liber, el trebuie să inspire o cantitate suficientă de aer, în primul rând pentru a-şi oxigena plămânii dar inspiraţia trebuie să fie în concordanţă cu pauza din text. Plasată incorect în text, pauza poate fi interpretabilă. De obicei se inspiră atunci când a fost terminată o frază sau când în text există o virgulă. Dozarea respiraţiei este unul din motivele pentru care în radio fraza trebuie să fie mai scurtă pentru a fi citită dacă este posibil, dintr-o singură inspiraţie.

Având în vedere faptul că mesajul care este transmis se adresează unei mase largi de oameni, acesta trebuie să fie să fie accesibil din punct de vedere al limbajului şi concis. Gazetarul de radio trebuie să folosească cuvinte care pot fi înţelese de majoritatea ascultătorilor, fraze scurte, cu propoziţii clare.

Un alt aspect al presei vorbite, deşi valabil pentru toată presa, este efemeritatea căci, aşa cum afirmă Vasile Traciuc, un fapt auzit este mai greu de reţinut decât unul citit sau văzut13.

Accesibilitatea este un „plus” al radiodifuzării, faţă de alte canale de comunicare în masă deoarece, pentru a asculta radioul nu este necesar ca publicul să depună un efort foarte mare şi nici să renunţe la alte preocupări. De asemenea, este un mijloc accesibil şi persoanelor cu deficienţe de văz, celor neştiutori de carte, dar şi unor indivizi sau comunităţi care trăiesc în zone izolate, unde presa scrisă este mai greu accesibilă.

13 Vasile Traciuc, Modalităţi de transmitere a ştirilor în radio, în Manual de jurnalism, vol I, Editura Polirom, Iaşi. 1997, pag. 153.

99

Operativitatea este o altă calitate a radioului. Presa radiofonică reuşeşte să transmită informaţia mai rapid decât presa scrisă sau televiziunea, acestea din urmă având nevoie de un anumit timp pentru a prelucra şi transmite ştirea. Dacă în cazul presei scrise informaţia ajunge la cititor, în majoritatea cazurilor, a doua zi, evenimentul transmis prin intermediul radiodifuziunii este perceput de ascultător aproape simultan cu momentul producerii sale. Dacă jurnalistul este martor la un eveniment foarte important la 16.20, el va putea să-şi informeze ascultătorii la 16.25, fără a fi obligat să aştepte jurnalul de la orele 17.00. Aici trebuie menţionată concurenţa pe care o face televiziunea, dar radioul păstrează un avantaj, oferit de materialul tehnic necesar transmiterii, care este mult mai redus decât în cazul transmisiilor audio-video.

Având în vedere faptul că radioul este un flux informaţional continuu, pauzele trebuie să fie foarte mici pentru a ţine ascultătorul conectat pe recepţie. O pauză mai mare de 3-4 secunde îl poate deruta pe ascultător.

101

Caracteristicile presei televizuale

Televiziunea este, fară îndoială, una dintre cele mai importante invenţii ale acestui secol, nu atât prin complexitatea sa tehnică, cât, mai ales, prin schimbările pe care le-a provocat în mentalităţile oamenilor şi prin controlul indirect pe care l-a exercitat asupra evoluţiei societăţii. Modul în care comunicăm este cel puţin la fel de important ca lucrul pe care îl comunicăm spunea Mc Luhan, unul dintre cei mai cunoscuţi cercetători în domeniul televiziunii. Spectacolul televizual este una dintre caracteristicile acestui mijloc de comunicare în masă, care deosebeşte televiziunea de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte uşor să creeeze un ambient care să extragă individul din mediul obişnuit şi să îl transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viaţa lor şi se vor supune regulilor irealului.

E adevărat că şi un ziar poate apela la aceleaşi mijloace prin prezentarea unui titlu cu litere mari şi care ies în evidenţă, în defavoarea altuia, scris cu litere minuscule, cu un stil ilizibil. Sau un articol extrem de interesant, pus în apropierea unui anunţ publicitar la telefoanele erotice... şi exemplele pot continua. Însă televiziunea este singurul mijloc mass-media care poate îmbina sunetul, scrisul şi imaginea. De aceea, mijloacele “de alterare” a realităţii devin practic infinite. De ce, totuşi, televiziunea a avut o astfel de dezvoltare şi a căpătat o astfel de importanţă ? În primul rând pentru că este cel mai ieftin mijloc de informare în masă, lucru deloc de neglijat într-o economie mondială caracterizată de decalaje enorme între diferite categorii de oameni. De altfel, se poate constata că orice om, odată aflat în posesia unui televizor, are acces aproape gratis ( dacă nu punem la socoteală abonamentul şi curentul electric ) la informaţie. Nu există diferenţe între modul de recepţie al unui bogat faţă de un sărac. Există, de exemplu, ziare sau reviste de specialitate extrem de scumpe, cu o realizare grafică de excepţie care împiedică achiziţionarea lor de către orice om. Dar la televiziune nu există astfel de diferenţe deoarece mesajul ajunge la fel în orice casă.

Un alt motiv pentru care televiziunea are o astfel de răspândire este tocmai progresul tehnologic de prezentare a imaginii şi a sunetului. Apariţia televiziunii color a permis diversificarea mijloacelor de recreere a realităţii, într-un mod mult mai veridic, aşadar mult mai eficient. Oamenii nu au trebuit să se adapteze la schimbările timpului, putând şi acum să recepţioneze programele televiziunii cu un aparat primitiv. Spre deosebire de radio, unde, trecerea de la unde medii la unde FM s-a făcut treptat, necesitând investiţii serioase, trecerea la televiziunea digitală a reprezentat cea mai mare revoluţie mediatică de până acum, permiţând combinarea televiziunii cu computerul.

Capacitatea de a recepţiona practic oriunde mesajul prin intermediul televiziunii. Spre deosebire de ziare, care pot lipsi de pe vârful unui munte, televiziunea este, prin intermediul sateliţilor, omniprezentă.

Folosirea unui limbaj universal, care poate transmite mesajul indiferent de limba pe care o vorbeşte receptorul. O combinaţie sunet-imagine, profesionist făcută, poate obţine aceleaşi efecte la oameni provenind din ţări diferite. Un exemplu concludent în acest sens este rubrica no-comment a Euronews-ului, care repropune ştirile zilei, fără comentariu.

O altă caracteristică importantă a televiziunii, care îi conferă, prin efecte, şi o importanţă sporită, este prezenţa oamenilor reali. Telespectatorii sunt în contact direct cu cei care, în opinia lor, sunt responsabili de mesajul transmis. Cu alte cuvinte, mesajul este însoţit de cel care îl transmite sau care dă senzaţia telespectatorilor că o face. Prezenţa oamenilor în faţa noastră, trăsăturile lor, modul de a vorbi, de a se îmbrăca şi de a gesticula face ca urmărirea unui program să devină o întâlnire între cel de acasă şi cel de pe ecran. Este un fel de discuţie prietenească, la care cel de acasă are senzaţia că participă direct. Chiar dacă nu este aşa, senzaţiile pe care le trăieşte şi pe care le poate vedea pe feţele interlocutorilor săi sunt cu atât mai puternice şi cu atât mai mult tind să ia locul unei analize raţionale a mesajului transmis. Un ziarist din presa scrisă, pe care nu l-ai văzut niciodată îţi poate deveni simpatic

111

sau antipatic numai după ce i-ai citit materialele şi le-ai supus unei analize. În cazul televiziunii, mesajul poate deveni inutil, în momentul în care cel care-l transmite îi este antipatic telespectatorului.

Televiziunea nu solicită prea mult intelectul telespectatorilor. Este, de cele mai multe ori, exhaustivă şi explică sau ilustrează de la A la Z o situaţie, facilitând astfel în mod deosebit, asimilarea acestei explicaţii de către cei care nu au o opinie formată sau care nu dispun de alte informaţii care să le permită analizarea pe cont propriu a situaţiei respective. Cu alte cuvinte, facilitează extrem de mult receptarea mesajului, îmbrăcându-l cu toate acele elemente pe care, în mod normal, receptorul ar trebui să le caute singur şi să le corelaţioneze. Într-o lume cu sute de milione de analfabeţi ( în Statele Unite 3o % dintre americani sunt analfabeţi ) şi cu superspecializaţi ( adică fără cunoştinţe din domenii diferite care să le permită realizarea unor corelaţii logice pentru a putea înţelege mesajele transmise de obicei de mediile care îi înconjoară), oferirea unui complex care să-i permită receptorului “să-l înghită” fără prea mare efort face din televiziune mediul preferat de oameni pentru a primi informţiile. Pentru că intermediază realitatea pentru telespectatorii săi, reconstruind-o în funcţie de interesele sale şi determinând înlocuirea adevărului fiecăruia dintre receptori cu adevărul unic al transmiţătorului, telviziunea a fost denumită industria irealului

Nu trebuie să omitem nici faptul că televiziunea este considerată şi cel mai puternic mijloc de manipulare şi persuadare. Nu trebuie decât să deschidem televizorul pentru a afla cum trebuie să interpretăm ultimele evenimente şi ce atitudine trebuie să avem faţă de o schimbare sau o situaţie inedită apărută în societate. Efortul intelectual se reduce şi siguranţa creşte, în funcţie de numărul celor care susţin un anumit adevăr. Cu senzaţia că sunt informaţi şi că trag concluzii cu minţile proprii, oamenii nu fac decât să accepte o realitate creată de televiziune care să le dea senzaţia că sunt stăpâni pe destinul lor, fără să trebuiască să asculte sau să se supună altora. Pe de altă parte liderii societăţii au nevoie să obţină calitatea de garanţi ai adevărului. Introducerea realităţii într-un şablon simplificat le permite liderilor de opinie să controleze şi să prevadă mersul mentalităţii oamenilor şi evoluţia sistemelor de referinţă ale acestora.

121

GENURI REDACŢIONALE

Genul ziaristic este o grupare de opere ziaristice, având comune modalităţile de prelucrare a informaţiei şi a opiniilor despre ea, precum şi atitudinea, tonul, stilul, maniera de prezentare a faptelor şi ideilor. Rezultă că genurile ziaristice (ca şi genurile literare) sunt categorii ale prezentării. Prezentarea presupune forma externă (structura, corelaţia dintre conţinut şi formă) şi forma internă (atitudinea, tonul, stilul, maniera de înfăţişare a faptelor şi ideilor). Despre acelaşi eveniment, pe una şi aceeaşi temă s-ar putea scrie ştiri, articole, reportaje, anchete sau pamflete. Deci, conţinutul este, în general, acelaşi, diferă doar prezentarea. Opera ziaristică combină aspectul estetic cu cel ştiinţific.

În practica ziaristică cunoaşterea genurilor este importantă. Fiecare gen ziaristic se caracterizează prin: conţinut informaţional, însuşiri structural-compoziţionale şi particularităţi stilistice. Aceste caracteristici pot fi considerate şi posibile criterii de clasificare a genurilor publicistice. Genurile ziaristice pot fi clasificate în două mari grupe: genuri informative şi genuri comentative.

Genurile informative au, ca principală sarcină, difuzarea informaţiei din cele mai diverse domenii de activitate (culturală, politică, economică, socială etc.). Încă de la primele ziare apărute în lume, genurile informative au ocupat spaţii largi. Această tendinţă s-a accentuat odată cu scurgerea vremii. Apariţia noilor tehnici (televiziune, radio), mai operative în difuzarea informaţiei, nu au exclus prezenţa acesteia în coloanele presei scrise.

ŞTIREA

Genul jurnalistic informativ fundamental este ştirea. Aceasta prezintă realitatea actuală, pusă într-o formă comunicabilă, transmisă apoi, prin intermediul unor tehnici moderne de difuzare în masă. Ştirea mai este definită şi ca un fapt sau o idee precisă care va interesa un număr mare de cititori; "ştirea este orice comunicare făcută la momentul oportun, deoarece este interesanţă şi semnificativă. Ea reprezintă o relatare a aspectelor semnificative ale unei întâmplări de actualitate, care este interesantă pentru cititorii ziarului unde se publică relatarea; ştirea este prima relatare a evenimentelor semnificative, care prezintă interes pentru public"14. John Hartley arată că „ştirea nu este evenimentul cu valoare de ştire în sine, ci mai curând raportul sau relatarea evenimentului”15.

Definiţiile date ştirii sunt numeroase, ele aparţinând diferitelor şcoli jurnalistice şi reflectă o anumită concepţie despre presă, despre funcţiile şi poziţia socială a ziaristului şi a presei. Din aceste definiţii putem extrage două caracteristici: interesul şi semnificaţia drept trăsături de bază ale unei relatări ce poate fi considerată o ştire. Sintetizând opiniile exprimate privind trăsăturile caracteristice ale ştirii, se poate formula următoarea definiţie: ştirea este o comunicare scurtă, operativă a unui fapt social nou sau nou constatat, a unui proces social sau a rezeltatelor lui, a unei cunoştinţe inedite sau a unei manifestări de idei, relatare ce prezintă interes pentru public. În concluzie, pentru a avea caracterul de ştire, ceea ce se relatează trebuie să fie: acual, în curs, la zi; important, semnificativ sau neobişnuit.

O exigenţă ce se impune ziaristului, autor de ştiri, este de a investiga mereu pentru a descoperi faptele inedite ce pot interesa publicul. Pentru a completa şi redacta ştiri ziaristul trebuie să ştie unde să meargă după fapte; să aibă capacitatea să depisteze fapte interesante, evenimente ce pot deveni ştiri de presă;să aleagă elementele de cea mai mare importanţă şi să le prezinte în primul paragraf; să elimine detaliile, materialul nesemnificativ. Ziaristul trebuie să ๎şi pună întrebarea dacă faptul relatat va interesa cititorii ziarului. Andre Gide afirma: "eu numesc ziaristică ceea ce va fi mai puţin interesant mâine decât astăzi". Aceasta înseamnă că

14 Douglas Wood Miller, New Survey of Journalism, 1968.15 John Hartley, Discursul ştirilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999, pag. 21.

131

nu numai opţiunea pentru un eveniment sau altul este esenţială în munca ziaristului, ci şi alegerea momentului optim pentru a difuza o ştire. Nu întotdeauna difuzarea ştirii este simultană cu evenimentul. Ziaristul alege un punct culminant din desfăşurarea unui eveniment pentru a-l converti în ştire.

În lucrarea sa "Estructura de la noticia periodistica", Max Fontanberta afirmă că ştirea ia naştere la confluenţa "a trei elemente semnificative: un eveniment, care implică un anumit tip de acţiune; o informaţie, în care se descrie sau se relatează despre această acţiune în termeni inteligibili; un public căruia î ๎i sunt adresate ştirile prin intermediul mijloacelor de comunicare"16.

Caracterisiticile ştirii

David Garvey şi William Rivers arată că ştirea trebuie să întrunească câteva caracteristici definitorii pentru determinarea valorii de ştire:

- noutatea – este calitatea fundamentală a ştirii, ea trebuie să prezinte cele mai recente evenimente, indiferent de domeniu.

- operativitatea – este legată de timpul de verificare, prelucrare şi transmitere. - acurateţea – presupune respectarea adevărului şi prezentarea evenimentului conform

desfăşurării lui. Respectarea adevărului este în general, o condiţie a presei, iar denaturarea adevărului discreditează în aceeaşi măsură gazetarul şi publicaţia sau postul de radio sau televiziune care nu respectă această regulă elementară;

- proeminenţa – este dată de persoanele care participă la eveniment şi locul pe care ele îl ocupă în scala socială;elementul principal, care stă la baza redactării unei ştiri este omul, precum şi acţiunile sale. Cu cât persoanele implicate în eveniment sunt mai cunoscute, cu atât interesul publicului este mai mare. O ştire în care sunt implicaţi oameni politici sau persoane publice prezintă mai mult interes deoarece acţiunile acestora pot influenţa mediul social, politic, sau economic in care se află publicul şi de care depinde acesta;

- amploarea – numărul persoanelor implicate sau vizate de ştire; cu cât numărul lor este mai mare, cu atât impactul asupra publicului este mai mare;

- raritatea – se referă la ineditul evenimentului;- personalizarea – evenimentul capătă valoare numai dacă el este legat de om fie ca

subiect, fie ca obiect al acestuia ;omul şi acţiunile sale sunt întotdeauna prezente într-o ştire. Prezentarea faptelor în care sunt implicaţi oameni, cu problemele lor sau oameni care prin acţiunile lor pot influenţa calitatea vieţii întregii colectivităţi, reprezintă o caracteristică a majorităţii ştirilor;

- concreteţea – evenimentele trebuie să fie concrete, să fie interesante pentru public, pentru că au o influenţă asupra vieţii personale; reporterul trebuie să selecteze dintre faptele de actualitate pe cele care sunt sau pot deveni evenimente;

- conflictul şi competiţia – ştirea trebuie să conţină o tensiune minimă pentru a atrage publicul; ştirile îin legătură cu acţiunile teroriste sau cele în care personalităţile politice se atacă reciproc prezintă un mare interes pentru public;

- dinamismul – ştirile trebuie să crească gradual interesul, ele trebuie să aibă o evoluţie; dinamismul este dat de implicarea oamenilor într-un eveniment dramatic, gradul de dinamism crescând odată cu nerăbdarea publicului de a primi noi informaţii;

- proximitatea – publicul este interesat de ceea ce se întâmplă în preajma sa atât spaţial cât şi temporal;17 în mediul său social, ]n cadrele temporale imediate; în ceea ce priveşte proximitatea temporală, publicul manifestă un grad sporit de interes pentru ce s-a întâmplat ieri sau pentru ceea ce se întâmpla într-un viitor apropiat; în radio există doar: „ieri, azi, mâine”; un eveniment care va avea loc peste o săptămână va fi prezentat într-o ştire difuzată

16 Max Fontanberta, "Estructura de la noticia periodistica", Barcelona, 1980, p.10.17 Citat de Vasile Traciuc, Modalităţi de transmitere a ştirilor în radio, în Manual de jurnalism, vol I, Editura

Polirom, Iaşi. 1997, pag..159 – 160.

141

cu o zi înainte de desfăşurare, pentru că ascultătorul nu reţine datele foarte exacte şi, chiar dacă le reţine, le poate uita până la eveniment.

Irene Joanescu referindu-se la aspectele fundamentale are ştirii arată că acestea trebuie să fie în primul rând factuale, adică să conţină fapte adevărate, evenimente care s-au întâmplat. În al doilea rând ştirile sunt noutăţi, ele răspunzând curiozităţii şi/sau necesităţii de a cunoaşte informaţii de ultimă oră. În al treilea rând ştirile trebuie să fie interesante pentru un număr semnificativ de oameni. Astfel ştirea poate fi definită ca: „prezentarea unor evenimente, fapte sau opinii recente, care interesează un număr semnificativ de oameni.”18

Elementele ştirii

Elementele unei ştiri îl constituie răspunsurile pe care ziaristul trebuie să le găsească la întrebările ce i le-ar putea pune cititorii, ascultătorii sau telespectatorii, aflând despre un eveniment:

cine? (este autorul evenimentului), ce? (s-a întâmplat), unde? (s-a desfăşurat evenimentul), când? (a avut loc), cum? (s-a desfăurat), de ce? (s-a putut întâmpla). Fără răspunsurile la aceste întrebări sau măcar la primele patru nu poate exista o ştire de

presă.Tehnica de construcţie a unei ştiri destrinate unei agenţii de presă sau presei

radiofonice este "piramida răsturnată", structură cunoscută şi sub denumirea de "tehnica americană" sau "tehnica lead". Construcţia unei ştiri de acest tip constă în prezentarea chiar în introducere (sau lead) a informaţiei de bază – răspunsul la întrebările ce?, cine?, când? - după care urmează datele explicative, complementare, descrierea contextului şi ale detalii. Introducerea unei astfel de ştiri este foarte importantă. Ea cuprinde, de obicei, unul sau cel mult două paragrafe. Căpătând răspunsurile la aceste întrebări, receptorul îşi poate forma o imagine succintă despre faptul, evenimentul la zi.

În presa scrisă şi de televiziune, ştirea se construieşte conform piramidei clasice şi prima întrebare la care jurnalistul trebuie să răspundă este ce s-a întamplat.

O introducere bună respectă câteva reguli:- răspunde concentrat la cât mai multe întrebări;- pentru sporirea dramatismului se poate introduce o propoziţie şoc; - dacă persoana implicată nu este cunoscută, nu este nevoie să i se dea numele în introducere.

Unul din principiile esenţiale care î ๎l vor ghida pe jurnalist este caracterul unitar al ştirii, prezentarea sa într-un tot logic, fără trunchieri, nelăsându-se întrebări importante fără răspuns.

Corpul ştirii conţine datele care explică evenimentul. Acesta trebuie să conţină explicaţii care ajută la situarea evenimentului, faptului prezentat într-un context determinat, punându-se receptorul în legătură directă cu antecedentele, circumstanţele acţiunii. Înţelesul multor ştiri este greu de sesizat în lipsa unor astfel de caracterizări ale contextului (numite în engleză background).

De ce s-a adoptat această structură? De obicei, publicul receptor este atent la primele paragrafe ale unei ştiri pentru a decide dacă îl interesează sau nu.

În ştirea de radio sau de televiziune se pot introduce insert –uri cuprinzând o scurtă declaraţie. Atunci când se introduce o persoană cu o funcţie oarecare, întâi se precizează

18 Irene Joanescu, Radioul modern: tratarea informaţiei şi principalele genuri informative, Editura ALL, Bucureşti, 1999, pag. 60.

151

funcţia şi apoi numele persoanei. De asemenea, în cuprinsul ştirii nu vor fi repetate informaţiile din introducere, şi se recomandă folosirea verbelor la timpul prezent.

Ultima parte a ştirii (încheierea) cuprinde detalii mai puţin importante.Calităţile principale ale unei ştiri sunt exactitatea, echilibrul şi claritatea.

Exactitatea constă în faptul că evenimentul trebuie redat cât mai viguros, fără să apară unele presupuneri ale reporterului. În ştire nu trebuie să existe formula „se pare că…”. Dacă există înseamnă că informaţia nu a fost exactă, nu a fost verificată şi se mai poate aştepta până când va fi difuzată.

Echilibrul este dat de prezentarea majorităţii aspectelor unui eveniment sau fapt, îndeosebi atunci când este vorba de un subiect controversat. În special, subiectele politice creează multe controverse; în acest caz, trebuie prezentate nu numai toate faptele unui eveniment ci şi toate punctele de vedere ale celor implicaţi. Pot apărea dezechilibre când sunt folosite excesiv punctele de vedere oficiale, sau când se folosesc prea multe materiale care conţin intenţii şi nu fapte concrete. Claritatea face posibilă percepţia exactă a mesajului transmis de jurnalist, care comunică publicului informaţie. Textul trebuie să fie foarte clar pentru a fi uşor perceput şi reţinut de receptori. Dacă fraza nu este clară, comunicarea nu are loc.

Scriitura şi ierarhizarea ştirilor

Elementul care stimulează în cea mai mare măsură interesul cititorului pentru o ştire este omul. Nimic nu-l interesează mai mult pe om decât omul însuşi. Luând cunoştinţă despre faptele, viaţa şi activitatea oamenilor, auditoriul tinde să se raporteze la ei, să-şi construiască modele de conduită sau, dimpotrivă, să se disocieze de faptele antisociaale desăvârşite de alţii.Cunoaşterea publicului receptor este esenţială pentru educarea interesului faţă de ştire. Satisfacerea intereselor receptorilor, educarea acestor interese sunt cerinţe esenţiale ale activităţii ziaristului.

Prezenţa în actualitate este o condiţie a omului modern. Ştirea de presă are datoria de a prezenta faptele din realitatea de zi cu zi. Termenul de actualitate se traduce în presă, în primul rând, prin fapt "la zi". Există însă în presă şi teme perene dictate de starea societăţii într-o perioadă.

Albert Camus afirma că "ziaristul este istoricul clipei". El are datoria de a face diferenţe între semnificaţia aparentă, imediată şi semnificaţia reală, profundă a unui eveniment.

Deoarece într-un buletin de ştiri sau jurnal sunt transmise mai multe ştiri este important să nu începem toate ştirile cu răspunsul la aceeaşi întrebare.

La selectarea ştirilor care se includ într-un buletin informativ, colectivul redacţional trebuie să ţină seama şi de oportunitatea difuzării unei ştiri. Acesta poate fi amânată pentru următorul buletin, în cazul în care este incompletă sau insuficient verificată ori se poate renunţa la difuzare în caz că ar aduce atingere siguranţei naţionale, ar fi „la limita legii”.

Operaţia de punere într-o ordine a ştirilor într-un buletin poate fi comparată cu paginarea din presa scrisă şi se face în funcţie de anumite criterii.

Activitatea cea mai dificilă este alegerea acelei ştiri care poate ocupa primul loc într-un buletin de ştiri „ştirea de deschidere” a unui jurnal. Pe primul loc se poate situa ştirea care este de maxima importanţă pentru publicul acelui post.

După ce a fost stabilită care ocupă primul loc, următoarele pot fi grupate în ştiri interne şi externe. În acelaşi timp, se are în vedere şi gruparea din punct de vedere tematic sau pe zone geografice. Ştirile culturale sau cele în legătură cu unele accidente, cât şi cele sportive sunt plasate la sfârşitul buletinului. În cazul existenţei mai multor ştiri se pot forma calupuri de interne, externe cu reveniri la alte ştiri interne. Ştirile sportive şi informaţiile instrumentale pot fi plasate în afara buletinului de ştiri, constituite într-o rubrică sportivă.

161

Ştirile sunt repetate în cadrul buletinelor de ştiri din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu sunt reţinute. Efemeritatea, marea deficienţă a radioului sau a televiziunii este remediată prin repetiţie. În al doilea rând, pentru că se schimbă publicul. Este greu de presupus că acelaşi public stă să asculte toate buletinele de ştiri, oamenii având preocupări diverse în diferite momente ale zilei. Un alt motiv este acela că prin repetiţie se atrage atenţia asupra importanţei unui eveniment sau fapt.

Repetarea ştirilor este benefică, însă nu trebuie să se abuzeze, pentru că există pericolul de a se ajunge la faza de saturaţie, în care publicul, atunci când i se repetă excesiv o ştire, poate avea o reacţie de respingere.

Difuzarea unui buletin informativ se face de către unul sau doi prezentatori, aceştia putând fi redactori sau crainici de ştiri. Crainicii nu participă la redactarea ştirilor sau la punerea lor în pagină, ci doar le citesc. Ştirile sunt citite de obicei de doi redactori cu un timbru al vocii diferit, pentru a se putea face uşor trecerea de la o ştire la alta. Se preferă combinarea unei voci feminine cu una masculină, diferenţele de ton fiind evidente.

Tonul vocii, când este citită ştirea, trebuie să fie neutru, fără nuanţări sau inflexiuni care pot da anumite semnificaţii in context: o nuanţare, în voce, poate fi interpretată ca implicare in ştire.

În ceea ce priveşte punerea în undă a unui buletin de ştiri există mai multe modalităţi. Unii prezintă la început un generic, după care urmează un sumar de titluri având ca fundal un semn muzical. Muzica are un ritm adecvat şi are ca scopul de a atrage atenţia ascultătorului, după care sunt prezentate ştirile flash, cu sau fără virgule muzicale.

Un alt element foarte important de care trebuie să se ţină seama la difuzarea unui buletin informativ este acela al orei de difuzare. În funcţie de ora de difuzare, ştirea, dacă este repetată suportă unele modificări atât în ceea ce priveşte timpul folosit cât şi a informaţiilor suplimentare date de derularea evenimentului.

171

RELATAREA

Relatarea este un gen publicistic de informare, aflat la graniţa dintre ştire şi reportaj, care permite prezentarea pe larg a informaţiilor despre un eveniment”19. Ca şi specific, relatarea presupune prezenţa pe teren a jurnalistului şi realizarea unei documentări directe.

Majoritatea relatărilor tratează subiecte despre a căror desfăşurare se ştie dinainte, fapt care permite o predocumentare, adică o punere la curent a jurnalistului cu tema şi persoanele implicate în desfăşurarea acestuia. Aceasta este urmată apoi de documentare, şi anume de participarea la eveniment, urmărirea desfăşurării acestuia. În final, poate avea loc şi o postdocumentare care constă în integrarea informaţiilor într-un context informaţional.

Melvin Mencher şi Jean Dominique Boucher20 consideră că următoarele câmpuri evenimenţiale sunt cele mai potrivite pentru tratarea informaţiei în genul publicistic al relatării:

1. Conferinţele de presă – în cadrul acestora vor fi reţinute numele, titlurile şi calitatea persoanelor invitate şi a celor care au intervenit. De asemenea, se va avea în vedere şi substanţa intervenţiilor, precum şi informaţiile complementare aduse în răspunsurile la întrebările puse de jurnalişti. Toate acestea se vor constitui în corpul relatării.

2. Reuniunile deliberative – pe lângă elementele enumerate la conferinţa de presă se vor avea în vedere dezbaterile deschise şi înfruntările dintre părţile participante, deciziile luate sau suspendate, voturi exprimate, proiecte adoptate, precum şi reacţii ale persoanelor prezente.

3. Ceremonii – aici se va avea în vedere personalităţile prezente dar şi absenţele semnificative, evaluarea asistenţei atât calitativ cât şi cantitativ, precum şi luările de cuvânt marcante, incidente etc.

4. Manifestaţii – vor fi reţinute detalii privind motivele, ora, locul, durata, dar şi evaluarea calitativă şi cantitativă a participanţilor, cuvintele de ordine, sloganurile, eventualele dezordini şi incidente, urmări anunţate şi consecinţe.

5. Evenimente neaşteptate – în cadrul acestor câmpuri evenimenţiale jurnalistul va reţine şi prezenta: circumstanţele producerii, natura şi cauza evenimentelor, autori, martori, bilanţ şi urmări posibile.

De asemenea şi alte câmpuri evenimenţiale, care impun materiale publicistice de genul cronicii pot fi încadrate în zona relatării: manifestări sportive – unde se vor avea în vedere naraţiunea evenimentului respectiv reţinându-se rezultate, principalele faze ale jocului, valori şi contravalori exprimate; spectacole – unde se vor reţine şi prezenta titlul, autorul sau autorii, interpreţii data şi locul desfăşurării.

Relatarea trebuie să prezinte exactitate, echilibru şi claritate. Faptele trebuie redate cât mai exact, iar textul transmis trebuie să fie clar pentru a face percepţia cât mai uşoară şi uşor de reţinut.

REPORTAJUL

Evoluţia profesională a jurnalistului presupune o anumită acumulare de experienţă redacţională. El porneşte, de obicei, de la redactarea unei ştiri, unde îşi dezvoltă abilităţile scrisului, iese în teren şi realizează un sondaj, apoi un interviu la care este necesară o experienţă şi o muncă mai elaborată. În reportaj regăsim genuri mai accesibile cum ar fi sondajul sau interviul, combinate cu un anumit tip de ierarhizare a informaţiilor şi un mod de prezentare a acestora cât mai coerent. Reportajul este un gen jurnalistic în care talentul şi experienţa reporterului sunt elemente hotărâtoare.

Reportajul a fost definit de mai mulţi teoreticieni ai genurilor jurnalistice.

19 Radu Bâlbâie, Relatarea, în Manual de jurnalism, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 140.20 Citaţi de Radu Bâlbâie în op. cit. pag. 142 – 144.

181

Langlois21 consideră că: „ prin definiţie, un reportaj raportează ceea ce se întâmplă şi ceea ce s-a întâmplat. El prezintă un eveniment, o situaţie, expune fapte”.

O altă încercare de definire a reportajului o face Michel Voirol22 care aprecia că: „ regula de aur în reportaj este rigoarea informaţiilor şi scopul redactării unui reportaj este acela de a-i face pe cititori să vadă, să audă şi să simtă ceea ce jurnalistul însuşi a văzut, a auzit şi a simţit” . Se poate spune că reportajul este un „raport” făcut de reporterul care se află la locul unde se întâmplă ceva, are loc un eveniment.

Reportajul de radio sau de televiziune necesită şi transmiterea - pe lângă comentariul reporterului – a atmosferei specifice mediului ambiental, care trebuie să existe în permanenţă. Reportajul ca gen jurnalistic nu trebuie confundat cu relatarea care este altceva. Lansarea reportajului trebuie să cuprindă câteva elemente comune cu cele ale interviului, ca localizarea şi prezentarea evenimentului. Reporterul trebuie să spună ceea ce vede pentru a reuşi să-l facă pe ascultător/cititor/telespectator să-şi creeze imagini auditive, iar zgomotul mediului ambiant nu trebuie sa lipsească deoarece creează emoţii şi dă credibilitate materialului.

Exemplu: Reporterii de război – atunci când realizează reportaje, în zonele în care se desfăşoară lupte, se aud explozii sau zgomote specifice pe fundalul sonor.

În cazul reportajului, reporterul se implică afectiv prin faptul că se află în mijlocul evenimentului şi este impresionat sau chiar poate fi afectat.

După ce ascultătorul a fost introdus în atmosferă, reporterul poate prezenta două sau trei intervenţii ale martorilor la eveniment prin scurte interviuri. Exemplu: martorii la un accident de circulaţie.

INTERVIUL

Este genul jurnalistic care poate fi definit drept o întrevedere între doi sau mai mulţi participanţi, în cadrul căreia se pun întrebări şi se primesc răspunsuri. Putem afirma că interviul este o formă de comunicare interpersonală, în care prin dialogul între reporter, care pune întrebări şi interlocutor, care răspunde se obţin informaţii pentru a fi transmise publicului receptor.

Este un gen publicistic de mare autenticitate, deoarece îi este caracteristic un grad înalt de spontaneitate şi improvizaţie. Reporterul, cu ajutorul sistemului de întrebări, încearcă să organizeze lucrurile în aşa fel încât intervievatul să poată, cât mai complet şi într-o desfăşurare logică, să gândească lucrurile, conţinutul, să lărgească volumul informaţiei, dezvăluind pe cât posibil toate aspectele temei luate în discuţie.

Reuşita unui interviu constă în pregătirea lui. Momentul pregătitor presupune23 :1. Alegerea temei care trebuie să fie oportună, actuală şi concretă;2. Alegerea interlocutorului. Trebuie aflate date despre cel (cei) cu care reporterul va

sta de vorbă, să-i cunoască realizările, competenţa profesională etc. 3. Alegerea întrebărilor. Reporterul trebuie să îşi întocmească o listă de posibile

întrebări, să mediteze asupra lor, să le cunoască. John Colbum24 a elaborat următoarea tipologie de întrebări folositoare pentru

interviuri

Tipul întrebărilor Scop Exemple

Faptice Deschiderea discuţieiObţinerea de informaţii

Toate întrebările care încep cu: unde, ce, de ce, când, cine şi cum

21 J.L. Langlois, Le manuel de journalisme radio – tele, Editions Saint – Martin , Montreal , 1989,pag. 103. 22 Michel Voirol, Guide de la rédaction, Les Guides du Centre de formation et de perfectionnement des

journalistes, Paris, 1992, pag. 52 – 55. 23 Vasile Traciuc, Emisiunea radiofonică. Concepere şi realizare, Craiova (ed. Meridian Press) 2000, p. 83. 24 Vlad Tudor, Interviul. De la Platon la Playboy, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997, p. 71.

191

Exemplificative Exemplificare În ce mod se va rezolva această situaţie?

Lărgirea discuţiei Ce alte aspecte ar trebui luate în considerare?

Obţinerea de informaţii suplimentare

Cum ar putea fi făcut acest lucru?

Justificative Disputarea unei idei vechi De ce credeţi asta?

Dezvoltarea de noi idei De unde ştiţi?

Obţinerea raţionamentului Ce probe aveţi?

Cu răspuns sugerat

Introducerea unei noi idei Consideraţi asta o soluţie posibilă?

Cristalizarea unor sugestii şi opinii în informaţii rezonabile

Ar putea fi oare aceasta o alternativă?

Ipotetice Dezvoltarea de noi idei Presupunând ca aţi face aşa ceva, ce s-ar întâmpla?

Sugerarea unei alte opinii posibil nepopulare

Un alt oraş procedează aşa... Este posibil să facem la fel?

Pentru a schimba sensul discuţiei

Alternative A lua decizii între mai multe alternative

Care din aceste soluţii credeţi că este mai buna?

Coordonative Dezvoltarea unui consens Care este pasul următor?Exista un consens referitor la acest plan (ipoteza etc.)?

Potrivit lui Vasile Traciuc distinge următoarele tipuri de întrebări25:1. Întrebările de încălzire sunt folosite la începutul interviului pentru a ajuta

interlocutorul să treacă peste emoţii.2. Întrebările de atac sunt întrebări directe. Deoarece sursa de informare este

intervievatul, reporterul trebuie să manifeste respect faţă de acesta pentru a obţine cât mai multe informaţii, iar întrebările dure să le adreseze la sfârşit.

3. Întrebările de sprijin sunt cele cu ajutorul cărora se cer anumite precizări cum ar fi termenii de specialitate sau afirmaţii care trebuie să fie completate cu elemente suplimentare.

4. Întrebările de relansare se adresează atunci când interlocutorul divaghează de la subiect.

5. Întrebările de controversă sunt puse de obicei în urma unei afirmaţii făcute de interlocutor care intră în contradicţie cu faptele cunoscute de reporter.

25 idem

202

6. Întrebările agresive se folosesc mai mult în interviurile realizate într-o anchetă, unde acestea se pot justifica. Acest tip de întrebare se poate apropia de întrebarea incomodă.

Tipologia interviului

În funcţie de tema abordată, interviul poate fi de mai multe tipuri:A. Interviul scurt, la faţa locului pe o temă dată, fragmentată, cu unul sau mai mulţi interlocutori, la capătul căruia reporterul selecţionează ceea ce este esenţial sau interesant pentru tema abordată. Acest tip de interviu se pretează la fapte de cea mai imediată actualitate. Intervievaţii pot fi aleşi ocazional, de ambele sexe şi de vârste diferite, ceea ce va duce la colorarea intervenţiilor.B. Interviul clasic care este consacrat unui dialog de substanţă, amplu, între gazetar şi unul sau mai mulţi interlocutori aleşi cu responsabilitate (personalităţi culturale, ştiintifice, analişti de politică sau economie, istorici etc.) pe o temă de interes foarte larg şi în care interlocutorul are competenţa să comunice lucruri importante. Astfel de interviuri pot apărea frecvent în emisiunile de cultură generală sau în cele profilate pe o anumită temă (culturală, economică, politică, istorică etc). C. Interviul marilor evenimente, ieşite din comun. Este ocazionat de fapte de excepţie (revoluţii, descoperiri ale tehnicii şi ştiinţei etc). Se realizează pe plan intern sau internaţional cu interlocutori direct implicaţi în evenimentul respectiv. Este specific emisiunilor de cultură generală, tehnică, ştiinţă etc. D. Interviul biografic. Are ca interlocutori fie personalităţi din anumite domenii ale culturii, fie din domenii ca ştiinţa, politica etc., care sunt intervievaţi asupra realizărilor din activitatea lor. În emisiunile culturale sunt prezentate personalităţi ale artei şi culturii care oferă date despre realizările care le-au marcat activitatea, planuri de viitor, evenimente biografice deosebite.

Interviul biografic operează în două orizonturi: pozitiv sau negativ. Interesul pentru acest tip de interviu apare datorită naturii exemplare a interlocutorului. Acest tip de istorie personală are un impact foarte mare asupra ascultătorului, ceea ce fascinează fiind calitatea de martor al istoriei al celui intervievat. Ceea ce trebuie să facă reporterul este să scoată din umbră lucruri pe care chiar interlocutorul le-a uitat. De aceea, faza de documentare, în pregătirea acestui tip de interviu este extrem de importantă (mai ales pentru crearea unei intimităţi între reporter şi interlocutor). Gradul de curiozitate al reporterului trebuie să se manifeste în raport cu adevărul pe care vrea să îl scoată la iveală. Reporterul trebuie să ştie să schimbe cursul discuţiei cu mult tact, pentru a-l determina pe interlocutor să îşi depene amintirile într-un mod care să nu plictisească auditoriul.

Reporterul nu trebuie să pună întrebări mult prea indiscrete, mai ales în cadrul interviului biografic sau întrebări al căror răspuns se poate bănui. Trebuie să formuleze întrebări complete la care să primească răspunsuri lămuritoare, care să-i creeze un alt orizont asupra temei abordate. Dacă răspunsurile din partea interlocutorului constă doar în „da” sau „nu”, comunicarea se sistează iar reporterul trebuie să facă eforturi pentru a suplini rolul intervievatului. În concluzie, aceste întrebări trebuie stabilite de comun acord cu interlocutorul (interlocutorii) sau cel puţin aduse la cunoştinţa acestuia cu un anumit timp înainte de data înregistrării.

Atât întrebările cât şi răspunsurile nu trebuie concepute într-un limbaj sofisticat ci pe măsura înţelegerii publicului. Chiar dacă cei prezenţi în studio sunt oameni de mare fineţe intelectuală, ei trebuie să îşi reamintească tot timpul că emisiunea respectivă nu are loc pentru a-şi etala cunoştinţele la un nivel înalt de competenţă lexicală ci pentru a-i face pe ascultători să înţeleagă faptele, fenomenele, opiniile luate în discuţie.

ANCHETA

212

Ancheta poate fi considerată ca fiind o derivaţie a reportajului. Unii consideră ancheta ca fiind un reportaj în care este aprofundată realitatea, dar cei mai mulţi afirmă că cele două genuri sunt diferite. În anchetă găsim unele elemente de reportaj, dar scopul rămâne diferit. Michel Voirol afirmă că reportajul „ arată ” iar ancheta „ demonstrează „ . Astfel spus, în reportaj „ se spune „ ce se întâmplă, iar în anchetă „ se cercetează „ de ce s-a întâmplat ceva.

În reportaj, reporterul explorează cotidianul iar în cazul anchetei, reporterul îşi propune să cerceteze un fapt, să afle adevărul în legătură cu acel fapt, de obicei o neregulă. Ele este cel care investighează, apelează la diferite surse, le verifică şi propune de multe ori şi soluţii. Există o diferenţă între o anchetă judiciară ţi una jurnalistică. În ancheta jurnalistică, reporterul este cel care semnalează disfuncţia respectivă, vine cu argumente prin care susţine cele descoperite de el şi atrage atenţia publicului ascultător. Ancheta rămâne un semnal de alarmă tras de jurnalişti, la o ilegalitate sau neregulă existentă într-un domeniu.

În cazul anchetei reporterul poate investiga fapte sau cazuri petrecute cu mult timp înainte şi prin investigaţia făcută caută soluţii pentru remedierea neajunsurilor într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat.

De cele mai multe ori, reporterul urmăreşte evoluţia în timp a măsurilor luate pentru remedierea neregulilor semnalate de el şi poate reveni după o perioadă cu o altă anchetă.

Pentru realizarea anchetei reporterul trebuie să facă o bună documentare în legătură cu faptul ce urmează să fie semnalat şi să urmărească firul evenimentelor pentru a-i stabili pe cei implicaţi.

Relatarea unei anchete presupune o anumită experienţă gazetărească a reporterului care face investigaţia respectivă. La redactarea unui comentariu se porneşte de la o ştire, fiind redată în primele rânduri, după care este detaliat şi comentat fiecare element semnificativ. În încheierea comentariului se poate trage şi o concluzie.

În comentariu poate interveni şi părerea personală a redactorului care devine partizanul sau adversarul unei idei, astfel încât el poate intra în contradicţie cu neutralitatea de care trebuie să dea dovadă un ziar, post de radio sau televiziune.

Problemele legate de metodele folosite pentru obţinerea informaţiilor nu sunt singurele de ordin etic, cu care se confruntă reporterul de investigaţie. Există şi problema limbajului folosit în materialul realizat. Nu trebuie să exagereze, să inventeze, ci să opteze pentru o acurateţe absolută ceea ce presupune ca declaraţiile să fie reproduse întocmai, aşa cum au fost emise de sursă.

Reporterul de investigaţie trebuie să manifeste atracţie faţă de profesia de jurnalism, ceea ce presupune nevoia permanentă de informaţie. Răbdarea, calmul, autocontrolul devin esenţiale în munca de investigaţie, care necesită timp şi efort fizic. Subiectele abordate se încadrează de obicei în actualitatea unei săptămâni. La o anchetă se lucrează cel mai adesea în echipă, fiecăruia revenindu-i câte o zonă din domeniul cercetat. O trăsătură comună majorităţii investigatorilor buni este credinţa că cineva, cumva, lucrează împotriva interesului public, iar ei trebuie să pornească de la convingerea că actul ilicit, conspiraţia, nu pot fi ascunse pentru totdeauna.

COMENTARIUL

Comentariul reprezintă un punct de vedere personal ce implică exclusiv opiniile şi răspunderea autorului său. poate fi:

◦ polemic;◦ subiectiv;◦ partizan,

şi intră, la fel ca şi caricatura, emisiunile documentare, campaniile de presă vizând atingerea unui anumit obiectiv sub incidenţa funcţiei de interpretare. Prin toate aceste forme mass-media transmit un punct de vedere asupra realului, permiţând oamenilor să-şi confrunte opiniile personale cu alte opinii.Comentariul este un gen jurnalistic de opinie, prin urmare

222

opinia jurnalistului iese în evidenţă. Comentariul aduce în atenţia publicului un eveniment care a avut loc, este în desfăşurare sau urmează să aibă loc în viitor . Comentatorul are sarcina să facă o analiză pertinentă a evenimentului sau faptului semnalat, să comenteze fiecare element constitutiv şi să-şi expună părerea .

Comentariul este prezent în majoritatea media, dar capătă forme specifice. În presa scrisă poate lua forma editorialului, cronicii, criticii, eseului. În radio sau televiziune, intervine concizia, condiţie obligatorie pentru că publicul nu are prea multă răbdare. Publicul percepe mult mai bine un text mai scurt, are răbdarea necesară să asculte până la sfârşit tot materialul, dacă acest prezintă şi interes pentru el. un comentariu incitant devine tentant pentru un ascultător chiar neavizat sau neinteresat de subiect.

În viziunea lui Agnes Yves26 comentariul are câteva exigenţe: faptul care face obiectul comentariului să fie cunoscut de public; vivacitatea stilului – un ton rece, vocabular plat, ca în cazul genurilor de

informare; originalitatea este marca unui bun comentator; exprimarea sentimentelor, emoţiilor, atitudinilor – comentariile presupun diferite

registre ale entuziasmului, decepţiei, admiraţiei, ironiei, indignării, umorului; o bună cultură generală şi de specialitate - condiţie a reuşitei.

Structura textului unui comentariu poate fi cea clasică : introducere, conţinut, concluzie.

În introducere este prezentat evenimentul. În cazul unui eveniment consumat putem presupune că mare parte din public este în temă, dar oricum rămâne cealaltă parte care nu ştie nimic. Putem spune că în introducerea unui comentariu vom regăsi o ştire, care urmează apoi să fie dezvoltată în conţinut.

Conţinutul comentariului este reprezentat de analiza elementelor constitutive şi argumentele aduse de comentator, care pot fi pro sau contra. Aici apare opinia autorului, dar şi argumentele care vin în sprijinul opiniilor emise de el. tonul şi plasticitatea limbajului devin elemente decisive în valoarea unui comentariu.

Concluzia reprezintă „verdictul” , dacă putem spune aşa, la fenomenul sau faptul luat în analiză de autor. Cel care redactează un comentariu poate să încheie cu câteva fraze în care să sugereze soluţii pertinente pentru rezolvarea unei situaţii sau să prezinte urmările posibile ale fenomenului semnalat.

Subiectele preferate de jurnalişti în comentarii sunt cele din zona politicului.

Editorialul Prezintă poziţia ziarului într-o anumită problemă. Toate marile ziare/televiziuni

au editoriale. Prin editorial oamenii au acces la experienţa şi competenţa unor specialişti, putând înţelege mai bine fenomenele, ideile, tendinţele cu care se confruntă societatea. Pentru democratizarea lui este nevoie să nu se insinueze monopolul unei singure voci, nici o singură părere partizană şi limitată.

26 Agnes Yves, Manuel de Journalisme, La Decouverte, Paris, 2002, pag. 140.

232

Bibliografie1. Bâlbâie, Radu, Relatarea-, în Manual de jurnalism, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2000;2. Butoi, Octavian, Introducere în teoria presei, Bucureşti, 1974;3. Coman, Mihai, (coordonator) Manual de jurnalism. Tehnici fundamentale de redactor, Editura Polirom, Iaşi, 1997;4. Dinu , Mihai, Comunicarea– repere fundamentale, Editura Algos, 2000;5. Gross, Peter, Culegerea şi redactarea ştirilor, Editura de Vest, Timişoara, 1993; 6. Joanescu, Irene, Radioul modern: tratarea informaţiei şi principalele genuri informative, Editura ALL, Bucureşti, 1999;7. Langois, J.L, Le manuel de journalisme radio – tele, Editions Saint – Martin , Montreal , 1989;8. Leşuţan Ioan, Jurnalism radio, suport de curs9. Miege, Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 200010. Stavre, Ion, Comunicare radio – TV, suport curs, S.N.S.P.A;12 Traciuc, Vasile, Introducere în presa radiofonică, Bucureşti, 1996;13. Traciuc, Vasile, Modalităţi de transmitere a ştirilor în radio, în Manual de jurnalism, vol I, Editura Polirom, Iaşi. 1997;14. Traciuc, Vasile, Jurnalism radio – Editura Tritonic Bucureşti, 2003;15.Tran, Vasile; Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003;15. Vlad, Tudor, Interviul. De la Platon la Playboy, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997; 16 Voirol, Michel, Guide de la rédaction, Les Guides du Centre de formation et de perfectionnement des journalistes, Paris, 1992; 17. Yves, Agnes, Manuel de Journalisme, La Decouverte, Paris, 2002;18. WALTERS, Roger, Broadcast Writing. Principles and Practice, New York, Random House, 1988.

http://ro.wikipedia.orgwww.romanialibera.rowww.curentul.rowww.acad.ro

242