1

CAPITOLUL II

PROCEDEE UTILIZATE ÎN CONTABILITATEA DE GESTIUNE PENTRU DETERMINAREA COSTURILOR PE PRODUS1

Determinarea costurilor implică utilizarea, de cele mai multe ori, a unor algoritmi

matematici ce generează obţinerea unor informaţii punctuale în momentul în care se cunosc datele de ansamblu. Această categorie de procedee are drept obiectiv determinarea costurilor pe produs în momentul în care se cunoaşte totalitatea cheltuielilor angajate. În funcţie de particularităţile cazului pentru care se doreşte determinarea costului unitar, sunt cunoscute următoarele variante:

• Procedeul diviziunii simple;

• Procedeul valorii rămase (al deducerii valorii produsului secundar) sau procedeul

restului;

• Procedeul indicilor de echivalenţă;

• Procedeul cantitativ;

• Procedeul echivalării cantitative a produsului secundar cu produsul principal.

1.1 Procedeul diviziunii simple Acest procedeu îşi găseşte o aplicabilitate cu prioritate în ramura vegetală, unde toate

cheltuielile sunt efectuate pentru obţinerea unui singur tip de producţie, neexistând culturi intercalate sau produse secundare. Toate cheltuielile existente au un caracter direct, costul unitar fiind determinat pe baza unui raport între totalul cheltuielilor şi cantitatea obţinută. Algoritmul de calcul utilizat este următorul:

Cu = Σ Ch, unde: Q

Cu – cost unitar,

Ch – Cheltuieli efectuate,

Q - producţie obţinută. Exemplu: Cheltuielile aferente obţinerii unei producţii de căpşuni de 4,5 tone/ha sunt de 13.500 lei, iar

suprafaţa cultivată a fost de 1 ha. Determinaţi costul unitar aferent obţinerii acestei producţii.

1.2 Procedeul valorii rămase (al deducerii valorii produsului secundar) sau procedeul restului Acest procedeu este utilizat în toate cazurile în care de la o cultură sau categorie de animale

se obţin două sau mai multe produse, indiferent de destinaţia lor economică. Spre exemplu, la culturile cerealiere, obiectul principal de calculaţie îl reprezintă porumbul boabe, grâul etc. La categoria vaci pentru lapte produsul principal este laptele, la categoria ovine de producţie produsul principal este lâna. În această situaţie, celelalte produse sunt produse fără calculaţie (paie, coceni, viţei, gunoi etc.).

Ca algoritm de calcul acest procedeu presupune stabilirea iniţială a unei valori pentru producţia secundară, în funcţie de cantitatea obţinută şi modul de valorificare a acesteia. După determinarea valorii producţiei secundare, pentru determinarea costului unitar aferent produsului principal se aplică „teoria restului”, în sensul că valoarea cheltuielilor rămase se raportează la cantitatea de producţie principală obţinută, în vederea obţinerii costului unitar aferent produsului principal. Metodologia de calcul este următoarea:

1 1 La baza elaborării acestui capitol a stat cartea Contabilitate de gestiune (Dumitru, M. & Calu, D., 2008)

2

1. Determinarea valorii producţiei secundare:

Costul qs = qs (intern)* P + qs (extern)* P – Ch S, unde: qs – producţie secundară; P – preţ; Ch S – cheltuieli suplimentare. 2. Determinarea costului unitar aferent producţiei principale:

Costul Qp = Ch – Costul qs, unde:

Qp Ch – cheltuieli de producţie totale, Qp – producţie principală.

Exemplu:

Se cunosc următoarele informaţii: Elemente: Valori: Cheltuieli totale aferente unei culturi de porumb 200.000 lei Producţia obţinută:

• Produs principal (porumb) 500 tone • Produs secundar (coceni) 50 tone

Destinaţia producţiei secundare: • Consumată în fermă 10 tonă • Livrată terţilor 40 tone

Preţul de valorificare al producţiei secundare 100 lei/tonă Cheltuieli suplimentare pentru producţia secundară livrată terţilor 500 lei Care este costul unitar al produsului principal, folosind procedeul deducerii valorii produsului

secundar (coceni)?

1.2.1 Procedeul indicilor de echivalenţă Acest procedeu echivalenţă poate fi folosit în cazul culturilor intercalate (spre exemplu:

porumb cu fasole, porumb cu dovlecei, pepeni cu fasole etc.). În acest caz, cheltuielile de producţie se colectează în mod obişnuit pe grupul respectiv de culturi care constituie obiectul de calculaţie. Se pot distinge unele cheltuieli directe individualizabile, cum ar fi cele cu sămânţa şi recoltarea, dar practic nu se realizează această separare. Suma totală a cheltuielilor colectate, diminuată cu valoarea producţiei secundare (la valoarea realizabilă netă), se repartizează asupra produselor principale în baza unui criteriu ales. În practică se folosesc drept criterii de repartizare valoarea realizabilă netă a produselor, unităţile nutritive, etc.

Metodologia determinării costului unitar implică parcurgerea următoarelor etape: 1. Alegerea unui produs drept bază de comparaţie

Pentru determinarea indicilor de echivalenţă poate fi ales oricare dintre produsele pentru care se doreşte calculul costului de producţie.

2. Calculul indicilor de echivalenţă (K j ) Pentru determinarea indicilor de echivalenţă există mai multe variante de calcul:

• ca raport direct; • ca raport invers; • utilizarea unei combinaţii de parametri (indici de echivalenţă complecşi).

3

Indici de echivalenţă calculaţi ca raport direct

Indici de echivalenţă calculaţi ca raport invers

Indici de echivalenţa complecşi2

K j = P j P b

K j = P b P j

K j = P j1* P j2*....* P jn P b1 * P b2*...*P bn

3. Echivalarea calculatorie a producţiei obţinute prin transformarea producţiei respective

în unităţi de producţie convenţională (Qe) Această etapă presupune utilizarea unui raţionament simplu, potrivit căruia, în funcţie de un anumit parametru comun ce are valori diferite pentru produsele obţinute, considerăm că se obţine un singur tip de produs.

Qe = Σ(Qe*K j ) 4. Calculului costului unitar efectiv pentru o unitate echivalentă

C u e = Ch * K j Qe

Ch – cheltuieli de producţie totale, C u e - cost unitar efectiv pentru o unitate echivalentă.

5. Calculului costului unitar efectiv pentru unitatea fizică de producţie obţinută Cef = C u e * K j, unde:

Cef – Cost efectiv.

Exemplul 1:

O societate comercială din domeniul agricol obţine din cultura de porumb boabe intercalată cu fasole 750 t de porumb boabe şi 200 t fasole, în condiţiile în care cocenii sunt evaluaţi la 9.000 lei, iar vrejii de fasole sunt evaluaţi la 1.750 lei. Totalul cheltuielilor de producţie este de 580.000 lei. Valorile realizabile nete sunt:

- pentru porumb: 600 lei/t; - pentru fasole: 2.700 lei/t.

Determinaţi costul pentru o unitate echivalentă şi costul pentru unitatea fizică de producţie obţinută. Exemplul 2:

În cadrul unei ferme vegetale totalul cheltuielilor efectuate pentru cultura lucernă sunt în valoare de 560.000 lei. Cantităţile producţiei obţinute sunt următoarele: lucernă-fân: 80.000 kg, lucernă-masă verde: 100.000 kg, respectiv lucernă-siloz: 120.000 kg. Parametrul în funcţie de care se face repartizarea cheltuielilor este reprezentat de valoarea unităţilor nutritive, astfel3: lucernă-fân: 0,6, lucernă – masă verde: 0,12, lucernă-siloz: 0,9. Determinaţi costul unitar aferent celor trei sortimente de lucernă.

1.2.2 Procedeul cantitativ Acest procedeu de determinare a costului de producţie are în vedere luarea în calcul a pierderilor potenţiale ce pot surveni pentru anumite categorii de elemente pentru care se doreşte determinarea costului de producţie. Este cunoscut faptul că pentru anumite produse perisabile, cantitatea obţinută iniţial („fabricată”) nu este similară cu cea utilizată în continuare în cadrul circuitului economic. În acest sens, este important ca în momentul determinării costului să se ţină seama de aceste pierderi ce pot surveni.

2 Se pot determina, la rândul lor, fie ca raport direct, fie ca raport invers. În cazul nostru am prezentat formula determinarii acestora ca raport direct. 3 Pentru echivalarea producţiei de furaje (fân, masă verde, siloz etc.) în unităţi nutritive se utilizează indici de echivalenţă stabiliţi în baza conţinutului în unităţi nutritive al unei unităţi fizice (kg) din fiecare fel de produs furajer.

4

1. Determinarea costului unitar (sau a costului mediu):

QoCu

Ch= , unde:

Cu – costul unitar; Ch – cheltuieli totale Qo – cantitatea obţinută

2. Determinarea costului efectiv ţinând seama de pierderile tehnologice:

QuCue

CuQo *= , unde:

Cue – costul unitar efectiv; Qu – cantitatea utilizată.

Exemplu: Intr-o seră de flori cheltuielile de producţie lunare sunt de 684.000 lei. Între momentul obţinerii răsadurilor şi momentul utilizării (livrării) intervin pierderi datorită degradării unor răsaduri, situaţia fiind următoarea: TIP RĂSAD: CANTITATE OBŢINUTĂ: CANTITATE LIVRATĂ: Begonii 3.000 răsaduri 2.800 răsaduri Panseluţe 4.000 răsaduri 3.900 răsaduri Gura leului 4.400 răsaduri 4.200 răsaduri

Utilizând procedeul cantitativ, determinaţi costul unitar al celor trei produse.

1.3 Procedeul echivalării cantitative a produsului secundar cu produsul principal

Acest procedeu se foloseşte în situaţia în care se obţin produse „cuplate” unul din acestea fiind considerat produs principal iar altul produs secundar.

1. Transformarea producţiei secundare în producţie principală - qs (QP) qs (QP) = qs , unde:

E E – relaţia de echivalenţă; qs (QP) - producţia secundară transformată din punct de vedere teoretic în producţie principală. 2. Calculul cantităţii de producţie principală teoretică (Qpt)

Qpt = Qp + qs (QP)

3. Calculul costului unitar al cantităţii teoretice de produs principal

Cost Qpt = Σ Ch Qpt

4. Calculul cheltuielilor aferente produsului secundar qs Cheltuieli qs = qs (QP) * Cost Q pt

5. Calculul costului unitar al produsului sedcundar Cost qs = Σ Cheltuieli producţie secundară

qs Exemplu: În cadrul unei stâne se obţin simultan două produse: produsul brânză 400 kg (produs principal) şi produsul urdă 100 kg (produs secundar). Cheltuielile generate de obţinerea ambelor produse sunt în sumă de 2.762,5 lei. Echivalenţa dintre cele două produse se stabileşte după relaţia:

4 kg urdă = 1 kg brânză

5

CAPITOLUL III CHELTUIELI INDIRECTE: CONCEPTE ŞI TRATAMENTE4

Cheltuielile indirecte nu pot fi direct localizate asupra centrelor de cost sau asupra obiectului de calculaţie. Ca urmare termenul indirect exprimă ceea ce nu poate fi alocat dar poate fi repartizat pentru, sau absorbit de centrele de cost sau obiectele de calculaţie. Cheltuielile indirecte neputând fi alocate impun repartizări şi absorbţii în funcţie de anumite metode considerate a fi potrivite în raport de caracteristicile acestora. De aceea responsabilii trebuie să abordeze cu prudenţă problema bazelor de repartizare în scopul alegerii celei mai potrivite şi care să nu ducă la distorsiuni ale costului.

1. CLASIFICAREA CHELTUIELILOR INDIRECTE Orice clasificare presupune o grupare în funcţie de anumite caracteristici comune care determină apariţia unor serii de grupe speciale. Din punctul de vedere al contabilităţii, cheltuielile indirecte pot fi clasificate după: (1) funcţii, (2) comportament, (3) pe elemente de cheltuieli şi (4) natura cheltuielilor.

1. Clasificare după funcţii a cheltuielilor indirecte face referire la activităţile principale ale unei

entităţi, cărora le identifică şi costuri în scopul calculului şi controlului naturii cheltuielilor implicate în fiecare grupare. Principalele grupe sunt:

Cheltuielile indirecte de producţie (fabricaţie) sunt acele cheltuieli generate de procesul de producţie din momentul demarării şi până la obţinerea produselor. Exemple: .......................................................................................................................................................

Cheltuielile generale de administraţie cuprind acele cheltuieli care au fost angajate pentru formularea politicilor conducerii, organizării şi controlului operaţiilor efectuate de o entitate şi care nu au o legătură directă cu cercetarea-dezvoltarea, producţia şi desfacerea. Exemple: ..................................................................................................................................................

Cheltuielile de desfacere acoperă aria cheltuielilor legate de formarea loturilor de vânzare, ambalare, transport, publicitate, expunere, servicii după vânzare etc. Exemple: .......................................................................................................................................................

2. Clasificarea după comportament se bazează pe corelaţia dintre cheltuieli şi nivelul de

activitate, conducând la apariţia a trei structuri: Cheltuieli fixe neinfluenţate de variaţia nivelului de activitate Exemple:…………………… Cheltuieli variabile influenţate de modificarea nivelului de activitate, proporţional sau aproape

proporţional Exemple:…………………………………………………………………. Cheltuieli semivariabile, cheltuieli compuse dintr-o parte fixă şi una variabilă

Exemple:………………………………………………………………...……………………….

2. TRATAREA CHELTUIELILOR INDIRECTE Tratarea cheltuielilor indirecte implică (1) stabilirea structurilor organizatorice generatoare de cheltuieli, (2) calculul costului corespunzător fiecărei structuri şi (3) repartizarea /absorbţia cheltuielilor indirecte în costul obiectelor de calculaţie.

4 La baza elaborării acestui capitol a stat cartea Contabilitate de gestiune & Control de gestiune (Caraiani, C & Dumitrana M. – coordonatori), 2008

6

Stabilirea structurilor organizatorice generatoare de cheltuieli derivă din particularităţile de producţie şi funcţionale specifice fiecărei entităţi. Ca urmare se pot constitui secţii/centre de producţie în funcţie de modul de derulare a procesului de producţie şi de obiectivele urmărite. Secţiile sau centrele pot fi: secţii principale şi auxiliare, respectiv centre de cost sau de analiză.

Secţiile sau centrele principale au un rol determinant în fabricarea produselor sau prestarea serviciilor. Aceste structuri pot fi detaliate în ateliere, locuri de muncă, etc. Tot în categoria centrelor principale se includ şi compartimentele funcţionale: administraţie, desfacere etc., considerate în afara producţiei.

Secţiile sau centrele auxiliare sunt prestatoare de servicii în favoarea centrelor principale sau a altor centre auxiliare. În această categorie se includ: atelierul de întreţinere şi reparaţii; serviciul de transporturi; centrala electrică; centrala de apă, abur etc.

Centrele de cost sau de analiză se constituie ca diviziuni ale contabilăţii în care cheltuielile indirecte se regrupează şi analizează înainte de imputarea lor asupra costurilor. Ca urmare, în contabilitate pot să apară ca centre de analiză fictive: gestiunea materialelor; gestiunea clădirilor; gestiunea personalului; finanţare etc.

Calculul costului corespunzător fiecărei structuri. Regruparea cheltuielilor pe secţii, centre, compartimente presupune localizarea pe această structură a cheltuielilor după natură, cunoscută sub denumirea de repartizare primară. În urma identificării şi calculării fiecărei cheltuieli se determină costul centrelor, care urmează a fi repartizat şi apoi imputat costului produselor, lucrărilor sau serviciilor.

Absorbţia cheltuielilor indirecte către costul obiectelor de calculaţie presupune rezolvarea

problemelor: � prestaţiile reciproce dintre centrele auxiliare; � prestaţiile către centrele principale; � calculul ratei de absorbţie a cheltuielilor indirecte (RAI); � determinarea sumei alocate prin repartizare costului obiectului de calculaţie.

Absorbţia în cost reprezintă determinarea părţii din cheltuielile indirecte aferente unui produs sau

serviciu pe baza unei rate sau coeficient. Relaţia de calcul a ratei sau coeficientului de absorbţie a cheltuielilor indirecte ( RAI) este:

RAI = Total cheltuieli indirecte/ Total bază de absorbţie

Ca bază de absorbţie se poate utiliza: total ore manoperă directă, total salarii directe, total

materiale directe folosite, ore maşini (ore funcţionare utilaje), număr produse, total cost primar etc. Exemplu: Se produc două produse, A şi B, pentru care se suportă următoarele costuri: materie primă – 3.000 lei pentru A şi 5.000 lei pentru B, manoperă directă 400 ore pentru A şi 200 ore pentru B, costul unei ore de manoperă este de 10 lei, salarii indirecte 10.000 lei, iar amortizarea maşinilor folosite pentru ambele produse este de 5.000 lei. Cerințe:

• Calculaţi costul de producţie pentru A şi B, utilizând ca bază de repartizare: a) materia primă, b) manopera directă.

• Comentați cele două variante prin prisma impactului bazei de repartizare asupra costului de producție și dați exemple de alte posibile baze de repartizare.

7

3. METODOLOGIA ŞI PRACTICA REPARTIZĂRII PRIMARE ŞI SECUNDARE În structura centrelor de cost se identifică centre cu rolul de servicii interne, care furnizează prestaţii în beneficiul altora. Prestaţiile de servicii pot fi în beneficiul exclusiv al unor centre sau prestaţiile pot fi reciproce şi în beneficiul altor centre. De regulă centrele de cost cu caracter de servicii sunt considerate auxiliare, iar celelalte principale, vizând producerea bunurilor sau prestarea de lucrări şi servicii. Centrele principale au rolul hotărâtor în activitatea de producţie. În acest caz apare o etapă suplimentară cheltuielilor indirecte şi anume repartizarea secundară.

Repartizarea secundară vizează afectarea centrelor principale cu cote părţi ale costului centrelor auxiliare. Afectarea poate fi relativ simplă dacă nu există prestaţii reciproce şi complexă în această variantă. În primul caz se ridică problema stabilirii bazei de repartizare corelată cu prestaţia efectuată.

Exemplu O companie cu activitate de producţie este structurată în două centre de producţie şi două centre de servicii, fabricând 2 produse X şi Y. Cheltuielile indirecte ale perioadei sunt următoarele:

Elemente um Materiale indirecte consumate 1.200 Energie electrică 400 Chirii 1.600 Amortizare clădiri şi utilaje 1.440 (800 şi 640)

TOTAL 4.640 În vederea calculării RAI pentru fiecare centru de producţie şi a cheltuielilor indirecte pe

produse, se dau următoarele informaţii suplimentare: 1. Situaţia bazelor de repartizare a cheltuielilor indirecte pe centre

Elemente CP1 CP2 CA1 CA2 TOTAL Materiale consumabile (um) 400 400 296 104 1.200 Suprafaţa clădirii (m2) 5.000 10.000 2.000 3.000 20.000 Valoare utilaje (um) 20.000 100.000 20.000 60.000 200.000 Kwh 20.000 20.000 5.000 5.000 50.000

2. Situaţia repartizării cheltuielilor centrelor auxiliare

Centre CP1 CP2 CA1 CA2

CA1 50% 30% 20% CA2 55% 40% 5%

3. Situaţie baze absorbţie

Produse Bază de absorbţie CP1 CP2

X Ore manoperă Nr. produse

6 h/u 200 u

4 h/u 200 u

Y Ore manoperă Nr. produse

4 h/u 400u

2 h/u 400 u

8

Se cere: a) Repartizarea primară (Întocmirea situaţiei de repartizare a cheltuielilor indirecte); b) Repartizarea secundară utilizând pentru prestaţiile reciproce metodele: b1 ) directă; b2 ) în trepte (cascadă); b3) iterativă sau alocării continue; b4) algebrică. c) Calculul RAI şi a cheltuielilor absorbite de cele două produse.

a) Repartizarea primară Repartizarea primară implică:

� afectarea cheltuielilor asupra centrelor; este cazul materialelor consumabile şi a salariilor care pot fi considerate ca directe faţă de centrele de cost;

� repartizarea celorlalte cheltuieli în funcţie de anumite baze de repartizare, diferite în funcţie de natura cheltuielilor şi relaţia de cauzalitate;

Întocmirea situaţiei de repartizare primară a cheltuielilor indirecte

Natura cheltuielilor

Total um

Baze de repartizare

CP1

um CP2

um CA1

um CA2

um

b) Repartizare secundară Repartizarea secundară se poate realiza direct, de la un centru auxiliar asupra celorlalte, auxiliare şi principale, trecându-se apoi la următorul, fără a se mai reveni la cel de dinainte, adică fără reciprocitate în ceea ce privește serviciile prestate (Metoda directă). În realitate nu se pot exclude prestaţiile reciproce, motiv care impune o studiere mai detaliată a cazului (Metoda în cascadă sau în trepte, Metoda alocării continue sau iterativă, Metoda

algebrică). b1) Metoda directă: nu ia în consideraţie prestaţiile reciproce

CP1 um

CP2 um

CA1

um CA2 um

Total repartizare primară 1.224 2.080 640 696 CA1(50; 30) CA2 (55; 40) Total

b2) Metoda în cascadă sau în trepte:

� se începe repartizarea cu CA1, după care acest centru se elimină � se trece la CA2, se elimină; ş.a.m.d.

9

CP1 um

CP2

um CA1

um CA2 um

Total după repartizarea primară (TRP)

1.224

2.080

640

696

CA1(50; 30; 20) CA2(55; 40) Total

b3) Metoda alocării continue (iterativă)

CP1 um

CP2 um

CA1

um CA2 um

TRP CA1(50:30:20) CA2(55:40:5) CA1(50:30:20) CA2(55:40:5) CA1(50:30:20) TOTAL

b4) Metoda algebrică

X = cost total CA1

Y = cost total CA2

X = 640+ 0,05Y Y = 696+ 0,20X Rearanjare: X – 0,05Y = 640 (1)

- 0,20X + Y = 696 (2)

Se înmulţeşte (1) cu 0,2 0,20X – 0,01Y = 128 -0,20X + Y = 696 Se adună (1) cu (2)

0,99Y = 824

Y = 99,0

824

Y = 832,323 X – 0,05 x 832,323 = 640 X = 640 + 41,616 = 681,616

CP1 um CP2 um CA1 um CA2 um TRP CA1(50; 30; 20) CA2(55; 40; 5) Total

10

c) Calculul RAI şi a cheltuielilor absorbite de produse Se iau în calcul totalurile de la b4

c1) Calculul RAI:

CP1 Um

CP2 Um

1.Total repartizare secundară 2.022,586 2.617,414 2.Total ore manoperă X (6h x 200) X (4h x 200) Y (4h x 400) Y (2h x 400) 3.RAI (1/2)

c2) Cheltuieli indirecte pe unitatea de produs:

X Y

CP1 CP2 Total c3) Cheltuieli indirecte pe total produse:

X = Y = 4. IMPUTAREA RAŢIONALĂ A CHELTUIELILOR DE STRUCTURĂ Costul de producţie absoarbe cheltuieli care au un comportament diferit în raport de nivelul de activitate şi indiferent de nivelul de activitate. Aceste cheltuieli pot varia în funcţie de volumul de producţie sau de vânzări: cheltuieli variabile sau operaţionale. În egală măsură, acestea pot rămâne neschimbate sau se pot modifica nesemnificativ în raport cu volumul de producţie sau de vânzări: cheltuielile fixe sau de structură.

Influenţa acestor două categorii de cheltuieli se resimte asupra costului unitar. În timp ce cheltuielile variabile se articulează în funcţie de nivelul de activitate, rămânând constante pe unitatea de produs, cheltuielile fixe se menţin constante într-o structură dată, variind pe unitatea de produs. Concluzia firească va fi: variaţia costului este determinată numai de variaţia de activitate deoarece aceleaşi costuri fixe se vor repartiza asupra unui număr mai mare sau mai mic de produse. Ca urmare, dacă creşte nivelul de activitate costul unitar tinde să se diminueze şi invers, dacă se micşorează nivelul de activitate costul unitar tinde să se majoreze. Exemplu Un produs P se fabrică într-un centru de producţie proiectat pentru o activitate normală de 500 unităţi. Cheltuielile variabile pe unitatea de produs fabricat 1.000 um; cheltuielile fixe totale 300.000 um. Nivelul de activitate de la o perioadă la alta este fluctuant, acesta fiind de 400 unităţi, respectiv 500 unități.

11

Activitate 500 u 400 u Cheltuieli variabile Cheltuieli fixe Cost total Cost unitar Dezbateri:

Pentru a elimina incidenţa variaţiei volumului de activitate asupra costului unitar trebuie neutralizate cheltuielile fixe, obiectiv realizat prin imputarea raţională.

Principiul metodei imputării raţionale vizează conceperea unei entităti şi a părţilor componente pentru un anumit nivel de activitate considerat ca fiind normal. Nivelul normal al activităţii este dat de capacitatea normală de producţie care reprezintă producţia estimată a fi obţinută, în medie, de-a lungul unui anumit număr de perioade, în condiţii normale, având în vedere şi pierderea de capacitate rezultată din întreţinerea planificată a echipamentului. Nivelul real al activităţii este reprezentat de producţia obţinută.

Imputarea raţională este o imputare a cheltuielilor fixe asupra costului în funcţie de un coeficient de imputare raţională (CIR) calculat conform relaţiei:

)normalã(AN activitate

(AR) reală activitateCIR =

Ca urmare, costul unitar devine independent de gradul de activitate şi incidenţa variaţiei activităţii asupra rezultatului va fi menţionată distinct. Coeficienţii calculaţi se aplică asupra cheltuielilor fixe în vederea determinării părţii absorbite de cost.

Imputarea rațională are la bază ideea de cost al subactivității.

400u Activitate

500u Cheltuieli imputate

Diferenţe din imputare

Cheltuieli variabile

Cheltuieli fixe Cost total Cost unitar Dezbateri

12

Probleme propuse spre rezolvare (opțional) 1. O entitate este organizată în 2 centre auxiliare (CA1, CA2) şi trei centre principale de producţie (CP1, CP2, CP3). În luna aprilie N cheltuielile centrelor au fost:

CA1: 650.000 um CP1: 500.000 um CA2: 600.000 um CP2: 120.000 um CP3: 100.000 um

Cheltuielile centrelor auxiliare au fost alocate astfel: Centre auxiliare Centre principale Centre auxiliare

CP1 CP2 CP3 CA1 CA2 CA1 30 40 15 - 15 CA2 40 30 25 5 -

Calculaţi costul centrelor principale utilizând metoda algebrică şi iterativă sau alocarea continuă.

Răspunsuri CP1: 986.650 um; CP2: 604.887 um; CP3: 378.464 um 2. Se cunosc datele:

Elemente Total Centre de producţie Centre auxiliare

um CP1 CP2 CP3 CA1 CA2

um um um um um

Chirii 1.000 200 400 150 150 100 Energie el. 200 50 80 30 20 20 Asigurări fac. 400 80 160 60 60 40 Amortizări ut. 4.000 1.000 1.500 1.000 300 200 Transport 400 50 50 50 100 150 Oră manoperă estimată 1.000 2.500 1.800 Prestaţiile centrelor auxiliare CP1 CP2 CP3 CA1 CA2

CA1 30% 40% 20% - 10% CA2 10% 20% 50% 20% -

Să se calculeze ratele de absorbţie a cheltuielilor indirecte pentru centrele principale pe baza orelor de manoperă.

Răspunsuri CP1:1.66 um. CP2: 1.04 um. CP3: 0.96 um

3. Bugetul lunar al unui centru se prezintă: um Materiale directe 45.000 Salarii directe 60.000 Cheltuieli indirecte 90.000 Ore manoperă directă 15.000 Ore funcţionare utilaje 30.000

Calculaţi RAI prin 5 baze posibile.

Răspunsuri Materiale directe: 200% Salarii directe: 150% Cost primar: 85,71% Ore manoperă: 6 um Ore utilaj: 3 um