1

COPERTE 1. Sibiu - Piața Mică (panoramă din Turnul Sfatului)Foto: 2. Membrii Cenaclului „George Topîrceanu” SibiuȘtefan Trihenea 3. Întâlnire de suflet – Poetul George Filip la Sibiu

4. Actrița Lamia Beligan / prof.dr.DHC Ioan Bogdan la masa de lucru

Ioan Gligor Stopița La mormântul lui Aron Pumnul 2Aurel Domide Rapsodia la aniversare 4Katy Șerban Rapsodia – inspirat nume pentru revistă 5Anca Sîrghie Revista „Rapsodia” la aniversarea a trei lustri de la apariție 6Valeria Paștiu Guseila „Rapsodia” și cei șapte ani străbătuți împreună 7Redacția „Remember” Rapsodia 2004 9Vasile Spiridon Fără aprobări 15George Văidean Toamnă / 13 septembrie 18Silviu Guga Cabinet de lectură – Romanul unei aventuri 21Liviu Modran Closetul flamingo 22Dorel Schor Urgență mare 25Mihai Batog Bujeniță Anamneza 26Nicolae Tudor Tabăra de pictură (1) 29Elena Olaru Miron Învinși 32Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă – Dincolo de vorbe 36Rodica Nicolae Strigăt neînțeles 39Dan Dănilă Jurnalul lui Ulise - Doisprezece 45Gheorghe Stroia Interviu cu Milena Munteanu (2) 46Victor Neghină Memoria fotografiei – Lt.col.Alexandru Munteanu 51Floarea Pleș Revista Rapsodia / Simpozion dedicat Centenarului 55Vicu Merlan Fenomene religioase (II) 59

POEZIE: George V.Precup (3); George Filip (16); Vasile Rusu (18); Vasile Cucu (20); Ioan Friciu(20); Mihail Constantin (27); Katy Șerban (28); Dumitru Cristănuș (35); Corina Gherman Matei (38);Eugen Deutsch (43); Liviu Ceava (44); Nicolae Vălăreanu Sârbu (54).

2

Editorial

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină; / Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; îșiîncepea Mihai Eminescu, poezia sa scrisă în adolescență, o adevărată uvertură la marea simfonie asufletului poporului român, unde s-a închegat priceperea sa adâncă a sufletului românesc. Iarminunatele doine ale marelui cântăreț anonim, ale poporului nostru, cu toate particularitățile lorde două mii de ani, s-au îmbibat în inima poetului pentru ca să apară eternizate în cântecele lui,pe care erau înstrunate coarde atât de multilaterale. (Sextil Pușcariu, Junimea literară, 1909).

La începutul lunii septembrie, am avut fericita, dar și nefericita ocazie, să vizitez Bucovinanoastră înstrăinată de Pactul Ribentrof – Molotov, cu minunata ei capitală Cernăuți, unde MihaiEminescu a făcut gimnaziul, avându-l pe dascălul Aron Pumnul și gazda sa de atunci. Odată ce aitrecut granița țării, în Ucraina, ești într-o altă lume, o lume prin care noi am trecut încet, încet, daram parcurs un drum lung și anevoios, pe când ucrainenii sunt încă nedezmeticiți. În primul rând, rarmi-a fost dat să văd această ură viscerală față de tot ce consideră ei străin, ducând o luptăînverșunată împotriva tuturor celor care mai au o brumă de demnitate și de conștientizare că aparținunui popor aflat în afara granițelor trasate de criminalii odioși ai secolului XX. Am văzut pentruprima dată apele Nistrului și cetatea HOTIN de pe malul apusean al râului, ce desparte parcă douălumi diferite. Cetatea voievozilor români, ai Moldovei, este de-acum ucrainizată complet, oprelungire a rusificării forțate. Au fost șterse toate urmele, pe care le-au putut, de legătură cupoporul român. E uluitor ce se întâmplă aici și pretutindenea. Am vizitat Cernăuțiul dezvoltat întimpul administrației austriece (1860 – 1918). Nu se vorbește nimic despre istoria moldavă a acestorținuturi locuite de români anterior acestei date. Apoi am vizitat Cernăuțiul dezvoltat în timpulAdministrației Românești (1918 – 1940):

Casa Nicu Flondor, Casa Muncii CFR, CasaIanovici, Bisericile Ortodoxe românești, CăminulPreoțesc, Căminul de Ucenici „Ioan Nistor”, CasaAsigurărilor Sociale, Facultatea de Litere și Filozofie,Palatul Cultural al Românilor, Biblioteca Universității șialte edificii ce fac cinste României Mari. Am vizitatCimitirul vechi al orașului unde sunt înhumați o mareparte a personalităților culturale și politice ale vremii.Aici am descoperit și mormântul Aglaiei, sora luiEminescu, căsătorită cu un ofițer austriac. Dar cel maicăutat a fost mormântul lui Aron Pumnul, dascălul luiEminescu, dar și casa sa în curtea căreia se află statuiaLuceafărului Poeziei Românești. Poarta era închisă cu unlacăt. Dar poți privi peste gardul șubred să vezi adevăratacinste pe care o dau autoritățile înaintașilor culturiiromâne. O mizerie de nedescris. Totul în paragină... Orușine și un scuipat pe obrazul tuturor românilor de acoloși din țară. Această țară, Ucraina, un fel de prietenă anoastră, mai mult ca o dușmancă a Rusiei, vrea să devinămembru al Uniunii Europene cu ajutorul nostru, alromânilor de care își bat joc....

3

George V. Precup

Din Volumul „Culoarea coniacului tânăr”

Editura 2019

Uitarea numelui

Zarabos era numele tău.

Purtai în raniță tăbliță de lemn,pene de vultur muiate în Dunăre.De gât călimara cât mărul, ramura de alun,o hartă ce’arată cum ajungi la sufletul omului.

Aveai încălțări din piele de bivol.Ghem pentru aduceri aminte, cu lamă curbată, sica nu.Un sul cu peceți de la marele rege întărindu’te ca poet.

Pâine și brânză,nuci și faguri de miere.Portretul cu Bendis făcut în cărbune, sul.

Bateai Dacia lată și lungă.

Pământ ascultai, pipăiai pietrele vechi,grâul copt în răbdare gustai.Respirai cânepa arsă, întâlnindu’te cu strămoșii.

Praf în suflet n’aveai.

Te spălai în izvoare să păstrezi tinerețea.

Vânt dulce usca,ierbia îmbătând cum fecioarele de pe zidul cetăților.

Ai umblat prin Egipt și Elada prin Imperiul Romanprin Britania, Galia și Țările Nordului.Țara Soarelui ai bătut, Chitaiul și Persia,în inima țărilor negre’ai ajuns.

Ai aflat frumusețea dar și partea barbară.

De azi pe mâine trăind, sufletul l’ai aflat descheiat.

Frunzar de nesomn,numărând stele până la fierbere.Fără nume rămas.

Tu.Din neamul Orfeu.

4

Aurel Domide Șănțanu

RAPSODIA LA ANIVERSARE

Revista RAPSODIA a ajuns în luna August 2019 la numărul 180, deci o apariție lunarăneîntreruptă de 15 ani. În spațiul literaturii sibiene actuale, RAPSODIA reprezintă un reper alcenaclului literar „G. Topîrceanu”, de pe lângă Cercul Militar din Sibiu, în care publică nu numaimembrii cenaclului, ci oricare din cei ale căror lucrări se ridică la valoarea literară cerută deexigențele revistei. Aceasta, pentru că obiectivul fundamental al colegiului de redacție a fost și arămas calitatea expresiei literare, originalitatea și, în același timp, diversitatea stilurilor care aupreocupat pe autori în bună măsură. În cei cincisprezece ani revista „RAPSODIA” a parcurs undrum al afirmării, prin calitatea celor ce i-au întreținut vatra cu poezie de calitate, cu prozădeosebită și cu alte genuri literare, ce s-au îmbunătățit pe parcurs, de la apariție și până în prezent.Creația de calitate a pus în evidență și valoare nume de autori, atât sibieni, cât și de peste mări șițări. Ca unul care i-am însoțit apariția, am acum satisfacția menționării unor nume de autori ce i-aupus temelie, iar în prezent prestigiu. Iată pe câțiva dintre cei ce au clădit reușita ei, Ioan GligorStopița, coleg de bancă cum se spune, Ovidiu Repede, în locuința căruia, de multe ori am ținutședințele redacției, în care se hotăra ce anume va cuprinde numărul respectiv, și unde era plăcut, șifrumos, să hotărâm apariția fiecărui număr. Mai la început, după plecarea de la ClubulPensionarilor, colectivul redacțional se întâlnea în barul de vizavi cu Biserica din Groapă, unde ampropus ca revista, ce nu avea încă un nume, să se numească RAPSODIA, după nemuritoarele„RAPSODII” ale lui G. Topârceanu, părintele spiritual al cenaclului nostru și care, de atunci, îșipoartă numele cu demnitate.

Dintre cei care i-au întreținutapariția, mai amintesc pe prof. VasileRusu, analist literar, apoi IoanTopârceanu, poet și eseist, regretații NeluLazăr, prof. Răhăian, Sandu Cinteză șiIoan Crișan, apoi pe Ioan Ghip, VasileSpiridon, Victor Neghină, Titi Dor, și alții,cărora le cer scuze că nu i-am amintit aici.Aș mai menționa meritul lui NicolaeMunteanu, Ștefan Vișan, vicepreședinte alcenaclului, Adriana Chebac, Elena Miron,Katy Șerban, Valeria Paștiu, actrița Lerida Buholtzer, cerând scuze pentru eroarea de a nu menționape toți care merită. Am lăsat la urmă nume grele, cum se spune, a căror contribuții la calitatea șiprestigiul revistei a fost, și a rămas, unul de excepție: Mihai Batog – Bujeniță, pe care am avutonoarea de a-l copta în redacție ca red. șef adjunct, deși nu e sibian, dar al cărui prestigiu literar l-afăcut cunoscut sibienilor, chiar dacă trăiește în capitala actualei Moldove – la Iași și care s-a ocupatmai mult decât onorabil în cooptarea scriitorilor de limbă română din Israel, Canada, Statele Unite,Australia...

Un nume, un reper care ne-a onorat și ne onorează și în prezent, un mare scriitor român, cu ovastă operă literară, cu premiul Academiei Române, este al gen. (rtr). Radu Theodoru, căruia îisuntem recunoscători pentru prezența domniei sale în paginile revistei noastre sibiene.

Nu închei fără a menționa pe red. șef Ioan Gligor Stopița, pe care l-am menționat la început,apoi pe criticii literari Silviu Guga, Mihai Posada, și a d-nei prof. Anca Sîrghie, a poetului G.Precup, G. Filip din Canada, Dorel Schor din Israel și tuturor colaboratorilor RAPSODIA, din țară șidin diaspora. Urez o viață cât mai lungă revistei, iar condeierilor ei multă sănătate și succese.

5

VântulUn vânt răzleț își șterge lacrimile recipe geana timpului, rămas ofrandă treceriiprin stoguri de închinare.

Pe aripi de cuvinte am plantat nădejdiiprinse în fiorul întoarcerii.Mângâieri pe obrazul răcoritor al treceriise pierd ascuns în trunchi de amieziprintre adieri înecate-n fuioare nestrunitedin miezul astrului.Aplecări din frunzar de brădiș și cetini,din ierburi și țarini pierdute-n rafalesemănând a mătănii cu rostire de pesteîntinderi.Vântul, azi numai vântul...

NORII

Sus pe creste, în devălmășeală, noriicu ugerele pline, își deschid urdinișul...Și plouă... Și plouă...

Pâraiele-și sporesc unduirea spre maluriînecate-n norii deșărtați peste limanuri.

Privind alunecarea ploii, mă-ncearcă nostalgiineatinse de trecerea vremii.

Și afară, de sus, norii-și lasă ofrandăpeste însetări de pământ...Și plouă... Și plouă...

Rapsodia - inspirat nume ptr. revistă... doar câteva cuvinte cu voia ta...

Am fost onorată încă din 2010 că am ocazia de a publica într-o revistăliterară. Mulțumesc pentru această oportunitate d-lui red. șef. Ion Gligor Stopița,care a crezut în talentul meu poetic... Cu toții, indiferent de statutul social pe care-l avem,vrem să devenim mai buni în ceea ce facem, pentru materializarea unorvise de demult (în cazul meu). Mulțumesc tuturor, celor deja existenți înainteamea în familia cenaclului, care mi-au acceptat intrarea și poate că au crezut înpotențialul meu poetic. Vreau doar să cred că revista noastră care cuprinde foartemulți membri, din țară și străinătate va merge mai departe cu același sârg șidevoțiunea d-lui I.G.Stopița, iar eu, Katy Șerban, care mă consider în modestiamea - așa cum am scris într-o poezie - ”sunt doar o silabă a cuvântului întrupat,sau poate zâmbetul iertat de ghilotină, în năruiri de ziduri ce n-au suportat visul”,o să continui ca să scriu atâta cât voi fi mângâiată de muză. LA MULȚI ANI -REVISTA ”RAPSODIA”!

Katy Șerban

6

Anca Sîrghie

REVISTA „RAPSODIA” LA ANIVERSAREAA TREI LUSTRI DE APARIȚIE

Într-o cetate a artelor cum este Sibiul, în care muzica și baletul își dau măna cu literatura, iararhitectura paripatetizează cu sculptura și amândouă încurajează pe pictorii urbei, viața unei revistede cultură nu poate fi trecută cu vederea. De ce ? Pentru că aidoma oamenilor, revistele se nasc,cresc în importanță, se maturizează ca structură și ca valoare a colaboratorilor, au câte un destinunic și la timpul cuvenit, atunci când misiunea lor a fost împlinită, se și sfârșesc. Oricare publicațieîși are poveste ei proprie și răspunde de felul cum a trimis spre lume mesajul unor grupări deoameni, care se alătură deloc aleatoriu, ci pe baza unor idealuri comune.

Mă gândesc la peisajul publicistic românesc al urbei noastre, ce poartă greutatea istoriei șicare a creat tradiții temeinice. Între atâtea apariții sibiene, „Telegraful Român” dăinuie de lamijlocul secolului al XIX-lea, când fusese la 1853 o inițiativă șaguniană, și universul său tematic,centrat pe viața bisericească ortodoxă, dar deschis și la ceea ce înseamnă marea cultură tradițională,îi păstrează specificul și în prezent. Astfel, Sibiul se poate mândri cu cea mai longevivă publicație aculturii române, ceea ce metaforic s-a afirmat că este ”patriarhul” presei noastre naționale. Redactorșef timp de 18 ani al publicației, Nicolae Cristea medita în eseul Per aspera ad astra! apărut în 20ian. /1 febr. 1883 că “munca ziarelor e pentru viitor. Se critică în ziare și se recompensează în ziare,ce e drept faptele prezentului, scopul ulterior, ce-l urmăresc acestea însă e, a pregăti pe bazaacestora viitorul”. Ziarul “Tribuna”, care de la 1884 până acum răspunde, ca un cotidian, la multedintre întrebările momentului, marchează prestigiul regiunii transilvane din care își trage sevele.Lăudabilă este tenacitatea ziarului “Sibiu 100%” care cu mari eforturi se oferă gratuit locuitorilorcetății, după cum sașii sibieni, oricât de diminuați numeric, continuă și în prezent să scoatăpublicațiile lor de tradiție.

Publicațiile academice patronate de Universitatea “Lucian Blaga” susțin oamenii de științăcu realizările lor și efortul de punere în circulație a ideilor noi este considerabil, după cum timp de15 ani am putut constata scoțând revista “Lumina slovei scrise”, deschisă în cele 20 de numere aleunei prime serii în principal studenților noștri, încurajați să facă cercetare în domeniul vast alumanismului. În plan literar, prestigioasele reviste “Transilvania”, cu debutul ei din 1868 la Brașovși dramatice tribulații până astăzi în serii succesive, iar din 1 ianuarie 1990 „Euphorion”, așezată cucinstire sub patronajul Uniunii Scriitorilor din România, au ridicat renumele orașului, găzduindafilierea unor talentați scriitori puși să comunice cu lumea cea largă prin recolta proaspătă acondeielor. Mai tânără este revista “Cenaclul de la Păltiniș”, cu un profil complex, atât literar cât șide artă plastică.

Atunci când a apărut sub patronajul Cercului Militar local revista “Rapsodia” acum 15 ani,nu erau mulți aceia care să bănuiască rolul pe care îl va juca ea din momentul în care a devenitsingura revistă literară cu apariție lunară din zona sibiană. Ea este organul publicistic al Cenaclului“George Topîrceanu”, cu o activitate plină de vivacitate nu doar în plan local, ci adesea avândinvitați interesanți din afara lui, din țară și din străinătate. Pasiunea redactorului-șef Ioan GligorStopița și a secretarului de redacție Ovidiu Repede s-a conjugat cu tenacitatea și ritmul de aparițielunară, păstrată timp de trei lustri o face de neegalat în regiune. Secretul? Inițiatorii și-au constituitcolective de redactori, prezenți în portretizarea de pe contracopertă, aceasta fiind o formă destimulare, dovedită foarte practică, chiar dacă nu se bucură de aprecierea tuturor cititorilor. Revistaare un colegiu de onoare, există foto-reporter propriu, consilier literar sau senior-editor, precum șiactori profesioniști care ilustrează paginile de mare interes ale cărților ce se lansează la ședințele de

7

cenaclu, lunare și ele. Fără să atingă nivelul elevat al suratelor ei mai mari, “Rapsodia“ își are loculei distinct în viața literară a urbei, ca prezență vie, rezonând cu sensibilitatea unui eșantion deintelectuali. Realitatea este că revista “Rapsodia” are o ritmicitate sănătoasă și un public cititorconstant. Faptul că ea respiră din ce în ce mai amplu și în prezent, cunoscută pe meridianele lumiiprin forma sa online, având colaboratori constanți în Germania, Israel etc. este un semn de bunaugur.

Modic susținută financiar de Cercul Militar Sibiu, revista nu s-a lăsat înfeudată tematic unuidomeniu restrâns, așa ca “Observatorul militar”, spre exemplu. Mai mult imagistic, în răstimpurisunt punctate în revistă unele evenimente militare de interes major, național. Cele trei copertecuprinzând imagini fotografice, realizate profesional de Ștefan Trihenea, au devenit de mult timpspațiul promovării celor mai semnificative evenimente locale ale momentului. Pentru asemenearodnică izbândă, colectivul de realizatori merită toată considerația.

La ceas aniversar țin să felicit din tot sufletul pe inimoșii redactori, cei ce fac posibilă oasemenea activitate literară intensă și consecventă, în ciuda intemperiilor de tot felul, înfruntate deei cu mult curaj. Nutrită de activitatea Cenaclului, “George Topîrceanu”, unde sunt citite creațiiliterare recente, se vernisează expoziții de pictură și se acceptă opiniile oricărui participant, revistaaniversată astăzi și-a croit un drum inconfundabil. În reuniunile lunare ale cenaclului dezbaterile peteme de interes major sunt vii și sincere, iar atmosfera este precumpănitor tonică. Salutară sedovedește a fi colaborarea și schimbul de experiență cu cenacluri ori societăți culturale din altecentre ale țării precum Bistrița. Deva, Reșița etc., ca și întâlnirile cu românii din Viena, underedactorii sunt adesea invitați. Consider fertile și lansările pe care chiar eu le organizez laconaționalii noștri de peste Atlantic, unde la New York, Denver, Troy și Cleveland din SUA, ca șial Windsor, Toronto, Montreal în Canada duc reviste literare ale urbei noastre. Fără îndoială cătoate acestea sunt un mod de a promova pe scriitorii locali și imaginea Sibiului, scopul esențial alrevistei aniversate astăzi.

Viață lungă revistei „Rapsodia” și cenaclului, care merită să-și primenească continuu echipacu tinere talente!

Valeria Paștiu- Gușeilă

„RAPSODIA” şi cei şapte ani străbătuţi împreună

Colaborator: Valeria Paştiu-Guşeilă

Şapte ani de zile, pe uşa biroului meu de lucru a stat lipită o foaie de hârtie având tipărit cumajuscule poezia lui Tudor Arghezi „INSCRIPŢIE PE O UŞĂ”. Tot cu aceste minunate versuri îmiîncheiam acum şapte ani articolul „Creionări”, publicat în revista„ Rapsodia”, numărul 97 dinseptembrie 2012. Redau mai jos câteva paragrafe din acest articol, ce preced versurile: „Când pleci,să te-nsoţească paza bună,/ Ca un inel sticlind în dreapta ta,/ Nu şovăi, nu te-ndoi, nu te-ntrista./ Purcede drept şi biruie-n furtună… ”

≤ Seara, la reîntoarcerea de la cenaclul literar - artistic - „George Topîrceanu” citesc dinrevista „Rapsodia” ajunsă la numărul 96. O pagină cu totul specială semnează poetul Ioan GligorStopița - „Un deceniu de la înființarea cenaclului literar-artistic” George Topîrceanu” și a opt anide apariție a revistei „Rapsodia”.

Citez din articolul domniei sale: „Mnemosyne, născătoarea de muse, și-a trimis câteva dinodraslele sale, ca să-i bântuie pe toți ce se adună la ședințele de cenaclu de la Cercul Militar; să-ibântuie cu duhul creației și să-i însoțească pe cei cu har pe tărâmul praxisului, unde emoțiile devin

8

certitudini. [...] În acest loc cu nimb și aură, ușile sunt deschise celor bolnavi de febra cuvântului...”

Da, trebuie să trag aer în piept și să scriu mai departe, să las timiditatea la o parte.Pentru faptul că în acest loc „cu nimb și aură” îmi găsesc începând din aprilie anul curent,

publicate poeziile - Ploaia razelor de soare, Femei vs. Bărbați, Dorință pentru o clipă, iar în acestnumăr aniversar îmi apar alte două poezii dragi mie - În Tăcere și Avere să-mi adun - cuvântulmeu de mulțumire nerostit, mă trimite acum cu gândul spre o veche fabulă persiană cu AcademiaTăcerii. În această Academie intra numai cine putea să tacă. Într-o bună zi, își prezintăcandidatura încă un taciturn, căruia –se spune - mai marele Academiei îi întinse un pahar plin cuapă, semn că toate locurile sunt ocupate. Noul candidat nu se descurajă; luă o petală de trandafirși cu un gest timid, delicat, o așeză pe suprafața apei.

„ Vezi - va fi spus el, acest nou candidat, fără a pronunța însă nici un cuvânt - există încăun loc, intrarea mea e posibilă” . Prin faptul că aspirantul a putut să-și imagineze imposibilul, săgândească petala de trandafir - a convins pe mai marele Academiei și astfel a intrat sub Cupolă.

Cu recunoștință, mulțumesc în acest fel, colegiului redacțional al acestei reviste, ce-șimerită cu prisosință numele „Rapsodia”, pentru primirea mea sub Cupolă.

Nu vreau să trec cu vederea punctele atractive ale acestei întâlniri, luările de cuvânt plinede confesiune și emoție obiectivă a veteranilor și a mai noilor veniți în familie, frumoasele versurideclamate pe parcursul ședinței, dar mai ales prezența directorului onorific – domnul RaduTheodoru. Ce mai lecție de viață și de profunzime din partea domniei sale! Inițieri cu valoare derevelație pentru mine și poate și pentru alții !

Iată cum viața te poate chema, te poate invita mereu la câte o nouă aventură. Cu două zileîn urmă, când am deschis calculatorul să scriu - n-avem nicio idee. ≥

Da, sunt șapte ani împliniți de când în ultima zi de vineri, a fiecărei luni plecam de acasă cugândul să mă-nsoțească paza bună, atunci când voi deschide ușa sălii de lectură din cadrul„Cercului Militar”, unde se desfășurau ședințele cenaclului și unde am avut norocul și onoarea săfiu primită. Cu o încordare și o emoție ce nu se pot descrie așteptam să văd dacă ceea ce trimisesemcu propunere spre publicare, apare sau nu în revistă. Rar s-a întâmplat ca o poezie, sau o prozăscurtă să nu-mi apară întocmai cum am trimis. Dar, când s-a întâmplat totuși, am primit de fiecaredată explicații, îndrumări și mai ales încurajări, apoi am primit sfatul de a citi cât mai multă poezieuniversală de calitate, și îndemnul de a nu mă lasă păcălită de „ mode” și de a scrie cum simt a măexprima mai bine, fără a mă concentra asupra „ cantității și a vânzării ” ci, asupra „ calitățiiproducției ”. Îndrumătorul meu de bază, am mai spus și cu alte ocazii este cel pe care l-am numitLuminatorul - , redactorul șef al „Rapsodiei”, domnul Ioan Gligor Stopița. N-am cum să nu-inumesc și pe regretații, Dumnezeu să-i odihnească, domnul colonel Ioan Lazăr, fost președinte decenaclu, și profesorul Alexandru Cinteză pentru aprecierile domniilor lor privind scriitura mea. Lafel, nu pot sări neamintind numele secretarului de redacție, domnul Ovidiu Repede (nu uit mai alesîncurajările din episodul Miniflorilegiu) apoi, nu-i uit pe cei cu care am legat prietenii trainice șisunt mulți dintre cei care erau pe coperta revistei în anul 2012, și sunt și acum în septembrie 2019.Tuturor celor numiți, sau nenumiți doar din motiv de spațiu, le mulțumesc pentru încrederea ce mi-au acordat-o, pentru inspirația pe care mi-au dăruit-o și mai ales pentru bucuria de a fi fost împreunăîn toți acești ani.

Așadar, șapte ani întregi s-au scurs de când scrisul meu de mână stângă, alteori de mânădreaptă, continuă să povestească povești frumoase pe care le ascult eu însămi cu uimire, uneori cuneîncredere. Le-am trăit chiar eu? Mi s-au întâmplat chiar mie, eu cea timidă, care și-a prezentatcandidatura intrării sub „Cupola Rapsodiei”?. Da, sunt eu - dacă nu chiar așa de timidă, cu siguranțăla fel de emoționată, scriind cu oarecare teamă de a nu fi judecată drept subiectivă, fraza ce urmează: Mă gândesc că de fapt am trăit șapte vieți. Șapte vieți trăite în densitate și în iscodirea acelei ideide destin, de „rânduire” de la Dumnezeu. Să se încadreze aceasta în regula multiplului de șapte ?

Sper din toată inima mea ca răspunsul să fie Da. Bucurie și multe zâmbete!

9

10

Tableta de cenacluNoi suntem Cenaclul, noi, cei care mai fiinţăm încă şi ne propunem să pătrundem în

spiritualitatea sibiană şi a neamului nostru românesc, prin creaţiile proprii, noi, cei care dorim ca elesă ajungă la cel mai îndepărtat cititor de limba română de pe acest pământ.

Preţuirea de care se bucură Cenaclul Literar-Artistic al Pensionarilor “George Topârceanu”– Sibiu, se datorează în primul rând domnului preşedinte IOAN CORCOZ care “ne ţine în mână” şi„ne pune la treabă”, fapt pentru care îi mulţumim.

De ce „George Topârceanu”?Să-i dăm cuvântul lui Al. Săndulescu, cel care a postfaţat lucrarea „Balade vesele şi triste”,

Ed. Cartex 2000, Bucureşti, 2003:„G. Topîrceaanu a reprezentat prin umorul său liric o voce distinctă în literatura română a

veacului nostru. Folosind mijloace poetice consacrate, într-un moment de afirmare spectaculoasă acurentelor moderniste, el a ştiut să fie totuşi, nou, să concorde pe anumite laturi cu sensibilitateacontemporanilor. […]. Lirismul său expresiv se situează în prelungirea lui G. Coşbuc şi DuiliuZamfirescu şi, mai ales, a lui Şt. O. Iosif şi D. Anghel.”

De ce o revistă?Pentru că trăim într-o comunitate sibiană care ne obligă!

Nu ne putem juca cu sentimentele celor ce ne citesc. Le oferim aşadar, ce avem mai bun. Citiţiaceastă revistă şi veţi înţelege de ce noi, o mână de oameni, ne-am angajat să vă oferim o parte dinsufletul nostru, dumneavoastră, fără de care, nu putem supravieţui. Vă mulţumim, vă respectăm şivă iubim.

Orice început este greu. Dar ce este greu, este şi frumos. După o viaţă de muncă şi destrădanii, revista noastră este ca un medicament pe o rană care se vindecă mai greu.Vă dorim o sănătate trupească şi sufletească, atât de necesară demersului dumneavoastră creator.

Vă mulţumim pentru colaborare.

Nelu Lazăr, vicepreşedinte

Satul

Satul natal să nu-l lăsaţi să moară,El trebuie să rămână mereu viu!Aşa mă învăţa bunicul de odinioară,Să nu plecăm cu toţii şi să-l lăsăm pustiu.

Noi am plecat prin lume şi-acuma ne-am întors.Unii poate cu păreri de rău…Şi l-am găsit acolo, tot sat frumos,Cu cruci mai multe şi credinţă-n Dumnezeu.

Averi n-am strâns pe unde am umblatŞi ne-am întors la casa părintească.Asta-i averea ce părinţii ne-au lăsat:Casa şi Satul, prin noi să mai trăiască

11

Definiţia Sibiului în viziunea lui Nelu Lazăr

Sibiul este „o carte de istorie a neamului”, foarte voluminoasă.La coborârea din tren, maşină, avion sau căruţă, „ai călcat” pe prima pagină.Toţi cei care au părăsit Sibiul, din vremurile de demult şi până astăzi, au plecat cu lacrimi înochi!Sibiul este, totodată, „comoara spirituală” a naţiunii române, aici, la răscruce de drumuri, devânturi, unde Carpaţii „s-au frânt”, ca s-o ocrotească.Sibiul este axul roţii Istoriei ROMÂNIEI MARI. Noi nu trebuie să facem altceva decât să-l„ungem” atunci când este nevoie!

Horia Răhăian

Punte peste timp

Ţi-am presărat drum de azur,Încununat de mii de steleCa să apari mereu mai susSă străluceşti ca ele.

Ai fost un vis frumos, dar trecător,O ironie de cleştar,Un freamăt, zbucium, un fior,Inel de chihlimbar…

Ţi-am închinat ca un nebun,Doar dorurile mele,– Râzi?… sunt bătrân acum,N-a mai rămas nimic din ele.

Constantin Zgripcea (Codin Alucirică)A sosit ceasulA sosit ceasul cel mare şi la noi în România,Să scăpăm de sărăcie folosind vrăjitoria.Căci din câte aflăm din presă şi de la publicitateVrăjitoarele-s în stare să le rezolve pe toate.

Scot argintul viu din oameni şi dezleagă cununiiCelor care “învârt” afaceri le-aduc numai bogăţii,Iar de-ţi face un descântec sau îţi dă baba cu ghiocul,Numai cât ai zice “peşte” şi ţi-ai şi aflat norocul.

Şi dacă-ţi ghiceşte-n palmă, în cafea sau în TarotVrăjitoarea te cunoaşte şi îţi spune tot, tot, tot.Îţi călăuzeşte paşii pe care să-i faci în viaţăŞi te-ajută, ca şi naşul, la necazuri să faci faţă.

De-aia zic c-a sosit ceasul care-l aşteptăm de ieri:Vrăjitoarele să fie cei mai buni consilieri.La Guvern, la ministere şi la orice primărie,Vrăjitoarele s-ajute să scăpăm de sărăcie.

12

Titi Dor

Acum

Acum,când rătăcesc pe străzi,

castanelece-au dat culoare

părului tău,mi te-aduc în minte.

Printre frunzevăd crâmpeie de cer

limpedeca ochii tăi.

Şi parcă eşti aproape,îmi vorbeşti chiar,

dar nu te aud;te simt numaicum pătrunziîn inima mea.

Ioan Pâțan

Toamna din noi

Mi-a ruginit iubirea ta în veneE toamnă afară şi-n noi e târziuCad frunze pe marginea viselor meleŞi vântul ne vindecă în răni de pustiu

Totul sfârşi-va când nu o să ştiuPrăbuşirile în netimp ne despartE toamnă afară şi-n noi e târziuOglinda fericirii noastre a căzut şi s-a spart.

13

Sorin StancuEchinocţiul alb

Ce-aproape-ţi pare luna, rotundă, argintie,În calmul glacial al nopţii înstelateŞi-n alba nemişcare te pierzi în revenire,Sub culmi înzăpezite închipuind palate.

Îţi scârțâie cristale sub tălpile obositeIar timpul parcă trece lichid pe lângă tineŞi tu-ţi asemeni viaţa cu luminoasa noapte,Care-ai dori-n adâncu-ţi să nu se mai termine.

Tăcerea parc-apasă ... nu eşti obişnuitCu forme orbitoare şi fără de neon,Care-ţi aduc aminte de când te-ai rătăcitÎn peisaj de forme-mpletind oţel-beton.

Nu te aşteaptă nimeni. Mereu să te grăbeşti ?Când clipa te-mpresoară cu mantie de-argintPrimeşte darul iernii şi-al zânei din poveşti,Cu dorul de natură în suflet re-nflorind.

George Arhip

CAII(Din volumul “dincolo” – proză fantastică)

Cai.Cai. Cai. Cai. Mulţi cai.Albi, roşcaţi, negri, sălbateci, cu coamele în vânt. Alergând liberi.Ridicând o trâmbă de praf strălucitoare în lumina răsăritului.Cai. Mulţi cai. Nesfârşit de mulţi. Venind de nicăieri din trâmba de praf şi dispărând în ea.Mulţi cai. Mirosind a sudoare şi a libertate.Cai tropotind. Cai liberi. Cai sălbatici.Nimeni nu-i mână. Aleargă singuri.Pământul durduie sub copitele lor. Înspăimântător şi fascinant. Eliberator.Cai. Mulţi cai. Sute. Sau poate mii ori zeci de mii.De unde vin? Unde se duc?Nimeni nu ştie. Se ştie doar că la răsărit începe cavalcada. Durează doar câteva minute. Dar

pare o veşnicie.Cai alergând. Cu coamele în vânt. Liberi. Într-o imensă trâmbă de praf…- Întotdeauna a fost aşa. Întotdeauna a fost aşa la ora aceasta. Când soarele răsare de după

muntele acela. Imaginea este superbă.- Dar când plouă? Dar când ninge?

14

- Nu plouă niciodată în valea aceasta. Şi nici nu ninge. Şi nici nu e frig.- Şi chiar sunt sălbateci? Nu-i stăpâneşte nimeni?- Nu. Nimeni nu ştie nimic. Şi nici nu vrea să ştie. Nici să-i stăpânească. Doar să-i privească.Vin aici în fiecare dimineaţă şi-i privesc. Fac asta de ani şi ani. Nimeni nu ştie când a început

sau când au fost văzuţi prima oară. Vin aici şi privesc caii. Trăiesc doar pentru a vedea caii din nou,în ziua următoare. Ştiţi că nu mai vrea nici unul să plece? Aşteaptă ziua următoare ca să vadă caii.

- Cred că va ieşi un articol pe cinste…- Hmm… Mă îndoiesc. Îi vedeţi pe cei trei? Cei trei aşezaţi pe… Aşa, da, aceia. Sunt ziarişti

şi ei. Sau mai bine zis, au fost. Cel cu ochelari a venit acum vreo nouă ani. Ceilalţi sunt mai noi. Nua mai plecat nici unul.

- Dar ai lor? Nu i-au căutat? Nu au venit după ei?- Ba da, domnişoară. Sunt şi ei pe aici pe undeva.- Dar… dar unde îi adăpostiţi? Realizase dintr-o dată că numărul lor depăşea posibilităţile

micului sanatoriu.- Nu v-am spus, domnişoară? În valea aceasta nu plouă niciodată. Şi nu ninge niciodată. Şi nu

e frig niciodată.

Ioan CorcozPrimul președinte al cenaclului

Remember

Acum doi ani, la un început de august 2002, câţiva creatori de frumos în ale literaturii şiartei şi, totodată, oameni de bine, şi-au pus în practică un vis la care năzuiau de mult, şi anume,înfiinţarea unui cenaclu literar-artistic, actualul cenaclu „George Topîrceanu”, care funcţionează pelângă Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor din municipiul nostru.

Făcând o privire retrospectivă, îmi revin în minte cuvintele maximei care spune: „FUGITIREPARABILE TEMPUS”. Doamne, cum a putut fugi timpul atât de repede! Parcă totul s-apetrecut ieri.

Şi totuşi, au fost doi ani de muncă încordată, de împliniri dar şi de greutăţi, bineînţelesinerente unei astfel de iniţiative care-şi propunea să promoveze valori autentice artistico-literareîntr-o vreme nefavorabilă cu totul ideii de valoare, într-un cotidian absurd, unde, foarte multe valoriautentice sunt înlăturate în diverse domenii de activitate, dar în mod special în literatură şi artă,promovându-se, deseori, nonvaloarea, kitsch-ul sau alte “reziduuri artistico-literare”. Tocmai deaceea i-a fost greu cenaclului nostru să reziste. Şi iată, că totuşi am rezistat, am încercat şi vomîncerca în continuare să promovăm valoarea în creaţia literar-artistică autentică.

Ne adresăm marelui public şi tuturor celor care cred şi creează ca noi, să nu ne ocolească, săne caute, să colaborăm fructuos pe planul creaţiei literar-artistice, fără a ne abate de la anumitereguli, în primul rând cea a bunului simţ, ce trebuie să domine creaţia artistico-literară.

Ferm convinşi de câteva adevăruri generale arătate în această mică alocuţiune, suntem hotărâţia promova şi de acum înainte valoarea şi autenticitatea creaţiei literar-artistice.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

15

Vasile Spiridon

FĂRĂ APROBĂRI

Trecuse mult timp, peste doisprezece ani de la Revoluția anticomunistă a românilor din 1989când apăruse în ziarul Tribuna Sibiului anunțul de mare curaj: „Pensionarii cu preocupări literaresunt invitați la Cenaclul pensionarilor vineri... semnat de un cetățean oarecare, căci nu reprezenta ooficialitate. Era un act de curaj, ni se părea atunci, căci așa ceva, în societatea comunistă din careveneam se putea face doar de autorități și cu mare precauție. De mare curaj căci, încă nu neobișnuisem ca o persoană particulară să poată organiza, în particular, fără contribuția și aprobareastatului, deci fără aprobare, o adunare de oameni. Încă nu credeam că se poate. Credeam că va venio organizație armată a statului și ne va aresta pe toți spre câțiva ani de pușcărie. Dar nu de pușcărieca cea de astăzi, cu cărți, stilouri, pachete, vizite și legătură cu exteriorul, ci fără toate acestea și încondiții de exterminare. Anunțul era semnat de comandorul Corcoz, pensionar de mai mulți ani. M-am dus și eu în anul următor, doar în februarie. M-am plimbat pe trotuarul din fața Casei ziariștilor,fost sediu al Securității, să văd dacă intră cineva acolo în curte. Apăruse domnul Corcoz însoțit dedomnul profesor Răhăianu și de traducătorul... (numele l-am uitat) pe care nu-i cunoscusem. Cei doiau intrat în curte iar domnul Corcoz a rămas la poartă. M-am dus la dânsul și l-am întrebat dacă esteacțiunea din ziar, cu iubitorii de literatură... După confirmare am spus că, am avut și eu preocupăriliterare mai demult, înainte cu treizeci de ani, apoi deloc. S-a bucurat și am intrat amândoi într-undemisol neîncălzit unde ne-au așteptat ceilalți doi. A mai intrat o doamnă. Eu eram musafirul și amînceput să spun că sunt pensionar din industrie și am început să scriu aspecte din fosta lumecomunistă. „Dacă aveți ceva aici, citiți, dar, mai înainte cineva să scrie procesul verbal, în caietulmeu, cu ce se întâmplă aici.” Așa mi-au spus dânșii. O, iarăși procesul verbal de mai demult,document important, am gândit eu. Am citit bâlbâindu-mă la început. Eram încă timorat în publicdupă câte pățisem. Dacă trebuia să trec pe lângă un milițian pe același trotuar, mă mutam pecelălalt. După mine a citit și doamna ceva pentru copii. Apoi, discuții libere din viața unor scriitori.Domnul Corcoz ne-a anunțat că are promisiuni să ne putem aduna în altă clădire care va fi încălzită.Eram numai cinci persoane și așa am continuat în mai multe ședințe lunare. La procesul verbal serenunțase după alte două ședințe, căci se dovedise că nu ne urmărea nimeni de la securitateastatului. Aveam libertate să vorbim, să scriem. Adunările nu mai erau periculoase Mai târziunumărul prezenților a crescut și valoarea unei lucrări citite se aprecia după gălăgia aplauzelornoastre. Totul se termina cu cititul compunerilor care le păstram înapoi acasă, poate pentrutrimiterea lor la o revistă din alt oraș. Valoarea și bucuria adunării era doar atât, dar era mare. Nebucuram că trăiam o oră, două pe lună în atmosferă literară, fără să ne deranjeze cineva. Era unmare câștig adus de Revoluție. Aveam libertate să gândim și să scriem. Acum, toate acestea ni separ normalitate. Atunci mi se păreau un bulgăre de aur. Să te poți aduna mai mulți oameni într-unloc la discuții libere, fără aprobare și supraveghere și fără să fim bănuiți de fapte subversive, adicăîmpotriva statului. Acesta a fost un mare câștig al Revoluției. În primele luni după Revoluție încă nuîndrăzneam, doar gândeam, ne era teamă. A îndrăznit domnul Corcoz, care insista la citit și ladiscuții libere. Am schimbat încă un sediu, două, apoi ne-am instalat, nedefinit, la Cercul militarSibiu și devenisem preocupați de fondarea unei reviste de cultură cu compunerile noastre. Apărusepromisiunea colegului nostru Arhip care avea o editură și acolo, ajutat de domnul Ovidiu Repede,cenaclist, a apărut, fără nici o aprobare, noua publicație literară a Sibiului numită „Rapsodia”, căciși Cenaclul devenise Cenaclul George Topârceanu. Iată, fără nici o aprobare, pe cheltuialamembrilor cenaclului, a apărut revista, format carte cu coperți groase acoperite cu imagini dinrealitate. Astăzi împlinise cincisprezece ani de la apariție. Succes !! În cenaclu erau doriți, pe lângăpensionari și tineri și specialiști în literatură care și-au făcut apariția curând. Se păstra severitatea și

16

ordinea de zi anunțată ca în orice organizație din trecut. Membrii își citeau creațiile, se comentau,dar se și comemorau fapte din istorie și literatură. Acolo ne-am lansat, tot fără aprobare de lainstituțiile statului, primele cărți. Colaborarea era plăcută. Eu nu m-am implicat în gospodărirearevistei. Apăruseră alții mai tineri, mai devotați revistei și chiar mai harnici, precum Ion GligorStopița.

George Filip-Canada-

Pentru mine, greu şi lung înstrăinat de ŢARĂ. revista Rapsodiaeste aşa cu bine aţi botezat-o - O RAPSODIE scrisă şi descântatăpe plaiurile natale... şi ale mamei mele, scoborâtă spre Marea meacea Neagră din rudenia poetului Octavian Goga. O... dar credeţi căpoetul din mine poate să exprime în cuvinte o Rapsodie?...

poet total

POETUL GEORGE FILIP - PE LA SIBIU.

NE CUNOAŞTEM-poeţilor sibieni-

m-aţi cam adulmecat... şi eu pe voi,dar de-o eternitate noi ne ştim:ne tragem din străbunii trişti şi goicare-au zburat din iad - spre aferim.

pe la Sibiu sunt flori pământeneştişi râuri limpezi, nunţi şi mănăstiri,domniţele sunt mândre ca-n poveştişi-aşteaptă toamna-n prag poeţii-miri.

acum ne ştim... să-ncepem vânători.întindeţi arcul vârstei A IUBI.hai să iubim de infinite orişi elixirul vieţii-l vom găsi.

şi eu sunt la origini sibian,deşi m-am emigrat spre alte zări

eu am rămas un OM cotidiancare sfidez realele-ntristări.

poeţii mei de-un sânge şi de glas,dureţi-mă cu cnuturi-poezii.sunt emigrant şi-atât mi-a mai rămas:să mă adăp cu versuri din Sighii.

mă trag din GOGA - după maica mea.m-am dus să îl salut la Răşinarişi el m-a mângâiat cu blându-i glaszicând că... din stejari răsar stejari...

am poposit la voi şi stau puţin.de bucurie - trupul m-a durut....mă cheamă emigrarea spre amin;poeţii mei de sânge - vă sărut...

26 aug. - 2019, la Sibiu.

17

LA RĂŞINARI-la casa străbunului Goga-

uliţa medievalăne-a purtat pe dealul smult.bardul nu era pe-acasă,a plecat în cer... demult.

poarta grea era închisă.un brad drept cu fruntea-n cer,placa comemorativăne priveau din lerui-ler...

jos, la crâşma de pe dreaptă,Lae Chioru fredona„bea şi dumneata părinte..."şi GOGA îl asculta.

din biserici de lumină,pe mereaua satului,preoţii stropiţi cu harurisăltau slavă Domnului.

dintr-un mausoleu de marmorişi-arcuit frumos - ca Luna,zâmbea spre eternitateepiscopul sfânt - Şaguna.

toată lumea se cunoaşte.după mamă - mai precis,eu... strănepot de-al lui GOGA,bună ziua... le-am fost zis.

şi-m plecat... căldură mare,pe prelungi poteci de dor,să scriu un poem în cinstea,a... răşinărenilor...

26 august - 2019, la Răşinari.

LA REVEDERIE - SIBIENI...-poetului Ioan Gligor STOPIŢĂ-

"zbori din nou de-ACASĂ spre acasă"aşa mi-a zis poetul... cam tăcut.unde plec... de-o vreme nu-mi mai pasă,am prea multe căi de străbătut.

la TUZLA m-aşteaptă Marea Neagră,să mă certe că am părăsit-o;n-am plecat de bine maică dragă,Ţara mea din suflet am iubit-o.

Oltul mă aşteaptă - Caraimanul,Dunărea - dansând fermecătoareşi Zarandul şi Teleormanul,munţii-auriferi cu fruntea-n soare.

...m-am dus la GOGA - pe la Răşinari.poetul - înrudit cu maica mea,mi-a zis că "din stejari răsar stejari"oriunde-n lume... chiar de-i viaţa grea.

un incunabil vechi e la Sibiu.în RAPSODIA zborul ne-mplinim.de-o vreme în revistă şi eu scriuşi au poeţii carme de-AFERIM.

să nu vă emigraţi poeţi - nicicândde-acasă... fie pânea cât de rea.mai bine-n ŢARĂ însetat, flămând.eu toate le-am plătit cu viaţa mea.

SIBIU... azi zbor de-ACASĂ spre acasă,spre cuibul meu călduţ din Montreal.pe suflet munţi de doruri mă apasăşi-n versuri mi-am zidit un ideal...

23 sept - 2019, la Montreal.

ps:

stimate GRIGORE, dacă vrei să umpli douăpagini bagă şi tu neşte desene, vro poezeadin cărţi etc.că eu am un caiet plin dar ţi-am trimis doarsighiene...Pupă-ţi bine rău familionul şi să nu te maiduci laspital că sar cu Prul pe tine.AŞA-I DIANA?!?

doctor totalghiorghe al FLOARII

18

Vasile Rusu

Pentru ce și la ce?!?

Pentru ce să-nduripovaracuvintelor nedrepteși la cesă te închini binelui publiccând chiar ai tăite urcă asprupe treptede-a dreptulspre piatrade vechi sacrificiusă-ți spintece pieptulsă-ți smulgă inimacu un gest lamentabilde măscăriciusă ți-o dea câinilor din jurși tu abia apoisă mai rămâi pur...la ce să te înconvoipentru ai tăi?!dacă ei nu pricepcă ochii li-s răi,că mâna lividăli-i lacomălimbă-mbălatăcă nu-i saturiori nu-i mulțumeștiniciodată?!...La ce Domnule?!Omule...

Castanul...pentru MONA mea dragă!

Bătrân, castanul, ca de-un veacÎmbracă haină de săracBătut de vânturi și de ploiPornite-n ceartă – ca la noi _Români și neromâni de soi!E ars ca de-un pârjol nebun!Îmi vine, Doamne; să-l răzbun...Să-i dau eu – haine noi – vezi bine,Dar, parcă lui... îi e rușine!Că îl privesc cu-atâta milă,Ca pe un frate plin de silă,De viața asta, grea-n blestemeCă toamna-i orinsă prea devremePrecum, cu jale mă apasă:80 de ani- bătrâni - în casă...Doar cu-n belșug de mângâiere:Un suflet cald cât o avere!Și-o inimă bătând de dor:Cu Mona – sigur – doar cu eaSă scap de ce-i viața grea...Încât îmi vine să mă-nsor,Decât .... ca un castan să mor!

George Văidean-Orăștie-

TOAMNĂ

Acum, la marginea timpului meu, în vremea fără vârstă, asist mereu la rostogolireaanotimpurilor pe știutele poteci, și iată, în căderea frunzelor arămii ale toamnei aud cum picură pefiecare din ele invariabil, necontenit, infinitul. Îmbătat de mirificele culori ale toamnei și obosit delungimea și greutatea drumului pe care l-am parcurs, cad pe glia timpului, și ca într-o rugăciune, olacrimă se întâlnește cu bruma de pe iarba ofilită, iar vântul întreține, completează, întregește alăturide sfiala frunzelor ce cad, simfonia unică a toamnei. În războaiele timpului, pânza cea mai artisticcolorată a fost țesută de zilele toamnei, harnice și îmbelșugate.

Toamna poate fi considerată și anotimpul nostalgiilor. Este timpul nopților ce cresc mereu,prilejuind timp viselor. În liniștea nopților lungi sufletul netulburat de nimic, coboară tăcut,melancolic spre amintiri. Nici chiar albul tâmplelor nu-l împiedică să viseze. Dorul, smerit ca ostrană este îndrăgostit de bucurie și așteptări. Nopțile înghit toate tristețile, momentele cenușii șireci ale zilelor ce au uitat să zâmbească și să râdă. În miez de noapte ecoul din sufletul meu se

19

armonizează cu melodia vântului ce vremuiește copacii despuiați de către toamnă și cu zgomotulstropilor de ploaie ce cad neîncetat pe geamul ferestrei mele prin care privesc. Picurii mari ai ploiibat ca niște degete de dojană și se transformă în șiruri ce se împletesc, parcă sunt lacrimi ce vor să-mi adoarmă cuvintele și să-mi spele gândurile.

Timpul prin anotimpurile lui a trecut de atâtea ori pe lângă mine, abia m-a privit în grabă, darnu s-a oprit, eu rămânând în via în care am trăit, am muncit, am cântat, am râs, și am plâns toamnăde toamnă, an de an, iar acum în amurg, paznicul viei îmi numără, cu lacrimi în ochi, boabele destruguri pe care încă nu le-am cules.

Așa este toamna dintotdeauna, logodită cu plânsul îmbelșugat al norilor, iar printre crepăturilede nori negricioși, luna Septembrie mai lasă câteva pete de albastru și lumină pentru mulțumireacerului și a noastră și atunci:

În toamnă, prin copacii goi / Când trece printre ramuri luna,Îmi amintești iar de noi / Și iar te văd, ca totdeauna.

13 Septembrie

O zi nefastă pentru inginerul, inventatorul, constructorul și pilotul Aurel Vlaicu. O zi nefastăși pentru satul Binținți, întreaga zona Orăștiei, pentru Ardeal și pentru tot poporul român.

Este ziua de 13 Septembrie 1913 când aripile aeroplanului Vlaicu II s-au frânt în apropierede Câmpina, în tentativa și dorința lui de a trece Carpații în zbor și a uni astfel pe toți românii deacelași neam. Avionul lui s-a prăbușit dar Aurel Vlaicu nu a murit pentru că el trăiește și va trăii înconștiința neamului românesc.

Vlaicu nu a fost primul om din lume care azburat, dar a fost primul om din lume care a gândit unaparat de zbor, l-a construit și l-a pilotat strălucit.Vlaicu a fost student la Budapesta, la Munchen și apoiinginer la uzina Opel unde i s-a făcut oferta de a lucraacolo în Germania la mașina lui de zburat dar Vlaicu arefuzat revenind acasă în satul natal și în șurapărintească continuă experiențele apoi la ArsenalulArmatei București. În multele zile de trudă și nopții denesomn, icarul transilvan a reușit și a văzut visulîmplinit. Alături de el, în ciuda multor greutăți, au fost:Goldiș, Goga, Ghibu, Gârleanu, Vlahuță, Coșbuc,Caragiale, Iorga și alți intelectuali. Aurel Vlaicu a fosto fire inventivă, inteligentă, perspicace, muncitoare,optimistă.

Prin el, Dumnezeu a trimis poporului român osolie. Vlaicu a trăit în credința izbânzii idealului săupentru care s-a oferit pe sine ca jertfă și nu în zadar.

Există caracterizarea că omul s-a născut în apă,trăiește pe uscat și visează să zboare. Aurel Vlaicu avisat și a transformat visul în realitate. El este un

martir, un erou, un simbol care a trecut în nemurire.Să ne înclinăm cu pioșenie în amintirea înaintașilor vrednici ai neamului și să le păstrăm cu

sfințenie memoria acestor giganți ai nației noastre.

20

Vasile Cucu

Îngerului meu

Spune-mi, înger păzitor, unde-i grădina fericirii,cu fructe aromate, cu minunate flori,în care să zburd liber și să culeg fiori?M-aș așeza la malul pârâului cu clipe,să le privesc cum strălucesc sub soare,pe față m-aș spăla de vremurile triste,în palme-aș ține doar iubirea arzătoare!Spune-mi, înger alb, unde-i culoarea vieții,cu care să-mi pictez în suflet amintiriși-n care să m-arunc în nopțile pustii?M-aș așeza pe-un curcubeu de vis,în care să se joace trăirile ascunse,aș îngropa în cer întregul meu abisși-aș fugi spre Pământ, cu tălpile desculțe!

Noapte bună

Se lasă seara peste umbranoastră,Încet, încet, rămânem singuri,Senini la gând ne retragem în casăȘi așteptăm, cuminți, tăcerea lumii.Ne învelim cu bolta înstelată,Lumina lunii ne veghează visul,În somn uităm de viața zbuciumată,Sufletul nostru își recapătă surâsul.Iubirea noastră-și caută-mplinirea,Prin întuneric își croiește calea,Așteaptă-n fiecare noapte o rază de lumină,Cu care să străbată depărtarea.

Ioan Friciu

AȘTEPTARE

Când te aştept, clipele-mi trec greu,Iar orele îmi sunt atât de lungi,În timpul asta poți ca să ajungiÎn ceruri... să îl vezi pe Dumnezeu.

Am înălțat și rugăciuni prelungiCa așteptarea să-nceteze-acum,Te caut cu privirea mea pe drum,Ca dorul meu în brațe să mi-l stingi.

Mereu în locu-acesta să revii,La mine-n brațe oful să îl plângi ,Iar lacrimile-n palma mea le strângi.

Veghează! Sufletul să nu ți-l frângi,Cu lungă așteptare și cu doruri,Aici eu sunt cu tine și în ceruri...

NĂDĂJDUIESC ÎN MUZĂ…

Îmi curgi prin vene ca o apă vie,Aievea nu ești astăzi, dar exiști,Iar ochii mei nu par aşa de triști,Că ei au lăcrimat de bucurie.

La întâlnirea noastră cea târzie,A fost ca martor singur Universul,Ce a făcut ca să-mi răsune versul

Şi bucuria-n lume să învie.Nădăjduiesc în tine și am crezul,

Tu muza mea chiar dacă eștitârzie,Mă faci să scot din piatră poezie,

Pe care să mi-o poarte-n taină vântul,S-o risipească ploaia pe câmpie,Să o citească cine vrea s-o știe…

ALTE IUBIRI ŞI DORURI...

Dragoste din cer, Tu nepreţuită,Totu-n juru-mi este prefăcut în dor,Iar speranţele deşarte care morVor renaşte din cenuşa risipită.

Vrem ca să trăim în lume cu onorViaţa să ne fie legiuită;Nu doresc căderea-n grea ispită,Nici să fiu prin lumea largă călător.

La fereastra mea bătrânul menestrel,Cânta ceva de ”inimă albastră”Să audă Zâna singură-n castel.

Vino şi tu în cântec să ne prindem,Să uităm şi ziua-n care ne-am născut,Aici iubiri profunde să aprindem!

21

CABINET DE LECTURĂ

Romanul unei aventuriUna dintre cele mai interesante cărți pe care Editura „Ecou Transilvan” le-a pus la dispoziția

cititorului, în ultima vreme, este romanul Ioanei Heidel „Mi-a plăcut culoarea”. Dacă titlulromanului este metaforic, subtitlul lui este foarte explicit: „Pe urmele unei românce din Gabon,Africa”. Pe un site („Pro Litera”) autoarea mărturisea: „Mi-am asumat răspunderea să scriu despreGabon, fiindcă am avut norocul să-l vizitez, țară ce m-a impresionat în mod deosebit. Așa s-a născutdorința, după o documentare minuțioasă despre cultura și tradițiile gaboneze, să scriu despresecretele și minunățiile acestei tari!” Motivul plecării (și documentării) în Gabon a fost săurmărească aventura unei tinere românce căsătorită cu un negru din acea țară africană.

Protagonistul romanului e un persoană reală, Olimpia Zdrenghea. Autoarea pare săreproducă pagini din memoriile și/sau jurnalul acestei oltence din Goicea, absolventă a Liceului cepoartă astăzi numele lui Marin Sorescu, care, ajunsă studentă la Arte Plastice în București, seîndrăgostește de un gabonez.

Ca să rămână mereu sunt semnul autenticității, autoarea nu scapă nici un moment biograficdin viața Olimpiei și începe cu reproducerea memoriilor sale despre anii copilăriei la Goicea, prilejpentru a prezenta obiceiuri ce au intrat în tradiția acestui sat oltenesc. Mai apoi, când Olimpiaajunge în Gabon, autoarea prezintă, încercând o simetrie compozițională, obiceiurile tradiționaledin satul Assok-Medzeng al edinei Fang din care provenea soțul Olimpiei.

„Fundalul” romanului este unul etnografic și bine realizat, chiar dacă cadrul desfășurăriiepice nu era absolut necesar să fie legat de etnografie. Documentarea despre cultura și tradițiileacestei țări de la Ecuator a fost, într-adevăr, minuțioasă și poate interesa nu anumit public cititor,dar romanul e atractiv prin relatarea aventurii Olimpiei, căci ce poate fi viața ei decât o aventurăgenerată de dragostea ei pentru Jean, tânărul gabonez. Protagonista exclamă la un moment dat: „Cefrumoasă ar fi viața, dacă pe traseul ei nu ne-am lovi de obstacole sau măcar pe unele dintre el le-am putea ignora”. Romanul „stăruie” asupra acestor obstacole care încep cu aprobarea cererii decăsătorie. Convinsă că iubirea n-are prejudecți și, mai ales, că e eternă, Olimpia își convinge părințiică fericirea ei depinde de gabonez și înaintează actele de căsătorie la Consiliul de Stat al României.De acum încep interviurile și seria umilințelor de tot felul pentru că autoritățile doreau să-șischimbe hotărârea. Iubirea a ieșit învingătoare cu „ajutorul” venirii pe lume a Cleopatrei, rod alacetsi iubiri. Se aprobă căsătoria și se obține pașaportul pentru că Olimpia nu vedea nici un viitorfiicei sale în România ceaușistificată.

Urmează alte și alte obstacole odată cu sosirea în Gabon. Perioadă răcirii relațiilor cu Jean ecrucială și merita o mai mare atenție din partea autoarei. Analiza psihologică a stării de „ruptură” esuperficială poate și datorită faptului că s-a vrut să se scoată în evidență optimismul Olimpiei carerăzbește în viață. Românca reușește să obțină un serviciu la Muzeul de Artă și Tradiții din capitalaGabonului, să obțină o locuință, să organizeze diverse expoziții, să fie apreciată, să aibă mașină cușofer la scară și, nu în ultimul rând, să-și aducă în vizită părinții. După 7 ani de căsătorie, în pofidaacestor reușite, Olimpiei e nevoită să divorțeze pentru că din partea lui Jean, pe care-l divinizarenumai pentru că i-a plăcut culoarea, în scurtele perioade când mai da pe acasă, avea parte numai deamenințări și violență. Optimismul o face să ajungă o personalitate în țara africană.

Lectura cărții e captivantă și ne face să aprecem autoarea care trăiește în Germania și scrie înlimba română și, mai trebuie supus, e autoarea unui alt roman interesant, „Dincolo de orizont”.

22

Liviu Modran

CLOSETUL FLAMINGO

Motto: „Dacă intri în budă, nu uita să o lași curată“.M- moderator, L-Leana, T- Tică,

M: Pentru a trăi normal, femeile au nevoie de multă iubire, iar bărbații de mai puțin sex. Deciuna fără alta s-ar zice că nu se poate! Dar trebuie să mă autocontrazic înainte ca mulți dintre voi să ofacă. Nu putem omite ceva: frumusețea iubirii pure, platonice, adolescenți care se plimbă de mânăprin parcuri, se îmbrățișează, își fură în penumbră săruturi, își scriu bilețele de amor și le strecoarăprin buzunarele hainei agățate în cuierul clasei. Ce poate fi mai frumos decât: tandrețea, protejareaființei iubite. Privești la ea cu admirație precum la o icoană. Numai că a apărut un Casanova, unPitigrilli, un Mihail Drumeș cu precocele lui elev ce-și școlariza pubertatea în clasa a șapteaîndrăgostit de o profesoară. O să zică, să-mi fie cu iertare că mă pronunț așa pentru că doamnele măvor considera cel puțin naturalist, dacă nu chiar mitocan: oare o erecție multiplă, dar fără nicioejaculare poate să-ți dea foc la pantaloni prin aprindere detesticule? Bine, biluțele nu sunt chiar plămânii, în număr tot dedoi, a căror aprindere te poate omorî când treci Dunărea înot.Femeile, prin ciclu, se mai descarcă. Cum un bărbat pretins finvorbește așa? Da, pentru că mulți nu sunteți la curent cuprocesul de învățământ. Acum educația sexuală începe dinclasele primare. Când se îmbină este bine, dar cu greutate sepoate stabili ce a fost mai întâi. Iubirea este suflet, iar sexultrup. De unde și întrebarea de la ultimul radio nealiniat politic,Erevan: „Când se spune te iubesc, înainte sau după act?Depinde ce amor aveți; dacă-i platonic în loc de, dacă-i pătimașdupă pauză înainte de actul al doilea.“ Sufletul își are locașul întrup, nu-i așa? Dar iată că la o plimbare pe plaja din Saturn amîntâlnit o vizionară care prelua psihozele celor de același gen cuea. Mi-a prezentat pe bărbatul ei. Aflat alături, scria ceva cudegetul mare al piciorului în nisip. „De patru ani dormimseparat pentru că sexul este murdar“, m-a lămurit ea. Înainte cavalul să șteargă scrisul, am descifrat: „Nu mai po... tră...“ De unde se spune că femeile au viață depisici, pe când bărbații au viață de câine. Sunt sincer, dar nu pot împăca opiniile ce se bat cap încap. Să revenim la problematica murdăriei, ce ne facem cu dejecțiile? Toate ființele prin corpurilelor produc murdărie, care trebuie reciclată. „Strângeți murdăria după câinele dumneavoastră“, scriepe plăcuțele avertizatoare din parcuri. Sau alte spații publice în care se pot cățăra felinele de pisici.La omul contemporan reciclarea dejecțiilor a fost reglementată. Din al doilea război mondial aapărut mașina care făcea din rahat unt. Dar după un timp scurt mașina futuristă nu a mai reciclatdejecțiile umane. A fost chemat specialistul de pe front, ce a tras concluzia: „Rahatul ăsta a mai fostmâncat o dată!“ Sub orânduirea comunistă, păzită cu strășnicie de aliatul estic s-a format maxima:„Ăștia nu numai că îți servesc rahat, dar te pun să aplauzi și să strigi că este foarte bun!“ De unde șimaxima: „Ești un om de „cacao“ sau proverbul: „Nu ți se pare că mănânci prea mult crocant?“Dacă un câine are libertatea de a uda un copac, un bărbat nu o mai are! Și se știe cât de cuminți suntcâinii pechinezi, gata să își acopere murdăria solidă! Poate chiar mai civilizați decât unii dintre noi!Vezi cazul celor care îngroapă chiștoacele în nisipul plajei.

23

Aici vin și trag cu vehemență un semnal de alarmă: cu toate că WC-urile publice sunt murdare,closetele ecologice put de-ți întorc nasul, nu vă mai faceți necesitățile natural fiziologice în sânulnaturii! Chiar dacă sunt reciclabile, chiar în pădure sau la munte, unde într-un loc dosit puteți folosio frunză de brustur în loc de bilet de tramvai, să știți că puteți fii înregistrat și difuzat pe Facebookca exemplu preistoric. Grupul Bilderberg supraveghează totul. Neanderthalianule, te vor categorisiiunii mondeni, încă nu ai dispărut? Sau, ca pedeapsă pentru contravenție o să-ți taie pensia specialăpe care ai primit-o pentru că ai păzit cu strășnicie amintirearoză a dictaturii proletare cu inteligența ascunsă după gratii.Și nu ai divulgat la nimeni secretele de servici. Fac oparanteză cum că, nu se știe de ce, dar de folos pentru unii,va să zică fără prea multe explicații pentru vulg, căci dinlipsă de logică nici nu se pot da, astfel de pensii sunt ospecialitate tradițională la români, precum bulzul cu brânzăde burduf sau trăscăul cu chimen. Da, în dictatură eraordine! Acum respirăm libertatea, fiecare face ce îl taiecapul, în special cei care minte n-au! Natura a fostcivilizată: avem orașe, sate depopulate, fabrici tăiate de pelistă și date la fier vechi și o explozie de supermarketuri cuproduse din toată lumea. Omul modern a înlocuit țărănimea,păstrătoarea tradițiilor folclorice milenare. Și sfătuiesc pefiecare când face check-in să poarte cu mândrie straielepopulare, iar clopul sau năframa să nu fie date jos până nute întinzi în pat. Nu uitați de prețioasele opinci cu nojițelecărora răsculatul și-a spânzurat Cloșca pentru că din ouăle de aur nu a scos pui de leu. Și acum săvedem cum se procedează când se intră într-un grup social, sanitar, toaletă, closet, WC, budă,latrină sau privată, cum se mai numește spațiul de ușurare fiziologică, atât de utilizat și tot atât derenegat.

L: În primul rând mă uit cu grijă în jur, ca să nu mă vadă nimeni când intru acolo.M: Și dacă totuși te vede? Cum reușești?L: Spun că îmi aranjez părul! Sau îmi refac machiajul.M: Și v-ați descurcat față în față cu cea mai apropiată persoană, adică soțul de alături?L: Îmi pare rău că trebuie să spun, chiar cu el de față, deși aș prefera să-i întorc spatele, că este

teribil de gelos. Mă urmărește tot timpul! Și trucul nu îmi reușește mereu. Tică îmi strigă de alături:„Te văd, te văd!“!

M: De două ori?L: Poate că mă vede dublu, căci cam trage la măsea. Dar nu știu cum?M: Dar cum vă puteți vedea soția, chiar și în timpul unor fapte intime de igienă personală? Nu vă

este pic de rușine?T: Recunosc că strig TE VĂD ca să o agasez, dar o fac de două ori, să creadă că sunt beat. Dacă

ne referim la bibliografie, în istorie sunt cunoscute similitudini ca urmare, să spun cu pudoare aunor asemenea rușini. Un grof s-a căsătorit cu o iobagă pe care a surprins-o cu fundul dezgolit înpăpușoi sau cucuruz, nu știu care cuvânt este familiar la grofi. Un negru, care în America senumește african a conceput tot în urma unui dos dezgolit pentru necesități fiziologice un mulatru,care a rămas cu culori amestecate și numele neschimbat. Dar în cazul meu este vorba despre oinvenție menită să permită accesul turiștilor din autocare la WC.

M: Numai puțin, dați-mi voie, dar ce, în autocar turistul nu are acces la WC?T: Acces are, dar nu poate intra! Pentru că șoferul îl ține încuiat. Pe motiv că îl murdărește.M: Doar nu suntem la gară, să scrie mai știu eu cine tot felul de obscenități.T: Eu am găsit și anunțuri de mică publicitate pentru servicii sexuale. Cânt la flaut, fax sex anal,

lucru manual, nu am partener, sunt dispersată!M: Poate disperată vreți să spuneți.

24

T: Numărul de mobil era șters și alături, cu marker sta scris greșit, dar și ăsta era tăiat cu o linie.Dar pentru necesități fiziologice nu s-a scris nimic, precum ar fi: auleo, sunt constipat sau, văleu căam diaree.

M: Și dacă diareea era mai de durată, ce făcea?T: Scria văleleu, am cufureală și fugea la farmacie după pilule.L: Ce glume proaste de bădăran!T: Ideea novatoare este că instalez în cabină o cameră video.M: Cum să instalezi o cameră de luat vederi, nu poți viola intimitatea omului!?T: Ușa are o broască cu un terminal POS. Se deschide cu cardul bancar, dar costul este modic,

numai 20 cenți. După ce pleci închizi ușa și camera video filmează interiorul pe care șoferul îl vedepe monitor. Dacă ai lăsat WC-ul murdar vine la tine și te amendează cu 100 de euro. Să vedem cinemai are chef să urce maimuța pe capac, să împrăștie hârtie igienică prin cabină, să scrie trivialitățipe pereți, să se scape pe alături?! Și fiecare bilet corespunde unui loc.

M: Dar cum poate face șoferul legătura între card și locul pe care șade călătorul?T: Biletele sunt cumpărate on-line prin plata cu cardul. Există un program ce face legătura între

numărul de card, identitatea persoanei și locul din autocar.M: Dar nu credeți că este prea mult?T: Este mult, dar ca să civilizezi un popor costurile nu contează. Și este democratic așa. Nu poți

opri accesul a patruzeci de pasageri, să-i obligi să se abțină, să fugă la toaletele din stațiile debenzină, pentru unul singur care iubește murdăria.

M: Bine, dar acasă de ce o spionați pe doamna?T: Nu o spionez. Are closet cu broască electronică. Dar ea mereu uită codul de acces. Așa că i

l-am scris mare pe ușă. Și nu i-am spus de camera video, pentru că nu ar fi fost de acord să probezinvenția acasă, chiar pe pielea ei.

M: Nu ați văzut camera?L: Am văzut-o, dar am crezut că-i numai Dummy camera. Nu am știut că a pus monitor în

closetul lui.T: Și eu mă așez pe al meu ca să probez funcționarea sistemului.M: Aveți două closete? Eu știu că la țară se face numai unul!T: Avem closete unisex, să nu se poată întâlni bărbatul cu femeia acolo. Și nici unul, dar mai

ales ea să nu invoce motivul de divorț, că ți-a mirosit rahatul! Rahatul fiecărui om miroase urât, darcel de bărbat pute la nasul fin al divei!

M: Dar bine nu vă vedeați când intrați pe ușă?T: Ușile se deschid pe laturi opuse, ca să nu știm unul de celălalt!L: Eu țin o higienă alimentară strictă. Sunt vegetariană, mănânc numai verdețuri, plante aromate:

cimbru, leuștean, tarhon, busuioc și beau ceaiuri de flori de soc, de tei, de mușețel, de mentă. Dupăce termin mă dau cu deodorant și cremă Nivea cu aromă de camelii. Eu merg la toaletă, numaibărbatul ăsta zice că se duce la budă!

M: Și dvs., în calitate de soț, vă convine?T: De minune, este poate singura femeie cu un excrement parfumat. A încercat multe diete, a

fost și în subsolul bisericii Sfânta Cuminecătură, unde s-a programat noaptea la un cititor în ochipentru consult. Nu știu ce dietă i-a prescris maestrul, dar din closetul ei, după folosire, nu maimirosea urât, ci a arome de plante.

M: De unde până unde ați adus vorba de flamingo?T: O dată, în deltă, soția a văzut o pereche de păsări pe picioroange, cu pene roz. Atât de mult

i-au plăcut, încât a pus două postere în closete. Și a fost inspirată. Te scremi mult mai ușor cândvezi pasărea grațioasă cum zboară. După ce te ușurezi, așa cum zice tot românul, îți iei zborul ca opasăre.

25

Dorel Schor- Israel –

URGENŢĂ MARE

Telefonul sună insistent, prelung şi obraznic, dar vocea care se aude în continuare esteplăcută, feminină şi aparţine unei persoane care, în mod evident, nu are nici un motiv să segrăbească:

- Alooo, casa doctor Cutare?- Da, doamnă.- Dacă nu vă supăraţi, aş putea să vorbesc cu domnul doctor?- La telefon.- Ah, chiar dumneavoastră... Dar am impresia că v-am deranjat de la masă, dacă nu greşesc...- Nu greşiţi deloc, doamnă, tocmai luam masa de seară.- Vai... Dar de ce atât de târziu? E după unsprezece noaptea..!- Într-adevăr... Am fost de gardă.Aici se pare că vocea de la telefon ezită o clipă, dar îşi revine elegant:- Regret că vă deranjez atât de nocturn, dar pentru mine e foarte urgent. Primiţi urgenţe?- Dacă e urgent...- E foarte urgent... De câteva luni îmi cade părul. Mai ales când mă spăl pe cap. E bine să mă

spăl pe cap?Se pare că doctorul s-a lămurit, dar răspunde civilizat.- Spălaţi-vă pe cap cât doriţi...- Dar coafeza mea spune că nu e bine să mă spăl. Zice să mă spăl pe cap numai la ea contra

cost!Se pare că doctorul începe să-şi piardă răbdarea.- Doamnă dragă, chestiunea nu e urgentă...- Ah, voi bărbaţii. La fel spune şi bărbatul meu... Dar permanent să-mi fac? Că îmi vine

bine.- Nu ştiu, doamnă. Nu vă cunosc, nu ştiu dacă şi cum vă vine.- Îmi vine bine... Atunci, pot să vin? Că azi mi-am făcut un permanent şi mi-a dat cu un șprei

şi eu am impresia că șpreiul ăsta întăreşte părul de deasupra, dar el cade de dedesubt. E posibil..?Doctorul, absent, răspunde că orice e posibil. Dar vocea e prezentă:- Există medicamente care să-l întărească?- Există...- Dar nu-i periculos? Că am auzit că daţi nişte vitamine care îngraşă...- Nu îngraşă... Şi mai sunt şi alte medicamente.- Şi nici astea nu îngraşă?- Fiţi fără grijă...- Dar părul meu e slab, nu ar fi bine să-l îngrăşaţi puţin?- O să vedem, stimat doamnă, pe când doriţi să vă înscriu?- Pe când e posibil?- Mâine la cinci după masă.- Cum, chiar mâine? La coafeză nu pot să obţin rând dacă nu mă înscriu minimum cu două

săptămâni înainte.Doctorul cu ultimele răbdări:- Eu nu-s coafeză, regret foarte mult.- Aveţi şi de ce... Ştiţi ce clientelă are o coafeză?

26

- Nu ştiu... Atunci când veniţi?- Vreţi să vin?- Eu nu vreau, dumneata ai spus că vrei.- Păi, nu aţi spus că nu-i urgent? Atunci de ce să vin? Ca să primesc minerale şi vitamine şi

şampon.?.. Nu mai bine plătesc ceva în plus la coafeză şi mă spală ea pe cap? Că îmi dă şi cu șpreiulcare face sa nu cadă părul deasupra... Şi care miroase splendid, nu ca medicamentele. Voi, doctorii,n-aveţi decât să faceţi experienţe pe alţii, nu pe mine. Pa şi pusi! Noapte bună...

.

Mihai Batog Bujeniță- Iași -

ANAMNEZA

Domnul Duluman, Aristică, aşa cum îl dezmierdau cunoscuţii, ţopăia prin casă, scoteasunete precum un tren care trece prin gară fără să oprească şi îşi flutura mâinile ca şi cum ar fi doritsă-şi ia zborul. Lucru, hai să fim sinceri, deocamdată imposibil datorită legilor actuale aleaeronauticii. Poate mai târziu, când savanţii americani vor…

Dar nu, domnul Duluman nu era interesat să-şi ia zborul ci încerca astfel să-şi ogoiascădurerea degetului, o durere care-i seca ficaţii mult încercaţi. Deşi nu a reuşit nimic în aceastădirecţie, la un moment dat i-a atras atenţia distinsei sale soţii, doamna Sylyka, iar aceasta a fostnevoită să-şi ridice privirea de pe ecranul telefonului şi să-l vizualizeze pe bietul Aristică cel chinuitde dureri.

I s-a adresat cu o voce care conţinea sictirul întregului univers cunoscut:- Ce-ai băi, omule, nu te simţi bine, ţi s-a urcat trăscăul la cap şi ai convulsii!?- Mă doareee, scânci Aristică simţind, nu se ştie de ce, o urmă de compasiune în glasul

dragei sale soţii…- Ce te doare, deveni brusc interesată doamna?- Degetuuu’, mai suspină bietul om şi se prăbuşi pe fotoliul din faţa soţiei.- O să-ţi fac eu imediat anamneza şi apoi voi stabili tratamentul optim!Pe moment Aristică nu prea a înţeles ce i se cere şi a continuat, ca un fraier ce era, să ragă de

durere. Arătă totuşi degetul cu pricina şi amuţi când doamna puse diagnosticul:- Turgescenţă specifică inflamaţiilor reumatoidale!Abia acum respiraţia bietului om intră în colaps, ochii îi ieşiră binişor din orbite, iar oribilele

sale vaiete încetară. De unde să ştie el că distinsa lui consoartă, coafeză de meserie, consideraprofesiunea ei ca fiind una direct înrudită cu medicina (a se vedea bărbierii din Evul Mediu!), iar ceidoi ani de studii pe facebook o transformaseră într-un clinician de excepţie care nu greşea niciodatădiagnosticul şi nici tratamentul. Nu de puţine ori auzise la salon câte o clientă care-i confirmaseîncrederea în forţele proprii:

- Vai, tu, doamna Sylyka, mi-ai luat-o cu mâna, tuuuu!Era desigur vorba de vreo durere devenită cronică, aşa cum au, de regulă, cam toate

doamnele de vârsta a doua…- Şi crezi că dacă îmi pun o compresă cu apă rece?…

27

- Aristică! Poate ştii tu mai multă medicină decât mine! Aia cu apa rece era la voi la ţară,acum suntem în alt mileniu bă! Trecem la o medicaţie modernă! Deci iei acum două aspirine, apoipregătim terenul pentru un tratament de ultimă oră, cu imuno-mediatori, injectabil, astfel ca peste olună-două să nici nu mai ştii de durere!

- Bine, da’ iooo, nuuu…- Aristică! Dacă tot m-ai deranjat, ai bunul simţ şi ascultă că nu vorbesc la pereţi!- Da, mămică!- Începând de mâine trecem pe regim! Fără, tutun, băutură, iute, sărat, dulce, piperat, fără

excese de nici un fel! Bine, ai voie să faci unele exerciţii erotice, dar din câte ştiu nu te maiinteresează! Aşa că… Şi ai grijă! Nu cumva să mai tragi din sticla de trăscău pe care o ţii pitită subaragaz că te ia mama gaia! Hai, du-te şi ia-ţi aspirinele!

Aristică îşi regăsi respiraţia căzută pe sub fotoliu, se ridică, spuse cuviincios: săru’-mânamămicule şi o zbughi la bucătărie ca să pună în aplicare cele poruncite.

Scoase aspirinele din dulăpior, le ronţăi ca să nu facă ulcer, he, hee, nici el nu era aşa deprost, apoi căută un lichid cu care să le convingă să fie înghiţite.

Desigur primul lichid care-i veni în raza sub ochiului pineal era sticla de ţuică ascunsă încuptorul aragazului. Asta cu venitul sub ochi era o metaforă deoarece Aristică se folosea mai multde ochii minţii decât de cei folosiţi într-un mod atât de banal de unii oameni.

Gâlgâi cu pricepere, aspirinele luară liniştite calea destinului lor, iar el avu o iluminare Ce-idrept, abia după a doua înghiţitură!

Draga lui soţie era într-adevăr un geniu! Păi, el se lovise cu ciocanul peste deget pe cândîncerca să bată un cui în garaj, iar pe timpul conceperii planului băuse vreo cam litră de trăscău. Înconsecinţă prima lovitură a ciocanului nimerise, nici nu se ştie cum, drept în deget. De aici lucrurileerau cunoscute tuturor…

Păi, n-avea dreptate femeia când îi interzisese să mai bea rachiu!? Ba da! Deci… Pestemăsură de mirat că este soţul unei asemenea minuni a naturii mai bău câteva gâturi şi plecă laculcare. Ca să fim sinceri, parcă nici degetul nu-l mai durea aşa de tare…

Mihail Constantin

ANOTIMPURILE VIEŢII

Pasager prin timp,Urmând al meu destin,Parcurg un anotimp,Al vieţii de creştin.

Cu multă gingăşie,Un anotimp fragil

Străbat cu bucurie,Viaţa de copil.

Mirajul tinereţiiŞi-al maturităţii,

Trecând finalul punţii,E vremea senectuţii.

Iar Harul ca o hainăDin multul infinit,

Menţine-n mare taină.Un anotimp trăit.

28

Katy Șerban

PENTRU NUNTA CLAUDIU-ADINA!

Pe sub alai de îngeri în mantii cereștiȘi sfinții ce din icoane zâmbesc,Se iau de mână mirii pământeștiÎn noua viață ce ei și-o clădesc.

Mărgăritarele cerești se adunăPe stâlpi de credință și iubireRoua de-agheasmă pe frunte să punăCa uniți să rămână în iubire.

Prin serafimi ,puterile le crescCu aripi înălțate din înalt,În duh de iubire ei azi se unesc,Binecuvântând unul pe celălalt.

S-aveți parte de-o familie frumoasăȘi binele în cale să vă creascăȘi nu uitați de noi, de-a voastră casăDe casa dulce, părintească!

Doar ascultă suflete...

Când ți-o fi greu, ascultă doar tăcereaDiscret respirând sinele tău...Poate așa găsi-vei mângâiereaCând vei afla pe Dumnezeu.

Ascultă și neantul cum se scurgeȘi-n suflete introvertite,Când sunetul luminii ne pătrundePrin pete de-ntuneric, diferite.

Ascultă, cum ne curgem în schimbare,Când totul se transformă într-o rugăCe ne ridică în înalta zareȘi găuri negre vor ca să ne sugă.

Și ce-am face noi în veșnicii,Când pe aici facem de toate?Trăi-vom ca eterni copiiCu sufletele ne-pătate?

Și-acolo, o să ardă ne-nțelesSărutul tău de meteor?Pe sub genuni dintr-un eresVor crește aripi mari de dor?

De veghe în noapte

De veghe stând în noaptefoșnind frunza de vis,aproapele-i departepe drumul ce-i închis.

Când râuri de luminămai curg ușor din lună,doar apa fără tinăne-aduce împreună.

Eu – umbră plutitoaredesenată de-un copac...făr de frunze, golul doare-plâng, cu dorul mă împac.

Iar de drumu-ți a fost greuși versu-mi nu te mai încapeprin visul lui Prometeu -nu lăsa focul să-ți scape.

De veghe mai stau în noaptecând gândul naște alte gânduriși când uitatele albe șoaptede dor își caută iar rânduri...

Se duc anotimpurile...

Se duc anotimpurile, iubireși-ncet, ne duceam și noi,în taina veșniciei glăsuireudați de-ale iubirii ploi.

Se duc anotimpurile, iubirecu verde crud ușor curgândpeste păduri în desfrunzireși mi-a rămas același gând...

Se duc anotimpurile. iubire,ca o rugăciune de sihastrucrește doar credința-n simțirelegând un vers de de-un albastru...

29

Nicolae Tudor

TABĂRA DE PICTURĂ(1)

De-a lungul deceniului opt al veacului trecut, grija principală a fiecărui muritor de rând dinţara noastră, era agonisirea hranei cea de toate zilele. Cum aveai cât de cât un timp liber, te aşezaifain-frumos la uşa unei „alimentare”, şi-o păzeai în speranţa că poate va pica ceva de glojdeală.Uneori te alegeai cu te-miri-ce, dar de cele mai multe ori, pierdeai timpul de pomană.

Pe atunci eram încă tânăr şi „tăiatul frunzei la câini” mă cam exaspera la culme. În timpulpierdut pe la diferite „cozi”, puteam face ceva util atât pentru familia mea, sau poate chiar pentrusocietate.Este drept, în vedere aveam multe lucruri interesante care le-aş fi putut face, dar copiilor le erafoame, iar soţia îmi arăta vesela de bucătărie curată şi neatinsă. Stomacul îşi cerea şi el drepturilelui. Nu-l puteai băga în şomaj fără anumite repercusiuni de sănătate. Vorba lui Marx : „În lumeaasta totul depinde ce bagi în pântec şi cu ce-ţi umpli maţul”!

Colegul meu Lucian Cazacu, un băiat bun şi foarte sufletist, care lucra la secţia „IgienaAlimentaţiei” m-a ajutat să-mi fac oarece relaţii pe la „Scandia”, sau pe la diferite restaurante şicantine, unităţi controlate de el, de unde mai procuram la suprapreţ, ceva de băgat pe sub nas : orudă de salam „cu soia”, un pachet de unt, un caşcaval, o ciozvârtă de carne, sau ce mai pica pe-acolo, cu care să ne mai ologim foamea. Dar mersul cu „milogeala” pe la diferite uşi, nu mă încântadeloc. Nu mă caracteriza pe mine aşa ceva, dar se pare că n-aveam de-ales.Prietenul meu Alexe, mai hâtru de felul lui, când îl întrebam :

— Mă băiatule, ai mai găsit zilele astea ceva de-ale gurii? Invariabil îmi răspundea :— Sigur că daaaa! Un ruj, un fluerici, un deodorant bucal, o alifie de buze, ceva şerveţele de

masă, şi albastru de metilen pentru eventuale „afte bucale”!Din astea se mai găseau pe-ici pe-colo. Dar cu ele, băgai stomacul în şomaj tehnic, şi dădeaimetabolismul tractului digestiv peste cap.

La magazinele cu „circuit închis” nu aveam acces. Dacă nu posedai niscai „grade pe epoleţi”sau ceva activitate „politică”, care atunci se numea foarte pompos „muncă de răspundere”, n-aveainicio şansă.

Cu alte cuvinte cum ar spune acum un nostalgic comunist „Vezi tovarăşe că totuşi te-aidescurcat!Aşa au făcut toţi!” Păi nu chiar toţi nene, zic eu!Ci doar câţiva care aveau acces la unele„surse”. Că „tovarăşi” eram numai ca formă de exprimare, nu şi ce puneam în gamelă! Mareamajoritate supravieţuia doar cu ce primea de la stat, că într-un timp, şi pâinea era pe cartelă. Chiar şila ţară, ca să-ţi procuri coltucul de pâine, trebuia să duci la brutărie săculeţul cu făină. Iar dacă eraidoar un simplu pensionar, sau dacă nu munceai la „Ce-A-Pe”, de unde făină?

Totuşi, perioada respectivă de ce să nu recunoaştem, din punct de vedere medical, a avut şi-oparte „pozitivă”. Rar mai vedeai pe stradă o persoană supra-ponderală!Cât despre una „obeză” nicipomeneală! Toţi eram supli şi frumoşi ca nişte atleţi. Nu ca acum, c-am văzut şi copii de-a dreptulobezi. Deci totdeauna, în tot răul se va găsi şi-o parte bună.

Pe vremea aceea, nu se prea vorbea de „colesterol, trigliceride”, de „diabet” sau alte boliadiacente. Poate doar la „nea Nicu” din „capul statului” şi la cei din jurul lui care trăiau „ca afară” şinu ştiau ce-s lipsurile!

Acum să nu credeţi că majoritatea populaţiei era sănătoasă tun! Da de unde!Ea suferea de„mal-nutriţie”, în special copiii de prin orfelinate. Vai de capul lor! Că după 89 am speriat Europacâţi copii malnutriţi şi bolnavi de SIDA au găsit prin orfelinatele noastre.

30

Şi uite aşa, constatam cu ciudă, cum treceau anii pe lângă mine şi nu m-alegeam cu nimicdin viaţa asta amărâtă. Parcă doream să las şi eu ceva în urma mea, chiar dacă nu util, măcarfrumos. Să se ştie după ce voi pleca spre stele, că n-am făcut chiar umbră pământului de pomană.

Simţeam eu c-am moştenit cumva „genetic” un oarecare talent la desen şi pictură (chestiaasta, am explicat-o mai pe-ndelete, în romanul „Pelerin prin lanul de spini”), dar ca să pun înpractică „moştenirea” respectivă, chiar aşa ca „amator”, îmi trebuia şi un spaţiu adecvat, adicămăcar acolo într-un colţişor un mic „atelier”. Dar în cele două camere de bloc în care locuiam, deunde atâta spaţiu excedentar!

Dar pe lângă atelier, mai trebuiau şi alte dotări colaterale ca : şevalet, pensule, vopsele,pânze, rame, şi câte şi mai câte, care mă cam scuturau la buzunar. Iar ca lefegiu „bugetar” nu preahuzuream în direcţia asta.

Totuşi am început să fac unele cercetări. Aşa am aflat de la o colegă de servici, YcaBozovici, că există în oraş o Şcoală Populară de Artă care are printre altele şi o secţie de „Pictură”.Şcoala respectivă se putea frecventa seral dar contra cost. Făceai trei ani, şi în final te alegeai cu„diplomă de pictor amator”!M-a cam surprins chestia asta, şi-i spun colegei :

— Bine dragă, dar cu talent şi fără şcoală nu tot „amator” mă numesc?— Nu domnule farmacist, fără şcoală sunteţi doar un simplu „zugrav” dar şi ăla „neca-

lificat”. Că şi pentru zugrăvit pereţii trebuie să ai şcoală profesională. Pentru orice îţi trebuiecalificare. Am făcut şi eu şcoala asta. Uite, ca să vă dau un exemplu concret, pot spune că şi eu măpricep la tot felul de leacuri empirice, îndeletnicire moştenită din familie, dar nu mă pot numi„farmacist” ca dumneavoastră!Dar am uitat să vă spun încă ceva mai interesant. Absolvind şcoalaasta de artă, aveţi voie să participaţi anual cu lucrări la „Cântarea României” secţia pictură. Dacăacolo pânzele dumneavoastră sunt apreciate şi „împuşcaţi” trei premii naţionale, abia atunci aveţiocazia să primiţi ţidulă de „profesionist”.

Ce să vă mai spun, argumentaţia ei m-a convins. Dau fuguţa de mă-nscriu şi eu, şi devinînvăţăcel. Aveam la şcoala respectivă toate dotările necesare, plus instruire practică şi teoretică cuun cadru didactic specializat.

Eram vreo douăzeci de colegi de toate sexele şi vârstele. Printre ei era chiar şi o fată, vaisăraca de ea, paralitică rău de tot. Cred că avea ceva sechele de „poliomielită”. Nici nu ştiu cine oaducea şi-o ducea seara de la şcoală acasă, că de abia se deplasa în două cârje. Chinul de pe lume!Nu mai ştiu cum o chema, chiar dacă locuia tot prin cartierul meu. Cu destulă jenă, am întrebat-oodată :

— Eu fac şcoala asta pur şi simplu ca divertisment, dar dumneata de ce te chinui cu ea?Şi mi-a spus simplu :

— Şi eu la fel!Ca să-mi umplu timpul cu ceva plăcut. Când faci ceva care-ţi face plăcere,nici nu mai bagi de seamă tragedia în care trăieşti.

Nu ştiu la ce fel de „tragedie” s-a referit ea, la cea „socială” sau la boala care o chinuia. Darn-am avut curaj s-o întreb.

Aveam cursuri serale de două ori pe săptămână. Făceam într-o zi teorie, şi în alta practică,când ne dădea profesoara o „temă” oarecare, de obicei „natură statică”, că aveau acolo tot felul deobiecte aduse de pe la muzeu, antice şi de demult, iar noi toţi după priceperea fiecăruia, nestrăduiam să le pictăm pe bucăţi de carton de mucava.

Eram fericit, că pe lângă servici şi alergătura după de-ale gurii, mai practicam şi ceva care-mi făcea plăcere. Şi uite aşa, am târât de ea trei ani de zile. Am participat şi la „Cântarea României”obţinând două premii naţionale. Până să-l „împuşc” şi pe-al treilea, când urma să obţin şi eu „ţidula”aia de „profesionist”, a venit „revoluţia” şi s-a diluat afacerea, şi-am rămas tot un prăpădit de„amator”. Aşa este când ţii neapărat să fentezi „destinul” şi-o tot iei aiurea pe mirişte, împins de laspate de „liberul tău arbitru”.

În timpul şcolarizării, pot spune că doar teoria mi s-a părut interesantă. În rest practic n-amcâştigat mai nimic. Am rămas tot cu talentul şi priceperea mea nativă, atâta câtă aveam. Dar să nu

31

credeţi cumva că eram chiar „doldora” de talent! Nuuu! Probabil o reminiscenţă „reziduală” de pela cine ştie care înaintaş de-al meu.

La orele de teorie ni s-au explicat şi genurile de pictură. Când i-am văzut prima datătablourile pictate de colega mea Yca Bozovici, mi s-au părut interesante dar nu grozave. Făcândşcoala, am aflat că ea picta în genul „poantilist”. O tehnică destul de laborioasă, dar de efect. Dupăcum spun specialiştii, pictând în genul respectiv, amestecul culorilor îl face „ochiul” privitorului, şinu pictorul pe paletă ca de obicei. De aceea, un tablou executat prin această tehnică, nu trebuieprivit de-aproape, că nu înţelegi mare lucru, ci cât mai la distanţă, să aibă timp ochiul să conturezeimaginea şi să plămădească culorile. Ca să vedeţi şmecherie! Ce vreţi! Chichiţe de specialitate ca-ntoate meseriile!

În general, nu regret c-am făcut şcoala aceea. Mi s-a deschis altă perspectivă. Acum privescun tablou cu alţi ochi. Să nu credeţi c-am devenit cumva şi „critic de artă”! Nici pomeneală!Dar cuceva talent în aprecierea unei picturi, tot m-am pricopsit.

Dar cel mai important lucru a fost, când am aflat că pictorul sibian Petre Dumbrăveanu, careavea şi ceva „funcţie” pe la „Comitetul Judeţean de Cultură şi Artă”, era probabil obligat caactivitate artistică, să organizeze anual şi în mod gratuit (asta mi s-a părut foarte interesant!) „taberede pictură” prin tot felul de localităţi din judeţ pe unde reuşea şi dânsul să găsească cum se spuneacum ceva „sponsori”, având ca beneficiari, absolvenţii şi cursanţii Şcolii Populare de Artă.Înfiinţase chiar şi un club al „pictorilor amatori”, cu „statut” în regulă şi carnet de participant!Organizare importantă nene! Nu o bagatelă!Chiar dacă ne considerau doar „amatori”, totuşi cemândri eram noi că făceam parte dintr-un club de „artişti”!

Cum am aflat de chestia asta, m-am şi repezit de m-am înscris şi eu. Mă cam deranja ce-idrept termenul ăsta de „amator”, dar n-am comentat. Ce, pe vremea aia puteai să comentezi ceva?Nici pomeneală!Aşa se spunea, că „operaţia de amigdalite se făcea prin anus, că nu aveai voie sădeschizi gura!”

Dar la urma urmei, nici „profesionist” nu mă consideram. Eu am avut în destin altă profesie,nu „arta grafică”. Asta o făceam aşa ca „hobby”, sub impulsul „liberului arbitru”, care-mi permiteasă mai calc şi „pe-alături” din când în când de la „foaia de parcurs” a destinului. Dar bag seamă că„impiegatul meu de mişcare” din „invizibil” era foarte vigilent!Avea o grijă teribilă să mă menţinăpe „traseu” şi să nu ajung aiurea prin cine ştie ce „gări”, cu alte îndeletniciri practice. Şi cum mi-oluam în cap, mă şi „trăgea de urechi” şi făcea minteni cu mine „la loc comanda”!

O tabără de-aceasta, dura două săptămâni. Aveam cazare şi masă gratis. Cinci ani de zile,am participat consecutiv la toate „taberele” de pictură care au fost organizate în perioada respectivă.Era ca un mic concediu deconectant dar şi instructiv.Domnul Dumbrăveanu, era un tip grozav de jovial şi pontos. Întreţinea o atmosferă plăcută şirelaxantă. Când se-apuca să spună bancuri şi snoave populare, era de ne oprit. Am amintiri foarteplăcute din aceste tabere.

Pictam cam în viteză, aproape ziua şi tabloul. Cu o zi înainte de final, ne aduceau de undevamaterial lemnos „la metru” cu profilul respectiv, din care fiecare îşi confecţiona ramele necesaretablourilor pictate. Pânzele, sau cartoanele pe care ne desfăşuram creaţiile, dar şi pensulele şivopsele, erau personale, veneam cu ele de-acasă fiecare.

La final, se făcea o expoziţie de grup, dar aveam obligaţia să donăm fiecare câte-un tablouprimăriei din comuna care ne-a facilitat tabăra. De obicei domnul Dumbrăveanu juriza expoziţia şialegea tablourile care trebuiau donate. Nu mai ştiu ce s-a ales de picturile respective. Multe din eleîmi aduc aminte, că erau destul de reuşite.

Aşa cum am mai spus, eu am participat la cinci tabere în fiecare an, din 1984 până în 1988.Am fost de două ori în oraşul Avrig unde eram cazaţi la „Sanatoriul de Boli ProfesionaleBrukenthal” cum se numea atunci. Masa o luam la cantina sanatoriului.

Apoi am fost în comuna Miercurea Sibiului. Acolo am fost cazaţi undeva într-o casăamplasată la bifurcaţia şoselei care ducea spre comuna Dobârca. Această construcţie era o anexă aI.A.S-ului din localitate. Masa o luam la un local aflat undeva în centru comunei. Nu ştiu cine

32

deconta cheltuielile, primăriile sau veneau din resursele bugetare judeţene, că aceste tabere, seraportau undeva „la centru” ca activitate artistică „de masă”.

De două ori am fost în oraşul Orlat. Aici am fost cazaţi la Orfelinatul de copii din localitate,care în timpul verii era ceva mai liber, mulţi dintre „locatari” fiind plecaţi pe la părinţi dacă aveau,sau pe la diferiţi aparţinători.

De obicei ne adunam în jur de douăzeci de persoane. Dintre colegii de tabără pe care mi-imai amintesc, sunt : Gheorghe şi Maria Niculescu, Vulcănescu Nicolae (văr primar cu filozofulMircea Vulcănescu, decedat ca deţinut politic în Penitenciarul din Aiud), Mirel Bucur, Ujj Martindin oraşul Dumbrăveni, şi bineînţeles Yca Bozovici.

(Va urma)

Elena Olaru Miron

ÎNVINŞI

După foarte mulţi ani de vieţuire, iată, vine timpul să ne retragem noi, ăştia „expiraţi” (cumîi numea cineva) mai spre margini, mai spre periferie. Aflându-mă printre aceştia mulţi, începusemşi eu a mă piti după câte-un colţ departe de privirile insinuante cu irizări duşmănoase, bolnave pecare le întâlnesc acum mai la tot pasul. Fugăresc anevoie uitătura rea urmărită de ideea de a nuimportuna prin însăşi propria-mi existenţă cu sufletul meu cu tot. Mă fac tot mai mică, mai deneluat în seamă şi tac chitic. Simpla mea prezenţă să nu care cumva să işte cine ştie ce reacţiinedorite. O simt, doamne, cum o mai simt de la o vreme încoace. Sunt incomodă! De ce? Mă întreb.Zâmbetele sarcastice încetează de a constitui doar simple impresii, ci categoric sunt cât pot fi dereale. Au gustul mătrăgunei. O intruziune a noastră, a celor care amurgim, este considerată totalinoportună în actualele vremuri. Din nefericire, poate fi de înţeles faptul că nu mai putem ţine pasulcu cei aflaţi în plinătatea tuturor forţelor lor. Această constatare soseşte însă mult prea târziu. Atâtde târziu încât ne nedumireşte cruzimea adevărurilor acestora pe care nu avusesem timpul şiînţelepciunea să le aflăm nici măcar la vremea apogeului vieţii. Acum observ privind în jur că rândpe rând prieteni vechi dispar pe calea... lactee, iar alţii, cei rămaşi alăturându-se generaţiei imediaturmătoare, în special, s-au distanţat neaşteptat de mult. Ei par a spune: „Ce mai căutaţi aici şi voicei depăşiţi? Găsiţi-vă un alt loc! plecaţi! Nu mai sunteţi bineveniţi!”

Şi au plecat. Noi câţi mai rămăsesem. Pe parcursul drumului şi eu pe lângă o parte din aceivechi prieteni. Se înşirau presăraţi pe propriile mele cărări. Mă priveau însă altfel: din ce în ce maidetaşaţi, mai preocupaţi atât de propriile lor nevoi, cât şi de alte aspiraţii diferite de cele de altădată,azi mai mult sau mai puţin onorabile. Deveniseră absolut surzi şi orbi la speranţele mele modeste.I-am lăsat şi îi las în urmă pe fiecare, dar odată cu ei, eu pierd şi câte o pană din aripile care măridicaseră cândva în văzduhul plinătăţii vieţii mele trecute. Bob cu bob începusem a învăţa. Dinpropriile experienţe. Pentru că se nasc o sumedenie de aspecte legate de capcanele vieţii, iar modulde a le preîntâmpina nu se învaţă în nici o şcoală. Mai ales că fiecare episod trăit de orice individare caracteristici proprii. nu există şabloane, aşadar. Exemplele ar putea însuma cifre de-a dreptulastronomice vizând fapte şi întâmplări diverse, unele dintre acestea de-a dreptul incredibile şi cares-au petrecut, se mai petrec încă şi nu pot fi prevăzute dinainte.

Din nefericire, numai spre sfârşitul vieţii omul poate trage concluzii şi învăţăminte, tocmaicând este prea târziu pentru a mai folosi la ceva.

„Ehei!” spun mulţi „de ce n-am anii tinereţii acum? Şi desigur mintea de astăzi pentru ca să-mi pot construi o adevărată viaţă.” În zadar, nimic nu se întoarce!

33

Din nenumăratele exemple de modul în care destinul uneori se joacă farsând şi încercândcapacitatea de suportabilitate a cuiva, aleg unul dintre multele mii, la întâmplare. Iată-l!

Ştefana îmi fusese o dragă prietenă de pe vremea când amândouă, înfrigurate de emoţii, îndupă-amiezile de sărbători la... dans. O seamă de întreprinderi productive din oraş, pe atunci, prinanii 1960, în fiecare joi şi duminică, organizau aceste evenimente. Se numeau „Joia şi duminicatineretului”. Câţiva ţambalagii intonau tangouri, foxtroturi şi valsuri pe care la savuram îmbătaţi denostalgii adolescentine. Atunci, încă înainte de a se deschide uşile sălilor ne gătea cu ce aveam maibun (de obicei, o singură rochiţă „de duminica”; erau rochiţe simple, garnisite eventual cu manşeteşi guleraşe albe care dădeau un aspect festiv, de sărbătoare). Ceea ce constituia evenimentul eratinereţea, zvăpăierile oarbe, freamătul, neastâmpărul, curiozitatea: „Vom fi invitate la dans? Cine?Care?”

Ştefana era o fată deosebită. Seriozitatea sa adeseori consideram că depăşea cu mult ideea de„cuminţenie”. Visa un Făt-Frumos foarte îndrăgostit de ea. Nu concepea să contracteze o căsătorie,decât numai respectând toate criteriile pentru a avea o căsnicie absolut ideală. Rămânea adeseoriclipe lungi cu privirea pierdută, imaginându-şi acea ideală căsnicie. Spunea: „Draga mea, ştiu, va fiunică, aşa cum nu s-a mai văzut. Voi avea copii, ne vom iubi enorm şi vom îmbătrâni la fel defrumos!”

Întâlnind-o cine ştie după câţi ani (poate treizeci sau mai mult) ,abia o recunoscusem. Câtevacute adânci din jurul ochilor, din jurul gurii, ca şi pieptănătura diferită mai că făcuseră să oscilez: Eea? Nu e ea? O umbră de zâmbet îi destinse trăsăturile şi o recunoscui. Apoi, râsul său care maiclopoţea a zurgălăii de demult îmi deschisese o uşiţă fermecată. Un zvâcnet al inimii mele părea căaduce o undă din parfumul salcâmilor noştri de pe aleea pe care obişnuiam să ne împărtăşeamsuspinele furtunoase ale tinereţii. Aşa cum era ea, cum o ştiam, nu şi-ar fi dezvăluit niciodată tainelesale, mai mult sau mai puţin intime. În acele clipe însă mă privea cu oarecare îndemn lăuntric ca şicând toate acele taine ale ei (pe semne mari taine) se cereau spuse. Totuşi ea încă ezita a le dezvălui.

A fost o zi lungă, a fost o altă zi şi încă una. „Însă o să treacă!” conchidea ea după fiecareepisod relatat. Şi erau multe care au fost spuse.

Întorcându-mă în timp, îmi amintesc de anii aceia tineri când Ştefana îşi cunoscuse alesul.La dans, desigur. Cum spuneam, emoţiile de atunci pe parcurs s-au metamorfozat în învăţămintemai pragmatice şi oricât s-ar căuta a fi readuse la vechile concepţii, nu se va putea.

Trista poveste a Ştefanei îşi pusese amprenta puternic pe cea mai însemnată parte a vieţii ei.Cu privirea întunecată, grea, şi-a destăinuit calvarul aşa cum n-o făcuse niciodată.

Căsătorită de doar câteva luni cu un om absolut remarcabil, după spusele ei, avea o căsătoriefericită şi promitea ca totul să se petreacă în cei mai buni termeni posibili. Relată urătoarele:

Într-una din zile, când ea, Ştefana, se afla singură acasă (soţul ei în acest timp fiind laserviciu – deţinea o funcţie importantă în întreprindere şi prezenţa lui permanentă eraindispensabilă) telefonul sună puternic, mai puternic decât altădată. Se urni cu greu din fotoliuîntrucât sarcina o cam moleşise. De partea opusă o voce baritonală grăi:

- Săru’ mâna doamnă B! Vorbesc din biroul soţului dumneavoastră. Sunt procurorul A şi aşdori dacă sunteţi amabilă să veniţi până la întreprindere. O să vină o maşină după dumneavoastră.

- Ce s-a întâmplat?- E adevărat că s-au întâmplat anumite lucruri, dar vă rog să nu intraţi în panică. Veţi afla

mai multe când veţi sosi.Ştefana era convinsă că ceva grav se petrecuse. Tremurând din tot corpul îmbrăcă o haină

aflată la îndemână şi ieşi în stradă. Maşina o aştepta şi ea se urcă anevoie.Ajunsă la sediul instituţiei, toţi salariaţii strânşi în grupuri se dădură la o parte făcându-i loc

şi privind-o cu uimire şi curiozitate. Într-o încăpere, câţiva bărbaţi cu o alură gravă discutau aprins.La vederea ei se făcu linişte şi toţi o salutară cu o cordialitate neaşteptată.

În momentul în care Ştefana intră, unul dintre cei aflaţi în grup se desprinse de ceilalţi şiapropiindu-se de Ştefana o cuprinse de umeri şi trecură pragul biroului soţului ei. Îngrozită, privitrupul prăbuşit lângă fotoliul din spatele biroului. Ceea ce era ciudat era aceea că telefonul se afla la

34

podea, iar mâna dreaptă a soţului ei era încleştată pe receptor.„Acea imagine s-a întipărit puternic în mintea mea şi n-o mai pot şterge niciodată” zise

Ştefana. „Abia vizibilă, o mică pată întunecată ca vişina răscoaptă pătase covorul sub ţeasta soţuluimeu.”

Târziu, cei aflaţi în cele două încăperi observară că Ştefana era însărcinată şi care mai decare se ofereau s-o ajute şi s-o consoleze.

Ce a urmat apoi? Este greu de înţeles şi de spus. Înmormântarea, naşterea fiului său şiinvestigarea asasinării omului ei drag o măcinaseră puternic. Ani întregi investigaţiile nu luaserăsfârşit, ci continuau. Ştefana era supusă unei adevărate avalanşe de interogatorii care o tracasaserăpeste măsură. Se afla în pragul unei crize nervoase. În plus, copilul abia născut îi ocupa mare partedin timp şi ea nu avea puterea să suporte toate acestea. Ca o sabie deasupra capului său seîntrevedea necesitatea de a-şi găsi un loc de muncă, întrucât nu mai beneficia de nici un fel deajutor. Investigatorii morţii soţului său păreau că se axează pe ideea că ea, Ştefana, ar cunoaştediferite aspecte din viaţa soţului care ar putea duce la elucidarea acelui caz. Oricum, ancheta băteapasul pe loc. Niciodată, deşi au trecut iată zeci de ani de atunci se pare că mobilul crimei şicriminalul nu fuseseră descoperite. Ştefana, din ceea ce înţelesese ea privind toată acea tevatură,întrevedea ideea unui complot, fiind la mijloc interese mai mult sau mai puţin oculte care nu sedorea a fi dezvăluite.

Au fost multe aspecte şi nenumărate amănunte pe care Ştefana mi le-a relatat cu ochii înlacrimi. Nu le mai înşir pe toate aici.

Înainte de a ne despărţi, mi-a spus:- Iată, aceasta a fost viaţa mea – cele câteva luni de fericire. Numai şi numai în această

fericire crezusem, stăruindu-mă cu totul. Au urmat nenumăraţi ani când am învăţat că viaţa este unnesfârşit calvar. Mi-am crescut băiatul, care are şi el la rândul său o fetiţă. Adolescentă. M-amconsolat cu ceea ce mi-a rămas. Săracă, tristă, bătrână. Fără viitor.

În acest fel gândesc toţi cei ca Ştefana şi sunt mulţi. Încet impulsurile amestecate în vagisperanţe se domolesc total la o vreme. O umbră de apatie se aşterne lin peste cerul nostru, al meu şial celorlalţi la vârsta abandonului. Rădăcinile deznădejdii se cuibăresc tot mai adânc. Impetuozitateaşi subiectivismul, tupeul, gelozia şi vanitatea ridicate la rang de faimă îmi amintesc de vremea cândnu luasem în serios viaţa. Laitmotivul, iată revine mereu în preocupările tuturor celor aflaţi la capătde drum – tinereţea cu alaiul ei de frământări şi speranţe pe drumul fără întoarcere încremenit înfaţa ultimului prag este dusă, pierdută. Aproape că doar acest aspect le mai atrage atenţia celor aflaţila senectute.

Nu le cereţi să vorbească despre iubiri sau cine ştie ce alte vise iluzorii. Şi le reamintesc,poate, din când în când, dar nu mai au nici un ecou. Nu mai pot crede în ele. Nu mai cred în nimic.Se văicăresc eventual, încetând a-şi mai exprima o părere oarecare de teama de a nu fi ignoraţi. Eisunt şi rămân în afara vremurilor momentului actual. Se tem de umilire, de persiflare. Mai tragpoate doar câte o ocheadă nătângă spre trecut în speranţa că se vor simţi câtuşi de puţin fericiţi.Totul însă se soldează doar cu afişarea unui zâmbet anemic, sau de-a dreptul sumbru, pe figura lorveştedă.

Înţelepciunea, iată, în sfârşit se înstăpâneşte peste tot. Nu mai avem certitudini, totul estetulbure şi atunci ce ne rămâne nouă, ca scriitori, spre exemplu. Ce alte teme să abordăm? Avem deales? Ocolim mai mult subiectele legate de suferinţele fizice, deoarece produc prea multă tristeţe şine agăţăm de diverse alte subiecte. Care? Vorbim despre vreme, hrană, copii. Iar copiii rămânsingura noastră legătură cu viaţa. Trăim prin ei, prin succesele lor din care împrumutăm câte ofărâmă de bucurie. Atât!

Se auzea că Ştefana a decedat. Cum nu aveam nici o altă sursă pentru a afla mai multeinformaţii m-am adresat administraţiei cimitirului, aflând unde anume zace Ştefana. I-am descoperitmormântul la margine de potecă. Pe lespedea de la căpătâi era scris un singur cuvânt – ŞTEFANA.Doar atât!

35

Dumitru Cristănuș

Versuri din noul volum de poezii: Livada Nopții

*nu ai cum să fii tristîn livada nopțiifinețea ierbii salvează nemurireacerul o ține în palma lunii

în fiecare clipă a întunericuluiurcă un sisifa îmi repatria învierea

o furnică a lui Dumnezeucară din cer în cerultima fărâmăa credinței

pe sticla nopțiipetalele unei flori de vecimă visează

*

alcătuirea ființeimemoria întunericuluio visează

devorând ca o lăcustăultima lacrimăa diminețiiîn iarba livezii nopțiiîmi vine să îmi repet naștereaultimul cer a furat-o

*

imaginea unei nopțimă revendică în viațaunei flori cu petale moarteveșnicia ia masca luminiide pe fața mea de mortrecunosc oglindaîn care cerul nu mai areloc de mine

de mii de ani portvestmântul de iarbă pe umeriîn memoria unei morți obișnuite

diamantul întunericuluirostogolit în craterul liveziinu am cum să-l salvez

numai dacă lunaîmi îngăduie să trecprin cercul ei de aurprivesc hipnotizatsfârșitul tăcerii magice

*

ultima corabiealbă a întunericuluia eșuat între două ceruriîntinsul unei livezi mă înghiteo ultimă făptură abia ieșitădin adevărul viețiipământul miratmă dă afarăpe fereastra luminii

*

undevala mijlocul unui cerîmi port în brațeîngerul cummama mă ducea la dentistsă-mi extragă dinții de lapteai dimineții în carem-a născut soarele

aruncând cu pietredupă întunericîn livada nopțiio ceată de orbivenea să mă vadăam rupt prima paginădin viața meanu i-am lăsat să mă citească

ușa lumii de dincolo scârțâia, scârțâia

deportat în sicriuca într-un oraș viubolboroseam vorbiri neînțelesemama mereu îmi puneape fruntea viețiicomprese cu cearăde la cununia unei mirese

36

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (VIII)

8. Dincolo de vorbe

Johanna mângâia plicul lăsat de Johan Krosler. Prinsă în vâltoarea unei întâmplări neaşteptatedar dorite, retrăia emoţia câtorva clipe care nu voiau să-i părăsească cugetul. Priviri care întorc dinsoarele serii sclipiri de iubire, un gest care copleşeşte prin mărinimie, o fire directă, o voceliniştitoare, apăsată, toate adunate în chipul frumos al unui tânăr care îi cucerea vertiginos fiinţa.Tumultul de vorbe care răsăreau din adâncul inimii se pierdeau înainte de a fi rostite, înainte camintea să le dezlege înţelesul. Doar ochii şi inima şopteau un adevăr nedesluşit încă. Eraîndrăgostită.

O tăcere mai grea decât apăsarea nevoilor zilnice îl urma pas cu pas pe Karol Mosler, tatălJohannei. Fără să i se spună, chiar înainte ca ea singură să o gândească, ştia că hotărârea era luată. Oinimă care inunda fiinţa cu sângele aprins al tinereţii și iubirii nu putea decide altfel.

Două zile trecuseră ca şi când plicul nici nu ar fi existat. Apoi, brusc, cuvintele se descătuşarăîntr-un torent de convingeri şi îndoieli. Johanna trebuia să facă o alegere. Un pas care o arunca înnecunoscut, o decizie care ar îndepărta-o de casă, de un tată marcat de singurătatea conjugală, înprag de a pierde şi prezenţa unei fiice iubitoare. Doar că tatăl, copleşit de ceea ce citea în sufletulfiicei sale, încerca, prin vorbe, să înlăture grijile referitoare la persoana sa.

În clipele de singurătate privea îndelung vioara Ailinei Krosler, căutând un sprijin spiritual înşoapta destinului. O rază de lumină ștergea de pe chipul ei încleştarea gândurilor care îşi disputauincertitudinile. Oare nu vioara a îndemnat-o să-l urmeze pe Raul în acea după amiază de vară? Nuvioara i-a condus lui Raul paşii şi cugetul spre casa şi inima sa? Vioara i-a adus cândva durere, iaracum îi potriveşte paşii pe drumul fericirii. Sub privirile mirate ale tatălui, luă vioara şi se îndreptăspre şcoală, unde ştia că-l va găsi pe părintele Theodor.

— Mi-aţi spus că destinul a hotărât ca vioara să-mi fie aproape.— Destinul este o însumare de întâmplări, iar întâmplările vin din grădina Domnului. Uneori

El le înfăptuieşte, alteori ne conduce paşii spre împlinirea lor.— Am păstrat vioara aşa cum mi-aţi cerut, dar nu am trăit decât durere privind-o. Astăzi,

pentru prima dată, simt că îmi este aducătoare de fericire. Să însemne că destinul ei alături de minea luat sfârşit? Ani de-a rândul corzile sale vibrau în mintea mea amarul amintirilor, iar acum, când oprivesc, mă învăluie iubirea.

— Aş putea lăuda lucrătura Domnului, dar iubirea se naşte din noi, iar Domnul obinecuvântează.

— L-am văzut doar de două ori şi voinţa inimii răzbeşte judecata minţii. Acum două zile amcântat pentru prima dată la vioară. A fost modul meu de a revărsa asupra sa bucurie, de a-i redastrălucirea pe care o vedeam atunci când era în mâinile Ailinei.

37

— Un lutier, iubind o bucată de lemn, a cioplit-o cu mâinile, mintea şi sufletul, dăruindomenirii o jucărie. O jucărie a vieţii. A trecut din mână în mână, a adus durere şi bucurie, alături deea s-au împlinit destine. Poate vioara a fost în umbra alegerilor tale și te-a condus spre fericire.

— Acum câteva zile ne-a vizitat un domn de la banca Sal. Oppenheim unde lucrează Raul,tânărul care mi-a cucerit inima. Mi-a adus un bilet de vapor pentru America, acolo unde Raul vapleca pentru un an.

— Cum se numeşte domnul?— Nu am aflat. A insistat să cânt la vioara Ailinei. Am refuzat, dar am simţit că vioara mă

cheamă. Am cântat pentru mine, pentru mama, pentru Ailin şi pentru fericire. Amcântat mângâindu-i corzile cu tremurul iubirii mele. La ultimul acord nu mai era în cameră, dar şiazi îi simt prezenţa şi mulţumirea. De atunci, vioara îmi aduce din nou tristeţe. O altfel de tristeţe.Dacă l-aş regăsi, i-aş dărui vioara. Vioara trebuie să-şi urmeze propriul destin.

— Dacă ai cântat pentru acel domn, am şi eu o rugăminte. Nu ai cântat niciodată copiilor cuvioara Ailinei. Vrei să le cânţi acum?

După ce Johanna intră cu emoţie în sala de muzică, părintele Theodor se grăbi să-i telefonezelui Johan Krosler. În mai puţin de o oră, maşina băncii Sal. Oppenheim opri lângă curtea bisericii.Părintele Theodor şi Johan intrară uşor în sala de muzică „Ailin Krosler”. Când acordurile sepierdură lăsând doar măreţia ecoului în suflete, Johanna simţi privirile celor doi. Se întoarse lăsândbucuria să-i inunde chipul.

— Johanna, domnul este Johan Krosler, fratele Ailinei.Vaporul dispăru dincolo de linia orizontului. Fiecare om îşi percepe viaţa clipă de clipă.

Alături de alţi oameni realităţile fiecăruia se contopesc într-o realitate de grup. Când spaţiul sautimpul separă sufletele, realitatea se multiplică în mii de realităţi. Pe vapor se năştea convieţuireacelor care se îndreptau spre Lumea Nouă. Trăiri singuratice, speranţe, bucurii, mirare, încântare. Depe ţărm, rudele rămase se reîntorceau la căminele lor într-o nouă realitate, o realitate trunchiată.Tristeţe, amintiri, îndoieli. Johan Krosler, Karol Mosler, părintele Theodor şi Carolinne Masselrămaseră tăcuţi pe chei. Din exterior exista o singură realitate, dar proiecţia sa în cugetul fiecăruianăştea sentimente şi stări diferite. Momente de tăcere întrerupte, în final, de înţelepciunea părinteluiTheodor. Încă de pe vapor, simţea că Domnul a mai săvârşit o lucrare, iar el, părintele Theodor, esteunealta lui. Cei patru priveau spre orizontul pierdut în ape.

— Carolinne, am fi bucuroşi să te conducem cu maşina la Lübeck.Părea că spusele părintelui se pierduseră în largul oceanului. Între două asalturi virulente ale

valurilor asupra cheiului, liniştea părea de nesuportat. Un tată, prins în durerea lui, avea dreptul latăcere. Doi tineri, apăsaţi de ştiinţa singurătăţii, nu găseau calea spre lumina vorbelor. Nu ştiau săpornească spre propriile călătorii, nu puteau să-şi abandoneze drumurile spre o avenire dorită, darnecunoscută. Cugete apăsate de cuvinte nerostite.

— Nu vreau să mă întorc în Lübeck, răspunse într-un târziu Carolinne privind în continuarespre orizont.

Johan Krosler se întoarse primul spre Carolinne.— De ce nu aţi veni la Köln cu noi. Sunt convins că veţi...Câteva valuri puternice acoperiră restul frazei. Oricum, vorbele nu mai contau, căci privirile

lor se încrucişaseră.

(Va urma)

38

Corina Gherman Matei

Matei-Gherman Corina, n. 30 martie 1967, jud. Iaşi. Poetă şi prozatoare.Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Membră a Uniunii Scriitorilor dinRepublica Moldova. Preşedinta Cenaclului „Octav Băncilă” al Cercului Militar Iaşi.Deţine Trofeul de Execenţă „Vasile Pogorˮ, 8 septembrie 2012 şi Titlul de Poetă aIaşului în cadrul Festivalului Internaţional Poezia la Iaşi,25-31 mai 2015. Doctorîn economie.

DOAR ATÂT

La orizontul fulgeratO portocală gălbuieSoarele pareScânteia originalăOchiul împinsPână dincoloO pâlnie pare impurăCând imaginaţiaDistanţe străbateUltima legiuneUn imens coşmarInformaţia varsăCreierul meuRumeguş universalVasalBine meşteritDe cuteleCelor sacrificaţiSpectacol gratuitPrezentăNevoia de amăgireDin careA fost extrasăSămânţa iubiriiExerciţiu naivSub cupola cuvântuluiFericire.

ŞI CLIPA....

Clipa care măsoară dorinţia plecat spre răsăritlăsând loc altor dorinţipătimaşece depăşesc loculunde el navigheazăpe Steaua Polară

visând vibraţia întâlniriiprin cosmoste numea pe tine speranţămă numea pe mine iubirescormonea între surâs şi lacrimiîntre ipotezeincertitudinişi miracoletimpul începutuluidin urma prezentuluidin clipa ce se va naştepoate din măripoate din oceanesau cercercuri comunecresc în caleace se înalţă.

VRAJA SUNETULUI

Simtcum inimaîncepesă se agitepădurilebătute devântul furtuniiramurilese apleacăsub cântecvraja sunetuluifuge tremurătoarepe întinsul orizontuluifantezia începesă se colorezepresimţire

39

Rodica Nicolae-București-

Strigăt neînţeles

Am zărit-o de departe, aproape ghemuită pe banca aceea din faţa locului de joacă pentrucopii. Mică, foarte slabă, purtând o fustă largă şi o cămaşă ce-i diminua parcă trupul firav. Bătrânapărea gata să se frângă. M-am apropiat. La început, nu mi-a dat nici un semn că m-ar fi observat.Mă atrăgea într-un fel straniu. Deşi nu spunea nimic, nici măcar nu mă privea. Simţeam că nu potînainta pe drumul pe care pornisem în grabă. Aveam o greutate pe suflet care îmi ordona să rămânacolo, să nu plec fără să-i vorbesc. Am aşteptat puţin, apoi am întrebat-o:

- Vă este rău?Nu a reacţionat imediat. Eram convinsă că, până la urmă, o să-mi răspundă. Văzându-mă că

nu renunţ, se destinse puţin. Se aşeză comod pe banca ce-i era prietenoasă şi de care nu se puteadesprinde. M-a privit. Ochii ei mici, cenuşii, s-au ţintit asupra mea şovăitori. Mă măsură de suspână jos de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt de încredere, că întrebarea mea era sinceră, căpornise din suflet şi că n-o întrebasem aşa, ca să mă aflu în treabă, ce i se întâmplă. Mâinile ei erauaproape uscate. Sub pielea lor se observau clar venele umflate, prin care sângele se strecura leneş petraiectoria cunoscută.

Se ridică în picioare şi îmi atinse părul şi faţa cu o delicateţe care-mi dădu fiori.- Ce faceţi aici? Aşteptaţi pe cineva?- Mi… am… el… .pleacă… îngăimă ea, arătându-mi cu mâna dreaptă o ţintă pe partea

opusă a bulevardului.Nu înţelegeam nimic. „Oare nu poate vorbi?” mă întrebam mirată.- Sunteţi singură aici? Cu cine aţi venit?- El…el … acolo.Îmi arătă din nou locul de peste bulevard, fără însă să văd pe cineva sau ceva de care să mă

leg şi apoi să înţeleg ce-mi spunea bătrâna.- Îmi pare rău. Nu vă înţeleg.- Uiii… te! Uiii… te! Accc---olo!Mă uit mai bine şi zăresc, parcă ascunzându-se după un copac, un bărbat care ne privea de

departe. Nu i-am văzut bine faţa.- Omul ăla? Cine este?Începu să dea din cap ca aprobare la observaţia mea .- El… el…- Cine este?- Mbă … ne….r…Nu mai înţelegeam nimic.Observând că nu reușeam să pricep ce vrea să spună, a început să repete aceleaşi bâiguieli

mai incoerente ca înainte.- Vă e frică de omul acela? am întrebat eu. V-a făcut ceva?Nu-mi mai răspunse. Se aşeză pe bancă în aceeaşi poziţie ca prima oară când o zărisem.- Cu ce să vă ajut? Vă e foame?Nu mă mai băga în seamă. Era absentă ca la început.Nu ştiam ce să fac. Am căutat repede în geantă, am scos o bancnotă de cinci lei şi i-am

întins-o.- Vă rog, luaţi banii ăştia.Nu a făcut nici un gest. Am lăsat bancnota lângă ea, pe bancă, şi am plecat. Din când în când

mă uitam în urmă, încercând să desluşesc ce face bătrâna. Înaintam şi, curând, n-am mai zărit-o.Mi-a rămas în minte doar acea privire înspăimântată care-mi indica ceva ce nu înţelegeam. „ Ce se

40

întâmplă cu femeia asta? Cine să fi adus-o acolo şi de ce? Dacă ar fi fost cerşetoare mi-ar fi cerutceva. Nu mi s-a părut că ar fi cerşit.”

După cum o percepeam eu, aşa firavă, îmi era greu să cred că ar fi ajuns acolo pe picioareleei. Mi-am imaginat apoi că trăia pe străzi şi-şi găsise culcuş pe banca aceea. M-am îngrozitgândindu-mă că a stat toată noaptea acolo. Apoi, mi-am spus că locuia probabil într-unul dintreblocurile aflate pe lângă locul de joacă pe care l-am zărit în spatele băncii pe care se afla.

- Ei! Poate mă înşel, vorbesc cu voce tare.O femeie se uită la mine ciudat, iar eu terminai pledoaria în gând. Dacă nu-mi arăta cu

insistenţă ceva ce eu nu zăream, dacă nu vedeam privirea aceea speriată, dacă nu tremura şi dacănu aveam senzaţia că se temea de cineva, nu m-aş fi gândit că bătrâna era cu adevărat obsedată deceva care o înspăimânta teribil.

Când am zărit-o atunci, mă îndreptam către staţia de metrou. Mergeam la serviciu. Poate că,dacă nu eram grăbită, stăteam mai mult să încerc să lămuresc misterul.

A doua zi, am avut alt program. N-am mai trecut pe acelaşi traseu. Încet, încet, mi-a ieşitdin minte întâlnirea cu bătrâna.

Peste o săptămână, mi-am pus în cap să cobor cu două staţii mai devreme din autobuzul cemă aducea aproape de casă, ca să pot trece din nou pe lângă băncuţa pe care speram s-o găsesc.

Mi-am spus că era o ocazie bună să mai merg pe jos puţin Face bine la sănătate. Am luat-ope drumul cunoscut şi, pe măsură ce mă apropiam de locul cu pricina, inima îmi bătea puternic.Emoţia ce mă cuprinsese era inexplicabilă pentru mine. Apoi, mi-am spus că poate fi mai degrabă ocuriozitate care-mi stârnea interesul. În definitiv, nu ştiam cine este, ce se întâmpla cu ea sau dacăavea nevoie neapărat de cineva să o apere, şi, mai ales de mine, o necunoscută.

Când am ajuns foarte aproape, am observat-o pe aceeaşi bancă. Nu era singură. O femeieplinuţă stătea lângă ea şi vorbea cu ea. Am trecut încet pe lângă ele. Am auzit glasul persoaneiplinuţe:

- Vezi? Dacă nu eşti atentă!Am vrut să mă apropii şi să-i ofer bătrânei nişte covrigi calzi pe care-i cumpărasem pentru

ea.Am ezitat. Însă, când am privit-o, a tresărit uşor şi mi-a zâmbit abia vizibil. Am continuat

drumul. Nu puteam comunica cu ea atâta vreme cât nu era singură. Dar mi-a zâmbit. M-arecunoscut oare? Sau a fost doar o impresie a mea, crezând că m-ar recunoaşte neapărat. M-amîntors acasă puţin dezamăgită. Am împărţit covrigii unor copii întâlniţi pe stradă, care, bucuroşi, auînceput să muşte cu poftă din ei.

Zilele treceau, iar eu n-am mai avut ocazia să trec pe la băncuţă. Uneori, eram foarte grăbităsă ajung acasă, alteori, mă întorceam prea târziu. Probabil, nu mai era acolo la orele aceleaînaintate.

Într-o sâmbătă, am hotărât să merg la piaţă. Îmi pusesem de cu seară în minte să fac cevadeosebit de mâncare, să-i bucur pe-ai mei în zilele de week-end. Era pe la ora opt dimineaţa. Îmiplace să merg pe jos, deşi sunt cam patru staţii de tramvai până acolo. Este momentul meu derelaxare. Nu depind neapărat de un mijloc de transport, dar nici de un timp oarecare ce m-ar face sămă grăbesc şi să trec aşa pe lângă oameni şi clădiri, ignorând totul în jur. Deşi nu este stilul meu,uneori fac asta din cauza priorităţilor ce-mi încarcă existenţa. Tot înaintând, cu o nonşalanţă şi ouitare de sine de care mă bucur foarte rar, observ că ajung aproape de banca pe care o zăream pebătrâna ce-mi acaparase gândurile. Din păcate, la ora aia, nimeni nu era acolo. M-am uitat în jur, însperanţa c-o voi vedea, însă n-am avut noroc. „Poate o voi găsi când mă voi întoarce!”, mi-am spus.

Am cumpărat tot ce-mi trebuia, după ce am colindat prin piaţa bogată şi plină de oameni.Peste vreo oră şi ceva mă întorceam pe acelaşi drum. Aşteptam momentul să ajung la băncuţă. Cevaîmi spuneam că, de data asta, o să pot comunica cu bătrânica. Şi am avut dreptate. Când m-amapropiat, ea s-a ridicat repede în picioare. Poate mă aştepta. Poate că mă zărise de departe. Mămiram că mă recunoştea de parcă mă ştia de vreme îndelungată, eram prietene şi ne bucuram nespussă ne revedem.

41

Când am ajuns lângă ea, ochii şi întreaga faţă s-au luminat. Mi-a zâmbit.- Bună dimineaţa!- Bu…u...nă d...imi...ne...aţa!Mi-am dat seama că înţelegea ce-i transmiteam. Asta îmi dădea oarecare speranţe că discuţia

noastră va fi mai coerentă.- Mă bucur să vă văd. Sunteţi bine?A dat din cap afirmativ.I-am întins o pungă din hârtie în care erau nişte pateuri cu brânză, cumpărate, desigur,

special pentru ea.- Uitaţi! V-am adus ceva care vă va plăcea.A ezitat o clipă, apoi, a primit punga şi s-a apropiat mai mult de mine. Mi-a luat mâna

dreaptă şi a început să mi-o mângâie. La un moment dat, se aplecase să mi-o sărute. Am oprit acestgest. Mă simţeam jenată şi nu aş fi vrut să se umilească în faţa mea pentru nişte pateuri.

- Mul...ţumesc! spuse ea aproape coerent.- Locuiţi într-unul dintre blocurile astea? încercai eu să încropesc un dialog cu ea.- Nu! răspunse dând vehement din cap.- Dar, cum ajungeţi aici? Vă aduce cineva?A ezitat puţin, apoi a spus.- El!- Cine este El?În loc de răspuns, am văzut din nou privirea aceea speriată care mă impresionase prima oară.Mi-am dat seama că nu mai pot continua. Am scos o bancnotă de 10 lei şi i-am întins-o. Ea a

luat-o şi a încercat să o pună într-una dintre sacoşele mele pline cu care veneam de la piaţă.- Vă rog! Sunt banii dumneavoastră!Într-un final, i-a luat, i-a strâns bine în pumn, apoi i-a băgat în sân.M-am mirat. Dar ea, văzând expresia feţei mele a rostit.- El ia …me…reu banii. Nu la mi..ne.Am înţeles că este cineva care vine şi-i ia banii şi că cei pe care-i primeşte de la oameni, nu-i

rămân niciodată ei. M-am îngrozit.- Dar …cine este El?A stat o clipă. S-a uitat spre locul pe care mi-l arătase data trecută, apoi a început să mă

împingă cu mâinile fără putere, dând de înţeles că n-ar fi bine să rămân, că ar trebui să plec.- Am priceput! O să plec acum. Dar ne mai vedem, nu-i aşa?- El …Am plecat, uitându-mă mereu în urmă. Ea îmi făcea cu mâna şi zâmbea.De atunci, am văzut-o de mai multe ori. Când observam pe cineva în jur, nu mă opream,

însă, când era singură, stăteam să-i ofer ceva de mâncare, reuşind chiar să-i mai strecor nişte bani.De fiecare dată când mă vedea, i se lumina chipul de o bucurie imensă. Se vedea clar că-i plăcea sămă vadă. De câte ori mă întâlneam cu ea îmi imaginam că este mama mea pe care am pierdut-o cuceva ani în urmă. O vedeam acolo, părăsită, şi mă simţeam vinovată de parcă mă descotorosisem deea şi o lăsasem în voia sorţii. Simţeam la ea aceeaşi blândeţe şi strălucire a ochilor ca la mama mea,aceeaşi bucurie care spunea mai mult decât o mie de cuvinte. Ce dor îmi era de mama mea! Aveamsenzaţia că-mi apăruse în cale sub aspectul acestei bătrâne firave, delicate şi cu ochii blânzi şi buni,care-şi accepta soarta aşa cum mama mea a suport-o pe-a ei fără să se plângă, fără să reproşezecuiva ceva. Gândeam că dragostea şi consideraţia mea, pe care le dăruiam din toată inima bătrânei,erau, de fapt, adresate mamei mele dragi, îngerul păzitor al vieţii mele.

De câte ori mă întâlneam cu bătrânica, ea mă mângâia cu atâta duioşie şi dragoste de parcăaş fi fost fiica ei, mă privea cu ochii aceia calzi, lipsiţi de orice răutate şi prefăcătorie. Prin acestegesturi, înţelegeam că există o afinitate reciprocă de necontestat. Dacă n-o vedeam o perioadă mailungă, mi se făcea dor de ea şi încercam s-o caut la locul ei, unde o găseam şi unde ea mă aştepta cunerăbdare.

Această amiciţie a durat câteva luni. Deşi ne întâlneam destul de des, n-am reuşit să afluprea multe despre acel El pe care-l invoca de fiecare dată când ea-l simţea prin preajmă, se speria şi

42

mă împingea să plec repede de acolo. Într-una din zile, când aşteptam cu nerăbdare s-o revăd, amobservat de departe un bărbat care o trăgea de mâini, obligând-o să intre într-o maşină. Apoi,maşina viră repede la dreapta şi dispăru pe străzile întortocheate ale Bucureştiului. Nu am apucat săvăd numărul. O femeie se apropie de mine:

- Aţi văzut? Biata femeie!- Da’ cine este El? Spunea mereu ceva despre El şi se speria foarte tare.- Da! Ştiu! Am auzit-o şi eu. El este fiul ei.- Cum? Fiul ei o aducea aici?- Da! O obliga să cerşească. O lăsa dimineaţa şi o lua seara. Iar când venea, primul lucru pe

care-l făcea era să-i ia banii. O căuta peste tot de teamă că bătrâna ar ascunde banii de el. Uneori, ourmărea toată ziua, să vadă cine-i dă bani. Ba, îşi dădea seama cam cât lăsau oamenii şi dacă minţeao bătea. Din cauza lui, nu mai poate vorbi coerent.

- Dumneavoastră îl cunoaşteţi?- L-am văzut de câteva ori. O dată i-am spus că-l voi denunţa la Poliţie pentru ce-i face

mamei lui. M-a ameninţat furios că, dacă spun ceva cuiva, îmi va omorî fetiţa cu care eram atuncide mână. A trebuit să tac. Presimt că-i va face rău bătrânei, însă mă tem şi pentru fiica mea.

- Ştiţi cum îl cheamă şi din ce cartier vine?- Nu ştiu absolut nimic. Bătrâna nu a putut să-mi spună. Nici pe ea nu ştiu cum o cheamă.- Dar ea nici nu cerşea. Eu i-am oferit câte ceva pentru că îmi era milă de ea. În plus, îmiamintea mult de mama mea.- Nu cerşea, sărmana! Oamenii o vedeau aşa amărâtă şi-i dădeau câte ceva. De asta era aşa

furios fiul ei. Că nu întindea mâna ca trecătorii să-i ofere bani. Dar oamenii îi dădeau. O cunoşteaumulţi, că apărea aici, aşa cum aţi găsit-o şi dumneavoastră, însă mai mult nu se ştia.

- Dacă ne-am duce la Poliţie, nici n-am şti ce să spunem.- Fiul ei a ameninţat că, dacă află că cineva se duce la Poliţie, o s-o încurce şi bătrâna şi

persoana care îndrăzneşte să-l denunţe. Oricum, nu-şi face prea multe griji pentru că nu ştie nimenicum îl cheamă şi de unde vine.

- Eu o să mă duc, totuşi, la Poliţie.-Nu v-aş sfătui. Dacă voiaţi să faceţi asta, acum e prea târziu.- De ce?- Pentru că nu cred că o veţi mai vedea pe bătrână de acum înainte.- Cum aşa?- El şi-a dat seama că are o slăbiciune pentru dumneavoastră şi îi este teamă că bătrâna ar

reuşi să vă transmită date despre el care-l vor duce la puşcărie. Acu, o va purta probabil în alt sectorsau în alt oraş.

- Dacă le explicăm celor de la Poliţie, le descriem persoanele. Dumneavoastră l-aţi văzut,puteţi să-l descrieţi. Poate şi alţii pe care-i cunoaşteţi.

- Nu! Eu nu risc viaţa copilei mele pentru un nebun.Acestea au fost ultimele ei cuvinte şi a plecat în grabă, dispărând printre blocuri de parcă

nici nu fusese lângă mine. M-a lăsat să decid..Am stat şi m-am gândit câteva zile. Nu ştiam ce-ar fi mai bine să fac. Şi m-am hotărât. Am

plecat la cea mai apropiată secţie de Poliţie şi am spus tot ce ştiam despre acest subiect. Neavânddate privind numele celor două persoane, poliţiştii care mi-au primit plângerea mi-au spus să măduc acasă şi să stau liniştită că vor rezolva ei şi mă vor anunţa.

Au trecut vreo doi ani de atunci. Eu n-am mai revăzut-o pe bătrânică, dar nici Poliţia nu mi-a dat vreun semn că l-au găsit pe cel ce-şi teroriza propria mamă.

Trec uneori pe la băncuţă cu speranţa c-o voi găsi acolo. Odată, am zărit pe cineva exact lalocul ei, însă, când m-am apropiat, mi-am dat seama că era altcineva. Am fost foarte dezamăgită. Aşfi vrut s-o văd, să o simt bucurându-se, să mă mângâie ca o mamă.

Acum ştiu! N-o s-o mai văd niciodată. Cine ştie unde se află, cum se simte sau dacă maitrăieşte?!

43

Eugen Deutsch- Iași -

Poezii din volumul „PRIN LABIRINTUL CUVINTELOR”

MIRAJUL MĂRII

Fantastice făpturi dansează-n zare,Ademenind spre crestele din valuriSirene ce râvnesc lumini de baluriCu Feţi-Frumoşi, ce-ar şti să le-nfioare.

Iluzii verzi se-adună-n carnavaluriNutrind pe cele ce-ar dori să zboare,Amorezate de sclipiri de soare,Ţinând în lese zmeie şi balauri.

Ispitele sunt totuşi prea departe,Ascunse printre stropi de poezie,Miracole ce-ar vrea să reînvieUn vis găsit cândva-ntr-o veche carte...

Iar gândul cată peste nori să-l poarteInterpretând a mării fantezie.

SONET ALBASTRU

M-afund zâmbind în profunzimi albastre,Ca un astronaut sau un scafandru,Aşa cum mă vedeam de copilandruCând exploram, în vis, şi mări şi astre.

O stea-sirenă îmi surâde tandruPlutind precum o pasăre măiastrăÎn timp ce prin a hăului fereastrăSclipeşte un fantastic policandru.

Dar zborul mi se curmă dintr-odatăŞi mă trezesc în viaţa cea realăCe-mi pare totuşi mult mai complicată;

Mă bucur însă, -am fost o clipă star —Chiar dacă-n zona cea transcedentală —Şi... n-am sfârşit aşa precum Icar!

ÎN CUPE SOARELE POTABIL... (sonet...dublu!)

Când Soarele se-aprinde sus pe boltă,Pe Terra cade-o ploaie de luminăCa o perdea dintr-o mătase finăSub care-apare-o magică recoltă.

E-un dar decis de pronia divină:Chiar dacă norii scapără-a revoltăLumina creşte, pură, dezinvoltă,Căci lumea se arată mai senină

Iar oamenii se simt mereu mai vii,Şi se îndreaptă-n cântec înspre.... vii.

Acolo strălucesc, precum mici ruguri,Bobite translucide, rubinii,În timp ce frunzuliţe ruginiiVisează c-au ieşit acum din muguri.

Poeţii însă vor mai noi magii,Ce vor crea prin crame noi belşuguri,Atunci când cei ce-au fost odată struguri,Zdrobiţi de fetişcanele nurlii,

S-or transforma alene-ntr-o... FeteascăPe care-mpătimiţii s-o iubească;

Şi-aşa, elanul lor cel formidabil,Dând pinteni unor straşnici telegariPermit ca-n paradisul din CotnariSă curgă-n în cupe... soarele potabil!

SONETUL... SONETIŞTILOR

Din Bucureşti, din Iaşi sau din Galaţi,Din Cluj, din Timişoara sau BrăilaSfidând pe cei ce-ar declanşa gherila,Toţi sonetiştii sunt, desigur, fraţi.

Lansându-şi către cârcotaşi torpila,Dar neglijând pe cei din... Afumaţi (!),Pe cei inapţi şi pe infatuaţi,Toţi tind să-şi înfrumuseţeze grila.

Un sonetist luptând ca un atreuSpre-a împleti cu versul melodia,Ţinteşte-universalul panaceu;

Dar pentru a culege-al penei rodSe cere, demonstrându-ţi fantezia,Să umpli doar cu poante un năvod!

44

Liviu Ceava

PRIETEN DRAG

Te-aștept la hanul de-altădată,La masa groasă de stejar,Cu butelcuța demodată,Cu vinul galben de Cotnar.

Să știi, că n-am uitat de aniiȘi nopțile, când doi nebuniÎși aruncau pe Someș banii,Doar nu știau la ce sunt buni!

Cum eram juni ca primăvara,Iar Clujul îl făceam Paris,Uitam că-i dimineață searaȘi tinerețea era vis.

Roiau atâtea fetișcaneÎn jurul nostru și pe stradă,Doar știi… brunete și bălane…Și ne râvneau-eram o pradă!

Frumoși ca doi flăcăi de viațăAveam o lume la picioare,Ne-ar fi sorbit orice domnițăCa roua-n dimineți, de soare.

Ți-acum, prietenul meu dragCum anii au trecut, s-au dus,Te-aștept aici, la han în prag,Să mai vedem ce-avem de spus…

Mai facem și-azi-bătu-ar vina!O noapte că doi juni întregiȘi chefuim ca la “Colina,”Sau stăm în cârji ca doi moșnegi!?

LIMBA ROMÂNĂ

Limba română este un tablouPictat într-un spațiu infinit,Iar literele sunt urmele unui penelDe foc viu,Care formează cuvinteCu străfulgerări de dor,

De jale și nădejde.

Este urma pașilor bunilor meiCare răzbate până la noi.Prin cântecul gălăgios al clopotelor,Este brazda săpată adâncÎn sufletul unui popor de sfințiȘi martiri, și blajini-Este cântecul ciocârliei pe albastrul neamului!

Limba română este izvorulLa care au venit necuvântătoarele pământuluiSă se adape la apa, cuvântătoare,Este mireazma crinilorȘi a florilor de câmp,Și a ierburilor crude.

Este ploaia de primăvarăCare trezește viațaEste freamătul pădurii de argint,Este rodul lucrător al albinei,Este lacrima limpede și curatăDin oful și bucuria ochilor mei românești.Limba română este însuși eterul,Este tava timpului, din care seHrănesc neamurile!...

LA NOI

La noi au fost stejari bătrâniȘi țarina mănoasă,Cu milioane de româniCare-au plecat de-acasă.

Și câinii s-au rărit la stâniPrin lege ticăloasăȘi-au fost, cândva, stejari bătrâniȘi țarină mănoasă.

Acum la noi sunt alți stăpâniȘi stau la cap de masă,Cu vânzători de neam, păgâniLa care nu le pasă.

Că nu mai sunt stejari bătrâni!...

45

Dan Dănilă-Germania-

Din volumul JURNALUL LUI ULISE

- DOISPREZECE –

Stafiile se întâlnesc uneori, cele mai blânde cu cele nebune de moloz şi de roşu spre asfinţit,mai uşoare când trec prin orbitele ferestrelor, aproape transparente în praful verii. Mai avem noroc,mai avem locul nostru pentru o vreme, până când corbii ne vor alunga, până când orbii se vorîntoarce acasă. Cine nu se ridică din prăpastia ochilor nu va vedea crepusculul unei speranţe -aceleaşi unghiuri obtuze măsoară insomniile îmbătrânind lângă porţile nopţii. început sau cădere,zori sau amurg, cu timide vocale, elegii fără ecou, doar cerşetorie pentru alt anotimp, exerciţiu deabsenţă sau iubire, ca oricare palmă deschisă spre cer. Monotonia fricii (sau crucile aplecate),cortine după cortine dar fără actorii palizi, bine camuflaţi în tablouri votive. La al treilea gong vaninge precis, incurabil, o boală de îngeri în alb, abia după zid cad măştile poeţilor neliniştiţi dearitmia inimii. De ce să şopteşti elegii fără martori, cum să amesteci silabele lor cu absintul?Memoria dimineţilor fără de sine, când iubirea copilăreşte încă, nu se stinge odată cu luminile dinultimul vers. Ce frumoasă era. îi modelam portretul în argilă, umblam atent cu degetele umede peobrazul ei fără cusur. O joacă de-a veşnicia, ştiam că voi arde apoi lutul la peste o mie de grade şichipul acela va rămâne multă vreme în lumină, aşezat pe un înalt piedestal. Ştiu, frumuseţea eiaproape egipteană ar fi meritat marmură sau granit, iubirea eternizată a unei veri, o enigmă pentrucei care, mult prea curând, nu-şi vor mai cunoaşte nici numele. Dar oricât de tânăr eram, chiar înorele în care stăteam faţă spre faţă, ştiam foarte bine că din apropierea noastră nu va rămâne decâtacel portret şi o imagine plăcută, acum, vai, tot mai ceţoasă. Doar vocea şi culoarea ochilor le-ampăstrat, mult mai clare decât forma coapselor sau a sânilor - iar amintirea mâinilor care mămângâiau revine uneori în somn, spre dimineaţă, ca un spasm dureros. Bucuria sau tristeţea de aplămădi portretul unei femei frumoase, mult mai puternică decât mine, chiar dacă atunci puteam săo ridic cu o singură mână. Aşa a rămas, neînduplecată şi astăzi în faţa artei care se umileşte, seînclină discret. Păream strâns înlănţuiţi cu firele de iarbă în simple urzeli de site regale dar avândvieţi secrete şi destin - atâtea perechi neştiute treceam. Cu alte gusturi pe limbă, orfani, prea detineri şi etern îndrăgostiţi, rebeli, pacifişti, extratereștri, progresişti, prea visători. Numele tatălui şipovara cea mare, petele de sânge, mersul pe genunchi înspre graniţă, pe uşa din spate, să nu neprefacem că ascultăm doar greierii în parcul mort. Sâmburii din sertarul cu iniţiale ne hrănesc şiacum amintirile, acea râncezeală amară a verii trecute. Fiecare cu poemul lui preferat, dar am statmulte nopţi după gratii, oraşul era prea mic pentru defilări, deci am evadat ţâşnind pe sub Sena, încăadolescenţi, perechi - perechi, cu ochii umezi de noua absenţă, sora mea nenăscută. Cu sufletul înpalmă, un orb halou, un fulger globular, nelimitat şi fragil, aşa era în puritatea ei copilărească. Laopt ani cunoscuse deja toată mila, văzuse şi miei cu limbile muşcate după tăiere, femei cărunte şioarbe, bătrâni desculţi în decembrie, atunci aflase definitiv că moartea nu iartă pe nimeni. Aceastaeste lumea noastră? Da, aceasta! Nu există nici o salvare? Nu! Dar poţi să trimiţi o lungă scrisoareîntr-o sticlă, spre marele necunoscut, către oceanele lumii, cu o nouă întrebare, un strigăt captiv spreoamenii sau zeii care demult nici nu mai citesc. Nu ştia ce să creadă despre prietenie, o tainăneîncepută dar deja atinsă, o fiinţă care se iveşte pe neştiute, ca un mucegai tânăr şi vorace, fărăculoare, fără miros. Ce început să fie acesta? în golul dintre noi, tot căutând un sprijin, poţi terezemi de umbrele vechi şi să ţi se pară din oţel. Cu sufletul în palmă, uşor, rotund, rostogolindu-secătre locul de joacă. Doar la adânci bătrâneţe, atunci s-ar putea să audă vocea copilului nenăscut -

46

dar el cântă mereu. în curând îi vom dezveli orice nuditate (iertare, voi paznici ai silabelor alese), peun fluviu al oaselor să alunece la vale plutele cu zeci de făclii, ca la serbarea morţilor. Povestinddespre fulgerul seninului, virgina cheamă ploile şi mărturiseşte, un cortegiu de nori tace dinadins.Apoi, topirea dureroasă a degetelor într-o crimă aproape perfectă, doar acest testament alvânătorului de prepeliţe blestemat de urmaşii lui bezmetici ne va reaminti de culoarea trofeului.Bogaţi în lacrimi, ochii vor apărea prin ceaţa care le ascunde castitatea, cenuşii şi lucioşi ca niştealice noi. în curând vom trece la fapte semeţe, mai înainte ca prăbuşirea să ne ducă spre malulcaznelor fără odihnă. în curând nisipul va bate discret acoperişul, întrebând oamenii din altarulsecret despre iubirea celor de deasupra. Noi bănuim că oboseala are rostul ei - e chiar mai uşoarărenunţarea la aur pentru o mângâiere, sau invers, încât în final ţi se va părea că mori tu, debunăvoie, nu altul, nevăzut, te moare. Astfel te vei simţi foarte liber, uşor, încă o dată liber, însăaceasta este doar o altă minciună voluptoasă, care te amăgeşte.

În dialog cu inima... Milena Munteanu- Un interviu luat de Gheorghe A. Stroia -

(Urmare din Rapsodia nr.180)

• La Sălişte „Pentru cine nu ştie, Săliştea e un colţ de rai în MărginimeaSibiului, înconjurat de dealuri minunate, cu Fântâna Foltei aproape, un izvor de unde localnicii vinsă ia apă sfinţită. Binefăcătoare. Vindecătoare. Unii spun că de acolo ar fi curs lapte şi miere...Fântâna Foltei a ajuns la mine ca o legendă din vremile când Dumnezeu îl mai lua pe sfântul Petruîn drumeţii. Vor fi mers aşa şi pe Dealul Foltei. Le a plăcut locul, le au plăcut localnicii şi Domnulle a dăruit sursa de lapte şi miere. Dar când oamenii lacomi au vrut să acapareze şi să exploatezeizvorul dăruit, Domnul s a mâniat şi a secat sursa de lapte şi miere. De atunci şipotul de la Folteaoferă celor însetaţi apa sa mereu proaspătă şi răcoroasă.

Puţin mai încolo sunt Munţii Crinţului, unde ciobanii îşi văd de ale oieritului, unde creştezmeura şi unde mai dă ursul... Leagăn de spiritualitate românească, Săliştea a dat ţării câţiva dintreacademicienii săi. Alături de numele academicienilor Ioan Lupaş, D.D. Roşca, Onisifor Ghibu,Andrei Oţetea, Axente Banciu, săliştenii se bucură să menţioneze şi alţi consăteni notabili: PicuPătruţ, istoricul Ioan Moga, Nicolae Oancea, Victor Iliu, Dumitru Peligrad, Ioan Munteanu, DorinIosof, Denis Buican etc. De fapt, lista e mult mai lungă, căci satul a dat mulţi alţi profesoriuniversitari, medici, avocaţi, scriitori etc. Cei care n au fost nici în academii, nici în universităţi semândresc că sunt ce sunt ei, oameni de ispravă. Harnici şi descebăluiţi, oameni cu socoteală şiorânduială, demni, mândri, neclintiţi. Ţinuta lor îmi amintea de brazii Foltei. Unchiu’ Dumitru, tantiMăriuţă, babu’ Niculaie, Liţa Nuţa au fost, toţi, exemple pentru mine. Generaţia lor avea sevă, aveasubstanţă. Născuţi în vecinătatea începutului de secol XX, aceşti oameni ştiau să-şi trăiască viaţa cusinceritate şi bucurie. Aveau o voioşie aparte, ştiau să muncească şi să agonisească, erau oameni cuscaun la cap, oameni de omenie, care ştiau să cinstească munca, prietenia şi tradiţia. Îi întâlneai,ciclic, după posturi ţinute cu sfinţenie, la slujba de Înviere sau la întâlnirile periodice din sat. Săteniiaveau conştiinţa rădăcinilor lor şi nu se lăsau duşi de amăgirile sau mirajul promisiunilor timpului.Nu se lăsau cumpăraţi de vorbe mieroase sau vrăjiţi de promisiuni amăgitoare. Vorba lor venea dinbătrâni, avea înţelesuri adânci, era plină de duh şi înţelepciune.

De Sfânta Maria, ne adunam cu mic, cu mare, de la Buni, care prezida masa şi spunearugăciunea, până la cel mai tânăr nepot, iar mai apoi până la ultimul strănepot. Tot clanul adică.

47

Ziua începea cu mersul la biserică, urma apoi întâlnirea din curte, sub bolta de viţă, unde sepunea masa: binecuvântată, copioasă. Se servea ciorbă de fasole ţucără, pâine de casă, must demere, ţuică de prune, pere zemoase şi zmeură, toate din grădina bunicii. La masă cântam de lacântece de petrecere la cântări româneşti vechi, de suflet. Ascultate pe postul naţional de radio saude televiziune, acele cântece ar fi părut devalorizate, banalizate, căci fuseseră atât de folosite, încâtse ieftiniseră. În curtea bunicii însă, cântecele însemnau ce trebuiau ele să însemne: respect faţă detradiţie, continuitate şi frumuseţe; exprimau demnitatea de a fi ceea ce eşti de fapt.

Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie?, o naţie?, otradiţie?, o istorie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoanăinvitată să aducă lumii ce are mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formam în acea atmosferă, învăţândsă preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şisă găsim răspunsuri, devenind mici trestii gânditoare. Participam cu bucurie şi mândrie la aventuracunoaşterii, care abia începea pentru noi. Şi, uite aşa, învăţam să fim noi înşine, parte a unui întregmult mai mare şi mult mai important decât oricare dintre noi.

Zilele de vacanţă se succedau egale, pline de lecturi şi dezbateri, de mâncare gătită bine debunica şi de împăcare. Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu laîntâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să fie conform unuiritual ancestral. Tu doar intrai în rolul ce-ţi era desemnat dintotdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri înritmuri predefinite, transmise ţie de bunici şi părinţi. Era plină de semnificaţii vacanţa la Sălişte. Caun fruct copt, aromat, din care te-nfruptai. Iar noi ne defineam, creşteam, cu sufletele pline,iubitoare".

• La Poiana "Nu e vizită la Poiana să nu trec pe la cimitirul din deal, unde hodinesc bunicii şialţi apropiaţi şi unde mă opresc să fac o rugăciune la bisericuţa de lemn, Biserica „Din Deal”, vechede sute de ani, care pentru mine e chezaşa tradiţiei la Poiana. Urc de fiecare dată în turnulbisericuţei, în clopotniţă, un obicei pe care îl am de când eram mică, şi de acolo admir podişulTransilvaniei, la picioarele munţilor. La imaginea asta văzută din Poiana, mama se uită zilnic pecalculatorul ei din Toronto. Aşa-şi alină dânsa dorul. Cu poza familiară a Podişului Transilvaniei, înlumina apusului de soare. La ultima mea vizită acolo, era, pe o costişă, un cal splendid ce şi scuturacoama în bătaia vântului. Nu am o fotografie şi nici nu am nevoie de una. E imaginea de care-miaduc aminte de câte ori mă gândesc la Poiana Sibiului."

• „...am înţeles că ce avem acasă e valoros şi în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi,raportat la alte valori ale lumii. Am aflat astfel că spontaneitatea, originalitatea, creativitatea şiimaginaţia pot veni de oriunde, că nu deţine nimeni monopolul. Am înţeles că frumuseţea vine dindragoste, izvorăşte din inimă şi, când e exprimată cu sinceritate, poate lua forme diverse, originale,chiar unice şi surprinzătoare. În Mărginime, am umblat şi pe drumuri de munte, tot acolo amdescoperit şi câteva drumuri culturale, de suflet. La vremea aceea eram ca un fir de apă care de abiaizvora, care nu-şi găsise încă drumul spre mare, dar care ştia sigur din ce munţi izvorăşte."

• „Întotdeauna mi au plăcut copacii seculari şi atmosfera din Cimitirul „Mount Pleasant” dinToronto. În trecut, făceam plimbări de plăcere acolo, în căutare de refugiu, pace şi mângâiere.Şedeam cu orele lângă un copăcel şi îl priveam cum înfloreşte. Mă simţeam astfel parte dinspectacolul Dumnezeirii. Anul acesta însă, spectacolul nu mai era acelaşi. Părea amplificat desemnificaţii noi. Era Paşte, iar eu mă găseam lângă mormântul tatei, într-o zi caldă şi frumoasă,înconjurată de miresme de primăvară şi ciripit de păsărele. În aer era muzică scoţiană de cimpoi, ceadăuga o melancolie aparte atmosferei. Cimpoierul a dat ocol locului nostru, depărtându-se în ritmegal, măsurat, muzical. În urmă a rămas sunet estompat, frumuseţe şi pace. Şi tristeţea noastră...”

• În Sfântul Grai Românesc„Pe de o parte limba română pare să exceleze în exprimarea supărărilor de tot felul, de la

simpla melancolie la tristeți adânci, exprimate fie ca suspine, fie cu accente acute de disperare, saucu răzvrătiri de limbaj ce pot fi deosebit de colorate și expresive.

48

La celălalt capăt al spectrului, limba română este extraordinar de versatilă în exprimareaalintului, răsfățului, sau al altor emoții de o infinită tandrețe. În exprimarea inefabilului. Chiar și înprozaic, vaca nu e vacă, ci văcuță. Ciorba e ciorbiță. Mămăliga e mămăliguță. Însăși țara esterăsfățată ca “țărișoara mea”, și nu vorbesc aici doar despre diminutive. Chiar și numele munțilorfalnici sună uneori ca un alint. Cuvinte ca “omenie” sau “dor” sunt intraductibile sau găsesc greuechivalențe în alte limbi. Vorbim aici despre o sensibilitate nuanțată, rafinată și doinită pe strunelesufletului.”

• Interviu despre emigrație acordat domnului Nicolae Băciuț “Indiferent de motivul ce adeterminat plecarea [de acasă], ca emigrant laşi în urmă familie, prieteni, oameni şi locuri dragi.Obiceiuri. Obişnuinţe. Ajungi să duci dorul, să-l porţi oriunde ai fi. Când am scris cartea „Departede ţara cu dor”, mă refeream tocmai la faptul că rămâi cu gândul la ce ţi-e drag. De departe înveţi săvezi lucrurile cu altă înţelegere, cu altă îngăduință şi căldură.”

• Din volumul “Din Țara Soarelui Răsare”: "Ne îndreptam spre unul din templele Zen dinJaponia, construit în secolul XIV, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Pe tren, îndrum spre temple, am stat lângă niște surdomuți. Ei nu vorbeau că nu auzeau, eu auzeam dar nuînțelegeam, așa că am comunicat prin semne. Eu nu le înțelegeam pe ale lor, ei nu le înțelegeau peale mele! Și totuși, a fost clar pentru toată lumea că ne dădeam jos la același templu Zen, iar acolonu mai era nevoie de explicații, căci totul era comunicat cu claritate: era o frumusețe și un calm carevorbeau oricui. Acolo indiferent ce handicap ai fi avut, tot ajungea cumva frumusețea la tine. Dacănu puteai auzi cântecul păsărelelor, puteai admira priveliștea încântătoare și te puteai lăsa îmbătatde mirosurile aromatice ale plantelor. Era o simfonie a simțurilor, o plăcere ce nu trebuia explicată,trebuia doar primită, așa cum ajungea la tine. Ea fusese distilată în așa fel încât să vorbeascăsimțurilor, minții și sufletului. Acolo te contopeai cu divinitatea, simțeai că ești un întreg, cătrecerea ta prin viață nu mai era grăbită, că te găseai exact acolo unde ți-a fost sortit să ajungi. Eraipătruns de liniște. Lumea din jur amuțise. Mai mult, făcuseși pace cu tot ce te înconjura, ba chiar șicu tine însuți."

• "La fel cum în balet încântă zveltețea, surpriza ușurinței cu care o balerină parcă pluteștedeasupra realității cunoscute, grădina japoneză te uimește cu aparenta imponderabilitate acopăceilor ce par să sfideze legile firii".

• “Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngăduiliniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur depacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai binedacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.”

• „...în castelul Matsumoto am găsit o sală de admirat luna (da, luna!) iar asta mi se pare ceamai senzaţională dovadă a romantismului nipon. Într-o aripă a castelului există un pavilion cuferestre largi, înconjurat de jur împrejur de un balcon, unde la sfârşitul lunii septembrie are loc unfestival numit Tsukimi. Japonezii se întâlnesc pe acest balconaş şi admiră luna imensă, pe cerul plincu vârcolaci, cum am spune noi. Întâlnirea are loc într-o muzică niponă veche de Yokobue, un felde fluier duios, melancolic. Am avut plăcerea să ascult muzica asta autentică și parcă vizualizamnoaptea luminată de luna plină, privită de la balconaşul pavilionului amenajat tocmai pentru asta!Japonezul spune că există, de fapt, trei luni. Una e pe cer, a doua e reflecţia ei în apa canalelor ceînconjoară castelul, iar a treia este reflecţia ei în paharul de sake!"

Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Semai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?

Milena Munteanu: Se pare că în ziua de azi se câștigă tot mai puțin din scris, iar asta estevalabil pe toate meridianele lumii. Totuși, văd că apar condeie tot mai multe și mai articulate. Șideși majoritatea scriitorilor de abia se pot susține din scris (asta în cazul fericit că o pot face), suntunii care fac averi incredibile – ca în cazul lui Stephen King sau J. K. Rowling. Sunt enorm depuțini însă. Aș spune că dacă scrii o carte mare nu e o garanție de prosperitate, cum poate nu e niciinvers.

49

Eu cred că suntem aproape de ziua în care vom avea rețete de scris cu succes la public. Existăniște legități, așa cum sunt și în muzică – cu ajutorul cărora poți prezice cu suficientă acuratețe dacăo melodie va fi un hit sau nu. Cred că vom vedea cât de curând astfel de analize de text care săpredetermine dacă succesul e la orizont sau nu. Cu toate acestea, e dovedit că gusturile oamenilor seschimbă și asta poate face și ca unele opere, inițial neînțelese, să ajungă să fie adorate până la urmă,dar și ca unele ce avuseseră priză la public să cadă în desuetudine și uitare.

Uneori mă întreb dacă bunăstarea rezultată din scris are mai mult de-a face cu valoarea luiintrinsecă sau cu locul expunerii cărții pe raftul librăriilor... Sunt de fapt o grămadă de factori carepot contribui la succesul unei cărți şi multe n-au nimic de-a face cu cartea sau cu scriitorul(exemplele merg de cine te promovează, cum te promovează, etc.).

Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune,au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare propriiapartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?

Milena Munteanu: Uniunile de creație literară, măcar în principiu, ar trebui să fie o cale de aidentifica, încuraja și susține noile talente. De a propăși limba în care se scrie. O cale spre noi culmicalitative. Nu știu în ce măsură se face asta consistent și unde. Eu nu sunt membră a USR și deci nupot comenta despre ce se întâmplă acolo. Eu nu am bătut la porțile uniunii, așa cum n-am bătut laporțile niciunei asociații. Totuși am devenit membră la vreo 2-3 asociații unde am fost propusă sauîncurajată să mă alătur. Sunt asociații care sprijină scriitorii din diasporă, iar eu mă simt datoare săsprijin limba noastră - mai ales că suntem departe de casă. Sunt așadar recunoscătoare asociațiilorcare m-au invitat printre membrii ei. Am întâlnit astfel oameni deosebiți, scriitori prolifici șifascinanți, cărora sunt onorată să mă alătur.

Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni,cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, dece nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre eipoate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă onemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan fațăde care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?

Milena Munteanu: Nu, nu am nici o nemulțumire, dar nici nu am nici un fel de așteptări dela nimeni. Cu toate acestea, am fost surprinsă în repetate rânduri când, fără să cer, mi s-au deschisuși: participări la reviste, invitații în asociații, referințe critice, unele surprinzător de generoase. Săfiu onestă, nu mă așteptam la așa ceva, drept care sunt cu atât mai recunoscătoare pentru ceea ce mis-a oferit. Am o listă de mentori, persoane care mi-au inspirat devenirea. Sper să știe că nutresc oadâncă recunoștință pentru ajutorul dat și inspirația ce a rezultat, în momente cheie.

Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte deviitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?

Milena Munteanu: Nu știu dacă activitatea mea de până acum a fost prolifică. Îmi place maidegrabă să scriu bine decât mult, așa că îmi fac timp să reiau textele, să le rafinez, până ajung săaibă claritatea dorită. Am scris două cărți până în prezent (“Departe de Ţara cu Dor”, edituraNapoca Nova, 2014 și „Din Țara Soarelui Răsare”, editura Singur, 2016) și am o carte în lucru(“Culori și Ritmuri Sud-Americane”), pe care aș vrea să o scot anul acesta.

Pe viitor aș dori să continui să explorez tematici, stiluri și exprimări noi. Am câteva idei pecare aș vrea să le încerc... Sunt preocupată de câteva teme care se derulează sub ochii noștri: peunele le privesc cu îngrijorare, iar pe altele cu speranță.

Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mirăspundeți? Vă rog…

Milena Munteanu: Ar fi probabil mai multe de discutat: am putea vorbi despre rolultransformator, educativ al literaturii. Despre rolul scrisului ca evadare în visare, într-o lume tot maidominată de imediat. Despre rolul ei în a pune întrebări importante despre evoluția omenirii, într-operioadă de mari transformări subterane. Despre stabilirea unor repere etice într-o lume în carevalorile se schimbă iar cele tradiționale sunt sub atac. Trăim vremuri extrem de interesante, când

50

regulile jocului se rescriu, iar scriitorul nu poate decât să fie fascinat de diversitatea temelor cemerită abordate, rămânând să le aleagă pe cele ce-i sunt dragi, ca astfel să-și creeze o voce distinctă,ce contribuie la devenirea noastră comună.

Gheorghe A. Stroia: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspunsprovocării mele, credeți în utilitatea și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da?

Milena Munteanu: Și eu mulțumesc atât pentru idee, cât și pentru realizare. Cred că astfel deinterviuri pot duce la o înțelegere mai aprofundată a lumii în care trăim. Apoi, facem cunoștință cuscriitorul, dar și cu omul din spatele lui. Îi aflăm preocupările, temerile și speranțele– toate umane.Sunt de fapt curioasă să aflu cum au răspuns ceilalți respondenți la aceleași întrebări. Sunt convinsăcă vom găsi teme comune, dar aș fi interesată să le descopăr și pe cele specifice, ce izvorăsc dininterese și perspective individuale. Poate se vor naște idei ce vor duce la inițiative noi, laîmbunătățiri în cadrul asociațiilor literare, poate se vor găsi alte căi de comunicare, alte feluri de arezona la minunile lumii sau la problemele cu care ne confruntăm.

De fapt, momentul acestor interviuri e unul de schimbări profunde. Scrisul, ca și multe altepreocupări umane, se transformă, în sensul că suntem la un moment de cotitură, la o reinvențieaproape completă a felului în care suntem serviți de tehnologie, de felul cum interacționăm cu ea,dar și cum producem literatura, cum citim, analizăm, sau chiar cum generăm idei noi, fiind asistațide calculatoare. Traducerile se fac deja automat și instantaneu, din orice limbă în oricare alta –adevărat, deocamdată calitatea este slabă, dar sunt convinsă că se va îmbunătăți substanțial în timp,chiar dacă e greu de crezut că vor deveni la fel de performante ca cele ale unui traducător expert sauale unui vorbitor nativ al limbii în care se traduce. Unele lucruri se vor accelera, altele se vorautomatiza.

Arta scrisului, însă, se situează în afara automatizărilor. Am convingerea că indiferent de felulîn care se va produce literatura sau cât de automate vor fi traducerile și unele aspecte ale scrisului,nevoia umană pentru cuvânt, pentru comunicare, va continua. Vor fi unii care vor avea nevoie săcontinue să scrie, să se mărturisească. Alții vor găsi în cărți relaxarea și extazul lecturii. La fel e șiîn muzică: ori că asculți un cobzar la colț de stradă, ori o înregistrare electronică pe un CD, nevoiade muzică rămâne aceeași. Experiența va fi poate diferită (chiar dacă nu în totalitate, dacă lipseșteaspectul live, experiența directă cu artistul). Cu timpul audiția muzicală electronică și-a îmbunătățitconstant calitatea. Cred că în scris va fi cam la fel. Experiența cititului va fi similară, indiferent călecturăm de pe hârtie, de pe o tabletă, sau că ne-o citește un robot la ureche. Ori că cititul se face cuochii, cu urechea, sau multi-mediatic – omul are nevoie de povești, de informație, are nevoie să-șiverifice și să-și îmbogățească orizontul. Nevoia aceasta e perenă și va continua să se manifeste într-un spectru larg de activități, de la răsfoirea unei reviste și citirea rapidă de romane ușoare în stațiade autobuz, când vrei să omori vremea, până la lecturarea adâncită a cărților majore scrise de-alungul timpului – mă refer la cele ce au schimbat fața scrisului, sau al lumii, sau percepțiaoamenilor despre viață.

Sunt convinsă că nevoia va rămâne. S-ar putea însă ca pe viitor să o satisfacem altfel, varămâne de văzut cum.

La ora aceasta există deja aplicații care pot citi cantități masive de informație dintr-oînghițitură. Un manual de filozofie, un tratat medical etc. pot fi citite și interpretate instantaneu.Fără glumă. Putem procesa informație mult mai rapid decât să citim secvențial o carte din scoarță-nscoarță. Cred așadar că noi, oamenii, vom reînvăța să citim, sau vom învăța să citim și altfel, vatrebui să aflăm cum să navigăm într-o mare a cunoașterii, spre ceea ce ne interesează. Înainte vremenavigatorii își căutau calea, în ciuda curenților oceanici, uitându-se la stele, apoi s-au orientat cubusola, iar apoi cu GPS-ul. În mod similar, navigarea prin marea de informație se va face cu diverseunelte și va avea repere diferite.

Totuși, indiferent de felul în care se va naviga prin cybersphere, scriitorul va trebui săînțeleagă nevoia cititorului, dar și așteptările lui, care evoluează în timp. Părerea mea e că lumea vaavea tot mai puțin interes să citească romane fluviu, sau descrieri pe zeci de pagini pentru a clarificacontextul unei scene. Atenția cititorului se va scurta. Pentru că el a învățat pe internet că orice

51

informație se află la un click depărtare, el va avea mai puțină toleranță pentru lecturi prolixe. Credcă se va căuta mai degrabă scrisul alert, care recompensează imediat cititorul. În care el găseștestarea de spirit sau emoția pe care le caută. Cred că cititorul își va modifica chiar înțelegerea despreceea ce înseamnă scris de calitate.

Totuși, cum spuneam, omenirea va continua să își spună poveștile, așa cum o face detotdeauna; aceasta este e o nevoie continuă, perenă, care într-o vreme era și întemeietoare de valoricomune. Cititorul devine criticul suprem, care discerne între scrisul bun și cel mediocru… el vatrebui să diferențieze între ideile, perspectivele de valoare și siropurile sau melodramele care i seservesc. Poate el va prefera o formă interactivă de tip blog, sau chiar una conversațională, de a-șiprocura tot ceea ce are nevoie (informație, stări de spirit, emoții etc.). Eu am încredere în inteligențacititorului, îl tratez cu considerație și respect. Sper ca astfel să fiu și eu tratată în același fel.

Victor Neghină

MEMORIA FOTOGRAFIEILt.col. Alexandru Munteanu

Vreau să-mi apăr ţara şi să mor pentru patria mea, România

Motto:Dragi camarazi, atât timp cât vom fi în viață, nu vom da îndărătnici un pas în fața inamicului,

Lt.col. Alexandru Munteanu

Aceasta a fost deviza fiecărui tânăr român din Transilvania atunci când a început PrimulRăzboi Mondial. Mânaţi de acest sentiment, au trecut clandestin Carpaţii şi s-au prezentat laautorităţile militare din Bucureşti pentru a fi primiţi în rândul Armatei Române, să lupte pentrueliberarea Transilvaniei.

Prin aceşti tineri din satele Mărginimii Sibiului se aflaşi tânărul Alexandru Munteanu, din comuna Veştem, judeţulSibiu. La data de 3 martie, anul curent, s-au împlinit 56 de anide la trecerea în nefiinţă a lt.col.(r) Alexandru Munteanu,participant la cel de-al Doilea Război Mondial.

Alexandru Munteanu a văzut lumina zilei în luna august1900, în comuna Veştem judeţul Sibiu, din părinţi plugari.Urmează şcoala primară în localitatea natală şi liceul de statdin Sibiu. Când s-a declanşat Primul Război Mondial, pentru anu fi încorporaţi în armata austriacă de ocupaţie, împreună cumai mulţi tineri din satele mărginimii Sibiului, a trecutclandestin Carpaţii, pe cărările bătătorite de Badea Cârţan, carea adus în Transilvania mii de cărţi scrise în limba romană dinRomânia Mică şi care au asigurat înfiinţarea a zeci debiblioteci în satele Transilvaniei, multe dintre acesteaîmbogăţind fondul de carte al bibliotecii Astra.

Ajunşi în Bucureşti, tinerii cu studii liceale au fostselecţionaţi pentru a urma cursurile Şcolii de Ofiţeri Activi nr.

52

1, specialitatea Infanterie, transferată în garnizoana Iaşi. Printre cei cărora li s-a oferit această şansăs-a aflat şi tânărul Alexandru Munteanu care, la vârsta de 21 de ani, absolvă şcoala militară cugradul de sublocotenent, fiind repartizat în Regimentul 108 Infanterie din garnizoana Orăştie,aparţinând Diviziei 18 Infanterie, Corpul 7 Armată din Sibiu, înfiinţată de către Consiliul Diligent.

În perioada anilor 1925-1927 urmează Şcoala de Aplicaţie din Sibiu. De asemenea, înperioada 1927-1931 urmează un curs de pregătire la Centrul de Instrucţie din garnizoana Sf.Gheorghe, după care e avansat la gradul de locotenent. În perioada anilor 1936-1939 a fost încadrat

în Şcoala Militară de Ofiţeri Activi nr. 2, specialitatea Infanterie,,Principele Carol” din Sibiu. În cadrul şcolii a predat Legislaţieşi Regulamente Militare. În anul 1938, având gradul de căpitan,s-a căsătorit cu Virginia Gherasim, din localitatea Veştem. Înacelaşi an a fost transferat în cadrul Regimentului 90 Infanteriedin Sibiu, în funcţia de comandant de batalion. Cu acestregiment a luat parte la luptele purtate de Armata Română la estde Prut, de la 22 iunie 1941, pentru eliberarea teritoriilorromâneşti răpite prin forţă şi dictat de Uniunea Sovietică:Basarabia, Bucovina şi ţinutul Herţa. În luptele la care a luatparte Regimentul 90 Infanterie, pentru ocuparea Odessei,batalionul său s-a afirmat prin fapte de arme, dârzenie, curaj şispirit de sacrificiu, pentru care a fost citat pe ordin de front alRegimentului 90 Infanterie. În aceste aprige lupte, tânărulcomandant de batalion s-a adresat ostaşilor în batalion cuîndemnul “Camarazi! Cât vom fi în viaţă, nu vom da îndărăt niciun pas”. Şi toţi militarii din batalionul său, de la ultimul soldat lacomandanţii de plutoane şi de companie şi-au urmatcomandantul, mulţi dintre subalternii săi sfârşind pe frontul deest, executându-i îndemnul.

Pentru faptele sale de arme, căpitanul Munteanu Alexandru a fost citat de multiple ori peordinele de zi ale Diviziei 18 Infanterie, fiind decorat în acelaşi timp cu ordinal “CoroanaRomâniei” clasa a 4-a cu spade. În bătălia Stalingradului, batalionul de sub comanda sa şi-areafirmat valenţele militare, înfăptuind fapte de arme demne de toată preţuirea. Ca urmare, mulţiofiţeri, gradaţi şi soldaţi au fost citaţi pe ordin de zi şi onoraţi cu diverse decoraţii, iar comandantullor, Munteanu Alexandru, a fost decorat cu ordinal cavalerilor “Mihai Viteazul” clasa a 3-a cuspade şi panglică de tricolor, iar aliaţii i-au oferit “Crucea de Fier” germană. Continuând luptele cuaceeaşi vigoare, dând dovadă de eroism, curaj şi neînfricare, a fost decorat cu ordinal “CoroanaRomâniei” clasa a 4-a cu spade şi avansat la gradul de maior. După 23 august 1944 până la 12 mai1945, maiorul Munteanu Alexandru a participat la luptele purtate de Armata Română pentrueliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, până la capitularea agresorului în Europa, la 9mai 1945.

De amintit faptul că, în aprigele lupte purtate de trupele române la Oarba de Mureş,Regimentul 90 Infanterie a luptat eroic, suferind mari pierderi omeneşti, printre cei căzuţi la datorieîn localitatea Cheţani, pe Mureş, în ziua de 11 septembrie, aflându-se şi col. Popa Petre, comandatulRegimentului 90 Infanterie, locotenent Mircea Ludu, ofiţer cu operaţiile, slt.(r) Paul MihuSadoveanu, fiul marelui scriitor Mihail Sadoveanu, înmormântat alături de mulţi camarazi încimitirul eroic din Alba Iulia. În situaţia creată, comanda Diviziei 18 Infanterie a fost încredinţatămaiorului Munteanu Alexandru căruia, afirmându-şi din plin alese Valenţe militare patriotice,neînfricare şi demn comandant, drept recunoaştere, i s-a acordat ordinul “Steaua României” Clasa a5-a şi avansat la gradul de locotenent-colonel.

Asemeni tuturor comandanţilor români şi viteazul ofiţer lt.col. Alexandru Munteanu,împreună cu subordonaţii săi, au trăit clipe de mare bucurie la 9 mai 1945, când Germania a

53

capitulat. Soldaţii, deopotrivă, şi ofiţerii regimentului au îndurat frigul şi foamea, arşiţa şi setea,dorul nestins de cei dragi de acasă dar şi suferinţa pentru camarazii care n-au ajuns să trăiascăbucuria victoriei.

Lt.col. Alexandru Munteanu, pentru felul său de a se îngriji de subordonaţi, de a le înţelegesuferinţele şi a-i încuraja, a fost considerat un adevărat părinte pentru aceştia. La sfârşitulrăzboiului, în contextual noilor schimbări, mii de ofiţeri superiori şi generalii care se afirmaseră întimpul campaniilor, cei care-şi făcuseră doar datoria faţă de ţară au primit, drept „mulţumiri”,condamnări la ani grei de închisoare, unii dintre aceştia pierzându-şi viaţa între zidurilepenitenciarelor sau ieşind cu sănătatea puternic afectată, care le-a provocat sfârşitul. Între ofiţeriicare au avut parte de un asemenea tratament s-a aflat şi lt.col. Alexandru Munteanu care, în anul1947, a fost trecut în rezervă fără nici un sprijin material pentru el, soţie şi fiica sa. Cu toateîncercările de a-şi găsi un loc de muncă în Sibiu, peste tot a fost refuzat pe motivul că a luptatîmpotriva URSS şi că a fost decorat cu “Crucea de Fier” germană. A fost nevoit să lucreze înagricultură, în satul natal Veştem. A trăit cât a mai trăit, a fost umilit de către autorităţile nouinstalate. Aceasta a fost răsplata sacrificiului şi devotamentului faţă de Patrie, dovedite de ofiţerulMunteanu Alexandru pe toată durata celor două campanii la care a participat, însemnând aproape 5ani de zile în bătaia gloanţelor duşmane, de la 22 iunie 1941 la 9 mai 1945. Numai în campania dinVest, proaspătul avansat colonel Alexandru Munteanu a luptat 262 de zile. Cei scăpaţi cu viaţă dinacel infern şi care au fost luaţi prizonieri, au ajuns în lagărele sovietice, de unde mulţi nu s-au maiîntors. Dintre cei ajunşi acasă, mulţi, în special ofiţerii şi generalii, au fost arestaţi, învinuiţi dreptcriminali de război după ce, nu cu mulţi ani în urmă, fuseseră decoraţi cu cele mai înalte distincţiiale statului român şi german, iar pe frontal de vest, din partea autorităţilor sovietice, pentru acte deeroism pe câmpul de luptă. Singura lor vină a fost aceea că au participat la război împotriva UniuniiSovietice.

Iar cei ce-au scăpat de cumplitul infernLa matcă întorşi, au fost aşteptaţiPotrivit obiceiului nostru eternLa Aiud, la Sighet, la Piteşti, la Galaţi.

(aşa cum se exprima col.(r) Gheorghe Lăcătuşu,veteran de război, în poezia Se sting veteranii)

Lt.col. Alexandru Munteanu a decedat la data de 12 martie 1959, la vârsta de 59 de ani. Afost înhumat în cimitirul municipal Sibiu. Soţia lui, Munteanu Virginia Maria, s-a stins din viaţă la27 ianuarie 1992, la vârsta de 84 de ani. Îşi are locul de veci lângă soţul ei drag, locotenent colonelAlexandru Munteanu. Să mai consemnăm faptul că lt.col. Munteanu Alexandru, cu toatedificultăţile financiare cu care se confrunta, s-a implicat direct în refacerea picturii bisericii satuluiVeştem, ridicarea unui monument ridicat celor peste 30 de eroi ai satului căzuţi în cele douărăzboaie mondiale. De asemenea, s-a implicat în alte acţiuni caritabile şi în administrarea localităţii.Numele şi faptele sale nu vor fi date uitării niciodată, iar numele său este pomenit la toate slujbelereligioase desfăşurate în biserica satului. A rămas în conştiinţa satului drept ctitor al bisericii satului.

Pentru modul său de a se îngriji de subordonați pe timpul campaniei, de a le înțelegesuferințele și a-i încuraja, lt.col. Munteanu Alexandru a fost considerat un adevărat părinte pentrusubordonații săi.

Fie-ei memoria binecuvântată pentru faptele sale în slujba patriei și cu care comunitateaveștemeană se mândrește cu astfel de fii ai săi.

54

Nicolae Vălăreanu Sârbu

Orașul cu turnuri

Pot fi văzut pe stradă-n orașul cu turnuri,trec femeile înalte cu trupul subțirepe trepte și sub arcade expunându-și sâniiprivirilor cețoase ale bărbaților în vârstă.

Se opresc cu plăcerea ascunsă a odihneila formele încrustate în amintirile lor.Nimic nu-i mai frumos ca zâmbetul și iertareanimeni nu se miră, nimeni nu hulește,e pacea pe care soarele o prinde-n razecu-n zâmbet la ceasul din turnul sfatului.

Cade peste acoperișuri aerul umedca un balsam al ploilor mărunte și deseabia respirabil pe străzile înguste și lungi,iluminate colorat ca într-un caruselîn care turnurile dau roată orașului.

Orașul

Zăbovesc pe străzile orașului cu turnuri,printre clădirile medievale,mă fascinează sobrietatea lor prăfuităporțile grele prin care te cheamă misterul.

Nu sunt decât o umbră trecătoareo fantomă deghizată-n pelerincare-și sfâșie timpul pe roți.Sunt dintre oamenii cu pasul nesigurpe un drum zdrențuit de obstacole.

Orașul e un candelabru de lumini în noapte,un loc unde îmi ascund identitatea,furat de ceasurile sparteunde timpul se rotește pe cadrane.Nu cunosc pe nimeni în mulțimea amorfăsunt o stea descompusă,dintr-un cer strivit de pământ.

La turnurile cetății

Suferința zidindu-se-n piatrăîntr-un șir de turnuri ocolind cetateaprivește de pe ziduribucuria nesupunerii.

Ochii-mi caută un loc de umbrarunde ea vine să vadă,de invidie soarele intră sub nori.

Tăcerea-i din ochi spune mai multedecât pot eu să înțeleg,doar frunzele copacilor îndepărtațiaduc o boare răcoroasă și seacă.

Se poate urca pe scări în turnuripână la fantele de sub acoperișunde ne simțim archebuzieri ai norocului.

Trăirea-i mai puternică decât mătaseaatingerii,îndrăgostiți prin luptă ne izbăvimde tot trecutul ce coboarăodată cu noi pe scăriși surâde.

Medievală

Am întârziat toropit de umeda căldurălângă turnurile cu capul în noricu treceri prin tunelul timpului în străziori coborând scările cetății-n istoriecu emoții răzlețite pe podul minciunilorunde se aud clevetirile trecutului în somn.

Pleoapele se mișcă miratezâmbetul tăcerii cade-n muzeul Bruckenthala revenit omul cu craniul în mânăși cel cu tichie albastră.Lucarne-n acoperișuri cu ochiul pisiciiurmăresc pașii cum lovesc pietrele.Umbrele te însoțesc pe sub arcadenedezlegate taine se simt în aerul vetust.Rămâi cu mine să mistuim patina de argintDesenându-ne caligrafic barocul prin zidurisurprinși de povestea atâtor întâmplăricu care liniștea pătrunde-n catedrale.

Nemurirea se ascunde-n trupul femeiiCu un surâs în ochii bărbatuluipe drumul nescris al cunoașteriiurcând pe trepte de lumină.

55

Floarea Pleșpreședintele Cercului Astra - Năsăud

REVISTA RAPSODIAPatronată de Cercul Militar Sibiu,

la împlinirea a 15 ani de la prima apariție

Este o revistă de creație literară de mare valoare, o apariție lunară, (Editura SALGO-Sibiu),rezultat al activităților cultural-literare realizate în mod constant în cadrul Cenaclului ,,GeorgeTopîrceanu”, patronul spiritual al Cenaclului, a cărui portret este ilustrat (înserat) pe prima copertă,în mijlocul unei familii de sărbătoare unite formată din mari oameni de cultură, 32-34 la număr,care aduc în fața cititorilor creații proprii frumoase exprimate prin arta cuvântului scris.

Acest tablou minunat de creație spirituală reprezintă cartea de vizită pentru cititori, pentrucei care deschid revista și răsfoiesc paginile atrăgându-i ca un magnet prin autorii ei, la - lecturare.

Meritul deosebit în alcătuirea superbei reviste, revine redactorului șef, marelui scriitor IoanGligor Stopița, care are experiența scrisului de calitate, dovedind o artă specială în actul de creație,confirmat și prin Editorialul publicat în pagina a doua a fiecărei reviste.

Scriitorul Ioan Gligor Stopița, conduce de ani buni cu inteligență, pricepere, dăruire și mareresponsabilitate această revistă, fiind într-un fel - mentorul scriitorilor, simbol de unitate a acestorași nu numai, de prețuire și egalitate, care nu înseamnă altceva decât respect reciproc și schimb deidei.

Ca atare revista te cucerește de la prima vedere fiind bogată în conținut și informații, dar șiprin forma grafică edificatoare conținutului. Are o valoare literară, spirituală și socio-istoricăinestimabilă, concretizată prin cronici literare, poezie, proză, recenzii, opinii, eseuri, lansării decarte, aniversări, comemorări etc. toate intră în categoria artei, aducând în felul acesta scriitoriconsacrați împreună, iar pe ceilalți care au scris îi face cunoscuți.

Aici, mă regăsesc și eu Floarea Pleș, mulțumindu-vă cu respect pentru oportunitateaacordată, publicându-mi câteva materiale - creații proprii în frumoasa revistă ,,Rapsodia”.

Autorii, care scriu în revista „Rapsodia” în scrierile lor documentare, în poezie, proză,povestiri etc. ființa umană se regăsește în întregul ei, cu ce are mai de preț: viață, suflet, frumusețe,bucurii, dragoste, tristețe, dezamăgiri, regrete, doruri, amintiri, iubire, și respectul pentru familie,pentru oameni, pentru natură și mai ales pentru Dumnezeu, toate îmbogățesc spiritual viațaiubitorilor de cultură.

Lecturând întotdeauna cu mult drag și interes publicația, ultimul număr de care ambeneficiat fiind revista 196 din aprilie 2019, m-am aplecat și asupra scrierilor domnului colonel (r)Aurel Domide-Șănțanu, consăteanul meu, locul de origine fiindu-ne comuna Șanț jud. Bistrița-Năsăud.

Constat cu plăcere că este un OM de aleasă cultură, un scriitor polivalent, un exemplu deluptă continuă pentru munca de creație, pentru care pune suflet și curaj, inspiră ordine și demnitate,de fapt sunt calități a unui OM din armată, dotat de Bunul Dumnezeu, cu har și dar în ale scrisului.

Toate gândurile și trăirile persoanele le știe pune în lumina scrisului atât în creația literar-documentară, ca de exemplu: în revistele numărul 168, 169, 176 – evidențiază stări și fapte dinistoricul Marii Uniri de la Alba-Iulia – 1 Decembrie 1918, apoi în revista numărul 174 din februarie2019, realizează un documentar privind „Școala la români”, cât și în creația lirică, cu poeziipublicate, aproape în fiecare număr al revistei „Rapsodia”, precum și în cărțile de poezie editateseparat, ca de exemplu „Popas printre cuvinte”- 2017, Editura SALGO Sibiu.

Aurel Domide-Șănțanu, este poetul intelectual, care prin finețe și romantism a știut să creezeîn toate poemele, un limbaj liric original surprinzând perfect spiritul uman și fenomenul de viațăsocial, din universul mediului rural, comuna Șanț îndeosebi.

56

Poeziile au ca nucleu trăirile personale simțite de poet, inspirate din viața satului, afrumuseții umane, obiceiuri, preocupări, iubire de țară și glie strămoșească, apoi, păreri de rău atrecerii timpului, luându-și în felul acesta libertatea de a păși în antecamera sufletului nostru, dându-ne acea fascinantă stare de bine, de frumos, realizând în final unitatea poeziei – Iubirea, la care îiasociază un element creștin.

La împlinirea celor 15 de ani de activitate cultural-literară, felicit cu căldură și prețuireRedacția Revistei „Rapsodia” și pe toți colaboratorii ei, cu urarea: să înnobilați pe mai departe, cuaceeași pasiune și dăruire idealurile culturii sibiene!

Asociațiunea Astra Năsăud, în simpozion dedicat Centenarului.Doi astriști din Basarabia, cadre universitare, şi-au unit destinele la

Mănăstirea Ilva Mare

În data de 20 august 2019, la Casa de Cultură „Liviu Rebreanu” din Năsăud, în Sala deconferințe, manager Ionuț Nistor, Despărțământul Astra Năsăud – președ. prof. Ioan Seni și CerculAstra oraș Năsăud – președ. Floarea Pleș, încolaborare cu Primăria și Consiliul Local –primar prof. Mircea Romocea, cu ArhiveleStatului Bistrița – dir.dr. Cornelia Vlașin șiSocietatea „Cultul Eroilor BN”, au organizat unSimpozion dedicat Centenarului 1919 – 2019.

În desfășurare, în prima parte s-auprezentat o serie de comunicări dedicateevenimentului, cu teme diferite, foarteimportante ce au impresionat asistența, sala fiindplină cu astriști năsăudeni, bistrițeni, basarabeni,astriști din Germania și din comuneleînvecinate, și alte persoane interesate de subiect.

Teme prezentate:- prof. Ioan Seni, președ. Despărțământului Astra „Momente semnificative din Istoria

Transilvaniei”;- dr. Cornelia Vlașin – directorul Arhivelor Statului BN – „Județul Bistrița-Năsăud în

primul an de după Marea Unire – 1919”;- col. (r) Ioan Boțan – președ. Secțiunii de Istorie din cadrul Despărțământului Astra Năsăud,

consilier local „Orașul Năsăud în anul 1919, primul an după Marea Unire din 1918”:- col. (r) Ioan Cordovan – președ. de onoare al Societății Cultul Eroilor BN „Armata

Română după Marea Unire. Companiile anului 1919 pentru apărarea Marii Uniri a românilor șisalvarea Europei de comunism”.

Se știe despre politica și metodele regimului austro-ungar, de îngrădire a libertăților șideznaționalizare forțată a popoarelor supuse lor până la unirea din 1918, ceea ce a determinat camase largi de oameni: intelectuali, țărani, vârstnici și tineri să-și mobilizeze forțele, iar cu prețulvieții, prin sacrificii și pierderi de vieți omenești, să înfăptuiască actul Marii Unirii din 1918.

Temele aduse astăzi în atenția celor prezenți la eveniment, au fost foarte bine documentate,au evidențiat fapte concrete din trecutul istoriei României, a istoriei de după 1919 în județulBistrița-Năsăud și a istoriei prezente cu aluzii la viitor, expuneri ce au fost foarte apreciate, austârnit un val de patriotism și entuziasm răsplătit prin ropote de aplauze, stare influențată și deMomentul poetic dedicat Marii Uniri, susținut de Ionuț Nistor – managerul Casei de Cultură, unmare recitator.

Dacă presa prin ziarul „Răsunetul”, ca mijloc eficient de informare acordă spații largievenimentelor istorice, în care scriitorii precum Cotuțiu Cornel, Virgil Rațiu etc., scriu cu dăruire,

57

competență și cunoaștere articole ce merită să fie citite. Asociațiunea Astra este o dovadă vie înorganizarea și susținerea unor astfel de evenimente, confirmându-și menirea de Asociațiune a căreiobiectiv principal este Cultura, care a constituit și constituie unul din cele mai puternice mijloacede afirmare națională a României.

Pe fondul acestei atmosfere de patriotism și drag de unire, s-a trecut la evidențierea unuieveniment surpriză, așa cum îi șade bine Astrei năsăudene să-și încheie activitățile, numai că dedata aceasta, Dumnezeu le-a orânduit pe toate.

Cu două zile înainte (18 august), avea să sosească o delegație de 6 persoane din Basarabia,astriști din cadrul Universității de Stat „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din CAHUL, într-un schimb deexperiență la Astra Năsăud, în frunte cu președinta Cercului Astra „Onisifor Ghibu” Maria Barbă –lector prof.univ. secțiunea etnografică; Victor Axente – prof.univ. (fost Decan), cu soția d-na IoanaAurelia Axente – conf.dr. în pedagogie; Alexei Bălan – prof.univ.; Vasile Hanțea – col. și EugeniaGânceru – astristă, fotograful delegației.

În drum spre Năsăud s-au oprit la Mănăstirea Ilva Mare – stareță Maica Hristofora preotcălugăr Daniil Ureche, unde s-au cazat.

În 18 aug. 2019 (duminică), un grup de astriști năsăudeni: Ioan Seni, Romulus Berceni,Ovidiu Maghiar, Floarea Pleș, Vica Istrate, Livia Gavrilaș și fam. pr. Leon și Livia Pop, la care s-aualăturat câțiva astriști de la Ilva Mare – Sabina Gălan cu soțul, Ana Berengea cu soțul pr. Ionel,Onița cu soțul pr. Dănilă, Pavel Berengea cu soția, s-au deplasat la Mănăstirea Ilva-Mare să-șiîntâmpine oaspeții, urmând ca în 20 aug. 2019, să participe la lucrările conferinței organizată laNăsăud de Despărțământul Astra.

Aici, surpriza surprizelor, și-au unit destinele în fața lui Dumnezeu profesorii de pestePrut – Maria Barbă și Alexei Bălan, fiindu-le alături, întâmplător, grupul de astriști năsăudeni șiilveni, oameni dragi mirilor.

Mirii, și-au îndeplinit dorința de ași uni destinele în Țara Năsăudului, la Mănăstirea Ilva-Mare unde românismul clocotește-n frumusețe. Țara în care Asociațiunea Astra trăiește cu adevărat.Prin ea, s-au făcut și s-au pecetluit legăturile de prietenie și fraternitate, de unire sufletească a

58

astriștilor de peste Prut – Republica Moldova cu astriștii din Ținutul năsăudean din România – Țaramamă.

Emoționant evenimentul cununiei, foarte frumos, mărturie stând astriștii năsăudeni și ilvenidespre care istoria va consemna, s-a încheiat cu o masă festivă asigurată de personalul mănăstirii.

În 20 august 2019 (marți), în jurul orei 1130, astriștii de peste Prut au fost primiți la Primăriaorașului Năsăud, unde primarul Mircea Romocea, prin reprezentanții domniei sale, a organizatimpecabil primirea, asigurându-le și servirea mesei la prânz.

Astfel, Cosma-Someșan Dana – purtător de cuvânt al primarului, Ioan Boțan – consilierlocal și Lenuța Dâmbu – inspector, au înlesnit oaspeților vizitarea câtorva spații din incintaprimăriei, au vizionat apoi (power point) un scurt documentar privind orașul Năsăud, au beneficiatde multe informații referitoare la dezvoltarea orașului, în final au servit o cafea.

În Sala de festivități a Primăriei, unde au loc o serie de evenimente printre care șisărbătorirea nunților de aur - 50 plus, mirii, Maria Barbă și soțul Alexei Bălan s-au fotografiatalături de nașii lor prof.univ. Victor și Ioana Axente, dorind ca în mod imaginar și căsătoria la StareCivilă să fie făcută la Năsăud. Au făcut apoi schimburi de suveniruri.

De la ora 1400 în aceeași zi, basarabenii au participat la Casa de Cultură, la Simpozionulorganizat de Astra năsăudeană, fiind primiți cu aplauze și cu intonarea tradiționalului cântec ,,Lamulți ani” dedicat fam. Maria Barbă și Alexei Bălan.

D-na Floarea Pleș afirmă: astăzi într-un cadru dedicat evenimentelor istorice și literare,pare, că s-a făcut cea mai frumoasă unire, unirea sufletească de neam și sânge românesc întrebasarabeni, năsăudeni și bistrițeni.

- S-a trecut la punctul 3 din program - Lansare de carte.Dl.prof.univ. Victor Axente - Basarabia, a prezentat cartea ,,Năsăudenii și Marea Unire” -

Studii istorice. Centenarul Primului Război Mondial și al Marii Uniri 1918-2018, Edit. EcouTransilvan – 2019 coordonator prof.Ioan Seni, carte care a primit-o în dar, îiplace foarte mult, va fi o sursă de studiuși de cunoaștere în profunzime a istorieiRomâniei.

Apoi, dr. Augustin Ostace,astrist, cu domiciliul în Germania asusținut o pledoarie referitoare laAdrian Păunescu în viziunea domnieisale, amintind despre cartea ce urmeazăsă fie scoasă de sub tipar, la sugestia șiefortul fam. Gavril și Ana Vaida, careurmează să fie lansată în data de 12sept. 2019, cu ocazia dezvelirii bustuluipoetului Adrian Păunescu, amplasat în spațiul verde al Casei de Cultură a orașului Năsăud,eveniment la care și domnia sa, va fi participa.

În încheiere, o socializare cu povești și închegarea unor legături de prietenie, la o cafea și unpahar de voie bună a fost binevenită.

ConcluzionândAstra năsăudeană, continuă cu aceeași râvnă, să propage în rândurile astriștilor și nu numai,

dragostea curată pentru promovarea culturii și credinței, pentru întărirea sentimentelor naționale șimai ales propovăduirea armoniei și bunei înțelegeri, care trebuie să domine sufletele românilor.

59

Vicu Merlan- Huși -

(II) FENOMENUL PRISLOP

De peste un deceniu, orice român a aflat că la Prislopul din Ţara Haţegului, lamormântul şi pe locurile unde s-a osârdit spre desvârşire monahul Arsenie Boca, se petrec minuni,atât în conştiinţa pelerinilor cât şi la nivel trupesc.

Mănăstirea Prislop

Credinţa şi vibraţia locurilor de la Prislop,Sâmbăta de Sus, Drăgăşani etc, pe acolo undes-a purtat şi s-a manifestat fizic pr. Arsenie, seproduc adevărate minuni. Nu departe demormântul pr. Arsenie se află grota cuviosuluiIoan de Prislop, cuvios care l-a inspirit subtilpe părinte, atât prin exemplul viu de rugă şicontemplaţie în solitudine, cât şi prinamprentele energetice spirituale lăsate în urmasa. Acesta s-a desăvârşit spiritual, cu câtevasecole înainte, în grota ce este vizitată de toţicredincioşii ce ajung la mormântul părinteluiArsenie.

Mormântul pr. Arsenie Boca

Zilnic mii de oameni, din ţară şi străinătate vin cu ardoare şipioşenie la mormântul acestuia, ca la un adevărat sfânt. Dacăla început înalţii prelaţi ai bisericii ortodoxe nu schiţau vreoatitudine de încredere asupra minunilor de la mormântulpreotului Arsenie (atitudinea pe care au manifestat-o în maimulte cazuri şi la Petru Vodă, Techirghiol, Sihăstriaetc), dovezile continuii ale fluxul de pelerini, minunile devindecări instantanee etc, încet, dar sigur, îi determină peacestia, s-au pe o mare parte din ei, să vădă că fenomenul

Prislop prinde contur şi cu siguranţă se va ajunge la canonizarea mult cerută de credincioşi a pr.Arsenie Boca.

Biografia pr. Arsenie Boca este plină de fapte miraculoase:vindecării, clarvedere divină, profeţii (unele impregnate simbolicprin picturile de la Biserica Drăgăşani) etc. Profeţile sale l-au zdruncinat profund chiar pe fostul dictator Ceauşescu, atuncicând i-a prezis sfârşitul, fapt pentru care securitatea l-a asasinatprin otrăvire.Pr. Arsenie şi-a prorocit sfârşitul său, dar şi l-a acceptat ca pe undar de la bunul Dumnezeu, ca pe un canon divin.

Arsenie Boca

Grota cuviosuluiIoan de Prislop

60

FENOMENUL SIHLA - SIHĂSTRIA

În cele două lăcaşe de suflet s-au osârdit şi se osârdesc multe suflete elevate, atrase magnetic despiritual nevăzut al Îndumnezeiri. Comunitatea monahală de călugări de la Sihla au ca imbold exemplultainic al cuvioasei Teodora, ce s-a desăvârşit spiritual în micuţa grotă din apropiere.Deşi mică, prin profunzimea trăirilor spirituale ce provineau din rugăciunile fierbinţi adresate decuvioasă dumnezeirii, peştera propagă un “ecou” cu rezonanţe benefice în întreaga zonă şi nunumai.Obscuritatea, tăcerea şi izolarea stâncii te invită la contemplaţie, la rugăciune, te branşează întainele profunde ale misticii neprihănite a inimii lui Dumnezeu.

Intrarea în peştera cuvioasei Teodora

Rugăciunile formulate în minte au ecouriadânci în inimă, după care se îndreaptă spre înaltaÎmpărăţie a Tatălui Ceresc Dumnezeu.

La Sihăstria Neamţului, acolo unde maimulte decenii a păstorit arhimandritul Cleopa Ilie,cei câţiva discipoli rămaşi ai părintelui, primesc zide zi numeroşi credincioşi din toate colţurile ţării.Starea de sacralitate şi sfinţenie molipseşte peoricare credincios aflat în pelerinaj.

Biserica Mare - Sihăstria

Un rol important în păstorirea comunităţii l-a avut preotulIlie CLEOPA de la Sihăstria Neamţului. Atras de mic copil depustnicie, preotul Cleopa dobândeşte un har aparte, împărtăşindexperienţa sa sub forma unor povestiri cu tâlc, despre nemurireasufletului, despre încercările trupeşti, despre izbăvirea de zi cu zi.

Arhimandritul Cleopa Ilie

Atras de trăirile mistice şi de umilinţa cuvioasei Teodora, PreotulCleopa şi alţi pustnici, s-au aventurat de multe ori în a experimenta şi simţilăuntric trăirile hristice ale înaintaşilor săi, trăind, o vreme, ca un pustnic încodri de cetină ai Neamţului. Experienţa solitară i-a dinamizat acuitateamistică, ocultă, astfel încât dobândiseră, ca mulţi alţi căutătorii ai AdevăruluiDivin, puterea de a citi intenţiile şi dorinţele pelerinilor, a trecutului acestora.De cele mai multe ori, spre a-i feri de adevărul crud al faptelor lor, părinteleprefera să le vorbească în pilde sau în istorioare cu trimiteri ocolitoare…