CAP 1.

Definiţia contabilităţii financiare şi concepte specifice Legea contabilităţii nr. 82/1991,

modificată şi republicată; defineşte contabilitatea ca „activitate specializată în măsurarea,

evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii precum

şi a rezultatelor obţinute de persoanele juridice şi fizice”.

În raport cu cele mai reprezentative culturi contabile contemporane: europeană şi anglo –

saxonă, se remarcă două concepte cu privire la organizarea contabilităţii: monist şi dualist.

Conceptul monist presupune existenţa unui singur circuit contabil, adică o singură contabilitate

atât pentru latura internă cât şi cea externă a activităţii întreprinderii.

Conceptul dualist are în vedere organizarea distinctă dar corelată a celor două laturi;

contabilitatea fiind organizată în cadrul a două circuite (secţiuni): contabilitatea financiară

(generală) şi contabilitatea de gestiune (managerială).

Contabilitatea financiară descrie circuitul patrimonial şi extrapatrimonial al întreprinderii luat în

totalitate şi structuralitate.*

Obiectivul principal al contabilităţii financiare este reprezentat de furnizare de informaţii privind:

– poziţia financiară; *

– modificarea poziţiei financiare inclusiv a rezultatelor financiare.

Informaţia contabilă se adresează pe lângă managementul intern în cea mai mare măsură

utilizatorilor externi reprezentaţi prin: investitori (acţionari), angajaţi, bancheri, furnizori, clienţi,

guvern şi organismele sale, publicului (cetăţenilor).

Contabilitatea financiară românească este o contabilitate de angajamente ceea ce

înseamnă că efectele tranzacţiilor şi a evenimentelor sunt recunoscute atunci când acestea se

produc şi nu pe măsură ce echivalentul valoric al acestora este încasat sau plătit.

1.2. Normalizarea, armonizarea, convergenţa şi conformitatea, în contabilitatea financiară

În procesul de tranziţie la economia de piaţă+ România şi-a căutat un drum al ei în

implementarea şi reglementarea contabilă.

Până în anul 1990 România adoptase un sistem de contabilitate monist bazat pe o normare

excesivă.

Începând cu anul 1994 se renunţă la sistemul contabil monist şi se adoptă sistemul dualist

de sorginte latino - europeană având ca referinţă Planul Contabil General Francez.

Reforma în domeniul contabilităţii începută în anul 1991 prin adoptarea Legii

contabilităţii, continuată prin H.G. 704/2003, este consolidată odată cu adoptarea OMFP

403/1999 înlocuit apoi cu OMFP 94/2001 şi OMFP 306/2002 prin care se promovează

armonizarea cu Directivele europene (a -IV-a şi a VIIa) şi Standardele Internaţionale de

Contabilitate.

Începând cu anul 2006 cea mai mare parte a entităţilor din România aplică reglementări

contabile conforme cu Directivele europene (Directiva a IVa privind conturile anuale şi Directiva

a VII-a privind conturile consolidate).

Entităţile de interes public (instituţii de credit, de asigurare, societăţile cotate, etc)

reglementate prin OMFP 907/2005, pot întocmi pentru exerciţiul financiar al anului 2006 şi un

set de situaţii financiare conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, pentru

necesităţii proprii de informare a utilizatorilor, alţii decât instituţiile statului, potrivit opţiunii

acestora şi dacă au capacitatea de implementare corespunzătoare.

În aplicarea reglementărilor prezentate Ministerul Finanţelor Publice a emis OMFP

1752/2005, abrogând OMFP 94/2001 şi OMFP 306/2002.

Reformele realizate în domeniul contabilităţii după anul 1990 a determinat consacrarea

unor concepte specifice precum: normalizare, armonizare, convergenţă, conformitate, etc.

Normalizarea contabilă este procesul prin care se definesc concepte, principii şi norme

contabile bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi producătorii şi utilizatorii de

informaţii contabile, aplicabile în totalitate sau parţial la un ansamblu de ţări, de întreprinderi sau

specialişti ai profesiei contabile.

Nucleul normalizării contabile îl reprezintă elaborarea de norme (standarde) contabile, ca

sistem de referinţă pentru producţia de informaţii contabile şi validarea socială a situaţiilor

financiare. Obiectivele*) normalizării contabile sunt:

– elaborarea unei terminologii unitare şi a principiilor contabile generale;

– - definirea informaţiilor prezentate în documentele de sinteză contabilă (situaţii

financiare);

– stabilirea schemelor şi modelelor de prezentare a informaţiilor în situaţiile financiare;

– elaborarea planului de conturi şi a monografiei principalelor operaţii economice şi

financiare;

– stabilirea principiilor de ţinere a contabilităţii.

Armonizarea contabilă este procesul prin care regulile sau normele naţionale diferite de la

o ţară la alta uneori divergente sunt perfecţionate pentru a fi comparabile şi a se da aceeaşi

interpretare evenimentelor şi tranzacţiilor.

Procesul de armonizare contabilă din România se realizează la două nivele:

– la nivel european prin implementarea Directivelor a IV-a, a VII-a şi a VII-a a CEE;

– la nivel internaţional în cazul entităţilor mari şi foarte mari prin implementarea

Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară (IAS/IFRS).

Convergenţa contabilă presupune focalizarea întregii activităţi contabile spre acelaşi

punct, către acelaşi scop final, ca urmare a adoptării acesteia la criterii relativ identice ca

finalitate. Finalitatea activităţii contabile este reprezentată de întocmirea la sfârşitul

exerciţiului a situaţiilor financiare anuale, acestea reprezentând ţinta în funcţie de care sunt

adoptate lucrările din cursul exerciţiului financiar.

Convergenţa contabilă constă deci în orientarea întregii activităţi în direcţia producerii

acelor informaţii care să fie utile elaborării situaţiilor financiare şi care să cuprindă parametrii,

variabile şi indicatori unitari pentru toate entităţile economice.

Conformitatea în contabilitate presupune ca reglementările (româneşti) în domeniu să fie

identice, puse de acord, respectiv adoptate sub aspectul cuprinsului cu altele similar, care prezintă

un grad mai înalt de reprezentativitate şi veridicitate.

Reglementările româneşti în domeniu contabilităţii au în vedere în primul rând

conformitatea cu Directivele CEE (a – IV-a, a VII-a şi a VII-a) întrucât România este membră a

CEE şi apoi cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară şi întreprinderile acestora.

*) Ristea M., Dumitru C.G. – Contabilitatea aprofundată, Editura Universitară, 2005, pag. 9 9

1.3. Organizarea şi conducerea contabilităţii financiare a entităţilor economice

Contabilitatea financiară românească numită şi generală, reflectă patrimoniul şi rezultatele

entităţilor fiind unitară şi în acelaşi timp obligatorie.

Prin intermediul acesteia statul realizează un control asupra modului de evaluare a

elementelor patrimoniale şi de determinare a rezultatelor financiare, a impozitelor, taxelor şi

contribuţiilor datorate de entităţi.

Cele mai importante caracteristici ale contabilităţii financiare sunt*):

– se realizează după o schemă normalizată respectiv unificată impusă de către autorităţile

fiscale şi de cerinţele de control ale statului;

– este organizată în vederea prezentării patrimoniului şi a relaţiilor externe ale entităţilor;

– prezintă patrimoniul entităţilor într-o viziune globală, nepropunându-şi furnizarea unor

informaţii de detaliu;

– din raţiuni juridice şi fiscale rezultatele financiare au în vedere, de regulă un ciclu de un

an numit exerciţiu financiar.

Contabilitatea financiară este organizată conform Legii contabilităţii şi a altor

reglementări specifice.

Principalele obiective ale contabilităţii financiare sunt:

– întocmirea, prelucrarea şi păstrarea documentelor justificative şi a registrelor contabile ce

reflectă evenimentele şi tranzacţiile efectuate de entitate în realizarea obiectivului de activitate;

– înregistrarea cronologică şi sistematică a operaţiunilor, evenimentelor şi tranzacţiilor

consemnate în documentele justificative;

– prelucrarea, gestionarea şi publicarea conform reglementărilor în vigoare a informaţiilor

privind poziţia financiară, performanţele financiare, fluxurile de trezorerie şi modificarea

capitalurilor proprii (elaborarea situaţiilor financiare), utile atât managementului intern cât şi

pentru utilizatorii externi: investitori, salariaţi, creditori financiari, clienţi, furnizori, guvern,

cetăţeni;

– evidenţa operativă a activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale entităţilor;

– organizarea, efectuarea şi valorificarea conform legii a rezultatelor evaluării şi

inventarierii patrimoniului;

– analiza şi controlul informaţiilor prezentate în documentele justificative, registrele

contabile şi situaţiile financiare ale entităţilor;

– realizarea de estimaţii (previziuni) pe baza informaţiilor obţinute din contabilitate inclusiv

elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi stabilirea abaterilor (efectiv faţă de planificat) şi

corecţiilor privind activitatea viitoare.

Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului,

ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii.

Entităţile economice conduc contabilitatea de regulă în compartimente distincte conduse

de către directorul economic, contabilul şef sau o altă persoană împuternicită să îndeplinească

această funcţie.

Contabilitatea poate fi condusă şi pe bază de contracte de prestări servicii în domeniul

contabilităţii încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate, conform legii.

La persoanele juridice la care contabilitatea nu este organizată în compartimente distincte,

care nu au personal calificat încadrat, potrivit legii sau nu au contracte de prestări servicii în

domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice autorizate şi au realizat o cifră de

afaceri până la o anumită limită stabilită de guvern (în prezent 50000 euro), răspunderea pentru

conducerea contabilităţii revine administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării

entităţii respective.