Consonantism…modificărilor survenite în consonantismul latinei postclasice şi târzii;1. Modificări poziţionale ale consoanelor în latină şi în limbile romanice au fost:-Dispariţia cons. „ h ” la început şi în poziţie medie;-Diereza cons. „ b, v, g” în poziţie intervocalică;-Reducerea unor grupuri consonantice (ns, rs, ks, pt ş.a.); df; -Amuţirea cons. finale;- Epenteza unor consoane în spaniolă şi franceză;3.-Sonorizarea oclusivelor surde intervocalice în spaniolă şi franceză;-4.Unele modificări disimilatorii ale consoanelor în latină şi în limbile romanice:Vetacismul şi betacismul;Modificările disimilatorii ale cons. sonante, inclusiv rotacizarea şi dezrotacizarea;Modificările disimilatorii ale cons. velare;Disimilarea unor grupuri consonantice;5. Palatalizarea unor cons. şi grupuri cons. în latină şi în limbile romanice (n, l + e, i; cl, fl, pl);

Consonantismul latin a suferit nu numai pierderi de consoane, dar şi a completat sistemul consonantic cu noi consoane. Spre exemplu, în latina postclasică şi târzie a dispărut în orice poziţie „h”. Acest fenomen este confirmat nu numai prin numeroasele cazuri de forme hipercorecte, dar şi prin faptul că limbile romanice nu au păstrat în pronunţie consoana „h” nici în poziţie iniţială, nici medială. Exemplu: horssa - ossa; hest - est; cichoreum - cicoare; chorus - cor; harena - are ni; herba - iarbă; heri - ieri; bistoria - istoria; honestus - onest; Formele hipercorecte menţionate denotă cazurile de falsă corectitudine în care ceea ce se pretinde a fi corect nu corespunde normelor. Acest exemplu urmează să fie delimitata de cazurile când consoanele aspirante şi-au pierdut nuanţa aspirantă: ch, rh, ph, th (schola, philosofia, theologia, rhetor). Pe de altă parte consonantismul latin atestă numeroase achiziţii. în primul rând apar consoanele v, z, completând astfel sistemul fonologie latin. De exemplu, cons. ,,f’ îşi obţine perechea sonoră „v”, iar „s” îşi obţine perechea sonoră „z”. Limbile romanice au preluat opoziţiile v-f; z-s. De menţionat că cons. „s” s-a păstrat cel mai bine în poziţie iniţială, fără a suferi modificări în limbile romanice: solent - soare (rom.); sole (it.); solei (fr.). În poziţie medie cons. „s” se sonorizează în poziţie intervocalică. Sistemul consonantic latin s-i completat în perioada târzie şi cu cons. africate, astfel au apărut africatele ţ [ts], [tj], [dz] - ele s-au păstrat cl mai bine în italiană şi română, însă s-au redus în franceză.: a) limbile romanice au preluat din latină formele în care cons. „h” a dispărut la început şi mijloc cfc cuvânt. Spre ex: prachendere - prinde (rom.); prendre (fr.); prender (span.); că în poziţie intervocalică dispar de obicei consoanele b, v, g. De exemplu: scribo - scriu;cibrum - ciur;piger - leneş;dives - bogat.În latina postclasică şi târzie se reduc grupurile consonantice rs, ns, ks, pt, ct. Reducerea grupurilor menţionate s-a desfăşurat în 2 faze: 1) asimilarea regresivă totală; 2) eliminarea prin diereză a uneia din cele 2 consoane alcătuind geminata: auctoritas non autoritas; mensa nott mesa şi asimilarea lui c de t (ct >tt>t. In limbile romanice deseori e preluată forma obişnuită prin diereză (reducerea grupului consonantic): laxare - (a) lăsa (rom.);[ ks> s].laisser (fr.); laseiare (it).În limba italiană unele cuvinte au păstrat geminata obţinută prin asimilarea regresivă totală. Exemplu: noctem - notte; Amuţirea consoanelor finale, fenomen de ordin fonetic a constituit cauza primordială a trecerii de la.sintetism la analitism în limbile romanice. Tendinţa spre analitism se explică prin reducerea considerabilă a flexiunii mai mult nominale, mai ptyuţin verbale şi a elaborării mijloacelor analitice de redare a sensurilor gramaticale. în unele limbi (franceza, spaniola) unele consoane finale,ca „s”s-au păstrat.În aceste limbi„s” final devine marcherul numărului plural la substantive.în italiană şi română însă în locul flexiunii de plural „s” apare în multe substantive flexiunea „i”, indicând pluralul: fior - flores\ franceză: fleur - fleurs; italiană: fiore - fiori, română: floare - flori:Dintre limbile romanice, epenteza se atestă mai des în spaniolă, franceză. Contează anturajul fonetic întrucât în franceză se adaugă consoana „h” prin epenteză, între alte 2 consoane m şi r. Pe de altă parte se adaugă prin epenteză „d” între n şi r: camera - chambre (fr.); În spaniolă şi franceză atestăm sonorizarea oclusivelor p, t, c în poziţie intervocalică. în română şi italiană cu puţine excepţii fenomenul nu se atestă. Modificările în franceză sunt mai pronunţate decât în spaniolă întrucât consoana sonorizată poate deveni frica^tivă sau poate să dispară în franceză. Fazele sonorizării sunt:Sapere > saber (span.): p >b; savoir (fr.): p >b >v;Se supun palatalizării grupurile consonantice conţinând sonanta (L ): cl (claven-cheie/it.chiave/ sp. llave/ fr.clef), gl, pl(se palatalizeaza doar in italiana si spaniola p- it.pi, l = ll span .), fl = in it. da =fi, florem-fiore, ffl.- l= ll- Sufllare=sollar(span) . In spaniola se palatalizeaza n geminat (annus= an rom., ano span.)Vocalismul… Limba latină denotă 10 foneme vocalice, care însă şi-au pierdut această trăsătură ulterior în limbile romanice. L.romanice pierzând cantitatea vocalelor, au păstrat o bună parte din alte trăsături ce le caracterizează. Modificările vocalismului latin nu au fost aceleaşi în toate limbile romanice: cel mai mult în franceză (44%), cel mai puţin în sardă, iar italiana, româna, portugheza, spaniola sunt într-o poziţie intermediară. În sec. II-III e.n. are loc substituirea accentului muzical prin cel dinamic. Această modificare a condiţionat o serie de urmări importante: a) pierderea cantităţii vocalelor; b) diftongarea voc. E, o, în poziţie accentuată:Solem (rom.) soare (are loc diftongarea), (it.) sole (nu are loc diftongarea).

O altă consecinţă a predominării accentului dinamic este transformarea cuvintelor proparoxitone, conţinând grupuri consonantice,în cuvinte paroxitone, care au fost moştenite în lb. romanice. Totodată se observă uneori recompoziţia, iar alteori refacerea vocalică din rădăcină, modificată prin alternanţă vocalică. Cele două fenomene (recompoziţia şi refacerea vocalică din rădăcină) se observă mai frecvent la

verbele derivate, mai cu seamă prin prefixe. Recompoziţia presupune mutarea accentului de pe prefixul verbului pe rădăcină: renego - renego - reneg (rom.), şi refacerea vocalică din rădăcina verbului schimbată în urma alternanţei vocalice: fâcio, facere - perfido, perficere-perfido, perfacio.Modificări poziţionale ale vocalelor în latină şi în limbile romanicePrincipalele modificări sunt:

a) Afereza - dispariţia sunetelor (vocalelor) în poziţie iniţială;Proteza - adăugarea unui sunet (vocală) la începutul cuvântului;

b) Sincop a - dispariţia unei vocale în poziţie medie; diereza - eliminarea unei consoane în poziţie medie.Anaptixa - adăugarea unei vocale în poziţie medie; epenteza - adăugarea consoanelor în poziţie medie;

c) Apocopa - suprimarea unei vocale în poziţie finală; amuţirea - dispariţia unei consoane în poziţie finală;Epizeta - adăugarea unui sunet în poziţie finală.

Poziţie iniţială Poziţie medie Poziţie finală

adău

gare

a Proteza /Epenteza ,-c Epitezalămâie - alămâie a cârţâi - a scârţâi a coborî - a scoborî traistă - straistă

medalie - migdâlie gangur - grangur guzan - guzgan amnar - amânar

ceva - cevai cineva - cinevai undeva - undevai aici - aicea ,

elim

inar

e Afereza Sincopa /diM&k-i l\j - Apocopa /prn amătuşă - tuşă dumneata - mata înainte - nainte nănaş - naş

a deretica - a derdica săriman - sărman jumătate - jumate lat. delinquens - delincvent

tocmai - tocma până - pân acum - acu jumate - juma

În limbile italiană şi română prevalează afereza, pe când în spaniolă şi franceză se observă frecvent proteza voc. „e”: excalidare - scălda (rom.)scaldare (it.) excaldare (span.) echauder (fr.)Afereza lui „e” în rom. şi it., Sincopa lui „i” - în toate limbile romanice; Apocopa lui „e” în rom. , span. şi franceză: status - stato (it.); stat (rom.); estato (span.); etat (fr.). înaintea grupurilor consonantice: sc, st, sp - în spaniolă şi franceză apare un „e” protetic.Diftongii din latină în comparaţie cu limbile romanice. În procesul dezvoltării limbii latine sunt de remarcat 2 tendinţe opuse: 1) reducerea treptatăa diftongilor prin monoftongare; 2) diftongarea lui „e” şi „o” în ni condiţii, adică în silaba accentuată.În latina arhaică se atestă unii diftongi dispăruţi în latina clasică: ou > u, iar ei > i: douco > duco; deico > dico.În latina clasică aveau circulaţie următorii diftongi: ae, oe, au, eu, dar cu timpul dispar prin monoftongare:Caelum > celum > cer (rom.), ciek) (it), cielo (span.), ciel (fr). Pe de alta parte. In noi condiţii, adică în silaba accentuată diftonghează vocalele „e”, „o”:Principalele modificări în cauză sunt: asimilarea şi disimilarea.Asimilarea se atestă frecvent în „Appendix Probi”, asimilarea progresivă, la distanţă totală a vocalelor: Ex. passer non passar; orilegium non orologium; silvaticus > sălbatec (rom.);salvaje (span.); sauvage (fr.).În cazul disimilării se cere de menţionat faptul că după frecvenţă prevalează fie închiderea, fie deschiderea vocalelor. Ex. î > e > e ; u > 6 > o . furca > furcă (rom.); forca (it.), horea (span.),fourche (fr.): u > o > ou [u].gula>gueule:u > o > eu.În limba română şi portugheză se observă preferinţa pentru închiderea unor vocale. Aceeaşi modificare afectează şi unele vocale din franceză. De ex. în română „e” se închide în „i”, iar „o” se închide în „u”: bene > bine; bonus > bun.În limba franceză vocala „a” se închide în „e”, în silaba deschisă, inclusiv în cea finală: caput > chef; stal la > etoile.În ialiană şi spaniolă, spre deosebire de română şi franceză, dimpotrivă se atestă preferinţa pentru deschiderea vocalelor, astfel în silaba finală „u” se deschide în „o”, iar în poziţie medie „i” se deschide în „e”: sacus > sac (rom.), saco (it.), saco (span.).Concluzia la care ajungem e că în limbile romanice se observă diferite condiţii de disimilare a vocalelor, unele fiind preluate din limba latină.